referat geostrategie
TRANSCRIPT
CUPRINS
Abstract
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. Geopolitica – instrument de analiză a relaţiillor internaţionale…..p.5
1.1.Precursorii geopoliticii……………………………………………p.8
1.2.Contribuţii româneşti la definirea geopoliticii…………………….p.10
CAPITOLUL 2. Geostrategia şi disputa de paradigme……………………………...p.12
CAPITOLUL 3. Teoria zonei pivot – Halford J. Mackinder…………………………p.15
3.1. Organizarea spaţiului în viziunea lui Halford J. Mackinder……….p.17
CAPITOLUL 4. Redimensionarea intereselor geopolitice ale marilor puteri în perioada Post – Război Rece…………………………………........................p.22
CONCLUZII.................................................................................................................p.30
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................p.32
ANEXE
1
TEORIA ZONEI PIVOT – HALFORD J. MACKINDER
INTRODUCERE
Viața internaționalǎ a intrat, ȋn acest ȋnceput de secol și mileniu, ȋntr-o perioadǎ
extrem de complexǎ ca urmare a mutațiilor intervenite ȋn lume, ȋn ultimele decenii.
Lumea bipolarǎ apǎrutǎ ȋn Europa dupǎ 1945 a dispǎrut, dar nu urmȃnd calea
clasicǎ1 ci prin uzurǎ și implozia unui sistem hipercentralizat. Schimbǎrile produse
dupǎ 11 septembrie 2001 s-au accelerat și ȋn acest context a sporit preocuparea
pentru a controla ,,agenții” care pot provoca, la nivel regional sau global, mari crize
ȋn plan politic, economic sau social – spiritual.
Tradițional, problemele de insecuritate, crize, conflicte, dar și de securitate,
cooperare și stabilitate, erau indisolubil legate de actorul clasic – statul și de puterea
de a le gestiona.2 Astăzi, puterea actorilor nu mai este exprimată în termeni clasici-
militari decât parţial, pentru că la dimensiunea militară a potenţialului de putere se
adaugă cel puţin alte două dimensiuni: economică şi tehnico-informaţională.
Interdependenţa crescândă va impune actorilor mari sau mici din sistemul
relaţiilor internaţionale căutarea de soluţii nonclasice, în vederea găsirii unei
formule optime pentru securitate şi stabilitate în lume. O evaluare a evoluţiilor de
până acum ale protagoniştilor, în planul relaţiilor internaţionale, a împlinirilor şi
mai ales a neîmplinirilor, cunoaşterea exactă a surselor generatoare de crize politice,
economice sau militare, a cauzelor care determină participanţii să adopte un
comportament bazat pe forţă în relaţiile bi sau multilaterale – sunt doar câteva din
subiectele de mare interes nu numai pentru analişti, dar şi pentru omul obişnuit,
preocupat de "mersul" politicii în lume.
Răspunsurile la aceste întrebări pot fi aflate investigând realitatea cu
instrumente ştiinţifice şi metode de analiză performante. Analiza fenomenului
1 Prin rǎzboi sau revoluție.2 Constantin Hlihor, Geopoliticǎ și geostrategie ȋn Europa secolului XX, Editura RAO, București, 2002, p.6
2
geopolitic cu metode şi tehnici proprii istoricului conduce la concluzia că acesta a
apărut în câmput relaţiilor internaţionale din momentul în care un stat a avut
interesul şi forţa necesară să-şi impună suveranitatea sau controlul în alte zone
geografice apropiate sau mai îndepărtate de spaţiul pe care s-a construit ca entitate
politică de sine stătatoare.
Fenomenul a fost sesizat şi observat încă de la începuturile lui în viaţa
popoarelor antice, dar nu s-a constituit în ştiinţă decât foarte târziu, la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul veacului următor.
De remarcat că, în ceea ce priveşte teoria geopolitică, opiniile referitoare la
definirea fenomenului, la interpretarea şi mai ales la prognozarea evoluţiei sale sunt
extrem de diverse şi îmbracă întreg registrul de la concordanţă până la contradicţii
şi negare de sensuri.
Acest aspect prezent în dezbaterile de geopolitică a condus de mai multe ori nu
la clarificarea acelui segment al relaţiilor dintre state sau alţi actori, care este
geopolitica, ci la sporirea confuziei.
Confuzia cea mai des întâlnită, este generată de semnul egalităţii care se impune
între teoria geopolitică pe de parte şi propaganda, care are ca suport informaţia şi
cartografia geopolitică, pe de altă parte. O destinaţie netă între teoria geopolitică şi
cartografia geopolitică de propagandă este absolut necesară.
Creşterea în complexitate şi dinamism a vieţii internaţionale contemporane a a
determinat şi multiplicarea perpectivelor de analiză. Cu toate sincopele şi
politicnelile unei dezvoltări teoretice şi practic-aplicative, geopolitica a cunoscut o
permanentă acumulare atât la nivel conceptual, cât şi al paradigmelor.
Geopolitica a avut o evoluţie care, în mare măsură, a fost determinată de nivelul
dezvoltării cunoaşterii în domeniul disciplinelor socio-umane, cât şi de concepţiile
filozofice şi politicecare au dominat la un moment dat lumea ştiinţifică, academică,
politică, diplomatică şi nu în ultimul rând opinia publică.
Geopolitica prin metodele sale de analiză, poate să ofere un răspuns la
întrebarea ,,de ce un actor intră în raporturi de rivalitate într-un spaţiu geografic şi
de ce îşi manifestă dezinteresul pentru un altul”. Geostrategia va răspunde
3
întotdeauna la întrebarea ,,prin ce mijloace actorul îşi poate realiza interesul faţă de
acel spaţiu.”
Capitolul 1. Geopolitica – instrument de analiză a relaţiillor internaţionale
Statul ca instituţie fundamentală a sistemului politic, poziţia geografică a
statelor şi relaţiilr dintre acestea nu au constituit, până în secolul al XIX-lea,
obiectul de studio al unei ştiinţe distincte.
Modificările radicale survenite pe continental European într-o anumită perioadă
au determinat o revizuire a teoriilor şi metodelor de cercetare în ştiinţele social-
politice, în acord cu dezvoltarea conceptelor de naţiune şi naţionalism şi cu
acţiunile de centralizare a statelor german şi italian.
În acest context apare ştiinţa geopoliticii, fiind iniţial dependentă de curentele şi
ideile care circulau în mediul politic al timpului. Ea era tributară conceptelor de
naţiune şi naţionalism şi oferea o abordare ştiinţifică nouă a poziţiei unui stat pe
harta politică, precum şi a relaţiilor dintre state, devenite mult mai complexe prin
dezvoltarea artei diplomaţiei.
De la începuturile ei şi până astăzi, geopolitica a demostrat că dezvoltarea
internă a unui stat şi relaţiile sale cu alte state sunt determinate decisive de poziţia
sa geografică şi de accesul la resurse. În sprijinul acestei afirmaţii, regăsim o serie
de teorii elaborate de cercetători conectaţi la realităţile politice ale epocii lor.
S-au format astfel numeroase şcoli de geopolitce, reprezentând fiecare interesele
de bază ale statului de origine.3
Într-o primă accepţiune, geopolitica este ştiinţa efectelor pe care le au
organizările spaţiale dominante4 asupra vieţii popoarelor, respective influenţa vieţii
collective în toate formele ei, în frunte cu viaţa popoarelor, asupra spaţiului.
3 Ionel Nicu Sava, Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice.Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997, pp.128-1294 State, imperii, sisteme mondiale…
4
Geopolitica este, asadar, o ştiinţă politică ce studiază impactul aşezării şi
poziţionării geografice a aunui stat asupra politicii sale externe şi interne, precum şi
impactul factorului spaţial asupra politicii internaţionale în ansamblu.5
Geopolitica mai poate fi definită şi ca ştiinţa relaţiilor dintre organizarea etnică
a spaţiului şi organizările economice, politice, culturale, religioase, imprimate în
structure şi sisteme spaţiale, teritoriale.
Lumea este mai complicată azi, decât ieri, se spune. Există ,, patrii”, state
naţionale, state federale, dar există şi mari corporaţii transnaţionale, care compun o
formă de organizare a spaţiului de un tip atât de special încât reclamă propria lor
viziune geopolitică. La acestea se adaugă internaţionalele şi imperiile persistente,
panideile şi acele formaţiuni geopolitice numite ,, mari spaţii”, pe care le-au cercetat
mereu geopoliticienii, de la Carl Schimtt până la J.Attali.
Abordările geopolitice asupra unor chestiuni cum este şi aceea a integrării
europene nu pot face abstracţie de această complexitate a lumii actuale. Popoarele,
elitele acestora, marile şi micile grupări omeneşti, se disting între ele şi prin
reprezentările asupra spaţiului, care, în forma lor cea mai reprezentativă, îmbracă
forma ,,forma hărţilor mentale”, încât geopolitica este deopotrivă ştiinţa acestor
reprezentări colective asupra spaţiului.6
Ca fenomen obiectiv în câmpul relaţiilor internaţionale, geopolitica s-a
manifestat cel puţin de când un stat, în evoluţia umanităţii, a avut forţa şi
capacitatea de a-şi impune suveranitatea sau controlul şi în alt spaţiu decât cel per
care s-a constituit ca entitate politică de sine stătătoare, aşa cum am prezizat
anterior.
Schimbările din relaţiile internaţionale au avut un impact deosebit asupra
teoriilor şi a cunoştinţelor care doreau să explice lumea şi istoria. Determinismul
geografic cucereşte lumea ştiinţifică cu toate consecinţele sale. Titani ai renaşterii7
au studiat mediul geografic şi influenţa acestuia în activitatea politică, mai ales
asupra formelor statului şi guvernării societăţii.8
5 Lect. Univ. Dr. Dragoş Frăsineanu, Geopolitca, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007,p.116 Ilie Bădescu, Tratat de geopolitică, vol.I, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p.157 Jean Bodin (1530 – 1596), şi Las Casas (1470 – 1566)
5
S-a discutat mult în literatura de specialitate dacă geopolitica trebuie să aibă
finalitate practică, dacă ea poate furniza informaţii şi evaluări orientative factorilor
de decizie politică. Am putea spune că finalitatea a reprezentat una dintre cele mai
sensibile probleme în toată dezbaterea pe marginea geopoliticii de-a lungul vremii.
