CURTEA DE APEL IAŞICURTEA DE APEL IAŞI

D e c i z i i r e l e v a n t eD e c i z i i r e l e v a n t e- pronunţate în trimestrul I -- pronunţate în trimestrul I -

20102010

2

Cuprins

I. SECŢIA CIVILĂ............................................................................................................................................................51. Calitate procesuală activă. Primărie/Primar. Reprezentare judiciară...............................................................52. Suspendarea judecăţii în temeiul art. 155 ind. 1 din Codul de procedură civilă. Sesizarea Curţii Constituţionale.........................................................................................................................................................73. Taxe judiciare de timbru. Restituirea taxei judiciare de timbru în cazul încheierii tranzacţiei..........................94. Răspunderea statului pentru erori judiciare penale. Daune materiale şi morale. Competenţă. Criteriul valoric................................................................................................................................................................................115. Acţiune în evacuare. Admisibilitate. Parte titulară a dreptului de abitaţie.......................................................126. Plângere împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de înscriere în cartea funciară. Obiectul cererii15

II. SECŢIA PENALĂ.......................................................................................................................................................191. Proporţionalitate între atac şi apărare, în contextul art. 44 alin. 3 C.pen........................................................192. Art. 278 ind. 1 alin. 7 lit. b) C.pr.pen. Admiterea plângerii petentului, desfiinţarea rezoluţiilor procurorului. Trimiterea cauzei la procuror................................................................................................................................233. Art. 208-209 C.pen. Încadrare juridică corectă: furt calificat sau tentativă de furt calificat...........................254. Arestare preventivă. Stadiul derulării procedurilor judiciare i utilitatea prelungirii măsurii restrictive de libertate. Durata rezonabilă a arestării preventive...............................................................................................28

III. SECŢIA COMERCIALĂ.............................................................................................................................................371. Procedura insolvenţei. Aplicarea art.246 C.pr.civ. Renunţarea la judecată a creditoarei-intimate, a cărei cerere de deschidere a procedurii a fost admisă la fond................................................................................................372. Închiderea procedurii falimentului debitoarei înainte de a se pronunţa o hotărâre definitivă si irevocabilă cu privire la antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului debitoarei. Consecinţe...............................383. Sucursală - lipsă calitate procesuală pasivă în procedura insolvenţei.............................................................42

IV. SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL..............................................................................................451. Obligaţii vamale. Stabilirea regimului vamal preferenţial în considerarea presupusei origini comunitare a bunului importat. Constatarea infracţiunii de fals în privinţa actului de dovedire a originii comunitare a bunului. Consecinţe................................................................................................................................................452. Taxă specială pentru autoturism. Lipsa procedurii prealabile, anterioară cererii de restituire a taxei. Consecinţe..............................................................................................................................................................483. Acţiune în constatarea îndeplinirii condiţiilor de înscriere la concursul pentru ocuparea unei funcţii publice. Daune morale. Admisibilitate................................................................................................................................494. Cerere de atribuire în folosinţă a suprafeţei de 500 m.p. în intravilanul mun. Iaşi, în virtutea dispoziţiilor Legii nr. 44/1994. Lipsa suprafeţelor de teren disponibil. Consecinţe..................................................................525. Refuzul autorităţii publice de a emite avizul de executare a unei construcţii pe terenul aferent infrastructurii feroviare. Consecinţe.............................................................................................................................................546. Cerere de acordare de despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 290/2003. Dovada calităţii de proprietar. Consecinţe...........................................................................................................................................57

V. SECŢIA PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE.............................................................................611.Cerere de recalculare a pensiei pe baza veniturilor obţinute în acord global Revirimentul de jurisprudenţă ca urmare a pronunţării deciziei nr.30/2009 de către Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie.......................................612. Drepturi rezultate din aplicarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură şi grupă de unităţi. Drepturi băneşti constând în contravaloarea a 4000 m3 de gaze naturale...........................................................643. Daune morale.....................................................................................................................................................684. Stagiu de cotizare realizat în sistemul militar recunoscut la stabilirea pensiei în sistemul public.....................74

I. Secţia civilă

1. Calitate procesuală activă. Primărie/Primar. Reprezentare judiciarăOrice „persoană” care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată.

Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care aduce la îndeplinire hotărârile consiliilor locale şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale, potrivit art. 77 din Legea nr. 217/2001 modificată şi republicată.

Faptul că în declaraţia de apel s-a înscris în antet „Primăria” şi nu „Primarul” unităţii administrativ-teritoriale cu personalitate juridică nu se sancţionează cu nulitatea căii de atac, în sensul art. 287 C.pr.civ. şi nu impune soluţionarea cauzei pe excepţia lipsei calităţii procesuale.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 34 din 27 ianuarie 2010

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Iaşi, Primarul Municipiului Iaşi a solicitat în temeiul art. 32 din Legea nr. 50/1991 obligarea pârâtei S.C. la desfiinţarea lucrărilor realizate fără a deţine autorizaţie de construire la imobilul proprietatea acesteia.

Prin sentinţa civilă nr.15292 din 16 decembrie 2008 a fost respinsă acţiunea, stabilindu-se că prin procesul-verbal de contravenţie nr. 65/20.06.2007, pârâta a fost sancţionată în conformitate cu art. 26 alin. 11 lit. a din Legea nr. 50/1991, reţinându-se în sarcina sa faptul că a executat lucrări de demolare parţială la imobilul situat în Iaşi, inclusiv a pereţilor portanţi în proporţie de 80 – 85%, fiind păstrate numai centurile şi stâlpii, fără a deţine autorizaţie de construire. Prin acelaşi proces-verbal s-a dispus oprirea lucrărilor până la intrarea în legalitate cu lucrările executate.

În conformitate cu art. 1169 Cod civil raportat la art. 129 C.pr.civ., cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, dispoziţii faţă de care, în virtutea rolului activ, instanţa a solicitat reclamantului să depună la dosar înscrisuri şi planşe foto din care să rezulte situaţia de fapt expusă prin cererea de chemare în judecată. Având în vedere că reclamantul nu s-a conformat dispoziţiei instanţei, iar prin înscrisurile depuse, respectiv procesul-verbal de contravenţie şi referat întocmit de Direcţia juridică, reclamantul nu a făcut dovada aspectelor susţinute prin acţiune, judecătoria constatând că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, a respins-o.

Reclamantul a declarat apel împotriva sentinţei, însă cererea purta antetul primăriei, fiind semnată de Primarul Municipiului Iaşi şi având aplicat sigiliul Municipiul Iaşi – Primar.

Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr. 750 din 9 noiembrie 2009 a respins apelul formulat împotriva sentinţei date de judecătorie, ca fiind introdus de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunţa hotărârea în soluţionarea cauzei pe excepţia invocată din oficiu de tribunal, s-a reţinut că apelul, aşa cum a fost recalificat de instanţă, a fost formulat de Primăria municipiului Iaşi, ce nu a avut calitatea de parte în dosar. Hotărârea civilă produce efecte relative, în principiu, numai faţă de persoanele ce au avut calitatea de parte în primă instanţă, numai acestea putând declara apel. Prin urmare, au legitimare procesuală activă în apel reclamantul, pârâtul, precum şi succesorii în drepturi ai părţilor. Faptul că cererea de apel era semnată de primar nu prezintă nici o relevanţă, având în vedere faptul că toate cererile introduse de primar, de primărie, de consiliul local poartă semnătura primarului.

În aceste condiţii, având în vedere distincţiile operate şi de Legea nr. 215/2001, tribunalul a respins apelul formulat de Primăria municipiului Iaşi, împotriva sentinţei civile nr. 15292/16.12.2008 a Judecătoriei Iaşi, ca fiind introdus de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

5

Împotriva deciziei Tribunalului Iaşi a declarat recurs Primăria Municipiului Iaşi – Primar invocând aplicarea greşită a legii în soluţionarea apelului pe excepţie, motiv încadrat în art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Din expunerea şi dezvoltarea motivelor de recurs s-a reţinut că în art.77 Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale stabileşte faptul că „primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale”. De asemenea, potrivit art. 21 din aceeaşi lege, unităţile administrativ-teritoriale (comunele, oraşele, municipiile şi judeţele) sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. În justiţie, aceste unităţi administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean. Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat, iar primăria este o structură funcţională cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire dispoziţiile primatului. Apelantul a susţinut că este un formalism exagerat dacă s-ar admite excepţia lipsei calităţii procesuale active pentru simplul motiv că în antetul cererii de apel figura denumirea instituţiei (primăria) şi un număr de înregistrare dat în cadrul acesteia, în condiţiile în care cererea de apel era semnată de Primarul Municipiului Iaşi, iar ştampila aplicată avea însemnele: Judeţul Iaşi – Municipiul Iaşi – Primar. În declaraţia de recurs au fost formulate critici şi pe fondul cauzei, ce nu s-au impus a fi reţinute, apelul fiind soluţionat pe excepţie.

Analizând lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că recursul este întemeiat, prima instanţă fiind investită prin cererea de chemare în judecată, redactată conform art.112 C.pr.civ., introdusă de Primarul Municipiului Iaşi, nu în nume propriu, ci în baza atribuţiilor conferite de Legea nr.215/2001 privind administraţia locală şi anume a art.62, ce îi conferă dreptul de a reprezenta în instanţă unitatea administrativ-teritorială, care potrivit art.21 din lege sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Unitatea administrativ-teritorială este titulară a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din lege, în speţă a Legii nr. 50/1991 , în raporturile cu persoane juridice.

Potrivit art.61 alin. 3 din Legea nr. 215/2001, pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa lui, între care şi mandatul de reprezentare legală în instanţa de judecată, prin actele normative prevăzute la alin. 2, primarul beneficiază de un aparat de specialitate. Deşi a exercitat rolul activ în stabilirea „părţii” care a declarat apel, tribunalul a aplicat greşit dispoziţiile legale în materie.

Declaraţia de apel este semnată de Primarul municipiului Iaşi, în calitate de reprezentant al Municipiului Iaşi, potrivit atribuţiilor stabilite prin Legea nr.215/2001, opţiunea de a declara apel fiind adusă la îndeplinire de aparatul propriu.

Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliilor locale şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale, potrivit art.77 din Legea nr. 215/2001 republicată.

Faptul că în declaraţia de apel s-a scris „Primăria” nu se sancţionează cu nulitatea apelului în sensul art. 287 C.pr.civ., fiind reţinut greşit de tribunal că s-a exercitat calea de atac de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Curtea a avut în vedere că antetul declaraţiei de apel desemnează nu numai structura funcţională, ci însuşi aparatul de specialitate ce include „Primarul” care, în activitatea curentă şi în îndeplinirea atribuţiilor, a stat în proces la prima instanţă. Dreptul de a exercita calea de atac nu poate fi îndeplinit de primar decât prin aparatul de specialitate denumit „Primărie” care îi execută dispoziţiile.

Orice cerere adresată instanţei de judecată trebuie făcută în scris, aceeaşi regulă urmând şi declararea căilor de atac, impunându-se astfel tehnoredactarea realizată prin aparatul pe care „Primarul” îl are la dispoziţie, respectiv „Primăria”.

6

Urmare exercitării depline a rolului activ şi al verificărilor efectuate de tribunal, a precizărilor apelantului, aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor citate impuneau concluzia că apelul – semnat şi parafat de primar – a fost declarat de „parte” în sensul art. 41 C.pr.civ., ce a participat la judecata în primă instanţă.

Cum apelul a fost soluţionat pe excepţie, fără a se intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 312 C.pr.civ., curtea a casat decizia atacată, trimiţând cauza pentru soluţionare aceleiaşi instanţe, în fond a apelului, instanţa de trimitere urmând a avea în vedere şi celelalte motive invocate în recurs (art.315 alin. 1 şi 3 C.pr.civ.).

2. Suspendarea judecăţii în temeiul art. 155 ind. 1 din Codul de procedură civilă. Sesizarea Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă în temeiul art. 29alin. 5 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Suspendarea are loc de drept şi nu în temeiul art. 155 ind. 1 din Codul de procedură civilă, ca sancţiune procedurală pentru reclamant, în cazul în care nu a îndeplinit obligaţiile stabilite de instanţa de judecată.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 66 din 10 februarie 2010

Pe rolul Tribunalului Iaşi, în dosarul nr. 21768/245/2007 se află în curs de soluţionare apelul declarat de G.C., L.G. şi L.V. împotriva sentinţei civile nr.12529 din 31 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi, obiectul cauzei fiind rectificare înregistrare în cartea funciară.

Tribunalul Iaşi, prin încheierea din 13.04.2009, a respins cererea de suspendare a judecăţii şi de repunere a cauzei pe rol.

Împotriva încheierii tribunalului a declarat recurs G.C., invocând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.244 alin.1 şi art.282 alin.2 din Codul de procedură civilă.

Prin încheierea din 30 septembrie 2009 Curtea de Apel Iaşi, în temeiul art.29 alin.4 şi alin.5 din Legea nr.47/1992, a suspendat judecarea recursului, dosarul de fond fiind înaintat la Curtea Constituţională, existând „urma de dosar” la Tribunalul Iaşi şi la instanţa de recurs.

În dosarul constituit ca „urmă” pe rolul Tribunalului Iaşi au fost dispuse măsuri procedurale în perioada 18 mai – 16 noiembrie 2009, între care şi solicitarea dosarului de fond de la Curtea de Apel Iaşi. În şedinţa publică din 14 decembrie 2009 apelantul G.C., prezent la dezbateri, a arătat că cercetările penale au fost finalizate şi s-a dispus începerea urmării penale împotriva intimatului R.G. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, sens în care a depus la dosar copia citaţiei din dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Iaşi, pentru a face dovada că a primit termen de judecată la data de 11.02.2010.

Tribunalul a pus în discuţia părţilor suspendarea cauzei în temeiul art.155 ind.1 C.pr.civ. până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de Curtea Constituţională, în încheiere fiind consemnate atât concluziile părţilor, cât şi acordurile apelantului G.C. şi ale intimaţilor C.Gh., C.L., M.A. şi M.F.-C. pentru suspendarea cauzei, măsură dispusă prin încheierea din 14 decembrie 2009.

Împotriva încheierii a declarat recurs G.C., invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ. şi susţinând că tribunalul a aplicat greşit dispoziţiile ce reglementează instituţia suspendării, în ceea ce priveşte temeiul de drept.

Astfel, suspendarea s-a solicitat pentru că exista o judecată penală pe rolul Judecătoriei Iaşi, ce avea legătură cu cauza civilă, fiind aplicabile dispoziţiile art.244 pct.2 alin.(1) C.pr.civ.

Instanţa de apel, din oficiu, în şedinţa publică din 14 decembrie 2009, a pus în discuţia părţilor suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, fiind consemnat ca temei, în considerentele încheierii, art. 155 ind. 1 C.pr.civ.

7

Recurentul a motivat că în încheiere nu erau arătate obligaţiile care au fost încălcate, aşa cum cere art.155 ind.1 C.pr.civ., iar potrivit alin.(2) din acelaşi articol, la redeschiderea procesului partea trebuie să plătească taxele judiciare de timbru prevăzute de legea timbrului pentru repunerea pe rol, ulterior suspendării.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat aplicarea greşită a legii, instanţa interpretând ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate ca fiind act de tergiversare sau de împiedicare a desfăşurării normale a procesului. Demersul părţii recurente este un act legal, inalienabil dreptului său la apărare garantat de Constituţie. Curtea Constituţională a stimulat ridicarea excepţiilor de neconstituţionalitate, menţionând că „ridicarea acestora este specifică statelor de drept”.

La recursul declarat de G.C. au aderat intimaţii L.V. şi L.G. prin cererea din 03.02.2010, ce aveau calitate de apelanţi în dosarul de pe rolul tribunalului. Curtea de apel, din oficiu, a pus în discuţia părţilor admisibilitatea cererii de aderare la recurs, constatând că judecarea recursului, cale extraordinară de atac este reglementată prin dispoziţiile art.299 – art.316 C.pr.civ., ce stabilesc termenele şi formele recursului, judecarea recursului şi efectele casării.

În art.316 Codul de procedură civilă prevede că: „Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs”, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în Capitolul I Recursul – Titlul V Căile extraordinare de atac. Aderarea este o instituţie reglementată expres prin art.293 C.pr.civ. numai pentru calea de atac a apelului. Curtea a avut în vedere că recursule este o cale extraordinară de atac, în care dispoziţiile de procedură privind atât judecata în primă instanţă, cât şi în apel, sunt aplicabile numai în măsura în care nu sunt potrivnice celor din Capitolul „Recursul”.

Astfel, erau aplicabile în faza procesuală a recursului regulile privitoare la citarea părţilor, administrarea probelor, limitată prin art.305 C.pr.civ. numai la înscrisuri, cele privind soluţionarea excepţiilor, întocmirea încheierilor de şedinţă, redactarea şi pronunţarea hotărârii, îndreptarea şi lămurirea acesteia, stabilirea cheltuielilor de judecată, cât şi actele de dispoziţie ale părţilor (renunţare la judecată, la drept, suspendarea judecăţii, perimarea).

Dispoziţiile din apel aplicabile în recurs sunt cele stabilite prin art.294 C.pr.civ., care prevăd că nu este posibilă schimbarea calităţii părţilor, a obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată.

Curtea a reţinut că o cerere de aderare la recurs contravine dispoziţiilor imperative referitoare la condiţiile de exercitare şi natura căii de atac extraordinare, fiind inadmisibilă.

Recursul declarat de G.C. este întemeiat pentru următoarele considerente:Măsura recurată, dispusă de tribunal, constituie un caz particular de suspendare facultativă

a judecăţii ce reprezintă o sancţiune procedurală care intervine în cazul culpei, în speţă a apelantului, pentru neîndeplinirea unor obligaţii prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecăţii.

Controlul judiciar exercitat de tribunal asupra sentinţei pronunţate de judecătorie, privind stabilirea legalităţii şi temeiniciei prin prisma criticilor formulate, poate avea loc numai prin analiza lucrărilor dosarului de fond (cererii, probe, hotărâre) şi nu pe o „urmă” de dosar, ce cuprinde numai acte de procedură efectuate în apel, respectiv încheierii de şedinţă, citaţii, dovezi de îndeplinire a procedurii. În această situaţie tribunalul – părţile fiind de acord asupra suspendării judecăţii – trebuia să aprecieze asupra altui temei de drept, art.155 ind.1 C.pr.civ. nefiind incident, în aşa fel încât părţile să nu fie supuse la sancţiuni procedurale şi cheltuieli de judecată în cazul reluării judecăţii.

Prin aplicarea greşită a legii, tribunalul a dispus suspendarea judecăţii, ca sancţiune pentru apelanţi, deşi nu sunt în culpă procesuală, fără a se menţiona obligaţiile ce nu au fost îndeplinite de aceştia, ceea ce este obligatoriu pentru instanţă.

În considerentele încheierii atacate s-a consemnat că suspendarea judecăţii se impunea până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, ceea ce ar fi atras şi incidenţa dispoziţiilor art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, însă excepţia de neconstituţionalitate nu s-a invocat la tribunal, ci la judecarea recursului declarat de reclamantul G.C. împotriva încheierii Tribunalului Iaşi din 13.04.2009, astfel încât curtea de apel

8

a aplicat art.29 alin.5 şi a suspendat judecata, măsură stabilită prin lege, dosarul fiind înaintat la Curtea Constituţională (încheierea din 30.09.2009).

Este cert că judecarea apelului nu poate avea loc, în fond în lipsa dosarului, iar în cauză tribunalul nu era competent a aplica art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992. Curtea a reţinut că erau incidente în speţă dispoziţiile art.244 C.pr.civ., care prevăd că instanţa poate suspenda judecata în două cazuri.

Conform punctului 1), când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte de existenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi. Raportat la obiectul judecăţii în primă instanţă şi apel, condiţiile cerute de pct.1 din art.244 alin.1 C.pr.civ. nu erau îndeplinite, pentru că excepţia de neconstituţionalitate vizează o regulă de procedură şi nu un drept material, o chestiune prejudicială a cărei soluţionare are o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei.

În cel de-al doilea caz prevăzut de art. 244 C.pr.civ., judecata se suspendă „când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare ce urmează să se dea”. În apel, reclamanţii au cerut suspendarea judecăţii conform art. 244 pct. 2 C.pr.civ. şi au făcut dovada nu numai a începerii urmăririi penale, ci şi a judecăţii în instanţa penală. În dosarul penal de pe rolul Judecătoriei Iaşi, G.C. avea calitate de parte vătămată, iar intimatul R.G. de inculpat, acţiunea penală fiind pusă în mişcare pentru infracţiunile de înşelăciune (art.215 C.pen.) şi fals în declaraţii (art. 292 C.pen.), cu privire la transmiterea dreptului de proprietate, înscris în cartea funciară, obiect al plângerii în cauză.

Curtea de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art.244 alin.1 pct.2 C.pr.civ. pentru a se dispune suspendarea judecăţii. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C.pr.civ. a fost admis recursul declarat de G.C., fiind modificată în parte încheierea, în ce priveşte temeiul de drept al suspendării, această măsură fiind menţinută. A fost respinsă cererea de aderare la recurs formulată de L.V. şi L.G., ca inadmisibilă. A fost admis recursul declarat de G.C. împotriva încheierii din 14 decembrie 2009 dată de Tribunalul Iaşi, pe care a modificat-o în parte, în sensul că dispoziţiile art.244 alin.1 pct.2 C.pr.civ. constituiau temeiul de drept al suspendării, fiind de asemenea menţinută suspendarea judecării cauzei.

3. Taxe judiciare de timbru. Restituirea taxei judiciare de timbru în cazul încheierii tranzacţiei

În cazul în care până la prima zi de înfăţişare părţile încheie tranzacţie sau renunţă la judecată, suma achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru se restituie în întregime. În calea de atac, achitarea parţială a taxei judiciare de timbru, odată cu declararea apelului sau a recursului, şi nu în cuantumul stabilit de instanţă prin rezoluţie administrativă, nu impune încasarea diferenţie şi nici restituirea taxelor de timbru.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 30 din 22 ianuarie 2010

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Iaşi la data de 27.07.2007, reclamantul P.M.-V. a chemat-o în judecată pe pârâta P.A. pentru a se dispune reducţiunea testamentului autentificat sub nr.3364/2002 şi ieşirea din indiviziune a succesiunii defunctului P.P.

Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr.12431/2008, a admis acţiunea şi a dispus reducţiunea testamentului autentificat la data de 16 octombrie 2002, constatând deschisă succesiunea defunctului P.P., moştenitori după defunctul P.P., fiind P.A., în calitate de soţie supravieţuitoare cu o cotă de ¼ din masa succesorală şi P.M.-V. în calitate de fiu cu o cotă de ¾ din succesiune. A mai constatat judecătoria că masa succesorală se compunea dintr-un apartament evaluat la suma de 143.678 lei. S-a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor prin atribuirea apartamentului către reclamant, cu obligarea acestuia de a plăti pârâtei cu titlu de sultă suma de 35.919,5 lei.

9

Instanţa de prim grad a stabilit pe baza probatoriului administrat calitatea de moştenitori, compunerea masei, cota descendentului şi a soţului supravieţuitor, reducerea testamentului până la cotitatea disponibilă.

În apelul declarat, pârâta a formulat critici cu privire la cota cuvenită soţiei supravieţuitoare ce este moştenitor legal şi testamentar în temeiul Legii nr.319/1944, a criteriilor aplicate de instanţă în formarea loturilor. Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr. 711 din 27.10.2009 a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, dispunând reducţiunea testamentului autentificat până la limita cotităţii disponibile speciale de ¼. S-a constatat deschisă succesiunea rămasă pe urma defunctului P.P., moştenitori după defunctul P.P. fiind P.A. în calitate de soţie supravieţuitoare, cu o cotă de 27/64 din masa succesorală şi P.M.-V. în calitate de fiu cu o cotă de 37/64, masa succesorală fiind compusă dintr-un apartament evaluat la suma de 143.678 lei. S-a dispus totodată ieşirea din indiviziune a părţilor şi atribuirea apartamentului către reclamantul P.M.-V., acesta fiind obligat la plata către pârâta P.A. a sumei de 60.614,15 lei cu titlul de sultă. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contraveneau deciziei tribunalului.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prima instanţă a calculat greşit cotele ideale şi valorice ale fiecărei părţi, procedând la recalcularea lor. De asemenea, a mai reţinut instanţa de apel că pârâta nu a solicitat atribuirea apartamentului la judecata în primă instanţă, fiind o cerere nouă în sensul art.294 C.pr.civ., criteriile de atribuire fiind corect aplicate.

Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs pârâta P.A., încadrând motivele în art.304 pct. 9 C.pr.civ., susţinând că instanţele au aplicat greşit legea în modalitatea de partajare şi atribuire a locuinţei şi arătând că în primă instanţă a cerut atribuirea apartamentului, cererea nefiind nouă în sensul art.294 C.pr.civ., criteriile de atribuire prevăzute de lege în art.741 C.civ. şi art.673 ind.9 C.pr.civ. fiindu-i favorabile recurentei.

În recurs, la primul termen de judecată, părţile prezente în instanţă au depus la dosar o tranzacţie, solicitând instanţei de recurs să pronunţe o hotărâre care să le consfinţească învoiala, în conformitate cu art.271 C.pr.civ.

Recursul este întemeiat pentru considerentele expuse în continuare.În cadrul procedurii judiciare ce are loc potrivit dispoziţiilor art.673 ind.1 – art.673 ind.14

C.pr.civ., instanţa are obligaţia de a ţine seama de învoiala părţilor cu privire la modul în care are loc ieşirea din indiviziune. Dispoziţiile privind judecata în primă instanţă sunt aplicabile şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor ce reglementează judecarea căii de atac. Articolul 271 C.pr.civ. prevede că „părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care „să consfinţească învoiala lor”.

Curtea de apel a constatat că părţile i-au solicitat să ia act de învoiala lor, înfăţişată în scris, fiind îndeplinite cerinţele art.272 C.pr.civ. În cauză nu exista niciun impediment legal pentru a nu se fi dispus încetarea stării de indiviziune prin învoiala părţilor, ceea ce putea avea loc numai prin admiterea recursului şi casarea hotărârilor pronunţate, astfel încât recursul a fost admis.

În cauză, prin rezoluţie administrativă, recurenta a fost înştiinţată asupra taxelor judiciare de timbru pe care le datora conform art.3 din Legea nr.146/1997 modificată prin Legea nr.276/1999. Recurenta a achitat parţial taxa de timbru şi timbru judiciar, cerând a se aplica art.23 din Legea nr.146/1997 modificată prin Legea nr.276/2009 şi „a se constata că nu datorează diferenţa din taxele de timbru”. În conformitate cu art. 23 alin. 2 ind. 1 din Legea nr.146/1997, „în cazul în care până la prima zi de înfăţişare, părţile încheie tranzacţie sau renunţă la judecată, suma achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru se restituie în întregime, iar în cazul în care tranzacţia ori renunţarea la judecată intervin ulterior primei zile de înfăţişare, se restituie până la jumătate din suma achitată, ţinând seama de actele procesuale deja îndeplinite”.

În cauză, părţile au încheiat tranzacţia la primul termen de judecată, ceea ce ar fi impus şi restituirea sumelor achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru, ce reprezentau plata serviciilor prestate de instanţele judecătoreşti. În interpretarea dispoziţiilor citate, serviciul prestat de instanţă este limitat la măsurile dispuse de instanţă, pentru primul termen de judecată - citarea părţilor, comunicarea motivelor de recurs – ce se încadrau în suma de 10 lei, pentru care au fost depuse chitanţe la dosar şi timbru judiciar mobil.

10

Astfel fiind, întrucât s-a încheiat tranzacţia la primul termen în recurs, s-a constatat că recurenta nu datora şi taxa de timbru stabilită prin rezoluţie administrativă care, oricum, în cazul plăţii s-ar fi restituit.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.312 C.pr.civ., curtea de apel a admis recursul declarat de P.A. împotriva deciziei civile nr.711 din 27.10.2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi şi a sentinţei civile nr.12431/31.10.2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi, pe care le-a casat. În temeiul art.271 C.pr.civ., instanţa de recurs a consfinţit învoiala părţilor cu privire la ieşirea din indiviziune a succesiunii defunctului, conform tranzacţiei.

4. Răspunderea statului pentru erori judiciare penale. Daune materiale şi morale. Competenţă. Criteriul valoric

Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504 din Codul de procedură penală. Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază. Competenţa fiind stabilită printr-o normă imperativă, art. 506 alin. 3 din codul de procedură civilă şi art. 2 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă nu se aplică criteriul valoric, în stabilirea competenţei materiale şi calificarea căii de atac.

Curtea de Apel Iaşi, sentinţa civilă nr. 1 din 24 februarie 2010

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi la data de 30.12.2008 reclamantul P.C. a învestit instanţa, în temeiul art.504 – 506 C.pr.pen., solicitând obligarea statului român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor în cuantum de 100.000 lei. Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr.597 din 06 aprilie 2009, în conformitate cu dispoziţiile art.158 alin.3 raportat la art.2 pct.2 lit.b C.pr.civ., a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Paşcani.

Instanţa de prim grad a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale invocate, reclamantul nefăcând dovada că s-ar fi aflat în vreunul din cazurile prevăzute expres de art.504 C.pr.pen.. Obligarea Statului român la plata de daune morale şi materiale vizează o altă situaţie decât cele prevăzute limitativ de Codul de procedură penală, astfel că în raport de valoarea obiectului cererii, care este sub 500.000 lei, competenţa revenea judecătoriei şi nu tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit.b C.pr.civ.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Iaşi a declarat recurs reclamantul P.C., soluţionat prin decizia civilă nr. 389 din 09 octombrie 2009 de Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Iaşi.

Curtea de apel a respins recursul ca tardiv, reţinând că prin art.158 alin.3 C.pr.civ. durata termenului de recurs este stabilită la 5 zile, ce se calculează de la pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus declinarea competenţei în favoarea altei instanţe. Data pronunţării sentinţei fiind 6 aprilie 2009, cele 5 zile se calculează conform art.101 alin.1 C.pr.civ. pe zile libere. La 26.05.2009, când reclamantul a declarat recurs, termenul era depăşit, sancţiunea procedurală pentru neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal fiind decăderea.

Judecătoria Paşcani, prin sentinţa civilă nr.195/22.01.2010, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul P.C. şi pârâtul statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Iaşi, în favoarea Tribunalului Iaşi, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă şi dispunând trimiterea cauzei pentru regulator de competenţă la Curtea de Apel Iaşi.

Pentru a pronunţa hotărârea, judecătoria a reţinut că dispoziţiile art. 2 lit.h C.pr.civ. au în vedere natura procesului în care s-a cauzat prejudiciul, competenţa tribunalului este stabilită printr-o normă specială ce nu impune luarea în considerare a criteriului valoric.

Curtea de apel, pentru considerentele expuse a stabilit mai departe competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi. Reclamantul a cerut repararea prejudiciului

11

cauzat printr-o eroare judiciară, săvârşită în procesul penal în care a fost cercetat penal, finalizat prin ordonanţă de procuror, soluţia fiind de scoatere de sub urmărire, motivată pe faptul că nu a săvârşit infracţiunea.

Dispoziţiile art. 2 lit.h C.pr.civ. au în vedere natura procesului în care s-a cauzat prejudiciul prin încălcarea normelor de drept procesual penal, competenţa tribunalului fiind stabilită prin printr-o normă specială de competenţă.

Modalitatea de reparare a prejudiciului suferit, urmare cercetărilor penale, într-un proces penal, reglementată prin art.504-506 C.pr.pen. pe care şi-a întemeiat cererea reclamantul, determina competenţa în primă instanţă a tribunalului. Curtea a avut în vedere că art.2 pct.1 lit.h C.pr.civ. nu impune luarea în considerare a criteriului valoric, câtă vreme în speţă nu s-a invocat numai, ci s-au şi dovedit cercetările penale finalizate prin netrimiterea în judecată şi a constatării nevinovăţiei învinuitului. Norma specială de drept substanţial conţine o reglementare aparte a situaţiei de fapt prezentată de reclamant, ce nu poate genera constatarea aplicării normei generale de competenţa cuprinsă în art. 1 C.pr.civ. şi respectiv a criteriului valoric. În ce măsură pretenţiile reclamantului au întrunit sau nu condiţiile legii speciale, reprezenta o chestiune de fond, ce ar fi fost dezlegată urmare administrării probelor.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, reclamantul fiind cel ce stabileşte cadrul procesual: părţi, obiect, temeiul juridic. În situaţia în care, prin cererea de chemare în judecată, s-a precizat temeiul de drept al acţiunii ce impune o competenţă specială, în speţă art.504-506 C.pr.pen., instanţa nu poate depăşi cadrul obiectului stabilit de reclamant, obligaţie impusă prin art.129 alin.(6) C.pr.civ.

Curtea a avut în vedere că partea are dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea acţiunii civile, ceea ce impune şi determinarea „obiectului” prin chiar cererea de chemare în judecată. În atare condiţii, litigiul a fost soluţionat în acest cadru procesual şi fără ca instanţa să poată dispune asupra lui, prin înlocuirea temeiului de drept, în cauză „obiectul” fiind indicat, motivat în fapt şi în drept prin cererea de chemare în judecată şi nu mai necesita precizări ori lămuriri.

În măsura în care obiectul cererii în justiţie este precizat, în sensul că rezultă din motivele de fapt invocate în susţinerea ei, orice eroare cu privire la temeiul de drept al cererii nu poate să influenţeze soluţionarea cauzei, deoarece instanţa are obligaţia de a judeca pricina în cadrul legal, corespunzător pretenţiilor formulate, chiar dacă în cuprinsul cererii sau în cursul dezbaterilor partea a indicat-o greşit (art. 84 C.pr.civ.).

În cauză, partea nu a fost în „eroare” asupra temeiului de drept al acţiunii, nu a denumit greşit cererea, dimpotrivă obiectul a fost precis determinat, motivat în fapt şi în drept pe eroare judiciară într-o cauză penală. Prin aplicarea greşită a legii, tribunalul a declinat competenţa în favoarea judecătoriei.

În consecinţă, curtea de apel a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii în primă instanţă în favoarea Tribunalului Iaşi.

5. Acţiune în evacuare. Admisibilitate. Parte titulară a dreptului de abitaţie Acţiunea în evacuare, ca sancţiune, este specifică raporturilor juridice de locaţiune,

care sunt raporturi de obligaţii, ce au ca efect translaţiunea folosinţei unui bun, locatarul fiind un detentor care nu dobândeşte drepturi reale asupra bunului, având obligaţia restituirii acestuia. În cazul în care pârâtul este titularul dreptului de abitaţie, modalitatea prin care reclamantul poate obţine folosinţa locuinţei este aceea a stingerii dreptului de abitaţie (art. 565, art. 568 C.civ.) şi nu prin acţiune în evacuare.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 75 din 17 februarie 2010

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Iaşi la data de 23.05.2008, reclamanta E.E. a solicitat evacuarea necondiţionată a pârâtului C.C. din locuinţa domiciliului comun, susţinând că în urma partajului de bunuri comune a încheiat cu pârâtul tranzacţie, fostul soţ fiind beneficiarul

12

dreptului de habitaţie asupra unei camere, sufragerie cu acces la baie şi bucătărie. Evacuarea era motivată pe neplata cheltuielilor de întreţinere de pârât, ce totalizau 21.374,72 lei în luna februarie 2008 şi conduita violentă. În drept, reclamanta a indicat ca temei juridic Legea nr.114/1996.

Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr.4957 din 27 martie 2009, a respins acţiunea, reţinând că pârâtul avea un drept de abitaţie viager, stabilit prin convenţia părţilor, de care instanţa a luat act prin tranzacţia încheiată de foştii soţi, în partaj prin sentinţa civilă nr. 14225/3.12.2007 a aceleiaşi instanţe. S-a constatat, aplicând art.969 şi art.970 din Codul civil, că pârâtul s-a obligat să suporte numai partea corespunzătoare dreptului său de abitaţie, unele întârzieri în plata acestora neconducând la pierderea dreptului său.

Referitor la actele de violenţă invocate în acţiune, a reţinut judecătoria că nu erau dovedite, reclamanta nelocuind în apartament deoarece lucra în Italia şi venea acasă la intervale mari de timp.

Împotriva sentinţei a declarat apel, reclamanta invocând convenţia părţilor şi a încălcării celor două obligaţii de pârât, care nu a achitat cheltuielile de întreţinere şi nu a păstrat liniştea şi buna convieţuire, ceea ce ducea la încetarea dreptului de abitaţie.

Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr.762 din 9 noiembrie 2009, a admis apelul promovat de reclamanta E.E. contra sentinţei civile nr.4957/27.03.2009 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanta E.E. în contradictoriu cu pârâtul C.C., dispunând evacuarea pârâtului din imobil.

