Coperta de: GH. MARINESCU

RADU VASILE

ECONOMIA MONDIALĂ DRUMURI

ŞI ETAPE

ALE MODERNIZĂRII

EDITURA ALBATROS • BUCUREŞTI

1987

Dedic această carte

lui Tudor și Mihai

INTRODUCERE Abordarea unei tematici, aşa cum este evoluţia economiei

mondiale pe o perioadă de peste 200 de ani, comportă, fireşte, multe dificultăţi. Însăşi vastitatea şi complexitatea problematică a acesteia se constituie ca o primă şi mare dificultate. Ea a fost accentuată şi de faptul că lucrarea reprezintă primul demers de acest gen în literatura istorică românească. În fine, necesitatea impusă de caracterul de popularizare şi accesibilitatea largă a lucrării a creat şi ea o altă serie de dificultăţi.

De aceea, atunci cînd am redactat cartea a trebuit să am în vedere mai multe obiective: asigurarea unei fundamentări faptice solide, dar, în acelaşi timp, o selecţionare de fapte, evenimente şi procese economice, în raport cu semnificaţia şi rolul lor în procesul general al evoluţiei economiei mondiale. Tot acest material a trebuit să fie organizat pe baza unei idei asupra căreia vom reveni mai jos, folosind un mod de exprimare şi prezentare cit mai fluent şi, sperăm noi, cît mai atractiv. De aceea am eliminat trimiterile obişnuite fie in pagină, fie la sfîrşitul cărţii, căci tot ceea ce era necesar de spus a fost spus în text. Acolo unde a fost cazul am făcut referiri exprese la un autor sau mai mulţi şi la lucrările respective, baza informaţională fiind asigurată de bibliografia dată.

Fireşte că o asemenea manieră de tratare a impus o atenţie deosebită pentru a se evita factologia, fastidiozitatea

6

faptului şi amănuntului, posibile în asemenea cazuri. Nu am făcut apel, decît atunci cînd a fost necesar, la date statistice. De aceea am urmărit şi depăşirea descriptivului, printr-un efort de sinteză, menit a scoate în relief tendinţele, momentele de răscruce.

Selecţia operată şi organizarea materialului s-a făcut in aşa fel încît să se evite simplificările atît de dăunătoare în lucrările de sinteză.

A fost nevoie de un efort de asimilare a numeroaselor fapte economice, unele mai puţin cunoscute şi retopirea lor într-un ansamblu unitar, pe care l-am dorit şi armonios. Aşa că, deşi am rămas, totuşi, tributari faptului, considerăm că o astfel de privire asupra economiei mondiale din secolul XVIII pînă la sfîrşitul deceniului 4 al secolului XX poate fi urmărită şi printr-o optică eseistică.

Bibliografia temei este uriaşă, iar ritmul apariţiilor, şi numai al unor lucrări de ansamblu, sinteze, monografii pe anumite probleme, (industrializare, comerţ, monedă etc.) este uneori descurajant de rapid. De fapt, fiecare capitol al acestei cărţi, chiar fiecare subcapitol şi uneori fiecare paragraf, a fost (şi este) obiectul unui număr mare de lucrări. Doar pentru revoluţia industrială şi industrializarea secolului XIX şi ar fi suficient ca să ocupăm, numai pentru a enumera principalele lucrări apărute în ultimii 50 de ani, jumătate din spaţiul acestei cărţi. Mai puţin acoperită bibliografic este, de exemplu - comparativ, se înţelege - problema monetară. Însă lucrările existente sînt deseori de referinţă, chiar dacă unele sînt apărute cu trei-patru decenii şi chiar cu mai mult timp în urmă. O situaţie similară o are şi problematica dezvoltării economice din anumite zone ale lumii (America de Sud, Africa şi chiar Asia), unde lucrările respective, trebuind desigur să facă faţă şi marilor dificultăţi de informare, sînt mai puţine. În acest sens un ajutor important ne-a fost oferit de marile sinteze de istorie economică mondială, dintre care cea mai

7

recentă, consultată de noi, apărută în 1978, o reprezintă cele 7 volume (noi am utilizat doar volumele 3-5) din Histoire économique et sociale, sub redacţia lui P. Léon, specializat de altfel în problemele evoluţiei economice moderne ale Americii de Sud.

Aşa cum am arătat, bibliografia de bază (selectivă) am prezentat-o la sfîrşitul cărţii. Sînt cărţi cu o valoare de analiză şi informare diferită, dar care, în ansamblu, îşi păstrează importanţa ştiinţifică. Cele enunţate în această listă sînt accesibile cititorului sau cercetătorului român, făcînd parte din depozitele Bibliotecii Academiei R.S.R., Bibliotecii Centrale de Stat precum şi ale Bibliotecii Academiei de Studii Economice din Bucureşti.

Cartea, structurată în trei părţi, a pus accentul cu precădere pe evenimentele economice ale secolului XIX, avînd in centrul lor marele salt al revoluţiei industriale şi al industrializării, cu toate implicaţiile sale asupra celorlalte sectoare economice. Am urmărit aici să prezentăm specificul fiecărei experienţe în ţările pe care întreaga literatură de specialitate le consideră ca fiind cele care au înregistrat cele mai importante performanţe pe acest drum, pînă la începutul secolului XX. De asemenea nu am neglijat nici alte experienţe economice, mai puţin complete în această perioadă, dar care şi-au avut şi ele semnificaţia lor pe plan naţional sau regional. Am dat explicaţiile necesare pentru înţelegerea acestor evoluţii. Am acordat un loc important problemei monetare, şi nu pentru că reprezintă un domeniu care personal ne preocupă de mai mult timp, ci pentru că din secolul XIX a devenit una din cheile creşterii economice generale.

Partea întîi se ocupă de secolul XVII. Am urmărit numai să desprindem continuitatea necesară înţelegerii celei de-a doua părţi. De aceea am optat pentru o prezentare globală a economiei mondiale, reliefînd procesele absolut caracteristice care, prin distanţa oferită de trecerea timpului, s-au dovedit a

8

fi reprezentat acumulările cantitative care au pregătit marele salt calitativ al revoluţiei industriale de la sfîrşitul secolului XVIII.

Partea a treia se ocupă de economia interbelică. Aici am orientat redactarea pe o altă direcţie. Dată fiind complexitatea deosebită a economiei mondiale, a creşterii interdependenţei dintre state, a numărului de ţări aflate în plin proces de modernizare capitalistă, nu a mai fost posibilă prezentarea, la fel ca în partea a doua, a anumitor experienţe naţionale. Cu atît mai mult cu cit în acest proces de dezvoltare, uniformizarea structurală şi instituţională a devenit o caracteristică principală. Acolo unde a fost cazul am atras însă atenţia asupra unor modificări de natură calitativă. Am notat deci nentru o analiză a evoluţiei, atît pe etape delimitate în timp - căci avem de a face cu etape clare, distincte: refacere, avînt economic (relativ), marea criză - cît şi pe sectoare economice. Am reliefat îndeosebi o altă trăsătură principală a întregii perioade: distorsiuni, destabilizări şi dezordinea economică, ele fiind expresii ale dezvoltării inegale şi în salturi a economiei capitaliste. Am prezentat un singur caz naţional: economia sovietică, deoarece prin Marea Revoluţie din Octombrie s-a deschis un drum absolut nou pentru omenire.

O ultimă problemă de conţinut: modul în care este prezentată în carte istoria economică românească. Este bine să mai reamintim faptul că lucrarea îmbrăţişează întreaga economie a lumii pe o perioadă de peste 200 de ani, într-un spaţiu relativ restrins. De aceea, multe economii naţionale sau chiar regionale (India, Australia ş.a.) nu au putut fi prezentate concret în ea. Am acordat un loc semnificativ economiei româneşti în secolul XIX şi XX, ca un exemplu de modernizare specific acestei perioade. De asemenea, pe parcursul lucrării în partea I şi III, acolo unde am axat analiza nu pe experienţa naţională, ci pe sectoare economice, am făcut frecvente referiri la expresii şi interpretări româneşti ale unor procese

9

economice generale sau la realizări tehnico-economice de nivel mondial. În fine, nu ne-am propus să discutăm evoluţia doctrinelor şi ideologiilor economice, domenii unde s-au remarcat pe plan teoretic mulţi economişti români atît înainte, cît şi după primul război mondial, ci evoluţia economică concretă.

Pentru cititorul interesat în special de dezvoltarea economică a României recomandăm printre altele manualele de istorie economică românească (vezi bibliografia), avînd ca autori pe membrii colectivului de istorie economică a României, din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti.

Întreaga analiză şi întregul efort de sinteză şi redactare a lucrării au fost posibile numai bazîndu-ne ferm pe concepţia materialist-dialecetică şi istorică. O importanţă deosebită pentru fundamentarea sa pe adevărul istoric au fost ideile aparţinînd gîndirii teoretice cu privire la evoluţia istorică, naţională şi mondială, la rolul şi scopurile cercetării istorice, din opera tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al P.C.R. Istoria omenirii, a spus tovarăşul Nicolae Ceauşescu, este „istoria înfruntării dintre vechi şi nou", iar „dezvoltarea forţelor de producţie, condiţiile existenţei materiale condiţionează şi determină atît caracterul relaţiilor de producţie, al întregului mod de producţie, al muncii, cît şi concepţiile politice şi filosofice..."1 Idei de o deosebită forţă analitică, pe care am căutat să le transpunem în realitatea cărţii. Am pus accentul pe procesele şi evenimentele economice, pe factorii sau premisele de dezvoltare, care au pregătit şi în acelaşi timp au reprezentat noul, progresul. Am atras, de asemenea, atenţia şi asupra efectului avut de acei factori, premise sau aspecte ale evoluţiei, care au limitat sau au încetinit într-o măsură mai mare sau mai mică. progresul,

1 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 24, Edit. politică,.Bucureşti, 1984, p. 6.

10

fără, însă, a-l împiedica să triumfe în cele din urmă. Dar aceasta nu a fost totul. Dată fiind vastitatea temei, ca

şi a bibliografiei, a fost absolut necesară adoptarea unei poziţii critice, sub aspect ştiinţific desigur, asupra unei cărţi sau alteia, asupra unui proces sau eveniment economic oarecare. Dar, într-o viziune dialectică indispensabilă, analiza, judecata asupra diferitelor ipostaze ale evoluţiei economice, pe plan naţional, regional sau continental au urmărit numai exprimarea adevărului istoric. În acest sens secretarul general al P.C.R., tovarăşul Nicolae Ceauşescu a subliniat: „Valoarea unei istorii cu adevărat ştiinţifice constă în înfăţişarea obiectivă a faptelor, în interpretarea lor justă, constituind astfel o oglindă a conştiinţei de sine a poporului, a maselor înmănunchind experienţa de viaţă şi de luptă a maselor şi conducătorilor"1. Cu atît mai mult se pune această problemă în cazul istoriei economice care se poate constitui în mod indiscutabil într-un instrument excepţional de înţelegere şi de acţiune în prezentul economic, mai ales pe plan mondial. „Cercetarea istorică, a spus tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secre-tarul general al P.C.R. - departe de a constitui o investigare cu caracter strict documentar a trecutului, este, în bună măsură - aşa cum a arătat viaţa - o ştiinţă a prezentului. Istoria oferă concluzii şi învăţăminte despre marile procese ale dezvoltării societăţii, ale existenţei popoarelor de-a lungul timpului, punînd în evidenţă ceea ce a fost valoros, progresist şi a servit mersului înainte al societăţii, cît şi piedicile ridicate de-a curmezişul evoluţiei şi care au costat umanitatea, au întîrziat progresul unor naţiuni"2.

Prin caracterul său concret, istoria economică rămîne astfel de o permanentă utilitate, ea puţind fi deci un element

1 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, vol.1, Edit. politică, Bucureşti, 1968, p 338 2 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 6, 1972 p 423.

11

esenţial al gîndirii economice. Învăţămintele, concluziile care se pot extrage din analiza unor fenomene economice din trecut (creşteri economice, fluctuaţii, crize, fenomene monetare, politici comerciale etc.), a mijloacelor utilizate la un moment dat pentru a contracara diferitele aspecte negative sau a stimula aspectele pozitive etc, pot sluji la interpretarea mai corectă a prezentului şi chiar pentru a crea mijloacele de acţiune necesare în cadrul economiei mondiale contemporane. Nu este deloc întîmplător că mulţi economişti, unii de mare prestigiu, laureaţi ai premiului Nobel pentru economie sau oameni politici sînt autorii unor cercetări sau lucrări de anvergură în istoria economică. De altfel, teoria economică, inclusiv cea marxistă, s-a întemeiat tocmai pe astfel de studii de istorie economică (Marx, în Capitalul, s-a bazat pe analiza economiei engleze din secolul XVIII), deoarece prin ele se asigură substanţa necesară efortului de teoretizare.

Cartea de faţă se adresează cu precădere tineretului studios (elevi, studenţi), atît celor din învăţămîntul economic, cît şi din alte domenii. O cultură economică solidă, în care cunoaşterea evoluţiei economice naţionale sau internaţionale trebuie să ocupe un loc important, asigură tocmai acea pregătire multilaterală a tineretului, exigenţă subliniată în repetate rînduri de secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

Prin specificul său cartea a urmărit să asigure o mai bună înţelegere şi o evaluare cît mai corectă a istoriei economice mondiale încercînd să răspundă unei cerinţe fundamentale, aşa încît, după cum arăta secretarul general al Partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu: cercetarea istorică ,,...să sprijine, prin concluziile sale, perfecţionarea organizării societăţii de azi, relaţiile dintre state şi naţiuni, conlucrarea pașnică dintre toate popoarele lumii."1

1 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral

12

În final doresc să aduc mulţumiri profesorului universitar doctor docent Costin Murgescu, membru corespondent al Academiei R.S. România pentru sprijinul acordat prin sugestiile şi observaţiile făcute pe parcursul redactării acestui manuscris, precum şi Editurii Albatros pentru minuţiozitatea cu care s-a aplecat asupra cărţii de faţă pe tot parcursul elaborării sale.

dezvoltate, vol. 6, 1972, p. 424.

Partea I ECONOMIA TRADIŢIONALĂ PREGĂTEŞTE

MARELE SALT

RIZE, epidemii, războaie, foamete au însoţit omenirea în veacul XVII al erei noastre. Pentru aceasta a căpătat şi

numele de „secolul de fier". Dar, privind retrospectiv, care dintre secolele omenirii nu s-au caracterizat prin fenomene similare? De ce, deci, numai secolul XVII să aibă dreptul de a fi numit astfel? Este o exagerare stilistică sau exprimă o realitate ?

Ceea ce credem că a determinat un astfel de epitet, creat la început de contemporani, apoi preluat de istorici, nu s-a datorat fenomenelor incriminate, chiar dacă ele s-au succedat cu o frecvenţă poate şocantă, nu numai în Europa, dar şi în Asia, ci mai ales faptului că ele s-au desfăşurat pe un fond economic, în care progresele (lente) se împleteau cu inerţii seculare, accentuîndu-se distorsiunile, făcînd ca toate acele fenomene şi elemente negative (în primul rînd războaiele, după cum vom vedea) să-şi mărească dimensiunea implicaţiilor. De asemenea un anumit rol, mai ales în lucrările ulterioare, în permanentizarea acestui calificativ sumbru, l-a jucat şi faptul că se făcea, voit sau nu, comparaţia cu secolul XVI, un adevărat secol de aur (şi la figurat şi la propriu), sau cu secolul XVIII, secolul luminilor, iar pe plan economic, secolul primei revoluţii industriale.

C

14

În realitate însă, secolul clasicismului european, nu a fost deloc un secol întunecat, un secol al stagnării sau regresului. Chiar dacă evoluţia economică generală în Europa (şi în Asia) nu a fost printre cele mai favorabile, s-au produs totuşi treptat, lent chiar, dar implacabil, acumulările cantitative necesare Marelui Salt din secolul următor, saltul prin care s-a creat o lume şi o civilizaţie nouă, lumea şi civilizaţia industrială. Iată de ce putem considera, împreună cu R. Mousnier - care, de altfel, a fost unul dintre cei care au pus accentul pe marasmul acestui secol -, că „un secol care poate a realizat o mutaţie a speciei umane, un astfel de secol poate fi pe drept cuvînt considerat ca fiind Marele Secol."

Capitolul 1

COMERŢUL MODIFICĂ LUMEA ŞI MENTALITĂŢILE

ARILE descoperiri geografice, această ilustrare strălucită a voinţei umanităţii de a triumfa asupra

necunoscutului, au avut consecinţe deosebite asupra întregii evoluţii economice ulterioare. Pe lîngă lărgirea orizontului general al cunoaşterii, ele au dus, printre altele, la modificări importante atît asupra structurilor, cît şi mentalităţilor economice. Şi aceasta, mai ales de cînd dorinţa pur platonică de cunoaştere a fost înlocuită de scopurile mai pe înţelesul multora: profiturile care puteau fi obţinute din exploatarea şi comerţul în aceste spaţii noi. De acum înainte generaţii şi generaţii de comercianţi şi armatori şi-au căutat bogăţia cu înfrigurare de-a lungul şi de-a latul planetei, aceasta devenind din ce în ce mai bine cunoscută, datorită lor. În acest fel comerţul şi, în primul rînd, cel maritim, a devenit un sector economic esenţial pentru dezvoltarea economică a unei ţări, mai ales atunci cînd a căpătat atributele potenţiale ale unui comerţ transoceanic intens. De altfel, comerţul a devenit, se poate spune, activitatea economică ce, prin dinamism şi spirit de întreprindere, s-a constituit ca un factor de antrenare pe drumul modernizării celorlalte sectoare economice. Prin el s-a răsucit o cheie în broasca ruginită a porţii care a deschis larg drumul modernizării

M

16

capitaliste. În acest context, nu a fost deci deloc întîmplător că

doctrina economică dominantă a epocii a fost intim legată de activitatea comercială. Mercantilismul, căci despre el este vorba, a legat, în toate variantele sale, bogăţia şi forţa unui stat de realizările comerţului, în primul rînd ale celui exterior. Fie că a fost vorba de acumularea unor cantităţi cît mai mari de metale preţioase, fie că s-a urmărit obţinerea unui excedent al balanţei comerciale, secolele XVI, XVII şi XVIII au marcat triumful mercantilismului. Chiar dacă economiştii liberali din secolul XIX, în frunte cu D. Ricardo l-au privit cu o superioritate ironică, această concepţie (devenită doctrină economică post factum) deoarece a creat obstacole în calea schimburilor libere de mărfuri pe plan internaţional; totuşi mercantilismul, fie şi numai prin doza de încurajare şi intervenţie statală în economie, pe diferite planuri (manufacturi, transporturi navale etc.) reprezintă un moment esenţial al evoluţiei economice, contribuind decisiv la restructurarea economiilor şi mentalităţilor tradiţionale.

FASCINATĂ, EUROPA PRIVEA...

Aşadar, profitul a umflat pînzele albe ale flotei, europene cutreierînd oceanul planetar. Treptat şi cele mai îndepărtate colţuri care puteau fi atinse cu micile nave de comerţ nu au mai scăpat ochiului ager al marinarilor şi nici poftei de cîştig a comercianţilor.

În fruntea acestei flote s-a aflat, desigur, Spania şi Portugalia. Dar, pe măsură ce aurul sud-american se epuiza şi forţa lor economică (şi politică) s-a diminuat. Structurile social-politice ale Spaniei, mentalitatea dominantă, de esenţă feudală, au împiedicat ca acest imens aflux de aur din El Dorado-ul sud-american să fie folosit productiv, astfel că, pe

17

măsură ce acest zăcămînt disponibil se împuţina, monarhia spaniolă a intrat într-o fază de decădere, ce se va prelungi pînă în plin secol XX.

Locul lor a fost luat în secolul XVII de o mică ţară din nord-vestul Europei, de o naţiune energică şi tenace. Într-adevăr, Olanda, marinarii şi comercianţii olandezi, cu navele lor rapide, care „ţineau" cel mai bine marea (numite şi „flaute", după forma lor), au devenit de fapt „cărăuşii mărilor". Olanda, pe plan comercial şi financiar, a devenit în acest secol placa turnantă a lumii. Pe cheiurile de la Rotterdam, Amsterdam, Enkhuise, Delpht se îngrămădeau într-o varietate uluitoare pentru orice contemporan tot ceea ce lumea producea şi comercializa la această dată. Consumul de produse „coloniale" al aristocraţiei europene era asigurat în cea mai mare parte de antrepozitele olandeze. O bogăţie imensă, provenita din rolul dominant deţinut pe piaţa mondială, se revărsa asupra Olandei. Fascinată, întreaga Europă privea la această acumulare de prosperitate fără precedent, într-un stat, mic, neînsemnat, din punct de vedere politic. Ca un adevărat alchimist care reuşise să găsească secretul pietrei filosofale, se poate spune că Olanda a reuşit să transforme fierul în aur, căci „secolul de fier", pentru restul Europei, a fost de fapt „secolul de aur" al Olandei.

Dar, se înţelege, la mijloc nu a fost nici un fel de secret, ci totul se explică prin forţa flotei sale comerciale, prin rolul dominant pe care l-a jucat în comerţul mondial, rol care a determinat la rîndul său punerea la punct a unor tehnici, practici şi forme de organizare, care au putut să deservească corect şi eficient această orientare economică evident capitalistă.

Nu este deloc întâmplător că un ţar cu idei reformatoare, care a vrut să-şi smulgă ţara din rămînerea în urmă la care era condamnată de structurile sale retrograde, aşa cum a fost Petru I al Rusiei, a mers în Olanda să înveţe acolo ce este

18

noul.

PRIMELE SOCIETĂŢI ANONIME PE ACŢIUNI

Deşi aducător de mari profituri, comerţul maritim, prin condiţiile de transport ale vremii, prin riscul navigaţiei pe nave fragile, a fost în acelaşi timp, costisitor. Investiţia făcută pentru echiparea şi aprovizionarea unei nave comerciale nu era la îndemîna oricărui comerciant sau armator chiar dacă deţinea o avere personală importantă. Ideea asocierii mai multor armatori sau mari comercianţi pentru pregătirea uneia sau mai multor nave comerciale devenise o realitate încă din secolul XVI, însă ele au avut un caracter temporar, adică, de obicei, pe durata unui singur voiaj.

De la sfîrşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII au apărut astfel de asocieri cu caracter permanent (regulated companies). Ele au deschis drumul care a dus la apariţia primelor societăţi anonime pe acţiuni, fără de care, după cum a afirmat-o Marx, nici nu ar fi putut fi vorba de capitalism.

Regulated companies au reprezentat o colaborare între asociaţi, în care fiecare acţiona, pe o anumită rută sau într-o anumită zonă, în mod independent, folosindu-şi propriul capital. Primele astfel de asocieri s-au realizat în Anglia (Moscovy Co., East Land Co., Levant Co. etc).

Cam în aceeaşi perioadă necesităţile finanţării comer-ţului maritim la mari distanţe au impus o formă nouă, superioară, de asociere: joint stock companies. Ele au fost de fapt, primele societăţi anonime din istoria economică universală în care asocierea partenerilor a fost completă. S-a creat deci o societate cu capital unic, formată din cote de participare ale participanţilor. S-a introdus responsabilitatea colectivă (specifică acestui tip de societate) în întreaga activitate a companiei de la gestionare pînă la profituri (sau

19

pierderi). Primele societăţi de acest fel au apărut tot în Anglia (East India Co., Hudson Co., South Sea Co. etc), însă cele mai bine puse la punct sub toate aspectele, care de altfel au servit ca model pentru viitor (va mai trece peste un secol pentru a deveni caracteristice economiei capitaliste) au fost cele olandeze. Dintre acestea, cea mai eficientă şi cea mai celebră a fost Compania olandeză a Indiilor orientale, ale cărei flamuri purtînd iniţialele V.O.C. (Vereenigde Oost-Indische Compagnie) au fluturat pe toate mările lumii. Ea a fost prima mare societate anonimă pe acţiuni a lumii.

Capitalul iniţial al companiei a avut valoarea de 6.459.840 florini, o sumă impresionantă pentru acel timp. El s-a format prin participarea celor 6 provincii şi a principalelor oraşe ale Olandei. Jumătate din acest capital a aparţinut oraşului Amsterdam, restul împărţindu-se între ceilalţi parteneri. Fiecare din aceştia au emis, pînă la completarea părţii lor din capitalul social, hîrtii de valoare, puse în vînzare pe piaţă, aşa că la formarea capitalului a putut participa un număr mare de oameni, cumpărători ai acestor hîrtii de valoare (acţiuni).

Societatea a primit monopolul comerţului pe o suprafaţă imensă a globului: de la Capul Bunei Speranţe spre est pînă la strîmtoarea Magellan. Iniţial a fost prevăzută să funcţioneze timp de zece ani. Dar rentabilitatea activităţii sale a fost de-a dreptul excepţională. Expresia acestei situaţii a fost creşterea permanentă a valorii acţiunilor V.O.C, care la sfîrşitul celor zece ani au reprezentat o valoare cu 200% mai mare decît cea iniţială. Ca urmare, nici nu s-a mai pus problema lichidării ei.

Desigur, şi acest fapt nu trebuie trecut cu vederea, existenţa acestei mari societăţi anonime pe acţiuni (şi a altora) nu ar fi fost posibilă dacă tot în Olanda nu ar fi existat un instrument esenţial pentru a permite activitatea sa. Este vorba de Bursa de la Amsterdam, prima bursă de valori din

20

Europa (şi din lume, de altfel), unde acţiunile V.O.C. au putut să fie comercializate.

După exemplul V.O.C. s-au înfiinţat şi alte societăţi, dintre care cea în care s-au pus mari speranţe a fost Compania Olandeză a Indiilor occidentale (1626). Acţionînd şi în cadrul unui comerţ licit, dar şi pe linia unor acţiuni mai puţin legale, unde de altfel a avut cel mai important succes al activităţii sale (este vorba mai ales de capturarea „flotei de argint" spaniole de către Piet Heyn), societatea a intrat totuşi într-un declin de durată, contrastînd net cu înfloritoarea V.O.C. Explicaţia poate fi găsită atît în cauze de natură internă, în primul rînd slaba conducere, cît şi în cele de natură externă, în primul rînd masiva concurenţă britanică, ce va reuşi să-i elimine pe olandezi din comerţul transatlantic.

Astfel de societăţi, copiind, mai mult sau mai puţin complet, modelul olandez, au fost înfiinţate şi în alte ţări: în afara Angliei, de care am mai amintit, s-au creat şi în Franţa, şi în unele oraşe şi state germane etc. A fost, de fapt, una din expresiile concrete ale modului de acţiune a statului mercantilist. El le-a acordat privilegii foarte importante inclusiv politico-administrative, ceea ce de multe ori le-a transformat, în adevărate state în stat, prin modul de conducere şi organizare a zonelor aflate sub controlul lor. Prin ele a fost amorsat procesul de colonizare, care abia ulterior, spre sfîrşitul secolului următor, va fi preluat de stat. Însă, pe măsură ce activitatea lor în teritoriile mai depărtate („de peste mări") a fost mai bine cunoscută, mai ales că ea a fost însoţită şi de mari abuzuri asupra autohtonilor, iar, pe de altă parte, activitatea unor astfel de companii privilegiate, monopolizînd comerţul cu anumite zone sau cu anumite produse, începuse să fie privită cu tot mai putină bunăvoinţă atît de lumea afacerilor, cît şi de guvernele unor state, care ieşeau treptat de sub influenţa mercantilismului. Spre

21

sfîrşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, privilegiile le-au fost astfel retrase Şi. dacă vor continua să funcţioneze nominal o vor face sub forma unor simple societăţi comerciale.

LEUL BRITANIC ÎNCEPE SĂ SE MIŞTE

Dincolo de Canal o altă naţiune fusese atrasă în aventura maritimă. Măsurile adoptate în timpul Elisabetei I - nu întîmplător unul din autori, istoricul J. R. Nef plasează o „prima revoluţie industrială" în Anglia în aceşti ani - au deschis drumul Angliei spre supremaţia maritimă. „Actele de navigaţie", opera „regicidului" O. Cromwell au consolidat în mod definitiv acest drum, transformînd monarhia britanică în cel mai puternic stat maritim al lumii, pentru o perioadă de peste două secole.

Dar, pînă a se fi definitivat complet o asemenea poziţie şi un astfel de destin, a trebuit să treacă aproape un secol, ca să fie eliminată între timp concurenţa olandeză. Nu intrăm, căci nu este scopul nostru, în prezentarea acestor războaie (navale) anglo-olandeze. Vrem doar să subliniem unele semnificaţii ale lor în perspectiva pe care ne-o dă timpul. Mai întîi, pentru că, au fost ultimele conflicte care au pus faţă în faţă forţele celor două ţări, căci de acum înainte între ele nu au mai existat conflicte militare, determinate de interese economice. Dimpotrivă, legăturile economice între cele două ţări au devenit tot mai importante. În al doilea rînd, nu ar trebui să se considere că Anglia a fost o prezumtivă şi sigură învingătoare. Cînd navele celebrului amiral olandez Ruyter au ajuns în faţa Londrei, Anglia s-a aflat, pentru prima oară de la Wilhelm I Cuceritorul, în situaţia de a fi pe punctul să suporte consecinţele unui război şi ale unei debarcări pe pământul său.

22

Nu ni se pare întîmplător faptul că de la acest conflict Anglia nu a mai fost implicată direct, cu trupe, în războaiele de pe continent, cu excepţia episodului cu ducele de Wellington, la Waterloo şi a Războiului Crimeei din 1853-1856 şi, fireşte, a primului război mondial.

Totuşi, pînă la urmă, conflictul anglo-olandez s-a soldat cu două rezultate extrem de favorabile englezilor: cîstigarea liberului acces spre supremaţia navală şi deschiderea drumului care va duce Anglia la poziţia de cea mai mare putere colonialistă a lumii, prin obţinerea primelor două teritorii din America de Nord: Noul Amsterdam (viitorul New York) si ţinutul Delaware.

ŞI TOTUŞI GENIUL LUI COLBERT NU A FOST SUFICIENT...

Nici către sud lucrurile nu stăteau prea bine pentru micuţa, dar bogata Olandă. O mare putere politico-miltară, care, de fapt, dădea tonul pe continent, nu agrea deloc prosperitatea olandeză şi supremaţia ei pe piaţa mondială. Franţa monarhiei absolutiste a lui Ludovic al XlV-lea, pe care contemporanii nu s-au sfiit să-l desemneze ca Marele Rege sau Regele Soare, nu putea să nu fi afectată de poziţia olandeză, considerată de curtea de la Versailles şi de camarila din jurul monarhului, mai mul o provocare. Desigur intervenţiile franceze în problemei Ţărilor de Jos au fost frecvente şi în trecut. Acum însă problema a căpătat şi o altă dimensiune dată de interferenţa noilor interese economice ale Franţei. Prin prisma ideologiei mercantiliste, ea a urmărit să-şi asigure o poziţie cît mai puternică în comerţul internaţional în traficul maritim, în plus factorul politic, în special maniera de conducere şi luare a deciziilor într-o Franţă feudală, supusă unui monarh absolutist, a avut propria sa contribuţie la declanşarea conflictului.

23

Cultul exacerbat al regalităţii, în timpul lui Ludovic al XlV-lea, care s-a aflat practic în afara oricărui control, influenţele nefaste ale camarilei regelui, ca şi alti factori au contribuit ca deseori regele, îmbătrînit de acum, pe tron, să confunde interesele ţării cu ambiţiile lui personale şi să împingă Franţa în aventuri militare în care, de altfel, a eşuat în repetate rînduri. Mai mult decît atît, rezultatele concrete ale acestor războaie, indiferent de înregistrarea unor victorii militare, au afectat interesele generale ale ţării, atît cele imediate, cît mai ales cele de perspectivă, ca mare putere economică. Falimentul financiar aproape total, în care s-a aflat Franţa la sfîrşitul domniei Marelui Rege, a Regelui Soare, a fost doar una din aceste consecinţe nefaste.

Astfel că, deşi în perioada domniei lui Ludovic a XlV-lea (1643-1715) Franţa a avut şansa să beneficieze de serviciile unei energii şi ale unui spirit de organizare de excepţie - şi l-am amintit pe Colbert (1619-1683), a cărui activitate, dusă pe toate planurile: comerţ, manufacturi, flotă, agricultură a asigurat noi şi bogate surse de venituri şi putere -, ele nu au fost suficiente pentru a obţine supremaţia economică. Războaiele frecvente şi nefericite, întreţinerea unei curţi strălucitoare şi numeroase, întreţinerea luxului unei nobilimi parazitare etc. au epuizat toate aceste venituri.

Războiul cu Olanda a fost deci numai un episod al unei politici generale lipsită de responsabilitate. Conducătorii militari şi politici în frunte cu regele, influenţat de camarila din jurul lui, au considerat că acest război nu putea fi altceva decît un fel de vînătoare regală, o expediţie de pedepsire a unor burghezi şi ţărani care îşi luaseră nasul la purtare. Cine, de altfel, putea gîndi că o naţiune de negustori, bancheri, pescari, fermieri ar fi putut să reziste în faţa celei mai numeroase, strălucite (şi fireşte costisitoare) armate de pe continent ?

Forţa Olandei s-a aflat, desigur, pe mare. Cum ar fi putut

24

rezista invaziei pe uscat a francezilor, cînd nu avea nici un fel de putere militară regulată? Toate aceste premise nefavorabile păreau să condamne definitiv micuţa, dar prospera Olandă. Dar iată că ele, în mod paradoxal, au acţionat într-o manieră indirectă în favoarea ei. În sensul că pur şi simplu i-au orbit pe conducătorii militari francezi ai „expediţiei". Greşelile de comandament abundă. La fel şi cele de organizare. La distanţă de cîteva secole, acum, bătăliile de la Crecy şi Azincourt păreau că nu mai oferă nici un învăţămînt care să fie demn de luat în seamă.

În acelaşi timp, strălucitorii nobili ai Franţei feudale uitaseră un singur lucru, dar unul esenţial: naţiunea olandeză. Într-adevăr, în faţa primejdiei pierderii libertăţii toţi olandezii s-au ridicat ca unul, iar atunci cînd situaţia a devenit dramatică, ei nu au ezitat să-si deschidă digurile dinspre mare ridicate cu atîta efort şi care smulseseră mării o bună parte din teritoriul ţării. Aproape întreaga ţară a fost inundată. Terenurile agricole, drumurile, ca şi fermele olandeze se aflau sub ape. Strălucitoarea armată a Franţei a început astfel să se bălăcească penibil în mijlocul unor mlaştini dezolante în căutarea unui duşman care nu putea fi văzut.

Între timp s-a pus la punct, pe plan diplomatic, o coaliţie de forţe, una din multele cărora Marele Rege a trebuit să le facă faţă ori de cîte ori dorea să mai obţină ceva. S-a ajuns în final la tratatul de la Nimègue, care a însemnat de fapt, recunoaşterea unui prim eşec al unei politici profund greşite.

Ca și cum aceasta nu ar fi fost de ajuns, iată-l din nou pe Regele Soare îmbarcat într-o nouă aventură războinică, de data aceasta pentru a impune un Bourbon pe tronul vacant al Spaniei. Fireşte că a întîlnit şi de această dată o coaliţie de puteri, iar războiul nu a avut o altă consecinţă decît secătuirea vistieriei ţării. Desigur, însă, că cheltuielile de la Curte nu au fost deloc afectate. Grijile sărăciei au fost lăsate

25

numai poporului, iar regele putea fi mulţumit căci pe tronul Spaniei s-a aflat totuşi un Bourbon.

Însă, în schimbul recunoaşterii Bourbonilor pe tronul spaniol, Ludovic al XlV-lea cu cea mai mare nonşalanţă a acceptat să renunţe la toate privilegiile comerciale şi economice de care se bucuraseră pînă atunci comercianţii francezi în monarhia spaniolă (inclusiv în imperiul colonial spaniol). Şi în favoarea cui a acceptat această situaţie? Tocmai în favoarea celor care nu ar fi trebuit: comercianţii englezi. Astfel că, fără să tragă un foc de armă, fără să aibă măcar un luptător pe continent, Anglia a obţinut o bază esenţială pentru proiectarea sa ca primă putere comercială a lumii, accelerîndu-şi brusc pasul în cursa cu olandezii şi cu atît mai mult cu francezii, care au început să piardă teren. În plus, expansiunea colonială continuă, căci mai obţin, de data aceasta de la Spania şi insula Minorca şi Gibraltarul (1704). Astfel că şi rutele comerciale ale Mediteranei încep să treacă sub controlul britanic.