Fireşte, este dificilă astăzi tentativa de a recupera un sens aplicat al geopoliticii,
după ce acesta a fost asociată cu o practică istoriceşte condamnabilă.
Caracterul academic al geografiei politice şi al geopoliticii în fazele sale de
început, ţine mai mult de statutul disciplinei: acela de fundamentare, de delimitare
şi de stabilire a identităţii proprii. Faptul că o ramură a geopoliticii, cea germană, a
trăit experienţa cu totul nefericită a apropierii de nazism nu ar trebui să inhibe
efortul de fixare a finalităţilor practice.
Concepută într-un mod echilibrat şi intelingent, geopolitica poate oferi
argumente care să stea la baza actului politic. Greşeala nu constă în acest effort, ci
în pretenţia de a oferi o justificare completă a actului şi măsurii politice. Punctul de
intersectare între geopolitică şi activitatea practică a liderului politic este de altfel
subliniat chiar de întemeietorul disciplinei, deci înainte de apariţia oricăror
deformări ideologice.9
La întrebarea ,, ce este geopolitica?” răspunsurile diferă: de la de la ştiinţă sau
disciplină ştiinţifică la teorie, doctrină sau numai metodă. Denis Touret, specialist
francez în drept intrnaţional, defineşte geopolitica, ca fiind o ştiinţă: ,, Geopolitica
este ştiinţa umană, realistă, care are ca obiectiv să determine, dincolo de aparenţe,
care sunt caracteristicile obiective ale geografiei fizice şi umane care condiţionează
deciziile strategice ale actorilor internaţionali din viaţa ideologică, politică şi
economică mondială.”10
Geograful Yves Lacoste declară:,,Geopolitica are ca obiect descrierea şi
explicarea rivalităţilor de putere privind teritoriile, rivalităţile naţionale.”11 Tot
ştiinţă o consideră şi geopoliticianul American (de origine română) Ladis Kristof
8 Jean Bodin susţinea că mediul geografic exercită o dictatură de la care omenirea nu se poate sustrage. Natura impune fiziologia, starea de spirit şi organizarea socială a diferitelor populaţii, determinând instituţiile cele mai convenabile.9Anton Golopenţia, Însemnare cu privire la definirea preocupării geopolitice, în Ion Conea, Anton Golopenţia, Geopolitica, Editura Ramuri, Craiova, 1940, p.10610 http://www.denistouret.fr/geopolitique/ 11 Yves Lacoste, Préambule în Dictionnaire de Géopolitique, Edition Flammarion, Paris, 1993.
6
unul dintre primii analişti care au încercat reabilitarea domeniului: ,, Geopolitica …
are în centrul atenţiei fenomenele politice şi încercă să le dea o interpretare
geografică şi totodată, studiază aspectele geografice ale acestor fenomene”.12
L Kristof este primul analist amenrican care a pledat pentru revenirea la
termenul de Geopolitică, începând cu studiul său din 1960. Un alt American,
P.O.Sullivan, consideră însă că ,,geopolitica este o disciplină universitară care
studiază geografia relaţiilor dintre deţinătorii puterii, fie că sunt şefi de state, fie
organizaţii transnaţionale.”13
În schimb, litaratura socio-politică din ţările comuniste, inclusiv România, după
modelul sovietic a considerat Geopolitica fie o teorie14, fie o doctrină.15
Alţi analişti, între care Hervé Bégarie, o apreciază a fi doar o metodă: ,,
Geopolitica sau geostrategia nu există nici ca substanţă, nici ca esenţă, deoarece
aceşti doi termini nu acoperă o realitate. Geopolitica şi geostrategia nu reprezintă
decât o modalitate de abordare a acesteia….”.16
Capitolul 1.1. Precursorii geopoliticii
La sfârşitul secolului al XIX-lea nu mai existau decât puţine ,, pete albe” pe
Terra, şi în plus, aproape întreaga planetă, cu excepţia zonelor arctică şi antarctică,
era împărţită între marile puteri, astfel încât după conştiinţa naţională, generată de
efervescenţa statului naţiune, apare conştiinţa spaţiului, ultima generată de
rivalitatea dintre aceste puteri, unele mai vechi, imperii coloniale17
12 Ladis Kristof, The origin and Evolution of Geopolitics, in ,,The Journal of Conflict Resolution”, march, 1960, vol.IV13 P.O.Sullivan, Geopolitics, St. Martin’s Press, New York, 198614 Teorie care, exagerând o serie de teze ale determinismului geografic şi ale antropogeografiei privitoare la istoria şi la filozofia culturii, a pretins că politica unui stat ar fi determinată de situaţia sa geografică. Geopolitica justifică politica de expansiune şi agresiune şi propagă deschis militarismul şi colonianismul…15 Doctrină social-politică neştiinţifică, retrogadă, apărută către sfârşitul secolului XIX..care, în explicarea fenomenelor sociale şi politice, atribuie un rol primordial factorilor geografici şi demografici, interpretaţi în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste a spaţiului vital şi al rasismului.16 Hans Weirgert, General and Geographers, Oxford University Press, New York, 194217 Marea Britanie şi Franţa, în principal, dar şi Spania, Portugalia, Olanda, Belgia, altele mai noi(puteri mondiale în ascensiune ) Statele Unite, Germania, Japonia.
7
Ulterior, geograful francez francez Paul Vidal de la Blache o va numi
Geographie humaine (geografie umană ). Astfel, împlinită, geografia va contribui,
mai mult decât altă ştiinţă, la cunoaşterea fundamentelor majore ale unui stat
naţional şi să nu uităm secolele XIX şi XX, care au fost cele ale proligeriării ş
înfloririi acestora.
Întemeietorul de drept al geopoliticii este suedezul Rudolf Kjellen.18 El foloseşte
termenul propriu-zis de geopolitică în 1899 într-o pregere publică. Cuvântul apare,
după aceea, într-un studiu scris ,, Introducere la geografia Suediei”, publicat la
1900.
Consacrarea termenului are loc abia în 1916, când Kjellen publică lucrarea ,,
Problemele ştiinţifice ale războiului mondial”, în care primul capitolul se intitula ,,
Probleme geopolitice”. De atunci, mărturiseşte Kjellen ,, denumirea se întâlneşte
peste tot, cel puţin în literatura de limbă germană şi scandinavă.”19
Rudolf Kjellen a ajuns la geopolitică venind dinspre ştiinţele statului. Aflat sub
puternica influenţă a culturii germane, Kjellen concepea ,, statul ca o formă de
viaţă, iar ştiinţa politică drept o ştiinţă a statului.”20
Kjellen propune o abordae din multiple perspective ale statului, care să ofere o
explicaţie a funcţionării sale. În acest cadru, geopolitica urma să examineze suportul
geografic, natural al statului..,, Statul, spune mai târziu autorul suedez, nu poate
pluti în vazduh, el este legat întocmai ca pădurea de un anume sol din care îşi suge
hrana şi sub a cărui faţă copacii lui deosebiţi îşi împletesc între ei rădăcinile.”21
Autorul polific, Kjellen nu îşi limitează demersul la analize strict teoretice. El
scrie, un volum monografic, intitulat ,, Introducere la geografia Suediei”, unde
urmăreşte atent desfaşurarea primului război mondial şi elaborează lucrări, cum ar
fi ,, Die Politischen Probleme Des Weltkrieges”22 în 1920. Gânditorul suedez a
împărţit geopolitica în: topopolitică, morfopolitică şi fiziopolitică.
18 Rudolf Kjellen – a fost politician, politolog şi jurnalist suedez. Profesor de ştiinţa statului la Universitatea suedeză Upsala. 19 Ion Conea, A Golopenţia, M.P.Vereş, Geopolitica, Editura Ramuri Craiova, 1940, p.6720 Ibidem21 Ibidem, p.522 Die Politischen Probleme Des Weltkrieges - Marile puteri şi criza mondială
8
Rudolf Kjellen face deosebirea dintre poziţia geografică şi poziţia geopolitică.
Prima este mereu fixă, iar a doua mereu este schimbătoare. Poziţia geografică poate
fi determinată cu exactitate prin măsurători fizice, cea geopolitică înseamnă ,,
poziţia lui în raport cu statele înconjurătoare”, deci implică raportarea la un mediu
politic care nu ţine neapărat de statul respectiv, dar de care acesta trebuie să ţină
seama.
Întemeietorul de fapt al geopoliticii, este Friedrich Ratzel. În evoluţia disciplinei
s-a întâmplat ceva paradoxal. Autorul i-a conturat unele dintre liniamentele de bază,
care a impus abordări şi concepte ce se regăsesc şi astăzi în dezbaterile de profil.
Friedrich Ratzel, a operat termenul de geografie politică, intitulând chiar una dintre
lucrările sale de bază ,, Geografia politică”, publicată în 1987.
Fiind considerat întemeietorul de drept al geopoliticii, Friedrich Ratzel a fost un
remarcabil om de ştiinţă.23 După îndelungate călătorii, autorul german îşi dă seama
de ,,moştenirea penibilă” pe care o prezenta geografia la sfârşit de secol, practic
inegală într-un empirism fără orizont. El încearcă să sistematizeze acest imens
material cules de-a lungul vremii. Perspectiva de sistematizare este una geografică.
El depăşeşte graniţele geografiei politice şi face analiza geopolitică, fără a pronunţa
acest nume.
1.2. Contribuţii româneşti la definirea geopoliticii.
Există în continuarea obiectului de studio al geopoliticii două contribuţii
românesti de mare semnificaţie.
