referat - industria bancara rom in contextul globalizarii ec mondiale
DESCRIPTION
-TRANSCRIPT
Cuprins
Introducere_________________________________________________________________3
Globalizarea industriei bancare_________________________________________________3
Scurt istoric al pieţei bancare în UniuneaEuropeană şi România_____________________8
Analiza sistemului bancar din România în contextul globalizării şi integrării în uniunea europeană__________________________________________________________________9
Instituţia bancară din România sub impactul procesului de integrare_________________13
Bibliografie________________________________________________________________17
2
Introducere
Contextul istoric, economic si social al fiecărui stat a influenţat de-a lungul timpului
modul si structura de funcţionare a sistemului bancar si a pieţei bancare. Odată cu dezvoltarea
capitalismului, a producţiei industriale si a comerţului, comerţul de bancă si sistemele
bancare naţionale au cunoscut si ele o dezvoltare remarcabilă începând cu secolul al XX-lea.
Prin activitatea desfășurată de către bănci este influenţată întreaga viaţă economică
contemporană. Practic nu mai există domeniu al vieţii economice si sociale care să nu aibă
tangenţă cu activitatea bancară.
Instituţiile bancare deţin un rol important în cadrul sectorului financiar, în buna
funcţionare a unităţilor economice şi a economiei în ansamblu, astfel că de-a lungul timpului
a constituit o preocupare permanentă crearea unui sistem bancar funcţional, capabil să ofere o
gamă largă de produse şi servicii, care să satisfacă exigenţele tuturor potenţialilor clienţi, de
la apariţia primelor manifestări bancare până în prezent.
Globalizarea industriei bancare
Activităţi financiar bancare internaţionale
Funcţionarea Sistemului Bancar Internaţional(SBI) are loc astăzi într-un cadru juridic
compus din:
baza juridică, care se găseşte la nivel intern în fiecare ţară;
unele reguli la nivel internaţional fixate prin acorduri şi tratate adoptate de ţări;
unele reguli obligatorii şi în special recomandate (de exemplu: INCOTERMS,
RUIU 500., etc. sunt îndrumătoare şi neobligatorii) emise prin instituţiile şi
organismele internaţionale, având competenţe financiar-bancare şi/sau de comerţ:
FMI, grupul BM, OCDE, GATT,CNUCED, CCI etc.
În acest cadru juridic, activităţile specifice puse în practică sunt multiple, chiar dacă
ele nu sunt întotdeauna “vizibile” pentru “actorii” comerţului exterior.1
În primul rând, marile bănci private şi publice internaţionale dispun, în ansamblul lor,
de o reţea vastă de sucursale şi filiale de birouri de reprezentare, bănci asociate, bănci
corespondente – răspândite în toate ţările lumii - care reprezintă suportul fundamental pentru
funcţionarea Sistemului Bancar Internaţional;
În al doilea rând, organizarea specifică a sistemului bancar-financiar internaţional
permite colectarea sau mobilizarea capitalului.1 A. Burciu, P. Sandu, Gh. Sandu – Activitatea bancară internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.39
3
Evident că atât pe pieţele externe ca şi pe pieţele interne, băncile şi Intermediarii
Financiari Specializaţi derulează multiple alte activităţi, ca de pildă:
investiţii de portofoliu;
participarea la bursele de valori mobiliare;
operaţii cu devize pe pieţele de schimb;
participarea la emiterea şi plasarea de titluri;
alte activităţi şi preocupări specifice.
Dar, aceste activităţi sunt puse în practică de băncile internaţionale, în special pentru
ele însele, dat fiind faptul că sunt supuse unei puternice concurenţe internaţionale în cadrul
Sistemului Bancar Internaţional.
Din punctul de vedere al firmelor de comerţ exterior (precum şi firmelor
multinaţionale, firmelor specializate în comerţ internaţional, altor profesionişti în comerţul
internaţional etc.), principalele activităţi şi preocupări în cadrul Sistemului Bancar
Internaţional sunt cele enunţate anterior. Aceste activităţi şi preocupări se adresează în
aceeaşi măsură:
firmelor multinaţionale;
altor „actori” ai comerţului exterior;
tuturor profesioniştilor din comerţul internaţional;
guvernelor ţărilor;
băncilor centrale;
altor bănci comerciale de pe pieţele naţionale;
unor instituţii oficiale.
La fel ca băncile existente pe pieţele interne, marile bănci private şi publice ale
Sistemului Bancar Internaţional efectuează toată gama de operaţii specifice lumii bancare,
inclusiv pe pieţele externe (raporturi cu clientela, înţelegeri bancare, depozite, operaţiuni de
casă, compensări, credite, plăţi şi încasări, operaţiuni cu efecte comerciale etc.)