Cum prin tratatul de la Menthuen (1703), Anglia a obţinut poziţii asemănătoare şi în cadrul comerţului Por-tugaliei şi al imperiului colonial portughez din America de Sud, cum a reuşit, de asemenea, să pătrundă în India, unde după tratatul de la Paris (1763) şi-a consolidat dominaţia deschizînd un drum nefast Indiei, precum şi cîteva teritorii pustii din Atlanticul de nord: insula Terra Nova şi zona din jurul Golfului Hudson, putem conchide că adevăratul învingător al tuturor acestor războaie de pe continent, declanşate de orgolii neînfrînate franceze a fost tocmai Regatul Unit britanic.

Iată de ce geniul lui Colbert nu a fost suficient, iar Franţa, deşi pe plan politic a continuat să joace un rol •esenţial, economic a fost depăşită.

26

Capitolul 2

CĂTRE O PIAŢĂ FINANCIARĂ INTERNAŢIONALĂ

NA din trăsăturile distincte ale secolului al XVII-lea pe plan politic a fost continuul proces de întărire şi

centralizare a statului monarhic european. Or, aceasta implică o mai bună şi mai eficientă organizare a activităţii instituţiilor statale. Astfel administraţia şi întreţinerea unui aparat administrativ tot mai numeros şi mai „specializat" a solicitat sume tot mai mari de bani. O acţiune similară au exercitat şi curţile regale, mereu mai rafinate, dar şi mai nesăţioase, luînd exemplul Versailles-ului cu care doreau „să concureze".

Dar deasupra tuturor acestor prilejuri (devenite capitole de buget) de cheltuieli, în mod indiscutabil că în secolul XVII pe primul plan s-a aflat întreţinerea zeului Marte. În acest secol armata, un instrument absolut necesar de conducere şi susţinere a statului monarhic feudal, a devenit mai numeroasă, mai bine organizată, mai bine dotată şi mai instruită. Or, toate acestea cereau mulţi, mulţi bani. Prin războaiele anglo-olandeze s-a deschis cursa înarmărilor navale, a construirii unor nave militare speciale, înarmate, echipate şi organizate militar. Creşterea rolului artileriei pe cîmpul de luptă s-a constituit şi ea ca un capitol deosebit în cheltuielile militare. În aceste condiţii, chiar şi în timp de

U

27

pace întreţinerea şi echiparea unei armate deveniseră extrem de costisitoare. În timp de război, deşi au continuat să se mai practice metodele medievale de întreţinere a armatelor în campanie, adică pe seama teritoriilor ocupate, jefuite sistematic, cheltuielile militare au atins cote exorbitante, depăşind pe departe posibilităţile financiare ale oricărui stat, indiferent cît de puternic ar fi fost acesta. Războaiele au devenit adevărate prăpăstii financiare şi poate exemplul Franţei, de care am mai amintit, cave a susţinut, multe războaie, fără să fi avut totuşi teritoriul naţional ocupat, iar în unele campanii a obţinut chiar victorii, este cel mai ilustrativ, avînd în vedere că la sfîrşitul domniei lui Ludovic al XlV-lea devenise practic o ţară falimentară din punct de vedere financiar.

Pentru monarhii europeni, aflaţi într-o permanentă goană după bani, orice cale, orice mijloc de a obţine cît mai mulţi bani deveniseră, astfel, binevenite. Fireşte s-a început cu mărirea numărului şi valorii impozitelor, atît a celor directe, cît şi a celor indirecte. Deşi au existat diferenţe naţionale, aceasta a fost totuşi tendinţa generală a epocii. Fiscalitatea cea mai accentuată a existat în statele din vestul Europei, unde de altfel s-a produs si o reorganizare a sistemului de percepere a impozitelor, oentru mărirea eficacităţii lui. Cea mai grea povară fiscală a apăsat pe umerii supuşilor Maiestăţii sale Prea Catolice, regele Spaniei, iar cea mai echilibrată şi diminuată a fost înregistrată în Anglia. Cel mai bine organizat sistem fiscal a fost cel francez, bazat, spre deosebire de sistemul spaniol, pe impozitele directe (la taille).

În 1609 venitul total al monarhiei spaniole a fost estimat la 16.641.227 ducaţi, dar războiul (un alt exemplu !) cu Flandra, care avusese loc cu 7 ani mai înainte, costase 42 milioane de ducaţi. Veniturile monarhului francez au fost ceva mai modeste, circa 8 milioane ducaţi, dar un sfert din ei

28

erau cheltuiţi pentru întreţinerea Curţii şi cam tot atît pentru întreţinerea (în timp de pace !) a armatei, nemailuînd în consideraţie şi alte cheltuieli legate tot de Curte şi nobilime. Deci, un rege aproape sărac, dar care nu a pregetat să se avînte în toate conflictele europene ale vremii. „Colegul" său de la Londra era încă şi mai „sărac", deşi Elisabeta I însănătoşise simţitor finanţele regatului. Veniturile monarhiei britanice au fost de numai 2 milioane de ducaţi, ceea ce au putea să. mulţumească pe Stuarţii care au domnit la începutul secolului XVII, mai ales că ei priveau mereu cu coada ochiului către strălucirea deşartă de la Versailles, Şi, mai mult decît atît, ei trebuiau să obţină, fapt de neconceput pentru restul monarhilor feudali ai Europei, aprobarea Parlamentului. Aşa că Anglia nu avea cum şi de ce să participe într-o aventură atît de costisitoare cum au fost războaiele de pe continent, cheltuindu-şi însă banii, cu multă economie şi, mai ales, eficienţă politică. Atunci cînd unul din Stuarţi a vrut să declanşeze şi el un război personal, ca şi vărul său francez, contra Olandei, parlamentul i-a interzis pur şi simplu sumele respective, astfel încît a trebuit să se abţină.

În realitate, mai toţi suveranii, dintr-un motiv sau altul, s-au aflat într-o permanentă „jenă" financiară. Ca urmare, aşa cum am amintit mai înainte, nu au pregetat să folosească orice mijloace pentru a-şi asigura venituri suplimentare, iar atunci cînd mijloacele ordinare nu au mai dat rezultate, nu au ezitat să facă apel la cele extraordinare. Exemplul îl dă tot monarhul spaniol, fiind preluat apoi de alţi suverani mai mici, germani sau italieni. Astfel regelui Spaniei îi vine ideea de a duce o politică inflaţionistă. Ca urmare, a decis reducerea conţinutului de metal din monedele sale. Dar nu s-a atins, cum s-ar putea crede, de monedele de aur sau de cele de argint, ci de cele de aramă, necesare tranzacţiilor curente, deci intens solicitate pe piaţă. A fost o idee de

29

„milioane", dacă avem în vedere că i-a adus peste 6 milioane ducaţi ca venituri. Fireşte că nu putea să devină un exemplu şi între 1613-1621 s-a declanşat în Europa centrală mai ales şi în Italia asa-numitul Kipper - und Wipper Zeit (epoca monedelor „retezate" şi oscilante). Dar desigur că nu se putea continua la infinit o asemenea operaţiune, căci ar fi fost afectate interese economice mai generale. Aşa că prinţii inflaţionişti ai Europei au trebuit să renunţe, nu fără un suspin de regret. Dar cel mai sonor suspin s-a auzit din nordul Europei, unde regele Suediei, devenit cel mai mare furnizor de aramă pentru emisiunile repetate de monede, rămînea acum cu arama nevîndută.

SPRE O PIAŢĂ FINANCIARĂ INTERNAŢIONALĂ

Dar pînă la urmă toate aceste soluţii, faţă de necesităţile crescînde, s-au dovedit simple paleative. Drept urmare apelul la bancheri pentru obţinerea de împrumuturi a devenit de acum înainte o altă trăsătură distinctă a epocii. Apare astfel datoria externă a statelor, avînd în vedere că necesităţile au fost mult prea mari pentru a mai fi acoperite numai de unul sau de un grup restrîns de bancheri (simpli cămătari, de altfel), supuşi ai monarhului respectiv, ci ea a fost legată de operaţiuni financiar-bancare aflate dincolo de graniţele statelor solicitante.

Se delimitează în acest secol o reţea de cîteva centre importante care au deservit necesităţile de bani ale diverşilor monarhi. În centrul acestei reţele s-a aflat Amsterdamul. Se poate spune; anticipînd puţin, că deşi Olanda va fi depăşită pe plan comercial şi economic general de alte state, ea şi-a păstrat încă mult timp importanţa sa financiară, aşa cum, peste aproape două secole, se va întîmpla cu Marea Britanie, depăşită din deceniul 9 al secolului XIX pe plan industrial.

30

Revenind la secolul XVII trebuie subliniat faptul că în Amsterdam au fost puse la punct tehnici şi operaţiuni de credit care vor deveni caracteristice sistemului capitalist de credit. Aici, printre altele, s-au pus în circulaţie „hîrtii de bancă", garantate de portofoliul comercial al băncilor, care au înlocuit monezile metalice, mai greu manipulabile, şi care nu reprezintă altceva, avînd în vedere rolul lor de instrument de schimb, decît viitoarele bancnote, atît de caracteristice circulaţiei monetare din secolul XIX. (Inventatorul bancnotelor se consideră a fi un baron suedez, Palmstruch.)

Unii autori, referindu-se la rolul deosebit jucat de Olanda in finanţele internaţionale, au avansat ideea că aceste plasamente externe (numai băncile din Amsterdam au avut o cifră de afaceri de 200-300 milioane florini) au afectat în final viitorul industrial al Olandei, căci au fost deturnate de la efortul intern de investiţii sume importante de bani. Aşa s-ar putea explica, printre altele, de ce Olanda, care deţinea toate atuurile modernizării, o adevărată naţiune capitalistă model aşa cum a denumit-o Marx, nu a fost cea care a înregistrat prima şi Marele Salt al revoluţiei industriale şi apoi al "industrializării. O astfel de părere nu este fundamental greşită, căci asemenea cazuri, la proporţii şi mai mari, vor mai fi înregistrate de istoria economică europeană. Astfel va fi cazul Franţei în secolul XIX, pentru care s-a dat o explicaţie absolut similară cu privire la limitele revoluţiei industriale franceze, avîndu-se în vedere rolul său esenţial pe piaţa internaţională financiară.

Dacă în cazul Franţei o astfel de explicaţie poate fi luată cu mult mai multă siguranţă în consideraţie, în cazul Olandei, în secolul XVII, trebuie să se ţină seama de mai mulţi factori, inclusiv cei referitori la dimensiunea şi potenţialul general al acestei ţări mici. Prin intermediul comerţului mondial, unde au jucat un rol cheie ca intermediari, olandezii au reuşit să acumuleze mari disponibilităţi de capital. A existat, însă,

31

posibilitatea de a fi plasate în interior în mod profitabil? În ansamblu vorbind, răspunsul este negativ. Sectorul industrial (manufacturier) olandez a rămas practic cel tradiţional. Este drept că se răspîndise sistemul manufacturilor dispersate în jurul unor mari centre urbane (F. Mendels a numit fenomenul, cu totul impropriu, „protoindustrializare"), dar el răspundea necesităţilor resimţite pe piaţa internă. Acest sistem nu numai că se autofinanţa, dar el însuşi a fost o sursă de acumulare de capital. Cererea de pe piaţa proprie nu a impus, deci, adoptarea unor măsuri menite să mărească producţia, să o îmbunătăţească la toţi parametrii. O situaţie similară a avut-o agricultura, care a fost de altfel cea mai productivă şi mai modernă agricultură europeană a vremii, servind ea însăşi ca model pentru revoluţia agricolă a secolului următor. În acest fel este evident că marile capitaluri acumulate în primul rînd din comerţul mondial continuau să rămînă disponibile, căutînd plasamente profita-bile. Şi acestea au fost oferite de foamea de bani, care bîntuia pe la curţile regale ale vremii. Astfel rolul său în finanţele internaţionale s-a delimitat de timpuriu, păstrîndu-şi-l pînă la sfîrşitul secolului XIX, deşi va fi întrecută treptat de Franţa şi mai ales de Marea Britanie. În acelaşi timp, această orientare spre exterior devenind o trăsătură specifică creşterii sale economice, va avea anumite efecte negative, numai cînd se va fi declanşat revoluţia industrială. De altfel faptul că Olanda nu a păşit prima pragul revoluţiei industriale, iar locul său pe piaţa mondială comercială a fost luat de Franţa şi Marea Britanie s-a datorat şi faptului că ea nu a avut practic o ofertă proprie de mărfuri, echivalentă cu locul şi rolul său de pe piaţa mondială.

Dintre celelalte centre financiare ale vremii mai merită să fie amintite Geneva şi Genova. Între ele au existat certe asemănări, dar şi deosebiri. Una s-a aflat în etapa depăşirii apogeului şi a alunecării treptate spre declin, în timp ce

32

steaua celeilalte de-abia se înălţa. Genova fusese la sfîrşitul secolului XVI cel mai important centru financiar al Europei, înaintea Amsterdamului, fiind principalul furnizor de bani al monarhiei spaniole, angrenată în războiul cu Flandra. Spre sfîrşitul secolului XVII, ea fusese deja depăşită nu numai de Amsterdam, dar şi de vecina sa transalpină: Geneva. Oricum merită să fie subliniat, totuşi, faptul că spre deosebire de eterna sa rivală, Veneţia, Genova a ştiut să găsească soluţii care i-au permis să reziste mai bine şocului produs de mutarea centrului comercial al Europei din Mediterana în Atlantic.

Geneva şi-a făcut intrarea în finanţele internaţionale avîndu-i clienţi atît pe regele Spaniei, cît şi pe regele Franţei. Spre deosebire însă de Genova, oraşul elveţian îşi va păstra neîntrerupt şi vocaţia sa de centru productiv, manufacturier (ulterior industrial). De aici şi vigoarea deosebită în timp pe plan economic general.

Între toate aceste centre financiare (la care putem adăuga şi Frankfurt pe Main) s-au realizat strînse legături de afaceri, creîndu-se o adevărată reţea bancară internaţională. Astfel se poate vorbi că la sfîrşitul acestui secol s-a trecut pragul realizării unei pieţe financiare internaţionale, întărită şi definitiv realizată la nivel mondial în secolul XIX.

Capitolul 3

CE S-A ÎNTÎMPLAT ÎN SECTOARELE DE BAZA... ?

N această epocă de triumf a comerţului, comerciantul a jucat un rol decisiv în dinamizarea unuia din sectoarele

economice: sectorul manufacturier.

EXTINDEREA MANUFACTURILOR DISPERSATE, DAR...

În acest secol sistemul de breaslă s-a aflat pe panta descendentă în Europa occidentală, în timp ce în Europa centrală şi, mai ales, de est, el a continuat să domine decisiv producţia industrială. De altfel, diferenţele între cele două zone ale continentului nu au fost deloc marcante, aşa cum s-ar crede, şi, în realitate, modul de organizare a producţiei pe bază de breaslă a corespuns cererii (intensităţii ei) de pe piaţă.

Treptat însă în occidentul Europei acest sistem, bazat în ultimă instanţă pe privilegii frizînd monopolul producţiei pentru un anumit produs sau grup de produse, nu a mai corespuns noilor condiţii create de lărgirea pieţii. Statutele stricte sufocau orice iniţiativă, iar privilegiile de care se bucurau împiedicau orice astfel de iniţiativă venită din afara sistemului. Era tot mai evident că sistemul corporatist, privilegiile şi monopolurile sale ar fi fost în măsură să

Î

34

blocheze orice posibilitate de progres, de a pune în acord producţia cu cererea. În Anglia, O. Cromwell a avut curajul de a trata în mod drastic această problemă, desfiinţînd şi confiscînd toate bunurile diferitelor corporaţii. Menţinerea lor în continuare a fost nominală şi, cu excepţia producătorilor din industria lînii, ramură esenţială a ţării, care, deşi au acceptat o serie de „ajustări" şi-au menţinut poziţia puternică în viaţa economică a ţării, sistemul corporatist a fost practic desfiinţat, permiţînd apariţia şi dezvoltarea unor noi forme de organizare a producţiei.

Fireşte că nu peste tot s-au putut adopta asemenea măsuri radicale, însă, trebuie spus că, deşi a fost relativ întîrziat, procesul a avut acelaşi rezultat peste tot: apariţia de forme noi de organizare a producţiei. Un rol decisiv în acest sens l-a avut comerciantul. Noii veniţi în acest sector, comercianţii, beneficiind de capital suficient şi avînd legături bine stabilite cu piaţa, nu au putut accepta tutela sistemului de breaslă din oraşe, mai ales că erau conduşi de cu totul alte principii de activitate economică decît vechii proprietari de ateliere sau manufacturi din cadrul breslelor. Ei au reprezentat cu adevărat spiritul capitalist în acţiune, urmărind asigurarea unui profit cit mai ridicat.

În astfel de condiţii s-a produs o deplasare a centrelor de producţie din oraşe către zone periurbane, unde existau condiţii mult mai favorabile pentru iniţiativele personale ale comercianţilor. De altfel, aceasiă deplasare nu a fost numai rezultatul necesităţii ocolirii privilegiilor inhibitoare ale sistemului corporatist din oraşe, ci şi a altor condiţii. Astfel un rol important în acest sens l-a jucat scumpirea forţei de muncă urbane (un fenomen de altfel general pentru secolul XVII) mai ales a celei calificate. Ori, în zonele limitrofe unor mari oraşe s-a aflat un disponibil mare de forţă de muncă ce a avut două calităţi esenţiale: era mult mai ieftină şi avea un grad de calificare suficient, căci mulţi dintre ei practicau

35

diferite meserii auxiliare celei agricole: ţesut, tors, confecţii etc. În cadrul propriei gospodării. În acelaşi timp, o astfel de deplasare spre rural a activităţii manufacturiere i-a convenit şi ţărănimii respective, care a avut astfel posibilitatea obţinerii unor venituri suplimentare binevenite. Investiţiile solicitate pentru un astfel de transfer au fost minime din partea „patronilor",căci în fond erau folosite deprinderile şi structurile deja existente. Acest calcul, voit sau nu, de eficienţă economică a fost perfect valabil şi succesul deosebit al noului tip de organizare a producţiei, numit fie manufactura dispersată, fie sistemul casnic (în Anglia, domestic system) reprezintă o dovadă clară. Indiferent sub ce formă s-a manifestat intervenţia comerciantului: cumpăra numai producţia finită sau oferea şi uneltele şi materia primă necesară, lucrătorii devenind adevăraţi muncitori salariaţi, lucrînd la domiciliu etc, această formă de organizare a constituit un factor major de pătrundere şi difuzare a relaţiilor capitaliste în sectorul „industrial". Astfel de fenomene au fost înregistrate în jurul mai tuturor marilor oraşe, legate mai ales de producţia textilă, din vestul Europei, precum şi în anumite zone din sudul continentului, mai ales în Italia, şi a fost obiectul unor studii adîncite care au permis tragerea unor concluzii importante pentru înţelegerea modului de evoluţie în sectorul' manufacturilor pînă la revoluţia industrială. Dintre aceste concluzii poate cea cu implicaţia cea mai generală, care de altfel a stîrnit şi stîrneşte în continuare discuţii printre economişti şi istorici, aparţine lui F. Mendels. El a studiat în amănunţime situaţia Olandei din acest punct, de vedere, unde, de altfel, sistemul a atins cea mai înaltă treaptă de dezvoltare. Atît de mare încît întreaga Olandă se transformase parcă într-o unică şi imensă manufactură dispersată! F. Mendels a denumit întregul proces prin termenul de protoindustrializare. Semantic vorbind termenul este impropriu. Dar si ca esenţă economică

36

este de asemenea discutabil. Dacă se consideră că este însă rezultatul unui efort de sinteză asupra unui proces de altfel complex, se poate accepta acest termen (sau oricare altul). Numai dacă ar exista tendinţa de a-l considera ca desemnînd o etapă obligatorie în cadrul unui proces mai larg, cel al industrializării, fireşte că este inacceptabil. Oricum, fie că folosim termenul de protoindustrializare, fie că nu (menţinînd „vechiul" termen de manufacturi dispersate), procesul a fost real şi, mai ales în Olanda, a fost impresionant. De exemplu, între 1650-1730 oraşul Gand a pierdut jumătate din războaiele sale de ţesut, în 1735 mai funcţionînd doar 800. De altfel procesul va continua, așa că în 1776 mai existau doar 39 de războaie de ţesut în oraşe. În acelaşi timp, în jurul oraşului, numărul războaielor de ţesut a crescut de la 5.000 la 8.000 !

Exemple similare se pot da cu principalele oraşe ale Europei centrale şi occidentale (în secolul XIX găsim o situaţie similară şi în România lîngă Braşov, ca şi în Bulgaria la Gabrovo, în acest ultim caz cererea provenind din partea Istanbulului), şi ele nu au caracterizat numai textilele, ci şi alte ramuri prelucrătoare. F. Mendels şi alţi autori (S. Pollard în Peacefull Conquest, Oxford Press, 1983) au subliniat în acest sens rolul jucat de specificul agriculturii din zonele limitrofe ale unor mari oraşe, mai ales din centrul Europei, şi anume: o agricultură de slabă productivitate, datorită condiţiilor de sol, climă etc. şi o suprapopulaţie rurală, greu de integrat într-o asemenea agricultură.

Există de asemenea un alt aspect apărut în cadrul aceluiaşi proces. În unele părţi ale Europei, s-a produs o anumită diviziune a muncii între manufacturile „rurale" şi cele urbane. Este vorba de faptul că cele urbane s-au orientat tot mai mult către operaţiuni de finisare a producţiei realizată în manufacturile dispersate rurale. Astfel, ca să dăm un exemplu ilustrativ, la Abbeville, în Franţa, manufactura lui

37

Van Robais, celebră în epocă, care a utilizat 1800 muncitori, finisa producţia provenită din munca a 10 000 de lucrători din zonă, angajaţi în cadrul „sistemului casnic".

...NU ACESTA A FOST DRUMUL DE URMAT

Manufactura dispersată, deşi o formă superioară de organizare a producţiei în sens capitalist, în Europa occidentală şi centrală, a fost totuşi o soluţie menită a răspunde mai eficient şi mai complet creşterii cererii de pe piaţă, dar ea s-a păstrat în cadrul economiei tradiţionale, nemodificîndu-i cu nimic fondul. Din acest punct de vedere ea nu a reprezentat deci drumul care va duce la sistemul de fabrică de mai tîrziu. Acest rol va fi mult mai bine interpretat de alt tip de manufacturi, şi anume de manufacturile de tip concentrat. Ele au avut, în genere, un caracter urban mult mai pregnant.

Astfel de manufacturi au existat în Franţa şi Anglia şi au fost legate cu precădere de acele sectoare de prelucrare unde dispersarea producţiei, din diferite motive, a fost mult mai greu, dacă nu imposibil, de realizat: construcţii navale, sticlărie, producţia de arme, metalurgie, minerit. În Franţa un domeniu special, devenit specific pentru mult timp de acum înainte, a fost producţia obiectelor de lux: tapiţerii, porţelanuri, oglinzi etc. Prin neobosita activitate a lui Colbert s-au înfiinţat celebrele „manufacturi regale". El a introdus aici un sistem extrem de strict şi amănunţit de supraveghere şi control al producţiei. Deviza sa a fost „calitate, nu cantitate", şi într-adevăr scopul principal a fost obţinerea unor produse de mare rafinament calitativ. Este drept că, în acelaşi timp, "o astfel de deviză, şi rezultatele producţiei propriu-zise ale manufacturilor regale, au fost valabile numai datorită faptului că au deservit cererea unui grup restrîns de

38

consumatori, în frunte cu curtea regală. Din acest punct de vedere nu se poate spune că ele au contribuit în mod semnificativ la crearea unui eventual potenţial de modernizare industrială, dimpotrivă chiar, aşa cum se va vedea, existenţa unui astfel de sector, greu de mecanizat prin specificul său, va fi un factor suplimentar de diminuare a intensităţii industrializării Franţei în secolul XIX.

Au existat şi forme, le-am putea numi periferice, prin caracterul lor marginal faţă de curentul principal al progresului, de existenţă a unor manufacturi concentrate. Este vorba de aşa-numitele case de muncă (work houses) specifice Marii Britanii în secolul XVII, unde lucrau cei condamnaţi pentru delicte minore (mai ales vagabondaj) şi copii abandonaţi sau orfani, preluaţi de autorităţile locale. Aceste „case de muncă" şi-au cîştigat rapid o tristă celebritate prin condiţiile de muncă şi viaţă deosebit de dificile. Sistemul a fost aplicat temporar şi de Franţa, prin înfiinţarea unor ateliere ale statului, unde lucrau acelaşi tip de deţinuţi. În ambele cazuri rezultatele pur economice au fost minore, ca de fiecare dată cînd a fost utilizată muncă gratuita obligatorie. Munca lor în aceste ateliere s-a dovedit ineficientă, şi în plus, ele nu au putut fi niciodată un prilej de progres Şi perfecţionare tehnică.

Manufacturile concentrate au fost cadrul în care s-au manifestat anumite progrese pe plan tehnic, care au re-prezentat acele acumulări cantitative lente, dar necesare pentru saltul calitativ din secolul următor. Este un argument în plus pentru a considera că acest tip de manufacturi şi nu cele de tip dispersat, deşi unele inovaţii sau îmbunătăţiri tehnice s-au difuzat şi în cadrul sistemului ,,casnic” al manufacturilor dispersate, au reprezentat o etapă pe drumul progresului, spre sistemul de fabrică. Dintre realizările tehnice ale acestui secol cele mai semnificative se referă la producţia de textile (introducerea tricotajului mecanic de

39

ciorapi, o primă mecanizare care a rămas fără efect global, noi coloranţi etc), la producţia de armament (mai ales mărirea simţitoare a producţiei de salpetru) şi a porţelanurilor (acum se obţine de către un alchimist german, August von Fort, aflat însă în căutarea pietrei filosofale, reţeta celebrului porţelan de Meissen) etc. Un rol deosebit l-au avut însă, mai ales în perspectiva viitorului - deocamdată utilizarea sa era limitată - folosirea în metalurgie (în Anglia) a cărbunelui şi mai ales găsirea chiar la începutul secolului XVIII a secretului fabricării cocsului, de către scoţianul Abraham Darby. Dar asupra acestui aspect vom reveni.

UN PEISAJ AGRICOL NESCHIMBAT ŞI O AGRICULTURĂ RESEMNATĂ ŞI INERTĂ

Să încercăm mai întîi să dăm o imagine à vol d'oiseau a peisajului agricol european, aşa cum se prezenta, el în secolul XVII. Mai întîi trebuie spus că după diferite modificări si restructurări ale sistemului agricol european în secolele anterioare, a încheierii, în linii mari, a efortului de punere în valoare a unor zone agricole, prin defrişări şi desţeleniri, secolul XVII a cunoscut din acest punct de vedere o anumită stabilitate a peisajului agricol. Diferenţierile înregistrate sînt mai ales sub raportul caracteristicilor proprietăţii funciare si a structurii culturilor agricole si aşa cum le găsim acum so vor menţine, pentru cea mai mare parte a continentului, încă aproape un secol.

În colţul de nord-vest al Europei agricultura s-a practicat într-un spaţiu dens populat. Terenul este cultivat la maximum. A predominat cultura cerealelor, iar creşterea animalelor a avut un caracter auxiliar.

Europa de est a fost Europa spaţiilor slab populate şi slab cultivate. Domeniile feudale, care dominau net structura

40

proprietăţii funciare din zonă, atingeau dimensiuni impresionante. Jan Zamoysky a lăsat moştenitorilor săi, „bunuri agricole" însumând 6.000 km2, iar numai domeniul Munkascz al principelui Transilvaniei număra 80 de sate. Cu toate acestea doar o mică parte din aceste domenii a fost cultivată. Domina net cultura cerealelor, iar creşterea vitelor, practicată încă în sistem de semi-sălbăticie a jucat de asemenea un rol esenţial. În zonele muntoase îndeletnicirea predominantă era păstoritul.

Europa de sud a avut din multe puncte de vedere mari asemănări cu Europa de est. Şi aici domeniile feudale au jucat un rol important, deşi nu atît de decisiv ca în est, şi aici o mare parte din domeniile şi din terenurile agricole a rămas necultivată, şi aici proprietăţile feudale au avut dimensiuni mari. Capitalul din Cordova, de exemplu, deţinea 45 de domenii, din care unele au atins 600 ha. La fel ca şi în est productivitatea agriculturii a fost slabă, iar în zonele muntoase păstoritul a jucat un rol important. Deosebirile dintre cele două părţi ale continentului, din punct de vedere agricol, au constat mai ales în faptul că totuşi în sud proporţia cultivării pămînturilor agricole a fost mai ridicată, iar în unele zone, ca de exemplu nordul Italiei s-a practicat de timpuriu o agricultură intensivă, modernă, de înaltă productivitate. Prin urmare, în ansamblu, sistemul de relaţii agrare a comportat şi el unele diferenţe, iar structura culturilor în sudul Europei, s-a bazat pe culturile de tip mediteranean: de asemenea creşterea animalelor s-a axat mai mult pe animale mici.

Vestul continentului s-a caracterizat printr-o cultivare accentuată a pămînturilor, dar mult mai „selectivă" decît în nord-vest. Acest aspect trebuie înţeles ca o cultivare numai a pămînturilor celor mai bune, cu randamentul cel mai ridicat, lăsînd terenurile mai slab productive, în primul rînd landele, dar şi pădurile, pentru creşterea animalelor. De aceea tot

41

spre deosebire de nord-vest, creşterea animalelor a jucat aici un rol important. De fapt, ambele zone, spre deosebire de restul continentului s-au caracterizat în acest secol şi prin dispariţia sau destrămarea destul de timpurie a relaţiilor agricole de tip feudal şi existenţa, într-o proporţie ridicată, a unor proprietăţi mici şi mijlocii ţărăneşti.

Intrând în analiza randamentelor agriculturii europene apar aceleaşi diferenţe importante. H. Slicher van Bath, deşi simplifică într-o anumită măsură diferitele realităţi agricole zonale, subliniază în mod deosebit o trăsătură generală: randamentul agriculturii europene, indiferent de diferenţele regionale, a fost în secolul XVII surprinzător de slab. Agricultura continentului nostru a fost pe ansamblul său resemnată şi inertă, diferenţiindu-se net, din acest punct de vedere, de dinamismul comerţului şi chiar de progresele înregistrate în sectorul industrial (al manufacturilor). Cum se explică acest fapt?

Unii autori implică factorii de climă. E. Le Roy Ladurie atrage atenţia asupra faptului că studiile de istoria climei au arătat că începînd cu 1550 s-a instalat în Europa un fel de mini-eră glaciară, care se va întinde pînă la începutul secolului XVIII. Ca urmare, numărul iernilor grele a crescut, fapt dovedit şi de măsurarea avansului gheţarilor din Alipi ca şi de descreşterile în diametru a copacilor. Alte studii şi mai aprofundate au ajuns la aceeaşi concluzie deşi au reuşit să delimiteze totuşi cîteva „ferestre" mai favorabile agriculturii, aşa cum au fosit între 1610-1640 şi 1665-1690.

Prin urmare avem o cauză: factorul climatic. Oricum l-am lua în considerare însă, mai ales că, după cum am văzut, situaţia nu a fost pe ansamblul secolului atît de dramatică din acest punct de vedere, el nu poate explica situaţia critică a agriculturii europene. De aceea trebuie să lărgim cercul explicaţiilor înglobînd şi alţi factori. Mai întîi, tehnicile agricole. Dacă există vreun domeniu în care progresul a fost

42

nesemnificativ şi chiar nu a existat deloc, atunci acesta nu poate fi decît tocmai tehnica şi metodele agrotehnice ale vremii. Cu unele excepţii nesemnificative, cea mai mare parte a Europei agricole a rămas din acest punct de vedere la acelaşi nivel cu secolele anterioare. În Europa de est, sud-est şi chiar de sud, s-a practicat sistemul cultivării în pârloagă (cultivare succesivă 1-3 ani, apoi pămîntul era lăsat „să se odihnească"), şi chiar a moinei sălbatice (cultivarea unui lot pînă la epuizare), ceea ce de fapt a însemnat diminuarea, pînă la aproape o treime (în medie) a pămînturilor cultivate. Este evident că în condiţiile în care nici măcar nu se ştia de ideea îngrăşării pământurilor, a lucrării nesatisfăcătoare a pământului cu unelte rudimentare, producţiile agricole au fost deosebit de slabe, iar în anii nefavorabili au devenit cu totul dramatice.

În al doilea rînd, relaţiile agrare şi-au jucat şi ele rolul lor negativ. Cu aceleaşi excepţii, relaţiile dominante au fost cele feudale. Mai mult decît atât, mai ales in Europa de est şi centrală, s-a produs o consolidare a acestora, concretizată printr-o foarte puternică ofensivă a feudalilor asupra pămînturilor şi drepturilor ţărăneşti. Mai întîi asupra pămînturilor comunale, apoi şi asupra loturilor ţărăneşti. Ofensiva seniorială a urmărit concentrarea domeniilor în mari latifundii, mai uşor de organizat şi supravegheat, cu scopul creşterii veniturilor. Acest proces a dus în mod obligatoriu la mărirea numărului ţărănimii dependente, singura forţă de muncă aflată la dispoziţia feudalilor. Este deci evident că un astfel de sistem care va suferi, repetăm, în Europa de est şi sud-est o permanentă accentuare, ce se va extinde şi în secolul următor, a fost incapabil să poată asigura un cadru favorabil sporirii productivităţii muncii în agricultură, tocmai prin caracterul cvasi gratuit şi obligatoriu al muncii ţărănimii iobage.

Însă, după părerea noastră, principala cauză a stării

43

generale proaste a agriculturii continentului nostru a fost războiul sau, mai bine spus, războaiele care au devastat Europa, mai ales în centrul şi estul său. Practic aici conflictele au fost atât de dese încît nu ar fi deloc exagerat să se vorbească de un nou război de 100 de ani. Oricum principala lor consecinţă, de la Atlantic pînă în Cîmpia Dunării, a fost dezorganizarea vieţii rurale la un nivel greu de imaginat chiar şi astăzi.

Războaiele au afectat cea mai mare parte din continent, dar cele mai grav lovite au fost Germania (fireşte este vorba de mulţimea de unităţi statale de pe terittoriul german) si Polonia. Pentru ambele ţări acest secol a fost cu adevărat de ”fier”. Marele scriitor polonez H. Sienkiewicz nu şi-a intitulat întâmplător unul din volumele marii sale trilogii istorice, Prin foc şi sabie. Într-adevăr, studii adîncite, bazate pe metode cantitative de analiză au dovedit efectele dramatice ale șirului de războaie care au bîntuit Polonia în acest secol. Astfel, ca să dăm doar un singur exemplu, numai în provincia Mazsovia a dispărut în urma acestor războaie 40% din populaţie, iar unul din zece sate a fost şters definitiv de pe hartă. Este o situaţie care ne scuteşte de orice comentariu.

Dar dacă Polonia a trecut prin momente atît de critice, teutonul german s-a aflat, în totalitatea sa în pragul catastrofei totale, mai ales în timpul şi ca urmare a războiului de 30 de ani (1618-1648). Avînd în vedere mozaicul politic al spaţiului german, ca şi raporturile de forţe şi de interese ale vremii, acesta a fost un permanent teatru de război al Europei. Armate duşmane sau aliate s-au perindat una după alta cu acelaşi rezultat: distrugerea şi jaful. Ar fi fost suficient să treacă astfel chiar şi o singură dată, dar atunci cînd acest lucru se repeta la intervale scurte ?! O mare parte din pămîntul german a arătat după şi chiar în timpul războiului ca un imens pustiu, unde singurul semn al vieţii erau bălăriile mişcate de vîntul care ridica nori de praf. Pierderile

44

demografice au fost atît de mari, încît, conform unor studii demografice ulterioare reiese că a trebuit să treacă aproape un secol şi jumătate pentru a se reveni la nivelul de dinaintea războiului de 30 de ani.