Prima, legată de numele geografului Ion Conea, este construită în directă
legătură cu viziunea lui Kjellen despre vecinătate în studiul vecinătăţii. Ion Conea
plasează obiectul de studiu al geopoliticii în domeniul relaţiilor internaţionale,
reţinând pentru această disciplină două seturi de preocupări.
Ion Conea, consideră că ,, Geopolitica nu va studia statele în parte, ci jocul
politic dintre state”, că ,, Geopolitica va fi ştiinţa relaţiilor sau mai bine a presiunilor
dintre state.24
23 Friedrich Ratzel – geograf şi politician german, considerat părintele fondator al geopoliticii. Autor a numeroase lucrări, printer care ,, Antropogeografia” (1888) şi (1897).24 Ion Conea, Geopolitica – o ştiinţă nouă, în Geopolitica, vol. I, p.62
9
În al doilea rând, Ion Conea defineşte geopolitica, într-un sens mai cuprinzător,
drept ,, ştiinţa mediului politic planetar”. ,,Geopolitica apare ca ştiinţa atmosferei
sau a stării politice planetare. Ea trebuie să ne prezinte şi să ne explice harta
politică. Acestă hartă, înţelegerea şi prezentarea ei, formează sau ar trebui să
formeze obiectul ei.”25
Pe această hartă putem identifica puncte şi regiuni de ,, maximum” şi puncte şi
regiuni ,, de minimum”. Primele interesează cu deosebire geopolitica, întrucât ele
sunt zone ,, de fricţiune sau de convergenţă a intereselor şi disputelor”,
individualităţi geografice formate din acele regiuni răspândite pe suprafaţa planetei
cum ar fi Marea Roşie, Marea Mediterană, Oceanul Pacific… Din acest
motiv ,,geopolitica are drept obiect mai degrabă problemele politice şi economice
pe care le pun regiunile şi marile individualităţi ale planetei şi nu atât problemele
politice şi economice, care să privească un singur stat. Ea analizează, aşadar,
regiunile naturale care la un moment dat pun problemele de politică şi economie
mondială.”26
Ion Conea defineşte geopolitica tot din perspectivă geografică. De altfel el o
spune explicit: ,, acest mediu politic trebuie urmărit şi definit pe temei geografic”.27
Autorul îmbrăţişează cu preponderenţă o viziune strategică asupra geopoliticii,
aşa cum întâlnim cu deosebire la şcoala anglo-saxonă privitoare la această
disciplină. Important în devenirea hărţii politice a lumii este să urmărim punctele ei
de ,, maximum”, zonele strategice unde se întâlnesc şi intră în dispută interesele
ţarilor din zonă sau ale marilor puteri.
Al doilea este legat de numele lui Anton Golopenţia. Sociologul roman era
preocupat de dinamica situaţiei internaţionale, de rapida schimbare a unor
conjuncture, de nevoia vitală a statelor de a cunoaşte la timp aceste prefaceri din
imediata vecinătate şi din lume, pentru a afla răspunsuri potrivite.
Dinamismul este un loc geometric, o rezultantă, el nu poate fi surprins doar
urmărind un singur unghi de analiză, oricât de important ar părea el la un moment
25 Simion Mehedinţi, Atropogeografia şi întemeietorii ei, Friedrich Ratzel, Atelierele grafice I.V. Soceanu, Bucureşti, 1904.26 Ion Conea, A Golopenţia, M.P.Vereş, op.cit.p.3327 Ibidem, p.80
10
dat. Cuplarea acestor două perspective îl conduce pe Golopenţia să-şi precizeze
concepţia despre obiectul geopoliticii.
Pentru sociologul roman obiectul geopoliticii ,, îl constituie potenţialul statelor”.
S-a discutat mult în literature de specialitate dacă geopolitica trebuie să aibă
finalitate practică, dacă ea poate furniza informaţii şi evaluări orientative factorilor
de decizie politică. Finalitatea a reprezentat una dintre cele mai sensibile probleme
în toată dezbaterea pe marginea geopoliticii de-a lungul vremii. Este dificilă astăzi
tentative de a recupera un sens aplicat al geopoliticii, după de aceasta a fost asociată
cu o practică istoriceşte condamnabilă.
Caracterul academic al geografiei politice şi al geopoliticii în fazele sale de
început ţine seama de statutul disciplinei: acela de fundamentare, de delimitare şi de
stabilire a identităţii proprii.
Concepută într-un mod echilibrat şi intelligent, geopolitica poate oferi
argumente care să stea la baza actului politic. Punctul de intersecţie dintre
geopolitică şi activitatea practică a liderului politic este subliniat chiar de
întemeietorul disciplinei, deci înainte de apariţia oricăror deformări ideologice.
Meritul lu Anton Golopenţia este unul proeminent, datorită faptului că el a
încercat să suprindă virtuţile peactice ale cercetării geopolitice, de a fi relevant
finalităţile cercetării geopolitice într-o perioadă în care nazismul era la zenit, de a fi
avut temerea să deosebească destinul unei discipline de asocierea, orin forţa
temporară a lucrurilor.
Viziunea lui Gopopenţia despre geopolitică ni se pare una foarte puţin
valorificată. Trimiterea la câteva încercări contemporane de caracterizare a
geopoliticii ne demostrează cât de departe a gândit Golopenţia depăşindu-şi în mod
limpede epoca.
Capitolul 2. Geostrategia și disputa de paradigme
Foarte adesea, ȋn discursuri și analize politice, geostrategia și geopolitica devin
sinonime28deși au obiect de studiu diferit.
28 François Caron, Géopolitique et géostratégie, în "Géostratégique", nr. 58, februarie 1995, Revue trimestrielle fondée en 1979 par la Fondation pour lés Etudes de Defense Nationale, et continuée en 1995
11
Conceptul de geostrategie a fost lansat la jumatatea secolului al XXI- lea de
cǎtre generalul italian Giacomo Durando, apoi relansat la jumatatea secolului
urmǎtor de amiralul Castex și analistul american Colin S. Gray.
Geostrategia, ca şi geopolitica, include războiul, însă războiul în accepţiunea
geopoliticii nu se reduce doar la dimensiunea militară. Paul Kennedy, în celebra
lucrare ,,Naşterea şi declinul marilor puteri”, arătând că războiul e mai mult decât o
confruntare militară, scria: "Nu există nici o îndoială că într-un război prelungit
pentru hegemonie între marile puteri, victoria va fi întotdeauna de partea aceleia
care posedă structurile de producţie cele mai înfloritoare - sau cum spuneau
căpitanii spanioli, de partea aceluia care deţine ultimul escuedo"29.
Geopolitica ne poate indica, la un moment dat, care este poziţia unui actor în
structura sistemului internaţional, iar geostrategia evidenţiază calea şi metoda prin
care actorul se poate menţine în poziţia dorită.
Prin urmare, geopolitica oferă modelul teoretic prin care un actor îşi creionează
politica de interese într-un spaţiu, iar geostrategia spune cu ce strategii poţi obţine
ceea ce actorul şi-a propus şi, mai ales, dacă acest lucru este posibil.
Chiar şi o sumară analiză a paradigmelor fundamentale ale geostrategiei arată că
s-au produs rupturi epistemologice, metodologice, tehnologice şi polemologice în
raport cu orizontul clasic al gândirii strategice, deoarece s-au multiplicat spaţiile
confruntării militare. Actorii vieţii internaţionale tind să transforme în câmpuri de
luptă spaţiile interstelare, "spaţiile" economice, informaţionale sau imagologice.
Ultimul deceniu al secolului XX a fost, indiscutabil, cel mai bogat în
evenimente şi evoluţii politice, economice, culturale şi a prefigurat schimbări de
esenţă în viitoarea ordine mondială. Modelarea acestei ordini este un proces
complex, de durată şi va fi, decisiv, influenţată de fenomenul globalizării.
Accelerarea proceselor şi transformărilor produse mai alesîn
sistemul relaţiilor internaţionale au surprins, în mare măsură, pe
analişti şi oamenii politici. Dificultăţile în analiza fenomenului
politico-militar, economic, cultural sunt reale, dar ele nu ţin de
esenţa metodei geopolitice, ci de necesitatea de a perfecţiona
par l′Institut de Stratégie Comparée, Paris, pp. 32-33.29 Paul Kennedy, Naissance et declin des grandes puissances, Payot, 1992, p. 27.
12
instrumentele cu care se operează în decodarea realităţilor
analizate.
În fapt, însuşi fenomenul geopolitic contemporan nu mai
seamănă cu cel din secolul XIX şi începutul secolului XX, când apar
studiile clasice de geopolitică.
Astăzi, politica unui stat sau a altui actor nonstatal nu mai poate fi gândită în
termenii determinismului geografic rigid. Zbigniew Brzezinski apreciază că “din ce
în ce mai mult, elitele conducătoare naţionale au ajuns să recunoască faptul că nu
teritoriul, ci alţi factori sunt cei mai importanţi în determinarea statutului
internaţional al unei ţări sau a gradului ei de influenţă internaţională. Îndrăzneala
în sfera economică şitraducerea ei în inovaţie tehnologică pot fi de asemenea un
criteriu-cheie de putere”30.
Geostrategia se găseşte, la rândul ei, ca şi geopolitica într-o situaţie de loc de
invidiat în ceea ce priveşte definirea şi identificarea paradigmelor şi metodelor de
analiză.
Cel mai adesea ea este definită şi analizată din perspectiva determinismului
geografic şi a rolului mediului înconjurător în desfăşurarea conflictelor militare.31
Acest fapt nu numai că nu conduce la o diferenţiere, ci chiar sporeşte confuzia şi
o apropie (geostrategia), până la identificare, de geografia militară. Nu de puţine ori
se suprapun, nejustificat, acţiunea/fenomenul geostrategic – calea şi mijlocul prin
care un actor îşi materializează interesul într-un anume spaţiu geografic – cu teoria
geostrategică – rezultat al observării, cercetării şi analizei comportamentului
actorilor geopoliticii în acel spaţiu.