Standardizarea reglementărilor bancare internaţionale
Pe plan mondial, există două documente deosebit de importante în care sunt precizate
standardele privind desfăşurarea activităţilor bancare. Primul document este Convenţia de la
Basel2, care abordează problema capitalului băncilor, iar al doilea document este intitulat „A
2 Comitetul de la Basel (Basle) a fost creat în 1974 de către băncile centrale din statele membre ale „Grupului celor 10”. Cu timpul, acest comitet a devenit un forum pentru cooperarea dintre băncile centrale privind supravegherea bancară.
4
Doua Directivă de Coordonare Bancară a Uniunii Europene” şi care se referă la acordarea de
licenţe, băncilor.3
Guvernatorii băncilor centrale din ţările “Grupului celor 10” (state industrializate) s-
au întâlnit în decembrie 1987 la Basel (Elveţia) şi au semnat un acord privind criteriile ce
trebuie avute în vedere în stabilirea dimensiunii optime a capitalului unei bănci, acord
cunoscut sub denumirea de
Convenţia de la Basel
În Convenţie a fost definit capitalul unei bănci, s-a stabilit nivelul minim de capital pe
care trebuie să-l aibă o bancă (în funcţie de dimensiunea şi mărimea riscului aferent activelor
sale) şi modul de stabilire a indicatorului de adecvare a capitalului.
Acordul de capital Basel fixează standardele internaţionale ale proporţionalităţii
capitalului bancar. În 1988, Comitetul Basel pentru Supravegherea Băncilor a stabilit o
metodă de corelare a capitalului cu activele bancare utilizând un sistem simplu de evaluare a
riscurilor şi o proporţie minimă de capital de 8%.4
De la elaborarea Convenţiei Basel I, sistemul financiar şi bancar s-a schimbat drastic.
După evaluarea riscurilor pieţei în anul 1996, Comitetul Basel a hotărât ca în anul 1999 să
modifice Acordul de Capital existent până la acea dată, pentru a include dezvoltările pieţei
tehnice, care s-au produs de-al lungul timpului. Convenţia Basel II reprezintă o reformă
importantă a Acordului de Capital din 1988 care încearcă să apropie capitalul băncii de riscul
economic şi care reprezintă un pas important faţă de Acordul de Capital Basel.
În anii care au urmat, 1999, 2001 şi 2003 (CP1, CP2 şi CP3) au fost emise câteva acte
consultative de revizuire a Acordului de Capital. Perioada consultativă a ultimului act
consultativ CP3 a durat până la sfârşitul anului 2003 deoarece noile propuneri pentru
abordarea pierderilor prevăzute şi neprevăzute au fost primite până în luna octombrie 2003.
Convenţia Basel II se fundamentează pe trei piloni:
1. Pilonul 1 – capital minim;
2. Pilonul 2 – revizuirea evaluărilor capitalului intern;
3. Pilonul 3 – disciplina de piaţă prin accesul la Pilonul 1; în loc de impunerea unei
singure metode de calcul a necesarului de capital de minim 8%, instituţiile îşi pot alege dintr-
3 C. Ionescu – Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică Bucureşti, 1996, p.304 Comitetul Basel pentru Supraveghere Bancară este un organ de stabilire a standardelor care reuneşte băncile centrale şi supraveghetorii bancari din ţările G10 (S.U.A., Japonia, Canada, Elveţia, Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Luxemburg, Germania, Spania, Suedia, Marea Britanie şi Comisia Europeană ca obervator). Deşi Basel stabileşte standarde pentru bănci cu activitate internaţională, aceste standarde au fost frecvent aplicate instituţiilor locale în G10 şi au fost adoptate de peste 100 de ţări. În Uniunea Europeană aceste standarde se aplică – prin directive U.E. – şi firmelor de investiţii.
5
o gamă din ce în ce mai sofisticată de procedee, procedeele de măsurare şi de control al
creditului şi a riscurilor operaţionale.
Structurile mai elaborate de control vor cunoaşte în viitorul apropiat, schimbări mai
puţine în calcularea adecvării capitalului. Şi abordările specifice cu privire la riscul creditului
au fost separate, pentru a acoperi riscul suveranităţii, colectiv şi interbancar şi riscul
creditului retail. Abordarea investiţiilor specializate în creditare şi în capitaluri este dezvoltată
pentru a acoperi şi asigurările.
Forma finală a Convenţiei Basel II a fost emisă în 26 iunie 2004, conţinutul acesteia
corespunde CP3, cu excepţia câtorva modificări publicate între timp de Comitetul Basel.
Acordul Basel II are efecte importante asupra băncilor şi pieţelor de capital.
Supraveghetorii bancari nu au încercat să modifice, în sensul creşterii, procentul
minim de capital, în mod administrativ, ci au realocat acest capital instituţiilor de credit
conform unor măsuri, mult mai expuse riscului. Cerinţele procentuale ale capitalului sunt,
inevitabil, mai strâns legate de nivelul actual al capitalului, decât de nivelul capitalului
existent deja în bănci.