Pentru a pronunţa hotărârea tribunalul a reţinut că în lipsa unei precizări exprese cu privire la „plata cheltuielilor de întreţinere şi a curentului electric”, referirea se făcea la totalitatea acestora şi nu doar la cele corespunzătoare spaţiului asupra căruia avea dreptul de abitaţie. Instanţa de apel a constatat că obligaţia de plată a cheltuielilor de întreţinere era condiţionată de dispoziţiile legale în materie, astfel încât nu se putea susţine că plata putea fi făcută oricând, întârzierea la plata utilităţilor producând penalităţi, contabilizarea unor sume restante mari declanşând procese în instanţă. Pentru executarea unor astfel de hotărâri, prin care se constatau mari obligaţii de plată, se putea ajunge la executarea silită a imobilului, ceea ce punea în pericol nu numai dreptul de abitaţie al intimatului, ci însuşi dreptul de proprietate al apelantei asupra apartamentului.

Sub acest aspect al neplăţii cheltuielilor de întreţinere, a constatat tribunalul că dovezile erau clare, părţile fiind deopotrivă acţionate în judecată pentru obligarea la plata lor, cauza făcând obiectul unui alt dosar aflat pe rolul Judecătoriei Iaşi.

Referitor la atitudinea pârâtului, din înserarea acestei condiţii în conţinutul tranzacţiei, a reţinut tribunalul că părţile au acceptat că pârâtul este cunoscut ca având această latură violentă, conflictuală, a comportamentului său, iar ceea ce interesa în cauză era dacă acest comportament violent în limbaj sau în gesturi s-a manifestat cel puţin odată după încheierea tranzacţiei, fapt dovedit cu martori şi înscrisuri. Astfel, anularea procesului-verbal de contravenţie prin sentinţa civilă nr.9621/2008 s-a dispus pentru că fapta nu s-a comis în public, relevant în cauză fiind dacă injuriile, ameninţările, violenţele s-au manifestat sau nu faţă de reclamantă şi dacă s-a încălcat şi această obligaţie, stipulată în tranzacţie, de respectare a normelor de convieţuire.

Împotriva hotărârii date de Tribunalul Iaşi a declarat recurs C.C., încadrându-l în art.304 pct.9 C.pr.civ. Recurentul a susţinut că tribunalul a aplicat greşit dispoziţiile art.545, art.568, art.574 C.civ., reţinând obligaţia pentru pârât de a plăti cheltuielile pentru apartament în totalitate, deşi nu ocupa decât o parte din locuinţă, având obligaţia de a contribui în raport de ceea ce folosea efectiv.

În apartament locuiau şapte persoane, între care copiii majori ai părţilor în număr de trei, iar cheltuielile ce îi reveneau fiind în cuantum mult redus, le-a achitat, precum şi debitul în totalitate, acţiunea introdusă în alt dosar de pe rolul Judecătoriei Iaşi, pentru plata cheltuielilor de întreţinere, fiind respinsă prin Ordonanţa nr. 2952/27.10.2009.

Într-un alt motiv au fost formulate critici, invocându-se jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, încălcarea principiului nevinovăţiei în înlăturarea forţei probante a hotărârii judecătoreşti prin care s-a anulat procesul-verbal de contravenţie.

13

Recurentul a precizat că reclamanta locuia de cinci ani în Italia, actele de violenţă şi pretinsa încălcare a normelor de convieţuire nefiind reale, încercându-se dovedirea acestora prin declaraţia fiului, persoană cu handicap surdo-mut, greşit reţinând tribunalul imposibilitatea colocaţiunii, în condiţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin trimitere la jurisprudenţa sa anterioară, a decis că pierderea locuinţei de o persoană este o formă extremă a ingerinţei în dreptul la respectarea domiciliului, instanţa de judecată având obligaţia de a analiza şi stabili proporţionalitatea şi rezonabilitatea măsurii prin prisma art.8 din Convenţie.

În susţinerea recursului au fost depuse cópii ale chitanţelor emise de asociaţia de locatari şi S.C. „T.S.”, reprezentând achitarea cheltuielilor de întreţinere restante, plătite de C.C. pentru E.E., chitanţa privind plata energiei electrice.

Analizând lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că reclamanta a investit instanţa de prim grad cu acţiunea în evacuare, ca sancţiune, motivată pe neîndeplinirea obligaţiilor asumate de pârât prin tranzacţia ce a consfinţit învoiala foştilor soţi cu privire la partajarea bunurilor comune. Scopul reclamantei-intimate a fost redobândirea unuia din atributele dreptului său de proprietate şi anume folosinţa părţii din apartament pe care pârâtul o deţinea.

Dreptul de abitaţie reglementat prin art.575-572 din Codul civil, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, s-a constituit pentru pârâtul-recurent prin convenţia părţilor „pentru tot restul vieţii”, fiind impusă condiţia achitării cheltuielilor de întreţinere, a curentului electric şi a păstrării liniştii şi bunei convieţuiri în apartament.

Acţiunea în evacuare ca sancţiune este specifică raporturilor juridice de locaţiune, adică acelor raporturi prin care o parte, numită locator, s-a obligat să procure celeilalte părţi numită locatar, folosinţa pe timp determinat a unui bun individual, determinat şi neconsumptibil, în schimbul unei sume de bani numită chirie. Raporturile juridice din materia locaţiunii sunt raporturi de obligaţii ce au ca efect translaţiunea folosinţei unui bun, locatarul fiind un detentor care nu dobândeşte drepturi reale asupra bunului, locatarul are obligaţia restituirii „bunului” la împlinirea termenului pentru care s-a încheiat contractul, fie ca sancţiune pentru neplata chiriei sau în alte cazuri expres prevăzute de lege (art.1429, art.1453 C.civ.).

În cauza de faţă, între reclamant şi pârât nu existau raporturi de obligaţii derivate din locaţiune pentru ca neplata cheltuielilor de întreţinere, pretinsa imposibilitate a locaţiunii în modalitatea arătată în acţiune urmând a avea ca efect predarea bunului.

Curtea de apel a avut în vedere că între părţi exista un raport de drept real, recurentul având posesia părţii din apartamentul proprietatea reclamantei, urmare a constituirii dreptului de abitaţie.

În consecinţă, obligarea „predării”, a încetării folosinţei bunului, nu putea avea loc decât prin mijlocul procedural şi pentru cazurile reglementate de dreptul de abitaţie, iar nu prin acţiunea în evacuare, specifică raporturilor locative, în care părţile din cauză nu se aflau.

Prin aplicarea greşită a legii tribunalul a admis acţiunea în evacuare utilizată de reclamantă, deşi modalitatea prin care aceasta putea redobândi folosinţa şi încetarea abuzurilor pretinse era numai aceea a stingerii dreptului de abitaţie (art.565, art.558 C.civ.).

Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art.312 C.pr.civ., curtea de apel a admis recursul, schimbând în tot decizia tribunalului şi păstrând sentinţa.

14

6. Plângere împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de înscriere în cartea funciară. Obiectul cererii

În măsura în care obiectul cererii în justiţie este precizat, în sensul că rezultă din motivele de fapt invocate în susţinerea ei, instanţa are în vedere obligaţia de a judeca pricina în cadrul legal corespunzător pretenţiilor formulate.

Înscrierile şi radierile pot fi efectuate în cărţile funciare pe baza hotărârii instanţei judecătoreşti definitive, prin care s-a dispus asupra aspectelor tehnice ale imobilului, în acţiunea în revendicare şi grăniţuire.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 91 din 24 februarie 2010

Reclamanţii A.I. şi A.M. în contradictoriu cu pârâţii S.E. şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi – Biroul de Carte funciară Paşcani au solicitat radierea înscrierii în cartea funciară pentru terenul din Paşcani, titulară S.E. (sector cadastral 26, parcela 1 /766) număr cadastral corp de proprietate nr. 1845 pentru suprafaţa de 7,27 m.p. delimitată conform raportului de expertiză tehnică şi înscrierea aceleiaşi suprafeţe a dreptului lor în cartea funciară.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt vecini cu S.E., iar în acţiunea în revendicare şi grăniţuire, în care au fost părţi, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a stabilit că pârâta deţinea teren din proprietatea lor, actele în baza cărora se întocmise cartea funciară pentru pârâtă nefiind valabile.

Judecătoria Paşcani, prin sentinţa civilă nr.315 din 4 februarie 2009, a respins acţiunea reclamanţilor ca fiind promovată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi (O.C.P.I.) – Biroul de carte funciară Paşcani. A mai fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanţilor formulată împotriva pârâtei S.E..

În soluţionarea excepţiei asupra căreia instanţa s-a pronunţat şi prin încheierea din 5 noiembrie 2008 judecătoria, în aplicarea Deciziei nr. LXXII din 15.10.2007 dată de Secţiile Unite ale I.C.C.J în recursul în interesul legii a constatat, că O.C.P.I. nu era persoană interesată în sensul Legii nr.7/1996, nejustificând un interes legitim şi personal în acţiunile de rectificare carte funciară, lipsind astfel o condiţie esenţială pentru a deveni parte în proces.

Pe fondul cauzei, instanţa de fond a stabilit următoarea situaţie de fapt:Pârâta a procedat la intabularea dreptului de proprietate asupra terenului şi construcţiei şi

nu asupra terenului în litigiu, în suprafaţă de 7,27 m.p., delimitat de pct. 21-3-17-18-19-20-21, în anexa 1 la suplimentul de expertiză întocmit în dosarul nr. 5280/2005 al Judecătoriei Paşcani, situate în intravilanul municipiului Paşcani, având nr. de sector cadastral 26, parcela 1 (766) şi nr. cadastral al corpului de proprietate 1845.

În considerentele sentinţei s-a reţinut ca fiind adevărat că în documentaţia cadastrală întocmită în vederea intabulării era menţionată şi suprafaţa de 8,00 m.p. în posesie fără acte, iar la rubrica observaţii din partea I-a a cărţii funciare se menţiona că suprafaţa real măsurată era de 285 m.p. Această ultimă menţiune nu afecta însă în nici un fel intabularea admisă pentru suprafaţa de 277 m.p., conform încheierii de carte funciară şi a menţiunilor din partea I, la rubrica „suprafaţa imobilului”.

În aplicarea art.33 şi art.34 din Legea nr.7/1996, judecătoria a reţinut că cererea reclamanţilor nu era întemeiată, deoarece pârâta nu a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 7,27 m.p., delimitat de pct. 21-3-17-18-19-20-21, în anexa 1 la suplimentul de expertiză întocmit în dosarul nr. 5280/2005 al Judecătoriei Paşcani, având ca titular pe S.E. cu număr de sector cadastral 26, parcela 1 (766) şi numărul cadastral al corpului de proprietate 1845.

Referitor la solicitarea reclamanţilor privind înscrierea în cartea funciară a municipiului Paşcani a reclamanţilor ca fiind titularii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 7,27 m.p., atât timp cât neexistând o intabulare în acest sens în favoarea altei persoane, înscrierea în cartea funciară se producea fără intervenţia instanţei de judecată.

15

În apelul declarat împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au formulat critici cu privire la intabularea greşită a dreptului de proprietate a pârâtei, fapt dovedit prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi prin concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în acţiunea în revendicare. În zona despărţitoare linia de hotar nu corespundea actelor de proprietate, pârâta fiind obligată să le predea în deplină proprietate şi liniştită posesiune suprafaţa de 7,27 m.p. Deşi au solicitat intabularea dreptului lor de proprietate, cererea a fost refuzată, motivat pe faptul că exista suprapunere pentru terenul în litigiu cu imobilul ce avea atribuit numărul cadastral 1845 în beneficiul pârâtei.

Într-un alt motiv au fost formulate critici cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale a O.C.P.I., fiind cel ce avea obligaţia de întocmire corectă a cărţilor funciare şi de a efectua rectificarea înscrierilor conform hotărârilor judecătoreşti.

Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr.754 din 9 noiembrie 2009, a respins apelul păstrând situaţia de fapt stabilită prin sentinţă. Constată tribunalul că, deşi reclamanţilor le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 7,27 m.p. prin hotărârile judecătoreşti invocate, nu se putea dispune radierea acesteia din cartea funciară ce aparţinea pârâtei, atât timp cât această suprafaţă nu era înscrisă. Este adevărat că în documentaţia cadastrală întocmită în vederea intabulării era menţionată şi suprafaţa de 8 m.p. deţinută fără acte,dar în final intabularea s-a realizat doar pentru suprafaţa de 277 m.p., care era în concordanţă cu actele de proprietate. Prin urmare, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.36 din Legea nr.7/1996 pentru admiterea acţiunii în rectificare, în sensul că înscrierea în cartea funciară era în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului.

În ceea ce priveşte înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor cu privire la suprafaţa de teren în litigiu, tribunalul a reţinut că această operaţiune urma a se realiza fără intervenţia instanţei, aceştia având o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra acesteia.

În recursul declarat împotriva deciziei pronunţate de tribunal, reclamanţii au încadrat motivele în art.304 pct.9 C.pr.civ., arătând în dezvoltarea acestora că instanţa de apel, deşi fusese învestită, nu a examinat motivul de apel referitor la calitatea procesuală a O.C.P.I.

În aplicarea art.51 – 55 din Legea nr.7/1996 rezultă calitatea procesuală pasivă a acestuia, Biroul de carte funciară ce aparţinea de O.C.P.I. Iaşi întocmind cartea funciară nr.4335 şi dând încheierea nr. 2472/21 octombrie 2005.

Au arătat recurenţii-reclamanţi că primul capăt al acţiunii îl constituia rectificarea, respectiv radierea din cartea funciară întocmită pe numele pârâtei a suprafeţei de 7,27 m.p. conform sentinţei civile nr. 2080/2006 a Judecătoriei Paşcani. Suprafaţa ce aparţinea reclamanţilor s-a stabilit prin expertiza tehnică ca fiind nereal situată în intravilanul municipiului Paşcani, parcela 1/7660, aliniamentul corect al proprietăţilor fiind pe linia de hotar 10-21-3 (anexa la raportul de expertiză).

Recurenţii au susţinut că instanţele au aplicat greşit art.20, art.21 din Legea nr.7/1996, dreptul de proprietate al pârâtei fiind înscris numai în baza titlului de proprietate al autorului acesteia, a fost omisă hotărârea judecătorească.

Deşi au constatat că pârâta nu are acte pentru 8 m.p. înscrişi în cartea funciară, instanţele cu menţinut înscrierea greşită, înlăturând nejustificat hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Analizând lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că reclamanţii prin cererile adresate O.C.P.I. Iaşi – Biroul de carte funciară Paşcani au solicitat intabularea dreptului lor de proprietate pentru imobilul situat pe teritoriul administrativ al municipiului Paşcani, cerere respinsă prin încheierea din 10 septembrie 2008. La data de 2.10.2008 reclamanţii au învestit judecătoria cu prezenta cerere, cu cele două capete privind înscrierea dreptului lor de proprietate în cartea funciară conform titlului lor şi a hotărârii judecătoreşti şi respectiv a rectificării înscrierilor din cartea funciară al cărei titular era pârâta S.E. În cauză nu s-a făcut dovada comunicării încheierii reclamanţilor.

16

În motivarea în drept a cererii de chemare în judecată au fost indicate dispoziţiile Legii nr.7/1996.

Obiectul cererii rezulta din motivele de fapt, invocate în susţinerea ei şi în drept enunţate doar prin trimitere la legea specială ce impunea pentru instanţă obligaţia de a judeca pricina în cadrul legal corespunzător pretenţiilor formulate.

Calificarea cererii de chemare în judecată impunea a se stabili dacă cuprinsul cărţii funciare nu corespundea, în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală pentru care se putea cere rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia (art.33 din Legea nr.7/1996).

În art.33 alin.3 legea defineşte modificarea ca fiind orice schimbare privitoare la aspectele tehnice ale imobilului, schimbare care nu afectează esenţa dreptului care poartă asupra imobilului.

Astfel, un capăt de cerere avea ca obiect plângerea împotriva refuzului O.C.P.I. de a efectua înscrierea dreptului reclamanţilor şi radierea, modificarea, în sensul definit de lege a cărţii funciare al cărei titular era pârâta, în măsura în care erau dovedite ca întindere a dreptului şi amplasament.

În primul capăt de cerere, aşa cum s-a dovedit cu înscrisurile noi depuse în instanţa de apel, cererea avea ca obiect înscrierea şi radierea în cartea funciară, pe baza hotărârii instanţei judecătoreşti definitive şi irevocabile, în condiţiile art.51 din Legea nr.7/1996.

Părţile s-au judecat în alt litigiu având ca obiect revendicare şi grăniţuire, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr.2080 din 24 noiembrie 2006, definitivă şi irevocabilă.

Radierea şi, respectiv, înscrierea dreptului s-au solicitat în temeiul acestei hotărâri prin care pârâta S.E. a fost obligată să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 7,27 m.p. delimitată în anexa 1 la suplimentul raportului de expertiză şi stabilindu-se linia de hotar între proprietăţile părţilor pe aliniamentul 10-21-3, conform expertizei.

Raportul de expertiză tehnică s-a efectuat pe baza titlurilor de proprietate ale părţilor şi a înscrierii în cartea funciară pentru S.E. Astfel, s-a consfinţit urmare modificării liniei de hotar şi admiterii cererii în revendicare, prin hotărâre judecătorească, faptul că în cartea funciară înscrierea pentru pârâtă în ceea ce priveşte amplasamentul nu corespundea titlului de proprietate a vecinătăţilor, respectiv a liniei de hotar cu proprietatea reclamanţilor. Faptul că în cartea funciară pentru S.E. suprafaţa de întindere era înscrisă corect de 277 m.p., nu a stins dreptul reclamanţilor exercitat în condiţiile art.51 din Legea nr.7/1996 de a solicita modificarea, în modalitatea dispusă prin hotărâre judecătorească .

Curtea a avut în vedere alcătuirea cărţii funciare care, în partea I referitoare la descrierea imobilelor, cuprindea planul imobilului cu vecinătăţile, descrierea imobilului şi a inventarului de coordonare al amplasamentului pentru fiecare imobil în parte, ce constituia anexa la partea I, întocmită conform regulamentului aprobat prin ordin al directorului general al agenţiei naţionale de cadastru şi publicitate imobiliară.

În cel de al doilea capăt de cerere instanţele au îndrumat reclamanţii să solicite O.C.P.I. înregistrarea dreptului lor, fără a observa că cererea a fost respinsă prin încheierea nr. 7241 din 10.09.2008, contestată în acţiune. Faptul că „cererea” nu a fost intitulată plângere, nu a fost depusă la Biroul de Carte funciară, ci direct în instanţă, pentru considerentele expuse, a liberului acces la justiţie, instanţa de prim grad era obligată să califice corect acţiunea şi să o soluţioneze în limitele investirii.

Curtea de apel a reţinut că prin aplicarea greşită a legii instanţa de prim grad nu s-a pronunţat asupra obiectului cererii deduse judecăţii, a înscrierii dreptului reclamanţilor, a radierii dreptului pârâtei, nu ca întindere, ci în sensul stabilirii amplasamentului real şi al liniei de hotar cu proprietatea soţilor A., solicitată pe baza unei hotărâri judecătoreşti.

Cele două operaţiuni erau condiţionate una de cealaltă, între cele două capete de cerere existând o strânsă legătură, o soluţie determinând-o pe cealaltă, ceea ce impunea judecarea în fond, odată, în recurs curtea dispunând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la judecătorie (art.312 alin.5 C.pr.civ.).

Motivul de recurs privind soluţionarea excepţiei calităţii procesuale pasive a O.C.P.I. Iaşi, Biroul de carte funciară nu este întemeiat, curtea constatând că prin încheierea din 5.11.2008 a

17

Judecătoriei Paşcani, excepţia a fost soluţionată corect, prin aplicarea art.3 alin.2 din Legea nr.7/1996 şi a deciziei nr. LXXII a Î.C.C.J. – Secţiile unite şi a art.329 C.pr.civ.

Deşi oficiile judeţene de cadastru şi publicitate imobiliară sunt unităţi cu personalitate juridică în subordinea Agenţiei Naţionale, în prezenta cauză nu au calitate de părţi în proces, în sensul art.41 din Codul de procedură civilă, urmare corectei calificări a cererii de chemare în judecată.

Decizia nr. LXXII pronunţată în recursul în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, a stabilit că în cauzele ce au ca obiect plângerile privind cartea funciară întemeiate pe dispoziţiile art.50 din Legea nr.7/1996 republicată, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nu are calitate procesuală pasivă.

În consecinţă, cauza avea caracter contencios, părţi fiind doar reclamanţii şi pârâta, persoana fizică, instanţa având însă obligaţia de a comunica O.C.P.I. hotărârea definitivă şi irevocabilă.

Curtea de apel a admis recursul, a casat sentinţa şi decizia, trimiţând cauza la Judecătoria Paşcani pentru judecarea în fond.

18

II. Secţia penală

1. Proporţionalitate între atac şi apărare, în contextul art. 44 alin. 3 C.pen. Pentru a fi reţinută legitima apărare ca o cauză care înlătură caracterul penal al

faptei este necesar ca între atac şi apărare să existe o anumită proporţionalitate, în sensul că rezultatul produs în urma apărării să nu fie mai grav decât cel ce reprezintă urmarea atacului.

În speţă, deşi partea vătămată a declanşat incidentul şi starea conflictuală, lovind cu piciorul în zona bărbiei pe inculpat, acesta din urmă nu era îndreptăţit să lovească partea vătămată cu securea, mai întâi peste picioare şi apoi în cap, producându-i leziuni ce i-au pus viaţa în primejdie.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 1 din 5 ianuarie 2010

Prin sentinţa penală nr. 248 din 29 mai 2009 a Tribunalului Vaslui s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, respectiv înlăturarea dispoziţiilor art.73 lit.b C.pen., formulată de partea vătămată constituită parte civilă R.V. prin apărător.

Pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art.20 raportat la art.174 C.pen. cu aplicarea art.73 lit.b C.pen. şi art.76 alin.2 C.pen., a fost condamnat inculpatul C.N. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pe durata executării pedepsei fiindu-i interzise inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit. b C.pen.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea vătămată constituită parte civilă R.V., fiind obligat inculpatul C.N. să îi achite acestuia suma de 314 lei cu titlu de despăgubiri civile şi suma de 7.000 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:Prin rechizitoriul nr.221/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui a fost trimis

în judecată, în stare de libertate inculpatul C.N., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C.pen., cu aplicarea art.73 lit.b C.pen.

În fapt, s-a reţinut că în luna aprilie 2008, inculpatul C.N. lucra ca paznic la o exploatare forestieră, unde a fost dus un vagon auto pentru dormit, de care se foloseau muncitorii. În seara zilei de 20.04.2008 martorul B.C. se afla singur în vagon, deoarece inculpatul C.N. plecase în sat, urmând să revină.

In după-amiaza aceleiaşi zile partea vătămată R.V. însoţit de fratele său R.D., ajungând cu căruţa în apropierea vagonului de dormit, a oprit căruţa menţionând că vrea să ia o sacoşă cu care ar fi dus cu câteva zile în urmă mâncare la muncitori. R.D. i-a spus fratelui său să nu meargă la vagon, deoarece este noapte şi este posibil să nu fie nimeni acolo, dar R.V. a coborât din căruţă şi s-a îndreptat către vagon.

În acest timp, martorul B.C., care auzise zgomotul produs de deplasarea pe drum a căruţei, a coborât din vagon şi, de frică, s-a ascuns după roata a unui tractor, pentru a vedea ce se întâmplă.

Astfel, martorul B.C. a văzut că partea vătămată R.V. a urcat scara şi a intrat în interiorul vagonului, după care a auzit zgomote de răvăşire sau de căutare.

La acel moment, în apropierea vagonului a ajuns şi inculpatul C.N., care revenea din sat, având asupra sa o secure. L-a întrebat pe martorul B.C. cine este persoana care a intrat în vagon, după care inculpatul C.N., având în mână securea, s-a apropiat de scara vagonului, urmat de martorul B.C., care nu era înarmat.

La momentul când inculpatul C.N. a ajuns la baza scării de urcare şi se pregătea să urce , din vagon a ieşit R.V., care a rămas pe platforma vagonului.

Recunoscându-l, inculpatul C.N. i-a spus pe nume şi l-a întrebat ce caută acolo, însă R.V. nu a răspuns şi, de la înălţimea de cca. 1 metru la care se afla, l-a lovit cu piciorul în bărbie pe inculpatul C.N., care se afla în faţa sa. Urmare loviturii primite, inculpatul C.N. a căzut, dar s-a

19

ridicat imediat, înjurând, apropiindu-se cu securea în mână de scara vagonului, unde, pe platformă se afla partea vătămată R.V.

Inculpatul C.N. i-a aplicat lui R.V. mai întâi una sau două lovituri cu securea, din lateral, peste membrele inferioare; urmare acestor lovituri, cel mai probabil de durere, partea vătămată R.V., aflat în continuare pe platforma vagonului, s-a aplecat în faţă, într-un unghi de cca. 90 de grade.

Inculpatul C.N. i-a mai aplicat lui R.V. o lovitură cu muchia securii, de data aceasta peste cap. Urmare acestei lovituri partea vătămată a căzut de pe platforma vagonului, iar C.N. a vrut să-l mai lovească o dată cu securea, dar a fost oprit de martorul B.C..

Între timp, de vagon s-a apropiat şi martorul R.D., care a venit să vadă ce se întâmplă şi l-a văzut pe fratele său – partea vătămată R.V., căzut şi lovit la cap.

R.D. a încercat să îl transporte acasă pe fratele său, însă inculpatul C.N. s-a opus şi în final l-a alungat pe martorul R.D., care şi-a luat căruţa şi a plecat în sat.

Ajuns în sat, martorul R.D. a spus mai multor rude ce s-a întâmplat cu R.V., astfel că împreună cu alte persoane, cum ar fi martora C.Ş-P. - concubina părţii vătămate, martora R.G. - soţia lui R.D. şi martora D.N. s-au deplasat la vagonul exploatării forestiere pentru a-l lua R.V. şi a-l duce la spital.

Inculpatul C.N., cu securea în mână, s-a opus însă şi i-a alungat împiedecându-i să-l ia, spunând că el răspunde, că a anunţat sau că va anunţa poliţia şi patronul societăţii.

În aceste condiţii, martorii au plecat, lăsându-l pe R.V. cu inculpatul C.N. şi martorul B.C.După plecarea rudelor, martorul B.C. şi inculpatul C.N. l-au transportat pe R.V. în

interiorul vagonului de dormit, după care martorul B.C. i-a apelat repetat pe martorii M.C.-T. şi M.F. cerându-le să se deplaseze la faţa locului, deoarece s-a întâmplat ceva grav.

Urmare telefoanelor primite, cei doi martori s-au deplasat la faţa locului cu un autoturism, ajungând în jurul orelor 23.00.

După sosirea lui M.F. şi M.C.-T. la faţa locului, inculpatul C.N. s-a deplasat cu autoturismul condus de M.C.-T. la postul de poliţie, pentru a anunţa cele întâmplate.

Inculpatul C.N., care avea asupra sa securea cu care îl lovise pe R.V., i-a arătat poliţistului acea secure, spunând că este securea cu care a lovit.

După sosirea ambulanţei, înţelegând de la cadrele medicale că starea lui R.V. este gravă, inculpatul C.N. şi-a schimbat radical poziţia, în sensul că a început să spună că de fapt el nu l-a lovit cu securea şi că acesta a căzut singur de pe platforma vagonului.

R.V. a fost luat cu ambulanţa şi transportat la spitalul judeţean de urgenţă, iar de acolo, în aceeaşi noapte, la spitalul clinic de urgenţe, unde a fost internat şi i s-au acordat îngrijiri medicale până la data de 05.05.2008, când a fost transferat la spitalul judeţean de urgenţă, fiind externat la data de 21.05.2008.

Din raportul de constatare medico-legală traumatologică, a rezultat că partea vătămată R.V. a prezentat un politraumatism cu traumatism cranio-cerebral cu fractură deschisă cu înfundare şi hematom extradural temporoparietal stâng, care a necesitat intervenţie chirurgicală.

Leziunile s-au putut produce prin lovire cu un corp contondent, urmate de cădere, necesitând 30/35 zile îngrijiri medicale şi punând în primejdie viaţa părţii vătămate.

Comisia de avizare din cadrul I.M.L. Iaşi a apreciat că sunt corecte concluziile din raportul de constatare medico-legală cu precizarea că leziunile traumatice cranio-cerebrale s-au produs cel mai probabil prin lovire cu un corp contondent.

Inculpatul a negat permanent săvârşirea faptei şi a susţinut că partea vătămată s-a dezechilibrat şi a căzut lovindu-se cu capul de proţapul metalic al vagonului.

Declaraţiile inculpatului au fost contrazise însă de declaraţiile părţii vătămate, care a susţinut că inculpatul a lovit mai întâi în zona picioarelor, după care i-a aplicat o lovitură cu securea în zona capului, cauzându-i astfel leziunea ce a necesitat intervenţia chirurgicală şi care i-a pus în primejdie viaţa.

Declaraţiile părţii vătămate au fost confirmate de datele rezultate din constatarea medico-legală traumatologică, potrivit cărora leziunile din zona capului părţii vătămate s-au produs prin

20

lovire activă, fiind astfel exclusă posibilitatea ca acele leziuni să se producă prin cădere. Mai sunt confirmate declaraţiile părţii vătămate de declaraţiile martorului R.D. care l-a văzut pe fratele său căzut, cu o rană la cap, iar inculpatul care se afla alături avea asupra sa o secure şi o conduită violentă, ameninţătoare. Inculpatul l-a alungat atunci pe martor şi ulterior i-a alungat pe cei trei martori care veniseră să-l ia acasă.

De asemenea martorul B.C. a confirmat varianta susţinută de partea vătămată, în sensul că inculpatul a lovit-o pe aceasta cu securea o dată în zona picioarelor şi o dată în zona capului. În instanţă martorul a dat declaraţii contradictorii, revenind practic asupra declaraţiilor arătate mai sus, susţinând în esenţă că partea vătămată s-a dezechilibrat şi a căzut, lovindu-se practic de proţapul vagonului.

Martorul V.S.-M. a declarat că în noaptea de 20/21 aprilie 2008, inculpatul s-a prezentat la postul de poliţie şi a sesizat că în urmă cu puţin timp, la vagonul unde dormeau muncitorii, l-a surprins pe R.V. cotrobăind prin vagon. Cerându-i să iasă din vagon, l-a lovit cu securea în cap, partea vătămată aflându-se jos, în stare de inconştienţă. Inculpatul avea asupra lui o secure şi i-a spus poliţistului că a lovit cu acea secure. Poliţistul s-a deplasat la locul indicat, a constatat că era într-o stare gravă şi a anunţat ambulanţa cu care a fost transportat la spital.

Fapta inculpatului C.N. care, după ce a surprins partea vătămată în vagonul din parchetul unde el era paznic şi fiind lovit de acesta cu piciorul în zona bărbiei, i-a aplicat două lovituri cu securea, din care una în zona capului, cauzându-i astfel leziuni care i-au pus acestuia viaţa în primejdie, a realizat conţinutul infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C.pen..

Având în vedere condiţiile în care s-a derulat conflictul, faptul că partea vătămată a avut iniţiativa incidentului, lovindu-l cu piciorul în faţă, reacţia inculpatului putea fi apreciată ca fiind un răspuns la conduita provocatoare a părţii vătămate.

În contextul arătat, inculpatul a comis fapta sub imperiul unei puternice tulburări, ca urmare a provocării din partea părţii vătămate în sensul dispoziţiilor art.73 lit.b C.pen. Atitudinea violentă a inculpatului a fost determinată de conduita părţii vătămate, care a ieşit pe scara vagonului şi l-a lovit pe inculpat cu piciorul în zona bărbiei, aspect rezultat atât din declaraţiile inculpatului, ale martorilor, precum şi din fotografiile care atestau că inculpatul a avut o leziune în zona bărbiei. Conduita părţii vătămate putea fi apreciată ca o provocare, în sensul dispoziţiilor art.73 lit.b C.pen.

Pentru infracţiunea comisă, de tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art.174 C.pen. cu aplicarea art.73 lit.b C.pen., i s-a aplicat inculpatului o pedeapsă la individualizarea căreia, în cadrul general prevăzut de art.52 şi 72 C.pen., au fost avute în vedere gradul de pericol social concret al faptei comise, datele privind persoana inculpatului, atitudinea acestuia în timpul procesului, starea de provocare.

Pe durata executării pedepsei inculpatului i-au fost interzise drepturile prevăzute de art.64 lit. a teza a II-a şi lit. b C.pen., în condiţiile art.71 C.pen., gravitatea faptei comise făcându-l pe inculpat nedemn de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice sau de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat pe durata executării pedepsei.

În ceea ce priveşte despăgubirile civile, partea vătămată constituită parte civilă, prin actele depuse, a dovedit că a cheltuit 377,97 lei, inculpatul fiind obligat să îi achite acesteia suma de 314 lei, având în vedere şi starea de provocare care presupune culpa părţii vătămate la producerea prejudiciului şi pe care instanţa a apreciat-o într-o proporţie de 1/3.

S-a justificat obligarea inculpatului la plata de daune morale, întrucât era evident că partea civilă a suferit un prejudiciu moral constând în durerea şi stresul pricinuit de internarea în spital, suportarea unei intervenţii chirurgicale şi infirmitate fizică pricinuită de lipsa de substanţă osoasă. Prin declaraţia martorei B.S., partea civilă a dovedit că, după externarea din spital, avea probleme cu păstrarea echilibrului şi dificultăţi de exprimate.

În termenul prevăzut de art. 363 al. 1 C.pr.pen. hotărârea a fost apelată de inculpat şi criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie, inculpatul solicitând reaprecierea probelor, reţinerea

21

dispoziţiilor art. 44 C.pen. şi exonerarea sa de răspundere penală, în subsidiar invocând circumstanţele reale şi personale şi solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 81 C.pen.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, în limite procedurale, curtea de apel a reţinut următoarele:

Apărările inculpatului au fost invocate şi la instanţa de fond, care a argumentat – cu referire la probele dosarului – lipsa de temeinicie a acestora.

În cauză a fost administrat un probatoriu complet, ce a fost suplimentat în faza apelului. Astfel, a fost reaudiat martorul B.C. şi inculpatul C.N., care a consimţit să fie ascultat.

Coroborând procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşele fotografice, declaraţiile părţii vătămate şi actele medicale ce o vizau pe aceasta, fişele de observaţie clinică generală, decontul cheltuielilor de spitalizare, raportul de constatare medico-legală, procesul-verbal de conducere în teren, declaraţiile martorilor, procesul-verbal de confruntare dintre martori şi inculpat, declaraţiile inculpatului, a rezultat cu certitudine că în seara zilei de 20.04.2008, după ce a fost lovit de partea vătămată cu piciorul, inculpatul i-a aplicat acesteia lovituri cu o secure, atât la nivelul membrelor inferioare, cât şi în cap, producându-i leziuni grave, ce i-au pus viaţa în primejdie.

Dacă iniţial inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, el prezentându-se la postul de poliţie cu securea asupra sa, anunţând incidentul, iar după ce a realizat gravitatea faptei, şi-a modificat poziţia, negând că a lovit victima cu securea în cap, încercând să acrediteze versiunea lovirii prin cădere a acesteia, apărare invocată şi în instanţă.

Concluzionând asupra leziunilor cranio-cerebrale ale victimei, actele medico-legale au precizat că acestea s-au produs cel mai probabil prin lovire cu corp contondent. Coroborând acestea, cu datele oferite de declaraţiile martorilor şi ale inculpatului, a rezultat cu certitudine că inculpatul a lovit victima cu securea în cap, producându-i leziunile grave ce i-au pus viaţa în primejdie. Probele mai sus precizate au exclus posibilitatea lovirii prin cădere a victimei, apărarea inculpatului fiind astfel lipsită de consistenţă.

Coroborând probele cu declaraţiile martorului B.C., martor direct, care a perceput nemijlocit conflictul, trebuie menţionat faptul că, deşi acesta şi-a modificat în primă instanţă declaraţia, în apel a relatat detaliat derularea conflictului, motivând şi conduita pe care a avut-o la instanţa de fond, susţinând că a fost influenţat de inculpat.

Astfel, martorul a relatat că inculpatul, tulburat fiind de atitudinea părţii vătămate care, surprinsă în vagon, l-a lovit în bărbie, inculpatul l-a lovit pe R.V. cu securea pe care o avea în mână, aplicându-i două lovituri peste picioare, iar când acesta s-a aplecat de durere, lovindu-l în cap cu securea.