Confundarea fenomenului cu teoria a condus la apariţia unor definiţii ale
geostrategiei care sunt esenţial diferite. Piérre Celérier afirma, cu câteva decenii în
urmă, că "geostrategia, sora mai mică a geopoliticii, formează cu ea un diptic
omogen care oferă, astfel, politicianului şi militarului o aceeaşi metodă de studiu
problemelor, conexe, în mod necesar, din lumea actuală”32, iar Saul B. Cohen arăta
30 Zbigniew Brzezinski, Marea Tablă de Şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 50.31 Constantin Hlihor, op.cit. p. 25032 Piérre Célerier, Géopolitique et géostrategie, P.U.F., Paris, 1955, p. 61.
13
că "regiunea geostrategică este expresia identităţii unei vaste regi uni din lume în
termeni de situaţie, de mişcare, de orientare a comerţului şi de legături culturale şi
ideologice (...).
Regiunea geopolitică este o subdiviziune a acesteia. Ea exprimă unitatea de
caracteristici geografice. Regiunea geostrategică trebuie să joace un rol strategic,
iar regiunea geopolitică un rol tactic"33.
Diferitele definiţii şi modalităţi de a privi geostrategia scot în evidenţă şi un alt
fapt, pozitiv de această dată, şi anume acela al preocupării analiştilor şi
teoreticienilor de a găsi răspunsuri la fapte şi fenomene care se petrec astăzi în viaţa
internaţională şi care nu mai pot fi observate, analizate şi cercetate cu metode şi
instrumente specifice disciplinelor clasice: polemologia, politologia, strategia etc.
Aceste preocupări au condus la reabilitarea geopoliticii şi la dezvoltarea
geostrategiei.
Capitolul 3. Teoria zonei pivot – Halford J. Mackinder
Sir Halford Mackinder (1861-1947) a fost decanul celebrei Facultati de științe
economice și politice din Londra și vicepreședinte al Societǎții Regale de
Geografie. Halford John Mackinder s-a nǎscut la 15 februarie 1861 ȋn micuțul
orǎșel britanic Gainsborough. A fost cel mai mic dintre cei şase copii ai doctorului
Draper Mackinder. Profesia tatălui se va materializa prin interesul purtat de John
Halford, într-o anumită perioadă, geografiei medicale.
În primii ani de viaţă primeşte o solidă educaţie, la 9 ani vorbind fluent limba
franceză. Urmează, pe rând, Gainsborough Grammar School, Colegiul Epsom din
1874, pentru ca în 1880 să urmeze cursuri de biologie, istorie, geologie şi drept, în
cadrul Universităţii Oxford, pe care o va absolvi la 24 de ani. Un an mai târziu, în
1886, la doar 25 de ani devine membru al Societăţii Regale de Geografie. Tot în
1886 publică şi prima sa lucrare The Scope and Methods of Geography, în care
insistă asupra unei reformări a geografiei, oferind noi perspective de abordare a
acestei ştiinţe.
33 Constantin Hlihor, op.cit. p.252
14
În 1887 devine profesor suplinitor la Colegiul Oxford, pentru ca din 1899 să fie
numit profesor titular şi director al învăţământului geografic de la Oxford. Între
1892 şi 1903 ocupă funcţia de director al Colegiului Universitar Reading, iar între
1903 şi 1908 pe cea de director al Şcolii Londoneze de Ştiinţe Economice şi
Politice. În 1897 călătoreşte prin Europa, unde are contacte cu numeroşi geografi
francezi şi germani, pentru ca în 1899 să ia parte, în cadrul unei călătorii în Africa,
la escaladarea muntelui Kilimanjaro. În paralel, se dedică şi unei cariere politice ca
membru în numeroase comisii şi comitete imperiale în care susţine menţinerea unui
imperiu închegat, iar între 1910 şi 1922 funcţionează ca membru al Camerei
Comunelor în Parlamentul Britanic.34 Contribuţia sa în domeniul geopoliticii este pe
deplin recunoscută, conceptele şi teoriile elaborate constituie o parte esenţială a
„osaturii” acestei discipline.
Încetează din viaţă la Londra, în 1942.35
Începutul geopoliticii, ca ştiinţă, este indisolubil legată de numele lui Halford J.
Makinder care în 1904 a prezentat în cadrul Societăţii Geografice expunerea
devenită ulterior lucrare de referinţă în domeniu „Pivotul geografic al istoriei”36.
Acesta analizează deosebirile esenţiale dintre marile puteri maritime şi cele
continentale, ajungând la concluzia ca rolul de regiune pivot în politica şi istoria
universală la deţinut imensul spaţiu din interiorul Eurasiei. Cine domină acest
spaţiu, considera Mackinder, se poate considera stăpânul întregii lumi.
„Spaţiile vaste ale Eurasiei inaccesibile navelor maritime, dar deschise în
vechime călăreţilor nomazi, acoperite astăzi de o reţea de căi ferate nu constituie
oare tocmai astăzi regiunea pivot a politicii mondiale? Aici au existat şi continuă
să existe condiţii pentru crearea unei puteri militare şi economice mobile… Rusia a
luat locul imperiului mongol. Raidurile centrifugale ale călăreţilor stepei au fost
substituite de presiunile acesteia asupra Finlandei, Poloniei, Turciei, Persiei şi
34 Mackinder, H.J., 1890, The Physical Basis of Political Geography, în„Scottish Geographical Magazine”, vol.6, London35 Mackinder, H.J., 1924, The Nations of the Modern World, GeorgePhilip&Son, London36 Ion Conea, Geopolitica o ştiinţă nouă, în vol. E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, „Geopolitica” Iaşi, 1994, p. 31
15
Chinei. La scară globală ea ocupă o poziţie strategică comparabilă cu a Germaniei
în Europa”.37
Referatul publicat in 1904, cu numele de ,, Axa geopoliticǎ a istoriei”, afirmǎ
așadar, cǎ avantajul geopolitic provine din controlul zonei centrale, a centrului
lumii, care, ȋn viziunea lui Mackinder, se suprapune, dupa cum am afirmat mai sus,
peste spațiul eurasiatic.
Ȋn centrul acestuia este ,, inima lumii” sau ,, heatland-ul”. Aceastǎ arie pivot
este ,, axa geograficǎ a istoriei” sau ,, arealul axial. Dincolo de această zonă axială
se găsesc dispuse în două arcuri de cerc Germania, Austro-Ungaria, Turcia, India şi
China pe de o parte şi Marea Britanie, Japonia, Canada, S.U.A., Africa de Sud şi
Australia pe de altă parte Machinder considera ca orice mare putere continentală
care ar cuceri o poziţie dominantă în zona „pivotului geografic”, poate învălui pe la
flancuri lumea maritimă.
În acest sens, el avertiza împotriva unei apropieri ruso-germane sau chiar a
uneia chino-japoneze care sa înlocuiască Rusia şi zona pivot, deoarece s-ar produce
o ruptură a echilibrului de putere în favoarea statului pivot. Alianţa Anglia, Franţa,
S.U.A., devenea obligatorie în conceptia lui Machinder.
Teoria „pivotului geografic al istoriei” a fost dezvoltată şi completată cu o noua
teorie „Insula Mondiala” (World Island). Insula mondială este o masă continentală
compactă, înconjurată de oceanul planetar: zona Europa–Asia–Africa. Denumirea
pe care Machinder i-a dat-o „Heartland” deriva din însuşirile pe care i le atribuise:
locul principal de dispunere al omenirii pe planeta noastră. „Cine stăpâneşte Europa
de Est, domina Heartland-ul. Cine stăpâneşte Heartlandul domina Insula Lumii.
Cine stăpâneşte Insula Lumii domină întreaga lume”38.
3.1. Organizarea spațiului ȋn viziunea lui H. Mackinder
Spațiul geopolitic este structurat ȋn popoare, puteri ale uscatului și ale mǎrilor.
Pǎmȃntul și marea au indus un dualism fundamental. Geopoliticianul rus Dughin, ȋn
37 Holfard John Mackinder, The Geographical Pivot of History, Ed. The Royal Geographical Society, London, 1969.38 Ibidem, p. 42-43.
16
linia unei tradiții prestigioase a gȃndirii politice, distinge ȋntre telurocrație39și
talasocrație40. Acest dualism a opus ȋntotdeauna civilizațiile comerciale ( Cartagina
șȋ Atena) celor militar – autoritare ( Sparta și Roma).
Exponentul de frunte al acestei filozofii asupra geopoliticii a fost Mackinder
care și-a proiectat coincepția ȋn celebra sa hartǎ a zonelor concentrice. Cercul
spațial intercontinental sau heartland41care este ,, pivotul istoriei”, ,, axa geografiei
șia istoriei”, aceastǎ arie se suprapune geografic cu Eurasia.Centura ,,zonei de țǎrm”
, numitǎ și ,, centurǎ internǎ sau continentalǎ”, rimland ( cu ternmenul de mai tȃrziu
al lui Spikman) ȋn care consemnǎm o dezvoltare civilizaționalǎ intensǎ ( zona care
ȋnconjoarǎ heartlandul).42
Aceastǎ imagine geopoliticǎ este, ȋn viziunile geopoliticianului rus Dughin, un
produs imagologic al expansiunii Angliei, mai precis al unei epoci ȋn care Anglia
devine mare putere maritimǎ ( secolele XVIII, XIX).