Formula stabilită prin Convenţia de la Basel, oferă criterii precise pentru adecvarea
capitalului. Astfel, este important ca o bancă să aibă o bază financiară solidă, pentru a o
proteja de insolvabilitate. Dacă o bancă are un portofoliu de credite cu grad mare de risc,
trebuie să se asigure că dispune de resurse financiare suficiente pentru a se proteja, în situaţia
unor credite neperformante, respectiv în cazul în care unii dintre clienţi nu pot să-şi
ramburseze creditele. Pe de altă parte, un capital de bază mare, protejează deponenţii şi le
păstrează încrederea în bancă, ei fiind siguri că nu-şi vor pierde banii, în cazul în care banca
înregistrează pierderi din alte activităţi.
Metoda cu cea mai largă utilizare, pentru prevenirea riscului în procesul de creditare,
se bazează pe indicatorul de adecvare a capitalului, care se calculează ca un raport procentual
dintre capitalul disponibil şi activele ajustate în funcţie de risc.
Nivelul fondurilor proprii, se determină cu ajutorul indicatorului Cooke(după numele
preşedintelui comitetului de la Basel, Peter Cooke, din partea Băncii Angliei).5
Activele ponderate cu risc, sunt acele active care ar determina pierderi pentru bancă,
ca urmare a existenţei unuia din următoarele riscuri:
portofoliul de investiţii, deţinut de bancă, să nu atingă valoarea contabilă când este
vândut;
alte active să fie vândute sub valoarea contabilă;
5 A. Burciu, P. Sandu, Gh. Sandu – Op. cit, p.57-58
6
beneficiarii creditelor (debitorii) să nu restituie sumele datorate băncii, fie în ceea
ce priveşte ratele scadente, fie prin nerespectarea graficului de rambursare,
convenit cu banca, la acordarea creditului.
Băncile trebuie să aibă suficient capital, pentru a acoperi riscul unor astfel de pierderi.
Principalele puncte ale Convenţiei de la Basel referitoare la adecvarea capitalului
sunt:
minimum 8 % din activele ajustate în funcţie de risc trebuie să fie deţinute sub
formă de capital de bază, structurat în capital de rangul I şi capital de rangul II;
minimum 50 % din capitalul băncii trebuie să fie capital de rangul I, reprezentând
capitalul social (fondurile acţionarilor), plus rezervele declarate (publicate),
obţinute din profitul nerepartizat;
restul capitalului de bază poate să fie format din capital de rangul II, sau capital
suplimentar, constituit din rezerve nedeclarate şi rezerve din reevaluări;
sunt luate în considerare elemente din afara bilanţului, cum ar fi garanţiile;
fiecare ţară poate să-şi stabilească şi să aplice propriile criterii pentru determinarea
capitalului adecvat, dar nivelul minim este cel stabilit prin Convenţia de la Basel.
Pentru a calcula valoarea activelor ajustate de risc, diferite clase de active sunt
evaluate în concordanţă cu o scală a riscului. Această scală începe cu 0 (pentru active
nepurtătoare de risc) şi poate ajunge până la 100 %, astfel ca în cazul în care riscul unui activ
este mai mare, cu atât este de mare procentul atribuit riscului.
Exemple de ponderi în funcţie de risc pe categorii de active, pot fi următoarele:
numerarul este ponderat cu 0 (numerarul are gradul de risc 0);
creanţele, cu scadenţă mai mică de un an, de încasat de la bănci străine se
ponderează cu un grad de risc de 20 %;
creditele garantate cu ipotecă asupra imobilelor se ponderează cu 50 %.
Importanţa sistemului de ponderare a activelor în funcţie de risc, constă în aceea că o
bancă, cu cât are mai multe active cu risc ridicat, cu atât trebuie să aibă un capital de bază
mai mare.
Urmare a Convenţiei de la Basel, băncile din majoritatea ţărilor lumii, respectă
reglementările privind capitalul adecvat – standard minim, fapt care elimină, în parte, un tip
neloial de concurenţă, întrucât, respectând această cerinţă, se restrânge posibilitatea băncilor
de a atrage clienţi noi, prin simpla mărire a volumului creditelor acordate. De aceea băncile
7
trebuie, să găsească alte soluţii pentru atragerea clienţilor potenţiali, prin diversificarea gamei
de servicii şi produse bancare pe care le oferă.
O bancă ale cărei împrumuturi sunt limitate de mărimea capitalului de bază, trebuie să
găsească alte metode de creştere a acestui capital, pentru a putea acorda mai multe
împrumuturi.
Aceste metode pot include sporirea profitabilităţii activităţii băncii sau a rezervelor
sale, convingând în acest fel acţionarii să investească fonduri mai mari şi să vândă
investitorilor mai multe acţiuni.