Declaraţia acestui martor s-a coroborat cu celelalte probe, redând practic situaţia de fapt şi derularea conflictului în care au fost implicaţi inculpatul şi partea vătămată R.V.

În motivele de apel prezentate în scris şi susţinute oral, inculpatul nu a contestat faptic situaţia reţinută în actul de inculpare, nici acţiunea de lovire exercitată, însă nu a făcut vorbire despre secure, invocând legitima apărare în variantele prevăzute de art.44 alin.(2)1 şi respectiv art. 44 alin. 3 C.pen.

Apărarea inculpatului a încercat să acrediteze ideea că locul respectiv era împrejmuit, delimitat prin semne de marcare, nu era un loc public, iar inculpatul a pătruns fără drept atât în incinta depozitului, cât şi a vagonului de dormit, care era locuinţa temporară unde se adăposteau inculpatul şi martorul.

Probatoriul dosarului – cu referire la schiţa locului faptei şi fotografiile judiciare, declaraţiile martorilor – au contrazis aceste susţineri. Vagonul din depozitul unde inculpatul şi martorul asigurau paza, nu era împrejmuit, în apropiere aflându-se singurele căi de acces la aşezările şi obiectivele din acea zonă, aşa încât localnicii treceau în mod obişnuit prin acel loc.

Nici dispoziţiile art. 44 al.3 C.pen. nu sunt incidente, fapta fiind comisă în condiţiile provocării din partea victimei.

Actul-medico legal din dosarul de urmărire penală a atestat faptul că inculpatul a prezentat leziuni traumatice produse prin lovire cu un corp dur, coroborat cu declaraţiile martorului B.C., ale

22

inculpatului, conducând fără dubii la concluzia că partea vătămată a lovit mai întâi pe inculpatul C.N., care a ripostat în condiţiile arătate.

Pentru a fi reţinută legitima apărare ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, astfel cum a solicitat inculpatul, era necesar ca între atac şi apărare să existe o anumită proporţionalitate, în sensul că rezultatul produs în urma apărării să nu fi fost mai grav decât cel ce a reprezentat urmarea atacului.

În speţă, deşi partea vătămată a declanşat incidentul şi starea conflictuală, lovind cu piciorul în zona bărbiei pe inculpat, acesta din urmă nu era îndreptăţit să lovească partea vătămată cu securea, mai întâi peste picioare şi apoi în cap, producându-i leziuni ce i-au pus viaţa în primejdie.

Situaţia de fapt dovedită de probele dosarului a atestat că nu exista nici un fel de echivalenţă între fapta inculpatului şi atacul care a determinat-o.

Prin întregul său comportament, partea vătămată nu a creat vreun pericol pentru viaţa inculpatului.

În aplicarea art. 44 C.pen., s-a ţinut seama de ansamblul împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta şi nu doar de momente sau acte izolate ale agresiunii.

Deşi la începutul conflictului inculpatul s-a aflat în faţa unui atac imediat, pe parcursul desfăşurării faptelor raportul de forţe s-a schimbat şi în situaţia nou creată atacul nu a mai prezentat pericol pentru persoana inculpatului. Relevantă în acest sens, în contextul faptic reţinut, este împrejurarea că inculpatul a aplicat părţii vătămate lovituri cu securea în cap – ce au produs cele mai grave consecinţe – în momentul în care victima era aplecată, chiar în cădere, imediat după ce a fost lovită de inculpat cu securea peste picioare, astfel că în nici un caz nu s-a putut reţine că inculpatul a lovit-o aflându-se în legitimă apărare.

În aprecierea criteriilor prevăzute de art.72 C.pen., instanţa de apel a reţinut că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 861 C.pen., ţinând seama de persoana inculpatului şi de comportamentul său după săvârşirea faptei, pronunţarea condamnării constituind pentru acesta un avertisment şi, chiar fără executarea pedepsei, nu ar mai săvârşi alte infracţiuni.

Vârsta înaintată a inculpatului, conduita anterioară relevată de caracterizările depuse la dosar, situaţia sa familială, regretul manifestat, au fost argumente care au susţinut această concluzie, justificând aplicarea dispoziţiilor art. 861 C.pen.

Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art.379 pct.2 lit.a C.pr.pen., a fost admis apelul inculpatului, desfiinţată în parte în latura penală hotărârea apelată, fiind înlăturate dispoziţiile art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b C.pen., urmând a se aplica dispoziţiile art.861 C.pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza dispoziţiilor art.862 C.pen. a fost fixat un termen de încercare, iar în temeiul art.863

C.pen., inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Vaslui, conform programului stabilit de această instituţie; să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă; să nu intre în legătură cu partea vătămată R.V. şi cu martorii cauzei, inculpatului atrăgându-i-se atenţia asupra dispoziţiilor art.864 C.pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere în situaţia neîndeplinirii cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere stabilite prin decizia curţii de apel.

2. Art. 278 ind. 1 alin. 7 lit. b) C.pr.pen. Admiterea plângerii petentului, desfiinţarea rezoluţiilor procurorului. Trimiterea cauzei la procuror

Curtea de Apel Iaşi, sentinţa penală nr. 5 din 14 ianuarie 2010

Curtea de apel a fost investită cu soluţionarea plângerii formulate de petentul C.C. împotriva rezoluţiei procurorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi din 13 octombrie

23

2009 şi a rezoluţiei procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi din 17.11.2009.

În motivarea plângerii petentul a arătat că rezoluţiile pronunţate erau nelegale, întrucât judecătorii de la Judecătoria Iaşi şi de la Tribunalul Iaşi – în baza hotărârii adunării generale – au amânat nejustificat şi nelegal judecarea dosarelor, i-au limitat posibilitatea depunerii de acte şi de studii, aceştia încălcându-i astfel dreptul la un proces echitabil şi alte drepturi constituţionale.

De asemenea, petentul a contestat faptul că în dosarul nr.7246/245/2008 al Judecătoriei Iaşi, judecătorul completului de judecată a introdus ca intervenient pe P.C., săvârşind un abuz.

Petentul a fost prezent în instanţă la termenul din 14 ianuarie 2010, a susţinut plângerea formulată, a depus concluziile scrise, solicitând desfiinţarea rezoluţiei, trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale (respectiv redeschiderea cercetărilor penale şi pronunţarea şi asupra plângerii fondului şi împotriva judecătorilor de la Judecătoria Iaşi.

Instanţa a verificat actele şi lucrările dosarului ce au stat la baza rezoluţiilor contestate, înscrisurile depuse de petent, susţinerile acestuia în conformitate cu dispoziţiile art.278 ind.1 alin.7 C.pr.pen., constatând următoarele:

Petentul C.C. a formulat în termen legal plângere împotriva rezoluţiilor procurorului, a fost legal citat şi prezent în instanţă, iar persoana intimată faţă de care s-a dispus prin aceste rezoluţii a fost legal citată.

Petentul C.C. a formulat o plângere penală pentru infracţiunile prevăzute de art. 246, 249 C.pen. împotriva judecătorilor Tribunalului Iaşi ce au participat la Adunarea Generală a judecătorilor Tribunalului Iaşi din 31 august 2009, grefierilor Tribunalului Iaşi ce au participat la Adunarea Generală a grefierilor Tribunalului Iaşi din 1 septembrie 2009, a Tribunalului Iaşi ca persoană juridică, plângere înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi la data de 8 septembrie 2009.

Petentul C.C. a formulat o plângere penală pentru infracţiunile prevăzute de art.246, art.249 C.pen. împotriva Judecătoriei Iaşi (ca persoană juridică), judecătorilor Judecătoriei Iaşi, care au participat la Adunarea Generală a Judecătorilor din 1 septembrie 2009, înregistrată la Parchetul Tribalului Iaşi la data de 9 septembrie 2009.

Petentul C.C. a formulat o plângere penală pentru infracţiunile prevăzute de art.246, art.249 cod penal împotriva persoanelor ce au făcut parte din completul de judecată CO3 al Judecătoriei Iaşi în data de 7 septembrie 2009, plângere înregistrată la Parchetul Tribunalului Iaşi la data de 8 septembrie 2009.

Prin rezoluţia procurorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi din 18 septembrie 2009 s-a dispus conexarea celor trei plângeri.

Prin rezoluţia Procurorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi din 13 octombrie 2009 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecători, pentru infracţiunile prevăzute de art.246, art.247 şi art.249 C.pen., rezoluţia fiind confirmată de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, la 19 noiembrie 2009.

Curtea de apel a constatat că nu au fost efectuate actele premergătoare corespunzătoare, impunându-se astfel desfiinţarea integrală a rezoluţiilor date de procuror.

Curtea a stabilit că procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi urma să aibă în vedere, conform hotărârii de trimitere a cauzei în baza dispoziţiilor art.278 ind.1 alin.7 lit.b) C.pr.pen. şi a deciziei nr.26/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, următoarele aspecte: identificarea persoanelor (respectiv a judecătorilor şi grefierilor) ce au participat la Adunarea Generală a judecătorilor Tribunalului Iaşi din data de 31 august 2009, Adunarea Generală a grefierilor Tribunalului Iaşi din data de 1 septembrie 2009, Adunarea Generală a judecătorilor Judecătoriei Iaşi din data de 1 septembrie 2009, precum şi a judecătorului ce a făcut parte din completul CO3 – Judecătoria Iaşi la data de 7 septembrie 2009, compunerea completului de judecată fiind determinată de dispoziţiile art.292 C.pr.pen.

În acest sens, deşi a fost audiat petentul de procuror şi pentru că acesta nu a putut preciza numele persoanelor conform art.222 alin.2 teza a II-a C.pr.pen., instanţa a dispus identificarea acestora conform proceselor-verbale şi tabelelor întocmite la sediul fiecărei instanţe cu ocazia

24

Adunărilor Generale ale judecătorilor şi grefierilor Tribunalului Iaşi şi Judecătoriei Iaşi, a programării şedinţelor de judecată şi a completelor de judecată de la Judecătoria Iaşi.

De asemenea, curtea a mai stabilit că procurorul urma să dispună asupra fiecăreia dintre infracţiunile reclamate în conţinutul plângerii petentului şi faţă de fiecare dintre persoanele identificate.

Dacă se considera necesar în desfăşurarea actelor premergătoare de stabilire a faptelor, a împrejurărilor cuprinse în conţinutul plângerii petentului, procurorul va audia din nou pe acesta.

Asupra persoanei intimate, respectiv judecătorul A.D. asupra căreia s-a dispus prin rezoluţie neînceperea urmăririi penale, nu a fost precizată în niciuna din cele trei plângeri formulate de petent, nu s-a evidenţiat prin nici un act de cercetare al procurorului că ar fi identificat ca membru/participant al Adunării Generale a judecătorilor Tribunalului Iaşi din 31 august 2009, iar Comunicatului Adunării Generale a judecătorilor Tribunalului Iaşi prin semnarea de purtătorul de cuvânt al Tribunalului Iaşi – judecătorul A.D. – nu putea conferi acestei persoane calitatea de intimat faţă de conţinutul plângerii petentului şi nici nu se impuneau a fi efectuate acte premergătoare sub aspectul infracţiunilor reclamate, exclusiv asupra acestei persoane.

Procurorul trebuia să dispună şi asupra Tribunalului Iaşi şi Judecătoriei Iaşi (ce se regăseau în plângerea petentului, ca persoane juridice), de asemenea prin prisma existenţei calităţii de intimat (ca persoane juridice) şi raportat la infracţiunile reclamate.

Pentru argumentele anterior expuse, constatând plângerea petentului întemeiată, curtea de apel a admis cererea petentului, trimiţând cauza la procuror.

3. Art. 208-209 C.pen. Încadrare juridică corectă: furt calificat sau tentativă de furt calificat

Forma consumată a infracţiunii de furt calificat a fost realizată chiar în momentul în care inculpatul a pus mâna pe banii care nu erau ai săi, împrejurările ulterioare necondiţionând asupra existenţei infracţiunii. Acţiunea de imposedare a fost pe deplin realizată în momentul în care banii s-au aflat în mâna inculpatului, neinteresând – în existenţa infracţiunii consumate – cât timp bunul a stat în posesia inculpatului, în speţă, posesia în timp fiind întreruptă doar prin intervenţia bruscă a martorului care l-a îndepărtat pe inculpat de borsetă.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 120 din 18.02.2010

Prin sentinţa penală nr. 3026 din 01.10.2009 a Judecătoriei Iaşi s-au hotărât următoarele:„În baza disp. art. 334 C.pr.pen. schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de

sesizare,din infracţiunea de „furt calificat”, prev. şi ped. de art.208 alin. 1 rap. la art. 209 alin. 1 lit. e Cod Penal,cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b Cod Penal în infracţiunea de „tentativă la furt calificat”, prev. şi ped. de art. 20 Cod Penal cu referire la art. 208 alin. 1 rap. la art. 209 alin. 1 lit. e Cod Penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b Cod Penal.

Condamnă inculpatul A.F., cu antecedente penale,la 1(un) an şi 6(şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „tentativă la furt calificat”, prev. şi ped. de art. 20 Cod Penal cu referire la art. 208 alin. 1 rap. la art. 209 alin. 1 lit. e Cod Penal,cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b Cod Penal.

Prin decizia penală nr. 488 din 3 decembrie 2009 a Tribunalului Iaşi s-a decis:„I. Respinge ca nefondat apelul declarat de inculpatul A.F. (fost B.), deţinut în

Penitenciarul Iaşi, împotriva sentinţei penale nr. 3026/01.10.2009 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 19718/245/2009.

II. Admite apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, împotriva sentinţei penale nr. 3026/01.10.2009 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 19718/245/2009, sentinţă pe care o desfiinţează în parte, în latura penală, în sensul că:

25

- înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 334 C.pr.pen. privind schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare, din infracţiunea de „furt calificat”, prev. de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e) Cod penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) Cod penal, în infracţiunea de „tentativă la furt calificat”, prev. de art. 20 Cod penal cu referire la art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e) Cod penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) Cod penal;

- înlătură dispoziţiile referitoare la condamnarea inculpatului A.F. la pedeapsa de la 1(un) an şi 6 (şase)luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „tentativă la furt calificat”, prev. de art. 20 Cod penal cu referire la art. 208 alin. 1 Cod penal raportat la art. 209 alin. 1 lit. e) Cod penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) Cod penal;

- face în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 88 Cod penal şi în ceea ce priveşte perioada reţinerii 24 de ore din data de 17.07.2009.

Rejudecând cauza în limitele menţionate:Condamnă pe inculpatul A.F., recidivist, pentru săvârşirea infracţiunii de „furt calificat”,

prev. de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. e) Cod penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) Cod penal, la pedeapsa de la 3(trei) ani închisoare.

În temeiul dispoziţiilor art. 88 Cod penal, deduce din pedeapsa aplicată inculpatului A.F. durata reţinerii de 24 de ore din data de 17.07.2009.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate”.Tribunalul Iaşi a reţinut următoarele:Din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, respectiv: declaraţia dată de partea

vătămată P.C. - din care rezultă că inculpatul, după ce a intrat în chioşcul de ziare, a fost surprins de martorul E.M. cu mâna pe banii care se aflau în borsetă - , de martorul E.M. – din care rezultă că atunci când a intrat în interiorul tonetei l-a văzut pe inculpat având în mâna dreaptă banii din borsetă - , procesul verbal de prindere în flagrant şi procesul verbal de cercetare la faţa locului activitatea infracţională a inculpatului este pe deplin evidenţiată şi dovedită.

Pentru existenţa infracţiunii de furt calificat în formă consumată trebuie să existe atât o deposedare – scoaterea bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau deţinătorului – cât şi o acţiune de imposedare – trecerea respectivului bun în sfera de stăpânire a făptuitorului. Nu are nicio importanţă cât timp făptuitorul s-a aflat în posesia bunului sustras”.

În termen legal inculpatul A.F. a recurat decizia penală sus-menţionată solicitând menţinerea dispoziţiilor sentinţei penale fiind condamnat pentru tentativă la furt calificat şi casarea deciziei penale unde a fost condamnat pentru furt calificat – invocând circumstanţele reale ale săvârşirii faptei.

Curtea de Apel Iaşi a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârilor recurate prin prisma tuturor motivelor invocate de inculpatul-recurent raportat la situaţia de fapt vizată cât şi al limitelor procesuale conferite de calea de atac a recursului (art. 385 ind. 5 C.pr.pen. şi urm.) reţinând următoarele aspecte:

Prin rechizitoriul procurorului nr. 9324/P/2009a fost trimis în judecată inculpatul A.F. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. de art. 208 al. 1-209 al. 1 lit. e Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal – reţinându-se că în ziua de 17.07.2009 a sustras dintr-o borsetă aflată pe un raft în incinta tonetei SC „A.R. SRL Iaşi, suma de 1060 lei.

Din analiza probelor din cursul urmăririi penale coroborate cu probele administrate nemijlocit în cursul judecăţii: declaraţiile inculpatului, declaraţia părţii vătămate P.C., declaraţia martorului E.M., instanţa de fond a reţinut că fapta săvârşită de inculpat se încadrează în limitele unei tentative la furt calificat, schimbând încadrarea juridică a faptei.

Astfel, a reţinut ca relevante aspectele: că inculpatul nu avea bani asupra lui, banii fiind căzuţi atunci când partea vătămată alertată de martor a intrat în tonetă cât şi de motivele invocate de inculpat referitoare la intenţia sa de a vedea un ziar şi s-a aplecat în tonetă, şi nu pentru a sustrage banii din tonetă.

Curtea constată că, instanţa de fond a omis a da eficienţă unora dintre probe: declaraţia părţii vătămate dată în faţa judecătorului de fond „aceasta indicând din relatările martorului că inculpatul a fost surprins aplecat în tonetă şi cu mâna pe banii din borseta de sub tejghea…”,

26

declaraţia inculpatului care recunoaşte că era aplecat în tonetă, motivând însă că se uita la un ziar; declaraţia martorului E.M. care l-a surprins pe inculpat aplecat în tonetă şi cu mâna dreaptă pe banii din borseta părţii vătămate.

Aceleaşi declaraţii şi susţineri au fost şi în cadrul urmăririi penale, însă instanţa de fond a apreciat ca fiind relevante aspectele relatate de inculpat cu privire la împrejurările ce l-au determinat să intre în tonetă – pentru a-şi căuta un anume ziar, întrucât şi la faptul că asupra inculpatului nu s-au găsit banii rezultând că nu s-a realizat „acţiunea de imposedare” (de trecere a bunului în stăpânirea făptuitorului).

Aspectele de fapt constatate de instanţa de fond şi cele în drept privind reţinerea furtului calificat în forma tentativei sunt netemeinice.

Instanţa de apel a reapreciat just întreg probatoriul, dând eficienţă tuturor împrejurărilor reale ale săvârşirii faptei şi le-a apreciat conform dispoziţiilor art. 63 Cod penal.

Aceste împrejurări expuse clar în toate declaraţiile martorului, ale părţii vătămate, chiar a inculpatului au nuanţat şi conturat elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat în formă consumată.

Acţiunea de deposedare a părţii vătămate s-a dovedit din momentul în care inculpatul avea în mâna dreaptă banii din şi în borseta părţii vătămate, iar în momentul în care martorul E.M. l-a văzut şi a strigat acesta a aruncat banii.

Deci acţiunea de imposedare a fost pe deplin realizată în momentul în care banii s-au aflat în mâna inculpatului (neinteresând – în existenţa infracţiunii consumate – cât timp bunul a stat în posesia inculpatului, în speţă, posesia în timp fiind întreruptă doar prin intervenţia bruscă a martorului care l-a îndepărtat pe inculpat de borsetă.

Prin prisma acestor argumente, forma consumată a infracţiunii de furt calificat a fost realizată chiar în momentul în care inculpatul a pus mâna pe banii care nu erau ai săi, împrejurările ulterioare necondiţionând asupra existenţei infracţiunii.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat în mod temeinic că nu se impunea schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de furt calificat în infracţiunea de tentativă la furt calificat, iar hotărârea instanţei de fond este nelegală.

În fapt, la 17.07.2009 - inculpatul A.F., în timp ce vorbea la telefonul mobil, purtând ochelari de soare pe ochi, a intrat în toneta situată în zona Alexandru cel Bun aparţinând SC „A.R.” SRL Iaşi, părând a fi interesat de produsele ce se aflau în tonetă. În acest timp, vânzătorul de la tonetă – partea vătămată P.C. – întrucât era foarte cald, se afla în afara tonetei împreună cu martorul E.M..

Inculpatul a fost văzut de martor cum a intrat şi s-a aplecat înspre zona în care se afla borseta în care se păstrau încasările zilnice, având în mână banii din borsetă.

Faţă de aceste considerente în fapt şi în drept, constatând nefondate motivele invocate de inculpat prin avocat şi că decizia penală pronunţată de Tribunalul Iaşi este legală şi temeinică în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b C.pr.pen. recursul inculpatului a fost respins.

27

4. Arestare preventivă. Stadiul derulării procedurilor judiciare i utilitatea prelungirii măsurii restrictive de libertate. Durata rezonabilă a arestării preventive

Din perspectiva duratei rezonabile a arestului preventiv, instanţa a constatat că aceasta nu a fost depăşită, fiind just apreciată în conformitate cu dispoziţiile art. 5 prg. 3 teza a II-a CEDO, aprecierea raportându-se la stadiul derulării procedurilor judiciare, la persoanele aflate sub incidenţa acestor proceduri, dar şi la scopul/utilitatea prelungirii măsurii restrictive de libertate.

Curtea de Apel Iaşi, încheierea penală nr. 31 din 18 martie 2010

Prin încheierea din 12 martie 2010 a Tribunalului Iaşi s-a dispus admiterea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive formulată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Iaşi .

În baza dispoziţiilor art. 159 raportat la art. 155 şi art. 156 C.pr.pen., s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţii:

1. B.C. (fost Cd.), deţinut în Arestul IPJ Vaslui, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: „iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat”, prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003; „spălare de bani”, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002; „instigare la infracţiunea de violare de domiciliu” prevăzută în art. 25 raportat la art. 192 alin. (2) Cod penal; „instigare la infracţiunea de acces fără drept la un sistem informatic”, prevăzută în art. 25 raportat la infracţiunea prevăzută în art. 42 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003; „instigare la infracţiunea de interceptarea fără drept a unei transmisii de date informatice care nu este publică şi care este destinată unui sistem informatic”, prevăzută în art. 25 Cod penal raportat la art. 43 alin. (1) din Legea nr. 161/2003; „instigare la infracţiunea de transfer neautorizat de date dintr-un sistem informatic” , prevăzută în art. 25 Cod penal raportat la art. 44 alin. (2) din Legea nr. 161/2003; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv;

2. Cd. A., deţinut în Arestul IPJ Vaslui, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: „iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat”, prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) pct. 4, 5 şi 14 din Legea nr. 39/2003; „spălare de bani”, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv;

3. T.B. (fost Cd.), deţinut în Arestul IPJ Vaslui, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: „iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat”, prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) pct. 4 şi 5 din Legea nr. 39/2003; „şantaj”, faptă prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal; „ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice” prevăzută în art. 321 alin. (1) şi (2) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv;

4. T.P. (fostă Cd.), deţinută în Arestul IPJ Iaşi, cercetată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: „iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat”, prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) pct. 4, 5 şi 14 din Legea

28

nr. 39/2003; „spălare de bani”, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la 215 alin. (1), (2) şi (3) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv;

5. B.I.-C., deţinut în Arestul IPJ Vaslui, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: „iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat”, prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) pct. 4 din Legea nr. 39/2003; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv

6. M.G., deţinut în Arestul IPJ Iaşi, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: „iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat” prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 Cod penal raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) Cod penal, cu aplic. art. 41 alin. (2) Cod penal şi art. 33 lit. a) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) Cod penal; „înşelăciune”, prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv;

7. V.M., deţinut în Arestul IPJ Iaşi, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: „iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat”, prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) şi lit. b) pct. 5 şi 7 din Legea nr. 39/2003; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) Cod penal; „punerea în circulaţie de taloane false pentru transport”, prevăzută în art. 283 Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv;

8. S.M. (fost Cd.), deţinut în Arestul IPJ Vaslui, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: „iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat”, prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003; „trafic de minori”, prevăzută în art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv;

9. Cd. M.-S. (fost S.), deţinut în Arestul IPJ Iaşi, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: „iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat” , prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) pct. 4 din Legea nr. 39/2003 şi „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv;

10. P.V., deţinut în Arestul IPJ Iaşi, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de „iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat”, prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) pct. 4 din Legea nr. 39/2003 şi „şantaj”,

29

faptă prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv;

11. P.-T.C., deţinut în Arestul IPJ Iaşi, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de „iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat”, prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) pct. 4 şi 5 din Legea nr. 39/2003, „complicitate la înşelăciune în formă agravată”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal; „ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice”, prevăzută în art. 321 alin. (1) şi (2) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv;

12. P.R.-A., deţinut în Arestul IPJ Iaşi, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de „aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat”, prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 şi „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv;

13. T.D., deţinut în Arestul IPJ Iaşi, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: „aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat”, prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) pct. 4 şi 5 din Legea nr. 39/2003; „complicitate la înşelăciune în formă agravată” , prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv;

14. C.I., deţinut în Arestul IPJ Iaşi, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de :”aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat” prevăzut de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) şi lit. b) pct. 4, 5 din Legea nr. 39/2003; „complicitate la înşelăciune în formă agravată”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal; „complicitate la înşelăciune”, prevăzută în art. 26 Cod penal raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) Cod penal; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 17.03.2010 şi până la 15.04.2010, inclusiv;

15. R.GH. (fost Cd.), deţinut în Arestul IPJ Iaşi, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de „iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat”; prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) pct. 4, 5 şi 14 din Legea nr. 39/2003 şi „spălare de bani”, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 19.03.2010 şi până la 17.04.2010, inclusiv;

16. G.S.-I., deţinut în Arestul IPJ Vaslui, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: „iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat”, prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, raportat la art. 2, alin. (1), lit. a) şi b), pct. 4 şi 5 din Legea nr. 39/2003; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal; „şantaj”, prevăzută în art. 194 alin. (1) Cod penal; „complicitate la înşelăciune în formă agravată”, prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal, pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 19.03.2010 şi până la 17.04.2010, inclusiv.

Tribunalul Iaşi a reţinut în motivarea soluţiei pronunţate:Potrivit art. 155 alin. 1 C.pr.pen., arestarea inculpatului poate fi prelungită, în cursul

urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să impună privarea de libertate. În temeiul art. 159 alin. 13 C.pr.pen., judecătorul poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de

30

zile, iar durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.

Analizând propunerea de faţă prin prisma dispoziţiilor legale anterior citate, tribunalul constată că baza factuală care a determinat luarea măsurii preventive nu a dispărut şi nici nu s-a modificat de o asemenea manieră încât să formeze convingerea că s-au schimbat temeiurile ce au determinat arestarea şi apoi prelungirea, cu 30 de zile, a duratei arestării celor şasesprezece inculpaţi, în sensul legitimării lăsării lor în libertate.

De asemenea, în cauză există indicii temeinice şi chiar probe certe că o parte din membrii grupului – respectiv inculpaţii B.C., Cd.A., T.P. şi R.Gh. - au acţionat în scopul disimulării provenienţei ilicite a sumelor de bani provenite din activitatea desfăşurată în străinătate de mai mulţi hoţi – coordonaţi de aceştia în mod direct sau prin persoane interpuse – iar parte din banii astfel obţinuţi şi care au fost trimişi inculpaţilor în ţară, în principal prin sistemul Western Union, au fost utilizată de către inculpaţi pentru construirea unor imobile sau achiziţionarea unor terenuri, toate pe numele altor persoane. Asemenea fapte sunt definite ca infracţiuni de spălare a banilor şi sunt prohibite de legea penală în cuprinsul art. 23 lit. a) – c) din Legea nr. 656/2002.

Există indicii temeinice şi în sensul că, în perioada 2008 – 2009, mai mulţi membri ai grupării, respectiv inculpaţii M.G., V.M., C.I., T.P., Cd.A., dar şi persoane care au fost cooptate conjunctural şi care, prin falsificarea unor acte necesare dezbaterii succesiunii sau referitoare la decesul unor persoane care în realitate trăiau, au reuşit să vândă în mod fraudulos mai multe bunuri imobile şi să obţină mari sume de bani din aceste tranzacţii, iar persoanele ce figurau ca şi vânzători – şi care, unele, erau angrenate din categoria celor considerate dezavantajate prin educaţia redusă, situaţia materială precară şi disponibilitatea către zona ilicitului – au primit ca preţ sume mai mult decât derizorii raportat la valoarea reală a imobilelor.

Datele furnizate de mijloacele de probă administrate în cauză se constituie într-un ansamblu de indicii temeinice, suficient de clare şi precise, privind implicarea inculpaţilor Cd.A., T.B., T.P., B.I.-C., M.G., V.M., P.-T.C., P.R.-A., T.D., C.I. şi G.S.-I., cu contribuţii şi grade diferite de participare, în activităţi de inducere în eroare a reprezentanţilor mai multor instituţii de credit, având ca urmare contractarea unor credite bancare prin mijloace frauduloase şi obţinerea, în acest mod, a unor importante beneficii materiale, desfăşurarea activităţii infracţionale fiind facilitată şi de flexibilitatea societăţilor bancare în acordarea acestor credite.

În cauză există indicii temeinice că inculpatul S.M., în perioada decembrie 2008 – aprilie 2009, a determinat la practicarea prostituţiei pe părţile vătămate minore S.S.-G. (17 ani la momentul racolării, septembrie 2008), T.M. (17 ani la momentul racolării, martie 2009), D.J.-E. (15 ani la momentul racolării, decembrie 2008), pe care le-a exploatat sexual, obţinând în acest mod diferite sume de bani şi, totodată, a determinat-o pe martora B.G.-L., pe fondul stării de teamă provocată acesteia, să o supravegheze pe partea vătămată D.J.-E., pentru a practica prostituţia în folosul inculpatului.

Amplul material probator administrat în cauză oferă suficiente indicii temeinice referitoare şi la implicarea unora membri ai grupului infracţional – cu contribuţii şi grade de participare diferite - în obţinerea fără drept, prin extorcare, a unor sume mari de bani de la diverse persoane (în special oameni de afaceri) sub formă de taxă de protecţie, cu titlu de cadou sau „amendă”, ori reprezentând pretinse datorii, sens în care nu era necesară, de multe ori, aplicarea unor corecţii fizice ori intervenţia explicit violentă, fiind suficientă invocarea numelui Cd.ca şi indicator de autoritate şi presiune.

Raportat la probatoriul administrat în cauză, se poate presupune în mod rezonabil şi că inculpaţii T.B., C.I., T.P. şi P.-T.C. au exercitat în mod repetat presiuni asupra numitului Dumitriu Dumitru, inclusiv prin ameninţări şi agresiuni fizice pentru a-l determina să întocmească acte false pe numele mai multor persoane, în vederea obţinerii de credite bancare frauduloase, sumele de bani astfel dobândite, revenind acestora.

În cauză există indicii temeinice şi probe din care rezultă bănuiala legitimă că inculpatul G.S.-I. a participat, alături de inculpaţii C.V., Cd.M.-S., B.P. şi P.I.-A., la acţiunile de exercitare de presiuni asupra părţilor vătămate G.A.-G., pentru a plăti o sumă de bani cu titlu de cadou,

31

respectiv taxă de protecţie şi F.D., pentru a-l determina să plătească diferite sume de bani ca şi taxă de protecţie, mascată sub forma încheierii unor contracte de muncă fictive.

De asemenea, în cauză există indicii temeinice şi cu privire la faptul că, în perioada martie – iunie 2008, inculpatul B.C. l-a determinat pe inculpatul A.Ş.-R. să se deplaseze în municipiul Braşov, să pătrundă în locuinţa mamei numitei B.A., să acceseze fără drept laptop-ul acesteia, să instaleze un program informatic, în vederea supravegherii şi urmăririi traficului informaţional de pe acest sistem şi, totodată, să transfere fără drept, date informatice prin copiere pe un suport optic de stocare specific .

Indicii temeinice au fost relevate şi sub aspectul derulării unui eveniment violent la data de 27.10.2007, când inculpaţii Cd.P., T.B. şi P.-T.C., însoţiţi de alte persoane ce nu au fost identificate până la acest moment al cercetărilor şi care aveau asupra lor arme albe, s-au deplasat în localitatea Podu Iloaiei cu mai multe autoturisme personale şi ale firmei de pază SC „B.S.E.P.” SRL, unde au agresat mai mulţi membri ai familiei S., cărora le-au fost aplicate numeroase lovituri cu obiectele arătate, iar în acele împrejurări, inculpatul Cd.P. a folosit şi o armă cu care a tras mai multe focuri asupra lui S.I., scandalul, prin amploarea lui, fiind de natură să inducă persoanelor care au asistat la derularea acestuia, nu numai o stare de indignare şi de revoltă, dar şi una de teroare.

Fiind îndeplinită şi condiţia legală referitoare la cuantumul legal al pedepselor pentru infracţiunile pentru care sunt cercetaţi inculpaţii, în conformitate cu prevederile art.148 lit. f) C.pr.pen., în analiza menţinerii temeiurilor pentru prelungirea arestării preventive este necesar a se verifica daca se menţin probele referitoare la faptul că lăsarea inculpaţilor B.C., Cd.A., T.B., T.P., B.I.-C., M.G., V.M., S.M., Cd.M.-S., P.V., P.-T.C., P.R.-A., T.D., C.I., R.Gh. şi G.S.-I. în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Mijloacele de probă administrate în cauză conturează modalitatea comiterii faptelor penale despre care se prezumă că au fost săvârşite de inculpaţi, precum şi alte elemente obiective de natură a reflecta pericolul social concret al lăsării acestora în libertate, cum ar fi: anvergura şi numărul mare de acţiuni ilicite presupus a fi comise de către inculpaţi; modalităţile concrete în care inculpaţii au acţionat (inclusiv prin mijloace violente, constrângere fizică şi psihică, în cazul infracţiunilor de şantaj imputate inculpaţilor B.C., G.S.-I., Cd.A., T.B., T.P., Cd.M.-S., P.V., C.I.) gravitatea deosebită a faptelor bănuit a fi fost săvârşite de aceştia; caracterul planificat al activităţii infracţionale desfăşurate pe o lungă perioadă de timp; natura, multitudinea şi importanţa deosebită a valorilor sociale ocrotite de legea penală şi pretins lezate de inculpaţi; urmările produse şi cele care s-ar fi putut produce; impactul negativ puternic generat de comiterea unor astfel de fapte, sentimentul de insecuritate socială pe care îl generează săvârşirea faptelor de genul celor presupus comise de către inculpaţi.

Tribunalul a considerat totodată că faptele prin care se induce neîncrederea persoanelor de bună-credinţă în tranzacţiile imobiliare, se erodează securitatea raporturilor juridice (actele de vânzare-cumpărare licite) şi se produc pagube patrimoniale semnificative acestora, conturează în mod obiectiv pericolul concret cerut de art. 148 alin. (1) lit. f) C.pr.pen..

Starea de pericol pentru ordinea publică în cazul acestor inculpaţi presupune o rezonanţă negativă a unor fapte grave , atât în rândul comunităţii locale asupra căreia gruparea şi-a exercitat influenţa negativă, dar şi la nivelul întregii ordini sociale, situaţia care impune cu necesitate o reacţie cât mai promptă şi eficientă a organelor judiciare.

În cazul de faţă, săvârşirea în mod continuu şi repetat a unor infracţiuni ce au adus atingere unui spectru larg de drepturi protejate de lege, face ca lăsarea în libertate a inculpaţilor să constituie un pericol pentru ordinea publică. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat în cauza Lettellier vs. Franţa, că în circumstanţe excepţionale, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice detenţia înainte de proces , cel puţin pentru un timp.

De aceea, în situaţia de faţă, se impune o astfel de reacţie a autorităţilor judiciare pentru a nu se crea şi mai mult neîncrederea în capacitatea justiţiei de a lua măsurile necesare pentru

32

prevenirea pericolului pentru ordinea publică, pentru crearea unui echilibru firesc şi a unei stări de securitate socială.

Toate acestea demonstrează că sunt îndeplinite condiţiile art.143 C.pr.pen., dar şi cele prevăzute de art. 5 paragraful 1 litera c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul existenţei acelor motive verosimile de a bănui că inculpaţii au comis acte de natură penală de o gravitate extremă şi că lăsarea acestora în libertate la acest moment ar constitui un pericol pentru ordinea publică.”