Consecinţe şi fenomene similare, deşi nu la aceleaşi proporţii au fost înregistrate şi în alte părţi ale Europei: în Ungaria, Cehia, aşa că este evidentă concluzia enunţată de fapt de la început: cauza principală a stării disperate a agriculturii europene ca principal sector economic al continentului a fost indiscutabil războiul.

Pentru a completa tabloul factorilor care au influenţat negativ evoluţia agriculturii în secolul XVII mai trebuie adăugaţi şi aceia care au avut de asemenea, importante consecinţe, mai ales asupra zonelor mai puţin atinse de război. Este vorba, în primul rînd, de tendinţa generală de scădere a preţurilor agricole, observabilă pe parcursul întregului secol şi care indiscutabil că a afectat rentabilitatea agriculturii, precum şi povara fiscală tot mai apăsătoare, în urma reorganizărilor şi reajustărilor survenite pe plan financiar, care a apăsat asupra clasei ţărăneşti.

În aceste condiţii nu este, deci, deloc de mirare că au fost înregistrate fenomene de penurie alimentară şi chiar de foamete în multe părţi ale continentului, că mari zone ale acestuia, eminamente agricole, nu au simţit decît cu totul firav, dacă nu chiar deloc, vîntul înnoitor al comerţului transatlantic. În acest fel, combinate şi cu succesiunea de războaie-epidemii, profilul demografic al Europei a avut mult de suferit, ca de altfel intreaga calitate a vieţii, ceea ce a contribuit decisiv la denumirea dată de contemporani acestui secol, aceea de „secol întunecat", „secol de fier" ş.a.

Am mai arătat totuşi că acest apelativ nu este deloc corect. Chiar şi în agricultură, găsim cu toate neajunsurile unele aspecte ale noului, ale progresului.

45

DECI NOUL A APĂRUT ŞI ÎN AGRICULTURĂ

Încă din secolul XVI într-un colţ al Europei se pusese la punct un sistem, agricol de o productivitate de excepţie pentru mai mult timp în întregul continent. Este vorba de agricultura din regiunile flamande, care va fi mai bine cunoscută sub numele de sistemul olandez. El a propus, mai înainte de orice, o completă cultivare a solului, nici o palmă de pămînt nefiind lăsată în afara circuitului agricol. Pentru a se evita o epuizare a solului s-a pus la punct aici un sistem complex de rotaţie a culturilor agricole, rotaţie care a avut ca elemente principale: plante cereale-leguminoase furajere-rădăcinoase. Pentru prima oară în istoria agriculturii s-a trecut la cultivarea plantelor furajere, permiţând astfel un avînt calitativ deosebit al creşterii animalelor mari. Acest sistem s-a bazat, din punctul de vedere al proprietăţii, pe loturile mici şi mijlocii ţărăneşti. El a fost complet consolidat in secolul XVII, stârnind admiraţia întregii Europe. De altfel, cum ar fi putut să existe marile aglomerări urbane ale Olandei: fără o agricultură de mare productivitate? Dar, în acelaşi timp, deşi a prefigurat viitorul, practic sistemul nu a putut fi imitat in restul Europei, căci de fapt, cîte din ţările continentului au avut în secolul XVII condiţii similare pe plan social, economic şi politic la fel ca în Olanda ?

O agricultură cu atributele noului a mai existat totuşi în cîteva zone din Germania de vest, nordul Franţei şi fireşte zona de mai veche tradiţie, cea din regiunea Padului în nordul Italiei. Cu toate acestea doar sistemul olandez constituie un model ce a putut fi urmat şi adaptat la condiţiile specifice ale Angliei, ceea ce i-a permis acesteia să înregistreze prima „revoluţia agricolă", chiar înainte de declanşarea cele: industriale, în secolul următor.

46

În rest, adică în majoritatea continentului, secolul XVII, aşa cum am mai arătat, nu a adus îmbunătăţiri notabile. Totuşi nu putem încheia acest paragraf fără să amintim două din evenimentele agricole care aparţin acestui secol. Este vorba de pătrunderea şi generalizarea culturii porumbului şi de „inventarea" şampaniei.

De la început trebuie să precizăm un fapt important: nici una din aceste realizări nu a avut vreo contribuţie la modernizarea agriculturii în acest secol, sau în cel următor. Totuşi, mai ales cultura porumbului, a constituit un eveniment cu o anumită implicaţie, în unele zone ale Europei.

Porumbul a pătruns pentru prima oară la sfârşitul secolului XVII în provincia spaniolă Andaluzia. Drumul porumbului, ca să-l numim astfel, s-a desfăşurat într-un ritm relativ lent (a durat aproape un secol), dar tenace, cuprinzînd aproape tot continentul. Cele mai bune rezultate le-a avut totuşi în Europa de sud-est şi de sud. Aici el a determinat modificări mai semnificative (mai ales în sud-estul Europei) în structura culturilor agricole şi în alimentaţia poporului. El a reprezentat o soluţie venită la timp în această zonă, pentru a asigura alimentaţia maselor, dată fiind slaba productivitate a agriculturii practicate aici, la care s-a adăugat şi instaurarea dominaţiei otomane, care a solicitat cu precădere grîul. În ţările române succesul porumbului a fost important, făina de porumb devenind hrana specifică a ţăranului român.

Ceea ce a surprins pe contemporani, atît de mult încît a fost caracterizat ca un adevărat miracol, a fost randamentul deosebit al porumbului, în comparaţie cu randamentul cerealelor existente (grîu, secară, mei). Astfel, în timp ce randamentul acestora a fost estimat în acest secol în medie la 1:3, cel al porumbului s-a ridicat la o valoare incredibilă de 1:40 (50).

În restul continentului, şi din motive pedoclimatice, porumbul nu a înregistrat succese deosebite. În Europa de

47

vest şi nord-vest el a fost folosit mai ales ca furaj pentru animale. Oricum însă, indiferent de extinderea sa, de rolul jucat în agricultura diferitelor zone, porumbul nu a produs nici un fel de modificări nici în ceea ce priveşte relaţiile agrare, nici în domeniul tehnicii agricole, ci s-a integrat perfect în cadrul agriculturii deja existente, tradiţionale. Dimpotrivă epuizarea mai rapidă a solului, trăsătură ce caracterizează cultura porumbului, a pus probleme deosebite agriculturilor unde porumbul a ocupat suprafeţe întinse, problemă care, de altfel, a fost rezolvată tot în sens tradiţional prin extinderea sistemului „în pîrloagă" şi accentuarea defrişărilor.

În ceea ce priveşte şampania, impactul său general, acesta a fost practic nul, nefiind decît un eveniment cir-cumscris unei zone foarte restrînse. Totuşi apariţia sa în secolul XVII, ca şi faptul că a devenit destul de cunoscută ulterior, ne face să-i acordăm un spaţiu în acest paragraf. Oricum, această nouă varietate de vin a avut un merit fundamental, de neuitat, chiar: a salvat una din provinciile viticole ale Franţei, binecunoscuta Champagne.

Apariţia şampaniei s-a făcut într-un context favorabil unei astfel de băuturi. În secolul XVII consumul de vin în Franţa crescuse simţitor (în 1637 parizianul a consumat 1,5hl vin pe an, iar lyonezul 2hl), vinul trecînd din categoria băuturilor de lux în acela de semi-lux, sau chiar de consum popular. În aceste condiţii aristocraţia nu putea să mai aibă gusturi „populare", aşa că au început să bîntuie în rîndurile sale diferite mode şi în ceea ce priveşte vinurile. Fireşte au fost preferate - în mod surprinzător pentru cei care cunosc calitatea vinurilor franceze - vinurile străine, cît mai exotice. Rînd pe rînd s-au perindat la Versailles şi în aristocraţia franceză: Tokay (maghiar), Lacrima Christi (italian), după care, în secolul următor, Xeres (spaniol) şi apoi Porto (portughez). Deci în acest context îşi va face intrarea în lume

48

şampania. Vinurile din Champagne au fost, în genere, vinuri

obişnuite, fără atribute calitative deosebite. Într-o epocă de creştere a consumului de vin şi a rafinării gusturilor, soarta acestei podgorii ar fi putut să fie similară cu cea pariziană. Însă un călugăr pe nume Dom Perignon, ajutat de cîţiva localnici, proprietari de vii au reuşit în jurul anului 1670, să realizeze un nou procedeu de vinificare pentru vinurile din regiune. Rezultatul a fost şampania. Dar acesta era numai primul pas. Al doilea şi cel mai important ar fi fost însă „lansarea" sa pe piaţă. Cum nu exista desigur, pe atunci, reclama comercială soarta şampaniei ar fi fost poate la fel de lipsită de importanţă, dacă Franţa nu ar fi avut ceva poate mai eficace decît o reclamă dusă la nivel european: Curtea de la Versailles. Dacă ar fi putut să se pătrundă cu şampania acolo problema ar fi fost definitiv rezolvată. Şansa a surîs din nou podgorenilor din Champagne. Un aristocrat, marchizul Brulart do Puissieux a fost salvatorul, în dubla lui calitate: proprietar de vii în Champagne şi asiduu nobil de curte. Lui i se încredinţează cîteva mostre din noul vin pentru a fi prezentat Curţii. Reuşita lui a fost deplină, căci a putut să le prezinte chiar regelui. Regelui i-a plăcut, ca urmare întreaga Curte s-a entuziasmat după noua băutură, iar dacă la Versailles a început să se bea şampanie, nu putea să nu se bea la Madrid, Viena, Berlin, Petersburg ş.a.m.d. Dar la Londra ea nu a avut un succes prea mare, aristocraţia britanică nefiind probabil atît de rafinată ca aceea franceză.

În acest fel şi-a început cariera şampania, iar Franţa şi-a mai înscris un alt produs de lux pe lista exportului său.

Dar fireşte problemele generale ale agriculturii eu-ropene, pe care le-am prezentat mai înainte, au rămas neschimbate.

Capitolul 4

...DAR ÎN RESTUL LUMII ?

STE greu de spus, văzînd situaţia atît de deosabită a diferitelor zone sau sectoare economice, care ar putea fi

imaginea sintetică a continentului nostru în acest secol al XVII-lea. Într-adevăr, o Europă dinamică şi întreprinzătoare a comercianţilor, marinarilor şi proprietarilor de manufacturi sau Europa aristocraţiei strălucitoare, dar în decădere economică. Europa generalilor şi războaielor sau Europa ţărănimii înfometate? Desigur că răspunsul cel mai corect ar fi cel care ar îngloba toate aceste aspecte, care, prin ele înşile denotă, în mod evident, că secolul XVII cu distorsiunile şi tensiunile sale a fost, în fond, un secol de restructurări, reorganizări şi acumulări.

Dar cum se prezenta la aceeaşi epocă restul lumii, ,,noi" sau „vechi".

"NOI NU AVEM CEA MAI MICA NEVOIE DE PRODUSELE INDUSTRIALE ALE DV."

De mult, de foarte mult timp, deşi poate Cruciadele au reprezentat momentul cel mai şocant pentru spiritul european, Orientul i-a atras pe europeni pentru misterul şi bogăţia, reală sau imaginară, pe care le-a reprezentat.

E

50

În mod indiscutabil, foarte mult timp, cultura materială şi spirituală a Asiei, produsele agriculturii sale milenare, ale manufacturilor şi atelierelor sale, au rămas net superioare celor europene. O atare situaţie s-a prelungit pînă în secolul XVII (şi o parte din secolul XVIII), aşa că, deşi comercianţii şi marinarii europeni sînt tot mai frecvent prezenţi pe pieţele asiatice, bătînd tot mai insistent în porţile închise ale diferitelor regate sau imperii, ei s-au aflat pe poziţia inferioară, a solicitantului, care nu a avut ce oferi, dar care ar fi dorit cu ardoare produsele de acolo. Există multe mărturii ale modului cum au fost primiţi şi trataţi reprezentanţii comerciali ai Europei de către suveranii asiatici, mai ales în cele două mari state: China şi Japonia. La începutul secolului XVII o caravană de negustori ruşi, căreia i s-a păstrat „jurnalul", ajunge la Beijing, unde a trebuit să sufere un tratament discriminatoriu şi umilitor, iar al treilea şogun, Tokugawa Yiemitsu, a interzis pur si simplu orice fel de prezenţă şi contact al japonezilor cu străinii. Singurii admişi, comercianţii olandezi, au devenit practic prizonieri într-o insulă din faţa portului Nagasaki. Dar poate cel mai semnificativ în acest, sens nu poate fi decît răspunsul dat de împăratul Chinei, Kieng Long, unei scrisori a regelui George al III-lea al Angliei (1760-1820) care a solicitat bunăvoinţa imperială pentru negustorii britanici în vederea unui comerţ avantajos pentru ambele părţi. Răspunsul chinez a fost dezamăgitor şi ar putea fi socotit un afront, dacă nu ar fi exprimat o realitate acceptată şi înţeleasă de toţi, din moment ce, printre altele, se spunea aici clar: „...noi (chinezii, n.n.) nu am acordat nici un fel de interes acestor articole şi nici nu avem cea mai mică nevoie de produsele industriale ale dv."

În schimb, europenii au avut cea mai marc nevoie de produsele chinezeşti (indiene, japoneze, etc). În secolul XVII păturile mai înstărite ale societăţii europene, aristocratice

51

sau burgheze, au trecut printr-o adevărată modă a produselor chinezeşti: mătăsuri, porţelanuri, ceai etc. În plus, din Asia mai veneau şi textilele din bumbac (indiene), care vor modifica radical nu numai gusturile europene, dar şi piaţa textilelor, diferite mirodenii şi altele, toate la un loc fiind mai valoroase, în ochii europenilor, decît aurul.

Singurul succes mai notabil din punct de vedere al penetraţiei europene în Asia în acest secol a fost obţinerea primelor puncte comerciale în India. Structurile socio-politice indiene în secolul XVII nu au putut oferi aceeaşi capacitate de rezistenţă şi ripostă ca ale celor două imperii: chinez şi japonez. Deocamdată această pătrundere nu a fost prea largă, dar oricum a fost un punct de plecare pentru viitoarea expansiune în India, care în acest secol, a servit mai mult ca o staţie releu pentru schimburile comerciale dintre China şi Europa.

Aşadar, în secolul XVII sîntem departe de acel decalaj presupus între Europa şi Asia. Din contra, comparaţia între ţările cele mai reprezentative ale celor două continente înclină clar balanţa în favoarea Asiei. De abia ulterior, cam de pe la jumătatea secolului următor, dar mai ales în secolul XIX, decalajele au apărut brusc şi iremediabil. Superioritatea economiei europene a devenit evidentă, transformînd-o pe cea asiatică într-o anexă a sa. Ca şi cum, într-o cursă de aler-gare, unul din alergători a accelerat atît de. mult ritmul încît celălalt, cu care mersese pînă atunci aproape cap la cap, a rămas parcă ţintuit pe loc. Cauza esenţială s-a aflat în deosebirile de mentalităţi şi structuri socio-politice, cît mai ales în declanşarea revoluţiei industriale europene, explicabilă printr-un sistem: specific de premise favorizatoare, aşa încît a avut o contribuţie decisivă în acest sens.

Doar Japonia, cu preţul izolării sale binecunoscute, va scăpa de acţiunea acaparatoare a europenilor, care, între

52

timp, îşi vor fi modificat şi optica cu privire la valorile culturii asiatice, în special, chineze, privită tot mai mult cu un tot mai accentuat spirit critic, dispărînd astfel complet complexul de inferioritate pe care l-au avut în secolul XVII şi în cel anterior faţă de aceste valori Acestea au fost considerate tot mai mult ca o expresie a unei societăţi rămase în urmă, arhaică, lipsită de voinţa de înnoire şi incapabilă de acţiune. Se crea astfel şi baza ideologică a superiorităţii europene, motivarea operaţiunii de subordonare şi dominaţie. Dar, repetăm, pînă se va ajunge aici va mai trece un secol, deocamdată acum, în secolul XVII, răspunsul dat scrisorii regelui englez este ilustrativ pentru raporturile pe plan economic, între cele două mari continente.

TÎNĂRA AMERICĂ OFERĂ ZAHĂR ŞI TUTUN

După ce aurul şi argintul începuseră să se împuţineze, Lumea Nouă a dispărut treptat din atenţia Europei, din punct de vedere economic. Dar după o eclipsă relativ îndelungată ea a ieşit cu o nouă ofertă, de a-ceastă dată, de natură pur economică: zahărul. Totul a pornit fireşte de la piaţă, şi anume de la piaţa Europei occidentale. Rafinarea gusturilor, înregistrată în acest secol, nu a putut să ocolească noul produs, care la început nu a avut prea mare succes. Creşterea consumului de cafea şi mai ales de cacao, l-a impus însă în gusturile europene. Zahărul a devenit pe parcursul acestui secol, deşi încă pentru un număr restrîns de ţări şi, în cadrul acestora, în limite sociale relativ înguste, un adevărat bun de larg consum, O explicaţie (de altfel cea obişnuită în toate cazurile cînd se produce trecerea la un consum larg, de masă) se află în scăderea preţurilor. Cel mai ridicat consum de zahăr pe locuitor a fost înregistrat în Anglia. Cu 5 kg de zahăr pe locuitor, la mijlocul secolului XVII, Anglia a stabilit o

53

valoare unică la aceea dată (şi pentru mult timp în com-paraţie cu alte ţări), în Europa. De aceea se' vorbea în epoca aceea că „englezul are gura cea mai dulce din Europa". În treacăt fie spus, creşterea consumului de zahăr a determinat apariţia şi consolidarea definitivă a două elemente fundamentale ale obişnuinţelor, în materie de alimentaţie, ale englezilor; ceaiul (şi el ieftinit prin importurile din Ceylon, India, China), care a dezvoltat de altfel un adevărat protocol, care va fi copiat de întreaga Europă „rafinată", în secolele următoare, şi pun-churile. Ambele produse au pătruns treptat şi în consumul popular, limitîndu-se consumul băuturilor alcoolice şi ele tot mai ieftine, ceea ce a dus, mai tîrziu, mai ales în primele decenii ale secolului XVIII, la un adevărat val de alcoolism.

Revenind la zahărul sud-american trebuie spus că creşterea cererii de zahăr în Europa a impus o permanentă lărgire a plantaţiilor de trestie de zahăr, mai ies în zona Antilelor şi Caraibelor, dar şi în Brazilia. Aceasta are la rîndul ei două consecinţe majore. Mai întîi s-au mobilizat masive capitaluri europene, apărînd astfel primele „exporturi" de capital european către America. În al doilea rînd, zahărul a modificat multe rute de transport maritim şi a introdus în traficul transatlantic de mărfuri comerţul cu sclavi negri.

Dacă aşa au stat lucrurile cu partea de sud a conti-nentului american, zahărul fiind în fond unul din primele boomuri, economice, ale acestuia, nordul continentului a avut o situaţie mult mai dificilă. Într-adevăr, primii colonişti au atins ţărmurile americane în condiţii deosebit de grele. Iluzia unei îmbogăţiri rapide, după modelul sud-american (visau un nou El Dorado), s-a spulberat, punîndu-se doar problema supravieţuirii. Pămînt exista din belşug, trebuia numai pus în valoare. În acest moment pe piaţa europeană un alt produs îşi începea o carieră, de altfel strălucită: tutunul. Există suficiente argumente care motivează că fără existenţa cererii

54

de tutun din Europa sfîrşitul coloniei Virginia ar fi fost inevitabil şi, implicit, viitorul acestor teritorii ar fi urmat poate un alt drum. Tutunul a salvat, deci, soarta primei colonii britanice din America de Nord şi, fireşte, viitorul britanic al întregii zone.

O NOUĂ MARFĂ: „PIESA DE INDIA"

Pentru marinarii şi comercianţii europeni aflaţi în drum spre Indiile orienlalo, Africa a reprezentat, în secolul XVII, doar un ţărm, presărat ici colo cu puncte de escală. Şi aşa poate că ar fi rămas mult timp, dacă nu ar fi intervenit boom-ul zahărului sud-american. Plantaţiile tot mai numeroase şi mai întinse solicitau o tot mai numeroasă forţă de muncă, pe care condiţiile locale nu o puteau oferi. Şi nici Europa de unde fenomenul de emigrare era extrem de firav şi nesemnificativ. Soluţia a fost găsită: Africa neagră !

Astfel a început pentru aproape trei secole, unul din cele mai tragice capitole ale istoriei umanităţii: comerţul cu sclavi negri. Sclavie, comerţ cu sclavi, după cum se ştie, au mai existat în istoria universală. Reluarea aceloraşi practici de o societate care se proclama creştină şi civilizată au dat o dimensiune aparte sclaviei moderne, sporindu-i tragismul. Unul din cercetătorii de prestigiu ai acestui fenomen, Ph. D. Curtin, a estimat că pe parcursul a trei secole şi jumătate, cît a durat comerţul cu sclavi, au fost transferaţi (forţat) circa 15 milioane africani; în secolul XVIII s-a atins cea mai mare intensitate cu 63% din numărul total, în secolul XVII fiind transferaţi 129.000 africani. În ceea ce priveşte destinaţia lor, aceleaşi calcule au arătat că Antilele au primit peste jumătate (53%) din total, după care urmează Caraibele şi Brazilia cu 31%, restul Americii de sud cu 10%) iar în America de nord numai 6%.

55

Factorii principali ai acestui comerţ au fost comercianţii europeni. S-au înfiinţat chiar companii specializate pe acest comerţ. Al doilea factor au fost şefii de trib locali, care în schimbul unor mărfuri oferite de europeni: ţesături de bumbac, sticle colorate, praf de puşcă - rachiul nu era implicat în acest schimb, dar era o ,,atenţie" deosebită şi agreată de şefii locali - îşi vindeau supuşii sau permiteau acţiuni de prindere a acestora, cînd aceştia se refugiau mai spre interior. Pentru uşurinţa schimburilor s-a creat un echivalent general, numit semnificativ „piesă de India". Conform definiţiei din epocă (deşi la origine a fost o bucată de pînză schimbată pe un om), „o piesă de India" a însemnat: „un bărbat între 15-25 ani, fără vreun defect fizic, avînd toţi dinţii şi toate degetele, fără membrană pe ochi şi cu o sănătate excelentă". Pentru o astfel de „piesă de India" era oferită o anumită cantitate de mărfuri. Fireşte însă că nu întotdeauna puteai găsi asemenea exemplare cu care să încarci cala unei nave, aşa că te mulţumeai şi cu alte categorii, dar care erau estimate, la aceleaşi cantităţi de mărfuri, tot în funcţie de etalonul general: „piesa de India". Astfel pentru a o echivala erau necesari fie trei copii între 8-15 ani sau trei bărbaţi între 25-35 ani, fie 4 copii sub 8 ani (!?) sau patru bărbaţi între 35-45 ani, bineînţeles toţi fără defecte fizice.

Tranzacţia şi cumpărarea au fost numai primul act, şi poate cel mai puţin şocant, al acestei drame care abia de acum înainte începea. Mai întîi trebuia să se aştepte pînă se completa toată încărcătura, căci căpitanii nu îşi puteau permite să plece cu cala pe jumătate goală. Aceasta însemna aşteptarea, în fundul calei, uneori cîte o lună şi chiar mai mult. După care începea tragedia traversării Atlanticului. Înlănţuiţi, îngrămădiţi într-o atmosferă sufocantă, în cale supra-aglomerate, într-o promiscuitate completă, în murdărie şi cu o hrană insuficientă, sutele de oameni, bărbaţi, femei, copii, trăiau chinuri fizice şi psihice

56

îngrozitoare, care ar fi putut inspira un nou Dante. În acest fel traversarea oceanului a secerat mii şi mii de vieţi şi trebuie ţinut cont că a fost vorba de indivizii cei mai viguroşi din punct de vedere fizic. Acelaşi Ph. D. Curtin, care a analizat activitatea uneia din companiile specializate în comerţul cu sclavi (Royal African Co.) între anii 1680-1688, a ajuns la rezultatul că 23,5% din totalul efectivelor transportate au pierit în timpul traversării. Unele jurnale de bord ale navelor implicate în acest comerţ, păstrate pînă astăzi, menţionează nenumărate cazuri de sinucideri colective, oameni care au preferat să se lase să moară de foame, să se sugrume cu lanţurile sau, cînd au avut posibilitatea, să se arunce peste bord, decît să mai îndure chinurile la care erau supuşi. Dacă am raporta numai procentul amintit, deşi credem că în ansamblu pierderile l-au depăşit, la numărul total de 15 milioane de oameni, care au traversat în aceste condiţii Atlanticul, ţinînd cont şi de faptul că de pe la sfîrşitul secolului XVIII, dintr-un acces de umanism (?!) se va produce reglementarea transportării sclavilor (la 1 om/tonă navă), se poate spune că pierderile au atins niveluri impresionante, care au transformat aceste transporturi „comerciale" în adevărate transporturi ale morţii.

Dar drama celor vînduţi nu s-a consumat în totalitate pe nave. Cei ajunşi la destinaţie trăiau al treilea act, şi de obicei ultimul, al acesteia, căci plantaţiile din Antile, Caraibe şi Brazilia au fost adevărate „mîncătoare de oameni". Speranţa de viaţă a unui bărbat voinic pe aceste plantaţii a fost calculată ca fiind, în medie, de aproape 10 ani. Aşa se şi explică de ce cererea de sclavi s-a menţinut fermă timp de aproape trei secole, căci un plantator era obligat să cumpere anual 8-10 sclavi. De fapt, trebuie spus că aceasta era şi singura investiţie mai importantă a plantatorilor, căci în rest, cheltuielile pentru întreţinerea forţei de muncă şi ex-ploatarea plantaţiei au fost minime. Astfel îşi aveau asigurat

57

un profit ridicat. Aşadar se poate spune că zahărul (pentru început) a fost

şi rezultatul acestei teribile drame umane, al acestei îngrozitoare cheltuieli de vieţi omeneşti. Pe drept cuvânt Ph. D. Curtin afirma: „mulţi ar vrea să scoată din istorie sclavajul (negru, n.n.), dar aşa ceva nu se mai poate, căci, vai!, el aparţine umanităţii".

Partea a II-a MARELE SALT

Ă spunem de la început ce reprezintă acest Salt. Nu este altceva decît revoluţia industrială. I-am dat această

denumire metaforică pentru că, în mod indiscutabil, acest moment de răscruce pentru omenire poate fi reprezentat grafic nu printr-o simplă accelerare pe orizontală (se mai utilizează uneori, impropriu, termenul de „demaraj", ci o „ţîşnire" spre înalturi (economistul şi istoricul W. W. Rostow a folosit termenul take-off). Un discurs istoric relativ lent a fost rupt definitiv. Performanţele economice, globale şi sectoriale, au fost împinse la un nivel sub care nu s-a mai coborît niciodată. Prin ea s-a deschis o magistrală a creşterii economice, niciodată experimentată pînă atunci, declanşîndu-se, prin apariţia primelor maşini, imensul perpetuum mobile universale - singurul posibil -, al progresului accelerat, al perfecţionării maşinilor. Ce vom afla la capătul acestei magistrale iată o întrebare la care este dificil de răspuns.

Revoluţia industrială a fost un eveniment care, nu putea

fi limitat la aspectul său tehnic şi nici nu a fost cauzată de apariţia maşinilor. Marx a subliniat primul în capitolul XIII din Capitalul, intitulat Maşinile şi marea industrie, caracterul complex al fenomenului, dubla sa natură: tehnică şi

S

59

social-economică - altfel nici nu şi-ar fi meritat numele de revoluţie industrială - precum şi faptul că nu maşinile au determinat declanşarea revoluţiei industriale: „maşina cu aburi - a spus el - ea însăşi... nu a dat naştere nici unei revoluţii industriale".

Dacă ar fi să conceptualizăm esenţa fenomenului, deosebit de complex, trebuie să se pornească de la o serie de modificări apărute pe piaţă, de apariţia unor noi necesităţi sociale pe care structurile economice tradiţionale nu au mai putut să le satisfacă. Soluţia a fost găsită de geniul inventiv al omului, în maşini, fapt care a permis rezolvarea acestor prime necesităţi, determinînd, ceea ce de altfel se aştepta de la ele - fireşte în epocă nimeni nu era conştient că se declanşase o revoluţie industrială - creşterea producţiei. O dată rezolvate, poate ceva mai uşor decît primele, dar în condiţii tot mai complexe, ş.a.m.d. Într-un şir neîntrerupt, timp de 50-80 ani, la sfîrșitul acestora economia şi, de fapt, întreaga societate se transformaseră în cu totul altceva.

Într-adevăr, s-a produs un vast şi profund proces ge-neral de modernizare, atît pe plan economic, cît şi în cel al structurilor sociale, precum şi al mentalităţilor sociale şi individuale, a întregului mod de gîndire şi acţiune umană. Acest „şoc al viitorului", poate cel mai important şi mai intens pînă astăzi, a creat omul contemporan. Lumea pe care am pierdut-o şi-a intitulat deosebit de frumos cartea un autor american, P. Laslett. Este adevărat, am pierdut această lume tradiţională,, dar am cîştigat un alt viitor. Se pierde de multe ori din vedere că ceea ce reprezentăm noi astăzi, a fost şi este rezultatul procesului declanşat acum mai puţin de 200 de ani. Ca şi cum omul ar fi păşit pe o altă planetă în care unităţile de timp şi spaţiu sînt altele, în care trăirile sînt mai rapide, în care anul vechiului pămîntean a devenit dintr-o dată, pe o nouă planetă, o lună, sau chiar o săptămînă.

Desigur că acest drum nu a fost, după cum a arătat-o cu

60

prisosinţă istoria, lipsit de primejdii. Maşinile, această multiplicare fără egal a forţei umane şi în viitor, a inteligenţei sale, nu au fost întotdeauna folosite do om în propriul său interes. În mod paradoxal, încălcînd chiar ancestralul instinct de conservare, de multe ori au fost îndreptate spre propria lui distrugere. Dar sîntem convinşi că totuşi raţiunea şi inteligenţa acestei fiinţe atît de fragile, dar atît de puternice, în acelaşi timp, care este omul, aşa cum au triumfat pînă la urmă în trecut, vor găsi resursele necesare pentru ca acest lucru să se mai întâmple şi în viitor.

Acum exact o sută de ani Arnold Toynbee, a analizat, în eseul său Lectures on the Industrial Revolution of the XVIII-th Century in England (London, 1884), conceptul de „revoluţie industrială", oficializînd termenul în circuitul ştiinţific mondial. De atunci şi pînă astăzi s-a scris enorm despre acest fenomen, una din „orele astrale" ale omenirii. Bibliografia problemei este impresionantă şi o carte recentă, pe care am mai citat-o, aparţinînd lui S. Pollard, are o bibliografie de aproape 1.000 de titluri. Pe drept cuvînt, unul din numele de referinţă ale problematicii revoluţiei industriale, britanicul J. D. Clapham remarcă, în acest context, nu fără umorul specific, că „istoria revoluţiei industriale, chiar dacă este ca o portocală stoarsă, tot mai are suficient suc".

Să sperăm, avînd în vedere ceea ce urmează, că are dreptate.

În cele ce urmează, aşa cum ne-am propus de la început,

am limitat pe cît posibil fastidiozitatea enumerării tuturor invenţiilor care au constituit procesul revoluţiei industriale. Orice istorie a tehnicii le cuprinde într-o manieră mai mult decît mulţumitoare. Ne-au interesat mai mult cauzalităţile, interdependenţele şi implicaţiile, specifice sau mai generale, ale acestui proces.

Am pornit prin a răspunde la întrebarea, absolut logică

61

şi care nu este deloc axiomatică. Ea este: de ce revoluţia industrială s-a declanşat înaintea tuturor, şi cu mult înainte, în Anglia? De ce nu în Olanda, cu priorităţi absolute pe drumul modernizării capitaliste? De ce nu în Franţa, forţa numărul 1 de pe continent cu realizări de prestigiu pe tărîm economic şi ştiinţific?

Răspunsul, urmărit de-a lungul tuturor experienţelor de revoluţie industrială şi industrializare de pînă la primul război mondial, trebuie pornit din delimitarea unui grup de precondiţii (premise) care au favorizat (sau nu) declanşarea revoluţiei industriale. Acestea sînt: factorul demografic, modernizarea agriculturii, disponibilul de capital, caracteristicile forţei de muncă, modernizarea transporturilor, condiţii generale socio-economice-politice. Nici una din ele, deşi unele au avut o importanţă mai mare, nu au fost decisive, ci influenţele lor s-au manifestat sistemic. De altfel, există strînse legături între ele: modernizarea agriculturii cu forţa de muncă, creşterea populaţiei cu forţa de muncă şi modernizarea agriculturii etc. Analiza lor este absolut necesară, căci numai caracterul şi conţinutul lor pot explica atît dimensiunea şi amplitudinea procesului, precum şi întîrzierea sau limitele lui.

Marx, în Capitalul, spunea „Maşina vine la timpul ei". Deci „timpul maşinilor" sosise. Mai întîi în Anglia. Premisele amintite explică de ce.

Capitolul 1

„ANGLIA SECOLULUI XVIII A APARŢINUT

VIITORULUI"

O REVOLUŢIE DEMOGRAFICĂ ŞI TEMERILE LUI MALTHUS

AM de la mijlocul secolului XVIII preocupările pentru starea şi evoluţia populaţiei s-au accentuat în Regatul

Unit. Părerea cvasigenerală a fost cea a scăderii şi chiar a depopulării permanente a ţării. Dar surpriză! în 1801 s-a realizat primul recensămînt britanic. Rezultatele sale sînt stupefiante pentru toţi. Cu cei 8.875.000 locuitori (Anglia cu Ţara Galilor, căci întreg Regatul Unit a avut 14.681.000 locuitori) nu mai era vorba nici pe departe de o depopulare, ci, din contra, de o foarte accelerată creştere a populaţiei; pe parcursul a aproape un secol s-a produs dublarea populaţiei ţării !

Pentru acea epocă a fost un fapt unic, mai ales că procesul a continuat în ritm alert ajungînd ea în 1830 să se producă o triplare a populaţiei. Nu întîmplâtor a fost numită ulterior de specialişti ca „o revoluţie demografică" şi, în mod indiscutabil, ea a frapat în cea mai mare măsură pe contemporani, dacă nu chiar i-a şi şocat.

Cum a fost posibil acest lucru? Desigur că la bază s-a aflat un puternic spor natural. A fost acesta, la rîndul său,

C

63

rezultatul creşterii accentuate a natalităţii, lăsînd nemodificate celelalte elemente, caracteristice vechiului regim demografic? Răspunsul este negativ şi cele întîmplate în Anglia secolului XVIII au prefigurat caracteristicile regimului demografic modern: scăderea semnificativă (mai tîrziu scăderea a fost substanţială) a mortalităţii, în condiţiile scăderii relative a ratei natalităţii, deşi în secolul XVIII menţinută încă la un nivel important.

Fireşte că pentru ca evoluţia populaţiei să fi căpătat asemenea coordonate trebuie să se fi înregistrat progrese importante în două din domeniile cheie pentru orice creştere demografică: îngrijirea medico-sanitară şi îmbunătăţirea calităţii produselor agro-alimentare.

Progresele medico-sanitare au fost remarcabile pentru această epocă. Reţeaua de aşezăminte spitaliceşti a crescut ca şi nivelul îngrijirii acordate acolo. De asemenea o serie de măsuri profilactice au diminuat efectele unor epidemii. Chiar şi condiţiile de igienă socială şi individuală (în acest ultim sens un rol deosebit a fost jucat de utilizarea tot mai generală a textilelor din bumbac, mult mai uşor de îngrijit şi mai potrivite pentru o igienă corporală, decît vechile veşminte din in, cînepă sau lînă). Inventarea vaccinului antivariolic, de către dr. Jenner, a avut o influenţă covîrşitoare asupra scăderii mortalităţii infantile, avînd în vedere că această boală secera de obicei un copil din trei pînă la vîrsta de un an, dar această influenţă, deşi vaccinul a fost obţinut în 1798, se va resimţi la nivel social după primul deceniu al secolului următor.