Scurt istoric al pieţei bancare în UniuneaEuropeană şi România
Băncile au un trecut foarte îndepărtat, care nu poate fi stabilit cu precizie. Se pune
adesea întrebarea dacă băncile au putut apărea înaintea apariţiei banilor. Unii autori, invocând
mărturii istorice, atestă faptul că operaţiunile bancare au apărut si s-au dezvoltat încă cu mii
de ani înaintea erei noastre, concomitent cu apariţia si dezvoltarea vieţii sociale, ei bazându-si
afirmaţiile pe faptul că, in decursul timpului, băncile asigurau păstrarea unor obiecte de
valoare, cum ar fi cele din metale preţioase.
O altă problemă ridicată este dacă baterea monedei, operaţiunile de preschimbare de
monedă de către zarafi, ca si cele de acordare de credite de către cămătari sunt o ilustrare a
prezenţei bancare. Banca nu este însă o emanaţie a Antichităţii sau a Evului Mediu, ci apariţia
ei este legată de punerea in circulaţie a unui tip de bani diferit de cel al monedei din metal
preţios sau al monedei cu valoare intrinsecă prin crearea monedei fiduciare. Putem vorbi de
apariţia propriu-zisă a băncilor doar din momentul in care acestea si-au propus emisiunea de
bilete de bancă.
După anul 1100, când comerţul, schimbul, plăţile si creditul încep să ia o mare
dezvoltare, se poate consemna începutul nașterii băncilor. Mai multe organizaţii bancare au
apărut in secolele XII-XVI, precum Banca de Veneţia (1171), Banca de Barcelona (1341),
Banca de San Giorgio (1407), Banca de Milano (1593), însă băncile autentice pot fi
considerate cele începând cu Banca de Amsterdam (1608), Banca de Hamburg (1619), Banca
de Stockholm (1650). Punctul culminant in procesul apariţiei băncilor moderne a fost atins
odată cu înființarea Băncii Angliei in anul 1694. Aceasta a apărut ca o societate pe acţiuni
privată, dar care acordând împrumuturi mari statului, a primit de la acesta privilegiul
emisiunii bancnotelor.
Băncile au fost cele care au ajutat la colectarea si fructificarea capitalului, in epoca de
formare a capitalismului, concentrând micile si marile economii din toate straturile sociale,
8
pentru a le pune sub formă de capital la dispoziţia întreprinzătorilor. Tot ele au jucat un rol
important si in operaţiunile de bursă, in circulaţia capitalului internaţional si in consolidarea
economică a statelor ca organisme politice si sociale.
În Dacia Antică schimbul de produse dintre populaţia locală, a geţilor dobrogeni, si
negustorii greci a presupus apariţia echivalentului valoric. Într-o primă fază a schimbului s-au
utilizat obiecte din bronz de dimensiuni mici. Primele dovezi ale desfășurării activităţii
bancare pe teritoriul naţional au fost descoperite intre anii 1786 si 1855 (este vorba despre 55
plăci de piatră, descoperite in secolul al XVIII-lea intr-o zonă de mine aurifere, care conţin
detalii referitoare la contractul de înființare a unei instituţii de credit).
Băncile au apărut in Romania încă din secolul al XIX-lea1. Ele au fost ajutate atât prin
contribuţia capitalului străin (perioada cuprinsă intre 1830 si 1880), dar si prin naţionalizarea
capitalului după 1880.
Regulamentul Organic din anul 1831 propunea întemeierea unei „Bănci Naţionale”,
care a si apărut in 1856 sub numele de Banca Naţională a Moldovei.
Banca Naţională a României a avut ca model Banca Naţională a Belgiei si este o
întreprindere pe acţiuni cu capital subscris in proporţie de 2/3 de acţionari particulari si 1/3
deţinute de stat. Sectorul bancar romanesc s-a dezvoltat foarte mult intre cele două războaie
mondiale, Banca Naţională având un rol istoric de regulator al vieţii economice.
Analiza sistemului bancar din România în contextul globalizării şi integrării în
uniunea europeană
Ţinând cont de rolul şi importanţa pe care le are sectorul financiar-bancar în buna
funcţionare a unităţilor economice şi a economiei în ansamblu, după anul 1989 s-a impus
crearea unui sistem bancar modern, capabil să ofere o gamă largă de produse şi servicii de un
nivel calitativ superior, care să satisfacă exigenţele tuturor categoriilor de intermediari
financiari şi a populaţiei din economia de piaţă.
Până în anul 1990, sistemul bancar din fostele ţări comuniste urmărea modelul
sovietic şi anume o bancă centrală, care avea şi atribuţiile de principală bancă comercială şi
câteva bănci specializate (pentru investiţii, pentru agricultură şi industrie alimentară, pentru
comerţ exterior), precum şi casele sau cooperativele de economii, acestea din urmă având
rolul de a atrage disponibilităţile băneşti ale populaţiei, folosindu-se apoi în economie prin
intermediul băncii centrale.