Cu privire la durata prevenţiei, instanţa constată că aceasta este rezonabilă în accepţiunea art. 5 paragraf 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cele 2 luni de recluziune preventivă fiind justificate - de natura, obiectul şi complexitatea cauzei; de amplitudinea în timp şi spaţiu a fenomenului infracţional de face obiectul urmăririi penale; de numărul mare al persoanelor implicate, persoane vătămate, inculpaţi şi învinuiţi deopotrivă; de volumul mare al activităţilor de urmărire ce urmează a fi efectuate în continuare - şi necesare din perspectiva scopurilor urmărite prin art. 136 C.pr.pen..

În termen legal inculpaţii au recurat încheierea de şedinţă sus menţionată, solicitând prin admiterea recursurilor cercetarea în stare de libertate sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă.

Inculpaţii au fost asistaţi de avocaţi aleşi, au dat declaraţii în faţa instanţei de control judiciar, au depus acte în susţinerea recursurilor formulate şi au declarat în ultimul cuvânt:

Prealabil susţinerilor recurenţilor formulate s-a invocat excepţia de neconstituţionale a art. 159 alin. 8 C.pr.pen. susţinându-se încălcarea art. 16 şi 124 alin. 2 din Constituţia României.

După ce s-a consemnat cuvântul părţilor, al procurorului, instanţa a examinat cererea prealabilă formulată şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Raportat la dispoziţiile legii Curţii Constituţionale referitoare la cele 3 condiţii cumulative ce trebuie a fi îndeplinite pentru sesizarea Curţii Constituţionale (legătura cauză, textul a cărei neconstituţionalitate se invocă să fie în vigoare şi să nu se mai fi pronunţat Curtea Constituţională prin admitere şi declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 159 alin. 8 C.pr.pen.)

Dispoziţiile criticate referă la obligaţia instanţei de a soluţia recursul înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate.

Curtea urmează a constata – în speţă că, neconstituţionalitatea textul de lege invocat nu este incidentă în cauză, întrucât la momentul invocării durata arestării preventive nu expirase (aceasta expiră la data de 17.03.) – nefiind îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 29 alin. 1, 2, 3 Legea Curţii Constituţionale.

A fost examinată legalitatea şi temeinicia încheierii de şedinţă sus menţionate raportat la dispoziţiile procedurale ce vizează calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul urmăririi penale (art. 1403 C.pr.pen.), la motivele invocate de fiecare inculpat în parte, al tuturor actelor de urmărire penală administrate până la acest moment procesual.

Instanţa de fond a fost sesizată de procuror DIICOT cu propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive a măsurii arestării preventive cu încă 30 de zile pentru fiecare inculpat, motivându-se prin necesitatea audierii unor persoanei ce au obţinut credite, eventuale confruntări, efectuarea unor expertize grafologice, audierea unor persoane în legătură cu infracţiunea de trafic de persoane, prezentarea materialului de urmărire penală.

În considerarea dispoziţiilor art. 155 C.pr.pen. au fost analizate probator de instanţa de fond dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

Astfel, pentru prelungirea măsurii preventive este suficient ca mijloacele de probă existente la dosar să justifice o bănuială rezonabilă, legitimă cum că persoana pentru care se pune problema de a fi privată de libertate a comis fapta/faptele pentru care este cercetată penal. Într-o astfel de procedură, instanţa se limitează a verifica doar dacă probele administrate conturează existenţa unei fapte incriminate de legea penală română, neavând prerogativa procesuală de a stabili şi dacă acea faptă constituie infracţiune, prin prisma tuturor elementelor ei constitutive.

33

Mijloacele de probă existente la dosarul de urmărire penală justifică presupunerea rezonabilă că inculpaţii B.C., Cd.A., T.B., T.P., B.I.-C., M.G., V.M., S.M., Cd.M.-S., P.V., P.-T.C., P.R.-A., T.D., C.I. au fost implicaţi în comiterea mai multor fapte prevăzute de legea penală română.

Instanţa de control judiciar a constatat că lăsarea în libertate a inculpaţilor B.C., Cd.A., T.B., T.P., B.I.-C., M.G., V.M., S.M., Cd.M.-S., P.V., P.-T.C., P.R.-A., T.D., C.I., R.Gh. şi G.S.-I. continuă să prezinte pericol social concret pentru ordinea publică, nici în această privinţă neintervenind elemente de ordin probator care să producă vreo schimbare.

Criticile de nelegalitate ale recurenţilor au referit la faptul că inculpaţilor nu le-au fost luate distinct declaraţii, respectiv ca învinuiţi, apoi declaraţiile luate înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale şi declaraţiile ca inculpaţi după punerea în mişcare a acţiunii penale; că instanţa de fond nu a luat declaraţii inculpaţilor cu ocazia judecării (la data de 12.03.) propunerii de prelungire a măsurii preventive; iar inculpatului T.D. nu i s-a acordat ultimul cuvânt (la data de 11.02.2010).

S-a invocat că aceste aspecte ar constitui un caz de nulitate relativă (art. 197 alin. 4 C.pr.pen.) a încheierii recurate, vătămarea produsă fiind încălcarea dreptului la apărare al inculpaţilor.

Unele dintre aceste aspecte au mai fost analizate de instanţa de control judiciar,constatându-se nefondate – întrucât nu s-a dovedit vreo încălcare a drepturilor procesuale ale inculpaţilor, fiind pronunţată o hotărâre definitivă prin încheierea nr. 21 din 18.02.2010 a Curţii de Apel Iaşi.

Reevaluând criticile formulate faţă de momentul procesual prezent urmează a se constata autoritate de lucru judecat pentru criticile ce au referit la actele de urmărire penală şi încheierea Tribunalului Iaşi din 11.02.2010:

Obligativitatea organului de urmărire penală/procurorului, de a lua declaraţii distincte, revine în cazul începerii urmării penale „in personam”, ori în speţă urmărirea penală a început „in rem”; persoanele fiind audiate distinct – ca învinuiţi, apoi ca inculpaţi (când s-a pus în mişcare acţiunea penală).

Nulitatea relativă invocată prin vătămarea drepturilor procesuale la apărare, nu este incidentă în cauză. Instanţa a constatat respectarea dreptului la apărare al fiecărui inculpat în pateu în faţa procurorului şi a garantat respectarea acestui drept în cursul judecăţii (în baza art. 6 C.pr.pen. şi art. 6 CEDO – inculpaţii având avocaţi aleşi). Obligativitatea audierii nemijlocite a inculpaţilor revine instanţei de fond, la sesizarea cu propunere de arestare preventivă (art. 1501

C.pr.pen.) şi nu la sesizarea cu propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive.O altă critică a vizat faptul că actul procedural – referatul procurorului de prelungire a

măsurii arestării preventive – nu a fost semnat de toţi procurorii ce au efectuat acte de urmărire penală, fiind încălcate dispoziţiile art. 156 alin. 1 C.pr.pen.

Critica este nefondată, dispoziţiile procedurale invocate impun asupra „întocmirii motivate a procurorului care a efectuat urmărirea penală”. Faptul că şi alţi procurori au efectuat acte de urmărire penală în cauză (prin dispoziţia procurorului şef DIICOT) nu echivalează cu o încălcare a dispoziţiilor invocate, iar „semnarea este un termen invocat de apărare şi nu prevăzut de textul de lege invocat”.

S-au susţinut aspecte de nelegalitate absolută, a încheierii recurate, întrucât s-au încălcat dispoziţiile vizând publicitatea şedinţei de judecată (art. 197 alin. 2 C.pr.pen.). Faptul că cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de doi dintre inculpaţi (T. şi G.) au fost conexate cauzei de prelungire a măsurii arestării preventive, anterior înregistrat – judecata având loc în „camera de consiliu” şi nu în şedinţă publică - nu pot constitui o vătămare a drepturilor procesuale ale acestor inculpaţi şi nu sunt incidente dispoziţiile art. 197 alin.2 C.pr.pen.

Criticile au referit asupra „nesemnării” şi asupra „lipsei ştampilei” transcrierilor înregistrării convorbirilor telefonice, redate în procesele-verbale întocmite; invocându-se nulitatea acestora şi înlăturarea acestora ca probe.

34

Astfel, nu s-a constatat incident art. 197 alin. 1 C.pr.pen. (nici incidenţa dispoziţiilor art. 3859 pct. 2 C.pr.pen.) – sesizarea instanţei cu propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive fiind legală.

Unele susţineri ale recurenţilor prin avocaţi aleşi au vizat aspecte de încadrare juridică raportat la elementele constitutive faţă de infracţiunile pentru care sunt cercetaţi inculpaţii, de „vinovăţie” , de individualizare a propunerii procurorului de prelungire a măsurii arestării preventive pentru fiecare inculpat în parte – aspecte de critică exclusiv a încheierii de şedinţă din 12.03.2010.

Argumentele inculpaţilor recurenţi au vizat pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute în propunerea procurorului exemplificări probatorii singulare şi nu au fost coroborate cu toate celelalte date furnizate de urmărirea penală. Coroborarea probelor administrate până la acest moment procesual al urmăririi penale nu impune instanţei vreo referire asupra „vinovăţiei” acestora, analiza acesteia referind doar asupra temeiurilor prevăzute de art. 155 alin.1 C.pr.pen.

Temeiurile au fost apreciate prin prisma probelor ce au fost administrate după arestarea iniţială – constatându-se că impun în continuare privarea de libertate.

Instanţa de fond a expus concret aceste temeiuri Din actele dosarului de urmărire penală – în special din declaraţiile martorilor şi convorbirile telefonice interceptate - rezultă că această grupare s-a conturat iniţial pe criteriul apartenenţei familiale, exponentul principal fiind B.C. (fost Cd.) care, având în vedere statutul său de sportiv de mare performanţă, dar şi faptul că este cel mai în vârstă dintre membrii familiei Cd., a dobândit un ascendent asupra celorlalţi fraţi (6 băieţi şi 3 fete) .

În perioada 2008 – 2009, mai mulţi membri ai grupării, respectiv inculpaţii M.G., V.M., C.I., T.P., Cd.A., dar şi persoane care au fost cooptate conjunctural şi care, prin falsificarea unor acte necesare dezbaterii succesiunii sau referitoare la decesul unor persoane care în realitate trăiau, au reuşit să vândă în mod fraudulos mai multe bunuri imobile şi să obţină mari sume de bani din aceste tranzacţii, iar persoanele ce figurau ca şi vânzători – şi care, unele, erau angrenate din categoria celor considerate dezavantajate prin educaţia redusă, situaţia materială precară şi disponibilitatea către zona ilicitului – au primit ca preţ sume mai mult decât derizorii raportat la valoarea reală a imobilelor.

Datele furnizate de mijloacele de probă administrate în cauză se constituie într-un ansamblu de indicii temeinice, suficient de clare şi precise, privind implicarea inculpaţilor în activităţi de inducere în eroare a reprezentanţilor mai multor instituţii de credit, având ca urmare contractarea unor credite bancare prin mijloace frauduloase şi obţinerea, în acest mod, a unor importante beneficii materiale, desfăşurarea activităţii infracţionale fiind facilitată şi de flexibilitatea societăţilor bancare în acordarea acestor credite.

Aspectele ce ţin de corecta încadrare juridică a faptelor, în materialitatea lor, vinovăţia inculpaţilor, analiza relevanţei tuturor mijloacelor de probă existente la dosarul de urmărire penală, dar şi a celor ce urmează a fi administrate în această fază procesuală, vor face obiectul deliberării pe fondul cauzei potrivit art. 63, coroborat cu art. 343 alin. (1) şi (2) C.pr.pen., desigur în ipoteza în care urmărirea penală se va finaliza printr-o soluţie de trimitere în judecată.

Dispoziţiile art. 143 C.pr.pen. impun existenţa unor probe (ca elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei fapte, la identificarea făptuitorului, la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei) sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, adică din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.

În considerarea acestor dispoziţii prevăzute de dreptul intern, dar şi a reglementărilor internaţionale menţionate în art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care condiţionează legalitatea măsurii arestării preventive de existenţa motivelor verosimile, instanţa a apreciat că datele şi informaţiile oferite de probatoriul administrat până în prezent în cauză conturează deplin şi convingător împrejurarea că inculpaţii au participat activ la comiterea unor activităţi ilicite ce atrag incidenţa legii penale, fiecare având un rol semnificativ.

35

Nu rezultă nici un element de confuzie în aprecierea acestor temeiuri – dacă impun în continuare privarea de libertate, dacă există temeiuri noi.

Dispoziţiile art. 155 alin. 1 C.pr.pen. au fost distinct evaluate de instanţa de fond.Prin prisma acestor argumentări, aspectele de analiză a fiecărui element constitutiv al

infracţiunilor pentru care sunt cercetaţi inculpaţii şi de analiză a declaraţiilor martorilor audiaţi nu se pot circumscrie prezentului obiect dedus judecăţii, prin prisma temeiurilor impuse de art. 155 C.pr.pen.

Aspectele de circumstanţiere personală invocate au fost reţinute de instanţa de fond, reevaluate şi de instanţa de recurs – însă nu pot constitui argument probator în a justifica cercetarea inculpaţilor în stare de libertate, iar iar legea penală se aplică tuturor persoanelor ce intră sub incidenţa sa, chiar dacă măsurile preventive sunt de natură a limita sau/şi a restrânge drepturi individuale ale persoanelor cercetate.

Un alt aspect de critică a vizat pericolul concret al lăsării în libertate pentru fiecare inculpat în parte, susţinându-se că: nu a fost motivat/probat de instanţa de fond şi că s-a confundat cu pericolul social concret al faptelor.

Prin prisma normelor procedurale interne şi al dispoziţiilor CEDO – instanţa de fond a evaluat actele şi lucrările de urmărire efectuate în susţinerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive pentru fiecare inculpat în parte raportat la pericolul social concret – apreciat prin:

Datele ce au circumstanţiat împrejurări şi modalităţi ale derulării actelor materiale infracţionale (declaraţiile martorilor, plângerile părţilor vătămate, procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice); momentul derulării procedurilor judiciare (faza de urmărire penală), actele procedurale ce urmează a fi efectuate de procuror (expuse în propunerea de prelungire), atitudinea procesuală a fiecărui inculpat în parte reflectată în declaraţiile date de aceştia.

Unele critici ale recurenţilor invocate au vizat „expresii” şi „termeni” folosiţi necorespunzător de către instanţa de fond în motivarea soluţiei – instanţa de recurs constatând că acest aspect nu este fondat şi nu este inclus în prezentul obiect dedus judecăţii.

Critica inculpaţilor a vizat şi o eventuală confuzie în motivarea instanţei de fond referitor la pericolul social al faptei şi pericolul social al lăsării în libertate a inculpaţilor – aceasta critică fiind nefondată.

Instanţa a motivat „in concreto” pentru fiecare inculpat în parte asupra pericolului concret al lăsării în libertate (regăsindu-se în argumentele prezentate extins la filele 10, 11, 12 din încheierea recurată).

De asemenea, analiza pericolului concret pe care l-ar prezenta fiecare dintre inculpaţi - dacă ar fi puşi în libertate la acest moment procesual s-a realizat prin strictă raportare la normele CEDO.

Astfel, din perspectiva duratei rezonabile a arestului preventiv (un alt aspect de critică) curtea a constatat că aceasta nu a fost depăşită – fiind just apreciată în conformitate cu dispoziţiile art. 5 prg. 3 teza a II-a CEDO (aprecierea s-a raportat la stadiul derulării procedurilor judiciare, la persoanele aflate sub incidenţa acestor proceduri) cât şi la scopul/utilitatea prelungirii măsurii restrictive de libertate.

Instanţa a analizat în acest cadru şi la acest moment al căi de atac a recursului legitimitatea luării unei măsuri alternative arestării preventive, constatând şi argumentând probator că, temeiurile măsurii arestării preventive impus în continuare privarea de libertate a inculpaţilor recurenţi.

În considerarea tuturor aspectelor de fapt şi drept reţinute, constatând nefondate criticile formulate de fiecare inculpat în parte – în baza dispoziţiilor art. 385 ind.15 pct.1 lit.b C.pr.pen. curtea de apel a respins ca nefondate recursurile inculpaţilor.

36

III. Secţia comercială

1. Procedura insolvenţei. Aplicarea art.246 C.pr.civ. Renunţarea la judecată a creditoarei-intimate, a cărei cerere de deschidere a procedurii a fost admisă la fond

Legea nr. 85/2006 instituie o procedură concursuală, prin care creditorii recunoscuţi participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor. Caracterul colectiv al procedurii insolvenţei determină consecinţe specifice şi limitate ale actului de voinţă al renunţării la judecată, exercitat conform art.246 C.pr.civ. Renunţarea la judecată a creditoarei a cărei cerere de deschidere a procedurii a fost admisă de judecătorul sindic, determinată de plata creanţei înainte de primul termen de judecată în recurs, nu poate avea ca efect respingerea cererii de deschidere a procedurii, în recurs.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 27 din 11 ianuarie 2010

Prin sentinţa civilă nr. 528/F din 28 octombrie 2009 Tribunalul Vaslui - judecător sindic a respins contestaţia debitorului SC „A.I.D.” SRL şi a admis cererea formulată de creditorul S.C. „JEW & WE” S.R.L., pentru deschiderea procedurii generale de insolvenţă.

În temeiul art.31 alin.1 din Legea privind procedura insolvenţei s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitorului SC „A.I.D.” SRL. În temeiul art.34 din Legea privind procedura insolvenţei, a fost numit administrator judiciar provizoriu „LD EG IPURL”, pentru a îndeplini atribuţiile prevăzute de art.20 din Legea procedurii insolvenţei, cu o retribuţie de 1000 lei lunar.

În temeiul art.61 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus notificarea deschiderii procedurii debitorului, creditorilor şi Oficiului registrului comerţului de pe lângă Tribunalul Vaslui, prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, în vederea efectuării menţiunii în temeiul art.61 din Legea privind procedura insolvenţei, precum şi tuturor băncilor unde debitorul avea deschise conturi.

I s-au pus în vederea administratorului judiciar prevederile art.252 din Legea nr. 31/1990 republicată şi s-a dispus menţionarea la registrul comerţului a reprezentanţilor permanenţi ai administratorului judiciar. S-a fixat termen limită pentru depunerea creanţelor la 29 decembrie 2009. S-a fixat termen limită pentru verificarea creanţelor, întocmirea, afişarea şi comunicarea tabelului preliminar al creanţelor la 29 ianuarie 2010. S-a fixat termen pentru soluţionarea eventualelor contestaţii şi pentru afişarea tabelului definitiv al creanţelor la 3 martie 2010. S-a fixat data şedinţei adunării creditorilor la 15 februarie 2010, orele 12:00, la sediul Tribunalului Vaslui şi s-au convocat creditorii debitorului. S-a dispus trimiterea notificărilor către toţi creditorii debitorului, de către administratorul judiciar.

În temeiul art.4 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus deschiderea de către debitor a unui cont bancar, la o bancă din România, din care să fie suportate cheltuielile aferente procedurii, în termen de 2 zile de la notificarea deschiderii procedurii, iar în caz de neîndeplinire a atribuţiei, contul urma să fie deschis de administratorul judiciar, eventualele disponibilităţi băneşti fiind păstrate într-un cont special de depozit bancar.

Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul sindic a reţinut că fişele analitice – depuse de creditoare alăturat cererii introductive – dovedeau creanţa acumulată de debitor în baza contractului nr.16/21.09.2005, finalizat la data de 11.09.2008 prin procesul-verbal de recepţie finală.

Însăşi debitoarea a recunoscut acest contract şi plata a două tranşe din preţul contractului, punând neplata ultimei tranşe pe seama întârzierii finalizării obiectivului ce a făcut obiectul contractului.

37

Judecătorul sindic a constatat că tribunalul trebuia să analizeze nu derularea contractului, ci creanţa pretinsă, sub cele trei condiţii, pe care le-a găsit îndeplinite. Astfel, s-a reţinut că era certă creanţa, reieşind din evidenţele contabile, era exigibilă, condiţie rezultată din clauzele contractului şi era lichidă. S-a constatat şi starea de insolvenţă, reieşind din evidenţele contabile depuse de debitoare.

A reţinut instanţa că – deşi necontestată – creanţa nu a fost onorată de mai mult de 30 de zile, iar plăţile pe care debitoarea le făcea nu se dovedeau a fi făcute creditorului, ci aveau o altă destinaţie şi erau în mod evident mici, demonstrând astfel starea de insolvabilitate.

Împotriva sentinţei a declarat recurs debitoarea S.C. „A.I.D.” S.R.L., învederând că a încheiat o tranzacţie cu creditoarea, prin care litigiul dintre părţi – determinat de neplata unor sume restante, din contractul din 21 septembrie 2005 – s-a stins. Ca atare – a pretins recurenta – cererea creditoarei a rămas fără obiect. Alăturat declaraţiei de recurs debitoarea, a depus contractul de tranzacţie nr.17 din 5 noiembrie 2009.

La termenul de judecată din 11 ianuarie 2010 intimata-creditoare S.C. „EW & WE” S.R.L. a depus cerere de renunţare la judecată, în temeiul art.82 şi 246 C.pr.civ., învederând că debitoarea a achitat voluntar suma datorată, astfel cum părţile au stabilit prin tranzacţie.

Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că Legea nr.85/2006 instituie o procedură concursuală, prin care creditorii recunoscuţi participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor. Caracterul colectiv al procedurii insolvenţei determină consecinţe specifice şi limitate ale actului de voinţă al renunţării la judecată, exercitat conform art.246 C.pr.civ. Curtea de apel a constatat că renunţarea la judecată a creditoarei S.C. „EW & WE” S.R.L. nu putea avea ca efect respingerea cererii de deschidere a procedurii, în recurs, aşa cum a solicitat recurenta.

Curtea a reţinut că între momentul pronunţării sentinţei de deschidere a procedurii generale a insolvenţei şi cel al soluţionării recursului, dat fiind caracterul executoriu al hotărârii judecătorului sindic, s-au efectuat operaţiuni de administratorul judiciar şi s-au putut depune creanţe şi de alţi creditori.

Ca atare, curtea a considerat că este necesar ca – în raport de actul nou depus în recurs, respectiv tranzacţia dintre creditoare şi debitoare, în urma căreia S.C. „EW & WE” S.R.L. nu mai avea nici o pretenţie – judecătorul sindic să verifice dacă subzistau condiţiile deschiderii procedurii insolvenţei, în sensul art.31 alin.1 din Legea nr.85/2006.

Faţă de considerentele expuse, curtea a admis recursul, casând sentinţa recurată şi trimiţând cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecare.

2. Închiderea procedurii falimentului debitoarei înainte de a se pronunţa o hotărâre definitivă si irevocabilă cu privire la antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului debitoarei. Consecinţe

Judecătorul sindic poate dispune închiderea procedurii falimentului debitoarei înainte de a se pronunţa o hotărâre definitivă şi irevocabilă cu privire la antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului debitoarei.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 4 din 4 ianuarie 2010

Prin sentinţa comercială nr. 213/S din 09.04.2009 a Tribunalului Iaşi, judecătorul sindic a respins cererea de autorizare a comitetului creditorilor pentru promovarea acţiunii prevăzute de art.138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, formulată de creditorul A.V.A.S. Bucureşti.

A respins acţiunea formulată de lichidatorul judiciar „A.D.” IPURL, în contradictor cu pârâtul Ş. D., în calitate de administrator al debitorului S.C. „D. T.” S.R.L. Iaşi.

În temeiul art.131 din Legea privind procedura insolvenţei a dispus închiderea procedurii simplificate a insolvenţei debitorului SC „D.T.” SRL; a dispus radierea debitorului S.C. „D.T.” S.R.L. Iaşi din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi şi cele ale D.G.F.P. J. Iaşi.

38

În temeiul art. 136 din Legea privind procedura insolvenţei, a descărcat pe lichidatorul judiciar de orice îndatoriri şi responsabilităţi privind procedura.

În temeiul art.4 alin.4 din Legea privind procedura insolvenţei a aprobat în parte decontul prezentat de lichidatorul judiciar „A.D.” IPURL Iaşi şi a dispus plata către acesta, din fondul de lichidare, a sumei de 2.544,09 lei, din care suma de 544,09 lei reprezenta cheltuieli de procedură, iar suma de 2.000 lei remuneraţie.

În temeiul art.135 din Legea privind procedura insolvenţei a dispus notificarea prezentei sentinţe debitorului, a creditorilor, a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Jud. Iaşi, a Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi pentru efectuarea menţiunii de radiere şi publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:Cererea de autorizare formulată de creditorul AVAS Bucureşti a fost respinsă pentru

neîndeplinirea condiţiilor impuse de prevederile art.138 alin.3 din Legea nr.85/2006, prevederi care nu conferă fiecărui creditor un drept individual de a promova acţiune în răspundere personală, ci consacră acest drept numai pe seama comitetului creditorilor şi numai dacă administratorul sau lichidatorul judiciar omit să indice în rapoartele lor cauzele insolvenţei, persoanele culpabile de aceasta sau să formuleze o astfel de acţiune, iar răspunderea persoanelor culpabile este pe cale să se prescrie.

Astfel, potrivit prevederilor art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006, în cazul în care în raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă, judecătorul sindic, la cererea administratorului judiciar sau lichidatorului, poate dispune ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere sau supraveghere din cadrul societăţii, iar potrivit alin.3 al acestui articol, comitetul creditorilor poate cere judecătorului sindic să fie autorizat pentru introducerea acţiunii în răspunderea personală a organelor de conducere ale debitorului, numai dacă administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar omit să indice în raportul lor asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de aceasta sau omit să formuleze o astfel de acţiune, iar răspunderea persoanelor culpabile este pe cale să se prescrie. Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi legale că legitimarea procesuală activă pentru un astfel de demers aparţine în primul rând administratorului judiciar sau lichidatorului şi doar în subsidiar şi cu îndeplinirea anumitor cerinţe, comitetului creditorilor.

În cauză, deşi exista un comitet al creditorilor, nu a fost înfăţişată hotărârea ce s-ar fi adoptat de acest comitet în sensul autorizării în vederea promovării acţiunii prevăzute de art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 astfel că solicitarea creditorului A.V.A.S. Bucureşti a apărut ca fiind formulată în nume propriu, iar lichidatorul judiciar a sesizat pentru stabilirea răspunderii personale, prin promovarea în acest sens a unei cereri întemeiate pe prevederile art.138 alin.1 lit.d din Legea nr.85/2006, care a fost respinsă motivat de următoarele aspecte: potrivit art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvenţă să fie suportată de organele de conducere sau supraveghere din cadrul societăţii precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă, prin una din faptele enumerate la lit. a-g ale acestui articol.

Aşa cum rezultă din conţinutul acestui articol, răspunderea fondată pe prevederile art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 este o răspundere specială a administratorilor sau persoanelor care s-au implicat în activitatea societăţii în cauză, însă această răspundere nu devine automat operantă în toate cazurile în care pasivul social nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că prin acţiunea conştientă şi culpabilă, administratorii au cauzat starea de insolvenţă prin săvârşirea vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate de art.138 alin.1 lit.a-g din Legea nr.85/2006 şi a căror urmare a fost crearea, menţinerea sau adâncirea stării de insolvenţă, fiind necesar deci a se proba întrunirea cumulativă a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

În speţă, fapta ce i se imputa pârâtului era în legătură cu neprezentarea documentelor societăţii şi omisiunea realizării publicităţii prevăzute de lege a situaţiilor financiare anuale, fapte

39

care, în principiu, nu sunt direct producătoare de prejudicii şi care în lipsa unui minim probatoriu care să demonstreze raportul contributiv al acestora la starea de insolvenţă, nu sunt suficiente pentru a se constata vinovăţia administratorului-pârât, vinovăţie care trebuie determinată în raport cu motivele care au cauzat insolvenţă şi nu ca o consecinţă a faptului că nu a depus documentele contabile.

În condiţiile mai sus expuse, s-a respins cererea promovată de lichidatorul judiciar şi, constatând în cadrul procedurii că debitorul nu deţinea bunuri sau elemente de patrimoniu care să asigure acoperirea creanţelor reclamate şi nici cheltuielile administrative, s-a dispus închiderea procedurii şi radierea debitorului din evidenţele registrului comerţului şi cele fiscale potrivit dispoziţiilor art.131 din Legea nr.85/2006 care prevăd că în orice stadiu al procedurii se va putea decide de judecătorul sindic închiderea procedurii, în situaţia în care se constată că în averea debitorului nu există bunuri ori că acestea sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.V.A.S. Bucureşti, care a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul continuării procedurii falimentului.

În dezvoltarea motivelor de recurs A.V.A.S. Bucureşti a arătat că a depus cerere de autorizare pentru formularea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a fostei conduceri, dar ulterior lichidatorul judiciar a considerat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.138 şi a formulat cerere de atragere a răspunderii patrimoniale a numitului Ş. D., în calitate de fost administrator al debitoarei S.C. „D.T.” S.R.L., prin care s-a solicitat suportarea de către acestea a unei părţi din pasivul societăţii, incluzând şi creanţa A.V.A.S. preluată de la C.A.S. Iaşi în sumă de 3.165 lei.

Prin sentinţa comercială nr. 213/S/09.04.2009, instanţa a dispus închiderea procedurii debitoarei, radierea acesteia şi a respins ca nefondată cererea de angajare a răspunderii patrimoniale a administratorului societăţii debitoare.

În cauza de faţă, a arătat recurenta, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii de faliment înainte de a se pronunţa o hotărâre definitivă şi irevocabilă cu privire la antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului debitoarei.

Conform art.142(2) din Legea nr.85/2006: „după închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile prezentei legi, în temeiul tabelului definitiv consolidat pus la dispoziţia sa de către lichidator”.

Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile anterior citate, înainte de închiderea procedurii, judecătorul sindic trebuie să desemneze un executor judecătoresc, căruia lichidatorul judiciar să îi pună la dispoziţie tabelul creditorilor şi, în baza acestuia, să procedeze la distribuirea către toţi creditorii a sumelor rezultate din executarea silită a bunurilor fostului administrator al debitoarei.

În cazul de faţă, cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a fostei conduceri a S.C. „D.T.” S.R.L. nu a fost soluţionată printr-o hotărâre irevocabilă, context în care recurenta a considerat că măsura închiderii procedurii falimentului nu este legală, deoarece această procedură poate fi închisă numai după soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului şi după executarea silită a administratorului societăţii debitoare, aşa cum prevăd art.140-142 din Legea nr.85/2006.

În cauza de faţă, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii de faliment înainte de a se pronunţa o hotărâre definitivă şi irevocabilă cu privire la antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorilor debitoarei. Prin închiderea procedurii de faliment lichidatorul judiciar este descărcat de sarcini, astfel încât în sarcina sa nu subzistă obligaţia de a contacta un executor judecătoresc.

Recurenta a arătat că este adevărat faptul că sentinţa de respingere se bucură deautoritate relativă de lucru judecat, fiind executorie, dispoziţiile Legii nr.85/2006 nestatuândasupra obligativităţii că aprobarea raportului final şi închiderea procedurii judiciare să nupoată fi dispusă, câtă vreme nu s-a statuat cu caracter irevocabil asupra cererilor formulate întemeiul prevederilor art.138, 140 şi 142 din lege. Însă, în ipoteza în care hotărârea ar fi reformată

40

pe cale extraordinară de atac, în sensul admiterii cererii, punerea în executare a acestui virtual titlu executoriu nu ar putea fi asigurată raportat la dispoziţiile art.142 din lege.

În concluzie, recurenta a considerat că până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a administratorilor debitoarei, procedura insolvenţei S.C. „D.T.” S.R.L. nu se putea închide, din acest punct de vedere soluţia pronunţată de judecătorul sindic fiind nelegală.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi având în vedere dispoziţiile art.3041

C.pr.civ., curtea a constatat că este nefondat pentru următoarele considerente:Problema de drept invocată în acest recurs a fost aceea de a şti dacă închiderea procedurii

falimentului debitoarei poate fi dispusă înainte de soluţionarea irevocabilă a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a persoanelor vinovate de producerea insolvenţei şi de executarea efectivă a acestei hotărâri.

Potrivit prevederilor art.142 alin.1 din Legea nr.85/2006 executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art.138 alin.1 se efectuează de executorul judecătoresc conform Codului de procedură civilă, fără să se precizeze că acesta trebuie desemnat de judecătorul sindic înainte de închiderea procedurii.

De asemenea, se poate lesne observa că potrivit art.142 alin.2 din lege, după închiderea procedurii sarcina repartizării sumelor provenite din executarea silită a persoanelor vinovate de cauzarea insolvenţei nu revine lichidatorului, ci executorului judecătoresc, deoarece după închiderea procedurii lichidatorul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitori, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi, aspect ce rezultă cu claritate din prevederile art.136 din lege.

La o analiză sumară a textului legal citat s-ar putea trage concluzia că există o contradicţie între închiderea procedurii şi distribuirea sumelor rezultate din executarea silită a patrimoniului persoanelor responsabile de insolvenţa debitorului, deoarece după închiderea procedurii sumele vor intra în averea debitorului şi vor fi destinate în caz de faliment acoperirii pasivului debitorului, aşa cum prevede art.140 din lege, ceea ce ar putea duce la concluzia că această acoperire a pasivului nu s-ar putea realiza decât în cadrul procedurii şi nu după închiderea acesteia.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că o asemenea concluzie nu poate fi primită, deoarece prin art.142 alin.2 din lege, legiuitorul a transferat această obligaţie executorului judecătoresc căruia îi revine responsabilitatea de a proceda la repartizarea sumelor în conformitate cu prevederile legii privind procedura insolvenţei conform tabelului definitiv consolidat de creanţe pus la dispoziţia sa de lichidator chiar după închiderea procedurii falimentului.

Prin prevederile art.142 ale Legii nr.85/2006 legiuitorul nu a instituit în sarcina judecătorului sindic, obligaţia ca anterior închiderii procedurii, să desemneze un executor judecătoresc, deoarece hotărârea pronunţată de acesta, prin care s-a admis acţiunea în răspundere prevăzută de art.138 din lege, constituie titlu executoriu şi, ca atare, acesta urmează să fie pus în executare potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, la care face trimitere textul legal analizat şi după închiderea procedurii.

Pentru toate considerentele mai sus menţionate, Curtea a considerat că motivele de recurs invocate de A.V.A.S. Bucureşti sunt nefondate şi, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., a respins recursul formulat.

41

3. Sucursală - lipsă calitate procesuală pasivă în procedura insolvenţeiPotrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, sucursala nu are personalitate juridică şi nu

este subiect distinct de drept.În consecinţă, sucursala nu poate constitui subiect al procedurii instituite de Legea nr.

85/2006, aşa încât deschiderea procedurii reglementate de această lege se face asupra societăţii-mame, sucursala neavând calitate procesuală pasivă.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 6 din 4 ianuarie 2010

Prin sentinţa comercială nr. 117/S/26.02.2009 a Tribunalului Iaşi, s-a respins cererea formulată de creditorul A.V.A.S. Bucureşti având ca obiect deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei împotriva debitorului S.C. „O.” – Sucursala Iaşi, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a constatat că prin cererea formulată, creditorul Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S. Bucureşti a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitorul S.C. „O.” – Filiala Iaşi.

În conformitate cu prevederile art.33 alin.1 din Legea nr.85/2006, cererea introductivă s-a comunicat debitorului indicat în cuprinsul ei şi s-a dispus citarea acestuia la sediul social înscris la registrul comerţului.

Constatând atât din informaţiile furnizate cu adresa nr.12653/25.08.2008 de Oficiul Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi, cât şi din cuprinsul înscrisurilor anexate cererii introductive, că debitorul împotriva căruia creditorul şi-a îndreptat cererea este o sucursală a unei persoane juridice străine, respectiv S.C. „O.” – Sucursala Iaşi, iar prin cererea introductivă se menţiona că acesta ar fi o filială, s-au solicitat creditorului precizări în legătură cu statutul debitorului său, ştiut fiind că, potrivit art.42-43 din Legea nr.31/1990, filiala şi sucursala sunt entităţi diferite, fiecare având un regim juridic distinct.

Creditorul nu s-a conformat dispoziţiei de a lămuri acest aspect, aşa încât, examinând cauza în limitele investirii, s-a constatat lipsa calităţii procesuale pasive, cu consecinţa respingerii cererii introductive motivat de următoarele:

În primul rând, s-a constatat că nu debitorul chemat în judecată de creditor, respectiv Filiala Iaşi a S.C. „O.”, era ţinut de obligaţia de restituire a creditului de scont, ci Sucursala Iaşi a S.C. „O.”, tot această sucursală fiind şi debitorul cedat în cadrul contractului de cesiune de creanţă nr. 102146/21.07.1999.