,,Epoca marilor descoperiri geografice ȋnceputǎ la sfȃrșitul secolului al XV-lea
a atras dupǎ sine statornicirea definitivǎ a talasocrației ca organizare planetarǎ
independentǎ, care s-a rupt de Eurasia și de țǎrmurile ei și s-a concentrat ȋn lumea
anglosaxonǎ ( Anglia, America) și ȋn colonii. ,, Noua Cartaginǎ” a capitalismului și
industrialismului anglosaxon s-a cristalizat ȋn ceva unitar și ȋntreg și de atunci
dualismul geopolitic a cȃștigat forme ideologice și politice distincte”.43
Ȋn vederile altui mare cercetǎtor al expansiunii noului sistem , aceastǎ
expansiune n-a generat un tip de modelare dualistǎ a spațiului planetar, ci una de tip
perdelat, ȋn trepte, cunoscutǎ grație teoriei ,, centru- periferie”. Ȋn lumina ei,
39 „Telurocraţia”, „forţa uscatului”, implică fixitatea spaţiului şi stabilitatea orientărilor şi caracteristicilor lui calitative. La nivel de civilizaţie aceasta se exprimă în sedentarism, conservatorism, norme juridice severe, cărora li se supun mari comunităţi de oameni – ginţi, triburi, popoare, state, imperii. La nivel cultural, soliditatea uscatului se exprimă prin fermitatea eticii şi stabilitatea tradiţiilor sociale. Popoarelor de uscat (îndeosebi celor sedentare) le sunt străine individualismul, spiritul întreprinzător. Lor le sunt caracteristice colectivismul şi ierarhicitatea.40 „Talasocraţia”, „forţa maritimă” reprezintă tipul de civilizaţie bazată pe orientări opuse. Acest tip este dinamic, mobil, dispus spre o dezvoltare tehnică. Priorităţile lui sunt nomadismul (în special navigaţia maritimă), comerţul, spiritul antreprenorial individual. Individul, ca partea cea mai mobilă a colectivului, se ridică la nivel de valoare supremă, totodată normele etice şi juridice se surpă, devin relative şi mobile. Acest tip de civilizaţie se dezvoltă foarte repede, evoluează activ, îşi schimbă uşor particularităţile culturale exterioare, păstrând neschimbată doar identitatea internă a obiectivului în general.41 Pǎmȃnt central.42 Ilie Bǎdescu, Tratat de geopoliticǎ, Editura Mica Valahie, București, 2004, p.1643 http://www.jstor.org/pss/1775498
17
spoațiul are o organizare pedelatǎ, ȋn centre, semiperiferii și periferii, astfel cǎ
tensiunea este integral uan lǎuntricǎ, nu una polaristǎ, adicǎ intersistemicǎ. Este o
tensiune intracivilizaționalǎ, nu inter- civilizaționalǎ, ca ȋn concepția dialistǎ.
Am putea spune cǎ geopolitica este o științǎ ȋn care se deruleazǎ disputa celor
douǎ mari concepții asupra spațiului: cea dualistǎ, triumfǎtoare ȋn bipolarismul
postbelic și care este copleșitor prezentǎ ȋn tratatul de geopoliticǎ a lui Dughin, și
cea monopolaristǎ, trimfǎtoare ȋn concepțiile americane și ȋntr-o teorie ca aceea a
sistemului modern, unic și expansionar, guvernat de puterea unei mari metropole,
care este și centrul sistemului și de esențǎ urbanǎ.
Astfel, ȋntr-o interpretare geopoliticǎ, am putea spune ca epoca rǎzboiului rece
este una de consacrare a dualismului geopolitic, dar, cum aratǎ Wallerstein, insuși ,,
sistemul socialist” a fost parte a sistemului mondial modern, ȋn ciuda elementului
sǎu anacronic, el a ramas totuși supus dinamicii sistemului capitalist, care a fost tot
timpul mai puternic( nu doar ȋn 1989) decȃt alte sisteme candidate la poziția de
sisteme hegemonice.44Ȋn aceeași linie se situeazǎ și interpretarea lui Mackinder care
pune accent tot pe tensiunile interne ale sistemului unic, ceea ce se distinge ȋn
sistem fiind lupta pentru stǎpȃnirea heartlandului și a rimlandului, iar aceastǎ luptǎ
opune competitori de
la doi la mai mulți, ȋncȃt cazul unui sistem cu doi competitori este doar un caz
particular al sistemului cu mai mulți competitori care se confruntǎ pentru cucerirea
și stǎpȃnirea heartlandului. Prin urmare Mackinder nu poate fi clasat drept adeptul
dualismului geopolitic planetar, ci mai, cel mult, al unui model de competiție
geopoliticǎ bipolarizatǎ pentru controlul heartlandului.45
Ȋncȃt modelul dualist creeazǎ confuzie ȋn mǎsura ȋn care menține imaginea unei
confruntǎri bipolariste care a lǎsat de mult locul unei alianțe pentru gestionarea
lumii., adica pentru controlul popoarelor, al culturilor, nǎzuind chiar spre un control
la scara mondialǎ a religiilor, singurele care nu pot fi integrate ȋn acest nou sistem
mondial pe care cercetǎtorii au ȋnceput sǎ-l identifice ca atare, denumindu-l sistem
global sau globalizare.46
44 Printre sistemele hegemonice s-a numǎrat și sistemul comunist.45 Ilie Bǎdescu, op.cit.p. 1846 Paul Claval, Geopoliticǎ și geostrategie, Gȃndirea politicǎ spațiul și teritoriul ȋn secolul al XX-lea, Editura Corint, București, 2001, p.84
18
Referitor la lucrarea publicatǎ ȋn 1904 de cǎtre Mackinder, cele trei zone
subliniate de cǎtre aceasta, dar ȋn principal heartlandul și outlandul( centura
exterioarǎ), cum se subliniazǎ și ȋn prezentarea lui Dughin, au produs și
competitorii majori la stǎpȃnirea spațiului cu cea mai mare densitate civilaționalǎ,
ȋn cazul acesta, centura internǎ sau rimlandul.
Ȋn aceastǎ situație, heartlandul a produs primele atacuri masive asupra
crescentului interior prin ,, acei pirați ai uscatului”, așa cum o aratǎ ,, cuceririle
mongole”.47 Aceștia au fost precedați de sciți, huni, alani..etc. La rȃndul ei, centura
exterioarǎ sau insularǎ a produs ,, pirații mǎrilor” expedițiile coloniale, care
contracareazǎ ,, impulsurile uscatului”. Aceste expediții poartǎ cu ele comerțul,
formele democratice... rezultȃnd de aici legea formulatǎ de Mackinder: ,, Acela care
ține sub control Europa de Est dominǎ asupra heartlandului, acela care dominǎ
asupra heartlandului, dominǎ asupra Insulei Mondiale, acela care domina asupra
Insulei Mondiale, domina asupra Lumii.”48
Ȋn lumina acestei legitǎți, Mackinder identificǎ principalii candidați la
competiția geopoliticǎ pentru controlul heartlandului și apoi al Insulei Mondiale
care cuprinde Asia, Europa și Africa, ȋn vederile lui.
47 Fenomenul invaziei mongole depăşeşte cu mult orizontul, destul de restrâns în acea vreme, al istoriei pontice. Se poate spune că, de la cuceririle lui Alexandru până la expansiunea colonială a puterilor europene şi la războaiele „mondiale" din secolul nostru, nici un alt eveniment nu a atins asemenea proporţii şi nu a acoperit un spaţiu atât de întins. Repercusiunile sale sunt aproape planetare, dacă totuşi vrem să limităm această noţiune la Lumea Veche, aşa cum se prezintă înaintea erei marilor descoperiri. Dar, chiar referitor la acestea din urmă, elanul ce le-a determinat şi curiozitatea pentru „mai departe", care i-a făcut pe atâţia navigatori să ridice ancora nu ar fi fost posibile, dacă cu două secole mai devreme stăpânirea mongolă nu ar fi lăsat pentru o vreme liberă circulaţia călătorilor şi a mărfurilor din Mediterană în Extremul Orient. Povestirea acestei formidabile întreprinderi a fost făcută şi refăcută de atâtea ori de autori mai competenţi, încât încercarea de a o mai face încă o dată după ei ar fi prezumţioasă.48 Holfard John Mackinder, The Geographical Pivot of History, Ed. The Royal Geographical Society, London, 1969.
19
Fig.1. Puterea continentală – modelul lui Halford Mackinder (sursă: P.
Dobrescu, 2003, p.59)
Aceștia sunt ȋn principal doi, Rusia și Germania și se subȃnțelege ca pe aceștia
trebuie sǎ-i contracareze Anglia, adicǎ cel de-al treilea candidat la hegemonia
geopoliticǎ. Instrumentul pentru aceasta nu este altul decȃt rimlandul. Cine
controleazǎ rimlandul poate gestiona relația dintre candidații geopolitici la
competiția mondialǎ.
,, Rusia ocupǎ aceeași poziție strategicǎ centralǎ ȋn lumea ȋntreagǎ precum
Germania ȋn Europa. Ea poate sa ȋntreprindǎ atacuri ȋn toate durecțiile și sǎ fie
supusǎ lor din toate direcțiile, cu excepția nordului...”49 Ȋn consecințǎ, geopolitica
anglo-saxonǎ ar consta ȋn strategia utilizǎrii rimlandului, ca zonǎ tampon ȋntre
Rusia și Germania și totodatǎ ar preveni alianța Germaniei cu Rusia, adicǎ strategia
Drang nach Osten a Germaniei. În plus, stăpânirea acestui spaţiu de către una sau
alta dintre aceste două ţări ar demonstra supremaţia la nivelul Heartland-ului, ceea
ce ar genera un nou dezechilibru.
Pentru o Europă devastată de război, stabilitatea şi pacea reprezentau
dezideratul dezvoltării. Trebuia asigurat un echilibru între statele lumii, astfel încât
niciunul dintre ele să nu mai poată deveni atât de puternic încât să dorească
dominarea celorlalte, fapt ce ar constitui cauza principală a unui alt război. 50
Acest echilibru nu poate fi asigurat decât prin menţinerea unui echilibru în
interiorul Heartland-ului. Viziunea lui Mackinder asupra echilibrului între naţiuni,
ca primă condiţie a păcii, se regăseşte, prin asemănare, în principiul care a stat la
49 Paul Claval, op.cit, p. 47-48.50 Citat din , Idealurile democratice și realitatea., Democratic Ideals and Reality, New York, 1919.