În acest context, imediat după 1989 la începutul perioadei de tranziţie, în activitatea
bancară din România s-au produs schimbări esenţiale. Mai exact în luna decembrie a anului
9
1990 reforma sistemului bancar românesc a produs o separare structurală pe două niveluri a
sistemului de tip monobancă.
a) Pe de o parte s-a definitivat prezenţa Băncii Naţionale ca bancă centrală;
b) Pe de altă parte fostele bănci de stat (Banca Română de Comerţ Exterior, Banca
Agricolă, Banca de Investiţii) pe baza unei hotărâri a Guvernului, au fost transformate în
bănci comerciale, cu capital de stat şi autohton privat, aprobându-se şi noi statute de
organizare şi funcţionare pentru aceste bănci.
Trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă a implicat şi reorganizarea
băncilor în societăţi pe acţiuni şi autonomia activităţii acestora, privatizarea şi apariţia de noi
instituţii bancare cu capital autohton sau străin.
Având în vedere că în economia de piaţă indicatorul sintetic care reflectă eficienţa
economică a activităţii bancare este profitul, băncile în această perioadă de tranziţie îşi
organizau astfel activitatea încât să poată atrage un număr cât mai mare de clienţi, care să le
asigure realizarea obiectivului propus.
Criza gravă prin care a trecut sistemul bancar românesc are la bază acordarea de-a
lungul anilor de tranziţie a unui însemnat volum de credite neperformante, şi asta datorită
faptului că pentru o lungă perioadă, principala funcţie a creditelor a fost susţinerea
întreprinderilor de stat cu pierderi.
Societăţile bancare, în calitatea lor de bănci comerciale, trebuie văzute nu numai ca „o
afacere”, ci şi ca instituţii ce au un real caracter public. Ele nu trebuie caracterizate în mod
exclusiv ca societăţi comerciale orientate spre satisfacerea unui anume interes, al acţionarilor
sau al altor grupuri interesate, ci şi ca entităţi specializate chemate să rezolve problemele
financiar bancare ale unor mari colectivităţi, în componenţa cărora intră atât persoane
juridice, cât şi fizice.
În prezent se poate susţine că obiectivul organizaţional global al fiecărei bănci
comerciale este de a supravieţui în structurile financiare şi de capital. Pentru a fi atins acest
obiectiv fiecare bancă trebuie să-şi maximizeze funcţia de utilitate socială şi să se vizeze
creşterea profitabilităţii sale.
Evoluţia activităţii bancare în contextul globalizării
Conceptualizarea globalizării este destul de dificil de realizat şi necesită demersuri
complexe datorită caracterului său abstract, care nu se referă la ceva concret, uşor de
identificat, cuantificabil prin unităţi de măsură consacrate. Nu există nici un indicator sau un
indice statistic, obţinut prin calcule, fie ele şi sofisticate, care să reflecte globalizarea, în
10
adevărata sa esenţă. De aceea, există mai multe puncte de vedere cu privire la globalizare,
părerile fiind împărţite, situaţie care a dat naştere la trei şcoli sau curente de gândire, şi
anume: hiperglobaliştii, scepticii şi transformativiştii, fiecare dintre ele încercând să prezinte
o perspectivă diferită asupra globalizării cu scopul de a putea înţelege mai bine acest proces.
Internaţionalizarea bancară a fost marcată în ultimele decenii de patru factori majori
care au influenţat activităţile de internaţionalizare a băncilor6:
Schimbarea rolului internaţional al băncilor: eliminarea intermediarilor financiari,
creşterea rolului pieţelor de capital;
Transformarea industriei bancare mondiale: ridicarea restricţiilor, crizele
financiare şi schimbarea noilor paradigme monetare;
Apariţia structurilor economice în Uniunea Europeană;
Evoluţia produselor şi a serviciilor financiare.
Aceste direcţii au modelat internaţionalizarea bancară încă din anii ‘70 când băncile
şi-au extins substanţial activităţile pe plan extern, inovaţiile pieţelor de capital au cunoscut şi
ele un salt considerabil. Principalele inovaţii au gravitat în jurul securizării implicând atât
eliminarea intermediarilor financiari, creşterea finanţărilor directe, cât şi efectuarea de
împrumuturi negociabile în cadrul pieţelor de securitate7.
Procesul integrării României în UE a constituit un eveniment care a marcat activitatea
bancară, devenind o necesitate restructurarea sistemului bancar în vederea susţinerii
financiare a tuturor activităţilor economice necesare procesului de reformă a economiei
româneşti.
Restructurarea sistemului bancar alături de reglementarea, autorizarea şi
supravegherea activităţii bancare sunt două din principalele aspecte vizate de remodelarea
sistemului bancar românesc (remodelarea sistemului bancar a vizat atât crearea unui sistem
bancar specific economiei de piaţă cât şi armonizarea legislaţiei româneşti cu cea a ţărilor din
UE).