În ceea ce priveşte produsele agro-alimentare s-a în-registrat o creştere sensibilă, fapt remarcat de mulţi contemporani, a cantităţii de produse specifice. Ea a fost efectul unui proces de modernizare a agriculturii (vom reveni imediat asupra lui) amorsat încă de la începutul secolului XVIII, dar care s-a intensificat mai ales de Ia

64

jumătatea secolului şi care a permis asigurarea unei cantităţi suficiente de hrană, paralel cu o relativă îmbunătăţire a ei. A fost eliminată astfel orice posibilitate de apariţie a unor fenomene de foamete temute în secolele anterioare şi înregistrate încă de alte ţări europene. Anglia a fost, după Olanda, ţara care a eliminat definitiv foametea încă din secolul XVIII.

Acest context fireşte nu a fost chiar atât de complet şi bine conturat de la început. În mod aparent paradoxal în deceniul 2 al secolului următor s-a înregistrat o degradare a situaţiei alimentare mai ales a maselor muncitoreşti, dar aceasta s-a datorat mai ales creşterii substanţiale a preţului pîinii, sub impactul adoptării legii cerealelor, din 1815, decît unei slabe productivităţi a agriculturii britanice. Tendinţa generală a acesteia, a fost creşterea permanentă a producţiei agro-alimentare ceea ce a favorizat net creşterea rapidă a populaţiei. Sursele statistice dovedesc în mod indubitabil acest fapt.

Printr-o coincidenţă ciudată, în acelaşi an cu obţinerea vaccinului contra variolei, care a avut deci o contribuţie decisivă la creşterea rapidă a populaţiei prin scăderea mortalităţii infantile a apărut o mică lucrare, destinată de asemenea unei cariere îndelungate. Este vorba de Eseu asupra principiului populaţiei şi cum afectează viitoarea îmbunătăţire a societăţii (Essay on the principie of population as it affects the future improvement of society, London, 1798), iar autorul ei a fost un pastor pe nume Thomas Malthus. Fără să fi fost în intenţia expresă a autorului „eseul" său a stîrnit multă vîlvă. El venea cu o teză absolut contrară convingerii generale pe atunci în Anglia şi pe care deja am amintit-o anu-me că ţara se depopulase. Malthus susţinea - atragem atenţia că ne aflăm cu trei ani înainte de primul recensămînt - din contra că populaţia Angliei a crescut şi încă într-un ritm rapid, mult prea rapid, după părerea sa, faţă de resursele de

65

hrană ale ţării. El fusese convins de această idee, pe care de altfel o transcrie într-o „lege" pe cît de faimoasă, pe atît de falsă, de mizeria observată în cursul practicării profesiunii sale de pastor în unele cartiere ale marilor oraşe, aflate într-un proces de adevărată explozie urbană. De asemenea o contribuţie decisivă pentru formarea concepţiei sale au avut-o şi recoltele slabe din anul agricol 1795-1796, cît şi menţinerea la un nivel ridicat, datorită atitudinii adoptate de marii proprietari agricoli, a preţurilor agricole. Tendinţa preţurilor agricole a fost consolidată şi de situaţia în oare s-a aflat restul Europei în urma Revoluţiei franceze şi a războaielor care i-au urmat, care au limitat şi apoi au eliminat complet importul de cereale. Ea va fi şi mai mult accentuată după încheierea războaielor napoleoniene de faimoasa „lege a cerealelor".

Simplitatea deosebită a „legii" lui Malthus, ca şi faptul că s-a bazat deci, pe anumite realităţi obiective, a făcut-o să se impună rapid chiar şi nespecialiştilor (la drept vorbind, mai ales nespecialiştilor). Dar tot atît de paradoxal ca şi apariţia sa a fost faptul că ea nu a prins deloc în Anglia secolului al XlX-lea, simpla triplare a populaţiei pînă în 1830 contrazicînd semnalele sale de alarmă. Apoi, din deceniul 5, scăderea preţurilor agricole, creşterea salariilor reale, a veniturilor, etc. au contrazis şi mai pregnant „tezele" sale. Desigur, după cum se ştie, aceasta nu a însemnat dispariţia teoriei sale care are şi astăzi susţinători. Chiar dacă ea s-a dovedit bazată pe premise false, merită să subliniem că ea atrage atenţia, în mod indirect însă, asupra unui fapt deosebit de important pentru orice creştere economică reală şi armonioasă: creşterea productivităţii muncii în agricultură, adică creşterea resurselor de hrană trebuie să se realizeze într-un ritm superior creşterii populaţiei.

66

CEA MAI OMOGENĂ PIAŢĂ INTERNĂ DIN EUROPA

Desigur că întreaga evoluţie a populaţiei în Anglia s-a reflectat, - faptul ne interesează cel mai mult - pe piaţa internă. În primul rînd s-a produs în mod evident o mărire a potenţialului general al cererii, combinată cu creşterea - deşi minimă şi relativă ea a fost totuşi reală - a salariilor. În al doilea rînd, o astfel de creştere, ritmul ei rapid au impus modificări importante în piramida vârstelor. Baza acesteia s-a lărgit, căci categoriile de vîrstă tînără au căpătat o pondere decsebită. Ori aceasta a însemnat şi modificări în structura cererii de pe piaţă, ştiut fiind că grupele de vîrstă tînără solicită cu precădere bunuri agro-alimentare şi produse (confecţii, ţesături) textile. Cu atît mai mult situaţia a căpătat dimensiuni deosebite, cînd astfel de grupe de vîrstă au ocupat o poziţie semnificativă în structura populaţiei, aşa cum s-a întîmplat cu Anglia încă de la mijlocul secolului XVIII. Nu este deci întâmplător că modernizarea agriculturii, înregistrată cam tot în aceeaşi perioadă, nici nu ar fi avut obiect fără existenţa unei cereri susţinute de produse agricole, iar mecanizarea industriei, procesul revoluţiei industriale propriu-zise, a început în industria bumbacului.

Dar aceste consecinţe poate că nu ar fi fost suficiente. Ne gîndim, de exemplu, că Franţa în acelaşi secol a înregistrat aproape 25 milioane de locuitori, sau că urbanizarea a avut proporţii mai mari şi mai timpurii în Olanda. Cu toate acestea piaţa formată din cei aproape 9 milioane de englezi, a fost cea care a susţinut revoluţia industrială, adică producţia de fabrică. Aici intervine o trăsătură esenţială şi absolut necesară pentru a se fi putut trece acest prag. Este vorba de existenţa unei omogenităţi deosebite a pieţii interne, unică la această dată. Deci forţa de consum, puterea de cumpărare a celor 9 milioane de englezi a fost superioară celor 25

67

milioane de francezi, astfel că s-a putut susţine o creştere importantă a producţiei, determinată de apariţia sistemului de fabrică. Fără o asemenea caracteristică, rod al unei evoluţii mult mai favorabile şi difuzarea unei puteri de cumpărare superioare şi in categoriile mijlocii ale societăţii, este evident că „recepţionarea" acestei producţii din ce în ce mai mari ar fi fost îngreunată, dacă nu imposibilă. Este fenomenul care se va repeta peste aproape o sută de ani, atunci, cînd, în unele ţări, se va trece la producţia destinată consumului de masă.

Din toate acestea se desprinde o concluzie: revoluţia industrială britanică s-a bazat pînă chiar spre sfîrşitul ei (estimat a fi anul 1820) numai pe piaţa internă.

Nu putem merge mai departe dacă, în acest context., nu ne oprim pe scurt, şi asupra rolului pieţii externe, mai ales că prin tradiţia comercială veche a Angliei rolul acesteia a fost (şi poate că mai este încă) considerat, de unii autori dacă nu decisiv, cel puţin important, în procesul amorsării şi desfăşurării revoluţiei industrialei O astfel de părere este însă doar rezultatul extrapolării unor evoluţii ulterioare sau transgresării unor fapte din domenii diferite, deşi aparent alăturate.

Studii adîncite şi amănunţite asupra evoluţiei co-merţului exterior britanic în secolul XVIII şi începutul secolului XIX, cu privire la valoarea, volumul şi structura sa, dovedesc clar, fără putinţă de tăgadă, că piaţa externă a jucat un rol minor în absorbirea produselor noii industrii textile mecanizate: între 1750-1790, deci în întreaga etapă de mecanizare a acestei ramuri, exportul textil britanic a fost numai de 17%. Dacă adăugăm faptul că piaţa europeană a fost tot mai greu accesibilă produselor textile britanice, inclusiv prin blocada din 1806, pînă la mijlocul deceniului 2, ne putem da seama că fără existenţa unei pieţe interne solide, producţia de fabrică ar fi fost stopată sau limitată.

68

Hobsbawm, un susţinător al rolului pieţii externe, şi care a afirmat la un moment dat că „în termeni comerciali revoluţia industrială ar putea fi descrisă...ca triumful pieţii externe asupra celei interne", recunoaşte totuşi că nu este vorba decît de faza tîrzie a revoluţiei industriale (de fapt după 1830), şi nu de faza de început (pînă în 1790) şi cu atît mai mult ca o premisă favorabilă declanşării fenomenului.

Din acest ultim punct de vedere a existat totuşi un anumit rol al pieţii externe, dar unul indirect, fiind o sursă importantă de acumulare de capital. Dar, după cum vom vedea, aceasta nu a însemnat că acumulările masive provenite din exterior s-au şi orientat imediat, total sau într-o proporţie semnificativă, către noul venit: industria mecanizată.

BLOCAJUL „CÎMPURILOR DESCHISE"

Secolul XVIII a înregistrat ultimul capitol din destinul unei clase care a jucat un rol deosebit în toată istoria Angliei; ţărănimea engleză şi în primul rînd ţărănimea liberă, mică proprietară de pământ.

Mica proprietate funciară a fost organic legată de un sistem agricol străvechi, dar care încă din secolul trecut începuse să-.şi manifeste tensiunile. Este vorba de aşa-numitul sistem al „cîmpurilor deschise" (open fields). El s-a caracterizat, în principiu, printr-o fărîmiţare accentuată a micii proprietăţi. Fărîmiţarea mergea pînă acolo încît s-a ajuns la simple parcele de pămînt, de obicei fîșii lungi (dimensiunea obişnuită fiind 200 metri/20 metri), care se întrepătrundeau unele cu altele, într-o ţesătură imposibil de descifrat decît numai de către ţăran, care îşi putea recunoştea pămîntul după semne numai de el ştiute. O astfel de situaţie a generat fireşte şi un tip special de relaţii.

69

Într-adevăr, cum de obicei aceste mici parcele, înşirate una lîngă alta, au aparţinut mai multor proprietari, practic devenise imposibil ca unul din ei să-şi lucreze individual pămînlul. Lucrările agricole s-au desfăşurat astfel, prin forţa lucrurilor, în comun, fără să se mai ţină cont a cui era parcela respectivă. După recoltat, pînă la noul semănat terenurile eliberate serveau drept păşuni pentru animalele comunei respective.

Este evident că în cadrul acestui sistem, dacă unul dintre proprietari ar fi dorit să facă modificări, să îmbunătăţească într-un fel oarecare modul de cultivare a pământului pentru a obţine o producţie mai mare, solicitată tot mai mult pe piaţă şi favorizată prin tendinţa de creştere a preţurilor agricole, nu ar fi avut această posibilitate. Astfel orice fel de iniţiativă personală a fost blocată tocmai de „cîmpurile deschise".

Pe acest fond general de structură a proprietăţii şi de presiunea spre o rentabilizare a activităţii agricole, presiune susţinută de piaţă şi conjunctura ei, s-a produs un fenomen de maximă importanţă social-economică pentru întreaga desfăşurare ulterioara a evenimentelor. Consecinţele sale, pozitive (privite în perspectivă istorică şi a revoluţiei industriale) sau negative (în perspectivă imediată, ca destine individuale sau ale unei clase întregi) s-au reflectat la scara întregii naţiuni. Este vorba de restructurarea proprietăţii funciare engleze în cadrul procesului numit de „împrejmuire" (enclosure) desfăşurat din iniţiativa şi în folosul marilor proprietari englezi. El s-a soldat cu eliminarea treptată, dar implacabilă, a micii proprietăţi şi reorganizarea agriculturii engleze pe baza marii proprietăţi funciare. Acest fenomen, început încă din secolul trecut, a căpătat o intensitate deosebită de la mijlocul secolului XVIII şi se va desfăşura, cu rezultatul final amintit, pînă la începutul secolului XIX.

70

„ÎMPREJMUIREA" NU A FOST UN ACT FORMAL, CĂCI GREUL DE ABIA ÎNCEPEA

„Împrejmuirea" nu a fost însă deloc un act formal, care a depins numai de simpla dorinţă a marilor proprietari, chiar dacă el s-a desfăşurat în folosul exclusiv al acestora. O astfel de optică dovedeşte necunoaşterea istoriei economice a vremii.

Astfel, mai întîi marele proprietar a trebuit să obţină de la parlament un „act de împrejmuire" (enclosure act); analiza numărului de astfel de acte emise de parlament măsoară intensitatea fenomenului într-o anumită etapă. Nu a fost desigur o greutate deosebită, căci şi parlamentul era format din reprezentanţi ai marilor proprietari. Dificultatea a constat în dovedirea de către solicitator că are sursele băneşti necesare punerii în aplicare a actului solicitat, căci trebuiau bani pentru plata despăgubirilor stabilite, către micii proprietari (aici aveau loc cele mai mari abuzuri), pentru împrejmuirea propriu-zisă a proprietăţii la suprafaţa cerută a fi împrejmuită şi mai ales pentru punerea în valoare a întregii suprafeţe.

În majoritatea cazurilor, marii proprietari englezi au fost, pe la mijlocul secolului XVIII, la fel ca toţi latifundiarii de pe continent, lipsiţi, în genere, de mari mijloace băneşti lichide. Rangul şi poziţia nu le-au fost deloc susţinute de situaţia materială. Dar în ajutorul lor a venit un sistem de credit, de asemenea unic în Europa (şi în lume) la acea dată, care a finanţat practic întregul proces de împrejmuire cu toate obligaţiile implicate (amintite mai sus). Nici acest fapt nu a fost deloc ceva facil cum s-ar crede, de la sine înţeles. Creditele obţinute de proprietarii implicaţi în acest proces nu au fost ieftine: dobînda practicată pe piaţa engleză a fost redusă (5%), în genere, în timp ce creditele agricole au

71

suportat dobînzi de aproape 25%. A fost fireşte expresia neîncrederii băncilor într-o asemenea „afacere". În acelaşi timp, analizate dialectic, creditele scumpe au avut şi consecinţe pozitive. Astfel, de la început marii proprietari angrenaţi în procesul de valorificare a pămînturilor lor „împrejmuite" au fost obligaţi să urmărească în mod sistematic şi consecvent micşorarea, sau menţinerea cît mai scăzută, a cheltuielilor de producţie. Acest efort, combinat cu conjunctura favorabilă a pieţii, reprezentată prin preţurile agricole în creştere, au făcut ca, poate, în mod surprinzător pentru bănci, rambursarea creditelor să se facă relativ rapid. În acest fel marea proprietate funciară engleză, spre deosebire de cea de pe continent, antrenată sau nu într-un proces similar (fireşte într-o etapă ulterioară), a putut trece relativ rapid, pe baze moderne, la autofinanţare. Cum preţurile agricole se vor menţine favorabile timp de aproape 50 de ani, rentabilizarea marilor proprietăţi a fost asigurată din plin şi astfel aristocraţia funciară britanică - o altă deose-bire faţă de cea de pe continent - s-a transformat într-o clasă care a avut o forţă economică reală.

Desfiinţarea micii proprietăţi a transformat aproape o întreagă clasă socială. Mulţi, foarte mulţi dintre foştii ţărani, care au primit o despăgubire modică, au ajuns destul de repede să nu mai aibă din ce trăi. O parte din ei s-au angajat tot în agricultură fie ca muncitori agricoli, fie, în cazuri mai fericite, arendaşi-fermieri pe marile proprietăţi. În Marea Britanie instituţia arendării s-a deosebit de aceea din cea mai mare parte a Europei, prin faptul că de obicei contractul de arendare a fost încheiat pe o perioadă lungă de timp (15-20 de ani), făcînd ca aceşti fermieri-arendaşi să devină şi ei înşişi un factor de modernizare, fiind direct interesaţi să realizeze investiţii proprii.

Cea mai mare parte din cei deposedaţi de pămînturi, însă, înghesuindu-se in cartiere insalubre, au accentuat

72

mizeria oraşelor. Ei au reprezentat un disponibil uriaş de forţă de muncă liberă, atît de necesară noii industrii care începea să se înfiripeze şi care s-a putut consolida tocmai pe baza ieftinătăţii forţei de muncă.

În sfîrşit, unii din aceşti dezmoşteniţi, mai puţin capabili să se adapteze, au îngroşat rîndurile lumpen-proletariatului. Vagabondajul a ajuns atît de intens încît a trebuit să se reactualizeze vechile legi draconice medievale contra acestuia, sau să se adopte unele noi. De asemenea, o parte din foştii ţărani vor emigra în coloniile de peste Atlantic, ori în noul stat (S.U.A.) creat în locul lor. Aşadar avem de-a face cu un fenomen, cu implicaţii esenţiale asupra întregii evoluţii a ţării.

Revenind la agricultură „împrejmuirea", înţeleasă în sensul punerii în valoare a pămînturilor „împrejmuite" de către marele proprietar, nu ar fi fost nici aşa suficientă. A trebuit să mai intervină şi altceva, care să ducă la crearea acelei agriculturi moderne, cu o productivitate ridicată şi care să-i permită Angliei să fie şi ţara unei „revoluţii agrare".

CUM UN PAIR AL ANGLIEI SE FACE FERMIER, IAR REGELE ANGLIEI SCRIE ARTICOLE PE TEME AGRARE

În 1731 librarii englezi au pus în vînzare o carte a unui autor cu nume mai puţin cunoscut: Jethro Tull. Păstrînd fireşte proporţiile, se poate spune că această carte a fost un adevărat bestseller al anului. Surpriza a fost cu atît mai mare cu cît nu era vorba de o carte de aventuri şi nici despre un roman de genul celor gustate în epocă. Era, din contră, prin conţinut, foarte aridă. Prezenta nici mai mult nici mai puţin, decît modul cum era cultivat pământul în Olanda şi în unele zone din Franţa şi Germania, cuprinzînd, însă, şi un fel de în-dreptar practic, rod al propriei experienţe despre felul în

73

care trebuia lucrat pămîntul pentru a se putea obţine recolte mari.

Cum se explică succesul deosebit al unei asemenea cărţi? Răspunsul este simplu. În mod evident, ea a răspuns unei anumite necesităţi. Marii proprietari englezi erau pregătiţi, se poate spune, pentru a urma acele sfaturi şi să adopte acele soluţii care să le permită să-şi rentabilizeze proprietatea. Cartea lui Jethro Tull a venit, deci, la timp. Ea a adus toate informaţiile necesare, iar faptul că ea a cuprins şi prezentarea unei experienţe proprii concrete dovedea şi posibilitatea practică a unui astfel de efort. Într-o succesiune rapidă apar noi şi noi cărţi, tratate mai docte, lucrări de popularizare, studii, reviste, societăţi, toate urmărind acelaşi scop: sprijinirea şi promovarea aplicării noului în agricultură, in 1784 a apărut celebra revistă „Annals of Agriculture". Printre colaboratorii ei s-a aflat însuşi regele George al III-lea, care a semnat articole sub pseudonimul de George Fermierul. Înteresul pentru agricultură a fost atît de mare în rîndurile aristocraţiei britanice, încît, fapt remarcat nu fără umor de scriitori contemporani din conversaţiile specifice înaltei societăţi au dispărut dintr-o dată subiectele preferate: caii, cîinii şi vînătoarea de vulpi, apărînd subiecte cu totul noi, dar tot atît de pasionante: fertilizări, drenări, irigaţii, asolamente, îngrăşăminte, cultura rapiţei etc.

Nu mai poate, deci, să mire faptul că un mare aristocrat, cu o carieră politică în plină ascensiune şi sortit celor mai înalte funcţii, un pair al Angliei, aşa cum a fost vicontele de Townshend a renunţat la toate acestea pentru a se dedica noii agriculturi. Domeniul său principal, aflat în comitatul Norfolk, nu a fost nici pe departe o proprietate care să motiveze o asemenea hotărîre. Cea mai mare parte a proprietăţii a fost formată din lande, nisipuri şi mlaştini, turbării. Totuşi decizia aristocratului a fost tocmai expresia acelei stări de spirit, care a permis ca marii proprietari, atraşi

74

tot mai mult spre o conducere directă a domeniilor lor, să fie definitiv antrenaţi de ideile „noii agriculturi". Făcînd investiţii, uneori impresionante ca valoare, au reuşit să-şi transforme radical domeniile, mai ales pe seama pământurilor socotite pînă atunci categoric neagricole. Vicontele Townshend şi-a transformat domeniul din Norfolk, aplicînd noile principii şi metode de lucru în mai puţin de zece ani, într-o adevărată grădină. Domeniul său a devenit un fel de Mecca a pasionaţilor de agricultură, fiind obiectul admiraţiei contemporanilor, nu numai a celor englezi. Exemplul său a fost urmat rapid de alţi proprietari din comitat - de altfel cum să nu fi fost dacă domeniul a devenit nu numai productiv, dar deosebit de rentabil? - aşa că noua agricultură a fost cunoscută un timp sub numele de „sistemul din Norfolk".

Alţi promotori ai noilor sisteme de punere în valoare a pămînturilor, precum celebrul Coke de Holkhem, au contribuit decisiv la înscrierea definitivă pe drumul modernizării a agriculturii engleze. Multe elemente ale acesteia au fost preluate de la agricultura olandeză, dar ele au fost adaptate la condiţiile de climă şi de sol engleze, precum şi la condiţiile marii proprietăţi. S-au pus, de asemenea, la punct tehnici noi de drenare a terenurilor mlăştinoase, de fixare şi irigare a solurilor nisipoase, făcîndu-le productive; s-au realizat asolamente complexe, punîndu-se accentul pe plantele furajere şi rădăcinoase (utilizarea rapiţei pe solurile nisipoase din Norfolk de către Townshend i-a adus rapid porecla de Townshend - „Rapiţă"). Ameliorarea uneltelor agricole şi crearea unora noi, de mai mare productivitate, ca: plugul pentru arături adînci, semănători pe mai multe rînduri, grape mai perfecţionate etc, au permis o lucrare mai bună a solului, cu efecte deosebite asupra producţiei. Trecerea la cultivarea de păşuni artificiale, a plantelor furajere au permis progrese specta-

75

culoase în zootehnie. Caracterul său ştiinţific se accentuează , în zootehnie unde, prin încrucişări succesive s-au obţinut noi rase de animale (Darwin va avea un important material de studiu la crescătorii de animale englezi), de înaltă productivitate, devenite de atunci celebre în întreaga lume.

Să ilustrăm doar cîteva cazuri din acest domeniu. Conform datelor unor studii recente, zootehnia engleză a ajuns la performanţe deosebite în secolul XVIII. Astfel, dacă în primele decenii ale secolului XVIII greutatea medie a unui bou a fost de circa 170 kg, a unui viţel de circa 20 kg, a unei oi de circa 10 kg, ş.a.m.d., peste 80 de ani s-a ajuns la circa 300 kg, circa 70 kg şi respectiv circa 30 kg. Progresul este cu atît mai impresionant - în unele ţări europene el nu va fi atins nici după un secol - cu cît cifrele se referă la media pe ţară, căci unele performanţe locale au fost şi mai înalte. Şi acesta a fost doar un început.

În acest fel agricultura engleză a putut răspunde prompt solicitărilor pieţii, creşterii rapide a populaţiei, susţinînd şi catalizînd acest proces.

DRUMURILE ŞI CANALELE AU CREAT O ADEVĂRATA PIAŢĂ NAŢIONALĂ

Starea mijloacelor de comunicaţie şi implicit moder-nizarea transporturilor nu a fost deloc o premisă secundară în declanşarea şi dimensionarea optimă a revoluţiei industriale. Din contră, se poate afirma că fără existenţa unui sistem de comunicaţie rapid şi ieftin, în mod indiscutabil, producţia crescută de fabrică ar fi întâmpinat mari dificultăţi de desfacere dacă nu ar fi putut chiar să se blocheze la un moment dat. Numai o astfel de condiţie a permis crearea unei pieţe interne extinsă la limitele sale naţionale permiţînd o circulaţie nestingherită a mărfurilor inclusiv a celor ce vor fi

76

produse de fabricile nou înfiinţate. Din punctul de vedere al stării drumurilor se poate

spune că a fost singurul domeniu unde Franţa a avut un avans, la mijlocul secolului XVIII drumurile franceze fiind superioare celor engleze. Numai posibilitatea de a transporta mărfuri pe cale maritimă, prin cabotaj, a salvat o bună bucată de timp aprovizionarea Angliei, mai ales că distanţele faţă de coastă nu au fost în general mari. Dar cînd intensitatea cererii de pe piaţă, ca şi dimensiunile ei s-au mărit, sistemul de drumuri engleze şi-a dovedit imediat incapacitatea şi primitivitatea.

Într-adevăr, drumurile din interiorul Angliei se aflau într-o stare deosebit de proastă. Datorită climei umede, în mai toată perioada anului se circula foarte greu, pe aceste drumuri - de fapt ele rămăseseră neschimbate din timpul lui Chaucer, autorul Povestirilor din Canterbury, - iar toamna şi iarna ele deveneau impracticabile, transformîndu-se în simple şleauri pline de noroi. Părţile mai bune ale acestei reţele rutiere au coincis cu vechile drumuri romane, care se mai păstraseră. Evident că în aceste condiţii atît durata transportului, dar mai ales costul lui au fost factori profund inhibitorii, care au limitat piaţa de desfacere a anumitor produse la o zonă foarte restrânsă, în jurul centrului producător.

Spre deosebire de alte investiţii, cele în construcţia de drumuri nu au un rezultat remarcabil direct şi imediat. De aceea efortul de modernizare a drumurilor a trenat destul de mult timp. Singurul progres, într-o primă etapă, a constat într-o mai bună îngrijire a drumurilor existente şi o relativă îmbunătăţire a calităţii lor. Banii necesari au fost obţinuţi prin introducerea sistemului de drumuri cu taxă (fiind plătite „la barieră"" s-au numit turnpike roads). Sistemul ca atare a întîmpinat unele rezistenţe locale, dar date fiind rezultatele sale pozitive el s-a generalizat. Acest lucru s-a petrecut pînă

77

spre sfîrşitul anilor 1760. Într-o a doua etapă, pe o bază financiară superioară, mai

ales că necesitatea unor drumuri mai bune devenise tot mai evidentă, s-a putut trece la construirea primelor drumuri moderne. Au apărut primii constructori de drumuri, din aceeaşi categorie a unor adevărate genii practice care au ilustrat într-o manieră impresionantă întregul proces al revoluţionarii industriale. Unul dintre aceştia, de fapt primul nume mai cunoscut dintre constructorii de drumuri, John Metcalf, care, deşi orb din naştere, a fost proiectantul şi executantul drumurilor de pe terenurile instabile din comitatele Lnncaster şi York, între 1760-1790. Dar cel mai cunoscut dintre ei a fost, desigur, scoţianul John Mac Adam, primul constructor modern de drumuri. Principiile sale de construcţie, dezvoltate apoi de Thomas Telford, au rămas valabile pînă astăzi. De altfel, chiar numele său ca o re-cunoaştere supremă a acestui merit, a devenit un substantiv comun (macadam) desemnînd astfel de tipuri de drumuri (pavate cu piatră).

Cu ajutorul lor Anglia a reuşit într-un răstimp relativ scurt, nu numai să elimine handicapul care a separat-o de Franţa, dar să şi ajungă să aibă cea mai rapidă şi bună reţea rutieră din Europa, încă înainte să se fi înregistrat efectele multiple ale mecanizării industriei textile a bumbacului.

Totuşi problema căilor de comunicaţie nu a fost definitiv rezolvată prin noile drumuri. Problema transportării mărfurilor de valoare mică dar cu volum mare, ca de exemplu cerealele sau cărbunele rămăsese practic nerezolvată. În special transportul cărbunelui intrase într-o fază deosebit de critică, dacă nu chiar dramatică. De mai mult timp acesta fusese folosit în Anglia pentru încălzitul locuinţelor. Dar transportul unei tone de cărbune de la Londra la Birmingham (circa 100 km) ajunsese să coste aproape 5 lire, iar transportarea aceleiaşi cantităţi la 200 km, de exemplu pînă

78

la Leeds, ridica acest preţ la 13 lire. O sumă exorbitantă, dacă ţinem cont de faptul că salariul pe un an al unui muncitor agricol ajunsese la aceeaşi dată la 13 lire! In aceste condiţii transportarea cărbunelui în interiorul ţării devenise extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă, iar masele populare nu îşi puteau permite să cumpere un cărbune atît de scump. Anglia întreagă s-a aflat în pericol, după cum s-a exprimat unul din autori, fără să exagereze prea mult, „să moară de frig".

Extracţia de cărbune, o ramură de tradiţie în Anglia, a traversat astfel o etapă de mari dificultăţi, căci cantităţile de cărbune extrase se acumulau tot mai mult în stocuri, în timp ce în ţară se resimţea acut lipsa de cărbune. Transportul, pe drumuri, fie ele şi modernizate, a fost cu totul nesatisfăcător faţă de necesităţi şi ineficient pe plan strict economic.

Atunci s-a impus soluţia construcţiei de canale, luînd exemplul altor ţări şi, în primul rînd, al Olandei. Din punct de vedere al condiţiilor geografice specifice, Anglia a beneficiat de anumite avantaje: cursuri de ape relativ scurte, puţin adînci, dar cu debit constant tot timpul anului şi cu o viteză redusă, cumpenele apelor fiind puţin accentuate. Dar şi aici s-a pus problema finanţării, mai ales că sumele solicitate au fost enorme. Dar şi necesităţile au fost mult prea stringente. Ca urmare, capitalul particular a fost obligat să se implice direct într-o investiţie extrem de costisitoare.

Şi de această dată iniţiativa a aparţinut tot marii aristocraţii britanice care, de obicei, pe lîngă activitatea agricolă a fost profund legată şi de alte activităţi productive. Astfel, primul canal a fost construit cu capitalul şi din iniţiativa ducelui de Bridgewater, care a fost şi proprietarul unor mine de cărbune de lîngă Manchester. Deşi minele sale se aflau doar la circa şapte mile de oraş, costul transportului a fost atît de mare încît, scumpindu-se preţul, cărbunele i-a rămas nevîndut. Atunci şi-a făcut un calcul simplu: dacă ar

79

putea ieftini transportul, chiar dacă preţul cărbunelui ar scă-dea, cantitatea vîndută va fi atît de mare încît va putea acoperi această scădere relativă a preţurilor, asigurîndu-şi un permanent şi stabil profit. Deci, urma să vîndă" mai ieftin, dar mai mult, iată cheia unui comerţ destinat unui consum de masă.

Singura soluţie menită a-l face să atingă acest scop nu putea fi decît construcţia unui canal, care să lege minele sale de Manchester. Însă, numai un aristocrat cu averea ducelui de Bridgewater şi-ar fi putut permite să pună în practică un asemenea proiect, care în final l-a costat exorbitanta sumă de 250.000 lire sterline, într-o epocă în care nu apăruseră încă averi (totale !) care să atingă un milion de lire sterline. A fost un risc, dar care s-a dovedit extrem de eficient pe plan economic. A avut şi norocul de a fi putut utiliza serviciile unui alt geniu constructor, din aceeaşi categorie amintită mai sus, J. Brindley, şi el pe jumătate analfabet, însă dotat cu o memorie uluitoare şi un impresionant simţ al terenului. Fără să realizeze în prealabil un proiect trecut pe hîrtie sau să facă toate calculele necesare, John Brindley a reuşit o performanţă atît de şocantă pentru contemporani, încît a fost considerată ca o a opta minune a lumii: un canal perfect orizontal şi în întregime artificial, care pornea direct din interiorul minei pînă la Manchester. Cu tot costul exorbitant al construcţiei, amortizarea s-a produs rapid, căci după punerea lui în funcţiune vânzările de cărbune ale ducelui de Bridgewater s-au triplat.

În acelaşi timp el a servit drept exemplu. În deceniile următoare s-a declanşat o adevărată „manie a canalelor", care va duce la construcţia unei reţele naţionale de canale, transformînd interiorul Angliei într-o adevărată „mare interioară".

Prin aceste realizări prin care s-a creat un sistem eficient de transporturi, s-a putut pune la dispoziţia noii industrii

80

mecanizate şi producţiei sale crescînde întreaga piaţă internă, condiţie indispensabilă susţinerii unui astfel de proces.

DOAR 100 LIRE I-AU FOST NECESARE LUI ROBERT OWEN

Disponibilul de capital a jucat fireşte un rol important în declanşarea revoluţiei industriale. Din acest punct de vedere Anglia a beneficiat de acumulări interne de capital destul de mari, avînd ca surse principale: comerţul extern, agricultura, sectorul manufacturilor etc. Numai că şi alte ţări din Europa au avut situaţii similare, dacă nu chiar superioare. Astfel au fost Olanda, Franţa. De aceea judecarea rolului jucat de disponibilul de capital în Anglia revoluţiei industriale trebuie făcută, pentru a avea o imagine corectă, în legătură cu realitatea epocii.

Mai întîi trebuie ţinut seama că, deşi banii existau, ar fi fost foarte greu să-i orientezi spre un sector despre care nu se ştia ce profituri ar fi putut aduce. Alte sectoare: comerţul, băncile şi chiar agricultura asigurau la acea dată profituri suficiente pentru a determina orientarea capitalurilor către ele. De aceea a fost dificil să se obţină banii necesari primelor investiţii industriale. Chiar în 1770, după ce se crease o perspectivă mai clară pentru investitori asupra posibilităţii rentabilizării eventualelor investiţii în noua industrie, totalul acestora a fost estimat la 1 milion de lire sterline, în timp ce numai pentru construcţia canalului Worsley, ducele de Bridgewater investise 250.000 lire sterline. În 1801 in-vestiţiile industriale au fost estimate la 3 milioane lire sterline. Deci, ca o primă concluzie, nu trebuie să se considere că revoluţia industrială s-a realizat pentru prima oară în Anglia datorită bogăţiei sale de capital, căci aceasta ar însemna să se pună, în mod greşit, un semn de egalitate între

81

existenţa acestui mare disponibil de capital, în general, cu capitalul investit în noua industrie.

De fapt, din punctul de vedere al investiţiilor industriale, ceea ce într-un fel a salvat revoluţia industrială a fost tocmai faptul că primele investiţii industriale au fost relativ mici. Mulţi dintre cei care s-au remarcat în sectorul filaturilor sau al ţesătoriilor mecanice şi-au început activitatea cu astfel de sume: lui Robert Owen i-au fost suficiente doar 100 lire sterline pentru a construi prima sa filatură mecanică, Richard Arkwright („regele filaturilor" de mai tîrziu) a obţinut primul capital împrumutîndu-se de la prieteni, şi exemplele mai pot continua.

Însă, la fel ca şi în cazul „revoluţiei agricole", avantajul net al Angliei a fost dat de existenţa sistemului de credit, format dintr-o mulţime de bănci (peste 2000) regionale (country banks), care cunoşteau foarte bine realitatea locală şi care au putut avansa banii necesari pentru construcţiile industriei mecanizate. Creditele industriale au fost mai ieftine decît cele agricole, iar cum rotaţia capitalurilor în industria bumbacului ce se mecaniza a fost rapidă, şi conjunctura pieţii interne favorabilă, creditele au fost rapid rambursate, putîndu-se trece la autofinanţare într-o perioadă relativ scurtă. Se înţelege că un rol esenţial în această evoluţie l-au jucat cheltuielile mici de producţie. Pe toate căile, în primul rînd prin abuzuri, primii proprietari de fabrici au redus la minimum posibil cheltuielile de producţie. Principalul capitol al acestei minimalizări a cheltuielilor de producţie a fost desigur cel al salariilor, menţinute mult timp, şi în lipsa unei organizări specifice a noului proletariat, la un nivel situat la limita subzistenţei. Este şi faptul care l-a impresionat cel mai mult pe Marx.