20
baza constituirii Ligii Naţiunilor. Astfel, „testul Ligii va fi în Heartland”, afirma
Mackinder; test pe care Liga nu l-a trecut, peste doar două decenii echilibrul
rupându-se chiar în interiorul Heartland-ului.
În 1943, Mackinder revine asupra tezei puterii continentale, în articolul The
Round World and the Winning of the Peace, publicat în numărul din iulie al revistei
Foreign Affairs, precizând că teoria Heartland-ului, „este mai validă şi mai
folositoare astăzi decât era cu douăzeci sau cu patruzeci de ani în urmă”51În noul
context geopolitic în care se prefigura victoria forţelor aliate, Mackinder îşi
reconsideră teoria, modificând încă o dată contururile Heartland-ului.
Astfel, „Heartland-ul este constituit din partea de nord şi din centrul Eurasiei. Se
întinde de la coasta arctică până la deşerturile centrale şi are ca limită vestică istmul
larg dintre Marea Baltică şi Marea Neagră.” În liniile sale mari, această zonă
coincidea cu teritoriul URSSului, una dintre puterile ce puteau ieşi învingătoare din
război. Victoria şi stăpânirea unui imens teritoriu, peste 10 mil. km2, îi vor asigura
Uniunii Sovietice supremaţia terestră.
Pornind de la acest raţionament, Mackinder concluzionează: „Dacă Uniunea
Sovietică iese din acest război cucerind Germania, ea se va clasa ca prima putere
terestră a lumii”, având un potenţial de creştere uman, teritorial şi material greu de
stopat în perspectiva unor noi tendinţe expansioniste pe care această ţară le poate
avea. Soluţia găsită de Mackinder consta în constituirea unei comunităţi
euroatlantice, capabilă să opună o forţă credibilă procesului de creştere a Uniunii
Sovietice şi de limitare a expansiunii acesteia dincolo de centrul Europei.52
Capitolul 4. Redimensionarea intereselor geopolitice ale marilor puteri în
perioada post – războiu rece
Odată cu sfârşitul Războiului Rece, studiile de specialitate ale lui Z.
Brzezinski ,, Marea Tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale
51 http://www.jstor.org/pss/20029780 52 Dragoș Frǎsineanu, Geopolitica, Ediția a II- a revizuitǎ și adǎugitǎ, Editura Fundației Romȃnia de mȃine, București, 2007, pp. 77- 78
21
geostrategice”, Henry Kissinger ,, Diplomaţia”, S.P.Huntington ,, Ciocnirea
civilizaţiilor, au fost dominate de ideea că lumea se află într-o perioadă de tranziţie,
când, pe lângă redistribuţia capabilităţilor, au loc modificări radicale în normele şi
instituţiile ce guvernează sistemul internaţional, fază de tranziţie asemănătoare celei
din secolulu al XVII-lea, când s-a creat sistemul modern de state.
Dacă această opinie este împărtăşită pe larg în comunitatea de experţi, în schimb
în privinţa răspunsului la întrebarea : ,, Spre ce se îndreaptă sistemul internaţional
sau cum va arăta el?” nu s-a ajuns la un consens.
Structura exterm de eterogenă a sistemului internaţional post-război rece, în care
coexistă şi concurează diferite logici cu privire la organizarea politică, aconomică,
precum şi realizarea politicii externe a dat naştere mai multor scenarii cu privire la
viitoarea organizare a sistemului internaţional şi forma pe care o va lua noua ordine
mondială. Sintetizând, putem grupa toate aceste perspective în trei mari categorii:
optimiste, pesimiste şi moderate.
Cele optimiste prezintă, în general, lumea la apogeul dezvoltării tehnologice şi a
triumfului ,, raţiunii paşnice” în afacerile internaţionale, în cele pesimiste lumea
este dominată de haos şi anarhie cronică, în timp ce abordările moderate se axează
pe problematica stabilităţii şi guvernării cimplexităţii sistemului prin variate forme
de interacţiune dintre state.
Sfârşitul Războiului Rece, încheierea confruntării ideologice dintre cele două
blocuri şi ,, al treilea val de democratizare” a impulsionat o serie de savanţi să
avanseze scenarii extrem de optimiste referitoare la viitorul aranjament în sistemul
internaţional. Cel mai bine cunoscut din această serie este ,,sfârşitul istoriei” al lui
Francisc Fukuyama, care se inspiră din bogata tradiţie a filosofilor Iluminismului,
resuscitând ideea kantiană ,,a păcii eterne”.
În opinia lui F. Fukuyama, odată cu încheierea Războiului Rece, asistăm
la ,,sfârşitul istoriei”, ca atare: acesta reprezintă punctul final în evoluţia ideologică
a lumii şi presupune universalitatea democraţiei liberale de de sorginte occidentală
ca formă finală de guvernare umană.53
53 Fukuyama Francis. The end of history? În: The National Interest. 1989, nr. 16.
22
Prăbuşirea ordinii bipolare nu a produs efecte similare şi asupra viziunii altor
cercetători, care s-au concentrat mai degrabă asupra pericolelelor decât a
oportunităţilor pe care le oferă acestă perioadă, au preferat să accentueze o serie de
probleme aflate în suspensie şi neglijate în perioada competiţiei bipolare sau
îngheţate de cele două supraputeri şi, în consecinţă, au asociat viitorul cu un fliux
continuu de anarhie şi haos.
Într-o perspectivă sceptică, R.Kaplan vorbeşte despre un haos regionalizat în
Africa, în Balcani, în subcontinentul indian şi în fostul spaţiu sovietic şi un clivaj
Nord-Sud din ce în ce mai mare la nivel global. În opinia sa, prăbuşirea echilibrului
puterii la nivel global şi a structurii de securitate din perioada Războiului Rece,
agăugate la criza economică din fostul lagăr comunist, sărăcia Lumii a Treia şi
rivalităţile istorice etnice sau religioase ce au ieşit la suprafaţă în procesul de
dezintegrare a sistemului bipolar duc la o stare de anarhie iminentă. R.Kaplan,
adaugă ,,răzbunarea” mediului înconjurător54,migraţia populaţiilor, explozia ratelor
de naştere şi răspândirea maladiilor.55
Într-o lucrare amplă asupra globalizării, avînd ca preocupare majoră distribuţia
puterii în sistem, P. Hirst şi G. Thompson prezintă perspectiva unei ordini tripolare
bazată pe preponderenţa „triadei” comerciale formate din SUA56 ,UE (Europa de
Est şi Africa de Nord) şi Japonia (Asia şi Pacific). Încheierea confruntării bipolare
şi declinul hegemoniei SUA, consideră autorii, sunt privite ca „vestitorii sfîrşitului
probabil al geopoliticii, în timp ce o nouă geoeconomie întemeiată pe conceptul de
competitivitate o va înlocui”.57
Actualmente, gîndirea geopolitică ne permite să realizăm o analiză profundă a
fenomenelor şi proceselor ce se produc în cadrul sistemului de relaţii internaţionale
şi în special acele care ţin de relaţii de confruntare dintre marile puteri pentru zone
geostrategice, sfere de influenţă, prin intermediul cărora sunt promovate interese
54 Din cauza poluării aerului, defrişărilor, eroziunii solului…55Robert Kaplan, Anarhia care va veni. Spulberând visele ulterioare ale Războiului Rece., Editura Antet, Bucureşti, 2002,p.3456 Acordul Nord American de Comerţ Liber: în continuare NAFTA, şi o eventuală implicare în Mercosur57 Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării, Editura Trei, Bucureşti, 2000,p.29
23
geopolitice. Datorită acestor fluctuaţii de putere din cadrul sistemului internaţional
geopolitica capătă un statut semnificativ ca ştiinţă.58
În cadrul sistemului internaţional post - război rece s-au lansat o serie de
proiecte ale lumii unipolare în care Statele Unite ale Americii sunt prezentate drept
singurul hegemon veritabil din istoria sistemului internaţional, menţionează P. K.
O'Brien59 sau drept Pax Americana cu extensie globală ce nu caută să ocupe noi
teritorii, susţine J. G. Ikenberry.60
În perioada de după Războiul Rece, o serie de autori, printre care şi C.
Krauthammer, au descris proeminenţa Statelor Unite ale Americii ca „moment
unipolar”, transformat ulterior într-o adevărată ordine unipolară.61 Autorul exprimă
supoziţia că „Japonia, a cărei putere se bazează exclusiv pe forţa sa economică, a
cunoscut o perioadă de declin; Germania a stagnat; URSS a căzut, transformîndu-se
într-o Rusie mai mică şi slăbită; Uniunea Europeană s-a orientat în interior pe
aprofundarea integrării şi construcţiei infrastructurii sociale, neglijînd dezvoltarea
capacităţilor militare; doar capacitatea Chinei a crescut, însă recuperarea
handicapului va lua cîteva decenii pînă cînd aceasta va putea provoca SUA, cu
condiţia continuării creşterii curente”. Rezultatul este dominaţia fără precedent a
unei singure puteri.62
H. Kissinger divizează lumea postbipolară în patru categorii, în funcţie de
criteriul geografic: „relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi Europa Occidentală
şi în interiorul emisferei occidentale; marile puteri din Asia; Orientul Mijlociu
conflictual; continentul care nu are precedent în istoria Europei – Africa”.63
În funcţie de criteriul economic, J. Nye structurează sistemul în societăţi
agricole preindustriale, economii industriale şi societăţi postindustriale.64 Alţi
autori, printre care şi B. Gaffney, luînd drept criteriu gradul de conectare a statelor
la globalizare, deosebesc statele care reprezintă „nucleul funcţional” al globalizării
58 Ibidem59Patrick Karl O'Brien ,,The Pax Britannica and American Hegemony: Precedent, Antecedent or Just Another History”, Burlington: Ashgate, 2002, p.64 60 John Ikenberry, America’s imperial ambition. In Foreigh Affairs, 2002, nr.8161 Charles Krauthammer, The Unipolar Moment. In Foreigh Affairs. 1990-1991, nr.7062 Ibidem63 Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura BICC ALL, Bucureşti, 2003, p.78464 Joseph Nye S, Redefining the National Interest. In Foreigh Affairs, 1999, nr.78
24
şi ţările „neintegrate”, care, fie din cauza rigidităţii politice sau culturale, fie din
cauza sărăciei extreme, refuză sau nu pot fi conectate la acest proces.