Băncile din România şi-au remodelat opţiunile de afaceri şi structurile manageriale
interne începând cu redefinirea organizării activităţii din perspectiva relaţiei cu clienţii şi
recompartimentarea acesteia în funcţie de cerinţele clienţilor. Modificarea strategiilor bancare
în România şi orientarea acestora tot mai mult către client, în special de băncile mari ce
dispun de capacităţi financiare importante arată că se merge în direcţia practicată de băncile
6 Smith, R., Walter, I. – Global Banking. New York: Oxford University Press, 1997, p. 677 Mullineux, A., Murinde, V. – Globalization and convergence of banking systems, în “Handbook of International Banking,” editori Mullineux, A. şi Murinde, V., Cheltenham, UK: Edward Elgar. 2003, p. 23
11
din economiile dezvoltate. Activităţile financiare vor fi separate în funcţie de clienţi, nu de
natura lor intrinsecă.
La dorinţa clienţilor pentru pachete de servicii financiare complete există o tendinţă de
integrare a serviciilor. Punându-se accent pe relaţia client-bancă, băncile sunt interesate în
prezent de relaţiile de afaceri avantajoase pentru ambele părţi. La elaborarea strategiilor de
dezvoltare banca trebuie să cunoască prognoza de evoluţie a zonei în care îşi desfăşoară
activitatea. Prin politica de sprijinire a investiţiilor în zonă, banca poate fi văzută ca un factor
de modelare a procesului economic în zona în care îşi desfăşoară activitatea. La realizarea
acestei funcţii de către băncile româneşti stau ca exemplu băncile din SUA, care sunt chiar
obligate să participe la dezvoltarea economică a zonei pentru a-şi menţine autorizaţia de
funcţionare, dar şi din anumite state europene.
Restructurarea băncilor româneşti în această direcţie, adică ele să sprijine proiecte de
afaceri prin credite pe care să le poată susţine singure sau în participaţie cu alte bănci din
zone mai bogate, trebuie să aibă în vedere evoluţia economică de ansamblu.
Modificările operaţionale reprezintă o necesitate urgentă pentru băncile din România
deoarece odată cu integrarea ele intră în competiţie, pentru fonduri, cu societăţi bancare ale
statelor dezvoltate din Uniunea Europeană care sunt foarte puternice şi au multă experienţă în
cadrul structurilor economice de piaţă.
Prin aderarea României la UE sistemul bancar românesc s-a implicat activ în
derularea unor proiecte destinate modernizării sistemului bancar, printre aceste proiecte
înscriindu-se şi proiectul zonei unice de plăţi în Euro, al cărei obiectiv este crearea unei
economii europene mai transparente şi mai competitive.
Proiectul SEPA – Single Euro Payments Area presupune zona Euro în care nu vor mai
exista diferenţele curente între plăţile interne şi externe – consumatorii, comercianţii şi
corporaţiile vor fi capabili să facă plăţi în zona Euro astfel:
dintr-un cont bancar unic,
folosind un set unic de instrumente de plată,
la fel de sigur, rapid şi eficient ca în contextul naţional astăzi.
SEPA este inevitabilă, fiind următorul pas al integrării economice europene şi al
introducerii Euro. SEPA va creşte competiţia europeană, va încuraja integrarea şi
consolidarea şi va impune inovaţie.
Putem concluziona şi faptul că o piaţă unică nu este completă până nu are un sistem
unic de plăţi, astfel încât cu un singur cont bancar şi un singur set de instrumente de plată să
12
se poată derula operaţiuni de plată în toată zona euro, la fel de simplu şi sigur cum se
operează astăzi, pe plan naţional.
Instituţia bancară din România sub impactul procesului de integrare
Unul dintre obiectivele esenţiale ale pieţei bancare românești a fost reprezentat de
activitatea de integrare in structurile europene, principalele acţiuni intreprinse de BNR
incadrandu-se in două categorii complementare exhaustive:
finalizarea procesului de pregătire a sectorului bancar pentru aderarea la Uniunea
Europeană (UE);
pregătirea pentru funcţionarea eficientă ca o bancă centrală cu drepturi depline,
membră a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC).
Deoarece ultimii ani au fost caracterizaţi printr-o moderare substanţială a declinului
leului pe fondul ameliorării atât a politicilor, cat si a structurilor economiei, înainte de
adoptarea de către Romania a monedei unice europene trebuia parcursă etapa denominării
leului din anul 2005 si considerată a fi una de pre-aderare la euro. Anul 2005 a reprezentat
anul punerii in circulaţie a noii emisiuni monetare – cea a leului nou realizată in baza Legii
nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale. Totodată, a fost anul lansării in
circulaţie a ultimei serii de monede si bancnote românești înaintea trecerii la moneda unică,
euro.