82

FORŢA DE MUNCĂ NU A FOST O PROBLEMĂ

Pentru ca forţa de muncă să reprezinte o premisă favorabilă revoluţiei industriale ea trebuia să îndeplinească două condiţii: să fie liberă şi să aibă un anumit grad de calificare. Din ambele puncte de vedere Anglia a avut o prioritate absolută faţă de celelalte ţări europene. Modificările survenite în agricultură au permis eliberarea unui potenţial mare de forţă de muncă, în timp ce pe continent sistemul feudal de relaţii agrare a continuat să menţină în agricultură majoritatea forţei de muncă a unei ţări. De asemenea, datorită unei tradiţii manufacturiere destul de lungi, s-a putut forma un contingent relativ numeros de forţă de muncă cu un grad de calificare suficient de ridicat. În fine, posibilitatea liberei circulaţii la nivel naţional a acestei forţe de muncă a permis facilitarea angajării sale.

Nu trebuie trecute cu vederea nici caracterul specific al poporului englez, înclinaţia sa către concret, precum şi faptul că se înlăturaseră acele obstacole care în alte ţări au blocat iniţiativele personale.

În sfirşit, sistemul şcolar britanic, mai ales cel scoţian a avut un rol pozitiv în asigurarea unei calităţi superioare forţei de muncă. Învăţămintul primar a fost extins la nivel naţional, fiind bine organizat. Chiar şi învăţămîntul superior a înregistrat anumite transformări pe linia accentuării orientării sale spre discipline tehnico-ştiinţifice. Universităţile de la Edinbourgh şi Glasgow au fost deschizătoare de drumuri, fiind, din acest punct de vedere, net superioare celebrelor universităţi de la Oxford şi Cambridge, cantonate încă, în plin secol XVIII în disciplinele umaniste. Nu este deci întîmplător că autorul „invenţiei secolului", cum s-a numit maşina cu aburi, a provenit din

83

mediile universitare ale Glasgow-ului. Nu este deloc întîmplător nici faptul că cea mai mare parte a celor care s-au ilustrat ca inventatori de maşini şi noi tehnici industriale engleze nu au fost decît simpli lucrători calificaţi, mulţi dintre ei fără vreo legătură şi cunoaştere prealabilă a problemelor sectorului industriei textile a bumbacului.

Pentru a încheia această imagine generală a carac-teristicilor forţei de muncă britanice, mai putem adăuga un singur fapt, semnificativ prin el însuşi: în preajma anilor 1780, 40% din totalul forţei de muncă din Anglia s-a aflat angajată în sectoare neagricole! Multe state, nici peste o sută de ani, nu au ajuns la aceeaşi situaţie.

CHIAR ŞI VOLTAIRE A FOST IMPRESIONAT...

Un comentator lucid al realităţii timpului său, aşa cum a fost Voltaire, s-a arătat însă impresionat, lăsîndu-şi la o parte ironia bine cunoscută, de sistemul politic (şi social) pe care l-a găsit în Anglia, fireşte în raport cu ţara sa şi cu Europa timpului său. A fost frapat mai ales de faptul că puterea regală, absolută în orice colţ al Europei monarho-feudale, în Anglia se afla sub convoiul „reprezentanţilor naţiunii". A mai fost impresionat de dinamismul şi caracterul întreprinzător al burgheziei engleze, care nu avea de suferit nici un fel de dificultate în a-şi face cunoscute dorinţele şi voinţa, precum şi de faptul că aristocraţia britanică s-a aflat, spre deosebire de restul aristocraţiei europene, profund implicată în activităţi burgheze considerate „nenobile": comerţ, industrie, bănci, etc. În acest fel, conchidea filosoful francez se înregistrează în Anglia o creştere a numărului celor înstăriţi şi, idee tipic burgheză, cu cît numărul celor bogaţi creşte, creşte şi bogăţia naţiunii.

Explicaţiile unui asemenea avans al sistemului

84

politico-social al Angliei, ideile şi principiile sale influenţînd atît pe plan teoretic iluminismul francez, cît şi practic, prin utilizarea unora dintre ele în acte de mare răsunet în istorie ca Revoluţia franceză şi Declaraţia de Independenţă a S.U.A., sînt diverse şi au origini diferite, unele chiar foarte îndepărtate. Se poate aminti astfel de Magna Charta Libertatum care a creat cadrul originar al limitării puterii regale: s-ar putea aminti de Războiul celor Două Roze care a dus la nimicirea celei mai mari părţi din vechea nobilime engleză de tip feudal, nobilimea din secolul XVIII avînd origini mult mai recente decît cea franceză, de exemplu, de multe ori ea fiind rezultatul unor acţiuni mai puţin aristocratice, dar lucrative, s-ar putea adăuga şi epoca Elisabetei I, domnia acesteia, prudentă, pragmatică şi eficientă, care a delimitat în linii mari drumul unei noi societăţi, în care burghezia să-şi aibă locul său bine definit, se poate adăuga războiul civil şi epoca lui Cromwell în care idealurile burgheze au avut deplina consacrare, aşa că res-tauraţia de la 1688 a trebuit să ţină seama de toate acestea, dacă dorea ca instituţia monarhică să se menţină.

Astfel s-a creat treptat sistemul monarhiei consti-tuţionale, pe plan politic, şi al unei societăţi burgheze, capitaliste pe plan social. Burghezia britanică dinamică şi avidă de avere şi putere a devenit o forţă importantă în stat, de care trebuia să se ţină seama în luarea oricăror decizii. Dacă ţinem cont de faptul că şi aristocraţia a avut, în mare măsură, origini sau preocupări tot burgheze, căci, după cum a afirmat Daniel Defoë, „comerţul, departe de a fi incompatibil cu situaţia de gentlemani, creează gentlemani", înţelegem de ce iniţiativa particulară a putut să aibă cîmp liber de acţiune, într-un stat deja modern, capitalist. De aceea, la fel ca P. Chaunu, putem conchide că „Anglia secolului XVIII a prefigurat viitorul".

Capitolul 2

„TIMPUL MAŞINILOR" SOSISE !

M văzut pînă acum care au fost principalele premise ale revoluţiei industriale, răspunzînd astfel la întrebarea

iniţială: de ce Anglia a fost prima ţară care a înregistrat fenomenul? Din cele arătate mai sus reiese, credem, la fel de clar, că, parafrazîndu-l pe Marx, „timpul maşinilor" sosise, aşadar, în Anglia !

Dar vom începe tot cu o întrebare şi cu răspunsul ei.

TOTUL A ÎNCEPUT ÎN RAMURA BUMBACULUI. DE CE ?

Răspunsul la această întrebare, deşi nu este simplu, sîntem convinşi că mulţi l-au şi dat citind numai subtitlul. Acest răspuns este bine cunoscut de economiştii marxişti. Rotaţia capitalului a fost (şi este) rapidă în această ramură, mai bine zis în tot sectorul bunurilor de consum şi, în primul rînd, în industria uşoară. Din punct de vedere al teoriei economice, este absolut corect. Dar, în acelaşi timp, este şi un răspuns simplificat, chiar schematizat şi, ca urmare, incomplet. El expediază însă foarte rapid multe alte aspecte ale realităţii economice a vremii.

În Anglia, industria lînei, ca şi alte ramuri ale industriei uşoare (folosim cuvîntul „industrie" pentru facilitarea

A

86

exprimării, dar fireşte este vorba de producţia manufacturieră), aşa cum au fost industria berii, a tri-cotajelor, poligrafia etc, au avut deja unele realizări pe drumul mecanizării încă înainte de 1780, iar unele din ele au avut o poziţie şi un rol economic mult mai puternice decît industria bumbacului. Şi în aceste ramuri rotaţia capitalurilor a fost (şi este) la fel de rapidă. Şi totuşi industria bumbacului a fost cea oare a condus procesul mecanizării. Întrebarea de ce rămîne deci încă deschisă.

În limba engleză cuvîntul cotton pătrunsese de mai multe secole, dar el a desemnat altceva decît bumbac sau obişnuitele ţesături din bumbac. Astfel el a reprezentat ţesăturile de lînă fabricate în manufacturile din nordul Angliei. Pe de altă parte, unul din centrele europene ale producţiei de bumbac a fost Anvers-ul. În urma războiului cu Spania, a ocupării Anvers-ului, a prigoanei religioase la care au fost supuşi cei de religie protestantă, un mare număr de meşteri şi ţesători flamanzi, unii deţinători de secrete de fabricaţie au căutat azil în Anglia. Ei au stat la originea creării industriei bumbacului în Anglia. Mai tîrziu din aceleaşi motive religioase, după revocarea edictului de la Nantes, lor li s-au adăugat şi mulţi exilaţi din Franţa. Treptat, această ra-mură se întăreşte devenind în anumite zone ale Angliei destul de importantă. În 1641, de exemplu, prelucrarea bumbacului a făcut parte din meseriile reprezentative ale oraşului Manchester.

Cu toate acestea, faţă de alte ramuri şi mai ales faţă de atotputernica ramură a lînii, manufacturile de bumbac au continuat să aibă un rol economic secundar pe piaţa engleză. Chiar şi atunci cînd, de la sfîrşitul secolului XVII se declanşează o adevărată modă a bumbacului în Anglia. De la curtea regală pînă la masele populare, de la perdele pînă la obiecte intime de toaletă, bumbacul şi ţesăturile de bumbac pătrund masiv şi irevocabil în viaţa de zi cu zi a englezului. În

87

mod paradoxal, această conjunctură deosebită nu i-a favorizat pe manufacturierii de bumbac din ţară, căci cea mai mare parte a necesarului de ţesături de bumbac a fost acoperită prin importuri din Asia, mai ales din India. Asistau astfel neputincioşi la invazia „indienelor", cu care nu puteau concura, nici ca preţ, nici din punct de vedere al calităţii, invazie care le, îngusta şi mai mult propria piaţă. Ma-nufacturierii din industria bumbacului au fost prea slabi, sub aspect economic şi social, pentru a impune măsuri de apărare a pieţii. Dar consumul tot mai mare de ţesături de bumbac a început să-i afecteze într-o măsură crescîndă pe alţii, mult mai puternici şi mai influenţi: manufacturierii din sectorul lînii.

Din acest moment se declanşează un şir de reacţii, am spune mai bine necesităţi, care au împins evenimentele pe un drum cu totul deosebit de iniţiatorii lor. Manufacturierii din sectorul lînii au trecut la organizarea unei game diverse de acţiuni, menite a atrage atenţia parlamentului şi guvernului asupra situaţiei, care afecta interesele unei ramuri tradiţionale, pentru a se impune măsuri în vederea eliminării ei. Sînt astfel puse la cale atacuri contra comercianţilor de ţesături din bumbac şi chiar atacarea şi molestarea de către „cetăţenii indignaţi", în plină stradă, a celor care purtau confecţii din bumbac. În paralel, au bombardat cu petiţii parlamentul, cerînd oprirea importurilor de bumbac. Cum mercantilismul era doctrina dominantă a epocii, la cererile repetate ale puternicilor manufacturieri din sectorul linii şi în faţa „mîniei populare" contra ţesăturilor străine, parlamentul a introdus prohibirea importurilor de ţesături din bumbac din India.

Deci autorii acţiunii se puteau felicita de eficacitatea intervenţiei lor. Dar ei uitaseră un amănunt. Şi încă unul important, dacă nu decisiv. Piaţa engleză. Cine să înlocuiască deci, pe piaţa engleză produsele textile din bumbac, care

88

deveniseră, aşa cum am aminiit, în mod irevocabil un bun de mare consum? Mai soseau unele cantităţi de peste Canalul Mînecii, mai ales din Olanda, dar mult prea puţin faţă de necesităţi. Singura soluţie care se impunea deci, ar fi fost: producţia proprie, a manufacturilor engleze de bumbac, atît cele de tip dispersat, care lucrau în cadru domestic system-ului, cît şi cele de tip concentrat. Cum penuria de pe piaţă impusese o tendinţă de creştere a preţurilor, se crease şi "conjunctura generală favorabilă ca această ramură, pînă atunci un fel de „cenuşăreasă" a industriei britanice, să se afle în faţa unor perspective cu totul noi. Trebuia deci, mai înainte de orice, să-şi mărească producţia.

În acest moment, s-a delimitat al doilea grup de cauze, care completează răspunsul la întrebarea iniţială: de ce industria bumbacului? Mult timp ramură secundară, si oricum o ramură mai nouă, ea nu a fost supusă controlului sistemului corporatist existent în sectorul lînii. Prin urmare ea a putut răspunde mult mai eficient şi rapid, liberă de acele obstacole şi oprelişti care au caracterizat sistemul existent în industria lînii la necesitatea tot mai stringentă impusă de piaţă de a se mări producţia, neexistînd nici un fel de blocaj al iniţiativei personale, în acest sens.

În sfîrşit, un fapt, nu lipsit de importanţă, care a creat un alt avantaj acestei ramuri: tehnologia specifică, datorită unor progrese anterioare, a fost mai propice mecanizării, cu alte cuvinte pasul spre mecanizare a fost mai mic, mai simplu, mai puţin costisitor. Ceea ce nu s-a întîmplat în celelalte ramuri ale industriei uşoare.

Prin urmare totul a pornit, cum era şi firesc, de la piaţă. Manufacturile de bumbac au fost chemate să răspundă necesităţilor de pe piaţă. A fost un proces simplu sau complex? Vom vedea în cele ce urmează. Oricum el a constat, reamintim, într-un lanţ de necesităţi, a căror rezolvare a creat altele ş.a.m.d. pînă ce, în final, s-a produs mecanizarea

89

totală a ramurii, apărînd pentru prima oară adevărata şi moderna industrie a bumbacului.

UN APERITIV SUBSTANŢIAL A DESCHIS „FOAMEA DE FIRE"

Parlamentul a înţeles destul de repede că măsura adoptată nu va fi bine primită de consumatorii englezi. În aceste condiţii, şi ca o expresie a creşterii importanţei ramurii bumbacului, deşi manufacturierii din sectorul lînii şi-au menţinut atitudinea obstrucţionistă, în 1737 parlamentul a decis ridicarea parţială a interdicţiilor privind ţesăturile de bumbac. Măsura a fost suficientă, chiar dacă ridicarea tuturor interdicţiilor va mai întîrzia încă aproape 50 de ani, cînd deja s-a putut vorbi de noua ramură industrială a bumbacului, pentru a se declanşa un proces de maximă vigoare.

Cu patru ani mai înainte, un ţesător pe nume John Kay făcuse primul pas. El a pus la punct un mecanism, care a fost denumit „suveica zburătoare" (flying shuttle) şi prin intermediul căruia un ţesător manual îşi putea dubla producţia, cu acelaşi efort. Datorită rezistenţei ţesătorilor, căci a devenit evident că „mecanismul" transforma în şomeri un ţesător din doi, „suveica zburătoare" s-a generalizat totuşi relativ lent. De abia după 1760 se poate vorbi de o generalizare la nivelul întregii ramuri. De altfel, autorul, primul dintr-un şir lung de inventatori, la fel de puţin norocoşi cu invenţiile lor, a trebuit, pînă la urmă, să-şi caute salvarea tocmai dincolo de Marea Mînecii, în Franţa, pentru a scăpa de furia ţesătorilor ruinaţi de invenţia sa. Beneficiul personal obţinut de pe urma acesteia a fost minim, căci proprietarii de manufacturi, aşa cum s-a întâmplat ulterior atît de frecvent, nu au vrut să-i plătească nefericitului inven-

90

tator, tratat acum de tîlhar şi „duşman al ţesătorilor", nici un fel de redevenţă. Mai mult decît atît manufacturierii din Leeds, unde J. Kay se refugiase de frica mulţimii, organizaţi în aşa zisul „Club al suveicii", îl dau în judecată pentru abuz, Kay ruinîndu-se aproape total în urma acestui proces.

„Suveica zburătoare" a lui Kay nu a fost desigur o maşină. Dar efectul său asupra ţesutului a fost major. Posibilitatea creşterii substanţiale a producţiei de ţesături - în raport cu situaţia anterioară, - împlinită de noua suveică, a creat însă un dezechilibru accentuat faţă de celălalt sector al ramurii: torsul. S-a creat acum ceea ce s-a numit „foamea de fire".

Această nouă necesitate a devenit obiectul unor încercări asidue şi încununate de succes. Succesul a constat în mecanizarea torsului, apărînd astfel maşini de tors şi apoi primele filaturi mecanice. Dar să nu anticipăm.

Deocamdată exemplul lui Kay nu a demobilizat alte minţi iscoditoare care, fără să aibă nici ele o pregătire teoretică superioară şi nici măcar una medie, au dat dovada unui adevărat geniu practic. În 1738, un tîmplar J. Wyatt şi fiul unui emigrant francez, cu o stare materială ceva mai bună, Lewis Paul, au pus la punct prima maşină de tors, deşi mai corect ar fi să o denumim ca un prim dispozitiv mixt, manual-mecanic, de tors. Invenţia lui Wyatt şi Paul a fost remarcabilă nu numai prin apariţia sa timpurile, cît mai ales prin calitatea dată firului, comparabil cu cel tors manual. Totuşi maşina de tors a fost departe de a rezolva problema „foamei de fire", iar simplitatea sa constructivă a făcut-o să fie rapid adoptată în cadrul sistemului tradiţional, casnic, uşurînd munca manuală a torcătorilor. Însă ea a deschis un drum şi mai ales a servit ca model, în principiile sale.

Prima maşină adevărată de tors a aparţinut tot unui tîmplar-dulgher din comitatul Lancaster, pe nume John Hargreaves. Maşina sa de tors a continuat să fie pusă în

91

mişcare manual, dar ea a utilizat 80 de fuse reprezentînd un pas important pe drumul mecanizării sectorului torsului. Nici lui Hargreaves, care şi-a denumit maşina spinning Jenny („torcătoarea Jenny", Jenny fiind numele fiicei sale), invenţia nu i-a adus vreun dram de mulţumire sau bunăstare materială. Deşi primită cu entuziasm în epocă, mai ales că pentru construcţia ei nu erau solicitate mari investiţii, avatariile bietului inventator au fost la fel de dramatice ca şi cele ale lui Kay, poate cu o soartă şi mai dramatică, căci dacă Kay îşi va găsi liniştea şi o oarecare bunăstare în Franţa, Hargreaves, după ce manufacturierii îi folosesc maşina fără scrupule şi fără să-i plătească vreun ban, va muri sărac şi uitat de toţi.

Dar pragul industriei cu adevărat moderne în sectorul filaturilor a fost depăşit prin invenţia şi activitatea lui R. Arkwright. Acest fost bărbier în oraşul Boulton şi comerciant de păr uman (să nu uităm că ne aflăm în epoca perucilor) a devenit în 1769 titularul unui brevet de inventator pentru o maşină de tors, pusă în funcţiune de această dată de forţa hidraulică (de aceea maşina s-a numit „water frame"). Deşi asupra autorului acestei maşini au existat dubii, Arkwright susţinînd un proces de paternitate cu un oarecare Thomas Higs (sau Hayes), el a rămas ca o personalitate a cărei acti-vitate, prin reuşita sa, s-a deosebit de toţi ceilalţi inventatori. Astfel nu numai că nu s-a ruinat, dar a devenit unul din bogătaşii ţării. Aceasta nu înseamnă că nu a avut de suportat şocul obişnuit al inventatorilor ce l-au precedat: reacţia lucrătorilor, dar mai ales a proprietarilor de manufacturi care doreau să-i exploateze brevetul pe gratis. Însă, dotat cu un spirit deosebit de om de afaceri, precum şi cu o mare energie şi tenacitate, a reuşit de fiecare dată, deşi adus uneori pe pragul falimentului, să se refacă. Utilizînd la început capital obţinut din împrumuturi de la prieteni, Arkwright a reuşit să construiască prima filatură mecanică din lume, folo-

92

sind maşinile sale, fiind deci creatorul primei industrii mecanizate din lume: filaturile de bumbac. Cu aceasta drumul mecanizării industriale a fost definitiv deschis.

Pe plan strict tehnic, maşina lui Arkwright rezolvase problema cantităţii (în prima sa filatură, după cîţiva ani lucrau 300 muncitori şi a utilizat mii de fuse), dar nu şi a calităţii firului. Prin rezolvarea acestei ultime probleme nu numai că s-a produs mecanizarea completă a acestui sector, devenit acum o industrie dar s-a ajuns şi la atingerea calităţii firelor obţinute manual, chiar de abilii lucrători asiatici. În acest fel, pentru prima oară în istoria omenirii, o maşină pusă în mişcare artificial a reuşit să egaleze şi chiar să depăşească nu numai forţa umană (dispozitive, chiar şi mecanice, existau dinainte) ci şi abilitatea şi îndemînarea omului.

Autorul acestei ultime invenţii a fost Samuel Crompton, provenit dintr-o familie mai înstărită. Crezînd că a învăţat din trista experienţă a predecesorilor săi, Crompton şi-a construit maşina în cel mai strict secret. Fireşte că asemenea prevedere nu a împiedicat ca proprietarii de filaturi din zonă să afle repede despre noua maşină. Spionajul economic îşi face cu acest prilej intrarea pe scena istoriei! Nemaiputînd ascunde invenţia sa, Crompton, crezînd mereu că este prevăzător, pentru a fi apărat de surprize, a încheiat în prealabil o înţelegere cu proprietarii de manufacturi şi de filaturi din jur, prin care aceştia îşi luau angajamentul să-i plătească inventatorului indemnizaţiile cuvenite. Şi, într-adevăr, nu şi-au încălcat angajamentul, plătindu-i acestuia, pe baza unei liste de subscripţie, suma totală de 67 lire şi 6 shilingi! O astfel de rea credinţă a fost o lovitură grea pentru o fire ca aceea a lui Crompton, care nu semăna deloc cu tenacele Arkwright. Izolîndu-se, ajutat de cîţiva prieteni care îi împrumută banii necesari, construieşte o mică filatură, folosindu-se de noua sa maşină pe care a denumit-o „Catîrul" (Mule), fiind o combinaţie între maşina lui Hargreaves şi cea

93

a lui Arkwright. Dar nu are succes. Filatorii din zonă îi atrag muncitorii cu salarii mai mari, şicanele se înmulţesc, aşa că, neavînd nici acel spirit de om de afaceri necesar, Crompton, s-a aflat curînd pe marginea falimentului. În acest moment el respinge oferta unui mare proprietar de manufacturi, întemeietor al unei dinastii de industriaşi, R. Peel, care îi propune să-l ia ca asociat, în schimbul preluării întreprinderii cu toate maşinile sale. Cromoton, neîncrezător, refuză oferta. După aceasta s-a retras din afaceri şi s-a izolat de lume. Spre sfîrşitul vieţii cei care îi mai rămăseseră prieteni au reuşit să obţină din partea parlamentului votarea unei indemnizaţii de 5.000 lire sterline, cu care Crompton şi-a plătit toate datoriile. Astfel a putut să moară sărac, dar fără datorii.

Maşina sa, pe care ulterior W. Kelly o va perfecţiona prin construirea unei vairiante mai puternice, pusă în mişcare de mari roţi hidraulice, a potolit „foamea de fire". Numai că, între timp, datorită mecanizării torsului, care a produs cantităţi tot mai mari de fire, s-a creat o nouă necesitate, datorită faptului că celălalt sector al ramurii, ţesutul rămăsese practic, de la inventarea „suveicii zburătoare", la stadiul manual. Este vorba de ceea ce s-a numit „foamea de ţesături", apărută deci tot ca urmare a creşterii cererilor de pe piaţă.

„FOAMEA DE ŢESĂTURI" A FOST POTOLITĂ DE UN STUDENT ÎN LITERE

La începutul anilor 1760 aproape că nu se mai găseau firele necesare ţesătorilor manuali. După 20 de ani aceştia nu mai puteau face faţă nici cererii de pe piaţă, nici cantităţii de fire produse de maşini. Ţesătorii intră acum timp de aproape două decenii, în „epoca lor de aur". Avînd în vedere

94

solicitările pieţii şi faptul că nimeni nu-i putea înlocui, ţesătorii manuali au devenit o forţă de muncă extrem de scumpă: salariile şi veniturile lor au crescut substanţial; nenumărate sînt sursele contemporane care subliniază această situaţie de excepţie a ţesătorilor din care o mare parte au tendinţa să se integreze în burghezie, din punct de vedere al standardului de viaţă.

Prin urmare, situaţia creată se poate rezuma astfel: cerere mare pe piaţă, satisfăcută parţial de o forţă de muncă tot mai scumpă. Cum putea fi ea rezolvată? Desigur că mulţi manufacturieri au văzut ce s-a întîmplat în sectorul torsului, însă existau temeri că mecanizarea ţesutului, dacă nu imposibilă, era cel puţin foarte complicată şi putea dura prea mult timp. Situaţia devenise atît de stringentă şi acută, încît se transformase într-un subiect de discuţie la modă, în presă, în cercurile politice şi economice, şi chiar în familie.

În una din staţiunile balneare la modă de pe ţărmul mării, un cerc destul de select al protipendadei engleze se avîntase, fără să-şi dea seama, într-o discuţie, care s-a dovedit extrem de aprinsă, asupra posibilităţii inventării şi a unui război mecanic de ţesut. Majoritatea părerilor se arătau foarte sceptice în legătură cu succesul unei astfel de întreprinderi. Unul din cei de faţă însă, pe nume Edmund Cartwright, credea că totuşi este posibil, şi-şi susţinea cu ardoare punctul de vedere. Fireşte, cei de faţă nu l-au privit cu prea mare seriozitate, mai ales că îl ştiau că, în calitate de student în litere şi filozofie la Oxford, nu avea nici un fel de cunoştinţe de mecanică în general şi despre problemele industriei textile, în special. Dar Cartwright nu părea să ia în consideraţie o astfel de eventualitate şi anunţă că el va re-zolva problema şi, probabil ca să fie luat în serios de cei din jur, mai anunţă că susţine un pariu în acest sens. Toţi au rîs şi s-au despărţit bine dispuşi, crezînd că totul s-a redus la o discuţie de salon.

95

Tînărul Cartwright şi-a luat angajamentul în serios. Ajutat de un dulgher şi un mecanic, avînd însă, ca şi alţii, un excepţional simţ al mecanicii, Cartwright a cîştigat pariul, spre folosul Angliei, al lumii, dar nu şi al lui personal. Într-adevăr, în 1788 a brevetat primul război mecanic de ţesut din lume, pe care ulterior îl va îmbunătăţi, făcîndu-l apt să ţeasă orice fel de ţesături şi rezolvînd problema opririi automate a războiului la ruperea firului. Succesul maşinii sale, aşteptate de altfel de toţi, a fost fulgerător.

Avînd o stare materială mai bună, el a înfiinţat, cu capital propriu, prima ţesătorie mecanică din lume (la Doncaster), folosind 20 din războaiele sale de ţesut mecanic. Afacerea a prosperat în bune condiţii, aşa că s-a gîndit să se extindă. Asociindu-şi doi proprietari de filaturi din Manchester şi investindu-şi ultimii bani trece la construirea unei fabrici de mai mari dimensiuni. Dar o astfel de acţiune nu putea să nu-i irite în gradul cel mai înalt pe manufacturierii din zonă, nemulţumiţi că nu pot utiliza noile maşini. Cum familia lui Cartwright a fost o familie bogată şi avea multe relaţii suspuse, nu se putea acţiona contra lui la fel ca împotriva unui tîmplar ca Hargreaves, sau chiar contra unui fiu de fer-mier cum era Crompton. Dar au mai existat şi alte mijloace. Aşa că într-o noapte un incendiu misterios mistuie pînă la temelie întreaga fabrică, de abia ridicată de Cartwright, şi în care îşi investise nu numai toate speranţele, dar şi toţi banii. Astfel că peste noapte a fost adus la cea mai desăvîrşită ruină. Nimeni nu-l mai ajută, aşa plin de datorii cum era, iar celor cărora el le împrumutase bani, nici nu le-a mai trecut prin cap să-i mai înapoieze datoriile. Indemnizaţia pe care i-o votează și lui parlamentul nu l-a împiedicat să moară în deplină sărăcie ca şi predecesorii săi, deşi invenţia sa i-a îmbogăţit pe mii de întreprinzători.

Astfel s-a derulat procesul prin care pe parcursul a aproape 30 de ani s-a creat prima industrie mecanizată a

96

lumii: industria textilă a bumbacului. Marşul maşinilor începuse şi căpăta o alură tot mai

impresionantă.

MAŞINA MAŞINILOR: MOTORUL CU ABURI

În curînd problema energiei a devenit şi ea la fel de importantă şi acută, căci utilizarea forţei hidraulice nu mai satisfăcea din multe puncte de vedere. Necesitatea de a amplasa noile fabrici (filaturi, ţesătorii) numai pe malul apelor începuse să fie considerată tot mai mult ca fiind deficitară. Găsirea unei noi surse de energie, artificială, a reprezentat în secolul XVIII o chestiune care i-a preocupat nu numai pe proprietarii de diferite întreprinderi (textile, miniere etc), dar şi cercuri ştiinţifice şi universitare. Fireşte, aproape toţi au văzut în utilizarea forţei aburului, de altfel cunoscută de mai mult timp, soluţia problemei. Deja în Anglia au existat unele realizări practice în acest sens, reprezentate de pompele cu aburi, construite de T. Savery şi J. Newcomen, utilizate fie pentru scoaterea apei infiltrate în minele de cărbune sau ca auxiliare ale roţilor hidraulice, în vederea creării unor căderi de apă artificiale.

Combinînd atît cunoaşterea realizărilor precedente, într-un mediu favorabil pentru problemele tehnice, de mecanică, aşa cum au fost universităţile scoţiene, în special cea din Glasgow, ca acelaşi geniu practic ce parcă a dominat cîteva generaţii de britanici în secolul XVIII, James Watt, un tînăr cu o constituţie fizică delicată, a reuşit să obţină ceea ce mulţi căutaseră sau preconizaseră de mult timp: motorul cu aburi.

Succesul nu a venit peste noapte. El a fost rodul unor eforturi intelectuale şi materiale de maximă intensitate şi nu a fost scutit de momente dramatice, care puteau pune in

97

primejdie însuşi efortul de creaţie al lui J. Watt. În anul 1769 el a obţinut un prim brevet pentru o maşină cu aburi, însă, de fapt, a fost vorba numai de o pompă cu aburi, mai perfecţionată. Problema problemelor, transformarea forţei aburului într-o forţă motrice, nu fusese rezolvată. Căutările au reînceput, intense şi epuizate pe toate planurile. Watt a avut totuşi şansa de a întîlni oameni care, pe lîngă faptul că au fost interesaţi de cercetările sale, din motive practice, ca proprietari de întreprinderi, au fost însă oneşti şi, în condiţiile cînd nimeni nu ştia dacă Watt va reuşi sau nu i-au avansat sumele de bani necesare acestor cercetări şi ex-perimentări, ca şi subzistenţei sale... Astfel au fost mai întîi J. Roebuck, care de altfel se va ruina complet în finanţarea încercărilor lui Watt înainte ca acesta să fi putut obţine rezultate încurajatoare şi, mai ales, Matthew Boulton, un om de afaceri foarte abil şi mult mai norocos decît predecesorul său. Într-adevăr, sprijinul material, financiar, acordat lui Watt nu a fost zadarnic, căci după aproape douăzeci de ani de căutări, de speranţe, dar şi de pesimism, a reuşit, în sfîrşit, să realizeze maşina cu aburi căutată, de fapt motorul cu aburi. În anul 1785, an de răscruce în istoria economică a lumii - dar cîţi îl mai cunosc şi l-au reţinut? - a fost utilizat pentru prima oară într-o fabrică (filatura din Pimplewick) motorul cu aburi. Era aburului a fost deschisă şi sub semnul acesteia se va derula întreaga evoluţie economică a lumii timp de mai bine de o sută de ani.

Numai prin intermediul ei s-a putut clădi şi consolida o lume nouă, lumea industrială. Ea a creat sistemul de fabrică, a permis amplasarea şi organizarea fabricilor după principii care au rămas valabile un timp îndelungat. De aceea se poate numi indiscutabil: invenţia invenţiilor.

98

ZORII ÎNTUNECAŢI AI NOII LUMI A FABRICILOR...

Peisajul relativ monoton al Angliei a înregistrat apariţia unor forme insolite: clădiri cenuşii, înalte de trei, patru etaje. Este într-un fel remarcabil faptul că primele fabrici au avut dimensiuni importante încă de la început; atît din punct de vedere al construcţiei propriu-zise, cît şi al numărului de muncitori. Lumea industrială se fixase definitiv şi irevocabil în Anglia şi, prin ea, în lume. La început au apărut filaturile şi ţesătoriile care erau înşirate de-a lungul apelor; apoi minele de cărbune şi de fier (a fost un alt avantaj al acestei ţări, căci doar în Ruhr a mai existat o apropiere atît de mare între zăcămintele de cărbune şi fier), iar după utilizarea maşinilor cu aburi, se observă concentrarea întreprinderilor în zone favorizate de condiţiile unei amplasări eficiente. Au apărut astfel regiunile industriale.

Însă apariţia fabricilor nu a modificat numai peisajul ţării, ci şi ceea ce am putea numi peisajul mental al omului. În mod indiscutabil noua lume a industriei şi a oraşului a însemnat un şoc al „viitorului", cel mai puternic resimţit vreodată de om, net superior ca profunzime şi intensitate decît oricare „şoc al viitorului", care ar putea apare în pragul societăţii „post-industriale". Acelaşi şoc a fost resimţit apoi de mai toate statele care au urmat drumul dezvoltării industriale, fireşte nu la acelaşi nivel ca primul dintre ele. Cu toate acestea în mod paradoxal, deşi perfect explicabil, şocul industrial urban s-a tradus deseori prin puternice rezistenţe mentale, sociale şi ideologice, a fost resimţit în mod acut şi în unele cazuri de dezvoltare industrială tîrzie, cînd s-ar fi putut presupune că lumea era deja acomodată cu noile structuri. În mod sigur, sentimentul de neputinţă, sau chiar de disperare, văzînd diferenţele marcante de criterii şi valoare, a dus la o retragere în aşa numitele „tradiţii" agricole. O astfel de

99

atitudine s-a manifestat şi la nivelul de decizie, vorbindu-se chiar de inaptitudinea ţărilor respective pentru dezvoltarea industrială. O atitudine care a exprimat de fapt o stare de neputinţă, care a putut bloca pînă şi ideea oricărei posibilităţi, datorită imensităţii sarcinii pe care o implica angajarea într-un astfel de proces.

Revenind la prima revoluţie industrială, cea engleză, trebuie spus de la început că atît maşinile, cît şi fabricile sau sistemul de fabrică nu au fost acceptate în mod automat, ca un fapt binecuvîntat de toţi. Mişcarea ludistă, de distrugere a maşinilor de către muncitori a reprezentat o expresie a acestei atitudini. Fireşte explicaţia este binecunoscută, muncitorii nu au înţeles încă mecanismul ascuns al exploatării, deci au văzut astfel în maşinile apărute cauza accentuării dificultăţilor lor de viaţă, dar în acelaşi timp ea poate fi interpretată şi ca un mod de respingere a unei grefe. Maşinile însă nu au făcut parte din lumea care exista în acel moment şi o astfel de situaţie se va prelungi în Anglia timp de aproape o generaţie. În acelaşi timp, prin acceptul lor, omul a depăşit pragul unei noi etape de înţelegere a propriei sale deveniri spre o nouă perspectivă şi dimensiune a vieţii sale şi a întregii societăţi. Astfel el nu mai poate să fie vreodată surprins nepregătit în faţa oricărei noi realizări tehnice, în faţa oricărui „şoc al viitorului", oricare au fost ele.