Debitorul cedat Sucursala Iaşi a S.C. „O.” şi parte a convenţiilor de scontare, este, potrivit art.43 din Legea nr.31/1990, un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii fondatoare. Fiind un dezmembrământ lipsit de subiectivitate proprie, exogen din punct de vedere teritorial, al societăţii comerciale străine, singura care deţinea calitatea de subiect de drept şi din structura căreia făcea parte, sucursala nu avea un patrimoniu propriu, distinct de al societăţii mamă, aşa încât nu putea avea nici creditori şi nici debitori proprii.

Raportat considerentelor mai sus expuse şi având în vedere că nu exista posibilitatea procedurală de evitare a consecinţelor lipsei calităţii procesuale prin substituirea persoanei care nu avea această calitate cu aceea care îndeplinea această condiţie, după cum s-a solicitat în cauză, cu încălcarea condiţiilor impuse de art.132 C.pr.civ., cererea formulată de creditor a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs A.V.A.S. Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu următoarea motivare:

Sentinţa a fost pronunţată fără a se cerceta cererea lămuritoare, formulată de A.V.A.S., prin care aceasta preciza foarte clar că solicita să se judece în contradictoriu şi cu S.C. „O.” cu sediul în Republica Moldova, în calitate de societate-mamă a sucursalei S.C. „O.” - Sucursala Iaşi, având în vedere că obligaţiile asumate în contractele încheiate cu fosta „B.” S.A. către sucursală sunt ale societăţii-mamă însăşi.

Competenţa de soluţionare a cererii aparţinea tot Tribunalului Iaşi, având în vedere că societatea fondatoare, S.C. „O.” putea fi citată şi la sediul sucursalei, S.C. „O.” - Sucursala Iaşi,

42

având în vedere dispoziţia din art.90 alin.1 C.pr.civ., sucursala fiind o aşezare comercială a persoanei citate.

Mai mult decât atât, cererea a fost analizată fără a se ţine cont de regimul juridic al sucursalelor constituite în România de societăţile de naţionalitate străină, astfel: sucursalele societăţilor comerciale străine sunt cârmuite de lex societatis, deci de legea societăţii-mamă. Prin derogare de la această regulă, aşa cum s-a stabilit în practica şi doctrina de specialitate, şi pentru a răspunde unor reguli ale comerţului internaţional, sucursala poate fi acţionată în justiţie în ţara unde îşi are stabilimentul, dar numai pentru operaţiunile încheiat acolo (cum este cazul în speţa de faţă).

Mai mult decât atât, sucursala poate fi declarată în stare de faliment, în măsura în care se admite „principiul teritorialităţii şi pluralităţii falimentelor”.

În al treilea rând, art.43 din Legea nr.31/1990 trebuie citit în sensul că „fără personalitate juridică” înseamnă fără o personalitate juridică separată de cea a societăţii fondatoare, însă având personalitatea juridică a societăţii fondatoare cu care se confundă, fiind doar o parte un „dezmembrământ” al acesteia.

Analizând motivele de recurs formulate şi raportându-le la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, curtea de apel a constatat că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:

În mod corect judecătorul sindic a reţinut că „cererea precizatoare” depusă de creditoarea-recurentă A.V.A.S. la termenul din 26.02.2009 era o cerere de modificare a acţiunii făcută cu nerespectarea dispoziţiilor art.132 C.pr.civ., după ce, la un termen anterior, respectiv la 11 decembrie 2008, urmare a modificării acţiunii, oral în faţa instanţei, în sensul precizării statutului juridic al debitorului ca fiind sucursală şi nu filială, judecătorul sindic, din oficiu, a pus în discuţie capacitatea procesuală de folosinţă a debitorului S.C. „O.” – Sucursala Iaşi, având în vedere prevederile art.42 şi 43 din Legea nr.31/1990.

Aşa fiind, curtea a reţinut că după modificarea acţiunii de la termenul din 11 decembrie 2008 şi ca urmare a invocării de către judecătorul sindic a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a unei sucursale de a fi obiect al procedurii insolvenţei, creditoarea-recurentă A.V.A.S. Bucureşti a formulat o nouă cerere de completare a acţiunii, în sensul chemării în judecată şi a societăţii-mamă S.C. „O.”.

Or, potrivit dispoziţiilor art.132 alin.1, instanţa va putea acorda „un termen” reclamantului pentru întregirea sau modificarea cererii, termen care, în speţă, a fost la 11 decembrie 2008, aşa încât în mod corect judecătorul sindic a judecat cauza în limitele învestirii sale prin cererea iniţială, aşa cum a fost modificată la termenul din 11 decembrie 2008, în sensul că cererea creditorului a fost formulată în contradictoriu cu debitorul S.C. „O.” - Sucursala Iaşi.

Nefondate au fost şi motivele de recurs referitoare la regimul juridic al sucursalelor constituite în România de societăţile de naţionalitate străină, curtea reţinând în acest sens că, potrivit art.43 din Legea nr.31/1990, sucursala nu are personalitate juridică şi nu este subiect distinct de drept, în consecinţă, sucursala neconstituind subiect al procedurii instituite de Legea nr. 85/2006, aşa încât deschiderea procedurii reglementate de Legea nr.85/2006 se face asupra societăţii-mame.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art.312 C.pr.civ., curtea de apel a respins recursul, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa recurată.

43

IV. Secţia de contencios administrativ şi fiscal

1. Obligaţii vamale. Stabilirea regimului vamal preferenţial în considerarea presupusei origini comunitare a bunului importat. Constatarea infracţiunii de fals în privinţa actului de dovedire a originii comunitare a bunului. Consecinţe

Simplul fapt al infirmări dovezii de origine este de natură a atrage răspunderea – sub aspect penal – a titularului operaţiunii de import, independent de condiţiile şi motivele pentru care acesta a înţeles să depună cererea sa de acordare a regimului vamal preferenţial.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 25/C.A. din 25 ianuarie 2010

Prin sentinţa nr. 294/CA din 2 aprilie 2009, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de

reclamanta C.M., în contradictor cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi şi Direcţia regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Iaşi, dispunând anularea deciziei nr. 43/2008, emisă de pârâta D.G.F.P. Iaşi, şi a actului constatator nr. 338/2002, emis de pârâta D.R.A.O.V. Iaşi, exonerând pe reclamantă de plata sumei de 6.996 lei şi obligând pârâtele la plata sumei de 8,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta C.M. a solicitat, la data de 12.09.2001, vămuirea unui autoturism marca Mitsubishi L 200, depunând certificatul EUR 1 NA nr. A 098454/16.04.2001 şi beneficiind de regim tarifar preferenţial, sens în care a achitat taxe vamale în procent de 6% din valoarea în vamă a autoturismului respectiv.

S-a reţinut de asemenea că, la data de 31.07.2002, pârâta D.R.A.O.V. Iaşi a întocmit actul constatator nr. 338, prin care a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 6.996 lei, reprezentând diferenţa de taxe vamale, având în vedere că, prin adresa nr. 14886 din 24.07.2002, Centrul Zonal de Combatere a Crimei Organizate Iaşi i-a comunicat faptul că certificatul de origine a bunului importat, prezentat la vămuire, este fals, act administrativ împotriva căruia s-a formulat contestaţie, ce a fost soluţionată prin decizia nr. 43/29.04.2008, în sensul respingerii ei, reţinându-se că în mod legal s-a procedat la retragerea regimului tarifar preferenţial acordat, întrucât certificatul tip EUR 1 nu a fost eliberat de autorităţile vamale competente ale ţării exportatoare, ci a fost falsificat în România.

Tribunalul a mai reţinut că, în cauza penală în care reclamanta a fost cercetată pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, uz de fals şi fals în înscrisuri şi în declaraţii, prin rechizitoriul din 30.09.2004, dat în dosarul nr. 18/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, s-a dispus scoaterea reclamantei de sub urmărire penală, cu motivarea că faptelor săvârşite de aceasta le lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv vinovăţia.

Prima instanţă a constatat, totodată, că acordarea regimului preferenţial pentru bunul menţionat s-a făcut în contextul în care autorităţile vamale au fost induse în eroare, prin prezentarea unui certificat de circulaţie a mărfurilor EUR 1 care nu era autentic, nefiind eliberat de autoritatea vamală a ţării exportatoare, că respectivul certificat a fost obţinut prin presupuse proceduri de falsificare, în România, şi că sumele stabilite prin actul constatator nr. 338/2002 reprezintă urmarea imediată a unor fapte penale.

Având în vedere că, pentru reclamantă, care a prezentat acest certificat autorităţii vamale, s-a reţinut lipsa vinovăţiei, de către organul de urmărire penală, prima instanţă a apreciat că nici răspunderea fiscală a acesteia nu poate fi antrenată, prin retragerea regimului vamal preferenţial, sumele reprezentând 30% din valoarea declarată în vamă a autoturismului urmând a fi recuperate de la persoanele direct implicate în activitatea de falsificare a certificatului, care s-au şi folosit în

mod efectiv de autoturismul respectiv în România, persoane care au fost trimise în judecată şi care au calitatea de inculpaţi în dosarul nr. 12642/99/2006, în situaţia în care vor fi găsite vinovate de faptele respective.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea a admis recursul promovat de organele vamale, reţinând că la data de 26 iulie 2001, C.M. s-a adresat Vămii Iaşi, declarând că a introdus în ţară, prin Vama Borş, în data de 16.04.2001, un autoturism Mitsubishi L2000 şi solicitând aprobarea vămuirii, cu precizarea că nu i s-a eliberat declaraţia de tranzit, deoarece în autoturism era şi proprietarul italian, care a introdus maşina în ţară.

La cererea de vămuire, importatorul C.M. a anexat actul de vânzare pretins încheiat cu cetăţeanul italian T.P., la data de 14 aprilie 2001, cartea de identitate a autovehiculului, din care rezulta că acesta fusese înmatriculat, pentru întâia dată, la 21.05.2000, în Italia, precum şi certificatul tip EUR 1 NA nr. A/098454, eliberat la data de 16 aprilie 2001, de autorităţile competente din Vicenza – Italia.

Cererea menţionată a fost aprobată, prin chitanţa nr. 796 Z din 26 iulie 2001, Vama Iaşi încasând de la reclamanta C.M. suma de 64.026.924 lei cu titlu de taxe vamale.

După finalizarea operaţiunii de vămuire, reclamanta a solicitat şi a obţinut înmatricularea autovehiculului menţionat pe numele său, eliberându-i-se certificatul corespunzător, la data de 24 august 2001, astfel cum a rezultat din adresa Direcţiei Generale de Evidenţă Informatizată a Persoanei, aflată la dosarul cauzei, bun pe care, ulterior, aceasta l-a vândut unei persoane fizice.

În raport de această situaţie de fapt, necontestată de părţile aflate în litigiu, curtea de apel a considerat că, pentru raportul de drept vamal dedus judecăţii, născut din cererea de vămuire formulată de C.M., nu are nici o semnificaţie sau urmări juridice, situaţie de fapt reţinută în dosarul nr. 12642/99/2008, sau soluţia ce se va da şi nici faptul că cea în cauză nu face obiectul urmăririi sau acţiunii penale, din moment ce această din urmă acţiune priveşte doar activitatea infracţională a persoanelor trimise în judecată şi nicidecum drepturile şi obligaţiile ce decurg din solicitarea de a se aproba importul unui bun având origine pretins comunitară sau legalitatea actelor administrative emise de pârâte.

Ca atare, cercetarea raportului vamal şi a actelor administrative emise pe parcursul naşterii şi executării acestuia, trebuia să se realizeze doar de instanţa de contencios administrativ, prin raportare strictă la dispoziţiile normative ce-l guvernează, respectiv la Legea nr.141/1997 şi la H.G. nr.1114/2001, în vigoare la data emiterii actelor contestate, disociindu-se în mod absolut drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor din raportul de drept vamal de aspectele ce ţin de cauza penală, chiar dacă „acordarea regimului preferenţial s-a făcut în contextul în care autorităţile vamale au fost induse în eroare, prin prezentarea unui certificat de circulaţie a mărfurilor EUR 1 care nu are caracter autentic”, astfel cum a reţinut prima instanţă.

Din această perspectivă, curtea de apel a constatat că raportul vamal s-a născut ca urmare a solicitării adresate de reclamanta C.M. biroului vamal de destinaţie, respectiv Vămii Iaşi, autorizate, care a aprobat importul bunului şi a perceput de la titularul operaţiunii de import, respectiv de la persoana care s-a declarat cumpărătorul acestuia, taxele vamale corespunzătoare regimului vamal preferenţial acordat, în considerarea presupusei origini comunitare a bunului.

Atâta timp cât titularul operaţiunii de import s-a folosit, pentru a obţine un regim vamal preferenţial, pentru sine, de o dovadă de origine pe care în realitate nu a solicitat-o şi nu a obţinut-o, direct sau prin reprezentant autorizat, de la autorităţile vamale italiene, ea are a răspunde, în raport cu autoritatea vamală a ţării importatoare, de toate consecinţele decurgând din caracterul îndoielnic sau neregulamentar al acestei dovezi, singurul act care, conform Protocolului anexă la Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, ratificat de România prin O.U.G. nr.1/2001, o îndreptăţea să beneficieze de facilităţi vamale; neinteresând dacă organele de urmărire penală au găsit-o lipsită de vinovăţie în infracţiunile pentru care s-a declanşat acţiunea penală, cu atât mai puţin raporturile dintre C.M. şi persoanele care i-au pus la dispoziţie acest document, ca unele ce exced raportului vamal şi relaţiei născute între titularul operaţiunii de import şi autoritatea vamală,

autoritate căreia nu i se poate opune vreo pretinsă eroare, ori lipsă de vinovăţie sau profit, a titularului operaţiunii vamale respective, ca şi orice altă chestiune legată de utilizarea bunului şi de destinaţia ce s-a dat acestuia ulterior.

În raportul de drept vamal, culpa titularului operaţiunii de import constă în simplul fapt al prezentării unui document de origine ce nu corespunde realităţii, reclamanta nesusţinând şi nedovedind că ea este persoana care a cumpărat în mod nemijlocit autoturismul de la cetăţeanul italian T.P., că l-a introdus, în persoană, în România, prin Vama Borş, astfel precum a menţionat, însoţită de vânzător, astfel cum arată în mod explicit în cerere şi că certificatul de circulaţie a mărfurilor tip EUR 1 a fost eliberat, în mod real, de autorităţile competente din Vicenza – Italia şi reflectă realitatea operaţiunii de vânzare-cumpărare.

Cum, din data de 26 iulie 2001 şi până în prezent, reclamanta nu a adus nici o dovadă care să ateste realitatea şi valabilitatea operaţiunii d import, în care declară că s-a implicat, respectiv că a cumpărat din Italia autoturismul pe care l-a înmatriculat apoi, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp, pe numele său, şi mai ales că certificatul tip EUR 098454 din 16 aprilie 2001 a fost emis cu adevărat de autorităţile competente din Vicenza – Italia, este în culpă faţă de autoritatea vamală română pe care trebuie să o despăgubească pentru eroarea în care aceasta a fost adusă, şi prin contribuţia sa directă, ca titular al operaţiunii, neputându-se menţine beneficiile regimului vamal preferenţial, din moment ce acesta a fost în mod neîndoielnic acordat în urma unor manopere frauduloase, independent de calificarea ce se va da faptelor respective în cauza penală.

Fiind infirmată în mod implicit autenticitatea şi valabilitatea documentului ce atesta originea bunului, fără a mai fi nevoie de o hotărâre penală în acest sens, ci doar de simplul fapt că autoritatea statului exportator nu şi-a însuşit şi confirmat actul, deşi nimic nu a împiedicat-o pe reclamantă să răstoarne proba prezentată de pârâtele-recurente, curtea a considerat că în mod greşit prima instanţă a ignorat semnificaţia şi urmările ce decurg din faptul infirmării dovezii de origine, pentru autorităţile vamale ale statului importator, care, potrivit art.107 din H.G. nr.1114/2001, au fost obligate, prin efectul legii, să retragă regimul vamal preferenţial acordat, în considerarea unui document lipsit de valabilitate, şi să ia măsuri de recuperare a datoriei vamale, prin întocmirea actului constatator atacat.

Dacă reclamanta nu a realizat consecinţele faptelor sale, decurgând cin împrejurarea că s-a prezentat la biroul vamal de destinaţie în calitate de importator al unui bun, pe care nu l-a achiziţionat de la persoana menţionată în actul de vânzare-cumpărare, şi din faptul că s-a folosit de un înscris pe care nu l-a obţinut în mod direct, de la autoritatea competentă a statului exportator, ea nu mai poate opune lipsa de diligenţă sau de pregătire, autorităţilor vamale şi nici faptul că alte persoane ar fi vinovate de săvârşirea unor acte antisociale, calificate ca fiind infracţiuni, din moment ce, prin art.385 lit.k) din H.G. nr.1114/2001, rezulta că simplul fapt al depunerii declaraţiei vamale sau a documentelor însoţitoare conţinând date eronate privind originea bunurilor este suficient pentru a atrage răspunderea contravenţională a importatorului şi a justifica luarea măsurii retragerii regimului vamal preferenţial, acordat în baza unui asemenea document lipsit de valabilitate.

Drept urmare, constatând că acţiunea penală aflată pe rolul Tribunalului Iaşi nu putea avea nici o înrâurire în ceea ce priveşte chestiunea legalităţii actelor administrative emise de pârâte şi că simplul fapt al infirmării valabilităţii dovezii de origine atrăgea, de drept, răspunderea titularului operaţiunii de import, independent de condiţiile şi motivele pentru care acesta a înţeles să depună cererea din data de 26 iulie 2001, la Vama Iaşi, justificând astfel, prin efectul legii, măsura retragerii regimului preferenţial, răspundere de care cea în cauză nu se putea elibera prin invocarea culpei altor persoane, în raport cu autoritatea vamală, curtea de apel – în temeiul art.312 C.pr.civ. – a admis recursurile pârâtelor, în sensul că a modificat în tot hotărârea atacată şi, în fond, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, având în vedere că datoria vamală contestată era rezultatul direct şi nemijlocit al prezentării unui document de origine neconform realităţii, neinteresând în raportul său cu autoritatea vamală dacă a intrat în posesia efectivă a bunului, dacă l-a folosit sau nu sau dacă a fost indusă în eroare de alte persoane.

47

2. Taxă specială pentru autoturism. Lipsa procedurii prealabile, anterioară cererii de restituire a taxei. Consecinţe

Acţiunea reclamantei vizând restituirea taxei de primă înmatriculare trebuie să parcurgă în mod obligatoriu etapa prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, sub sancţiunea respingerii acţiunii ca inadmisibilă.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 45/C.A. din 1 februarie 2010

Prin sentinţa nr. 623/CA/ din 22 octombrie 2009, Tribunalul Iaşi, admiţând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins acţiunea formulată de reclamantul T.C.-F., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta, anularea actului emis sub nr. 8149662 din 5.05.2009, precum şi obligaţia pârâtei la restituirea sumei de 1.534 lei încasată de la acesta cu titlu de taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, pentru bunul importat la data de 30 octombrie 2008, dintr-un stat membru al Comunităţii Europene.

Examinând cu prioritate excepţia nerespectării procedurii prealabile, ridicată de pârâtă, prima instanţă a reţinut că reclamantul solicita anularea chitanţei ce i s-a eliberat, în urma achitării taxei pe poluare pentru autovehiculul importat, că, în raport de data efectuării acestei operaţiuni, în cauză erau incidente dispoziţiile art.7 din O.U.G. nr.50/2008, act normativ care prevede că stabilirea, verificarea, colectarea şi executarea silită se realizează, în această materie, de autoritatea fiscală, conform prevederilor O.G. nr.92/2003.

Constatând că, în cazul reclamantului, taxa a fost stabilită şi calculată prin decizie de pârâtă, şi că această decizie nu a fost contestată, cerându-se doar anularea chitanţei emise la data de 5.05.2009, act care atesta doar faptul încasării taxei pe poluare, prima instanţă a apreciat că acest document nu avea semnificaţia şi conţinutul unui act administrativ-fiscal, în înţelesul art.41-43 din Codul de procedură fiscală, iar simplul fapt al formulării unei acţiuni în restituire, fără parcurgerea procedurii prealabile, a făcut ca instanţa să nu se considere legal investită, întrucât neîndeplinirea acestei proceduri constituia un fine de neprimire a cererii.

Curtea de apel a respins recursul declarat, constatând că reclamantul-recurent a făcut dovada că a achiziţionat de la firma „H.A.” din Germania un autoturism marca Honda, în anul 2008, bun pe care l-a introdus în România, şi, că anterior înmatriculării vehiculului pe numele său, a achitat la Trezoreria Iaşi suma de 1.534 lei cu titlu de taxă pe poluare pentru autovehicule, eliberându-i-se chitanţa nr. 8149662 din 5 mai 2009, act a cărui anulare s-a cerut prin acţiune.

Curtea a constatat de asemenea că această taxă a fost instituită prin O.U.G. nr.50/2008 şi că ea se constituia venit la bugetul Fondului pentru Mediu, neputând fi asimilată taxelor şi impozitelor reglementate prin Codul fiscal, din punct de vedere al dreptului material.

Raportul juridic născut din faptul plăţii taxei pe poluare pentru autovehicule este însă asimilat raporturilor de drept fiscal, el fiind supus din perspectiva dreptului procesual, reglementărilor prevăzute de O.G. nr.92/2003, act normativ care stabileşte procedura pe care o persoană ce se consideră vătămată trebuie să o urmeze în vederea apărării drepturilor sale, cadru juridic la care face referire şi art.7 din O.U.G. nr.50/2008, în vigoare la data efectuării operaţiunii administrative contestate.

Ori, raportat la dispoziţiile art.205 şi respectiv ale art.218 alin.2 C.pr.fisc., coroborate cu prevederile art.7 din Legea nr.554/2004, curtea de apel a constatat că era obligaţia reclamantului-recurent să facă dovada că, anterior sesizării instanţei de judecată, a cerut unităţii fiscale competente anularea deciziei emise în condiţiile stabilite prin Ordinul M.E.F. – A.N.A.F. nr.986 din 30 iunie 2008 şi că această contestaţie a fost soluţionată în forma cerută de art.210-211 C.pr.fisc.

Atât timp cât această dovadă nu a fost făcută, prima instanţă a fost îndreptăţită să considere că acţiunea de faţă nu satisface cerinţele obligatorii impuse de art.218 C.pr.fisc., cerinţe care

48

trebuiau îndeplinite până la data introducerii cererii de chemare în judecată, demersurile ulterioare acestui moment neputând fi luate în considerare, astfel precum este şi cazul petiţiei ce a fost înregistrată la Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Iaşi sub nr.14957 din 15.01.2010, la care s-a răspuns prin adresa nr.5300 din 29.01.2010, în condiţiile în care acţiunea a fost depusă la Tribunalul Iaşi la data de 6 iulie 2009.

Obligativitatea parcurgerii acestei proceduri este conformă nu doar cu practica Curţii Constituţionale a României, dar şi că jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, care prin hotărârea sa din 22 octombrie 1998 pronunţată în cauzele conexe C-10/97 – C-22/97, a statuat că această rambursare a taxelor poate fi solicitată numai cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă stabilite în diferitele legislaţii naţionale, înţelegându-se prin aceasta că aceste condiţii nu ar putea fi mai puţin favorabile decât cele referitoare la reclamaţiile asemănătoare de natură internă şi că nici nu ar face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite prin ordinea juridică comunitară.

Cum în dreptul intern, concordant cu dreptul comunitar, instanţa de contencios administrativ nu poate fi sesizată în mod direct şi imediat de cel ce se consideră vătămat printr-un act administrativ, ci doar după parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, în legislaţia naţională nu este nici excesivă şi nici nu presupune angajarea unor cheltuieli suplimentare pentru cel care reclamă, curtea de apel a apreciat că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, primirea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, făcând de prisos cercetarea pe fond a raportului juridic litigios, inclusiv a chestiunii pretinsei încălcări a prevederilor art.90 din Tratatul Comunităţii Europene, adoptată prin O.U.G. nr.50/2008, act normativ care a instituit taxa pe poluare pentru autovehicule.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art.312 C.pr.civ., recursul a fost respins, nimic neîmpiedicându-l însă pe reclamant să reia procedura de restituire, în condiţiile de reglementare evocate.

3. Acţiune în constatarea îndeplinirii condiţiilor de înscriere la concursul pentru ocuparea unei funcţii publice. Daune morale. Admisibilitate

Echivalarea diplomei ce atestă finalizarea studiilor universitare, acceptate de Ministerul Educaţiei, implică recunoaşterea studiilor generale şi universitare absolvite de reclamant (în Republica Moldova), astfel că aspecte ce ţin de actele premergătoare atestării (lipsa diplomei de bacalaureat) nu mai pot fi opuse acesteia la momentul depunerii documentaţiei pentru participarea la concursul pentru ocuparea postului de şef de lucrări, în cadrul instituţiei în care ocupa un post de cadru didactic universitar.

Conduita abuzivă a angajatorului pârât este de natură a-l obliga la plata de daune morale reclamantei, pentru prejudiciul de imagine suferit.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 53/C.A. din 8 februarie 2010

Prin sentinţa nr. 633/CA din 23 octombrie 2009, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta N.M., în contradictoriu cu pârâta Universitatea Tehnică „Gh.A.” Iaşi, constatând că reclamanta îndeplinea toate condiţiile prevăzute de lege (inclusiv condiţiile impuse de art.58 alin.7 lit.b din Legea nr.128/1997 cu modificările şi completările ulterioare) pentru înscrierea la concursurile pentru ocuparea unor posturi de şef de lucrări (poziţia 18) şi de conferenţiar (poziţia 11) din cadrul Catedrei de Inginerie şi Managementul Mediului, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale şi a sumei de 2.543,6 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respingând ca neîntemeiate capetele de cerere vizând invalidarea concursurilor şi obligarea pârâtei la organizarea unor noi concursuri, pentru ocuparea celor două posturi, precum şi capătul de cerere privind anularea Deciziei Senatului Universităţii Tehnice Iaşi din data de 30.01.2009 prin care au fost validate concursurile organizate în perioada 15.12.2008 – 14.01.2009, pentru lipsa procedurii prealabile.

49

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că motivul pentru care pârâta a refuzat înscrierea reclamantei la cele două concursuri organizate în perioada 15.12.2008 – 14.01.2009, pentru ocuparea posturilor de şef lucrări şi de conferenţiar, este acela că aceasta nu a fost în măsură să prezinte echivalenta diplomei de bacalaureat, obţinută în Republica Moldova, apreciind-se că reclamanta nu îndeplinea condiţia prevăzută de art.58 alin.7 lit.b) din Legea nr.128/1997, neavând această diplomă de bacalaureat echivalată, astfel încât nu erau întrunite toate condiţiile stipulate de lege pentru înscrierea la concursuri, invocându-se în acest sens dispoziţiile H.G. nr.49/1999, coroborate cu cele ale Ordinului nr. 4022/2008, emis de M.E.C.T., şi considerându-se că echivalarea unui astfel de act este obligatorie pentru a deveni opozabilă autorităţilor române.

Prima instanţă, constatând că la dosarul de înscriere exista o copie legalizată de pe atestatul de absolvire a şcolii medii în Republica Moldova, obţinut de reclamantă în anul 1988, şi că, prin adresa din 18.08.2009, Ministerul Educaţiei şi Tineretului din Republica Moldova a făcut cunoscut pârâtei că acest atestat nu este echivalent diplomei de bacalaureat, cu precizarea că deţinătorii atestatelor de acest fel au acces la instituţiile de învăţământ superior din Republica Moldova, caz în care durata studiilor este cu un an academic mai lungă decât pentru deţinătorii diplomelor de bacalaureat, şi raportându-se la dispoziţiile art.58 alin.7 lit. b) din Legea nr.128/1997, a apreciat că această normă legală trebuie interpretată în spiritul ei, respectiv printr-o abordare pragmatică, sistematică şi teleologică, perspectivă din care a considerat că legiuitorul a avut în vedere consacrarea pentru candidaţii la astfel de concursuri a obligaţiei legale de a prezenta la înscriere actul de studii, care să ateste îndeplinirea condiţiilor pentru a fi înscris în prealabil la facultate, în vederea obţinerii licenţei într-un anumit domeniu.

Prima instanţă a apreciat că atestatul de absolvire a şcolii medii în Republica Moldova conferea reclamantei dreptul de a se înscrie la facultate şi dreptul de a o absolvi, obţinând diploma de licenţă, întrucât textul normativ invocat de pârâtă nu se referea la echivalarea diplomei cu cea de bacalaureat, ci la echivalarea diplomei de bacalaureat în sensul reţinut de instanţă, atestatul obţinut de reclamantă fiind echivalentul examenului de capacitate din România, potrivit art.1 din Legea nr.39/1999, text ce priveşte absolvirea a nouă clase în Republica Moldova şi nu la şcoala medie de 10 clase absolvită de reclamantă.

Mai mult decât atât, prima instanţă a reţinut că diploma de licenţă a reclamantei, obţinută în anul 1993, în Republica Moldova, a fost echivalată de Ministerul Învăţământului din România, prin atestatul nr.0000542/466/27.11.1997, menţionându-se în cuprinsul acestuia că titularul se bucură de toate drepturile conferite absolvenţilor de acelaşi tip de învăţământ românesc, statul român recunoscând astfel că reclamanta a urmat în mod legal studiile universitare în Republica Moldova, inclusiv faptul că aceasta urmase forma de învăţământ preuniversitar care îi permitea înscrierea la facultate, în condiţiile în care reclamanta a obţinut, în anul 1997, titlul de doctor inginer în cadrul doctoratului urmat în cadrul Universităţii Tehnice Iaşi, fără a i se fi imputat lipsa echivalenţei diplomei de bacalaureat, cerinţa impusă în anul 2009 neputând fi apreciată ca fiind rezonabilă şi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

În ceea ce priveşte cererea de reparare a prejudiciului suferit, prima instanţă a apreciat că suferinţa morală evocată de reclamantă a fost cauzată de refuzul pârâtei de a o primi la concurs, că aceasta este una considerabilă, fiindu-i afectate atât relaţiile de familie, cât şi viaţa socială, ce au culminat cu o tentativă de suicid, fapt ce atestă o profundă dezamăgire şi suferinţă psihică şi justifică, conform art.19 din Legea nr.554/2004, solicitarea de reparare a pagubei suferite prin refuzul nejustificat al pârâtei de a-i soluţiona favorabil cererea de înscriere la concurs.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale aplicabile, curtea de apel a respins recursul pârâtei, reţinând următoarele:

Este necontestat faptul că reclamanta N.M. a absolvit cursul complet al Şcolii medii moldoveneşti nr. 32, din oraşul Chişinău, în anul 1988, că obţinerea atestatului de absolvire a şcolii medii îi permitea celei în cauză să urmeze cursurile instituţiilor de învăţământ superior din Republica Moldova, că ea a urmat cursurile Universităţii de Stat din Moldova, facultatea de chimie, pe care a absolvit-o în anul 1993, că, în conformitate cu Protocolul de colaborare încheiat între Ministerul Învăţământului din România şi Ministerul Ştiinţei şi Învăţământului al Republicii

50

Moldova, cea în cauză a efectuat doctoratul la Universitatea Tehnică Iaşi, ca bursier al statului român, în specialitatea Tehnologie chimică organică, acordându-i-se, în anul 1997, titlul de doctor inginer, precum şi faptul că, din luna martie 1998, aceasta a ocupat funcţia de asistent universitar în cadrul Universităţii Tehnice Iaşi.

Este, de asemenea, necontestat faptul că, la data de 27 noiembrie 1997, Ministerul Învăţământului a eliberat atestatul nr.466, prin care a decis că diploma de studii eliberată de Universitatea de Stat din Republica Moldova, la data de 30.06.1993, pe numele lui N.M., „se echivalează cu diploma de licenţă în profilul chimie, specializarea chimie”, titularului atestatului recunoscându-i-se astfel „toate drepturile conferite absolvenţilor de acelaşi tip din învăţământul românesc de stat”, precum şi faptul că, în considerarea acestui atestat, cea în cauză s-a înscris la concursul organizat de Universitatea Tehnică Iaşi în perioada 15.12.2008 – 14.01.2009, pentru ocuparea unor posturi vacante la Facultatea de Inginerie Chimică şi Protecţia Mediului.

În cauză nu s-a contestat nici faptul că, potrivit dispoziţiilor Legii nr.128/1997, dosarul de înscriere la concurs trebuia să conţină, printre altele, copia diplomei de bacalaureat sau echivalenta acesteia şi că organizatorul concursului a apreciat că atestatul de absolvire a şcolii medii, eliberat de Ministerul Învăţământului al R.S.S. Moldoveneşti, în anul 988, nu are valoarea unei diplome de bacalaureat, motiv pentru care Prorectoratul didactic al Universităţii Tehnice Iaşi a decis, prin actul nr.30196 din 15.12.2008, că nu a avizat cererea de înscriere la concurs depusă de asistent dr. N.M., pe motiv că nu îndeplinea condiţiile art. 58 alin. 7 pct. b) din Legea nr. 128/1997.

Pârâta-recurentă a mai susţinut că atestatul de echivalare a studiilor universitare cu diplomă de licenţă nu avea semnificaţia unei recunoaşteri formale şi a studiilor preuniversitare, în condiţiile în care Legea nr.39/1999 se referă în mod explicit doar la recunoaşterea reciprocă a diplomelor de bacalaureat, iar Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova confirmă că atestatul de absolvire a şcolii medii cu durata studiilor de 10 ani, eliberat în anul 1988, nu este echivalent diplomei de bacalaureat cu durata studiilor de 12 ani.

Curtea a apreciat că acest punct de vedere al pârâtei-recurente nu poate fi primit şi că interpretarea primei instanţe nu poate fi calificată a fi nici „trunchiată” şi nici rezultatul unei „analize literare”, astfel precum se menţionează în motivele de recurs, întrucât aceasta tratează problema inventarului documentelor pe care trebuie să le cuprindă dosarul de înscriere la concurs dintr-o perspectivă absolut formală şi pur birocratică, ce ignoră însuşi spiritul Legii nr.84/1995, potrivit căreia învăţământul are ca finalitate formarea capacităţilor intelectuale, a disponibilităţilor afective şi a abilităţilor practice prin asimilarea de cunoştinţe umaniste, ştiinţifice, tehnice şi estetice.

Ceea ce s-a urmărit, în mod voit sau nu, de recurentă, a fost de a demonstra că pregătirea ştiinţifică şi tehnică dobândită de reclamantă, în cadrul Universităţii de Stat din Republica Moldova, în perioada stagiului de doctorat, la finalizarea căruia ea însăşi i-a eliberat titlul de doctor inginer şi respectiv în activitatea didactică desfăşurată în învăţământul superior tehnic, din anul 1998, nu au nici o semnificaţie şi valoare, inclusiv juridică, din moment ce la dosarul de concurs nu s-a depus diploma de bacalaureat, sau un alt act echivalent acesteia, şi că, fără o recunoaştere formală a atestatului de absolvire a şcolii medii, N.M. se afla în afara cadrului legal, care să îi permită accesul la o funcţie didactică superioară celei ocupate.

Această apreciere, chiar susţinută de opinii exprimate de funcţionari din cadrul Ministerului Educaţiei, nu a putut fi acceptată, în primul rând pentru că se tindea spre anularea unui drept câştigat, iar pe de altă parte pentru că, formal, prin modul în care a fost soluţionată cererea formulată de N.M., la data de 22 august 1997, când atât Facultatea de chimie, cât şi Universitatea Tehnică Iaşi, au avizat favorabil şi respectiv şi-au dat acordul la echivalarea studiilor, Ministerul Educaţiei a aprobat în fapt atât recunoaşterea studiilor generale, cât şi a celor universitare, absolvite de cea în cauză; prin echivalarea diplomei de licenţă în profilul chimie fiind validate în mod implicit şi studiile preuniversitare, fie că ar fi vorba de cursul primar sau de şcoala medie, întrucât, prin ea însăşi, procedura de echivalare a actului ce atestă absolvirea studiilor universitare presupune şi verificarea compatibilităţii studiilor şi diplomelor obţinute pe parcursul studiilor preuniversitare.

51

Atâta timp cât atestatul de echivalare a studiilor universitare va rămâne în vigoare, nimic şi nimeni nu mai poate pune la îndoială valabilitatea şi compatibilitatea formelor de învăţământ premergătoare, întrucât în acest mod s-ar ajunge la o anulare indirectă a actului de voinţă al statului român, exprimat prin organul administrativ competent, în forma acceptată la data eliberării atestatului din 27 noiembrie 1997, act al cărui cenzor recurenta nu poate fi, în nici o împrejurare, după ce reclamantei i s-au echivalat studiile universitare, urmate în mod legal după absolvirea şcolii medii.