Denominarea leului a reprezentat acţiunea de reducere a valorii nominale a
însemnelor monetare, prin tăierea a patru zerouri, 10.000 lei vechi devenind 1 leu nou,
începând cu data de 1 iulie 2005. Această operaţiune de denominare a leului este una tehnică,
prin aceasta s-au simplificat evidenţele economice, însă cele care au avut cel mai mult de
suferit au fost băncile, deoarece au trebuit adaptate programele informatice.
Un alt aspect pozitiv al denominării este dat de faptul că trecerea la euro se va face
mult mai ușor dacă raportul intre leu si euro va fi, de exemplu, 1:4 decât 1:40000. Banca
Naţională a României si-a direcţionat intervenţiile punctuale pe piaţa valutară in cazurile in
care acestea au fost cerute de buna funcţionare a pieţei valutare pentru a evita fluctuaţiile
majore ale acesteia.
Pe piaţa romanescă, tranziţia la moneda unică europeană are implicaţii asupra
propriului mediu financiar-bancar. Odată cu adoptarea euro la 1 ianuarie 1999, agenţii
economici romani au fost obligaţi să efectueze plăţile către partenerii din UE in noua
monedă. Pentru Romania, începând cu data de 3 martie 2003, euro a devenit monedă de
13
referinţă. Întreprinderile românești s-au adaptat din mers, întrucât contractele precedente
introducerii euro, erau semnate in alte monede naţionale europene. Primele care s-au adaptat,
in acest nou context, au fost instituţiile bancare. Societăţile bancare sunt cele care au iniţiat
agenţii economici in utilizarea noii monede. Băncile au avut libertate de mișcare si iniţiativă,
iar BNR a asigurat coordonarea procesului de trecere la euro in ţara noastră, ținând
permanent legătura cu BCE, in vederea informării rapide asupra eventualelor modificări ale
programului de introducere a monedei euro.
Reglementarea sectorului financiar-bancar in UE a cunoscut trei faze distincte:
impunerea unei reglementări stricte, care a atins un punct de maxim la sfârșitul anilor 1970;
un proces de liberalizare de-a lungul anilor 1980 si corelarea internaţionalizării operaţiunilor
financiar bancare cu impunerea si accentuarea supravegherii prudenţiale (anii 1990).
Au fost adoptate pentru reglementarea domeniului financiar-bancar8: prima directivă
bancară (a definit conceptul de instituţie de credit), a doua directivă bancară (in anul 1989 a
detaliat condiţiile necesare care trebuiau îndeplinite pentru acordarea autorizaţiei), directiva
ratei de solvabilitate (in anul 1989 a stabilit reguli de supraveghere prudenţială), directiva
privind spălarea banilor (in 1991), directiva privind expunerile la riscuri de mari proporţii (in
1992 si stipulează obligaţiile instituţiilor bancare de a avea proceduri administrative si
contabile sănătoase si un sistem de control intern eficient), o directivă complexă (in anul
1993 privind firmele care efectuează investiţii cat si societăţile bancare), directiva privind
garantarea depozitelor (in anul 1994).
Obiectivele pe termen scurt in domeniul bancar sunt: transpunerea directivelor
comunitare in reglementările naţionale; adaptarea normelor existente la specificul
organizaţiilor cooperatiste de credit; continuarea reformei sectorului bancar in scopul
îmbunătățirii eficienţei si performanţelor acestuia, reducerii costului capitalului si
îmbunătățirii accesului întreprinderilor la creditul bancar; întărirea capacităţii instituționale a
băncii centrale, la nivelul standardelor necesare participării la Sistemul European al Băncilor
Centrale; întărirea capacităţii de supraveghere a BNR.
Pe termen mediu, un obiectiv important este continuarea armonizării legislaţiei din
domeniul bancar cu cea comunitară in materie pentru eficientizarea activităţii de
supraveghere bancară, inclusiv prin cooperarea cu alte autorităţi de supraveghere. In acest
sens este necesară emiterea de noi reglementări care să asigure armonizarea deplină cu
directivele UE si preluarea recomandărilor Comitetului de la Basel pentru Supraveghere 8 Teodora Barbu, Georgeta Vintilă – „Consolidarea supravegherii bancare in contextul unui sistem bancar paneuropean”, Revista AGER “Theoretical and Applied economics” - economie teoretică si aplicată, anul XIV, nr.3 (508), martie 2007, p.54
14
Bancară. Realizarea acestor obiective va apropia piaţa bancară românească de standardele
UE, ținând cont de faptul că restructurarea completă a sectorului financiar a fost percepută ca
fiind necesară pentru conservarea încrederii populaţiei si a investitorilor romani si străini.
Acordul Basel II permite o evaluare mai bună a expunerii la riscuri, introducând in
ecuaţie riscul operaţional si pe cel de piaţă, expunerile la risc fiind evaluate conform unor
metode bazate pe observaţii istorice9.
Un alt angajament asumat in cadrul negocierilor cu UE a fost cel referitor la
implementarea Directivei 2002/87/CE privind conglomeratele financiare. In acest sens, s-a
constituit un grup de lucru interministerial, care a avut ca sarcină corelarea strategiilor
sectoriale din domeniul financiar si aplicarea noului cadru legislativ la 1 ianuarie 2007.