Dată fiind atitudinea generală faţă de primele fabrici şi sistemul de muncă din cadrul lor - în mod paradoxal, avînd în vedere cele spuse în primul capitol - primii întreprinzători au avut mari dificultăţi în angajarea de forţă de muncă şi în primul rînd cea calificată. Dar tocmai maşinile, uşurînd simţitor munca fizică, le-au permis să angajeze masiv femei şi chiar copii. Robert Peel a folosit în fabricile sale munca a aproape o mie de copii. Fireşte, utilizarea acestor două categorii de muncitori s-a datorat şi faptului că în efortul continuu al proprietarilor de fabrici de a menţine cheltuielile

100

de producţie la un nivel cît mai scăzut ei au acţionat cu precădere asupra salariilor. Cum salariile muncitorilor calificaţi, datorită ofertei specifice scăzute, nu puteau fi afectate, cel mai mult au avut de suferit salariile acestor prime victime ale lumii industriale; salariile copiilor şi femeilor angajate au fost, în medie doar 1/6 şi 1/8 din cele ale bărbaţilor adulţi. Angajarea copiilor s-a făcut sub forma aşa numitelor contracte pentru ucenicie, dar foarte pe larg s-a practicat sistemul de „închiriere" de către parohii a copiilor abandonaţi de părinţi sau orfani, lipsiţi de întreţinători legali, care fuseseră preluaţi de asistenţa socială a vremii. Toate acestea nu au fost un fenomen secundar, căci de fapt primele fabrici, legate de cursurile de apă, s-au aflat în majoritatea cazurilor în locuri izolate, mai greu accesibile. Aceşti copii - băieţi şi fete între 6-16 ani - erau preluaţi deci de proprietarii de fabrici (filaturi, ţesătorii) şi cazaţi în incinta întreprinderii. Autoritatea asupra lor era încredinţată unor supraveghetori, care aveau drepturi aproape totale asupra copiilor-ucenici-muncitori. Din aceste motive au fost înregistrate nenumărate abuzuri, brutalităţi, care deseori i-au împins pe mulţi din copiii angajaţi la sinucidere. Adăugînd faptul că şi condiţiile de cazare au creat o situaţie de promiscuitate, că regimul de muncă a fost deosebit de greu, ziua de muncă durînd aproape 12 ore şi se lucra în două schimburi, cu o alimentaţie precară, ne putem face o imagine generală a vieţii duse de aceşti ucenici (de fapt muncitori plătiţi ca ucenici) în primele fabrici. Am putea spune, fără să exagerăm - există nenumărate dovezi şi descrieri contemporane cutremurătoare asupra condiţiilor de muncă în aceste fabrici şi mai ales a muncii copiilor - că lumea industrială capitalistă a debutat în plînsul miilor de copii abandonaţi, orfani şi săraci ai Angliei. Din 1802, pentru a încerca să limiteze abuzurile proprietarilor de fabrici, devenite, datorită presei, cunoscute opiniei publice,

101

parlamentul a votat primele reglementări ale muncii copiilor, care ulterior vor fi extinse. Însă şi aici trebuie să atragem atenţia asupra faptului că dacă în ceea ce priveşte munca acestor copii a fost mai bine controlată, eliminîndu-se, în cea mai mare parte, abuzurile asupra lor, - ceea ce s-a realizat de altfel doar în întreprinderile mari - în ceea ce priveşte întreprinderile de mai mici dimensiuni (mijlocii şi mici), unde controlul guvernamental sau de altă natură a fost mult mai greu de realizat, astfel de abuzuri au continuat încă foarte mult timp.

Dacă am insistat asupra acestei categorii de forţă de muncă am făcut-o pentru că, pe lîngă aspectul său dramatic şi caracteristic, ea a reprezentat o importantă sursă de acumulare de capital pentru patroni la începuturile revoluţiei industriale. Însă condiţiile de muncă şi de viaţă, au fost în aceeaşi perioadă la fel de dificile pentru toţi muncitorii, ceea ce explică şi repulsia cu care a fost privită perspectiva de a lucra în fabrică. Astfel ziua de muncă a fost practic egală cu ziua lumină, iar primele construcţii industriale, deşi impozante prin dimensiuni, au fost departe de a asigura condiţiile elementare de igienă şi protecţie a muncii: încăperi cu plafoane joase, ferestre înguste, aproape permanent închise. De aceea atmosfera din interior a fost extrem de pe-riculoasă pentru sănătatea muncitorilor: în filaturile de bumbac plutea un nor gros de praf, în cele de in, domnea o umezeală accentuată etc. Dacă adăugăm şi faptul că la munca de noapte condiţiile se îngreunau şi mai mult, prin iluminarea cu luminări, ne putem da seama de ce o dată cu lumea industrială, au apărut şi primele boli industriale. Încă din 1794, la Manchester s-au înregistrat cazuri de îmbolnăvire printre textiliştii din oraş. Simptomele fiind mai puţin obişnuite s-a diagnosticat, ceea ce s-a numit pe atunci, „febra de fabrică".

În ceea ce priveşte condiţiile de viaţă propriu-zise, cu

102

toată creşterea salariilor nominale, evidentă de altfel, veniturile reale au înregistrat o creştere mult mai slabă Salariul unui muncitor calificat s-a ridicat la 10-16 shilingi pe săptămână, dar în acelaşi timp preţurile la produsele agro-alimentare s-au menţinut şi ele ridicate (o pîine neagră a costat 1 shiling), iar chiriile, datorită cererii mari de locuinţe, au crescut substanţial. De altfel această din urmă problemă a devenit extrem de acută. Marile oraşe ale Angliei au ajuns la o stare de aglomerare impresionantă, iar condiţiile de locuit au devenit dramatice. Pînă şi pivniţele deveniseră spaţii de locuit, în care se îngrămădeau familiile numeroase ale muncitorilor. Adăugind o serie de boli determinate de mizeria materială, ca tuberculoza, precum şi ravagiile făcute de alcoolism (preţul la băuturi scăzuse mult spre sfîrşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX), avem o imagine, fireşte, generală, dar relativ completă, asupra con-diţiilor de viaţă şi muncă ale muncitorilor englezi la începuturile revoluţiei industriale. În condiţiile în care nu se realizase o organizare a muncitorimii, capabilă să reziste mai bine patronilor, abuzurile acestora, mai ales în ceea ce priveşte salarizarea au accentuat şi mai mult această situaţie. Unele aspecte ale vieţii mizere la multe categorii de muncitori se vor menţine încă mult timp în secolul următor, impresionînd şi pe contemporanii lucizi şi ataşaţi de muncitorime.

Nu este întâmplător deci faptul că deşi la sfîrşitul anilor 1840 fuseseră deja puse bazele teoretice ale marxismului, K. Marx, refugiat după revoluţiile 1848-1849 la Londra, a definitivat teoria sa economică în contactul direct cu realitatea economică şi socială a primei puteri industriale a lumii.

Cu toate acestea, şi datele statistice o dovedesc, ca şi mărturiile contemporane, muncitorul englez se afla deja ca salarizare, pe o poziţie superioară faţă de restul Europei,

103

poziţie pe care şi-o va menţine şi consolida în tot secolul următor.

GENERALIZAREA COCSULUI ŞI PUDLAJUL DESCHID „ERA FIERULUI"

Apariţia, dar mai ales generalizarea utilizării maşinilor, tot mai numeroase, nu putea să nu se reflecte asupra producţiei metalurgice. S-a impus în fond o creştere a necesităţii producţiei de fier. Alături de Germania, Rusia, Spania, Franţa, Anglia a avut deja în secolul XVIII o tradiţie îndelungată în metalurgia fierului, deşi producţia sa de fier a fost permanent insuficientă faţă de cererea existentă nu datorită resurselor, ci pentru că i-a revenit mai ieftin importul de fier din Suedia şi Rusia. Acest import s-a menţinut semnificativ pînă la mijlocul secolului XVIII, producţia britanică de fier, fiind la acea dată de aproximativ 25.000 tone anual. După 1760 însă s-a înregistrat o creştere lentă, dar continuă, pentru ca după 1780 - fapt deloc întîmplător - această creştere să înregistreze un adevărat salt, ajungînd ea la începutul secolului XIX (în 1805) producţia metalurgică (în principal de fier) să reprezinte nici mai mult nici mai puţin decît 5,9% din produsul naţional brut al Angliei !

Pentru creşterea producţiei de fier, dar mai ales pentru creşterea calităţii produsului finit, Marea Britanie a beneficiat de un avantaj ce s-a dovedit decisiv în asigurarea unei priorităţi de mare durată a industriei metalurgice engleze. Este vorba de cunoaşterea reţetei de fabricaţie a cocsului, pusă la punct încă de la începutul secolului XVIII, de către Abraham Darby. Dar, deşi a avut cărbune de calitate superioară, generalizarea cocsului în metalurgia ţării s-a prelungit pe o perioadă de aproape 50 de ani. Oricum însă, la

104

nivelul anilor 1780 acest fapt era deja împlinit şi, în timp ce toate celelalte metalurgii din lume au continuat să fie legate de utilizarea cărbunelui de lemn foarte mult timp (pînă la mijlocul secolului XIX), cu efecte negative asupra producţiei şi calităţii fierului, Anglia a reuşit la timp să obţină un metal de foarte bună calitate.

Cum în aceeaşi perioadă (în 1788, după data brevetului) s-a pus la punct o nouă tehnologie de obţinere a unei cantităţi sporite de fontă şi fier, în condiţii de calitate superioară (este vorba de pudlaj, inventat de Peter Onions şi Henry Cort). Această tehnologie nouă se va afla la baza avîntului deosebit al metalurgiei în Anglia, devenind unul din „secretele" creşterii rolului acesteia în cadrul industriei britanice. Numai un nou salt tradus în necesitatea de a avea un material cît mai rezistent şi mai uşor impus de noua generaţie de maşini, cea de după 1830 (un rol deosebit îl vor avea căile ferate), a solicitat intensificarea cercetărilor pe linia producerii de oţel la scară industrială, căci procedeul deja existent, Hunstman, deşi a asigurat un oţel de foarte bună calitate, nu a putut asigura nici pe departe cantitatea necesară). Procedeele Bessemer (1856) şi apoi Thomas-Gilchrist (1878), ambele create tot în Anglia, au consolidat poziţia de lider a metalurgiei britanice.

CĂILE FERATE AU IMPUS TRIUMFUL INDUSTRIALIZĂRII

Trecuseră aproape 60 de ani de la construirea primului canal în Anglia, iar interiorul Angliei cuprindea o reţea de nu mai puţin de 6.400 km de canale. Soluţia fusese salvatoare pentru întreaga dezvoltare economică a ţării, dar mai ales pentru rezultatele şi desfăşurarea plenară a revoluţiei industriale.

Dar la rîndul său această evoluţie a dus la un impas, căci,

105

creşterea volumului traficului intern reliefase anumite aspecte negative ale transportului pe canale. Într-adevăr, el devenise destul de greoi, capacitatea sa de transport începînd să fie depăşită de trafic. În plus, fapt important, profitînd de situaţie, proprietarii de canale au mărit substanţial tarifele, cu efecte negative asupra preţurilor.

Căutările în direcţia găsirii unor noi modalităţi de transport se intensificaseră deja, mai ales că acum exista şi forţa aburului, care pentru mulţi a reprezentat soluţia ideală. În Anglia privirile s-au îndreptat spre utilizarea liniilor de fier (sau lemn îmbrăcat cu fier) servind pentru transportul cărbunelui (în zonele miniere din Ţara Galilor sau regiunea Tyne), ca şi a celor pentru tracţiunea diferitelor nave cu ajutorul cailor, pe canale. Rămînea doar să se găsească mijlocul prin care forţa aburului să fie îmblînzită şi să fie folosită în transporturi, ca un mijloc de locomoţie.

Pînă la obţinerea acestui rezultat a trecut un timp relativ scurt, dar care a fost punctat şi de realizări care, fiecare în parte, au făcut posibilă apariţia transportului feroviar. Astfel în 1821 s-a găsit tehnologia (de către un muncitor!) laminării şinelor de căi ferate, iar din 1823 au început eforturile, tenace şi consecvente, a celor doi fraţi, Richard şi George Stephenson, care se vor finaliza în prima locomotivă din lume ce a tractat un tren pe o distanţă comercială. În 1825, ca o etapă intermediară, pe baza proiectului lui George Stephenson, s-a realizat prima locomotivă, care a circulat pe distanţa Stokton-Darlington, dar a fost trasă de cai. În 1830 s-a desfăşurat un mare concurs naţional, dotat cu un premiu de 500 lire sterline, pentru realizarea unei locomotive, care să circule independent, cu ajutorul forţei aburului, să aibă o greutate maximă de 6 tone (altfel nu rezistau liniile) şi să poată să tracteze un tren de 200 tone, cu o viteză maximă de 16 km/oră. Concursul a fost cîştigat de locomotiva lui George Stephenson, care s-a detaşat net, prin calităţile sale, de cele

106

ale celorlalţi concurenţi numită de inventator pe bună dreptare „Rocket", ea a dezvoltat o viteză uluitoare, pentru acel timp: 30 km/oră!

După o scurtă perioadă de uimire, şi chiar de rezistenţă faţă de noua realizare, aceasta a obţinut un remarcabil triumf. S-a declanşat un adevărat boom al căilor ferate, unii au numit chiar „manie”, investiţiile în construcţiile feroviare devenind în scurt timp cele mai importante din întreaga economie britanică. Ca urmare, în mai puţin de 20 de ani, s-a ajuns la o reţea naţională de 10.000 km de căi ferate, realizare unică în lume ia acea dată (mijlocul secolului XIX). De fapt, din acest punct de vedere, se poate afirma că toată opera de construcţie, tehnicile, organizarea, infrastructura legată de căile ferate ce s-au construit de-a lungul întregului secol XIX, deşi, fireşte, ca mărime, unele reţele naţionale au fost mai mari, au avut în căile ferate britanice un model urmat cu sfinţenie de constructorii de căi ferate din Europa sau din altă parte a lumii. De fapt capitalul şi tehnicienii britanici s-au aflat practic la originea tuturor reţelelor feroviare naţionale. Faptul, apare desigur firesc, din cele amintite mai sus, dar şi profiturile trase de capitalul englez plasat în astfel de investiţii au fost importante.

Epopeea construcţiei căilor ferate în secolul XIX este o adevărată saga, ce poate că aşteaptă să fie scrisă însă. Trebuie subliniat în mod deosebit că transportul feroviar, pe lîngă realizarea tehnică propriu-zisă, supusă unei permanente perfecţionări, s-a constituit ca unul din cele mai eficiente şi spectaculoase instrumente de progres general. Căile ferate au determinat modificări importante pe zone întinse din fiecare ţară. Acolo unde pătrundeau primele căi ferate viaţa economică a regiunii respective s-a schimbat, în unele situaţii, chiar radical, evoluînd mereu către nou, către modern. După unii specialişti, care au analizat construcţia căilor ferate din S.U.A., s-a ajuns la concluzia că însuşi

107

procesul de urbanizare în Centru şi Centru-Vest al S.U.A. a fost determinat de cristalizarea reţelei feroviare respective. Din punct de vedere strict economic, construcţia căilor ferate s-a constituit ca unul din factorii cei mai intenşi de antrenare a dezvoltării ramurilor de bază ale industriei: extractivă, metalurgie, oţeluri etc.

De asemenea, credem că trebuie să atragem atenţia şi asupra altui aspect al epocii feroviare, deşi el poate să apară ca secundar, faţă de celelalte implicaţii. Este vorba de faptul că, prin căile ferate, lumea întreagă a mai făcut un pas către cunoaşterea de sine, căci ele au determinat în mod decisiv o adevărată „contracţie" a planetei noastre. Distanţele s-au scurtat - este remarcabil şi faptul că a fost una din puţinele invenţii tehnice ale spiritului uman, care aproape de la început a atins performanţe tehnice ridicate: de la sfîrşitul deceniului 6 în Anglia s-a circulat cu viteza 70-80 km pe oră -, iar omul s-a simţit mai plenar stăpîn al planetei. Nu este de mirare că pretutindeni, din Extremul Orient pînă în cîmpiile americane, căile ferate, trenul cu misterul apariţiei şi dispariţiei sale, în plină viteză, s-a constituit în unica invenţie tehnică a lumii industriale care a pătruns în folclor.

O NOUĂ ECONOMIE ŞI...

La sfîrşitul deceniului 4 al secolului XIX, Anglia devenise de fapt singura putere industrială a lumii, „atelierul ei industrial”, după cum a fost denumită. S-a constituit astfel într-un adevărat model al viitorului. Fiecare ţară care se afla în situaţia de a putea declanşa un proces de dezvoltare industrială rapidă, a urmărit atent, a copiat şi cumpărat maşinile, tehnologiile, modul de organizare a industriei britanice. Fabricile sale, căile ferate, oraşele deveniseră tot atîtea direcţii ale viitorului. Construcţia impresionantului

108

Crystal Palace, o victorie a oţelului şi sticlei, o prefigurare a acestui viitor, preamărea de fapt supremaţia orgolioasă a Angliei.

La mijlocul secolului XIX o serie de indicatori ai economiei britanice au continuat să prefigureze viitorul. În 1841, de exemplu, populaţia ocupată în agricultură, silvicultură şi pescuit (forţa de muncă activă) a reprezentat doar 22,8 % din total (în 1901 va ajunge la 8,5%). Procesul de urbanizare, foarte intens a continuat în tot cursul secolului: încă din 1832, „Manchester Guardian" scria entuziasmat, „imensitatea de neconceput a oraşelor, iată ceva fără egal în istoria lumii".

Industria a devenit în mod irevocabil factorul esenţial al oricărei creşteri economice susţinute, industrializarea devenind singurul drum de progres real. Avînd ca fază iniţială dezvoltarea unor ramuri ale industriei uşoare, cu precădere a industriei textile a bumbacului, industrializarea capitalistă a devenit nu numai o parte componentă a strategiilor de dezvoltare a diferitelor grupări sau partide politice, ci a întregii vieţi sociale şi mentale a ţărilor unde şi-a făcut simţită prezenţa.

În acelaşi timp, procesul nu a fost chiar atît de benefic în ceea ce priveşte principalii susţinători ai acestuia: clasa muncitoare. Deşi faţă de primele faze ale revoluţiei industriale condiţiile de viaţă şi muncă ale acesteia s-au îmbunătăţit simţitor, în anii 1840, cînd Anglia era aşadar „atelierul industrial al lumii", a existat o certă deteriorare a lor. În acest deceniu (1840-1850) s-a creat în Anglia un proletariat modern, iar gradul său de organizare, care să permită o mai bună rezistenţă contra ofensivei patronale (în anii 1840 s-a înregistrat o puternică criză economică) a crescut. Cu toate acestea marile oraşe ale ţării, după expresia unui filantrop englez, nu au fost decît „un ocean de sărăcie".

Criza de locuinţe s-a menţinut (de fapt în toate ţările

109

industrializate ale vremii), iar caracterul speculativ al construcţiilor destinate unor locuinţe ieftine, a făcut să nu se ia în consideraţie decît foarte vag cele mai elementare reguli de igienă şi salubritate. F. Engels a dat o descriere impresionantă a locuinţelor muncitoreşti din Manchester în 1840 (la Berlin se va crea, în epoca industrializării, chiar o locuinţă tip, Berliner Zimmer, formată dintr-o cameră, fără ferestre, cu aerisire spre puţuri sau curţi interioare). Proliferarea unor locuinţe de acest gen, adevărate „cazărmi muncitoreşti", a dat oraşelor moderne acel caracter de monotonie şi cenuşiu (devenit o emblemă a epocii industriale).

Condiţiile de viaţă dificile au continuat să fie asociate cu dificilele condiţii de muncă. În afară de utilizarea în continuare a muncii copiilor şi femeilor, patronii au continuat să menţină un tratament abuziv faţă de muncitori, deşi mişcările muncitoreşti şi gradul lor de organizare au făcut progrese însemnate. Viaţa proletariatului a început să constituie o preocupare tot mai frecventă din partea diferitelor cercuri. În Anglia s-au succedat în aceşti ani numeroase rapoarte şi anchete care au dezvăluit o situaţie impresionantă. S-a pus în lumină deteriorarea biologică a familiilor de proletari: în 1842, jumătate din cei care lucrau în întreprinderile de obiecte metalice din Sheffield au fost bolnavi de plămîni, pînă la vîrsta de 30 de ani, 74% pînă la vîrsta de 40 de ani, iar la 50 de ani nu mai scăpa nimeni (S. Pollard). Limita de viaţă în oraşele industriale ale Angliei a fost de două ori mai mică decît în restul ţării.

De altfel situaţia a fost generală în întreaga Europă industrială, aşa că celebrul îndemn al lui Guizot Enrichissez vous! era de fapt un afront adus sărăciei care a apărut nu ca un accident, ci ca un element al noii lumi industriale.

Dacă gradul cel mai înalt de intensitate al acestei stări de lucruri a fost atins, tocmai cînd Anglia îşi încheiase revoluţia

110

industrială - nu întîmplător anii 1840 s-au numit Hungry forties - situaţia aceasta, fără să se modifice radical, a început să se îmbunătăţească pe măsură ce procesul industrializării se derula şi, mai ales, atunci cînd gradul de organizare al clasei muncitoare engleze în sindicate s-a accentuat. Trebuie menţionat că toate revendicările obţinute, în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă şi salarizare, care au făcut pe muncitorul britanic să fie cel mai bine plătit din Europa (şi lume) au fost rezultatul unei foarte intense şi tot mai bine organizate mişcări muncitoreşti, condusă de sindicate.

Cu toate acestea decalajele din societatea britanică s-au menţinut extrem de adînci. Şomajul a continuat să fie o prezenţă sistematică, iar analizele făcute asupra bugetelor de familie indică foarte clar nivelul scăzut de viaţă (cu toate progresele veniturilor reale înregistrate) Astfel bugetul unei familii de muncitori în Anglia era împărţit, la cheltuieli, astfel: 60% pentru mîncare, 20% pentru chirie, 10% pentru îmbrăcăminte, ceea ce indică un buget de sărăcie. Scumpirea vieţii a fost o caracteristică în secolul XIX. De aici sentimentele tot mai adînci de frustrare resimţite de masele muncitoare, care participau într-o măsură mult prea mică la prosperitatea generală, mai ales că ele au fost de fapt creatoarele acestei prosperităţi generale, de care în final au beneficiat doar un mănunchi de oameni. Astfel că în Anglia eduardiană, deşi cinci englezi din şase au trăit din munca lor proprie, beneficiarii au fost cele 300-400 de familii aristocratice, care deţineau proprietăţi de peste 5.000 ha, ca şi cei cu proprietăţi de peste 500 ha, cărora li s-au adăugat încă cîteva mii de familii ale burgheziei industriale, comerciale şi bancare, într-un total general de 40-50.000 de indivizi!

În acelaşi timp sînt înregistrate desigur progrese sim-ţitoare în rîndurile muncitorimii engleze, pe alte planuri. Conştiinţa muncitorească s-a consolidat. În 1868 sindicatele,

111

trade-union-urile se unifică într-un Congres, iar pregătirea profesională a progresat simţitor. Muncitorul a devenit capabil să înţeleagă şi să se conducă după instrucţiuni scrise. Alfabetizarea a devenit necesară. De altfel, peste tot unde s-a răspîndit industrializarea s-a impus şi un nivel mai ridicat de instrucţie şcolară. Unele categorii de muncitori, mai ales din cei cu calificare superioară au atins un standard de viaţă destul de bun. Întrecînd din acest punct de vedere unele categorii socio-profesionale, ca de exemplu funcţionarii: (desigur cei inferiori): în 1914 jumătate din funcţionarii britanici au avut un cîştig mediu de 30 shilingi pe săptămînă, în timp ce aceşti muncitori au depăşit frecvent acest nivel, ajungînd chiar pînă la 40 de shilingi pe săptămînă.

Pe măsura perfecţionării tehnice sau tehnologice s-a produs şi o permanentă perfecţionare a sistemelor de conducere şi administrare a întreprinderilor. În Anglia această evoluţie a fost de altfel lentă şi menţinerea or-ganizării întreprinderilor industriale în cadrul „tradiţiilor" va contribui la depăşirea industriei britanice de către alte ţări. Oricum, a apărut şi aici, după 189U, „epoca inginerilor", în sensul că aceste cadre tehnice au devenit cadrele de conducere ale întreprinderilor, dar, aceasta în timp ce, în alte ţări, apăreau deja primii germeni ai „revoluţiei manageriale", deci a rolului pe care îl vor avea în cadrul conducerii întreprinderilor cei cu pregătire economică.

...O POLITICĂ ECONOMICĂ NOUĂ

Anul 1815 a fost un an important atît pentru trecutul, cît şi pentru viitorul economic al Marii Britanii în secolul XIX. În momenul cînd pe continent se instaura liniştea de după războaiele napoleoniene - o linişte supravegheată de Sfînta Alianţă! -, parlamentul britanic, la iniţiativa marilor

112

proprietari agricoli, a votat „legea cerealelor" (Corn Law). Temîndu-se că o dată cu pacea se vor relua importurile de cereale de pe continent, determinînd scăderea preţurilor - reamintim că preţurile agricole ridicate s-au aflat la baza „revoluţionarii" agriculturii britanice - au impus interzicerea în practică a acestor importuri. O ultimă zvîcnire a mercan-tilismului.

Dar tot în acelaşi an a apărut o broşură, care deşi a trecut relativ neobservată, va influenţa decisiv politica economică şi comercială a ţării peste cîteva decenii. Este vorba de Eseu asupra influenţei preţului scăzut al grîului, asupra profitului capitalului, iar autorul ei, David Ricardo, se inspirase din bogăţia de idei a Avuţiei naţiunilor a lui A. Smith. Ricardo a vehiculat în lucrarea sa idei complet contrarii politicii comerciale în vigoare, mai ales în domeniul comerţului cu cereale. El a cerut de fapt suprimarea oricăror taxe vamale, şi adoptarea unor politici de liber schimb (free trade) care ar avantaja atît ţara, cît şi toate clasele sociale.

Într-adevăr, „Legea cerealelor" a fost rapid denumită de muncitorimea britanică „legea foametei", căci prin menţinerea preţurilor agricole ridicate, erau menţinute, de fapt, la fel de ridicate, preţurile produselor alimentare, cu efecte grave asupra nivelului lor de viaţă, avînd în vedere veniturile muncitorilor. De aceea ea a început să se organizeze şi să lupte (dreptul de grevă a fost recunoscut în 1825) contra acestei legi discriminatorii, cerînd mai ales mărirea salariilor. Or, tocmai acest fapt nu putea să convină burgheziei industriale, căci îşi vedea astfel limitate posibilităţile de acţiune contra angajaţilor lor în domeniul salarizării, limitîndu-şi astfel şi profiturile. Iată de ce alături de muncitori vine şi burghezia industrială, care de fapt preia lupta contra legii cerealelor şi în ideea cîştigării unor poziţii mai importante în sistemul politic britanic. Problema menţinerii sau desfiinţării acestei legi, a adoptării sau nu a

113

politicii economice a liberului schimb, s-a aflat timp de cîteva decenii în centrul luptei dintre cele două partide ale vremii: thory şi whigii. Această luptă a căpătat adesea un caracter de masă. S-a desfăşurat sub conducerea burgheziei o acerbă luptă pe toate planurile contra legii cerealelor şi partidului thory, partidul marilor proprietari (viitorul Conservative Party - Partidul conservator). În anul 1836 s-a creat Liga contra legii cerealelor (Anti-Corn Law League, A.C.L.L.) care a desfăşurat o activitate impresionantă: numai într-un singur an (1840), a editat şi difuzat în întreaga ţară peste 1 milion de broşuri pe această temă, iar delegaţii săi au ţinut peste 800 conferinţe. Pentru a învinge opoziţia marilor proprietari a fost nevoie ca în prealabil să se ratifice modificarea sistemului electoral britanic care îi avantajase, iar cele două crize ale anilor 1840 (între 1837-1842 şi 1847- 1848) să-i dea o lovitură serioasă prin intensificarea mizeriei şi tensiunilor sociale în rîndul maselor muncitoare. Aproape paradoxal, dacă nu s-ar mai fi repetat în istoria politică a Marii Britanii, iniţiativa desfiinţării legii cerealelor a fost finalizată de partidul conservator. Reorganizaţi sub conducerea unui reprezentant deosebit de capabil ai noii clase: burghezia industrială, R. Peel acest partid a înţeles că a sosit timpul reformelor, că o continuare a cramponării de vechile poziţii ar fi dat o lovitură decisivă viabilităţii sale pe scena politică a ţării. Ca urmare, în 1846 legea cerealelor a fost desfiinţată de parlament (peste trei ani ultimul vestigiu al mercantilismului britanic, care se aflase la baza transformării ţării în cea mai mare putere navală, Actele de Navigaţie, adoptate sub Cromwell, au fost şi ele abrogate). Li-berul schimb, preconizat de A. Smith, şi pus la punct, de D. Ricardo, J. Stuart Mill şi alţi economişti din „şcoala de la Manchester" a triumfat pentru aproape 70 de ani.

Efectele noii politici comerciale au fost diferite. Preţurile agricole au scăzut, ducînd la o anumită creştere a salariului

114

real. Pe de altă parte însă importul ieftin de cereale a determinat unele consecinţe negative asupra producţiei proprii cerealiere. Astfel suprafeţele cultivate scad simţitor, ajungîndu-se ca cea mai mare parte din necesităţile interne (în 1880 jumătate din ele) să fie acoperită din importuri. Drept urmare agricultura engleză a început să se orienteze tot mai decisă spre alte sectoare, în special creşterea animalelor unde s-a atins un nivel maxim de productivitate, precum şi spre producerea de bunuri agricole de consum zilnic: lapte, ouă, brînzeturi etc, mult mai lucrative chiar dacă piaţa britanică a devenit esenţială pentru exporturile masive de produse similare din Olanda, Danemarca, S.U.A., Argentina etc. Astfel că deşi în final au rezistat în agricultura engleză numai acele proprietăţi foarte rentabile, cu produse de calitate deosebită, forţa de muncă în agricultură scăzînd vertiginos, se poate afirma, totuşi, că industrializarea şi liberul schimb în Anglia s-au realizat prin „sacrificarea" agriculturii.

Se înţelege că acest dezavantaj relativ nu s-a resimţit pînă la primul război mondial, pentru că a fost larg acoperit de avantajele obţinute de industria şi comerţul britanic, - inclusiv prin rolul său de intermediar al pieţii mondiale comerciale, - de această politică, a liberului schimb. Previziunile economiştilor de la Manchester s-au îndeplinit de altfel întocmai.

ÎN LOC DE FINAL...

Aşadar la sfîrşitul anilor 1840 Marea Britanie a fost singura putere industrială modernă a lumii. Capitalul şi tehnica industrială britanică s-au aflat la originea multor demaraje industriale. Nimeni nu părea în stare să depăşească realizările industriale engleze. Aşa se părea si, în mod sigur,

115

primii care au crezut acest lucru au fost chiar industriaşii britanici înşişi. Lucrurile erau clare cu agricultura, sacrificată liberului schimb, fără să fi fost afectată însă asigurarea cu produse agro-alimentare a ţării. Dar industria? Cine ar fi putut să depăşească (şi cum ?) pe cea care oferise lumii întregi experienţa revoluţiei industriale? Şi totuşi, pînă la urmă, aşa s-a întîmplat, căci la sfîrşitul perioadei, o altă ţară europeană, - este vorba de Germania - a depăşit-o, ca să nu mai vorbim de industria S.U.A. Cum a fost posibil acest lucru, mult timp de neconceput?

Rămînerea în urmă a reprezentat în mod indiscutabil o stagnare îndeosebi în domeniile în care pînă atunci industria engleză dăduse lecţii lumii întregi: organizare şi tehnică. Gradul de concentrare înregistrat în industria britanică a fost inferior celor din industriile americane şi germane. Cu excepţia lui Royal Dutch Shell, în petrol şi Imperial Chemical Industries (I.C.I.) în chimie, industria britanică, păstrătoare zeloasă a principiilor liberei concurenţe, a fost dominată de întreprinderi mici şi mijlocii, adesea afaceri de familie. Chiar şi societăţile anonime pe acţiuni au fost privite mult timp cu aceeaşi neîncredere. Or, astfel de întreprinderi nu au putut susţine, în mod adecvat, eforturile financiare, specifice ma-rilor societăţi industriale din S.U.A. sau Germania, pe noile direcţii, apărute spre sfîrşitul secolului. Ramurile noi apărute acum: industria automobilului şi utilizarea motorului cu ardere internă în industrie, industria electrotehnică şi chiar cea chimică au fost slab reprezentate în industria engleză rămasă mult timp partizană convinsă vechilor tehnici şi tehnologii ca, de exemplu, utilizarea motorului cu aburi (desigur perfecţionat), sau folosirea în industria chimică, pînă la sfîrşitul secolului a procedeului Leblanc (pus la punct de la începutul secolului XIX), şi nu a noului procedeu Solvay, mult mai productiv. Pregătirea cadrelor de tehnicieni, în pri-mul rînd de ingineri, ca să nu mai vorbim de noile cadre, care

116

prevesteau viitorul, de economişti-manageri, a rămas deficitară. În 1872 cînd o delegaţie de universitari englezi au vizitat Germania pentru a vedea la faţa locului cum funcţionează învăţămîntul tehnic german, mai ales cel din sectorul chimiei, au aflat cu stupoare că numai universitatea din München pregătea mai mulţi ingineri decît toate universităţile şi colegiile britanice luate la un loc. O situaţie similară a existat şi în ceea ce priveşte pregătirea elementară şi medie a forţei de muncă, căci în Anglia nu s-a creat o reţea de şcoli profesionale, ca în Germania, continuînd să se practice vechiul sistem - din acest punct de vedere totuşi An-glia nu a făcut excepţie, căci şi în Franţa şi în S.U.A. s-a menţinut o situaţie similară - al uceniciei la locul de muncă.

În acest fel, sub hlamida strălucitoare a Angliei vic-toriene s-au acumulat treptat rămînerile în urmă tocmai în sectorul în care fusese atîta timp „alergătorul solitar", şi aceasta tocmai într-un moment cînd progresul căpătase deja un ritm impresionant. Dacă adăugăm şi dependenţa accentuată, ascunzînd mari primejdii economice, faţă de importuri, înţelegem că această strălucire devenise de fapt o simplă glazură, un strat superficial. Pierzînd lupta în domeniul productivităţii muncii în industrie, sacrificîndu-şi propria agricultură, Anglia s-a aflat de fapt într-un echilibru economic fragil. Numai enormele profituri obţinute pe seama rolului jucat pe piaţa mondială de flota sa comercială, ca şi cele provenite din exportul de capital, care i-au asigurat o ba-lanţă de plăţi activă, precum si faptul că prin moneda sa, a fost centrul sistemului monetar internaţional i-au permis să-şi menţină neştirbită poziţia de lider economic al lumii.

Capitolul 3

O REUŞITĂ PARŢIALĂ A INDUSTRIALIZĂRII SAU O

ALTERNATIVĂ LA MODELUL BRITANIC: FRANŢA

(1815-1914) ?

N secolul XVIII, Franţa a fost de fapt principala forţă politică a continentului, un far călăuzitor pentru cultura

europeană. Sistemul politic francez a fost, în fapt, mult mai fidel copiat decît cel britanic, căci monarhia absoiutistă, un suveran mai mult sau mai puţin „luminat", a corespuns într-o măsură mai mare prezentului feudal, decît sistemul politic britanic, care a prefigurat viitorul burghez.

Şi pe plan economic Franţa a înregistrat realizări im-portante. Flota sa comercială, comercianţii francezi au fost la fel de întrepizi şi activi ca negustorii britanici, sau olandezi, chiar dacă interesele lor au fost deseori trădate de rele monarhice feudale. Sectoarele de bază, agricultura şi sectorul manufacturier, cu toate rămînerile în urmă, au avut creaţii şi împliniri deosebit de valoroase în multe domenii. De asemenea cunoaşterea ştiinţifică, pleiada strălucită de filozofi, oameni de ştiinţă şi de cultură, aproape unică în acest secol al luminilor a creat Franţei o poziţie de prim rang în rândul tuturor naţiunilor europene. Cu toate acestea, re-voluţia industrială nu i-a aparţinut, ci, aşa cum am văzut,

Î

118

rivalei sale de dincolo de Canalul Mînecii. Cu alte cuvinte, am putea fi de acord, cu ceea ce s-a afirmat deseori, că un număr de lucrători britanici au învins pe tărîmul revoluţiei industriale numerosul grup de gînditori, filozofi si oameni de cultură din Franţa secolului XVIII.