Ca atare, curtea de apel a considerat, asemeni primei instanţe, că prin echivalarea diplomei ce atestă finalizarea studiilor universitare, se prezumă că Ministerul educaţiei a verificat şi echivalenţa studiilor premergătoare, astfel precum petenta i-a solicitat în mod expres şi că nimeni nu mai poate aduce în discuţie efectele lipsei diplomei de bacalaureat, decât cel mult în cadrul unei acţiuni judiciare ce ar viza anularea actului administrativ eliberat sub nr.466 din 27.11.1997, dată în raport de care nu se mai poate invoca obligativitatea parcurgerii procedurii prevăzute de legislaţia internă pentru evaluarea şi atestarea diplomelor, în cadrul prevăzut de Legea nr.39/1999 şi de normele aplicabile în Uniunea Europeană, întrucât într-un asemenea caz s-ar invoca chiar culpa celor care au dat avizul şi respectiv au aprobat echivalarea diplomei ce încununează perioada de pregătire profesională a reclamantei, după ce, timp de peste 15 ani, autorităţile române nu au ridicat nici o obiecţie cu privire la valabilitatea diplomelor obţinute de N.M., deşi ele au avut posibilitatea să o facă, atât cu ocazia admiterii la doctorat, cât şi cu ocazia încadrării în învăţământul superior, etape în care recurenta a fost în mod direct implicată.

În ceea ce priveşte critica adusă hotărârii primei instanţe, în partea referitoare la acordarea de daune morale, curtea de apel a apreciat că, pentru un cadru didactic, ridicarea de obstacole artificiale în calea afirmării sale profesionale apare la fel de injustă şi generatoare de suferinţe ca şi o agresiune fizică sau cauzarea unui prejudiciu material substanţial, întrucât îl plasează pe acesta la marginea sistemului, lipsit de orice speranţă de a înfrânge adversităţile ce transpar din actele (precum fişa de evaluare din 10.12.2008) şi aprecierile pe care factorii de decizie din universitate le fac cu privire la persoana reclamantei, suma acordată de Tribunalul Iaşi fiind proporţională cu această suferinţă, în condiţiile în care din probele administrate a rezultat că stresul cauzat de refuzul nejustificat al pârâtei a adus-o pe reclamantă în pragul luării unei decizii extreme, situaţie de care recurenta nu ar trebui să se detaşeze cu uşurinţă.

4. Cerere de atribuire în folosinţă a suprafeţei de 500 m.p. în intravilanul mun. Iaşi, în virtutea dispoziţiilor Legii nr. 44/1994. Lipsa suprafeţelor de teren disponibil. Consecinţe

Instanţa de contencios administrativ nu se poate substitui autorităţii administrative locale, în emiterea unei decizii privind cererile formulate de beneficiarii Legii nr. 44/1994, stabilind ea însăşi zona de împroprietărire, pe un teren aparţinând domeniului public, întrucât titularul unui astfel de drept de proprietate nu poate fi deposedat decât în condiţiile legii.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 86/C.A. din 1 martie 2010

Prin sentinţa nr. 722/C.A. din 24 noiembrie 2009, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de reclamanta J.V., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Judeţeană Iaşi de aplicare a Legii nr.18/1991 şi Comisia Municipală Iaşi de aplicare a Legii nr.18/1991, dispunând anularea hotărârii nr.10/18.02.2005, emisă de Comisia Judeţeană Iaşi de aplicare a Legii nr.18/1991 şi obligând pârâtele să emită o nouă hotărâre, prin care să dispună atribuirea, în fizic, a unei suprafeţe de teren de 500 m.p., în intravilanul municipiului Iaşi, reclamantei.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin hotărârea nr.10 din 18.02.2005, Comisia Judeţeană Iaşi de aplicare a Legii nr.18/1991 a validat propunerea Comisiei pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în sensul acordării de despăgubiri

52

băneşti reclamantei, în calitate de moştenitoare de veteran de război, al cărei soţ, J.A., a fost decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă”, în temeiul Legii nr. 44/1994 şi a HG nr.1217/2003.

Instanţa a mai arătat că s-a reţinut de Comisia municipală de fond funciar că reclamanta, în calitate de moştenitoare de veteran de război, este îndreptăţită la stabilirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 500 m.p. teren intravilan, în fizic, şi că, motivat de deficitul de teren în localitate, aceasta nu s-a putut împroprietări, propunându-se a fi despăgubită cu o sumă reprezentând contravaloarea terenului, fapt pentru care ea a fost înscrisă în Anexa – Despăgubiri.

Examinând conţinutul procesului-verbal al şedinţei din 7 aprilie 2006 a Comisiei municipale de aplicare a Legii nr.18/1991, prima instanţă a constatat că aceasta a luat în discuţie atribuirea de terenuri, în suprafaţă de 500 m.p. pentru fiecare solicitant, beneficiarilor Legii nr. 44/1994, pe un amplasament situat în zona Moara de Vânt, amânând însă soluţionarea cererilor până la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive privind litigiul ce avea ca obiect terenul din zona menţionată, reclamanta negăsindu-se printre cei enumeraţi în acest document, şi că, prin precizările ce i s-au comunicat, pârâta a arătat că, prin sentinţa civilă nr.2076/2003 a Judecătoriei Iaşi, rămasă irevocabilă, a fost respinsă acţiunea formulată de S.C. „P.C.”S.A., în contradictoriu cu Consiliul Local Iaşi, împotriva Ordinului nr.498/2001, prin care i-a fost reconstituit municipiului Iaşi dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 170,6 ha situată în zona Moara de Vânt.

Raportându-se la această situaţie de fapt, prima instanţă a reţinut că pârâta dispunea de teren, pentru a putea atribui beneficiarilor Legii nr. 44/1994, inclusiv reclamantei, suprafaţa de 500 m.p, pe un amplasament situat în zona Moara de Vânt, şi că măsura acordării de despăgubiri băneşti nu poate fi luată decât dacă nu este posibilă împroprietărirea cu 500 m.p., pentru loc de casă, conform art.13 pct.b din legea menţionată, situaţie de fapt ce justifica cererea de anulare a hotărârii nr.10 din 18.02.2005 şi cererea de a se emite o nouă hotărâre, prin care reclamantei să i se atribuie o suprafaţă de 500 m.p. teren situat în intravilanul municipiului Iaşi.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale aplicabile, curtea de apel a admis recursurile pârâtelor, constatând că este necontestat faptul că reclamanta, în calitate de soţie supravieţuitoare a unui veteran de război, beneficia de prevederile Legii nr.44/1994, printre care se numără şi dreptul de a fi împroprietărită cu 500 m.p. pentru loc de casă, în localitatea în care domiciliază, sau, dacă acest lucru nu este posibil, cu 1 ha de teren arabil, în extravilan, urmând ca în situaţia în care există deficit de teren, ea să primească despăgubiri.

Nici Legea nr.44/1994 şi nici alt act normativ nu obligă însă unităţile administrativ teritoriale să renunţe la propriile lor drepturi de proprietate, drept ocrotit de art.44 din Constituţia României, în favoarea altor persoane, fie ele şi beneficiare ale Legii nr.44/1994, în situaţia în care rezerva creată conform Legii fondului funciar nu le permite să asigure împroprietărirea veteranilor de război cu 500 m.p. teren pentru loc de casă sau cu 1 ha teren arabil în extravilan.

În atare situaţie, în mod eronat a reţinut prima instanţă că suprafaţa de 170 ha teren prevăzută de titlurile de proprietate nr.186538 din 5.11.2004 şi nr.186318 din 20.02.2003, prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate Consiliului Local al Municipiului Iaşi, ca persoană juridică de drept public, poate fi luată din stăpânirea actualului proprietar şi atribuită celor 276 de persoane menţionate în tabelul centralizator al veteranilor de război care au solicitat împroprietărirea.

Faptul că în Comisia de fond funciar s-a discutat posibilitatea atribuirii de terenuri în zona Moara de Vânt nu echivala cu o decizie finală, obligatorie, a acestui organism administrativ, şi cu atât mai puţin cu un act de deposedare a titularului celor două titluri de proprietate menţionate de bunul său, însăşi Legea nr.44/1994 având în vedere ca împroprietăririle veteranilor de război să se facă pe terenuri aflate în rezerva comisiilor de fond funciar şi nu pe orice suprafaţă de teren neconstruită aflată în intravilanul localităţii, aparţinând domeniului public.

De altfel, acţiunea reclamantei trebuia cercetată nu doar prin prisma verificării situaţiei juridice a terenului pentru care au fost emise titlurile de proprietate mai sus-menţionate, ci şi prin prisma cerinţelor art.1 din Legea nr.554/2004, problema legalităţii actului administrativ contestat neputându-se realiza decât prin cercetarea îndeplinirii condiţiilor de legalitate cerute în cazul

53

actelor administrative şi a stabilirii eventualelor încălcări ale drepturilor recunoscute persoanei ce se consideră vătămată.

Ori, sub acest aspect, curtea de apel a constatat că nu se poate reţine o vătămare nici unuia din drepturile recunoscute reclamantei, din moment ce acordarea dreptului prevăzut de art.13 din Legea nr.44/1994 este condiţionată de existenţa unei rezerve la dispoziţia comisiei de fond funciar, iar despăgubirea alternativă este stabilită ca o echivalenţă a contravalorii terenului la care cea în cauză era îndreptăţită de la data atribuirii.

Pe de altă parte, s-a constatat că actul administrativ contestat a fost emis de autoritatea administrativă competentă, în baza şi în vederea aplicării legii, astfel că, din moment ce nici unuia din cei peste 200 de beneficiari ai Legii nr.44/1994 nu li s-au atribuit loturi de teren, în zona Moara de Vânt, sau pe un alt amplasament, nu se putea reţine că reclamanta a fost victima unui abuz sau a unui tratament discriminatoriu din partea pârâtelor, în raport cu celelalte persoane îndreptăţite la împroprietărire.

Atâta timp cât autoritatea competentă nu a luat nici o decizie finală cu privire la cererile formulate de beneficiarii Legii nr.44/1994, prima instanţă nu era în drept să se substituie acesteia, stabilind ea însăşi, ca zonă de împroprietărire, un teren ce aparţine domeniului public, bun de care titularul dreptului nu poate fi deposedat decât în condiţiile legii.

Cum Legea nr.44/1994 nu obligă unităţile administrativ teritoriale să renunţe la propriul lor drept de proprietate, în favoarea altor persoane, fie şi veterani de război, nu exista temei de drept care să permită primei instanţe a stabili modalitatea de constituire a dreptului, în condiţiile în care situaţia restului persoanelor îndreptăţite nu a fost clarificată şi nici nu se cunoştea dacă, cel puţin ipotetic, terenul proprietatea Consiliului Local Iaşi din zona Moara de Vânt era suficient pentru a asigura punerea în posesie, în fizic, a tuturor celor îndreptăţiţi conform legilor de restituire a proprietăţilor, care şi-au manifestat această opţiune.

Ca atare, constatând că nu s-a dovedit că la dispoziţia comisiei de fond funciar există terenuri disponibile, că municipiul Iaşi nu poate fi deposedat de cele 170 ha. teren, pentru care i s-a reconstituit dreptul de proprietate, că reclamantei i s-ar fi aplicat un tratament discriminatoriu în raport cu ceilalţi beneficiari ai Legii nr.44/1994 şi că nu se putea reţine vreo vătămare a drepturilor acesteia, din moment ce despăgubirile vor fi echivalente contravalorii terenului pe care aceasta avea vocaţie de a-l primi, curtea de apel a considerat că s-a făcut o greşită aplicare a legii şi că s-a depăşit limita controlului de legalitate, prin substituirea de către instanţă în drepturile autorităţilor administrative competente, considerente pentru care, în temeiul art.312 C.pr.civ., recursurile pârâtelor au fost admise, în sensul modificării în tot a hotărârii atacate şi, în fond, a respingerii acţiunii reclamantei, ca fiind neîntemeiată.

5. Refuzul autorităţii publice de a emite avizul de executare a unei construcţii pe terenul aferent infrastructurii feroviare. Consecinţe

Atât timp cât administratorul infrastructurii feroviare a reclamant şi probat (chiar şi numai verbal) un drept propriu asupra terenului pe care reclamanta a început edificarea unei construcţii, refuzul avizului respectivei construcţii trebuie considerat ca legal, în condiţiile în care pe rolul instanţelor se afla în derulare un litigiu privind stabilirea adevăratului proprietar al terenului situat în imediata vecinătate a construcţiilor staţiei de cale ferată.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 124/C.A. din 22 martie 2010

Prin sentinţa nr. 208/C.A. din 5 octombrie 2009, Tribunalul Vaslui respingând excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâtă, a admis în parte, acţiunea formulată de reclamantul Ş.D.-I., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Căi Ferate S.A. - Sucursala Regionala CF Iaşi, pe care a obligat-o să elibereze reclamantului avizul pentru executarea construcţiei pe terenul aflat în comuna Epureni, în suprafaţă de 2.000 mp, situat în punctul Gara Epureni, astfel cum a fost el individualizat în contractele de vânzare-cumpărare autentificate prin încheierile

54

nr.1147/18.09.2007 şi nr.1146/18.09.2007, şi să plătească suma de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, cu titlu de penalităţi, de la data expirării termenului de 30 de zile, calculat de la data rămânerii irevocabile a sentinţei şi până la executarea efectivă a obligaţiei, precum şi suma de 1.774,5 lei cheltuieli de judecată, respingându-se ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea adresei 6.4/300/19.10.2007 emisă de pârât.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul este proprietarul terenului în suprafaţa de 2.000 mp, situat în tarlaua 22, parcele 652 şi 652/1, în punctul Gară Epureni, aflat în extravilan, dobândit prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate la data de 18.09.2007, şi că, la solicitarea acestuia, Primăria Epureni a eliberat certificatul de urbanism nr.1377/14.09.2007, prin adresa nr. 6.4/300/19.10.2007 pârâta comunicându-i că terenul pe care intenţionează să ridice o construcţie face parte din infrastructura feroviară privată, fiind cuprins în suprafaţa totală afectată staţiei Epureni.

S-a mai reţinut că, la solicitarea reclamantului de a i se elibera avizul de amplasament, din 05.11.2007, pârâta nu a răspuns, fapt care a condus la introducerea acţiunii de faţă şi că refuzul emiterii avizului cerut se încadrează în prevederile art.8 alin.1, coroborate cu art.1 din Legea nr.554/2004, având în vedere că, potrivit H.G. nr.584/1999, Compania a fost înfiinţată ca persoană juridică de drept privat ce prestează un serviciu public de interes naţional.

Având în vedere raportul de expertiza topometrică depus la dosar, prima instanţa a reţinut că imobilul (casă de locuit) edificat parţial de reclamant, este situat la o distanţă de 38,84 m faţă de linia ferată Zorleni - Fălciu, şi nu în zona de siguranţă a infrastructurii feroviare publice, astfel cum este ea definită în art.29 din O.G. nr.12/1998, respectiv în zona de protecţie a infrastructurii feroviare.

În raport de prevederile art.29 alin.4 din O.G. nr.12/1998, prima instanţă a reţinut că pentru staţia C.F.R. Epureni nu au fost stabilite în concret limitele zonei de protecţie, întrucât nu a fost achiziţionat serviciul de cadastru, şi că, chiar dacă nu este stabilită această limită a zonei de protecţie, în concret, se consideră că pentru edificiul aflat în zona de protecţie, cu limita maximă prevăzută de legiuitor, se pot executa lucrări, inclusiv construcţii, dacă nu împiedică vizibilitatea asupra liniei şi a semnelor feroviare, conform art.30 din O.G. nr.12/1998.

Constatând că expertiza efectuată în cauză confirmă că imobilul nu afectează vizibilitatea şi că este îndeplinită condiţia cerută de art.20 alin.2 din H.G. nr.525/1996, prima instanţă a apreciat că pârâta trebuie să acorde avizul solicitat, nefiind dovedit că terenul este proprietatea publică a statului, conform prevederilor Legii nr.213/1998, în condiţiile în care, din procesul-verbal încheiat de pârâtă la data de 10.06.2002, cu Primăria Epureni, rezulta că s-a procedat doar la o identificare a limitelor de vecinătate între terenul administrat de pârâtă, în perimetrul staţiei Epureni, şi terenul administrat de Primărie.

Având în vedere că terenul nu apare a fi nici proprietatea pârâtei şi apreciind că doar după eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în condiţiile H.G. nr.834/1991, pârâta se putea considera titulara dreptului de proprietate, prima instanţă a considerat că nu poate primi apărarea pârâtei că terenul face parte din infrastructura feroviară privată.

Ţinând cont de faptul că reclamantul nu a construit în zona de siguranţă, ci în zona de protecţie, care poate fi proprietatea privată a oricărei alte persoane, aşa cum rezultă din art.29 alin.4 din O.G. nr.12/1998, prima instanţă a apreciat că se poate da avizul solicitat, întrucât nu se impietează asupra vizibilităţii transportului, capătul de cerere privind anularea adresei nr. 6.4./300/14.10.2007 fiind respins, pe motiv că acesta nu are valoarea unui act administrativ, în sensul art.2 lit.c) din Legea nr.554/2004.

Curtea de apel a admis recursul pârâtului, reţinând că terenul cumpărat de reclamant de la beneficiarii titlurilor de proprietate emise de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor a Judeţului Vaslui, în anul 2007, se înscria în limitele terenului administrat de Regionala C.F. Iaşi, limite confirmate de Primăria comunei Epureni prin semnarea procesului-verbal din 10 iunie 2002, ca făcând parte din infrastructura feroviară.

Deşi sesizarea instanţei nu a avut ca obiect (şi nici nu putea să aibă) stabilirea adevăratului titular al dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, în procedura verificării caracterului

55

refuzului manifestat de pârâta-recurentă de a elibera avizul solicitat, în cadrul creat prin art.1 din Legea nr.554/2004, prima instanţă era obligată să ţină cont şi de situaţia juridică a terenului, anterioară datei eliberării titlurilor de proprietate şi încheierii contractelor de vânzare-cumpărare invocate de reclamant, chiar dacă nu a fost finalizată procedura prevăzută de H.G. nr.834/1991.

Or, sub acest aspect, curtea a constatat că la dosarul cauzei a fost depusă copia Monitorului Oficial nr.114 din 16 mai 1941, în care a fost publicat Decretul-lege de sporiri şi înfiinţări de staţii pe liniile Zorleni - Fălciu, „prin exproprierile iniţiale şi suplimentare ale terenurilor, cu sau fără clădiri sau plantaţii de orice fel, situate în raza comunelor de pe linia ferată menţionată”, şi că, în anul 2002, pârâtei i-au fost concesionate bunurile proprietate publică a statului aferente infrastructurii feroviare.

Faptul că acest contract are o durată de 49 de ani şi că la data reorganizării şi ulterior a înfiinţării ca societate comercială pe acţiuni, reclamanta a devenit proprietara bunurilor pe care le avea în administrare, în condiţiile Legii nr.15/1990, nu-i permitea primei instanţe să considere că proprietarul infrastructurii feroviare sau administratorul acesteia, au pierdut drepturile pe care le aveau asupra bunurile deţinute anterior anului 1989, prin simplul fapt că nu s-a eliberat încă certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în condiţiile H.G. nr.834/ 1991, sau să dea eficienţă faptului că, la propunerea comisiei comunale de fond funciar, au fost emise titluri de proprietate pe terenuri pe care primarul comunei Epureni a apreciat că „se află la dispoziţia consiliului local de aplicare a legii fondului funciar, astfel cum s-a menţionat în cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 14.09.2007.

Cum dreptul pârâtei-recurente a preexistat momentului eliberării titlurilor de proprietate şi perfectării contractelor de vânzare-cumpărare de reclamantul-intimat, drept ce era recunoscut în mod explicit prin Legea nr.15/ 1990 şi Legea nr.31/1990, şi cum din nici un act aflat la dosarul cauzei nu rezulta că, după exproprierea din 1941, terenul aflat în perimetrul staţiei C.F.R. Epureni a fost dobândit în mod legal de vânzătorii S.C. şi L.N., prima instanţă nu avea temei de fapt şi de drept pentru a reţine că, în mod nejustificat, pârâta-recurentă a refuzat eliberarea acordului prevăzut de Ordinul nr.158 din 16 mai 1996, emis de ministrul transporturilor. Tribunalul putea reţine că refuzul de eliberare a avizului solicitat era nejustificat doar în ipoteza în care la data pronunţării hotărârii atacate ar fi fost clarificată problema adevăratului proprietar al terenului situat în imediata vecinătate a construcţiilor staţiei C.F.R. Epureni.

Cum atât pârâta-recurentă, cât şi statul, prin administratorul bunurilor sale, au reclamat un bun propriu asupra terenului pe care, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr.50/1991 şi ale O.G. nr.12/1998, reclamantul a început edificarea unei construcţii, tribunalul nu putea obliga pârâta să valideze post-factum un act nelegal şi cu atât mai puţin să anuleze, în fapt, drepturile pe care le aveau cu mult anterior datei la care reclamantul a încheiat actele de vânzare-cumpărare, cei care deţineau şi administrau infrastructura feroviară, conduita pârâtei trebuind să fie judecată prin prisma neclarificării pe deplin a situaţiei juridice a terenului în cauză şi nu doar din perspectiva actului pe care reclamantul încerca să îl opună proprietarului infrastructurii feroviare.

Ca atare, constatând că s-a făcut o greşită evaluare a situaţiei de fapt, că la aprecierea caracterului refuzului manifestat de pârâtă nu s-a avut în vedere faptul că asupra terenului în cauză s-a reclamat, în mod legitim şi probat, chiar dacă în mod parţial, un drept propriu de către deţinătorul şi administratorul infrastructurii feroviare, şi că atâta timp cât problema adevăratului proprietar al bunului nu a fost rezolvată în mod definitiv şi irevocabil, de instanţa judecătorească competentă, nu se putea considera că refuzul, astfel cum a fost el formulat prin adresa nr. 6.4./300/19.10.2007, este nejustificat, drept pentru care curtea de apel, în temeiul art.312 C.pr.civ., a admis recursul promovat de pârât, în sensul că, modificând în parte hotărârea atacată, a respins cererea reclamantului de a se obliga pârâta la eliberarea avizului de amplasare pentru executarea construcţiei în perimetrul staţiei C.F.R. Epureni şi cererea de obligare a pârâtei la plata de penalităţi de întârziere şi la cheltuieli de judecată.

56

6. Cerere de acordare de despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 290/2003. Dovada calităţii de proprietar. Consecinţe

Caracterul incomplet şi contradictoriu al declaraţiilor autentice date de martori, privind pretinsele bunuri proprietatea reclamantului în anul 1944, făcea obligatorie pentru reclamantul-intimat dobândirea de înscrisuri doveditoare de la autorităţile Republicii Moldova, în lipsa cărora cererea trebui respinsă ca nedovedită.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 162/C.A. din 31 martie 2010

Prin sentinţa civilă nr. 307/CA din 14 decembrie 2009, Tribunalul Vaslui a admis cererea formulată de reclamantul S.S., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, dispunând anularea deciziei nr.2111 din 03.11.2008, emisă de pârâtă, şi obligând-o pe aceasta la plata de despăgubiri către reclamant, pentru bunurile imobile situate în localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, respingându-se cererea reclamantului pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin hotărârea nr.6 din 22.01.2008, emisă de Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr.290/2003, a fost respinsă cererea reclamantului S.S. pentru acordarea de compensaţii sau despăgubiri pentru bunurile imobile situate în localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, pe motiv că acesta nu a făcut dovada calităţii de proprietar a predecesorului său, în anul refugiului, şi nici a imposibilităţii procurării înscrisurilor care să susţină solicitarea depusă, că împotriva menţionatei hotărâri cel în cauză a formulat contestaţie şi că aceasta a fost respinsă, prin decizia nr.2111 din 03.11.2008, pe motiv că nu s-a depus nici un document oficial prin care să se facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor ce au aparţinut lui S.M.

Raportându-se la dispoziţiile Legii nr.290/2003, prima instanţă a reţinut că din cuprinsul carnetului de evacuat nr. 2406 B, emis de Prefectura judeţului Dolj, la data de 19.06.1944, rezulta că numita S.F. era refugiată, împreună cu familia, din localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, şi că, analizându-se actele de stare civilă, s-a constatat că reclamantul S.S. era moştenitorul legal al defunctului S.M., refugiat din localitatea menţionată, îndeplinindu-se astfel şi condiţia prevăzută de art.1 alin.2 din Legea nr.290/ 2003.

Evocând prevederile art.2 alin.1 din H.G. nr.1120/2006, prima instanţă a reţinut că, în ceea ce priveşte proprietatea asupra bunurilor imobile din localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, ce au aparţinut defunctului S.M., acest fapt rezulta din declaraţiile numiţilor S.G., S.T., T.G. şi C.V., date în formă autentică, precum şi din declaraţia martorului M.M., audiat în instanţă, şi că, din cuprinsul dovezii nr.149/25.03.2009 emisă de Primăria localităţii Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, rezulta că S.M. a locuit în acest sat până în anul 1944 şi că bunurile sale mobile şi imobile au rămas pe teritoriul localităţii respective.

Având în vedere aceste probe, prima instanţa a apreciat că reclamantul S.S. a făcut dovada refugiului numitului S.M., precum şi a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor imobile din Localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova şi că, în atare situaţie, se impune admiterea acţiunii şi anularea deciziei emise de pârâtă.

Curtea de apel a admis recursul pârâtei, constatând că prin cererea înregistrată sub nr. 1986/C/ din 27 august 2003, S.S. a solicitat acordarea de compensaţii sau despăgubiri pentru imobilul cu destinaţia de locuinţă şi pentru suprafaţa de 48 ha teren, bunuri situate în localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, din Republica Moldova, şi că această cerere a fost respinsă pe motiv că „solicitantul nu a făcut dovada calităţii de proprietar a predecesorului său, în anul refugiului, şi nici nu a făcut dovada imposibilităţii procurării înscrisurilor, care sa susţină solicitarea depusă”.

Curtea a constatat de asemenea, că, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.290/2003, reclamantul ar fi trebuit să facă dovada că „persoanele îndreptăţite au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea masurilor reparatorii, art.2 alin.4 teza I din H.G. nr.1120/2006 prevăzând în mod explicit că dovada refugiului şi a

57

proprietăţii se face cu „acte doveditoare certificate de autorităţi”, doar în situaţia „imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte” admiţându-se completarea cererii cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin doi martori, de asemenea, autentificate.

Curtea a apreciat că aceste cerinţe ale reglementărilor legale la acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor romani pentru bunurile proprietatea acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Lord şi Ţinutul Herţa, nu au fost îndeplinite de reclamant, chiar dacă prin declaraţia autentificată prin încheierea notarială nr.608 din 28.09.2004, acesta a afirmat că în anul 1944, odată cu retragerea armatei romane, a venit în România, împreună cu părinţii şi cei doi fraţi, S.V. şi C.E., lăsând în urmă: o casă situată în satul Sipca-Soldăneşti, judeţul Orhei, Republica Moldova, compusă din şase camere şi anexe gospodăreşti, construită din piatră şi acoperită cu şindrilă, 3 ha de vie, 0,5 ha de livadă, 27 ha de teren arabil, 18 ha teren cu destinaţia de păşune, 18 vaci, 6 cai şi 200 de oi.

Curtea a considerat că tribunalul nu avea nici un suport probator care să îi permită a reţine că reclamantul a fost în imposibilitatea de a procura acte doveditoare, certificate de autorităţi, din moment ce Primăria satului Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, atesta, prin „dovada” înregistrată sub nr. 149 din 25.03.2009 că „Cetăţeanul S.S.-M., din 1935, s-a născut în satul Şipca şi au locuit în judeţul Orhei, până în anul 1944” şi că „Bunurile mobile şi imobile au rămas pe teritoriul localităţii”, omiţând din motive necunoscute şi de neînţeles, să identifice aceste bunuri, în condiţiile în care, prin declaraţia datată la 5 februarie 2007, reclamantul preciza că imobilul având o suprafaţă locuibilă de 216 m.p. a fost edificat în anul 1930 şi că acesta „a fost folosit drept cămin cultural în sat şi în acest moment are aceeaşi întrebuinţare, dar cu modernizările aferente”, iar cetăţenii moldoveni T.G. şi C.V. îl identificau pe cel în cauză ca fiind proprietar.

Curtea a constatat totodată că nu numai în ceea ce priveşte întinderea, situaţia juridică şi originea proprietăţii revendicate ca aparţinând lui S.M. şi S.N. existau neclarităţi şi inadvertenţe, ci şi că în ceea ce priveşte persoana reclamantului şi a autorilor săi existau serioase semne de întrebare, ce nu puteau fi puse toate pe seama vicisitudinilor trăite de membrii acestei familii în decursul timpului.

Astfel, deşi reclamantul a afirmat prin cererea înregistrată sub nr. 1986/27.08.2003, că tatăl său (S.M.), născut în anul 1903, a fost angajatul armatei române, unitatea 8 grăniceri şi că acesta a avut funcţia de plutonier de companie la Regimentul 8 Grăniceri, conform actului aflat la dosarul de fond, în cuprinsul carnetului de evacuat, eliberat de Prefectura judeţului Dolj, la data de 19 iunie 1944, acesta este menţionat ca având ocupaţia de agricultor şi domiciliul în Brădeşti, cei trei copii ai evacuatului, evidenţiaţi în documentul amintit, fiind: V. – născut în anul 1935, E. – născută în anul 1937 şi Vl. – născut în anul 1939, nefigurând în acest înscris nici o persoană cu prenumele „S.”

Cu privire la mama reclamantului, curtea a constatat că în cartea de identitate eliberată acestuia la data de 23 iulie 2002, de autorităţile comunei Murgeni, judeţul Vaslui, acesta figura ca fiu a lui M. şi N., în timp ce certificatul de deces nr. 066699 din 28 mai 2003 a fost eliberat pentru numita Sandu Fr., născută în U.R.S.S. la data de 11 februarie 1920, iar în carnetul de evacuat şi legitimaţia eliberată la data de 1 iulie 1944 figura Săndic F., născută în data de 1 ianuarie 1922, în comuna Sîpca, judeţul Orhei, căsătorită, cu 3 copii, evacuată din comuna Soldăneşti, satul Sîpca.

Ca atare, în discuţie nu era doar neconcordanţa privitoare la numele şi prenumele persoanelor evacuate, la data şi anul naşterii celor în cauză, sau cu privire la ocupaţia soţului numitei Săndic F., ce figura ca agricultor şi nu în calitatea declarată de reclamant (subofiţer de intendenţă în Armata Română), dar şi faptul că minorul „V.” s-a născut la o dată la care Săndic F. avea doar vârsta de 13 ani, conform datelor din carnetul de evacuat, sau eventual vârsta de 15 ani, raportat la data naşterii menţionată în certificatul de deces al lui Sandu Fr., situaţie greu de explicat dacă o raportăm la religia ortodoxă a familiei S., la tradiţiile locului din care membrii acestei familii proveneau şi la chiar prevederile art.127 C.civ., valabile în perioada interbelică, care stabileau că femeile nu se puteau căsători înainte de împlinirea vârstei de 15 ani şi că numai regele putea da dispense de vârstă pentru motive grave, reclamantul nedepunând la dosar nici

58

măcar certificatul de căsătorie a lui S.M. cu S.F., eliberat de autorităţile romane după anul 1950, pentru cazul în care această căsătorie s-a încheiat cu adevărat.

Dacă au existat cu adevărat erori, în ceea ce priveşte datele de stare civilă ale vreunuia din membrii familiei S. sau chiar schimbări de nume, astfel precum se pretinde, fără a se dovedi, nimic nu a împiedicat pe cei interesaţi să ceară autorităţilor române să facă cuvenitele rectificări, teama de a fi urmăriţi şi deportaţi în Siberia nemaiputându-şi găsi suport în realităţile politice şi juridice din România, după anul 1964, astfel că, în mod nejustificat, prima instanţă a dat eficienţă declaraţiei comune date de U.V. şi O.N. la data de 30 iulie 2008, declaraţie ce nu se corobora nici măcar cu datele înscrise în actul de identitate al reclamantului sau cu datele înscrise în certificatul de deces emis pe numele lui Sandu Fr.

Cum reclamantul a enumerat cu o mare precizie bunurile ce pretindea că, acum peste 60 de ani, s-au aflat în proprietatea lui S.M., prima instanţă ar fi trebuit să sesizeze că, prin dimensiunile sale (cca. 50 ha teren, 18 vaci, 6 cai, 200 oi şi o casă de locuit din piatră, cu 6 camere şi anexele necesare, presupuse de acest inventar) această exploataţie agricolă depăşea cu mult dimensiunile unei gospodării ţărăneşti tradiţionale pentru acele timpuri şi pentru zona Basarabiei şi că nu exista nici o referire a reclamantului sau a celorlalte persoane care au dat declaraţii sau care au făcut precizări în cauză, cu privire la data şi condiţiile în care agricultorul sau plutonierul de companie S.M. le-a dobândit, pentru a se primi afirmaţia că autorul reclamantului, la vârsta de numai 27 de ani (cât avea în 1930) se bucura de o situaţie materială atât de bună încât să îi permită să ridice o casă din piatră, cu şase camere, cu o suprafaţă locuibilă de 216 mp şi anexe care să adăpostească 18 vaci, 6 cai şi 200 de oi, dependinţele din piatră având o suprafaţă totală de peste 350 mp.

Deşi declaraţiile date de S.T., S.C., T.G., C.V. şi M.M. la un interval de timp de 60 de ani, socotit de la data la care familia Sandu s-a refugiat din Basarabia, excelau în mulţimea şi precizia datelor referitoare la bunurile deţinute de S.M., ajungându-se la detalii de genul celor referitoare la o „casă mare cu cerdac de sticlă şi alte anexe”, prima instanţă ar fi trebuit să sesizeze că acestea nu puteau în nici un caz, să confirme şi regimul juridic pe care acele bunuri le-au avut în anul 1944, dacă se avea în vedere cel puţin faptul că declarantul S.C. era necunoscător de carte, astfel cum rezulta din încheierea de autentificare, şi că declarantul C.V. avea în acel an doar vârsta de 9 ani, fiind născut în anul 1935.

Îndoiala, în ceea ce priveşte adevărata situaţie familială şi materială a lui S.M. şi a regimului juridic al bunurilor pretinse a fi fost deţinute, s-a născut şi din lipsa oricăror informaţii (şi cu atât mai puţin înscrisuri) cu privire la soarta acestei familii şi a bunurilor sale în perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, când Basarabia a fost încorporată la U.R.S.S.; este puţin probabil ca o familie ce deţinea cca. 50 ha de teren şi un inventar agricol impresionant să fi scăpat atenţiei şi implicit măsurilor represive luate de autorităţile sovietice, din moment ce până şi S.C. (neştiutor de carte) declara la data de 28.09.2004, că în anul 1942, în timp ce se retrăgea spre România, după ce fusese deportat împreună cu părinţii săi, s-au oprit în satul Sipca – Soldăneşti, la numitul S.M., unde a lucrat timp de o lună.

Prima instanţă nu avea temei să reţină nici imposibilitatea reclamantului de a procura înscrisuri doveditoare, din moment ce autorităţilor Republicii Moldova nu li s-au furnizat actele şi datele de stare civilă complete ale autorilor reclamantului şi nici alte informaţii utile, care să permită identificarea persoanelor şi a bunurilor pretinse a fi fost deţinute de aceştia în satul Şipca, deşi chiar reclamantul susţinea că cel puţin casa de locuit poate fi şi în prezent identificată, aflându-se în administrarea autorităţilor competente ale Republicii Moldova, în condiţiile în care cererile vizând stabilirea numărului de porci, oi, vaci şi cai erau sortite eşecului, dacă în perioada interbelică acestea nu făceau obiectul evidenţelor fiscale sau agricole, în condiţiile în care nici măcar nu a fost aproximat amplasamentul terenurilor cu destinaţie agricolă, pentru a putea fi identificate de Primăria satului Şipca.

Chiar dacă ar fi real că familia S. şi-a avut domiciliul până în anul 1944, în localitatea Sipca, judeţul Orhei şi că ei s-au folosit de bunurile pe care reclamantul le-a menţionat în declaraţia autentificată prin încheierea nr.608 din 28.09.2004, acest fapt, prin el însuşi, nu confirma că S.M. era proprietarul de drept al tuturor acestor bunuri, tot atât de întemeiată putând fi

59

şi concluzia că cel în cauză a fost ori arendaşul moşiei, ori administratorul acesteia, statut ce nu îl îndreptăţea însă pe descendentul său să solicite acordarea de compensaţii sau despăgubiri, în temeiul Legii nr.290/2003.