Hans Morgenthau defineşte interesele după intensitatea sau permanenţa
obiectivelor pe care le promovează marile puteri în diferite zone geopolitice, ca
fiind stabile, variabile, generale şi specifice. Potrivit autorului, interesele
geopolitice ale marilor puteri mai pot fi identificate în funcţie de poziţia acestora în
sistemul relaţiilor internaţionale. Acestea pot fi comune, dacă obiectivele şi
scopurile urmărite de doi sau mai mulţi actori într-un spaţiu sunt comune,
complementare, dacă obiectivele strategice nu sunt antagoniste şi unul dintre actori
poate renunţa la un interes specific ce vine în contradicţie cu un altul din aceeaşi
categorie, şi conflictuale, cînd obiectivele strategice urmărite de un actor într-un
spaţiu sunt ireconciliabile vizavi de obiectivele unui alt actor.65 De asemenea,
factorul timp este important în identificarea intereselor geopolitice pe care le au
actorii. Pe termen scurt, interesele a doi sau mai mulţi actori pot să coincidă, dar să
fie divergente sau chiar ireconciliabile pe termen lung.
Actorii, prin acţiunea lor în cîmp geopolitic, pot promova pe termen scurt şi
interese indirecte, care de fapt sunt instrumente sau mobiluri pentru promovarea
unor interese complet diferite, care să nu fie atît de evidente. I. Daalder şi M.
O'Hanlon manifestă interes faţă de factorii şi criteriile care conduc la posibile
ierarhizări ale intereselor în analiza geopolitică şi cunoaşterea tipului de
comportament al actorilor în cîmpul geopolitic.
Geopolitica şi geostrategia se află într-o dependenţă atît de strînsă din punctul
de vedere al fenomenului, cît şi al teoriei, încît înţelegerea uneia nu este posibilă
fără să se facă apel la cealaltă. Aşa se explică şi de ce unii autori pun semnul egal
între ele, deşi exprimă realităţi deosebite şi au, prin urmare, obiect de studiu diferit.
Distincţia este evidenţiată de F. Caron şi Z. Brzezinski.
În viziunea lui F. Caron, „geopolitica nu poate fi decît studiul factorilor generali
a căror dimensiune este de natură să reflecteze, profund, într-un sens sau celălalt,
proiectul politic, iar geostrategia analizează ansamblul datelor de orice fel,
65 Hans Morgentau, The Impasse of American Foreign Policy, Chicago: University of Chicago, 1962
25
aparţinînd atît economiei, cît şi sociologiei, demografiei, dar şi domeniului militar,
susceptibile a afecta şi strategia generală utilizată de un stat”66.
Z. Brzezinski admite, ca şi F. Caron, legătura strînsă dintre cele două discipline,
însă consideră că geostrategia reprezintă „administrarea strategică a intereselor
geopolitice”.67 Această distincţie are imensul merit al clarităţii şi al simplităţii,
precum că „geopolitica studiază interesele actorilor într-un spaţiu dat şi elaborează
proiectul, iar geostrategia indică acele căi şi mijloace necesare pentru a le
materializa”.
P. Célerier afirmă că „geostrategia, sora mai mică a geopoliticii, formează cu ea
un diptic omogen care oferă, astfel, politicianului şi militarului aceeaşi metodă de
studiu al problemelor conexe, în mod necesar, din lumea actuală”, iar S. B. Cohen
susţine că „regiunea geostrategică este expresia identităţii unei vaste regiuni din
lume în termeni de situaţie, de mişcare, de orientare a comerţului, de legături
culturale şi ideologice etc. Regiunea geopolitică este o subdiviziune a acesteia, care
exprimă unitatea de caracteristici geografice. Regiunea geostrategică trebuie să
joace un rol strategic, iar regiunea geopolitică un rol tactic”.
În opinia noastră, existenţa diversităţii definiţiilor şi modalităţilor de a privi
geostrategia scot în evidenţă şi un alt fapt, pozitiv de această dată, şi anume acela al
preocupării analiştilor şi teoreticienilor de a găsi răspunsuri la fapte şi fenomene
care au loc actualmente în viaţa internaţională şi care pot fi observate, analizate şi
cercetate doar prin prisma geopoliticii şi geostrategiei.
Actualmente, în contextul realităţii internaţionale, fenomenul geostrategic sau
geostrategia operaţională poate fi definită ca fiind ansamblul căilor şi mijloacelor
prin care un actor îşi impune interesul într-o anume zonă sau regiune geografică.
Din perspectiva actorilor, actualul sistem politic internaţional rămîne încă dominat
de state-naţiuni, deşi numărul lor în raport cu actorii non-statali este în scădere.
Statele acţionează, în principal, ca urmare a satisfacerii intereselor naţionale, în
ciuda existenţei instituţiilor cu caracter integrator şi a intensificării procesului de
globalizare.
66 Caron Francois, Géopolitique et géostrategie, în Géostrategique, Paris, 1995, nr.5867 Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.238
26
Prin urmare, actorii care se vor întîlni într-un anume spaţiu geografic se vor găsi
în situaţia de a avea interese comune, dar şi opuse sau chiar conflictuale. Potrivit
intereselor geopolitice pe care le urmăresc în acel spaţiu, actorii îşi adaptează
geostrategia operaţională pentru a le atinge.
Actualmente, raporturile care se stabilesc în cîmpul geopolitic nu mai sunt
predominant conflictual-militare, deoarece lupta pentru dominaţie ar genera
nesfîrşite războaie, moderarea cărora ar fi fost lipsită de orice raţiune. Astfel, ar
apărea şi posibilitatea haosului, care ar afecta înseşi interesele geopolitice ale
actorului care caută hegemonia cu orice preţ în acel spaţiu.
În accepţia lui Z. Brzezinski, geopolitica a progresat de la dimensiunea
regională la cea globală, cu preponderenţă asupra întregului continent eurasiatic ca
bază centrală pentru supremaţia mondială. SUA, o putere non-eurasiatică, deţin
acum supremaţia mondială, puterea lor fiind desfăşurată în mod direct pe trei
extremităţi ale continentului eurasiatic, de unde exercită o puternică influenţă
asupra statelor care ocupă heartland-ul eurasiatic. Dar pe cel mai important spaţiu
de joc al lumii, Eurasia, ar putea apărea la un moment dat un potenţial rival al SUA.
Astfel, concentrarea asupra jucătorilor principali şi evaluarea corectă a terenului
trebuie să fie punctele de plecare pentru formularea geostrategiei a SUA în
administrarea pe termen lung a intereselor sale geopolitice în Eurasia.68
N. Nartov consideră că în plan geopolitic este posibilă o rivalitate dintre SUA,
pe de o parte, şi o eventulă unuine Federaţia Rusă – China. Această uniune va
permite constituirea unui pol, care va fi un potenţial economic şi militar. Dacă să
concentrăm potenţialele resurse naturale ale Federaţiei Ruse cu dezvoltarea
dimanică a economiei şi politicii ideologizate a Chinei, atunci apare un sens
istorico-filozofic de cooperare geostrategică. Aceste state vor forma „spaţiul unic
eurasiatic” cu care, conform parametrilor geografici, economici, demografici şi de
materie primă nu va fi în stare să concureze nici un stat în lume. Această idee
obiectivă se abordează pentru a fi realizată în noua paradigmă de dezvoltare a
Federaţiei Ruse. 69
68 Zbigniew Brzezinski,op.cit.p.4369 Ibidem
27
L. Krîştanovici este de părere că, concentrarea potenţialurilor Federaţiei Ruse şi
Chinei va paraliza toate puterile antiruseşti şi antichineze pe arena internaţională.
De astfel de coaliţie au temeri toţi rivalii Federaţiei Ruse şi Chinei.
V. Petrov conchide că Federaţia Rusă ar trebui metodic, pas cu pas, să-şi
formeze un spaţiu vital, un cîmp geopolitic, numit Eurasia. Aşadar, sunt întemeiate
ipotezele lui H. Kissinger şi Z. Brzezinski, precum că interesul geopolitic ale SUA
este de a preîntîmpina prin procedee strategice o eventuală apariţie pe continentul
Eurasiatic a unui stat sau coaliţie de state care va contesta statutul de supraputere a
Statelor Unite ale Americii.
Z. Brzezinski consideră, pe bună dreptate, că pentru realizarea intereselor
geopolitice în Eurasia SUA au nevoie de două etape geostrategice de bază:
1. identificarea statelor eurasiatice dinamice din punct de vedere geostrategic
care au puterea de a produce o posibilă importantă schimbare în distribuţia
internaţională de putere şi descifrarea principalelor obiective externe ale elitelor lor
politice, ca şi a posibilelor consecinţe ale încercărilor acestora de a-şi atinge acele
obiective; determinarea exactă a statelor eurasiatice decisive din punct de vedere
geopolitic a căror poziţie şi/sau existenţă au efecte catalizatoare fie asupra
subiecţilor mai activi geostrategic, fie asupra situaţiei regionale;
2. formularea politicilor specifice ale SUA în vederea contracarării, cooptării
şi/sau controlării statelor menţionate mai sus, astfel încît să se apere şi să se
promoveze interesele americane vitale; conceptualizarea unei geostrategii mai
cuprinzătoare care să instituie, la scară mondială, politicile specifice ale SUA.