Revoluţia industrială franceză, deşi întîrziată, a fost înregistrată totuşi ca a doua, în ordinea declanşării lor, pe continentul european. Dar judecind după modul ei de desfăşurare este foarte dificil să se stabilească chiar şi perioada propriu-zisă a revoluţiei industriale franceze. Dunham consideră anii 1815-1860 ca un fel de erupă pre-revoluţionară, revoluţia industrială propriu-zisă des-făşurîndu-se după 1860. W.W. Rostow plasează takeoff-ul francez între 1830-1870, iar J. Marczewzky susţine că practic nu a existat o revoluţie industrială franceză, ci numai, pe parcursul secolului XIX, au fost cîteva perioade de accelerare a dezvoltării industriale, dintre care cele mai semnificative au fost în deceniul 1830-1840 şi cele de după 1890. O poziţie relativ similară o are C. Levy, care neagă existenţa unei revoluţii industriale în Franţa.

În aceste condiţii, avînd în vedere că totuşi la sfîrşitul secolului XIX Franţa a contat în rîndul ţărilor industrializate, fie şi ca ţară industrial-agrară, plasîndu-se pe poziţia a patra în ierarhia acestora, şi-a făcut apariţia o teză care a căpătat o oarecare extindere. Este vorba de faptul că experienţa franceză ar fi reprezentat, în ultimă instanţă, o alternativă la modelul britanic. Moderaţia ritmului de desfăşurare a revoluţiei industriale a permis un transfer treptat a centrului de greutate al economiei din agricultură în industrie, totul făcîndu-se fără sacrificii atît de dure din partea maselor muncitoare, ca în cazul Marii Britanii. De asemenea men-ţinerea unei ponderi importante a ramurilor industriei de bunuri de consum ar reprezenta o altă trăsătură alternativă la modelul britanic, unde s-a impus totuşi rapid industria

119

grea. Fireşte că există anumite elemente veridice în această părere (aparţine lui A. Gerschenkron), însă mult mai clară a fost rămînerea evidentă a Franţei în domeniul industrial; numai accelerarea ritmului dezvoltării de după 1890 i-a permis să-şi creeze un sector industrial competitiv în anumite ramuri de vîrf: oţeluri speciale, automobile, unele subramuri ale construcţiei de maşini. Oricum însă ritmul acestui proces şi dimensiunea lui au fost inferioare celor ale vecinului urmărit din 1870 cu cea mai mare suspiciune: Germania.

Explicaţia unei astfel de situaţii s-a aflat deci nu în întîrzierea relativă (totuşi considerarea deceniului 2 al secolului ca un început este acceptată), cît în conţinutul diferit (incomplet sau defavorizant pentru un timp mai îndelungat) al premiselor şi factorilor-condiţii care au dimensionat procesul de evoluţie a economiei franceze.

POPULAŢIA, O „PROBLEMĂ" TIMPURIE PENTRU FRANŢA

În secolul XVIII Franţa a avut o spectaculoasă creştere a populaţiei (7 milioane de locuitori, din care 1 milion prin anexări teritoriale). Între 1730-1770 procentul de creştere a populaţiei a fost de 6% anual. Însă aproape inexplicabil, după cum afirmă P. Chaunu „totul se prăbuşeşte la nivelul anilor 1772-1773 şi 1779- 1783". Între anii 1779-1784 o rată înaltă a natalităţii de 37,7%, abia a făcut faţă situaţiei, căci cea a mortalităţii a fost de 31,4%.

Dar o asemenea evoluţie nu a fost decît un preludiu la ceea ce a urmat. Evenimentele politice care au urmat (Revoluţia, războaiele) au epuizat (mai ales războaiele napoleoniene) populaţia ţării. De la începutul secolului XIX, Franţa a păşit pragul unui nou regim demografic, caracterizat printr-o natalitate slabă şi, de aici, o creştere mult mai slabă a

120

populaţiei (posibilă numai prin scăderea semnificativă a ratei mortalităţii, mai ales a celei infantile). Unele calcule (P. Depoids) afirmă că pe parcursul unui secol (1851-1941) practic nu s-a mai produs reînnoirea generaţiilor în Franţa. În mod paradoxal, pe măsură ce condiţiile materiale şi me-dico-sanitare se îmbunătăţeau, natalitatea a înregistrat o permanentă scădere, ajungînd chiar în 1910 să devină inferioară faţă de mortalitate, deşi, subliniem că aceasta scăzuse între timp foarte mult. Trebuie spus de la bun început că pentru secolul XIX Franţa a fost din punctul de vedere al evoluţiei demografice un caz unic. Se pare că nu în Anglia, ci în Franţa au prins concepţiile malthusiene. Fireşte, în clasele medii şi în înalta societate. De altfel chiar unul din economiştii cunoscuţi, ca J. B. Say, scria în 1840, în pur stil malthusian: „Mai bine să încurajezi oamenii să facă economii decît copii". Faptul a atras atenţia contemporanilor, iar socialistul P. Proudhon atacă violent această stare de spirit, existentă în ţară la mijlocul veacului trecut: „presa, guvernul, biserica, literatura, economiştii, marii proprietari, toată Franţa au devenit englezi, totul este malthusia-nism. În numele moralei, a intereselor sacre ale familiei se susţine că nu mai este loc pentru copiii ţării şi se insinuează că femeile să înceteze să mai fie fecunde". Iniţial o reducere voluntară a dimensiunii familiilor fusese înregistrată încă din perioada Vechiului Regim (de dinainte de Revoluţie), în rîndurile aristocraţiei şi ale burgheziei înstărite, încălcîndu-se chiar preceptele bisericii catolice, pe care considera că o apără contra raţionalismului ateu. Ulterior, după 1810, acelaşi fenomen a fost înregistrat şi în rîndul categoriilor mijlocii. Dar situaţia nu ar fi devenit atît de critică dacă nu ar fi fost contaminată şi masa populaţiei rurale. Unii autori consideră că aceasta s-a datorat mai ales modificării aduse regimului moştenirii de către noul Cod civil, adoptat sub Napoleon I. Eliminînd vechiul principiu aristocratic al primogeniturii,

121

noua reglementare juridică a permis tuturor urmaşilor drepturi egale la moştenire. Astfel spiritul egoist, ca şi teama de a nu se fărîmiţa proprietatea au contribuit decisiv la extinderea limitării naşterilor şi în mediul rural. Au mai existat fireşte şi alţi factori: creşterea vîrstei medii la căsă-torie (la femei la 25 de ani, inclusiv în mediul rural - în unele regiuni ale Franţei fenomenul a fost înregistrat încă din secolul XVIII, iar la bărbaţi, 27-28 ani), micşorîndu-se perioada fecundă a femeilor, şi timpul destinat creşterii mai multor copii, factori mentali (respingerea de către clasele mijlocii, urbane şi rurale, a ideei de a-şi petrece timpul îngrijind copii) sociali şi economici. Oricare ar fi aceştia şi orice motivaţie ar avea, în Franţa, aşa cum am arătat mai sus, procesul a căpătat formele cele mai extinse.

De asemeni, oricare ar fi explicaţiile, deficienţele pe plan demografic au avut efecte defavorabile, dacă nu negative, asupra dezvoltării economice a ţării, asupra declanşării şi desfăşurării revoluţiei industriale şi a industrializării, în special. Aşa cum se întîmplă frecvent în orice domeniu al ştiinţei, s-au făcut auzite păreri care reliefau şi eventuale aspecte pozitive ale acestei situaţii. Dintre acestea teza care s-a impus mai pregnant a fost cea prin care se susţine că creşterea lentă a populaţiei a ferit ţara atît de o „explozie urbană", cu toată gama de consecinţe negative ce au însoţit fenomenul, cît şi de apariţia „suprapopulaţiei rurale", oare a grevat atît de mult asupra unor agricultori din estul şi sud-estul Europei. Dar argumentul principal al acestei teze îl găsim în situaţia existentă în ţările subdezvoltate de astăzi.

Desigur că există o anumită doză de adevăr ştiinţific în asemenea idei. Ele păcătuiesc însă prin faptul că extrapolează anumite situaţii contemporane, în trecut, metodă atractivă, dar care ascunde de obicei mari primejdii. Oricum, consecinţele negative ale regimului demografic francez au fost mult mai numeroase şi mai pregnante.

122

Încă de la începutul secolului XIX creşterea lentă a populaţiei a determinat o structură foarte deficitară, pe grupe de vîrstă, mai ales că războaiele purtate de Napoleon - cum spuneam mai înainte - au secătuit Franţa de partea cea mai activă şi viguroasă a populaţiei sale. Nu este de mirare că astfel chiar la mijlocul secolului XIX (în 1851) numai o treime din populaţie s-a aflat sub vîrsta de 21 de ani. Şi aceasta a fost media pe ţară, căci în unele regiuni ale Franţei situaţia a fost din acest punct de vedere şi mai critică. În aceste condiţii potenţialul şi structura cererii pe piaţa internă nu au suferit practic modificări semnificative. Cererea s-a menţinut astfel destul de diversificată, prin menţinerea aceleiaşi structuri socio-profesionale mai rezistente în timp. Ca urmare, nu se poate vorbi decît, cel mult, de o omogenizare parţială a pieţii franceze, care să permită declanşarea unei producţii de masă.

În raport şi cu alţi factori, ca de exemplu modernizarea agriculturii, creşterea lentă şi structura populaţiei Franţei au avut efecte la fel de defavorabile şi asupra caracteristicilor forţei de muncă. Disponibilul de forţă de muncă liberă a fost mai redus şi, întreprinderile industriale franceze, în afară de ramurile textilelor (mătase) şi obiectelor de lux, au întîmpinat mari dificultăţi în a găsi necesarul de forţă de muncă. De aceea, ca o consecinţă, mult timp dimensiunile întreprinderilor franceze au fost deosebit de mici.

În acelaşi timp, structura demografică bazată mai ales pe grupe de vîrstă mature şi bătrîne a determinat un fenomen acut, resimţit în economia şi societatea franceză: accentuarea unui curent de depuneri în bănci, o imobilizare importantă (s-a estimat totalitatea acestor depuneri in jumătatea a doua a secolului la peste 5 milioane franci) a capitalului particular, care a jucat un rol mult mai slab decît în Anglia în dezvoltarea industrială. Astfel se explică, printre altele, de ce în Franţa construcţia căilor ferate s-a produs cu sprijinul fi-nanciar al statului. În societatea franceză s-a răspîndit mai

123

ales în păturile mijlocii (de obicei cele mai active în goana după un profit capitalist) idealul rentierului, trăind din venituri fixe, fără ocupaţie, fructificînd aceste depuneri, prin dobînzi, sau investirea sumelor disponibile în titluri şi rente de stat.

Ca şi cum ar fi dorit să completeze această situaţie deficitară a disponibilului intern de capital, intervine o altă premisă. În Franţa, apare ca paradoxală penuria de capital intern, căci ea a fost denumită „bancherul Europei". Dar tocmai acest fapt, ca în Olanda cu două secole mai înainte, i-a afectat propriul efort de industrializare şi modernizare. Băncile franceze, dominate o bună parte a secolului XIX de băncile evreeşti, de „familie", în frunte cu celebrii Rotschild, au avut de la începutul lor, vocaţia operaţiunilor externe, interesîndu-se tîrziu şi limitat de investiţiile interne. De abia după apariţia primelor bănci moderne de investiţii (este o prioritate a Franţei), precum Credit Lyonnais, Société Generale etc, s-au creat instrumentele necesare unei accelerări a dezvoltării industriale a ţării. Nu este deci deloc întîmplător că, după apariţia acestor „înlocuitori" activi, s-a trecut la crearea unor ramuri industriale noi, moderne şi competitive, iar importanţa „băncilor de familie" a început să scadă.

Iată în ce măsură, direct sau mai puţin direct, prin intermediul său, coroborînd cu alte premise - factori, factorul demografic a putut influenţa dezvoltarea şi modernizarea economică a unei ţări de anvergura Franţei. Se înţelege că acest fapt a atras chiar de atunci atenţia specialiştilor (statisticieni, economişti) - nu este întâmplător nici faptul că în Franţa s-a dezvoltat de timpuriu şi s-a perfecţionat noua ştiinţă a demografiei, inclusiv a demografiei istorice - care au tras semnale de alarmă repetate asupra consecinţelor lui, mai ales că ei (şi atîţia alţi francezi, după 1870) priveau permanent la ceea ce se întîmplă dincolo de Rin, unde

124

Germania oferea o imagine exact opusă, de creştere rapidă, viguroasă şi pe baze solide a populaţiei. De aceea mulţi dintre aceşti specialişti francezi au considerat că principala cauză a dinamismului şi performanţelor deosebite ale economiei germane, care a recuperat rapid rămânerile în urmă, a fost tocmai situaţia şi evoluţia populaţiei.

ÎN ŢARA FIZIOCRATISMULUI, AGRICULTURA A RĂMAS TOTUŞI ÎN URMA

În prima jumătate a secolului XVIII, ca expresie a interesului tot mai acut pentru agricultură care, în Anglia, am văzut că tindea să se transforme într-un sistem, în Franţa, unde înclinaţia spre speculaţie şi teorie a avut mai mari sorţi de izbîndă decît cea îndreptată spre activităţi practice, concrete, a apărut o nouă teorie economică: fiziocratismul. Încercînd să rupă cu mercantilismul, ea a readus agricultura pe primul plan al atenţiei, cerînd ca asupra ei să se aplece toată grija statului, a celor care deţineau proprietăţi de pămînt funciare, în vederea modernizării, pentru a o transforma într-o sursă sigură a prosperităţii şi bogăţiei ţării. Bazele teoretice ale acestei doctrine au fost puse la punct de Quesnay, prin Essai phisique sur l'économie animale, apărut în 1736 şi mai ales Philosophie rurale ou économique générale et politique de l'agricnlture, a lui Mirabeau, apărută în 1763. Este adevărat că interesul pentru agricultură a crescut foarte mult şi în Franţa. După cum Voltaire a observat cu ironie „spre 1750... naţiunea săturată de versuri, comedii, opere, romane... de dispute filosofice a început să discute despre grîu". Aristocraţia, burghezia a fost atrasă de noul domeniu de interes, deşi la un nivel mai mult teoretic, platonic, fapt reflectat şi de numărul mare de broşuri, lucrări, cărţi care au apărut în ţară pe această temă. Însă tot filozoful francez oferă

125

cheia problemei spunînd: „toată lumea le citeşte cu excepţia celor care lucrează pămîntul".

Într-adevăr, în Franţa aristocraţia funciară a rămas în acest secol eminamente feudală, ataşată strîns de panaşul său personal şi de o prezenţă cît mai atrăgătoare la curte, decît de implicarea sa în activităţi productive, aşa cum ar fi fost (măcar) valorificarea propriului său domeniu. Desigur că multora le-au lipsit sumele respective, pentru eventuale înnoiri, iar Franţei i-a lipsit şi acea infrastructură bancară care a funcţionat cu rezultate atît de favorabile în Anglia. De altfel nici marii aristocraţi nu s-au arătat prea atraşi de o astfel de activitate, care i-ar fi îndepărtat de Curte. Pe de altă parte, mica proprietate funciară a fost prea slabă, iar ţără-nimea, imensa majoritate a populaţiei a rămas în continuare la fel de strînsă în chingile sistemului de obligaţii feudale ca şi în secolul anterior. Mai mult chiar, spre mijlocul secolului, dificultăţile financiare ale aristocraţiei şi ale statului feudal au impus obligaţii mărite atît către stat cît şi către nobili, suportate tot mai greu de o ţărănime adusă în pragul disperării.

Desfiinţarea sistemului feudal, al marii proprietăţi laice şi ecleziastice feudale, în timpul Revoluţiei, ar fi pus problema modernizării agriculturii în alţi termeni, însă desfăşurarea acestui proces a fost departe de a se realiza în mod mulţumitor. Proprietatea funciară tipică franceză a devenit, în urma transformărilor impuse de Revoluţie şi recunoscute de regimul napoleonian şi chiar de Restauraţie, proprietatea mică şi mijlocie, şi aşa s-a menţinut încă foarte mult timp (în 1908 aproape 80% din totalul proprietăţilor franceze au fost sub 10 ha. Însă în cursul secolului XIX, acest tip de proprietate nu a putut să susţină în mod sistematic o modernizare generală a sectorului.

De aici s-au născut două consecinţe care au defavorizat declanşarea şi desfăşurarea revoluţiei industriale şi a

126

industrializării franceze. În primul rînd, este vorba de menţinerea unei mari părţi a populaţiei în agricultură: la mijlocul secolului XIX populaţia rurală a reprezentat 70% din totalul populaţiei, iar la sfîrşitul perioadei, în 1914 a reprezentat 43%. În al doilea rînd, productivitatea agriculturii franceze a fost, prin comparaţie, inferioară altor ţări, vecine cu ea. În acest mod se poate explica şi slaba urbanizare a ţării (oraşul tipic francez pentru tot secolul XIX a avut între 3.000 şi 20.000 de locuitori), deşi în acest context, o explozie urbană, aşa cum s-a întîmplat în alte ţări pornite pe drumul industrializării, ar fi fost extrem de critică pentru Franţa. Într-un fel deci creşterea lentă a populaţiei ur-bane poate fi privită şi dintr-un punct de vedere pozitiv, dar, în acelaşi timp, tocmai o astfel de evoluţie a făcut ca cererea de produse agro-alimentare să se menţină la un nivel redus. În acest fel şi rentabilizarea agriculturii franceze a fost limitată, încît, în final, un sector economic cheie şi o latură deosebit de importantă a populaţiei franceze s-a constituit astfel şi într-un segment slab al pieţii naţionale, reducînd rezistenţa suportului unei industrializări rapide şi de dimensiuni mai mari.

Atunci cînd, spre sfîrşitul secolului XIX, progresele tehnice şi intervenţia sistemului de credit au permis întărirea proprietăţii mijlocii şi mici, aceasta şi-a dovedit avantajele specifice, asigurînd o creştere substanţială (aşa cum se întîmplase anterior şi cu agricultura olandeză şi daneză bazate pe acelaşi tip de proprietate) a performanţelor generale ale agriculturii franceze. De aceea nu a fost deloc întîmplător că tot atunci (după ce statul francez adoptase şi măsurile de protecţie a agriculturii) s-a înregistrat etapa cea mai rodnică pe drumul industrializării ţării.

127

PRIMELE SEMNE AU APĂRUT DEVREME

Revoluţia franceză, prin unele măsuri adoptate pe plan economic sau cu implicaţii economice, a deschis drumul modernizării capitaliste, contribuind cu precădere la unificarea pieţii interne.

Epoca napoleoniană (Consulatul şi Imperiul) s-ar fi putut constitui avînd în vedere interesul deosebit al lui Napoleon I faţă de industrie şi comerţ, într-o etapă a re-ducerii decolajului industrial al Franţei, care oricum ar fi avut aproape şi modelul britanic. Dar războiul, sub semnul căruia s-a aflat întreaga epocă, a deturnat energiile şi banii necesari, aşa că, realizările industriei moderne au apărut izolat, ca prime semne ale unei viitoare revoluţii industriale, care va mai întârzia, (după opinia unora, aşa cum am văzut, nici măcar nu a mai venit vreodată).

Adoptarea unui Cod comercial, a Decretului de înfiinţare a Băncii Franţei, reorganizările sistemului fiscal fac parte din acea categorie de măsuri, care a consolidat cadrul general capitalist. Pe aceeaşi linie se înscriu şi eforturile remarcabile - avînd în vedere exigenţele fără saţ ale războiului - pentru modernizarea sistemului de drumuri, pentru construcţia de canale sau modernizarea porturilor.

În sectorul strict industrial au existat de asemenea realizări remarcabile, dar, aşa cum spuneam, rămase izolate. Astfel, într-un efort de a înlocui importul de zahăr de dincolo de Atlantic, rutele maritime fiind controlate de englezi, s-au luat măsuri de înfiinţare a unor fabrici de zahăr bazate pe prelucrarea sfeclei de zahăr, a cărei tehnologie tocmai fusese pusă la punct. Au apărut şi primele filaturi mecanice de bumbac (în 1810), Franţa cunoscînd şi ea primul industriaş capitalist, un fel de Arkwright francez, în persoana lui R. Lenoir care, reuşind să importe unele maşini de tors engleze

128

(water frame), a înfiinţat cîteva filaturi de bumbac şi lînă. Franţa a avut şi o contribuţie proprie în mecanizarea textilelor, prin invenţia războiului de ţesut al lui Jaquard. Toate aceste realizări s-au produs cu sprijinul statului, Napoleon însuşi arătîndu-se, cum spuneam, deosebit de receptiv în ceea ce priveşte problemele industriei franceze care abia se năştea.

El a urmărit să creeze un sector industrial francez capabil să elimine în cea mai mare măsură apelul la importuri, mai ales cele engleze, şi să înlocuiască pe continent, în ţările aflate sub ocupaţie franceză, mărfurile britanice. O atitudine în esenţă mercantilistă, impusă însă şi de duşmănia dintre cele două ţări. Ea a căpătat o expresie deosebită în Edictul de la Milano prin care a impus blocada continentală. Spera să elimine mărfurile industriale engleze de pe continent, creînd astfel dificultăţi serioase noii industrii engleze: şomaj, tensiuni sociale, prin care să fie subminat din interior efortul militar al Angliei. Efectele au fost însă nesemnificative. Dimpotrivă, desele măsuri şi acţiuni coercitive şi punitive (confiscarea mărfurilor engleze etc.) nu au făcut altceva decît să intensifice rezistenţa şi chiar ura contra regimului de ocupaţie francez. Fără să afecteze traficul de mărfuri engleze, care au continuat să pătrundă, este drept cu riscuri, deci scumpindu-se, pe diferite căi: prin Portugalia, Spania, Rusia şi chiar pe sub nasul împăratului, în Olanda, acolo unde fusese pus rege, tocmai pentru a împiedica contrabanda, unul din numeroşii săi fraţi (Louis), propaganda engleză a căpătat un nou argument în înfăţişarea lui Napoleon doar ca un tiran abuziv.

În acelaşi timp, însă, cu toate eforturile şi sprijinul direct dat de stat şi împărat, industria franceză nu a putut înlocui produsele engleze. În primul rînd, din punct de vedere cantitativ. Mecanizarea industriei textile a bumbacului a fost extrem de slabă, iar în plus, prin ruperea relaţiilor cu Anglia

129

nici nu mai exista vreo şansă să se realizeze, atîta timp cît la conducerea Franţei s-a aflat Napoleon. De asemenea, posibilităţile de aprovizionare cu bumbac au devenit extrem de limitate, aşa că această ramură, care ar fi trebuit să conducă procesul mecanizării, a trecut de fapt prin mari difi-cultăţi, ducînd la apariţia unor mari nemulţumiri sociale în centrele textile ale ţării. Ca formă de organizare au continuat să predomine - cu toate realizările moderne amintite - formele tradiţionale: manufacturile concentrate şi mai ales dispersate. O dovadă în acest sens o constituie şi faptul că mişcarea de distrugere a maşinilor în această ramură va apărea după 1830, deci atunci cînd de fapt se poate vorbi de un demaraj al mecanizării acestei ramuri (cuvîntul sabotaj, vine de la aşa-numitul „sabot", încălţăminte specifică ţesătorilor, pe care aceştia îl aruncau în noile maşini de tors şi ţesut, distrugîndu-le).

Iată de ce, tocmai această perioadă ce ar fi putut fi decisivă pentru ca Franţa să recupereze avansul britanic, avînd toate condiţiile pentru aceasta (pe lîngă cele deja amintite, mai putem adăuga şi descoperirea de către chimistul Berthollet a calităţilor decolorante ale clorului, descoperire la fel de revoluţionară pentru ramura textilelor ca şi maşinile) a fost afectată şi deturnată de la obiectivul ei tocmai de către război.

O ACCELERARE DE RITM

În perioada care a urmat, revoluţia industrială franceză s-a înscris pe drumul său adevărat, obţinîndu-se progrese semnificative pe linia creării unei industrii mecanizate. Statul francez a acordat, indiferent de forma regimului politic (Restauraţie, Monarhia din iulie, Al Doilea Imperiu), un interes deosebit - mult mai mare decît capitalul particular -

130

dezvoltării industriale ca şi modernizării agriculturii. Este, de asemenea, remarcabil faptul că, creaţia teh-

nico-ştiinţifică franceză s-a situat la un nivel foarte înalt. Realizări în domeniul transportului pe apă cu ajutorul aburului (a lui Fulton în 1803 şi mai tîrziu a marchizului de Jouffroy, în 1816), cazanul tubular al lui Seguin d'Annonay, care va sta la baza construcţiei locomotivei lui Stephenson), cercetările în domeniul electricităţii ale lui Volta şi Ampère etc, au constituit momente de cotitură în istoria tehnică în secolul XIX, dar aplicarea lor în practică a fost realizată în afara Franţei: Fulton îşi va realiza nava cu aburi în S.U.A., locomotiva va fi construită în Anglia etc.

Progresul mecanizării industriei franceze, inclusiv în textile, a fost lent, iar în alte ramuri, precum metalurgia, a fost nesemnificativ. De altfel, aici s-a utilizat pînă la mijlocul secolului XIX drept combustibil, cărbunele de lemn. Explicaţia este legată şi de calitatea cărbunelui francez, dar şi de bogăţia în păduri a Franţei, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că, în unele cazuri şi prea multă pădure strică. Din acest motiv întreprinderile metalurgice franceze au fost de dimensiuni mai mici. Singurul centru puternic al metalurgiei franceze, cel de la Le Creusot, creat prin colaborarea dintre W. Wilkinson şi Ignace de Wendel, aflat în plin avînt, nu a modificat această caracteristică de ansamblu. În plus, furnalele şi topitoriile franceze au fost amplasate în zonele forestiere, de regulă greu accesibile, ceea ce le-a afectat mult rentabilitatea, chiar dacă cererea de metal s-a menţinut mult timp redusă, datorită mecanizării lente a industriei.

Ca sursă de energie s-a menţinut un timp mult prea îndelungat forţa hidraulică, cu aceleaşi consecinţe negative asupra eficienţei, de asemenea datorită amplasarii deficitare a întreprinderilor. La mijlocul secolului XIX industria franceză a folosit numai 5000 maşini cu aburi, faţă de peste 20.000 utilizate în Anglia.

131

Construcţia căilor ferate (cu sprijinul direct al statului) a avut însă un rezultat notabil. În jurul anului 1850 au existat în Franţa 5.000 km căi ferate, fapt care a impus o intensificare a cererii de metal. La aceeaşi dată producţia de fontă a Franţei s-a ridicat la 2,5 milioane tone, iar cea de oţel la 22.000 tone anual. Pe acest fond a intervenit, în timpul lui Napoleon al III-lea, încheierea tratatului comercial britanic, bazat pe principiile liberului schimb. Se înţelege că metalurgia franceză, aşa cum am arătat, nu a putut să reziste concurenţei produselor metalurgice britanice. Ca urmare, multe furnale se sting, multe topitorii şi forje îşi închid por-ţile. Ramura aceasta a traversat deci o perioadă critică. Cu toate acestea, pentru a putea face faţă competiţiei, industria metalurgică franceză a trebuit să treacă, în acelaşi timp, printr-o etapă de reorganizare. Trecerea la utilizarea cocsului obţinut prin import, din Anglia, a permis întreprinderilor franceze să „iasă din pădure", avînd posibilitatea de a fi mai eficient amplasate. Tot acum s-a produs o scădere a numărului micilor întreprinderi. Centrul de la Le Creusot a devenit acum decisiv pentru întreaga ramură. Iată de ce, cu toate efectele directe, grave, resimţite datorită concurenţei britanice, în final metalurgia franceză a ieşit întărită, consolidîndu-şi simţitor poziţiile, pentru un demaraj deosebit de rapid la sfîrşitul secolului.

Deşi din 1871, Alsacia şi Lorena au fost ocupate de Germania, ceea ce a constituit o pierdere grea pentru economia Franţei, începerea producţiei de cărbune în bazinul Pas de Calais, ca şi a celei de fier din Masivul Central i-a asigurat o bază proprie solidă de materii prime, chiar dacă va mai continua să utilizeze cocsul importat din Anglia.

Preluarea rapidă a unor noi procedee de obţinere a oţelurilor (Thomas-Gilchrist, Siemens-Martin etc.) i-a asigurat Franţei o dezvoltare rapidă a metalurgiei, mai ales în domeniul oţelurilor speciale. În paralel ea şi-a dezvoltat şi o

132

puternică industrie constructoare de maşini, inclusiv în ramurile de vîrf. Astfel Franţa a fost una din pionierele construcţiei de automobile şi de avioane. Dacă o industrie aeronautică va mai aştepta cîteva decenii pentru a se definitiva ca ramură industrială propriu-zisă, în ceea ce priveşte producţia de automobile, Franţa a devenit a doua producătoare din lume, după S.U.A., cu 40.000 automobile pe an în 1914. liste de asemenea remarcabil şi faptul că în această ramură nouă, realizată de fapt prin eforturile cîtorva mecanici, tehnicieni şi oameni de afaceri, printre care pot fi amintiţi André Citroën şi fraţii Renault, s-au aplicat pentru prima oară în Europa, metodele americane de organizare şi conducere a producţiei, practicate în întreprinderile Ford.

O dezvoltare cu rezultate remarcabile a fost înregistrată şi în industria chimică, unde şcoala de chimie franceză s-a situat, alături de cea germană, la un nivel superior în epocă.

Cu toate aceste performanţe remarcabile, la care mai pot fi adăugate şi cele din domeniul fotografiei, al cinematog-rafului etc, majoritatea indicatorilor globali, care măsoară rezultatele industrializării, nu conferă totuşi Franţei epitetul de ţară industrializată în preajma primului război mondial. Nu este neapărat vorba de faptul că sectorul agricol şi-a păstrat o poziţie cheie, ci de faptul că aceşti indicatori, ca şi alţi indici sau indicatori ca, de exemplu, urbanizarea, sau dimensiunea întreprinderilor (o anchetă industrială făcută la începutul secolului XX a arătat că 80% din totalul întreprin-derilor franceze au avut în medie patru angajaţi), sînt inferiori grupului celor trei ţări industrializate: S.U.A., Marea Britanie, Germania. Comparaţia cu aceasta din urmă este şi mai marcantă şi semnificativă, avînd în vedere că Germania a trebuit să suporte un decalaj în timp, important, faţă de Franţa.

Capitolul 4

RECUPERARE ŞI DINAMISM; GERMANIA

(1850-1914)

ICI secolul XVIII nu a fost prea favorabil teritoriului german după ce avusese de suferit efectele devastatoare

ale conflictelor militare din secolul precedent. Războiul de 7 ani, apoi cele napoleoniene au fost factori care nu au facilitat o dezvoltare economică puternică. Fireşte, se ştie că din punct de vedere politic, unul din statele germane, Prusia, ajunsese suficient de înstărită ca să-şi permită să joace un rol tot mai activ pe plan politico-diplomatic, în Europa. Strict economic, însă, spaţiul german nu a avut întrunite nici una din premisele declanşării unei revoluţii industriale, nu numai în secolul XVIII, ci chiar în prima jumătate a secolului XIX, chiar dacă au fost înregistrate unele realizări semnificative pe plan industrial (textile, industrie extractivă) în Saxonia, Silezia, etc.

Un rol deosebit a fost jucat în acest sens de lipsa de unitate naţională. Realizarea unităţii, premisă de o importanţă fundamentală pentru viitorul economic al ţării, a fost un proces îndelungat, şi s-a realizat treptat, folosindu-se atît diplomaţia, cît şi forţa. Rolul de seamă l-a jucat Prusia. Mai întîi, de la cele peste 300 de formaţiuni politice care transformaseră spaţiul german din secolul XVIII într-un

N

134

adevărat mozaic, s-a ajuns la începutul secolului XIX ,,numai" la 39. Al doilea pas l-a constituit eliminarea influenţei politice a Imperiului austriac. În acest sens un rol deosebit l-a jucat formarea „Uniunii vamale" (Zollverein) a statelor germane, care a lăsat Austria pe dinafară. Prin ea s-a asigurat, încă înainte de unificarea politică, realizarea unităţii economice, a pieţii naţionale germane. În acelaşi sens a acţionat şi construcţia de căi ferate, a căror reţea la mijlocul secolului XIX o egalase deja pe cea a Franţei, ajungîndu-se la 5.000 km căi ferate, construite de diferite state germane. Această reţea iniţială şi cea care a fost construită ulterior a deservit interesele generale ale ţării, atît cele economice cît şi cele militare, în perspectiva unei Germanii unite.

În urma unor conflicte militare (cu Danemarca, Austria, Franţa), evenimente politico-militare, în care cancelarul Bismark a avut un rol decisiv, s-a reuşit unificarea deplină, realizată sub egida Prusiei, sub conducerea casei de Hohenzollern.

Pe plan economic, însă de la mijlocul secolului XIX se consideră că s-a declanşat revoluţia industrială germană. Ea a fost una din cele mai scurte, considerîndu-se încheiată în anii 1870, dar deosebit de dinamică, fapt care i-a permis să recupereze rămînerea în urmă faţă de alte ţări, iar apoi, în cursul industrializării care a urmat, păstrînd acelaşi ritm impresionant, a reuşit ca spre sfîrşitul secolului XIX să devină a doua mare putere industrială a lumii, fiind depăşită numai de enorma forţă economică a S.U.A.

O REVOLUŢIE DEMOGRAFICĂ ŞI ÎN GERMANIA

De la început trebuie subliniat faptul că evoluţia de-mografică germană a fost, în secolul XIX, mult mai asemănă-toare cu cea a Marii Britanii decît cu cea a Franţei. Creşteri

135

importante de populaţie s-au înregistrat încă de la începutul secolului, dar ele au avut un caracter regional, cea mai substanţială fiind cea a populaţiei Prusiei.

După 1850, însă, procesul s-a extins asupra întregului spaţiu german. El s-a bazat pe o scădere deosebită a mortalităţii, mai ales a celei infantile, care va ajunge la sfîrşitul secolului la 18%, în timp ce rata natalităţii s-a menţinut deosebit de ridicată (33%), comparabilă cu cea a S.U.A. În Germania, nu au pătruns nici un fel de idei malthusiene. Ca urmare, familia germană medie a fost una din cele mai numeroase din Europa, fiind formată din 3-4 copii. Atragem atenţia că nu este vorba de numărul de naşteri, căci ţările Europei de est şi sud-est au avut un nivel superior din acest punct de vedere, ci de numărul de copii, aflaţi în viaţă la vîrsta maturităţii. Ca urmare, deşi a fost una din zonele de intensă emigraţie, în Germania, populaţia s-a triplat în a doua jumătate a secolului XIX, ea devenind cea mai populată ţară europeană, după Imperiul rus. Cauzele sînt atît cele de natură mentală, cît şi cele de natură socio-politică, prin crearea de către stat a unui sistem de sprijin şi securitate socială pentru familiile numeroase, care deşi insuficient a fost poate la acea dată, o excepţie în lume, precum şi prin oferta deosebită cantitativă şi calitativă de produse agroalimentare.

„AGRICULTURA, PRIMA DINTRE TOATE ARTELE"...

Din punct de vedere agricol, progrese semnificative, chiar deosebite, au fost obţinute în spaţiul german încă din secolul XVIII, dar ele au caracterizat anumite zone.

Astfel a fost cazul cu agricultura din Renania şi Hanovra, de altfel mai avansate şi în ceea ce priveşte relaţiile agrare, căci aici au dominat relaţiile capitaliste. În Prusia s-a produs,

136

însă, acelaşi fenomen ce a cuprins Europa occidentală, sub influenţa Franţei şi a iluminismului: răspîndirea fiziocratis-mului.