Ca atare, constatând că, printr-o evaluare incompletă şl lipsită de materialul probator de rigoare, prima instanţă a ajuns la concluzia eronată că a fost făcută dovada, de reclamant, a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile din localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, dându-se eficienţă unor probe indirecte, necredibile şi fără a se ţine cont de perioada de timp ce a trecut de la data refugierii şi de necunoaşterea de declaranţi a adevăratului regim juridic al bunurilor ce se aflau în posesia lui S.M., în condiţiile în care s-a afirmat că parte din bunuri există şi în prezent, iar autorităţile competente evitau în mod nejustificat, să facă precizările de rigoare, curtea de apel a apreciat că hotărârea primei instanţe a ignorat prevederile imperative ale Legii nr.290/2003 şi ale H.G. nr.1120/2006, drept pentru care, în temeiul art.312 C.pr.civ., recursul promovat de pârâtă a fost admis.

Pe cale de consecinţă, modificându-se hotărârea atacată, curtea a respins acţiunea promovată de reclamantul S.S., constatând că în mod justificat s-a reţinut în cuprinsul deciziei nr. 2111 din 03.11.2008, emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor faptul că nu s-a depus nici un document oficial concludent, de petent, prin care să se facă dovada dreptului de proprietate al autorului său, S.M., asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri.

60

V. Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale

1.Cerere de recalculare a pensiei pe baza veniturilor obţinute în acord global Revirimentul de jurisprudenţă ca urmare a pronunţării deciziei nr.30/2009 de către Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie

Curtea are în vedere Decizia nr.30/2009 pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, obligatorie prin conţinutul său pentru instanţele judecătoreşti în pronunţarea soluţiilor, asupra modalităţii de aplicare a art. 164 alin. 1, 2, 3 din Legea nr.19/2000 şi în O.U.G. nr. 4/2005, în sensul neluării în considerare a formelor de retribuire obţinute în acord global.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 273 din 19 martie 2010

Prin decizia nr.388/14.09.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Tribunalului Iaşi a cererii formulate de B.P., cerere înregistrată la data de 14.05.2009 pe rolul Tribunalului Iaşi.

Prin cererea formulată, contestatorul B.P., în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, a solicitat anularea deciziei de pensie nr.270511/2.03.2009 şi emiterea unei noi decizii prin care, la stabilirea punctajului pentru pensia de limită de vârstă, să se ia în calcul şi adeverinţele nr.2553/25.02.2005 şi nr.2492/19.05.2005, care atestau veniturile suplimentare cu caracter permanent, pentru care a achitat lunar contribuţia CAS, făcând parte din baza de calcul conform legislaţiei anterioare. A mai solicitat contestatorul ca drepturile de pensie astfel recalculate, să îi fie acordate începând cu data de 28.03.2008 precum, iar intimata să fie obligată la plata daunelor morale reprezentând contravaloarea a trei pensii recalculate, întrucât i s-a agravat starea de sănătate datorită stresului.

Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, motivând că la baza stabilirii drepturilor de pensie prin ultima decizie au stat: stagiul total de cotizare realizat de asigurat – de 32 ani, 3 luni şi o zi – din care 26 ani, 2 luni şi 25 zile în condiţii normale de muncă, 6 ani şi 6 zile stagiu asimilat precum şi salariile tarifare înscrise în carnetul de muncă pentru perioadele 01.10.1968-08.04.1994, sporul de vechime în procentele prevăzute de art.164 alin.3 din Legea nr.19/2000 pentru perioadele anterioare datei de 1.04.1992 şi sporurile de vechime precizate în carnetul de muncă. În adeverinţele invocate de contestator se preciza că acesta a beneficiat de retribuţie în acord global şi de alte sporuri permanente şi prime. Acordul global constituie o formă de retribuire şi nu un spor la salariu, salariul de care a beneficiat şi care a fost luat în calcul la pensie, iar primele anuale şi primele acordate în cursul anului pentru realizări deosebite nefiind considerate sporuri cu caracter permanent nu au fost luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual corespunzător perioadelor anterioare datei de 1.04.2001. Mai mult, nu rezulta care erau celelalte sporuri menţionate în adeverinţe. Legea nr.19/2000 nu prevede faptul că orice spor se poate lua în calcul la stabilirea drepturilor de pensie, dacă pensia se stabileşte după intrarea sa în vigoare. Pot fi avute în vedere doar sporurile ce au făcut parte din baza de calcul a pensiilor şi în legislaţia anterioară, sporurile cu caracter permanent, precum şi cele evidenţiate în carnetul de muncă sau dovedite legal. Intimata a anexat documentaţia ce a stat la baza emiterii deciziei contestate.

Prin precizările depuse la data de 7.10.2009 intimata a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr.1218/3.09.2008 a Tribunalului Iaşi. Prin sentinţa civilă nr.1/6.01.2010 Tribunalul Iaşi a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimată, precum şi contestaţia formulată de contestatorul B.P. în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi.

61

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că în cauză s-a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr.1218/3.09.2008 a Tribunalului Iaşi. Puterea lucrului judecat este o excepţie de fond care paralizează o nouă acţiune ce se referă la acelaşi obiect, are aceeaşi cauză şi se poartă între aceleaşi părţi şi în aceeaşi calitate.

Puterea lucrului judecat operează atât ca prezumţie legală absolută, irefragabilă reglementată de art.1201 C.civ., cât şi ca excepţie de fond peremptorie şi absolută prevăzută de art.166 C.pr.civ. Atât prezumţia, cât şi excepţia puterii lucrului judecat au ca fundament principiul potrivit căruia o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată şi pe acela că soluţia cuprinsă în hotărâre este pronunţată pentru a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Pentru a opera această excepţie se cere identitate între raportul juridic dedus judecăţii şi cel anterior judecat. Având în vedere faptul că, prin prezenta acţiune s-a contestat decizia nr. 270511/2.03.2009 (solicitându-se şi emiterea unei noi decizii prin care să se ia în calcul şi adeverinţele nr. 2553/25.02.2005 şi nr. 2492/19.05.2005, recalcularea drepturilor de pensie şi acordarea începând cu data de 28.03.2008, precum şi obligarea intimatei la plata daunelor morale), iar prin sentinţa civilă 1218/03.09.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr.2932/99/2008 s-a solicitat anularea deciziei nr.270511/28.03.2008 şi recalcularea drepturilor de pensie, instanţa a respins excepţia considerând că nu se poate vorbi de identitate de obiect, chiar dacă la baza ambelor contestaţii au stat aceleaşi adeverinţe suntem în prezenţa a două contestaţii împotriva unor decizii diferite.

Pe fondul cauzei, instanţa, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut că prin cererea formulată de contestatorul B.P., în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, s-a solicitat anularea deciziei de pensie nr.270511/2.03.2009 şi emiterea unei noi decizii prin care să se ia în calcul şi adeverinţele nr.2553/25.02.2005 şi nr.2492/19.05.2005, care atestă veniturile suplimentare cu caracter permanent, pentru care a achitat lunar contribuţia CAS, făcând parte din baza de calcul conform legislaţiei anterioare. S-a mai solicitat ca drepturile de pensie astfel recalculate, să îi fie acordate începând cu data de 28.03.2008, iar intimata să fie obligată la plata daunelor morale reprezentând contravaloarea a trei pensii recalculate, întrucât i s-a agravat starea de sănătate datorită stresului. Aşa cum reiese din decizia de pensie nr. 270511/2.03.2009 stagiul total de cotizare realizat de asigurat este de 32 ani, 3 luni şi o zi – din care 26 ani, 2 luni şi 25 zile în condiţii normale de muncă, 6 ani şi 6 zile stagiu asimilat – precum şi salariile tarifare înscrise în carnetul de muncă pentru perioadele 01.10.1968 – 08.04.1994, sporul de vechime în procentele prevăzute de art. 164 alin.3 din Legea nr.19/2000 pentru perioadele anterioare datei de 1.04.1992 şi sporurile de vechime precizate în carnetul de muncă. Intimata a recunoscut faptul că nu a luat în calcul sporurile din cele două adeverinţe motivat de faptul că primele anuale şi primele acordate în cursul anului pentru realizări deosebite nu sunt considerate sporuri cu caracter permanent şi nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual corespunzător perioadelor anterioare datei de 1.04.2001; mai mult nu reiese care sunt celelalte sporuri menţionate în adeverinţe.

Din analizarea celor două adeverinţe (nr.2553/25.02.2005 şi nr.2492/19.05.2005) tribunalul a reţinut faptul că, în perioada noiembrie 1969 – aprilie 1994, contestatorul a realizat venituri suplimentare la retribuţia tarifară de încadrare, venituri evidenţiate în coloanele „acord global şi alte sporuri” şi „prime”. Aceste venituri suplimentare au fost incluse în baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale şi au avut caracter permanent.

Aşa cum reiese din anexa la O.U.G. nr.4/2005 (pct.VI), adeverinţele prin care se dovedesc sporurile trebuie să cuprindă denumirea unităţii, perioada în care s-a lucrat cu indicarea datei de începere şi de încetare a raportului de muncă, funcţia, meseria sau specialitatea exercitată, denumirea sporurilor, procentul sau suma acordată, perioada în care s-a primit sporul şi temeiul în baza căruia s-a acordat. Din cuprinsul adeverinţei nr.2492/19.05.2005 completată cu adeverinţa nr.2553/25.05.2005, a rezultat că reclamantul a realizat venituri suplimentare, venituri evidenţiate în rubrica „acord global + alte sporuri permanente”. Ori, pct.VI din anexa la O.U.G. nr.4/2005 prevede faptul că adeverinţele trebuie să cuprindă denumirea concretă a sporului, nefiind suficientă menţiunea „alte sporuri permanente”. În consecinţă, atât timp cât veniturile

62

suplimentare realizate de contestator au fost înscrise în rubrica „acord global + alte sporuri permanente”, fără a fi indicate în mod concret care au fost acele sporuri permanente de care acesta a beneficiat, tribunalul a reţinut că în mod corect intimata nu a valorificat aceste venituri la stabilirea drepturilor de pensie, adeverinţa nr.2492/19.05.2005 neîndeplinind condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul B.P. considerând-o nelegală şi netemeinică. Motivând că în mod greşit prima instanţă nu a dispus obligarea casei de pensii la recalcularea pensiei cu luarea în considerarea a adeverinţelor nr.2553/25.02.2005 şi nr.2492/19.05.2005, a solicitat şi obligarea intimatei la plata daunelor morale reprezentând contravaloarea a cinci pensii recalculate.

Examinând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele de recurs invocate şi dispoziţiile legale aplicabile, curtea de apel a luat act că prin decizia nr.XXX/2009 Secţiile Unite ale Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie au respins recursul în interesul legii cu privire la recalcularea pensiilor din sistemul public provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, prin luarea în considerare a formelor de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art.12 alin.1 lit.a din Legea nr.57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii.

Deşi soluţia este de respingere, prin considerente instanţa supremă a statuat asupra modalităţii de aplicare a textelor de lege în discuţie, reţinând că textele de lege enunţate sunt clare şi lipsite de echivoc, nu este vorba de o ambiguitate de reglementare, astfel încât nu se poate considera că problema de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti. Pentru a decide în acest sens, Î.C.C.J a reţinut că ansamblul dispoziţiilor cuprinse în art.164 alin.1, 2, 3 din Legea nr.19/2000 şi în O.U.G. nr.4/2005 stabileşte care sunt veniturile ce constituie baza de calcul a drepturilor de pensie.

Astfel, în privinţa perioadelor anterioare datei de 1 aprilie 2001 (când a intrat în vigoare Legea nr.19/2000) sunt incidente dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art.164 din acest act normativ, care permit valorificarea în procesul de stabilire a punctajelor anuale doar a veniturilor obţinute ce au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare.

Pe de altă parte, în privinţa recalculării drepturilor la pensie, O.U.G nr.4/2005 prevede la pct.VI al anexei că formele de retribuire în acord nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001.

În aceste circumstanţe, cererea de recalculare a pensiei cu luarea în considerarea a veniturilor realizate în acord, menţionate în adeverinţele nr.2553/25.02.2005 şi nr.2492/19.05.2005 emise de I.S.P.E. S.A este nefondată.

În ceea ce priveşte pronunţarea de instanţe a unor hotărâri diferite în cazuri similare, curtea de apel a avut în vedere revirimentul de jurisprudenţă ce a intervenit ca urmare a pronunţării de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a recursului în interesul legii, obligatoriu prin conţinutul său pentru instanţele judecătoreşti în pronunţarea soluţiilor asupra modalităţii de aplicare a textelor de lege în discuţie, în sensul neluării în considerare a formelor de retribuire obţinute în acord global.

În ceea ce priveşte argumentarea adusă menţiunii „alte sporuri permanente” de instanţa de fond este corectă. Câtă vreme veniturile suplimentare realizate de contestator au fost înscrise în rubrica „acord global + alte sporuri permanente”, fără a fi indicate în mod concret care au fost acele sporuri permanente de care acesta a beneficiat, corect s-a reţinut că nu pot fi valorificate aceste venituri la stabilirea drepturilor de pensie, adeverinţa nr.2492/19.05.2005 (sub aspectul veniturilor altele decât acordul global) neîndeplinind condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.312 C.pr.civ., curtea de apel a respins recursul şi a menţinut sentinţa.

63

2. Drepturi rezultate din aplicarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură şi grupă de unităţi. Drepturi băneşti constând în contravaloarea a 4000 m3 de gaze naturale

Prin contractele colective de muncă la nivel ramură şi la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră s-a prevăzut în beneficiul salariaţilor dreptul la un ajutor material, anual, egal cu contravaloarea a 2.500 – 4.000 m.c. de gaze naturale, acordarea acestui premiu fiind, însă, condiţionată prin contractele colective de neincluderea lui în salariul lunar de bază.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 248 din 12 martie 2010

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. 3103/99/2009 la data de 04.05.2009 reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei S.C. „P.” S.A. la plata drepturilor salariale reprezentând contravaloarea a 4.000 m3 de gaze naturale pentru anii 2006, 2007 şi 2008 reactualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, la care să se adauge şi dobânda legală.

În motivare s-a arătat că reclamanţii sunt salariaţii pârâtei (au avut această calitate şi în perioada 2006-2008), iar potrivit art.187 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol şi gaze pe anul 2006, nr. 288/2006 reclamanţii aveau dreptul de a primi anual un ajutor material egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale; această prevedere a fost reluată şi de art.178 C.C.M. la nivel de unităţi din industria petrolieră, însă cu toate acestea, pârâta nu şi-a respectat această obligaţie.

Depunând în termen legal întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei acţiunii iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii. În ceea ce priveşte excepţia invocată, a arătat faptul că venitul solicitat de reclamanţi nu poate fi considerat drept salarial, ci alt venit reglementat ca măsură de protecţie socială – de esenţa acestora este nevoia specială în care se găseşte persoana căreia i se acordă. Acţiunea dedusă judecăţii se încadrează pe deplin, sub aspectul prescripţiei extinctive, în ipoteza art. 283 lit.e Codul Muncii, fiind aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune.

Pe fondul cauzei s-a arătat faptul că ajutorul social solicitat a fost deja acordat reclamanţilor prin compensarea salariilor cu contravaloarea acestuia la nivelul anilor 1997. Art.187 alin.2 CCM la nivelul ramurii energie electrică, petrol şi gaze nr.288/2006 prevede faptul că salariaţii vor beneficia de ajutorul social constând în plata contravalorii unei cote determinate de gaze naturale, doar în măsura în care acest drept nu a fost compensat prin majorarea salariului de bază.

Aşa cum reiese din art.176 CCM la nivel de unitate, adresa IP nr. 1721/18.07.1997 (anexa 3), adresa IP nr. 1738/21.07.1997 (anexa 4), adresa nr. 1818/21.07.1997 al.2 (anexa 5), începând cu data de 01.07.1997, de comun acord cu sindicatul, salariile de bază individuale au fost renegociate în limita fondului disponibil, incluzând contravaloarea ajutorului reprezentând cota de gaze. Salariile au fost majorate în procente diferite, coeficientul mediu fiind de 1,27. S-a mai arătat faptul că acţiunea reclamanţilor a fost formulată cu rea-credinţă, reprezentând un abuz de drept.

Pârâta a depus separat un memoriu prin care a invocat între altele, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.298 alin.2 ultima liniuţă din Codul Muncii. La 20.05.2009 instanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.298 alin.2 ultima liniuţă din Codul Muncii.

Reclamanţii au depus la dosar un răspuns la excepţiile invocate de pârâtă. Pârâta a mai invocat excepţia lipsei calităţii procesuale a unor reclamanţi, ulterior arătând că nu mai insistă în această excepţie; a mai invocat şi excepţia de necompetenţă a Tribunalului Iaşi pentru o parte din reclamanţi, ulterior, arătând, de asemenea, că nu mai insistă în această excepţie (raportat la actele depuse de aceşti reclamanţi). A mai invocat excepţia prematurităţii acţiunii. La 18.11.2009 pârâta a arătat că nu mai insistă în excepţia prematurităţii, nici în excepţia lipsei de obiect (neinvocată în mod expres) şi necompetenţă teritorială. A stăruit doar în excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie respinsă de instanţă la acelaşi termen.

64

Prin sentinţa civilă nr.1833 din 13.11.2009, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamanţii salariaţi ai S.C. „P.” S.A. în contradictoriu cu pârâta angajatoare.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că reclamanţii au invocat, în motivarea cererii, dispoziţiile art.187 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol şi gaze pe anul 2006, nr. 288/2006 (conform cărora aceştia aveau dreptul de a primi anual un ajutor material egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale) şi dispoziţiile art.178 C.C.M. la nivel de unităţi din industria petrolieră.

Instanţa de fond a reţinut că acelaşi articol, respectiv 178, prevedea la alin.2 că: „În condiţiile în care, prin actul adiţional la contractul colectiv de muncă, nu s-a convenit introducerea dreptului prevăzut la alineatul (1) în salariul de bază, modalitatea concretă de acordare a acestuia va fi stabilită la nivelul agentului economic”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.187 alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol şi gaze invocat, de asemenea, de reclamanţi.

Contractul Colectiv de Muncă încheiat între pârâtă şi salariaţi, reprezentaţi prin FSLI „P.” prevedea, în cuprinsul art.176, că: „Începând cu 1.06.1997, ajutorul material reprezentând contravaloarea a 4.000 m.c. de gaze naturale, ce se acordă fiecărui salariat, va fi inclus în salariul de bază…”. De asemenea, C.C.M. din 2008 prevedea, în cuprinsul art.176, faptul că acest ajutor material a fost compensat prin C.C.M. din 1997 astfel că, începând cu anul 1997, articolul ce prevedea acest drept a rămas fără obiect, având în vedere faptul că acest ajutor nu se mai acorda salariaţilor, fiind inclus în salariul angajaţilor (cel puţin până la momentul când S.C. „P.” SA şi FSLI vor conveni altfel).

În aceste condiţii, raportat la cele menţionate mai sus, tribunalul a reţinut că începând cu anul 1997 contravaloarea celor 4.000 m.c. de gaze naturale a fost inclusă în salariul de bază şi plătit odată cu retribuţiile aferente perioadelor invocate de reclamanţi. Reglementările ce prevăd această situaţie sunt clare; mai mult decât atât, relevantă este şi diferenţa de reglementare.

În cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile art.236, 243 Codul Muncii, precum şi dispoziţiile art.969 C.civ.

Astfel, contractele colective de muncă încheiate de părţi au forţă obligatorie, aşa încât cererea generică referitoare la respectarea obligaţiilor asumate prin acest contract nu este întemeiată, deoarece efectul obligativităţii respectării acestuia rezultă chiar din dispoziţiile legale, mai exact art.969 C.civ., art.243 C.civ. şi art.30 din Legea nr.130/1996.

În consecinţă, orice salariat poate solicita concursul forţei coercitive a statului atunci când nu îi sunt respectate drepturile stabilite prin contractele de muncă (individuale sau colective), dar acest concurs poate fi respins atunci când pretenţiile depăşesc cadrul convenţional stabilit şi însuşit de părţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, considerând-o nelegală şi netemeinică. Au motivat recurenţii că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii art.176 C.C.M. „P.” din 2008 raportat la art.238 alin.1 C.muncii, dispoziţie prin care sunt înlăturate drepturile salariaţilor prevăzute în C.C.M. la nivel de ramură şi de grup de unităţi.

Raporturile juridice dintre angajaţi şi Petrom sunt guvernate exclusiv de contractele colective încheiate pe acei ani, aşa încât art.176 din CCM „P.” pe anul 2008 nu are aplicabilitate pentru acele perioade.

Recurenţii au motivat că în mod greşit a reţinut instanţa că drepturile aferente cotei de gaze au fost incluse în salariile de bază, începând cu data de 01.06.1997, câtă vreme nu a intervenit nici un act adiţional la contractul colectiv de muncă în care să se prevadă modalitatea concretă de calcul şi cantitatea acordată. Nu există astfel dovezi că aceste drepturi au şi fost acordate pe anii 2006-2008.

Pe de o parte, din trei înscrisuri rezultă doar că anumite sucursale „P.” au beneficiat de măriri de salarii ca o consecinţă a aplicării art.176 din CCM „P.”, însă acestea nu privesc şi salariaţii Sucursalei Iaşi. Pe de altă parte, din adresele nr.1721/18.07.1997 şi 1738/25.07.1997 rezultă că începând cu data de 01.09.1997 a avut loc o majorare salarială cu 1,27 în medie pe

65

regie, însă nu se poate deduce că reprezenta echivalentul cotei de gaze şi nici că aceste adrese au produs vreun rezultat.

Au mai motivat recurenţii că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor apărări invocate la fond, susţinând că pentru o bună executare a obligaţiei stabilite prin art.187 C.C.M. la nivel de ramură, respectiv art.78 C.C.M. Grup Unităţi, era necesar ca în fiecare an să se încheie un nou act adiţional în care să se reanalizeze/renegocieze cuantumul acordat (între 2.500 şi 4.000 m.c.), raportat în primul rând la evoluţia preţului gazelor dar şi la numărul de angajaţi din anul respectiv.

Examinând probele cauzei în raport de motivele de recurs invocate, apărările intimatei şi dispoziţiile legale aplicabile, curtea de apel a constatat că problema litigioasă consta în determinarea îndreptăţirii reclamanţilor la plata drepturilor salariale reprezentând contravaloarea a 4.000 m.c. de gaze naturale pentru anii 2006, 2007 şi 2008, cerere fundamentată pe dispoziţiile art.187 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol şi gaze pe anul 2006, nr.288/2006 şi dispoziţiile art.178 C.C.M. la nivel de unităţi din industria petrolieră.

Potrivit art.187 din Contractul Colectiv de Muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol şi gaze pe anul 2006, nr.288/2006: „(1) Salariaţii agenţilor economici nominalizaţi în anexa nr.1, punctul B, vor primi anual un ajutor material, egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale.

(2) De acelaşi drept beneficiază salariaţii avuţi în vedere la alineatul (1) şi cei ai agenţilor economici din industria petrolieră nominalizaţi in anexa nr.1, în cazul în care acesta nu a fost compensat prin majorarea salariului de bază.

(3) Cuantumul şi condiţiile de acordare vor fi stabilite prin contractele colective de munca la nivele inferioare”.

Potrivit art.178 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră pe anul 2007, înregistrat sub nr.53396/2000 şi prelungit prin acte adiţionale: „(1) Salariaţii agenţilor economici nominalizaţi în anexa nr.1, vor primi anual un ajutor material, egal cu contravaloarea a 2.500 – 4.000 m.c. de gaze naturale.

(2) În condiţiile în care, prin act adiţional la contractul colectiv de muncă, nu s-a convenit introducerea dreptului prevăzut la alineatul (1) în salariul de bază, modalitatea de acordare a acestuia va fi stabilită la nivelul agentului economic”.

Curtea a notat astfel că, prin contractele colective de muncă la nivel ramură şi la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră, s-a prevăzut în beneficiul salariaţilor dreptul la un ajutor material, anual, egal cu contravaloarea a 2.500 – 4.000 m.c. de gaze naturale. Acordarea acestui premiu este, însă, condiţionată prin contractele colective de neincluderea lui în salariul lunar de bază.

Or, în cauză, acest fapt s-a produs în anul 1997, când, prin Contractul Colectiv de Muncă încheiat între intimata-pârâtă şi salariaţi, reprezentaţi prin FSLI „P.” s-a prevăzut, în cuprinsul art. 176, că: „Începând cu 1.06.1997, ajutorul material reprezentând contravaloarea a 4.000 m.c. de gaze naturale, ce se acordă fiecărui salariat, va fi inclus în salariul de bază. Modalitatea concretă de calcul va face obiectul unui act adiţional la prezentul contract.”

Că ajutorul material constând în contravaloarea unei cote de gaze naturale a fost compensat prin majorarea salariului de bază, în anul 1997, rezultă şi din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anul 2008, care prevede, în cuprinsul art. 176 că, începând cu anul 1997, articolul ce prevede acest drept a rămas fără obiect, având în vedere faptul că acest ajutor nu se mai acordă salariaţilor, fiind inclus în salariul angajaţilor (cel puţin până la momentul când „P.” şi FSLI vor conveni altfel).

În aceste circumstanţe şi prin raportare la dispoziţiile art.243 din Codul muncii, art.239 şi art.241 din Codul muncii, cu referire la art.41 alin.(5) din Constituţie contractele colective de muncă au caracter obligatoriu faţă de părţile semnatare, ceea ce înseamnă că potrivit acestor convenţii, începând cu anul 1997, ajutoarele materiale nu mai sunt individualizate în mod distinct, ci sunt parte a salariului de bază ca întreg.

66

Curtea a constatat că prima instanţă nu avea a se pronunţa expres asupra excepţiei nulităţii art.176 din C.C.M. „P.” 2008 raportat la art.238 alin.1 C.muncii, întrucât nu a fost invocată pe cale principală, în condiţiile şi termenul prevăzut de art.283 lit.d din Codul muncii. Ca atare, curtea de apel a analizat afirmaţia recurenţilor-reclamanţi ca şi argument în susţinerea pretenţiilor invocate.

Potrivit art.238 (1) din Codul muncii „Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.

Or, în situaţia de faţă, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu conţinea drepturi la nivel inferior celor prevăzute în contractele colective de muncă la nivel ramură şi la nivel de grup de unităţi din industria petrolieră. Acesta prevede doar că dreptul prevăzut în contractele superioare le-a fost acordat prin includerea în salariul de bază, fapt de altfel permis prin contractele superioare, astfel după cum s-a dezvoltat mai sus.

Curtea a relevat , faţă de critica recurenţilor în sensul în care s-a reţinut că a avut loc în anul 1997 includerea drepturilor aferente cotei de gaze în salariile de bază, câtă vreme nu a intervenit nici un act adiţional la contractul colectiv de muncă în care să se prevadă modalitatea concretă de calcul şi cantitatea acordată, faptul că într-adevăr, potrivit art.176 alin.2 din C.C.M. pe 1997: „Modalitatea concretă de calcul va face obiectul unui act adiţional la prezentul contract.”

Prin actele adiţionale trebuia să se stabilească numai modalitatea efectivă de calcul şi nu dreptul însuşi care a fost negociat de patronat şi sindicat în 1997, în sensul includerii ajutorului material în salariul de bază.

Prin urmare, salariaţii nu mai erau îndreptăţiţi pe anii 2006 – 2008 la plata drepturilor salariale reprezentând contravaloarea a 4.000 m.c. de gaze naturale, aşa cum au cerut prin acţiune introductivă, ci eventual la diferenţa de majorare rezultată din aplicarea contractului colectiv din 1997, în condiţiile în care, eventual, salariile de bază nu au suferit modificări.

Din adresele nr.1721/18.07.1997 şi 1738 din 21.07.1997 a rezultat convenţia la care s-a ajuns între patronat şi organizaţia sindicală privind majorarea salariului de bază cu 1,27 în medie pe regie începând cu data de 01.07.1997. Ca atare, majorarea salarială a avut loc pentru cei care erau salariaţii „P.” la 01.07.1997.

Din carnetele de muncă ale reclamanţilor rezulta că aceştia au prestat activitate la S.C. „Pc.” S.A. Iaşi, iar la data de 03.12.1997, în urma preluării fostei reţele de distribuţie „Pc.” de către S.C. „P.” SA, aceştia au fost transferaţi în interesul serviciului, la societatea pârâtă. Drepturile salariale ce decurgeau din contractul individual de muncă existent la data transferului au fost cedate integral către noul angajator, cuantumul salariilor prevăzute în carnetul de muncă fiind identic, anterior şi ulterior preluării unităţii.

Prin consecinţă, salariaţii reclamanţi aveau dreptul la majorarea salarială rezultată prin includerea în salariul de bază a ajutorului material reprezentând contravaloarea a 4.000 m.c. de gaze naturale, ca urmare a extinderii domeniului de aplicare a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, conform art.239 din Codul muncii.

Cu alte cuvinte, la data preluării reclamanţilor de către societatea cesionară, 3.12.1997, nu mai producea efecte clauza prin care se acorda contravaloarea a 4.000 mc de gaze, ci cea referitoare la includerea acestui ajutor în salariul de bază sub forma majorării procentuale.

Dat fiind faptul că obiectul dedus judecăţii îl constituia plata drepturilor salariale reprezentând contravaloarea a 4.000 m.c. de gaze naturale, curtea de apel a constatat că prima instanţă a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică prin respingerea pretenţiilor reclamanţilor., considerente pentru care curtea de apel, în temeiul dispoziţiilor art.312 C.pr.civ., a respins recursul ca nefondat.

67

3. Daune morale Despăgubirile solicitate de recurentă, în cadrul raporturilor de muncă, îşi găsesc

temeiul în dispoziţiile art. 269 alin. 1 şi 2 Codul muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat, în baza normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Ca orice pretenţie dedusă judecăţii, prejudiciul moral trebuie dovedit, instanţa având obligaţia de a-l aprecia în raport de gravitatea şi importanţa lui.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 240 din 12 martie 2010

Prin cererea înregistrată sub nr. 3209/99/2009 la Tribunalul Iaşi reclamanta P.A. a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Clinic „E.D.” din Iaşi solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtului la emiterea deciziei pentru scutirea de la efectuarea turei de noapte; obligarea de a răspunde la numeroasele adrese remise instituţiei angajatoare şi înregistrate la secretariatul Spitalului Clinic „E.D.” Iaşi, cu numerele 337/20.01.2009, 7155/18.12.2008, 7193/19.12.2008, 87/08.01.2009, 7064/15.12.2008, 7074/15.12.2008, 7073/15.12.2008 şi 6987/11.12.2008; obligarea pârâţilor la plata daunelor morale, pentru prejudiciul cauzat, atât prin starea de stres maxim la care a fost supusă timp de aproximativ 4 luni (chemări fără justificare la direcţiunea spitalului, solicitări zilnice de a oferi explicaţii managerului şi diverşilor avocaţi angajaţi ai spitalului sau consilieri juridici de natură profesională şi în afara ei, obligarea de a semna procese-verbale cu ocazia întrunirilor Comisiei de Disciplină în lipsa ei, acuze neîntemeiate privind aşa-zise deficienţe profesionale etc.), cât şi prin posibila apariţie a lipsei de randament la locul de muncă (lucru care nu s-a întâmplat niciodată însă, dar ar fi putut să se producă, în condiţiile în care în secţia la care îşi desfăşoară activitatea se lucrează cu copii între 0-4 săptămâni, fie ei sănătoşi sau bolnavi.

Reclamanta a precizat că este salariata acestui spital clinic, ocupând funcţia de asistentă-şefă în cadrul Secţiei de Neonatologie, de aproximativ 36 ani.

Nu a avut în toată această perioadă nici o abatere disciplinară sau de altă natură, care să fi atras vreo sancţiune. Şi totuşi, în perioada decembrie 2008 – martie 2009 a fost permanent supusă unui tir de reproşuri şi nemulţumiri (de altfel lipsite de fundament) ale conducerii spitalului – în speţă ale managerului – punându-i-se în sarcină diverse acuze, ca de exemplu faptul că ar refuza, în mod constant, efectuarea turelor de noapte, mai exact tura 3, că nu este de acord cu propunerea conducerii ca asistentele din sectorul său să efectueze cursuri de instruire pentru determinarea grupelor de sânge sau că ar fi modificat circuitele din maternitate.

Cu privire la turele de noapte, a menţionat că atât medicul de medicina muncii, prin adresa nr. 6562/27.11.2008, cât şi Casa Judeţeană de Pensii – Oficiul de Expertiză Medicală cu adresa nr. 3079/16.12.2008, dar mai ales Autoritatea de Sănătate Publică Iaşi, în baza adresei nr. 19294/05.12.2008, au concluzionat în mod absolut corect, faptul că în temeiul Legii nr.319/2008 şi H.G. nr.355/2007, rezultatele controalelor medicale la angajare şi periodice finalizate prin fişa de aptitudine, precum şi orice alte recomandări făcute de medicul de medicina muncii sunt obligatorii pentru angajator.

Ca urmare, A.S.P. Iaşi a dispus prin aceeaşi adresă obligarea Spitalului Clinic „E.D.” Iaşi să emită o decizie pentru scutire tura de noapte, lucru care nu s-a întâmplat nici până la acest moment.

Această dispoziţie a fost precedată de concluziile raportului medical, în baza căruia s-a stabilit diagnosticul de diabet zaharat tip II complicat cu polineuropatie şi macroangiopatie, tiropatie autoimună, HTA stadiul 1/2, cumul de afecţiuni care conduc la incapacitate funcţională adaptativă de 30%, ce nu se încadrează în grad de invaliditate.

În ce priveşte evaluarea deficienţelor de serviciu ale reclamantei, atât apărătorul, cât şi şefa acesteia, au solicitat în numeroase rânduri Comisiei de Disciplină a spitalului clinic, managerului

68

unităţii, conducerii spitalului, dar şi comitetului director al instituţiei să-i comunice motivele care au stat la baza întocmirii celor două procese-verbale încheiate cu ocazia întrunirii Comisiei de Disciplină a Spitalului Clinic „E.D.” din data de 09.12.2008 şi 15.12.2008.

Mai mult decât atât, nici până în acest moment, pârâtul nu i-a eliberat o copie după decizia privind concluziile comisiei de disciplină şi măsurile hotărâte de această comisie cu privire la reclamantă.

Cât priveşte modificarea circuitelor din maternitate, a trimis adresa nr.6987/11.12.2008, către conducerea spitalului, la care, de altfel, nu a primit nici un răspuns, dar mai ales nu s-a luat vreo măsură în ceea ce o priveşte.

A solicitat pe această cale ca instanţa de judecată să oblige managerul spitalului clinic – în calitate de contractant – să emită decizia de scutire de la efectuarea turei de noapte, concomitent cu obligarea la plata daunelor morale, în cuantum de 5.000 euro, pentru prejudiciul moral creat, în sensul unui puternic stres emoţional.

Ţinând cont că această acţiune nu a fost comunicată pârâtului, reclamanta a înţeles să o completeze după depunerea de către pârât a deciziei şi întregii documentaţii existente.

Pârâtul Spitalul Clinic „E.D.” din Iaşi a depus întâmpinare solicitând respingerea acţiunii. Comitetul director al spitalului clinic a emis Decizia nr. 63/29.05.2009, prin care a hotărât că reclamanta este scutită de desfăşurarea de activităţi pe timpul nopţii.

Decizia adoptată de Comitetul Director era fundamentată de înscrisurile medicale emise de D.S.P. Iaşi, Raportul medical al Casei Judeţene de Pensii, Oficiul de expertiză medicală nr. 3079 din 16.12.2008.

De altfel, în ultimele 6 luni (decembrie 2008 – mai 2009), reclamanta nu a prestat nici o activitate în intervalul orar 22,00 – 6,00 care, conform prevederilor art.122 din Codul Muncii, constituie muncă de noapte. La întocmirea graficelor de lucru s-au avut în vedere recomandările medicale existente, astfel încât lipsa deciziei nu poate fi invocată că ar fi determinat un abuz al conducerii unităţii medicale faţă de reclamantă, care să constea în obligarea acesteia de a presta muncă pe timp de noapte.

Plata de daune morale pentru prejudiciul moral creat, în sensul unui puternic stres emoţional, nu se justifică, fiind o pretenţie exagerată a reclamantei, care în mod greşit a interpretat atitudinea şi conduita angajatorului cu privire la desfăşurarea relaţiilor de muncă.