Pentru acest proiect, BNR a beneficiat de asistenţă tehnică in cadrul Convenţiei de twinning
încheiate cu un consorţiu de bănci centrale (Franţa, Italia, Olanda), precum si de experienţa
specialiștilor comunitari in cadrul unor activităţi finanţate din fonduri TAIEX (Technical
Assistance and Information Exchange).
Un alt angajament a vizat preluarea dispoziţiilor Directivelor 2006/48/CE si
2006/49/CE, realizată prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006.
Aceasta definește cerinţele minime de acces si regimul de funcţionare ale instituţiilor de
credit din alte state membre, precum si modalităţile de supraveghere a acestora. Transpunerea
aspectelor de natură tehnică din directivele menţionate a fost realizată in cadrul
reglementărilor prudenţiale emise in comun de Banca Naţională a României, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare si Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. In contextul
îndeplinirii sarcinilor ce-i reveneau potrivit pachetului legislativ privind creditul ipotecar,
BNR a modificat cadrul de reglementare existent, aplicabil instituţiilor de credit, astfel încât
să permită includerea in sfera de aplicare a acestuia si a băncilor de credit ipotecar.
Evidenţa contabilă joacă un rol deosebit in activitatea de ansamblu a unităţilor
bancare, fiind un instrument indispensabil in procesul îndeplinirii cu competenţă a funcţiilor
atribuite, in creșterea rolului băncilor in viaţa economică a ţării10. Evidenţa bancară este
mijlocul de reflectare a activităţii unei bănci, de urmărire a fluxurilor financiare si monetare
ale băncii si este organizată la nivel ierarhic (centrală, sucursale, filiale, agenţii) după criterii
unitare, la scara economiei naţionale, prin Direcţia contabilităţii generale din centrala fiecărei
bănci.
9 S. Frederic Mishkin – „The Economics of Money, Banking and Financial Markets”, Third Edition, 1992, Mishkin Economics, Inc., p.23410 Gabriel Popeangă, Gabriela Slusariuc – „Contabilitatea bancară”, Edit. Focus, Petrosani, 2002, p. 3
15
Sistemul contabil aplicabil băncilor este, in general, armonizat cu standardele
europene in materie. Au fost emise reglementări contabile armonizate cu Directivele UE si cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate aplicabile instituţiilor de credit.
Pornind de la evoluţiile înregistrate in domeniul contabil pe plan european si
internaţional, unde se manifestă tot mai evident tendinţa de a se asigura un cadru comun,
internaţional agreat, de întocmire si prezentare a situaţiilor financiare prin care să se ofere
informaţii relevante si credibile, precum si in baza angajamentelor asumate faţă de Uniunea
Europeană prin Documentul de Poziţie Complementar II, inclusiv a obiectivelor cuprinse in
Strategia de ţară pentru implementarea Planului de acţiune pe ţară, Banca Naţională a
României a continuat armonizarea reglementărilor naţionale in domeniu, aplicabile
instituţiilor de credit, cu acquis-ul comunitar.
16
Bibliografie
Barbu T., Vintilă G. – „Consolidarea supravegherii bancare in contextul unui sistem bancar paneuropean”, Revista AGER “Theoretical and Applied economics” - economie teoretică si aplicată, anul XIV, nr.3 (508), martie 2007
Basno C., Dardac N. – Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002Basno C., Dardac N., Floricel C. – Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi
Pedagogică R.A, Bucureşti, 2003Bătrâncea I. – Analiză financiară, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000Burciu A., Sandu P., Sandu Gh. – Activitatea bancară internaţională, Editura
Economică, Bucureşti, 1999Burciu A., Sandu P., Sandu Gh. – Activitatea bancară internaţională, Editura
Economică, Bucureşti, 1999Frederic Mishkin S. – „The Economics of Money, Banking and Financial Markets”,
Third Edition, 1992, Mishkin Economics, Inc.Gaftoniuc S. – Practici bancare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995Ionescu C. – Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică Bucureşti, 1996Mullineux, A., Murinde, V. – Globalization and convergence of banking systems, în
“Handbook of International Banking,” editori Mullineux, A. şi Murinde, V., Cheltenham, UK: Edward Elgar. 2003
Popeangă G., Slusariuc G. – „Contabilitatea bancară”, Edit. Focus, Petrosani, 2002Răchitan R. F. – Piaţa bancară în contextul integrării economiei româneşti, Teză de
doctorat, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu – Facultatea de Ştiinţe Economice, 2009Smith, R., Walter, I. – Global Banking. New York: Oxford University Press, 1997Socaciu-Binţinţan A. – Sistem de analiză bancară, Teză de doctorat, Universitatea
„Babeş-Bolyai” – Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Cluj-Napoca, 2010
17