Identificarea subiecţilor geostrategici şi a pivoţilor geopolitici ne va ajuta la
definirea intereselor geopolitice ale Statelor Unite ale Americii şi la anticiparea
eventualelor provocări majore de pe supercontinentul eurasiatic.
Z. Brzezinski susţine că, în actuala situaţie mondială, cel puţin cinci subiecţi
geostrategici-cheie şi cinci pivoţi geopolitici pot fi identificaţi pe noua hartă politică
a Eurasiei. Franţa, Germania, Federaţia Rusă, China şi India sunt subiecţi
geostrategici importanţi şi activi, în timp ce Marea Britanie, Japonia şi Indonezia,
deşi se ştie că sunt state foarte importante, analistul nu le califică pentru acest titlu.
Ucraina, Azerbaidjanul, Coreea de Sud, Turcia şi Iranul au rolul de pivoţi
28
geopolitici de importanţă hotărîtoare, deşi atît Turcia, cît şi Iranul sunt şi active
geostrategic, în măsura posibilităţilor lor limitate.70
CONCLUZII
Geopolitica a revenit în atenţie după evenimentele din Europa de Est, din anii
1989-1991, la început graţie atât oamenilor de ştiinţă, cât şi a mass-mediei, care a
descoperit în conceptele geopolitice, un punct de sprijin extrem de important în
explicarea a ceea ce se întâmplă în lume. La aceasta au contribuit şi o serie de
fenomene din ultimul deceniu al secolului XX.
În aproape toată istoria politicii internaţionale, dominaţia teritorială a fost
focarul conflictelor politice. Statele naţiuni continuă să fie elementele de bază ale
sistemului mondial. Deşi, declinul naţionalismului marilor puteri şi slăbirea
ideologiei au redus conţinutul emoţional al politicii mondiale, în timp ce armele
nucleare au introdus restricţii majore în folosirea forţei, competiţia bazată pe
criteriul teritoriilor domină încă în chestiunile mondiale, chiar dacă formele sale
tind în prezent să fie mai paşnice.Din ce în ce mai mult, elitele conducătoare
naţionale au ajuns să recunoască ca nu teritoriul, ci alţi factori sunt cei mai
importanţi în determinarea statutului internaţional al unei ţari sau a gradului ei de
influenţă internaţională.
Unul dintre cei mai de seamă, Harold Mackinder, a declanşat această polemică
la începutul secolului, prin conceptele sale, mai întâi acela de ,, zona pivot”
eurasiatică71 şi mai târziu acela de heartland central-estic european.Geopolitica a
fost de asemeni invocată de importanţi geografi politici germani pentru a justifica
acel ,, Drang nach Osten”72 al ţării lor, mai ales Karl Haushofer, care a adaptat
conceptul lui Mackinder la nevoile strategice ale Germaniei.
70 Zbigniew Brzezinski,op.cit.p.5371 Care includea toată Siberia şi o mare parte din Asia Centrală72 Ofensiva către Est
29
Astăzi, problema geopoliticii nu mai este acel punct de plecare pentru
dominarea continentului, nici dacă puterea pe uscat este mai importantă decât cea
pe mare.
Geopolitica a progresat de la dimensiunea regională la cea globală, cu
preponderenţă asupra întregului continent eurasiatic ca bază centrală pentru
supremaţia mondială. Statele Unite ale Americii, o putere non-eurasiatică, deţin
acum supremaţia mondială, puetrea lor fiind desfăşurată în mod direct pe trei
extremităţi ale continentului eurasiatic. Pe cel mai important spaţiu de joc al lumii,
Eurasia, ar putea apărea la un moment dat un potenţial rival al Statelor Unite.
Ultimii ani au adus schimbări şi mutaţii în modul de gândire şi tehnicile de
analiză a fenomenului politic contemporan, indiferent dacă ne referim la ceea ce se
petrece în interiorul unei colectivităţi umane/stat sau la relaţiile dintre acestea.
Astăzi sunt la fel de actuale cele observate de Marc Bloch, cu aproape o jumătate de
veac în urmă, care constata că, pentru a înţelege complexitatea societăţii
contemporane şi relaţiile dintre acestea, "nu există alt remediu decât să substituim
multiplicitatea competenţelor unui singur om cu o alianţă de tehnici practicate în
studiile unor erudiţi diferiţi care să tindă spre elucidarea aceleiaşi teme".
Ultimul deceniu al secolului XX a fost, indiscutabil, cel mai bogat în
evenimente şi evoluţii politice, economice, culturale şi a prefigurat schimbări de
esenţă în viitoarea ordine mondială. Modelarea acestei ordini este un proces
complex, de durată şi va fi, decisiv, influenţată de fenomenul globalizării.
Accelerarea proceselor şi transformărilor produse mai alesîn
sistemul relaţiilor internaţionale au surprins, în mare măsură, pe
analişti şi oamenii politici. Dificultăţile în analiza fenomenului
politico-militar, economic, cultural sunt reale, dar ele nu ţin de
esenţa metodei geopolitice, ci de necesitatea de a perfecţiona
instrumentele cu care se operează în decodarea realităţilor
analizate. În fapt, însuşi fenomenul geopolitic contemporan nu mai
seamănă cu cel din secolul XIX şi începutul secolului XX, când apar
studiile clasice de geopolitică.
30
Astăzi, politica unui stat sau a altui actor nonstatal nu mai poate fi gândită în
termenii determinismului geografic rigid. Zbigniew Brzezinski apreciază că “din ce
în ce mai mult, elitele conducătoare naţionale au ajuns să recunoască faptul că nu
teritoriul, ci alţi factori sunt cei mai importanţi în determinarea statutului
internaţional al unei ţări sau a gradului ei de influenţă internaţională. Îndrăzneala
în sfera economică şitraducerea ei în inovaţie tehnologică pot fi de asemenea un
criteriu-cheie de putere”73.
BIBLIOGRAFIE
1. Anton Golopenţia, Însemnare cu privire la definirea preocupării geopolitice, în Ion Conea, Anton Golopenţia, Geopolitica, Editura Ramuri, Craiova, 1940
2. Caron Francois, Géopolitique et géostrategie, în Géostrategique, Paris, 1995,
nr.58
3. Charles Krauthammer, The Unipolar Moment. In Foreigh Affairs. 1990-1991, nr.70
4. Constantin Hlihor, Geopoliticǎ și geostrategie ȋn Europa secolului XX, Editura RAO, București, 2002
5. Dragoș Frǎsineanu, Geopolitica, Ediția a II- a revizuitǎ și adǎugitǎ, Editura Fundației Romȃnia de mȃine, București, 2007
6. François Caron, Géopolitique et géostratégie, în "Géostratégique", nr. 58, februarie 1995
7. Fukuyama Francis. The end of history? În: The National Interest. 1989, nr. 16.
8. Hans Morgentau, The Impasse of American Foreign Policy, Chicago: University of Chicago, 1962
9. Hans Weirgert, General and Geographers, Oxford University Press, New York, 1942
10. Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura BICC ALL, Bucureşti, 2003
11. Holfard John Mackinder, The Geographical Pivot of History, Ed. The Royal Geographical Society, London, 1969.
73 Zbigniew Brzezinski, op.cit.p.50
31
12. Ion Conea, A Golopenţia, M.P.Vereş, Geopolitica, Editura Ramuri Craiova, 1940
13. Ion Conea, Geopolitica o ştiinţă nouă, în vol. E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, „Geopolitica” Iaşi, 1994
14. Ionel Nicu Sava, Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice.Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997
15. Ilie Bǎdescu, Tratat de geopoliticǎ, Editura Mica Valahie, București, 2004
16. John Ikenberry, America’s imperial ambition. In Foreigh Affairs, 2002, nr.81
17. Joseph Nye S, Redefining the National Interest. In Foreigh Affairs, 1999, nr.78
18. Ladis Kristof, The origin and Evolution of Geopolitics, in ,,The Journal of Conflict Resolution”, march, 1960, vol.IV
19. Lect. Univ. Dr. Dragoş Frăsineanu, Geopolitca, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007
20. Mackinder, H.J., 1924, The Nations of the Modern World, GeorgePhilip&Son, London
21. Mackinder, H.J., 1890, The Physical Basis of Political Geography, în„Scottish Geographical Magazine”, vol.6, London
22. Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării, Editura Trei, Bucureşti, 2000
23. Paul Claval, Geopoliticǎ și geostrategie, Gȃndirea politicǎ spațiul și teritoriul ȋn secolul al XX-lea, Editura Corint, București, 2001
24. Paul Kennedy, Naissance et declin des grandes puissances, Payot, 1992
25. Patrick Karl O'Brien ,,The Pax Britannica and American Hegemony: Precedent, Antecedent or Just Another History”, Burlington: Ashgate, 2002
26. Piérre Célerier, Géopolitique et géostrategie, P.U.F., Paris, 1955
27. P.O.Sullivan, Geopolitics, St. Martin’s Press, New York, 1986
28. Robert Kaplan, Anarhia care va veni. Spulberând visele ulterioare ale Războiului Rece., Editura Antet, Bucureşti, 2002
32
29. Simion Mehedinţi, Atropogeografia şi întemeietorii ei, Friedrich Ratzel, Atelierele grafice I.V. Soceanu, Bucureşti, 1904
30. Yves Lacoste, Préambule în Dictionnaire de Géopolitique, Edition Flammarion, Paris, 1993
31. Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000
32. http://www.jstor.org/pss/1775498
33. http://www.jstor.org/pss/20029780
ANEXE
Anexa 1. Puterea continentală – modelul lui Halford Mackinder
Anexa 2. Dominarea Heartlan-dului de către Rimland
33
Anexa 3. Halford Mackinder, The round world and the winning of the peace, in Foreign Affairs, July 1943, No. 4, Vol. 21
34
35
Anexa 4. . Halford Mackinder, The Geographical Pivot of History, in The Geographical Journal, April, 1904, No. 4, Vol. XXIII
36