Or, îndeplinirea unor atribuţii legale care constau în organizarea şi funcţionarea unităţii, stabilirea atribuţiilor specifice pentru salariat, controlul modului în care sunt îndeplinite sarcinile de serviciu, nu pot fi invocate de reclamantă ca fiind acţiuni abuzive ale angajatorului. Raporturile de muncă stabilite între angajat şi salariat prin încheierea contractului individual de muncă conform prevederilor art.17 Codul Muncii, conţin drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi, care alături de alte clauze contractuale au rolul de a stabili o relaţie corectă între părţi, bazată pe respectarea principiului consensului şi bunei credinţe.

Angajatorul, conform art.263 din Legea nr.53/2003, dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare salariaţilor în cazul în care aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Faptul că anumite referate, sesizări au determinat convocarea Comisiei de Disciplină, în vederea cercetării disciplinare prealabile conform art.267 din Legea nr.53/2003, nu poate fi invocat de reclamantă şi nici reţinut de instanţă ca o modalitate şicanatoare, premeditată a angajatorului, de natură a afecta din punct de vedere psihic şi emoţional pe aceasta (conform celor arătate în cererea de chemare în judecată).

Prerogativa disciplinară este dreptul conferit de legiuitor angajatorului pentru preîntâmpinarea şi totodată sancţionarea unor fapte sau acţiuni considerate abateri disciplinare aşa cum sunt ele precizate în Legea nr.53/2003 – Codul Muncii, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern, drept de care dispune angajatorul în îndeplinirea atribuţiilor şi angajamentelor legale. Toate acestea au rolul de a conduce la o bună organizare şi desfăşurare a muncii, activitatea unităţii desfăşurându-se fără sincope, singurul responsabil de toate acestea fiind angajatorul conform art. 40 alin.1.

69

Totodată în cadrul cercetării disciplinare, Comisia de Disciplină poate constata că nu sunt întrunite toate condiţiile şi aspectele care să conducă la încadrarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare, consecinţa fiind lipsa sancţiunii.

Conform adeverinţei eliberate de unitatea sanitară s-a constatat că reclamanta P.A. nu a suferit nici un prejudiciu material ca urmare a unor eventuale sancţiuni disciplinare, contractul individual de muncă al acesteia nesuferind modificări.

Pârâtul a depus precizări la întâmpinare prin care a invocat excepţia „lipsei de obiect” a cererii de chemare în judecată, solicitând respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată şi nelegală. Capetele de cerere, aşa cum au fost formulate prin cererea de chemare în judecată, nu sunt motivate în fapt şi în drept într-o formă clară şi precisă, de natură a lămuri sub toate aspectele obiectul acţiunii, care trebuie să fie licit, posibil şi determinat, instanţa de judecată urmând a rezolva o neînţelegere concretă şi nu o problemă de principiu.

Faţă de întâmpinarea depusă de pârâtă, reclamanta a solicitat respingerea excepţiei lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, motivat de împrejurarea că decizia de scutire de la efectuarea turei de noapte a fost emisă de pârâtă abia în data 29.05.2009, cu mult după introducerea acţiunii pe rolul Tribunalului Iaşi.

Mai mult decât atât, pârâta era obligată să emită acest act şi prin adresa nr. 19294/05.12.2008, eliberată de Autoritatea de Sănătate Publică Iaşi, lucru care nu s-a întâmplat decât după aproximativ 6 luni de la această dată.

În al doilea rând, a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a consilierului juridic R.V. A solicitat să se constate că R.V. nu este consilierul juridic angajat de pârâtă, ci de D.S.P. Iaşi, ba mai mult, la dosar se regăseşte delegaţia acestuia, cu nr. 3150/27.05.2009 în care se precizează că: „spitalul delegă pe…în calitate de consilier juridic în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Iaşi, să reprezinte şi să susţină interesele spitalului în faţa instanţei de judecată în data de 27.05.2009”.

În acelaşi sens, a apreciat că sunt de aplicabilitate imediată atât dispoziţiile art.2 din Regulamentul intern al Spitalului Clinic din Iaşi, avizat de Autoritatea de Sănătate Publică Iaşi, cât şi dispoziţiile art.28 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a acestui spital, avizat de A.S.P. Iaşi.

Cât priveşte susţinerea pârâtei că plata daunelor morale nu se justifică, aceasta nu poate fi primită de instanţă, cu atât cu mai mult cu cât pe de o parte nu s-au probat cu nimic aceste susţineri, iar pe de altă parte, reclamanta a înţeles foarte bine care sunt atribuţiile sale de serviciu, modul în care este verificată îndeplinirea acestora de angajator, fapt dovedit în cei peste 36 de ani de muncă în cadrul aceleiaşi unităţi sanitare, prin prestaţia zilnică avută şi prin recunoaşterea acestor merite şi promovarea în funcţia de asistentă-şefă.

În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei conform căreia „anumite referate au determinat convocarea Comisiei de Disciplină”, reclamanta a solicitat să se observe că ea împreună cu şefa ei au solicitat conducerii unităţii să i se comunice concluziile acestei comisii de disciplină şi eventualele măsuri ce au fost luate împotriva sa, ca urmare a acestei cercetări prealabile. În acest sens, a înţeles să invoce şi dispoziţiile art.47 pct.1, pct.6 şi art.48 din Regulamentul intern al Spitalului „E.D.”.

Cu referire la acelaşi prejudiciu moral suferit, reclamanta a învederat instanţei şi faptul că pe fondul acestui puternic stres emoţional şi a şicanelor interminabile, dar şi datorită bolilor deja existente, starea sa de sănătate a suferit o înrăutăţire evidentă, pe care o va dovedi cu acte medicale şi alte probe îngăduite de lege.

Prin sentinţa civilă nr.1673 din 23.10.2009 Tribunalul Iaşi a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de reclamantă, precum şi acţiunea formulată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic „E.D.” Iaşi.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a consilierului juridic R.V., invocată de reclamantă, tribunalul constată că este nefondată. Conform regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene (Ordinul nr.127/11.02.2009), consilierul juridic angajat de Direcţia

70

Judeţeană de Sănătate Publică redactează cererile de chemare în judecată, de exercitare a căilor de atac, modifică, renunţă la pretenţii şi căi de atac cu aprobarea Direcţiei de Sănătate Publică, reprezintă şi apără interesele persoanei juridice în faţa organelor administraţiei de stat, a instanţelor judecătoreşti, a altor organe cu caracter jurisdicţional, precum şi în cadrul oricărei proceduri prevăzute de lege, în baza delegaţiei date de conducerea persoanei juridice, asigură consultanţă juridică tuturor compartimentelor direcţiei. Mai mult, aşa cum a arătat însăşi reclamanta, consilierul juridic care reprezenta spitalul în instanţă era consilierul juridic angajat de Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică Iaşi, iar prin delegaţia nr. 3150/27.05.2009 s-a precizat că „spitalul delegă pe…în calitate de consilier juridic în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Iaşi, să reprezinte şi să susţină interesele spitalului în faţa instanţei de judecată în data de 27.05.2009”.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanta P.A. este angajata pârâtului Spitalul Clinic „E.D.” Iaşi, îndeplinind funcţia de asistentă-şefă de peste 30 de ani la Secţia de Neonatologie.

Prin acţiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii pentru scutirea de la efectuarea turei de noapte, să-i răspundă la numeroasele adrese înregistrate sub numerele 337/20.01.2009, 7155/18.12.2008, 7193/19.12.2008, 87/08.01.2009, 7064/15.12.2008, 7074/15.12.2008, 7073/15.12.2008 şi 6987/11.12.2008, obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a solicitat scutirea de le efectuarea turelor de noapte, întrucât suferea de diabet zaharat tip 2 complicat cu polineuropatie şi macroangiopatie, tiropatie autoimună, HTA stadiul 1/2, cumul de afecţiuni care conduc la incapacitate funcţională adaptativă de 30%, ce nu se încadrează în grad de invaliditate.

Pârâtul a invocat lipsa de obiect a primului capăt de cerere, având în vedere Decizia nr.63/29.05.2009 emisă de Comitetul director al Spitalului Clinic, prin care reclamanta a fost scutită de desfăşurarea de activităţi pe timpul nopţii. La emiterea acestei decizii s-au avut în vedere actele medicale invocate de reclamantă şi emise de D.S.P. Iaşi, Raportul medical al Casei Judeţene de Pensii, Oficiul de expertiză medicală nr. 3079 din 16.12.2008.

Faţă de aceste considerente, tribunalul a respins acest capăt de cerere ca fiind rămas fără obiect.

În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, privind obligarea pârâtului să-i răspundă reclamantei la adresele înregistrate sub numerele: 337/20.01.2009, 7155/18.12.2008, 7193/19.12.2008, 87/08.01.2009, 7064/15.12.2008, 7074/15.12.2008, 7073/15.12.2008 şi 6987/11.12.2008 acesta este neîntemeiat şi a fost respins. Prin unele dintre adresele menţionate reclamanta aducea la cunoştinţă starea sa de sănătate precum şi solicitările sale, de care s-a ţinut cont, este adevărat că mai târziu a fost totuşi emisă o decizie favorabilă, iar altele (ex: cererea înregistrată sub nr.7064/15.12.2008 nu îi aparţine ei, ci unui medic din spital).

Şi capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale, pentru prejudiciul moral creat, în sensul unui puternic stres emoţional a fost respins. Pe de o parte, conform dispoziţiilor Codului muncii, angajatorul are dreptul să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii, să stabilească atribuţiile corespunzătoare pentru fiecare salariat, în condiţiile legii şi/sau în condiţiile contractului colectiv de muncă aplicabil, încheiat la nivel naţional, la nivel de ramură de activitate sau de grup de unităţi, să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor, să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi regulamentului intern. Pe de altă parte, din întreg materialul probator administrat în cauză a rezultat faptul că între părţi exista o stare tensionată, întreţinută însă de ambele părţi. Este adevărat că, pe fondul afecţiunilor de care suferea, reclamanta a simţit mai puternic tensiunea. Cererea sa este, în principiu, admisibilă în considerarea modificării legislative aduse prin Legea nr.237/2007, ulterior Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 40/2007, dar tribunalul a apreciat că emiterea deciziei solicitate a constituit prin ea însăşi o compensare a prejudiciului moral suportat.

71

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea P.A., considerând-o nelegală şi netemeinică.

Recurenta a motivat, între altele, că cererea sa de emitere a unei decizii de scutire la efectuarea turelor de noapte a fost soluţionată de pârâtă după introducerea acţiunii la instanţă şi mult după data prevăzută în adresa nr.1924/05.12.2008 emisă de A.S.P. Iaşi, o astfel de atitudine trebuind să fie sancţionată.

De asemenea, în mod greşit i-a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale, decizia emisă de angajator nr.63/29.05.2009 reprezenta un drept al său şi nu o reparaţie morală a suferinţelor sale şi în aceeaşi măsură era o obligaţie a angajatorului şi nu o opţiune, deoarece avea dreptul la securitate şi sănătate în muncă în sensul dispoziţiilor art.8 alin.1 şi art.39 alin.1 din Codul muncii.

Daunele morale sunt justificate tocmai de neemiterea acestei decizii în termenul legal, precum şi trimiterea sa la diferite controale, care nu se justificau, deoarece angajatorul îi cunoştea starea de sănătate de ani de zile. În plus, atitudinea şicanatorie şi ameninţătoare a conducerii spitalului (chemarea zilnică, timp de 6 luni la conducere şi imputarea unor fapte nereale, hărţuirea morală prin mijloacele de mass-media) argumentează daunele solicitate.

A mai motivat recurenta că nici raportul Comisiei de disciplină ca urmare a cercetărilor prealabile desfăşurate în zilele de 09.12.2008 şi 15.12.2008 şi nici măsurile care au fost luate nu i-au fost aduse la cunoştinţă.

Recurenta a considerat că atitudinea angajatorului i-a produs grave prejudicii, atât prin înrăutăţirea stării de sănătate, cât şi prin deteriorarea imaginii în cadrul colectivului, prin ştirbirea autorităţii faţă de subordonaţi, dar mai ales prin catalogarea sa ca având o „atitudine de nesubordonarea faţă de şefi”.

A susţinut recurenta că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că starea de tensionare a fost întreţinută de ambele părţi, din depoziţia martorei audiate rezultând că în cei 36 de ani de activitate nu s-a aflat în nici o situaţie conflictuală.

Examinând probele administrate în faza primului ciclu procesual, în raport de motivele de recurs invocate, apărările intimatului şi dispoziţiile legale aplicabile, curtea de apel a reţinut următoarele:

Despăgubirile solicitate de recurentă, în cadrul raporturilor de muncă, îşi găsesc temeiul în dispoziţiile art.269 alin.1 şi 2 Codul muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat, în baza normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Ca orice pretenţie dedusă judecăţii, prejudiciul moral trebuie dovedit, instanţa având obligaţia de a-l aprecia în raport de gravitatea şi importanţa lui.

Prejudiciul pretins prin acţiunea introductivă şi prin cererea de recurs, îşi are originea în atitudinea conducerii spitalului, care a constat, pe de o parte, în neeliberarea în termen a deciziei de scutire de la efectuarea turei de noapte, iar pe de altă parte, în hărţuirea permanentă a recurentei începând cu luna decembrie 2008, prin imputarea unor fapte ce au făcut obiect de cercetare prealabilă şi nu au fost finalizate cu vreo măsură (modificarea circuitelor din unitate, împiedicarea asistentelor din subordine să efectueze cursuri de instruire pentru determinarea grupelor de sânge, refuzul de efectuarea turelor de noapte) şi desele solicitări din partea angajatorului de a se prezenta pentru a da explicaţii. Recurenta a considerat că, în urma acestei atitudini, contrară dispoziţiilor art.8 alin.1 şi art.39 alin.1 din Codul muncii, i s-a înrăutăţit starea de sănătate şi i s-a deteriorat imaginea în cadrul colectivului de muncă, prin ştirbirea autorităţii faţă de subordonaţi.

În ceea ce priveşte primul aspect invocat, neeliberarea în termen a deciziei de scutire de la efectuarea turei de noapte, curtea a constatat că recurenta nu a probat că acesta a fost generator de prejudicii.

Curtea a notat dispoziţiile art.40 alin.1 lit.a din Codul muncii, care dau expresie dreptului angajatorului la autoorganizare, drept ce trebuie exercitat în corelaţie cu principiul respectării

72

dreptului salariatului la securitate şi sănătate în muncă, rezultat din art.39 alin.1 lit.f) şi art.171(2) din Codul muncii şi art.8 din acelaşi act normativ.

Astfel, angajatorul este cel care, stabilind programul de lucru al salariaţilor, trebuie să ţină cont, în exercitarea acestei competenţe, de asigurarea unor condiţii de muncă de natură a proteja integritatea fizică şi psihică a salariaţilor.

În acest sens, conform dispoziţiilor art.5 şi art.35 din H.G.nr.355/2007 la aplicarea măsurilor preventive tehnico-organizatorice la locurile de muncă, angajatorii vor ţine seama de rezultatele supravegherii sănătăţii şi de raportul de evaluare asupra sănătăţii lucrătorilor.

Curtea a constatat că intimatul s-a conformat dispoziţiilor care îl obligau la respectarea sănătăţii şi securităţii salariatei-recurente, în sensul în care, datorită afecţiunilor de care suferea, aceasta nu a mai fost programată, în graficele de lucru întocmite cu repartizarea timpului de lucru, să presteze activitate pe timp de noapte.

Este adevărat că prin referatul nr.6562/27.11.2008 medicul de medicina muncii a prezentat angajatorului o evaluare a stării de sănătate a recurentei, cu recomandarea de a fi scutită de efectuarea turelor de noapte.

Împrejurarea de a nu fi emisă imediat decizia de scutire de la efectuarea turelor de noapte de către angajator, nu a fost de natură a forma prin ea însăşi convingerea că au fost create prejudicii morale salariatei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa după cum a susţinut intimatul, iar recurenta nu a contestat, încă din anul 2005 nu a mai lucrat în tura de noapte. Simpla intenţie a conducerii, neconcretizată în fapte, ca salariata să efectueze ture de noapte (aspect rezultat din referatul nr.6621/2.12.2008, întocmit de medical primar şef de secţie) nu justifica cererea de acordare a daunelor morale.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect invocat, în justificarea daunelor morale, hărţuirea permanentă a recurentei începând cu luna decembrie 2008, prin imputarea unor fapte ce au făcut obiect de cercetare prealabilă şi nu au fost finalizate cu vreo măsură, curtea de apel a constatat, de asemenea, că nu justifică pretenţii afirmate.

Este neîndoielnic că P.A., în calitatea sa de asistentă-şefă la secţia de neonatologie a spitalului clinic a fost chemată în repetate rânduri, începând cu luna decembrie 2008 la conducerea spitalului (la acel moment în funcţie). Aceasta s-a impus ca urmare a unor aspecte ce erau cercetate de o comisie de disciplină desemnată de angajator şi care se refereau, printre altele la activitatea recurentei, faptele imputate constând în modificarea circuitelor din unitate, împiedicarea asistentelor din subordine să efectueze cursuri de instruire pentru determinarea grupelor de sânge.

Curtea a constatat că angajatorul nu a avut o atitudine şicanatorie ci şi-a exercitat doar dreptul conferit de art.40 alin.1 lit.d) din Codul muncii, în sensul că a exercitat controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu şi a verificat dacă se conturează săvârşirea vreunei fapte ce poate fi catalogată ca abatere disciplinară. Faptul că nu s-a emis vreo decizie de finalizare a cercetărilor prin care să se stabilească şi eventuale măsuri, nu a fost de natură a conduce la concluzia unei hărţuiri a recurente.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a constatat că în mod judicios prima instanţă a concluzionat în sensul netemeiniciei pretenţiilor recurentei privind acordarea daunelor morale.

Prin consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art.312 C.pr.civ., curtea de apel a respins recursul, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa recurată.

73

4. Stagiu de cotizare realizat în sistemul militar recunoscut la stabilirea pensiei în sistemul public

Art.20 din Legea 164/2001, lege specială, ulterioară Legii 19/2000 nu mai limitează reciprocitatea recunoaşterii stagiilor doar la pensia pentru limită de vârstă, ci permite ca stagiile de cotizare realizate în sistemul militar să fie recunoscute şi la deschiderea drepturilor de pensie anticipată în sistemul public.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 159 din 9 februarie 2010

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamantul A.D. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.277670 din 15.12.2008 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Iaşi solicitând modificarea acesteia, în sensul înlăturării greşelilor ce s-au făcut cu ocazia aprecierii şi calculării pensiei, precum şi plata diferenţei de drepturi băneşti cu care a fost prejudiciat.

În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că pensia a fost încadrată la categoria „pensie anticipată parţială” (art.50 – 52 din Legea nr.19/2000) în loc de „pensie anticipată” (art.49 din Legea nr.19/2000). Conform legii, aşa cum se menţiona şi în decizie, la data de 05.11.2008, data de la care i s-au stabilit drepturile de pensionare, trebuia să aibă un stagiu complet de cotizare de 33 ani şi 4 luni. Din carnetul de muncă rezulta că în perioada 06.09.1965 – 31.12.1973 a lucrat în Ministerul de Interne, efectiv 8 ani, 3 luni şi 25 zile, la care se adăuga un spor de 2 ani, 8 luni şi 12 zile (6 luni la un an) pentru perioada de la data de 23.08.1968 – 31.12.1973 pentru lucru în locuri cu condiţii speciale (adeverinţa nr.7569/17.09.2004), deci cu o vechime totală în acest sector de 11 ani şi 7 zile. A lucrat apoi în viaţa civilă, de la data de 07.01.1974 – 05.11.2008, cu un stagiu de cotizare de 34 ani 9 luni şi 24 zile, aşa cum de altfel se menţiona şi în decizia de pensionare. Vechimea totală era de 45 ani şi 10 zile, depăşind cu peste 10 ani stagiul complet de cotizare. Trebuia, conform Legii nr.19/2000, să i se ia în considerare vechimea din sistemul militar de pensii, omiţându-se acest fapt, iar ca atare pensia trebuia apreciată ca pensie anticipată şi nu pensie anticipată parţială.

A mai arătat contestatorul că în decizie în mod greşit s-a dispus penalizarea pensiei cu 16,65%, deşi nu trebuia să fie penalizat. S-a greşit la cuantumul pensiei, la calculul ei, deoarece a avut tot timpul salarii mari şi crede că sunt erori de calcul. Nu i s-a făcut calculul pensiei pentru perioada lucrată la Ministerul de Interne. Este adevărat că a solicitat adeverinţa de la C.J.P. Iaşi şi a depus, după ce a primit decizia nr.277670/15.12.2008, cerere de pensionare separată la Ministerul de Interne.

În carnetul de muncă este operată perioada 07.01.1974 – 05.11.2008 în care a lucrat cu contract de muncă cu o normă întreagă. La cererea sa de pensie a anexat şi adeverinţe, neoperate în carnetul de muncă, din care rezulta că a mai lucrat prin cumul de funcţii, la încă şapte societăţi comerciale, la fiecare cu carnet de muncă pentru 1/4 normă. Însumând perioadele lucrate la fiecare, rezulta un total de 17 ani şi 9 luni lucrate cu câte 1/4 normă, ceea ce însemna 4 ani şi 5 luni lucrate cu o normă întreagă, perioada de stagiu de cotizare care trebuia să i se adauge la vechimea de 45 ani şi 10 zile demonstrată în contestaţia depusă. La calculul făcut nu este convins că s-au luat în considerare toate veniturile, inclusiv cele din cumulul de funcţii.

Intimata a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea contestaţiei, arătând că în conformitate cu art.194 din Legea nr.19/2000, între sistemul public şi celelalte sisteme proprii de asigurări sociale, neintegrate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, inclusiv sistemul pensiilor militare, se recunosc reciproc stagiile de cotizare, respectiv vechimea în muncă sau vechimea în serviciu, în vederea deschiderii drepturilor la pensie pentru limită de vârstă, de invaliditate şi de urmaş, precum şi a altor drepturi de asigurări sociale prevăzute de prezenta lege.

Întrucât contestatorul a fost înscris la pensie anticipată parţială, stagiul realizat în sistemul militar nu este recunoscut ca stagiu de cotizare la deschiderea drepturilor de pensie anticipată parţială, în temeiul art.194 din Legea nr.19/2000.

Potrivit art.50 alin.2 din Legea nr.19/2000, cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu

74

stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de pensionare, conform Tabelului 2 din lege.

Intimata a solicitat să se consemneze că stagiul de cotizare realizat de contestator este de 34 ani, 9 luni şi 24 zile. Întrucât stagiul cerut de lege în cazul de faţă este de 33 ani şi 4 luni, rezultă că a depăşit acest stagiu cu 1 an, 5 luni şi 24 zile, deci mai mult de 1 an, iar conform Tabelului 2 din lege, procentul de diminuare pentru fiecare lună de anticipare este de 0,45%.

Prin urmare, având în vedere că vârsta standard de pensionare este de 64 ani şi 2 luni, iar vârsta la care şi-a deschis dreptul de pensie este 61 ani şi 1 lună, rezultă că vârsta standard de pensionare s-a redus cu 3 ani şi 1 lună, adică 37 de luni de anticipare. Aplicând procentul 0,45% la 37 de luni de anticipare, se obţine procentul de diminuare a pensiei de 16,65%, care se calculează din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă – 1.425 lei. Prin aplicarea procentului de diminuare 16,65% asupra cuantumului pensiei 1.425 lei, se obţine suma de 238 lei, care se scade din 1.425 lei, rezultatul fiind 1.187 lei, adică tocmai cuantumul pensiei anticipate parţiale la care are dreptul contestatorul până la data trecerii la pensie pentru limită de vârstă.

Prin sentinţa civilă nr.1501 din 7.10.2009, Tribunalul Iaşi a respins contestaţia formulată de contestatorul A.D. în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin decizia nr. 277670/15.12.2008, Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a dispus înscrierea contestatorului la pensie anticipată parţială cu un stagiu de cotizare realizat de contestator de 34 ani, 9 luni şi 24 zile, iar stagiul realizat în sisteme neintegrate de 8 ani, 3 luni şi 25 de zile.

Conform dispoziţiilor art.194 pct.1 din Legea nr.19/2000, între sistemul public şi celelalte sisteme proprii de asigurări sociale, neintegrate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, inclusiv sistemul pensiilor militare, se recunosc reciproc stagiile de cotizare, respectiv vechimea în muncă sau vechimea în serviciu, în vederea deschiderii drepturilor de pensie pentru limita de vârstă, de invaliditate şi de urmaş, precum şi a altor drepturi de asigurări sociale prevăzute de prezenta lege.

Prin urmare, nu se recunosc stagiile de cotizare în vederea deschiderii drepturilor de pensie anticipată parţială.

Mai mult, pentru stagiul realizat în sistem neintegrat de 8 ani şi 7 luni, contestatorului, prin decizia nr. 154068 din 20.02.2009 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor – Casa de Pensii, în temeiul art. 53 din Legea nr. 164/2001, i s-a stabilit, cu începere de la data de 01.03.2009 o pensie militară de stat de 374 lei.

Cum contestatorul nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art.49 din Legea nr.19/2000, respectiv nu a depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani, acestuia nu i s-a acordat pensia anticipată.

Cererea contestatorului de a însuma perioade lucrate la societăţile comerciale, cu contract de muncă pentru 1/4 normă nu are temei legal. Astfel, potrivit dispoziţiilor art.8 din Legea nr.19/2000, constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public din România, iar potrivit art.37 din Legea nr.19/2000, în sistemul public stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator şi asigurat. Prin urmare, legea nu prevede că un an de cotizare este anul în care salariatul a lucrat cu contract de muncă cu o normă întreagă.

Instanţa nu a lua în considerare concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză în ceea ce priveşte stagiul de cotizare de 17 ani şi 9 luni, întrucât nu a precizat temeiul legal în baza căruia se stabileşte separat stagiu de cotizare pentru perioadele lucrate cu 1/4 normă.

A mai reţinut tribunalul însă că expertul a concluzionat că veniturile realizate din cumulul de funcţii au contribuit la stabilirea punctajului în vederea calculării drepturilor de pensie.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că nu există discriminare între persoanele care cumulează mai multe funcţii, în baza unor contracte individuale de muncă şi cele care lucrează în baza unui singur contract cu normă întreagă, întrucât Legea nr.19/2000 consfinţeşte principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor

75

datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite. Prin urmare, la stabilirea drepturilor de pensie se are în vedere cuantumul contribuţiilor de asigurări sociale plătite, iar în speţă nu s-au făcut dovezi din care să rezulte că la calculul drepturilor de pensie cuvenite contestatorului s-au făcut greşeli.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul, considerând-o nelegală şi netemeinică şi motivând că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art.49 alin.1 şi art.194 alin.1 din Legea nr.19/2001, precum şi ale art.20 din Legea nr.164/2001. Astfel, în mod greşit nu i-a fost reţinut ca stagiu de cotizare perioada de 11 ani şi o lună ce reprezintă vechimea în serviciul militar. Aceasta era necesară doar pentru deschiderea dreptului la pensie anticipată şi nu pentru stabilirea punctajului. Prin nereţinerea acestui stagiu, pensia a fost deschisă ca pensie anticipată parţial şi nu ca pensie anticipată, ceea ce a dus la penalizarea cuantumului pensiei cu 16,75%. Nu s-a luat în calcul expertiza şi nici răspunsul dat de intimată la interogatoriu.

Recurentul a mai motivat că în mod greşit nu i-a fost reţinută ca stagiu de cotizare şi perioada în care a prestat activitate, prin cumul de funcţii, la mai multe societăţi. Expertul a arătat în lucrarea sa că cei 17 ani şi 9 luni lucraţi cu ¼ de normă (prin cumul, conform art.35 din Codul muncii) echivalează cu 4 ani şi 5 luni lucraţi cu normă întreagă.

Totodată, recurentul-contestator a susţinut că la calculul pensiei i s-au luat în considerare numai sumele de contribuţie plătite de el şi unităţile angajatoare fără a i se lua în considerare şi această vechime de 4 ani şi 5 luni, ca număr de ani de stagiu de cotizare, care ar fi influenţat înscrierea sa la pensie anticipată sau anticipată parţial, iar în cadrul pensiei anticipate parţial, procentul de penalizare.

Recurentul a considerat că în mod greşit tribunalul a definit stagiul de cotizare numai prin prisma art.8 din Legea nr.19/2000 şi nu a luat în considerare şi art.109 alin.1 şi art.35 din Codul muncii, art.41(3) din Constituţie.

A mai arătat recurentul că în mod greşit prima instanţă a reţinut că nu există discriminarea în sensul art.16 din Constituţie, art.7 din Declaraţia universală a drepturilor omului, şi art.1 din Protocolul 12 la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului. Constituie discriminare neluarea în calcul a vechimii în sistemul militar, precum şi a vechimii de 4 ani şi 5 luni rezultate prin cumul de funcţii, faţă de cei care execută numai o normă de muncă şi beneficiază de acelaşi stagiu de cotizare.

Intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi susţinând că prima instanţă a interpretat corect dispoziţiile art.194 din Legea nr.19/2000. Întrucât contestatorul a fost înscris la pensie anticipată parţială, stagiul realizat în sistemul militar nu este recunoscut ca stagiu de cotizare la deschiderea drepturilor de pensie anticipată parţială, în temeiul art.194 din Legea nr.19/2000.

Potrivit art.50 alin.2 din Legea nr.19/2000, cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de pensionare, conform Tabelului 2.

Intimata a mai susţinut că stagiul de cotizare realizat de contestator este de 34 ani, 9 luni şi 24 zile. Întrucât stagiul cerut de lege în cazul de faţă este de 33 ani şi 4 luni, rezultă că a depăşit acest stagiu cu 1 an , 5 luni şi 24 zile, deci mai mult de 1 an, iar conform Tabelului 2 din lege, procentul de diminuare pentru fiecare lună de anticipare este de 0,45%.

Prin urmare, având în vedere că vârsta standard de pensionare este de 64 ani şi 2 luni, iar vârsta la care şi-a deschis dreptul de pensie este 61 ani şi 1 lună, rezultă că vârsta standard de pensionare s-a redus cu 3 ani şi 1 lună, adică 37 de luni de anticipare. Aplicând procentul 0,45% la 37 de luni de anticipare, se obţine procentul de diminuare a pensiei de 16,65%, care se calculează din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă – 1.425 lei. Prin aplicarea procentului de diminuare de 16,65% asupra cuantumului pensiei de 1.425 lei, se obţine suma de 238 lei, care se scade din 1.425 lei, rezultatul fiind 1.187 lei, adică tocmai cuantumul pensiei anticipate parţiale la care are dreptul contestatorul până la data trecerii la pensie pentru limită de vârstă.

76

Examinând probele cauzei în raport de motivele de recurs invocate, apărările intimatei şi dispoziţiile legale aplicabile, curtea de apel a reţinut că prin decizia nr.277670/15.12.2008, Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a dispus înscrierea contestatorului la pensie anticipată parţială cu un stagiu de cotizare realizat de 34 ani, 9 luni şi 24 zile, reţinându-se în decizie că stagiul realizat în sisteme neintegrate a fost de 8 ani, 3 luni şi 25 de zile.

Problema litigioasă este dacă stagiul de cotizare realizat în sistemul militar trebuie recunoscut la stabilirea pensiei în sistemul public.

Este adevărat că potrivit art.194 din Legea nr.19/2000 se recunosc reciproc stagiile de cotizare, între sistemul public şi celelalte sisteme proprii de asigurări sociale doar în vederea deschiderii drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, de invaliditate şi de urmaş, precum şi a altor drepturi de asigurări sociale prevăzute de prezenta lege, deci nu şi pentru pensie anticipată.

La deschiderea drepturilor de pensie ale contestatorului intimata avea însă obligaţia de a face aplicarea dispoziţiilor art.20 din Legea nr.164/2001, lege specială, ulterioară Legii nr.19/2000, potrivit cărora: „(1) Între sistemul pensiilor militare de stat şi sistemul public de pensii se recunosc reciproc perioadele de vechime în serviciu, respectiv stagiile de cotizare, în vederea deschiderii dreptului la pensie şi a altor drepturi de asigurări sociale.”

Această lege specială nu mai limitează reciprocitatea recunoaşterii stagiilor doar la pensia pentru limită de vârstă, ci permite ca stagiile de cotizare realizate în sistemul militar să fie recunoscute şi la deschiderea drepturilor de pensie anticipată în sistemul public. În această circumstanţă, decizia de pensionare care nu a luat în calcul şi stagiul din sistemul neintegrat, se impune a fi anulată.

Curtea a notat că în decizia contestată intimata a reţinut un stagiu de cotizare în sistemul militar de 8 ani, 3 luni şi 25 de zile. Prin decizia nr.154068 din 20.02.2009 Ministerul Administraţiei şi Internelor – Casa de Pensii, a reţinut contestatorului un stagiu realizat în sistem neintegrat de 8 ani şi 7 luni.

Curtea a constatat că se impune ca intimata să ia în calcul la deschiderea drepturilor de pensie stagiul de 8 ani şi 7 luni, acesta fiind cel corect determinat conform art.17 din Legea nr.164/2001, Casa Judeţeană de Pensii Iaşi omiţând perioada 01.06-06.09.1965, de 3 luni şi 6 zile, în care contestatorul a fost elev la şcoala militară. Nu se va lua în calcul şi sporul pentru condiţii speciale de 2 ani şi 6 luni, acesta fiind valorificat doar la determinarea pensiei în sistemul militar.

Stagiul complet realizat de contestator prin recunoaşterea stagiului din sistemul militar este de 43 ani, 4 luni şi 24 de zile. Modului de stabilire a pensiei îi sunt aplicabile,astfel, dispoziţiile art.49 din Legea nr.19/2001 ce reglementează pensia anticipată şi nu art.50 din acelaşi act normativ, ce reglementează pensia anticipată parţial, ce a fost reţinut de intimată şi care a dus la penalizarea cuantumului pensiei.

Prin urmare, se impunea ca intimata să îi plătească diferenţele rezultate din calculul pensiei cu stagiul din sistemul neintegrat, începând cu data de 05.11.2008.

Curtea a constatat că cererea contestatorului de luare în calcul la stabilirea pensiei a stagiului de cotizare de 4 ani şi 5 luni corespunzătoare timpului lucrat în cumul de funcţii, astfel cum a fost calculat de expert în lucrarea efectuată la prima instanţă, este nefondată şi prin consecinţă, în mod corect a fost respinsă de prima instanţă.

Noţiunea de stagiu de cotizare, în sensul art.8 din Legea nr.19/2000 are o conotaţie preponderent financiară, reprezentând perioada în care persoana a plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public pentru a beneficia de anumite drepturi de asigurări sociale. Potrivit art.37 din Legea nr.19/2000, în sistemul public stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator şi asigurat.

Sintagma de perioadă contributivă are înţelesul, în accepţiunea legii pensiilor, de interval calendaristic, lunar, anual, în care s-au plătit contribuţii.

În condiţiile în care, aşa cum de astfel este dovedit, contestatorul a prestat activităţi cu fracţiune de normă la mai multe societăţi, prin cumul de funcţii, având loc, evident, o suprapunere

77

a perioadelor contributive, s-a reţinut un singur stagiu de cotizare corespunzător intervalului calendaristic contributiv.

Aceasta nu însemnă că recurentul este discriminat, în sensul definit de art.16 din Constituţie, art.7 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art.1 din Protocolul 12 la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului.

Toate veniturile realizate în perioada cumulului şi care au constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale, aşa cum rezulta din documentaţia anexată deciziei de pensionare şi cum de altfel a recunoscut şi contestatorul, au fost luate în calcul la determinarea punctajului conform dispoziţiilor art.78 din Legea nr.19/2000. Din această perspectivă de ansamblu rezulta că prin modalitatea de calcul instituită de art.78 alin.1 din Legea nr.19/2000 se ajungea, în final, la rezultate identice pentru cei care au avut contribuţii identice şi un stagiu de cotizare egal, şi la rezultate diferite în ceea ce priveşte cuantumul pensiei pentru cei care au nu au avut aceeaşi bază de calcul.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa recurată, anulând decizia nr.277670 din 15.12.2008 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Iaşi şi obligând Casa Judeţeană de Pensii Iaşi să emită în folosul contestatorului o nouă decizie, prin care să ia în calcul la stabilirea pensiei vechimea în serviciu de 8 ani şi 7 luni realizată în sistemul militar şi să îi plătească diferenţele rezultate din calculul pensiei cu stagiul din sistemul neintegrat, începând cu data de 5.11.2008. A fost respinsă cererea de luare în calcul la stabilirea pensiei a stagiului de cotizare de 4 ani şi 5 luni corespunzător timpului lucrat în cumul de funcţii.

78