Într-un perfect spirit fiziocrat Friederich II a declarat ritos: „Agricultura este prima dintre toate artele. Fără ea nu ar putea exista nici negustorii, nici poeţii, nici filosofii. Nu există bogăţie mai adevărată decît bogăţia pămîntului". În aceste condiţii şi în Prusia numărul de lucrări tratînd probleme ale agriculturii creşte într-un ritm rapid: dacă în 1770 se puteau cita circa 100 de astfel de lucrări, tratatul de agricultură al lui Weber, apărut în 1802, a amintit peste 6.000 de titluri. Dar, spre deosebire de Franţa, s-a trecut dincolo de teorie şi de bunele intenţii, fiind adoptate şi măsuri concrete, sprijinite de statul prusac. Astfel s-au înfiinţat numeroase societăţi menite a sprijini orice efort de modernizare a agriculturii, mai ales introducerea unor noi plante agricole (cartofi, grîu) cît şi a unor noi rase de animale sau ameliorarea celor existente. Prin rezultatele obţinute de acestea, care au funcţionat cam ca un fel de ferme de stat - model, i-au influenţat pe proprietarii agricoli, care au preluat treptat noile realizări.

Cu toate acestea, procesul modernizării globale a agriculturii germane a trenat încă mult timp. O influenţă negativă în acest proces au avut-o şi diferenţele regionale, marcante, existente din punctul de vedere al relaţiilor agrare şi, mai ales, al sistemului de proprietate. O Germanie agricolă se putea împărţi în două mari regiuni: estul Germaniei (Prusia, Mecklemburg etc), unde marea proprietate a nobilimii feudale (junkers) a reprezentat 40,3% din totalul suprafeţei agricole, şi vestul (Renania, Hanovra, Westfalia, Bavaria de nord etc), unde proprietatea mică şi mijlocie, de tip capitalist, a constituit 70% din totalul suprafeţei agricole. Ca urmare, avansul părţii de vest pe drumul modernizării a fost mult timp marcant faţă de estul Germaniei. A trebuit ca

137

în est să se pună capăt sistemului feudal de relaţii agricole, ca să se creeze un cadru favorabil modernizării capitaliste. Reformele agricole iniţiate de Karl von Stein (1757-1831) în Prusia, la începutul secolului (scopul militar nu a fost străin de adoptarea lor), au realizat numai parţial acest lucru căci, dacă obligaţiile feudale au fost desfiinţate, ca şi dependenţa personală a ţăranului faţă de nobil, modul cum s-a făcut împroprietărirea a dus la menţinerea dependenţei economice a ţărănimii faţă de marea proprietate. Avînd la dispoziţie acest sistem (aplicat ulterior în tot estul Europei, Lenin l-a numit „calea prusiana", de pătrundere a capi-talismului în agricultură), marii proprietari, nu au avut motive să-şi intensifice eforturile de modernizare, mai ales printr-o creştere a volumului de investiţii. În acest fel, agricultura a continuat să rămînă ruptă în două, iar randamentul său, să se menţină scăzut. După unele calcule, în 1820, randamentul mediu al agriculturii germane a fost inferior celui al agriculturilor franceze şi britanice. Au continuat să domine în cultură cerealele inferioare, iar productivitatea şeptelului a fost în ansamblu inferioară: greutatea medie a unui bou s-a ridicat la 170 kg, a unui porc la 50 kg, producţia medie de lapte a unei vaci pe an nu a depăşit 860 kg etc. O astfel de situaţie explică şi dificultăţile înregistrate pe piaţa internă de produse agro-alimentare, ca şi faptul că ritmul de creştere a populaţiei s-a menţinut încă scăzut, datorită mortalităţii ridicate.

Adevărata modernizare a agriculturii germane s-a de-clanşat însă pe la mijlocul secolului XIX. În mai puţin de 30 de ani toţi indicatorii globali ai producţiei şi productivităţii în agricultura germană au ajuns la un nivel superior, depăşind multe agriculturi, care pînă atunci au devansat-o, deşi condiţiile pedoclimatice specifice nu erau prea favorabile.

138

ELEVII ŞI-AU ÎNTRECUT PROFESORUL

În timp ce în Anglia, la mijlocul secolului XIX se încheiase de mult revoluţia industrială, iar în Franţa bătea ceasul ei cel mai fructuos, în Germania nici măcar nu începuse propriu-zis, deşi, fireşte, nici aici, aşa cum am arătat, lucrurile nu stătuseră pe loc. Progresul se înregistrase deja creînd un cadru favorabil pentru amorsarea unei adevărate revoluţii industriale. Spre exemplu, producţia industrială (a sectorului manufacturier, se înţelege) a fost în 1850 de opt ori mai mare decît în 1800, dar acest rezultat a fost cu totul insuficient, iar statele germane au continuat, cu unele excepţii, să conteze în rîndul statelor slab dezvoltate. De altfel, un argument în acest sens îl constituie şi masiva emigrare germană, al doilea val al emigraţiei europene, cu o medie de 850.000 emigranţi pe an. Mai tîrziu, cînd revoluţia industrială a început şi s-a intensificat, emigraţia germană a scăzut în intensitate.

Primele realizări industriale moderne s-au obţinut prin utilizarea tehnicii, tehnologiei şi chiar a unor specialişti străini, mai ales britanici. În acelaşi timp proprietarii de întreprinderi germane nu au ezitat să meargă în Anglia pentru a învăţa sau „împrumuta" experienţă de la industria engleză. Ca nişte elevi sîrguincioşi, bazîndu-se şi pe propria lor experienţă şi tradiţie, ei au reuşit, însă, să-şi depăşească dascălii, căci nu s-au mulţumit numai să preia. Din motive politice (şi militare), industriaşii germani au primit de timpuriu un sprijin substanţial din partea statului, mai ales în ramurile care interesau statul german.

În acest fel Germania şi-a creat o puternică industrie grea, o altă caracteristică a revoluţiei industriale germane, bazată pe resursele sale bogate de fier şi cărbune, asemănă-toare ca amplasament (zăcăminte de fier alături de cele de cărbune) cu cele britanice, precum şi pe sprijinul deosebit al

139

statului. În acelaşi timp, spre deosebire de Franţa şi Anglia, Germania şi-a dezvoltat mult mai repede, ajungînd şi mai tîrziu la industrializare, puternice ramuri de vîrf. Acesta a fost rezultatul propriei creaţii tehnico-ştiinţifice, al inventivi-tăţii proprii, avînd în vedere că în Germania s-a realizat şi pus la punct atît motorul cu ardere internă, cît şi motorul electric, ambele cu un impact decisiv, chiar revoluţionar, asupra dez-voltării industriale mondiale. Germania nu şi-a dezvoltat totuşi o puternică industrie proprie de automobile (fiind depăşită de cea franceză) motorul cu ardere internă fiind folosit cu precădere în industrie precum şi în transporturile navale, sector care nu a fost fireşte fără legătură atît cu expansiunea economică germană, cît şi cu înarmarea (navală). Şi-a dezvoltat, de asemenea, foarte puternice şi deosebit de moderne ramuri ale electrotehnicii, construc-ţiilor de maşini, metalurgiei. Bazîndu-se, aşa cum vom vedea, pe o cercetare ştiinţifică de vîrf, Germania si-a dezvoltat o puternică industrie chimică. În unele ramuri ale ei a deţinut un monopol mondial (de producţie) absolut. Astfel 90% din producţia mondială de coloranţi sintetici a fost realizată în Germania. Tot în industria chimică germană s-au produs şi primele îngrăşăminte chimice, eliminînd treptat dependenţa agriculturilor în plină modernizare, din Europa occidentală şi S.U.A., de importul costisitor de guano.

În acest fel, într-un răstimp scurt, industria germană a devenit cea mai puternică din Europa, neputînd să fie depăşită decît de cea a S.U.A., deşi într-o serie de ramuri, inclusiv dintre cele noi, organizarea şi performanţele tehnice germane au fost superioare celor americane. Era deci tot mai evident că acest dinamism nu putea să nu ducă la ruperea unor echilibre şi aşa precare pe piaţa mondială, iar noua venită, în plină forţă, va emite rapid pretenţii asupra unor pieţe de desfacere, sau a unor surse de materii prime. Aceasta a însemnat, de fapt, redeschiderea problemei

140

împărţirii şi reîmpărţirii sferelor de influenţă. Cum adesea, pretenţiile germane au fost susţinute pe un ton nepotrivit, cel puţin din optica „vechilor" puteri (Marea Britanie şi Franţa, mai ales), iar în spatele forţei economice reale a Germaniei s-a aflat permanent o ideologie militaristă sprijinită pe o puternică industrie de armament, tensiunile şi contradicţiile dintre marile puteri nu au făcut decît să se a-dîncească continuu.

„COPIII UNOR ZILE NEGRE" S-AU TRANSFORMAT ÎN GIGANŢI

A. Gerschenkron a arătat că, cu cît gradul de rămînere în urmă din punctul de vedere al industrializării a fost mai mare, cu atît a existat tendinţa de înfiinţare a unor întreprinderi de mari dimensiuni, iar intervenţia statului şi a sistemului bancar au fost mai substanţiale. Referindu-se la situaţia din Germania aceste afirmaţii au perfecta acoperire în realitatea economică a vremii.

Încă de la mijlocul secolului XIX în metalurgia şi extracţia germană, mai ales în bazinul Ruhr, au apărut înţelegeri între numeroşii proprietari de forje, mine, topitorii. Ne aflăm în epoca de apogeu a liberului schimb practicat asiduu şi de statele germane. Ca să reziste, în următoarele decenii, s-au format aceste înţelegeri de tip cartel, între metalurgiştii din Ruhr şi din alte zone ale Germaniei. Au fost, după cum s-a exprimat un contemporan, „copiii unor zile negre", numai că ele s-au permanentizat, şi, fiind sprijinite în mod deosebit de stat, s-au transformat rapid în giganţi industriali. Deşi au pornit din metalurgie şi minerit, cele mai bine realizate, ca organizare, eficienţă şi rentabilitate au fost tocmai cele din ramurile de vîrf: electrotehnică şi chimie. În aceste ramuri, deşi sprijinul statului nu a fost chiar atît de

141

substanţial (în metalurgie-armament, de exemplu, statul a favorizat astfel de concentrări uriaşe), înfiinţarea de carteluri, sindicate, concerne etc. s-a impus atît pentru valorificarea unuia sau mai multor brevete şi licenţe, cît şi datorită cheltuielilor sporite necesare sectorului de cercetare-dezvoltare devenit decisiv pe care o întreprindere de mici dimensiuni nu le-a mai putut susţine, chiar dacă ea a beneficiat la un moment dat de un patent sau o tehnologie originală.

În Germania, în metalurgie-armament ca tip de con-centrare, s-a preferat cea de tip vertical, creîndu-se astfel fuziuni gigantice (concerne, de la konzerne), adevărate state, dacă nu chiar imperii economice. Astfel concernul Van Thyssen a fost compus (în 1911) din uzine metalurgice, mine de cărbune şi de fier, fabrici de materiale de construcţii, întreprinderi comerciale proprii şi din societăţi de transport, inclusiv cel maritim. O situaţie similară a avut-o şi celălalt gigant, pornit tot din metalurgie, singurul concern de familie (pînă la al doilea război mondial), concernul Krupp, al cărui nume a rămas legat mai ales de industria de armament, în pofida emblemei sale paşnice, reprezentînd roţile de locomo-tivă.

În industria chimică şi electrotehnică s-a preferat o concentrare de tip orizontal, combinîndu-se fuziunile cu cartelul. În acest mod s-a creat grupul Hoechst din Badischer Anylin, Bayer şi A.G.F.A., în care partenerii şi-au păstrat independenţa economică, înţelegerea vizînd mai ales împărţirea pieţii. În electrotehnică forme similare au fost practicate de societăţile Siemens şi A.E.G., iar în industria medicamentelor, unde Germania a avut realizări cu totul remarcabile, societatea (anonimă) Pharma I.G. a dominat net ramura respectivă.

Toate aceste mari concentrări industriale, beneficiind de capital, tehnologii sau tehnici avansate au fost foarte greu de

142

concurat atît pe piaţa naţională, cît şi pe cea internaţională. Trebuie subliniat faptul că tocmai în Germania au apărut primele societăţi industriale transnaţionale care nu au fost legate de sectorul extractiv. Ele au depăşit net performanţele întreprinderilor de mai mici dimensiuni ce au caracterizat industriile britanice şi franceze.

UN FACTOR ESENŢIAL: ÎNVÂŢĂMÎNTUL TEHNIC ŞI PREGĂTIREA CADRELOR

În mod indiscutabil, beneficiind desigur şi de unele avantaje iniţiale, în sensul unui grad ridicat de alfabetizare generală a populaţiei (deşi diferenţele regionale au fost şi aici importante), Germania a fost singura ţară din lume care, înainte de a-şi fi realizat unitatea sa naţională, a trecut la organizarea unei reţele de învăţămînt tehnic, inclusiv la nivel superior. S-ar putea delimita, din acest ultim punct de vedere, mai multe „epoci" de înfiinţare a şcolilor superioare tehnice germane. Astfel între 1830-1840 s-au format politehnicile din Karlsruhe, Dresda, Stuttgart, Hanovra etc, iar între 1850-1870 cele de la Darmstadt, Aachen, Brauns-chweig etc. Învăţămîntul tehnic superior german a devenit în curînd nu numai cel mai bine organizat, dar şi cu nivelul cel mai înalt, atît prin calitatea pregătirii date viitorilor ingineri, cit şi prin deschiderea unor căi complet noi, care, ulterior, vor deveni un fel de A.B.C. al modernizării.

Astfel în universităţile şi politehnicile germane s-au creat primele mari departamente de cercetare şi chiar institute de cercetare a căror activitate a fost îndreptată, în majoritatea cazurilor, spre nevoile producţiei. Poziţia deţinută de industria chimică şi electrotehnică germană s-a datorat tocmai acestui detaşament de cercetători, precum şi calităţii cadrelor pregătite de universităţi si politehnici.

143

În paralel, marile concerne şi societăţi industriale au creat, de asemenea în premieră, sectoare foarte puternice de cercetare prin alocarea unei părţi importante din profiturile obţinute. Aici s-au pus la punct tehnici şi tehnologii noi, maşini de mare randament, ale căror licenţe, mai ales în chimie şi electrotehnică au fost mult căutate la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Firmele care s-au orientat printre primele pe acest drum si-au păstrat locul de prim plan în domeniul respectiv, nu numai pe plan naţional, dar şi internaţional: A.E.G., Bayer, I. G. Farben Industrie etc.

UN COMERŢ EXTERIOR DINAMIC ŞI O NOUĂ POLITICĂ ECONOMICĂ

La mijlocul secolului XIX a început o dispută aprinsă între un grup de economişti germani, dintre care s-a detaşat Fr. List şi economiştii liberali de la Manchester, asupra virtuţilor şi dezavantajelor liberului schimb, al necesităţii şi dreptului ca în anumite cazuri să se renunţe la această politică ce poate avantaja numai statele dezvoltate, îngreunîndu-se crearea mai ales a unei industrii naţionale şi să se poată adopta măsurile de protecţie vamală a pieţii naţionale la adăpostul cărora să se poată asigura o dezvoltare industrială proprie. Statul trebuie să joace, de asemenea, un rol mai activ, prin sprijinirea şi stimularea energiilor naţionale, în direcţia înfiinţării de întreprinderi industriale. Astfel s-a pus la punct o nouă politică economică, cea a protecţionismului vamal, care mai avea şi avantajul că per-mitea şi creşterea veniturilor statului.

Cu toate acestea timpul lui nu sosise încă. De abia în 1873 (vom reveni mai jos asupra motivelor) se va adopta de către Reichstagul german, la presiunea puternică a producătorilor agricoli, sprijiniţi în acel moment şi de

144

cancelarul Bismarck, decizia de a se introduce taxe vamale ridicate pentru importul de cereale şi, în mod paradoxal - avînd în vedere dependenţa ţării de aprovizionările din afară, chiar dacă necesarul la acea dată a fost minim - pentru importul de petrol. Merită să atragem atenţia şi asupra faptului, ca un fel de paradox economic, avînd în vedere mai ales ceea ce s-a întîmplat mai tîrziu, că cei care au solicitat parlamentului (în 1878) să întărească liberul schimb au fost industriaşii germani. Paradoxul a constat, deci, în faptul că, deşi protecţionismul a fost adoptat contra dorinţei lor, ei au fost cei care vor profita la maxim de pe urma lui. De altfel după aproape un an poziţia industriaşilor s-a modificat radical, ei îmbrăţişînd entuziaşti ideea protecţionismului. Tocmai la adăpostul unor tarife vamale ridicate, aceştia au putut să-şi consolideze poziţiile sau să înfiinţeze înţelegerile de tip monopolist.

Taxele vamale impuse, şi trebuie subliniat faptul ce iniţial Germania a practicat un protecţionism foarte ridicat („agresiv" l-au numit contemporanii), au devenit o sursă principală de venituri pentru stat. El s-a menţinut în acelaşi fel chiar şi după ce Germania va fi nevoită să-şi modereze taxele vamale, de teama unui tratament similar pentru mărfurile germane.

Comerţul exterior german s-a caracterizat printr-un foarte accentuat dinamism. S-au pus la punct noi tehnici de comerţ exterior, în special cele legate de cunoaşterea pieţelor de desfacere, producându-se mărfuri conform cu specificul anumitor pieţe atît ca preţ cit şi din punct de vedere calitativ. De asemenea Germania a practicat masiv sistemul creditelor comerciale pentru cumpărarea de mărfuri germane. Nu au lipsit însă nici unele practici, despre care s-a făcut mare vîlvă în presa franceză sau britanică, cum ar fi dumpingul sau vînzarea de mărfuri germane sub mărci străine, dar ele nu au fost, desigur, semnificative ca pondere. Dinamismul şi

145

volumul în creştere al exportului Germaniei, care au transformat-o, printre altele, într-un factor esenţial al comerţului intraeuropean, a constituit şi el un factor de agravare a relaţiilor cu celelalte puteri industriale, mai ales că tocmai comerţul exterior a pus, în modul cel mai vizibil, problema reîmpărţirii sferelor de influenţă, pe care germanii înşişi nu s-au sfiit să o înregimenteze ideologie („spaţiu vital") pe linia unei expansiuni politice-militare. Rezultatul îl ştim: primul război mondial.

Capitolul 5

DE LA O FOSTĂ COLONIE AGRARĂ LA CEA MAI

MARE PUTERE INDUSTRIALĂ A LUMII: S.U.A.

N momentul proclamării independenţei, deşi fuseseră înregistrate anumite progrese în sectorul manufacturier

încă din epoca colonialistă, noul stat independent apărut pe harta lumii rămăsese predominant agrar, cu o populaţie insuficientă chiar faţă de suprafaţa sa de atunci. Şi totuşi, de la o ţară agrară, cu o populaţie de 4 milioane locuitori, s-a ajuns, pe parcursul unui secol, la cea mai mare forţă industrială a lumii, cu o agricultură modernă şi o populaţie de aproape 100 milioane locuitori.

O POPULAŢIE ÎN PERMANENTĂ EXPANSIUNE

O creştere atît de susţinută a populaţiei, accelerată cu precădere de la mijlocul secolului XIX, nu se putea să nu atragă atenţia specialiştilor în demografie. S-au dat mai multe explicaţii ale fenomenului, dar în esenţă ele se pot reduce la cele două surse fundamentale ale acestei rapide creşteri: sporul provenit din mişcarea migratorie şi, mai ales, sporul natural.

După diferite calcule s-a ajuns la concluzia că sporul

Î

147

migratoriu pentru S.U.A. s-a ridicat, pentru perioada 1840-1920, la 25 milioane oameni. În mod evident însă, cu toată proporţia acestuia, unică în lume, rolul principal l-a jucat totuşi sporul natural. Regimul demografic din S.U.A s-a păstrat pe tot parcursul secolului XIX şi chiar (anticipînd puţin) în cea mai mare parte a secolului XX, ca o combinaţie dintre două regimuri demografice europene. Astfel, din punctul de vedere al natalităţii, rata acesteia s-a păstrat la nivelul Europei centrale şi chiar al celei de est (pe la sfârşitul secolului XIX, ea avea aproximativ aceeaşi valoare cu cea din România, menţinîndu-se în jurul valorii de 30%). Explicaţia se află în tradiţiile şi mentalităţile emigranţilor de origine anglo-saxonă, care au sosit de-a lungul timpului în S.U.A., precum şi în faptul că noile valuri de emigranţi, din centrul, şi apoi sudul şi estul Europei, au păstrat din acest punct de vedere „tradiţia" familiilor numeroase. În acelaşi timp, însă, şi aceasta este cheia succesului demografic, rata mortalităţii a urmat evoluţia celei din Europa occidentală, adică o scădere permanentă, ajungînd la sfîrşitul secolului XIX să fie tot atît de scăzută (17,8%) ca în Marea Britanie sau Franţa.

O astfel de populaţie, tinereţea ei, avînd în vedere ponderea ridicată a grupelor de vîrstă tînără aflată într-o „ţară nouă", a imprimat în mod indiscutabil un dinamism deosebit societăţii americane în secolul XIX.

În acelaşi timp aceasta a dus la o permanentă lărgire a pieţii naţionale, asigurînd şi un potenţial valoros de forţă de muncă, mai ales că noii emigranţi au fost gata să accepte orice muncă în orice condiţii. Importanţa factorului demografic a fost în acest mod esenţială pentru creşterea economică generală a ţării.

Dar, dacă în virtutea celor spuse mai sus, s-ar trage concluzia că a existat un surplus sau o abundenţă a populaţiei şi, implicit, de forţă de muncă, ar fi o eroare. Şi aceasta din simplul motiv că nu s-ar ţine seama de o altă

148

realitate a istoriei americane din secolul XIX. Este vorba de împingerea „frontierei" spre vest, proces care nu se va încheia decît pe la finele anilor 1880. Aceasta a însemnat, fireşte, punerea în valoare a unor zone imense, pînă atunci pustii. De aici o solicitare permanentă a populaţiei de pe coasta atlantică. Astfel că densitatea populaţiei s-a aflat mult timp cu mult sub limita acceptată pentru un demaraj economic (în Centru şi Centru-Vest densitatea populaţiei a fost în medie de 2 locuitori pe kilometru pătrat, iar în alte regiuni a fost chiar şi mai mic), totuşi acesta s-a produs datorită multiplicatorului reprezentat de maşină.

Deci cu toată creşterea rapidă, fie prin valurile de emigranţi, fie prin spor natural, pe ansamblul teritoriului S.U.A. s-a resimţit de timpuriu o lipsă de forţă de muncă. Acest fapt a fost pregnant mai întîi în agricultura de pe marile cîmpii din Centru, Centru-Vest sau din Vest. În acest sens trebuie subliniat un alt fapt care de asemenea a atras atenţia demografilor şi economiştilor ce s-au ocupat de economia americană din secolul XIX. Procesul de colonizare a Vestului, în sensul luării în proprietate a noilor pămînturi, a fost susţinut nu de emigranţi care au preferat să se aşeze în marile oraşe din Est sau Nord-Est, ducînd la creşterea populaţiei urbane ci de cei proveniţi din mediul urban atît dintre noii emigranţi, cît şi dintre americanii „mai vechi".

O situaţie relativ similară s-a produs şi în ceea ce priveşte forţa de muncă industrială. Pînă la marile valuri de emigranţi din Europa de est şi sud (şi din Extremul Orient) s-a resimţit o lipsă de forţă de muncă şi în industria din est şi nord-est. Este vorba însă de muncitorii calificaţi. Prin raritatea lor, la fel ca în Anglia în secolul trecut, salariile acestora au crescut continuu. Apariţia noilor valuri masive de emigranţi a creat un disponibil mare de forţă de muncă ieftină, însă ei au avut o la fel de mare deficienţă: prin originea lor, în majoritate ţărani analfabeţi, au fost practic

149

inapţi pentru o industrie modernă. Fireşte, unii s-au calificat destul de rapid, dar totuşi forţa de muncă mai bine calificată a rămas insuficientă. A fost meritul întreprinzătorilor americani că au putut folosi totuşi această forţă de muncă ieftină şi viguroasă chiar în ramuri unde s-au cerut cunoştinţe tehnice ridicate, prin aplicarea unor noi metode de organizare a producţiei. În rest, noii emigranţi au fost cu profit folosiţi (salariile lor erau foarte mici) mai ales acolo unde s-a cerut mai mult vigoare fir zică decît cunoştinţe tehnice speciale (extracţie, metalurgie, textile, industrie alimentară etc).

Dar implicaţiile rolului jucat de populaţia americană asupra creşterii economice nu s-au limitat doar la atît. Contribuţia sa a fost decisivă în crearea unei pieţe naţionale de mari dimensiuni şi mai ales la omogenizarea acesteia. Această omogenitate deosebită a imensei pieţe a S.U.A., remarcată de mai toţi specialiştii în istoria economică a secolului XIX, s-a datorat în primul rînd faptului că marea majoritate a populaţiei a avut, în ansamblu, origini sociale asemănătoare sau foarte asemănătoare, iar ulterior a fost supusă unor factori unici, modelatori, specifici melting-pot-ului american. „Creuzetul american" a putut forma, astfel, dintr-un ţăran analfabet din Italia de sud sau din estul Europei, dintr-un tăietor de lemne scandinav, dintr-un mic negustor evreu sau fost muncitor agricol irlandez, un „bun american", determinînd grupuri foarte largi ale populaţiei S.U.A. să aibă mentalităţi şi gusturi comune. Ca urmare, pe piaţa internă cererea a avut un caracter mult mai uniform, inclusiv în sectorul atît de diversificat al bunurilor de consum, deosebindu-se astfel de cererea mult mai diversificată de pe piaţa europeană, la aceeaşi dată.

În perioada de după 1880 Statelor Unite ale Americii a început să le pălească aureola de ţară primitoare, unde fiecare îşi putea găsi rapid realizarea. Nu este fortuită

150

legătura care s-ar putea face cu încheierea colonizării Vestului, cînd „frontiera" a atins Pacificul. Într-adevăr, ultimele pămînturi de calitate bună, vor fi distribuite conform vechilor reglementări în statul Oklahoma în 1889. De acum înainte cei care vor veni în Vest nu vor mai avea decît posibilitatea de a deveni muncitori agricoli. În acelaşi timp şi în industria americană lucrurile au început să se schimbe. Distorsiuni şi crize, este drept de durată scurtă, devin tot mai frecvente. Posibilităţile oferite pentru angajarea de muncitori s-au restrîns treptat, acest proces coincizînd tocmai cu începutul celui de-al treilea val de emigranţi - cel mai numeros - din Europa de est şi sud şi din Extremul Orient. Cum acest contingent imens şi ieftin de forţă de muncă a fost gata să accepte orice fel de condiţii pentru a se angaja el a creat presiuni serioase asupra întregului sistem de salarizare din industria americană. De aceea în mod paradoxal şi ca o ironie a istoriei, într-o ţară formată din emigranţi, apar şi se manifestă tot mai intens atitudini îndreptate contra „străinilor". Sindicatele americane fac şi ele presiuni în acelaşi sens. În 1904 au apărat şi primele restricţii îndreptate contra asiaticilor (chinezi şi japonezi) şi apoi contra diferitelor categorii etnico religioase şi politice (simpatizanţi sau membri ai partidelor comuniste, socialiste). Procesul va fi reluat mai amplu după primul război mondial.

De altfel, acum „doctrina reuşitei" a început să se confunde cu cele trei condiţii: „alb, anglo-saxon, protestant" (cunoscutele iniţiale W.A.S.P.), ceea ce fireşte nu era caracteristic decît unei minorităţi a populaţiei americane.

Două grupuri etnice au fost, însă, cele mai defavorizate: negrii şi indienii. Urmaşii foştilor sclavi aduşi pe coasta atlantică a S.U.A. de „transporturile morţii", au fost implicaţi de la început în viaţa economică a ţării, în calitate de principala forţă de muncă utilizată pe marile plantaţii

151

agricole din sud. De altfel întreaga economie a sudului, divergentă ca interese economico-sociale generale faţă de nord-estul industrial, s-a bazat tocmai pe munca populaţiei negre, menţinută într-o stare anacronică de sclavie. Dar şi după desfiinţarea sclaviei situaţia şi poziţia populaţiei negre a rămas inferioară, ea nefiind acceptată practic în establishmentul american, handicapată prin lipsa accesului la educaţie şi la slujbe mai bine remunerate. Pînă la primul război mondial negrii americani nu au avut şansa să iasă din condiţia lor nici prin cele două canale care le vor permite, parţial, acest lucru dună război: sportul şi muzica (jazz-ul).

În ceea ce-i priveşte pe foştii autohtoni ai continentului, indienii, „pieile roşii", au avut o altă evoluţie, poate chiar mai tristă. Foştii vînători-culegători, care trăiseră timp de secole în perfectă concordanţă cu mediul, în care erau integraţi complet, s-au aflat, deşi nu din vina lor, într-un permanent conflict cu albii colonizatori. Punerea în valoare a noilor pămînturi de dincolo de Munţii Appallaclii, construcţia căilor ferate, au dus în mod obligatoriu, la intrarea în vastele teritorii de vînătoare ale triburilor de indieni. Conflictul a fost de durată şi sîngeros, iar superioritatea organizaţională şi de armament nu a lăsat vreo şansă indienilor. În plus,. alte „daruri" ale albilor: alcoolul, epidemiile, sau, cum s-a spus: „albii, whisky, variola, gloanţele şi extenuarea", au contribuit la degradarea fizică şi psihică a a-merindienilor. Împinşi în rezervaţii, limitîndu-se la minim integrarea lor în societatea şi economia americană, amerindienii au înregistrat, pînă la sfîrşitul secolului XIX, cea mai dramatică epocă din istoria lor. Între 1880-1890, ca urmare a tuturor acestor factori, amintiţi mai sus, populaţia amerindiană din S.U.A. a scăzut cu 60% !

Aşadar „creuzetul american" nu a funcţionat chiar atît de corect, şi, de fapt, foarte mulţi au plătit cu „lacrimi, sînge şi sudoare" transformarea lor în „buni americani". Dar, tot atît de adevărat este şi faptul că prin trăsături, structură,

152

mentalitate, populaţia americană a constituit de fapt cea mai preţioasă bogăţie a ţării.

VESTUL, O REALITATE ASPRĂ, DAR INDISPENSABILĂ

La început doar fîşia de pe coasta Atlanticului a fost „ţara". Spre vest nu a existat practic o graniţă în sensul obişnuit al cuvîntului. Era numai „frontiera", al cărei traseu pe hartă a depins numai de om.

Treptat, sub influenţa multor factori, a început, prin efortul „pionierilor vestului", epopeea - căci a fost cu adevărat o mare epopee naţională - împingerii mereu către vest a „frontierei".

Un moment ea a părut că s-a fixat pe linia Munţilor Appallachi, o graniţă naturală impunătoare. Însă întinderile nesfîrşite ale pădurilor şi cîmpiilor de dincolo de zarea care se deschidea pentru oricine privea de pe crestele munţilor, oferea nu numai atracţia necunoscutului, căci acesta ar fi împins înainte poate un grup re-strîns de aventurieri sau de exploratori, cît mai ales a bogăţiilor încă ascunse şi nepuse în valoare ale fertilului pămînt acum acoperit de păduri sau cutreierat de turmele de bizoni şi triburile de amerindieni. Tocmai acest fapt, abundenţa pămîntului într-o ţară nici pe sfert populată, a împins mereu către vest sute de mii de colonişti proveniţi atît din oraşele de pe coastă, cît şi din mereu reînnoitele şi necurmatele valuri de emigranţi.

Muncitori cu o rezistenţă fizică şi psihică impresionantă, avînd în vedere condiţiile deosebit de grele de viaţă şi muncă, izolaţi în mijlocul pădurilor imense sau a] nesfîrşitelor cîmpii, la zeci şi zeci de mile de cel mai apropiat vecin, cu o mînă pe coarnele plugului cu care trăgeau primele brazde în pămînturile desţelenite sau în terenurile smulse pădurilor şi cu alta pe puşcă, deoarece nu ştiai cine se apropie de tine, iar

153

atunci cînd era prea aproape de obicei era şi prea tîrziu ca să te poţi apăra. Aceşti „oameni ai Vestului" s-au aflat la originea colonizării întregului teritoriu al S.U.A. Ei au păstrat viu spiritul de „frontieră", cum a fost denumit, şi care a caracterizat mult timp istoria americană (fostul preşedinte Kennedy a vorbit şi el de o „nouă frontieră", referindu-se fireşte la una spirituală).

Epopeea Vestului a fost deci foarte dură din toate punctele de vedere. Chiar şi cei care privesc dincolo de spectaculosul filmelor western pot remarca destul de uşor acest fapt. În acelaşi timp ea a fost organic legată chiar de definitivarea uniunii federale americane. Conform unei decizii federale, adoptată încă din 1787, un teritoriu nu se putea constitui ca stat şi să ceară intrarea în uniune decît dacă avea un minimum de 5000 locuitori bărbaţi (femeile nu contau, iar numărul minim este expresia rarităţii populaţiei). În acest fel s-au format şi au intrat în uniunea federală principalele state pe direcţia Centru, Centru-Vest şi Vestul S.U.A.

În acest context însă subliniem şi modurile în care unele teritorii au devenit state federale. Este vorba de cumpărarea acestora de la alte ţări: Franţa. Spania, Mexic. fie prin tranzacţie normală, paşnică, fie în urma unor conflicte militare şi a unor tratative diplomatice. Astfel Napoleon I a cedat Louisiana guvernului S.U.A. pentru suma de 15 milioane de dolari, iar Florida, cu 5 milioane; California şi New Mexico (pentru 15 milioane dolari, împreună) au fost cumpărate de la Spania. În 1887 a intervenit ultimul act de această natură, prin cumpărarea de la Rusia, contra a 8 milioane dolari, a unui pustiu de gheaţă, cum a fost numită atunci Alaska. În urma unor conflicte militare cu Mexicul şi Spania s-au creat statele Oregon, şi mai ales cel mai întins stat federal: Texasul, iar frontiera dintre S.U.A. şi Mexic a fost rectificată pînă pe fluviul Rio Grande del Norte. În acest fel

154

s-a definitivat Uniunea federală nord-americană cu o suprafaţă totală de 8 milioane km2, steagul înstelat cuprinzînd astfel un număr de 48 de state. Pe la sfîrşitul secolului XIX a apărut perspectiva certă ca şi Cuba să fie integrată în uniunea federală, dar propunerea a fost respinsă de Congres, ca fiind contrară Constituţiei şi idealurilor americane.

Revenind la colonizarea vestului trebuie remarcat că succesul său s-a datorat şi modului în care s-a produs „ocuparea" pămîntului, o legislaţie foarte liberală eli-minind orice frînă birocratică. De fapt autorităţile de stat (statale sau federale) au avut un rol mai mult de simbol juridic, preluarea pămîntului fiind lăsată pe seama liberei iniţiative. Obţinerea titlului de proprietate asupra unei suprafeţe de pămînt s-a realizat conform prevederilor legii din 1787. Păstrată timp de aproape 50 de ani, ea impunea doar plata unei sume modeste, suprafeţele parcelate fiind în medie de 250 ha. În 1841 legea a fost modificată, datorită multor abuzuri şi feno-mene speculative apărute în legătură cu aceste pămîn-turi. În special a fost frecventă situaţia în care nu cei care desţeleniseră şi puseseră în valoare suprafaţa respectivă au devenit şi proprietarii ei. De aceea, modificarea din 1841 a introdus principiul priorităţii. Astfel, titlul de proprietar urma să fie primit numai de către cei care puseseră în valoare efectiv pămîntul. Ulterior reglementările legislative s-au înmulţit, însă, s-a menţinut, totuşi, uşurinţa deosebită a formalităţilor legale de luare în proprietate a pămîntului.

Ultima lege pe această linie a fost binecunoscutul act al aşezării (Homestead Act) din 1862, care a fixat dimensiunea loturilor la 65 ha.

Această modalitate de colonizare şi valorificare a vastelor zone agricole din interiorul continentului, desigur că nu a rămas fără urmări şi pe plan socio-mental. Mult timp cei din Centru-Vest şi mai ales din Vest şi Vestul îndepărtat au

155

păstrat starea de spirit specifică vieţii de „frontieră". Formaţi la şcoala unei munci grele, individualişti şi duri, ei au acceptat foarte puţin, şi atunci obligaţi de împrejurări, ingerinţele autorităţilor de stat, locale sau, cu atît mai mult, federale. De altfel statul federal, guvernul de la Washington au rămas pentru aceste zone o bună parte din acest secol, ceva vag. Cei din vest au sprijinit astfel, mult timp, ideea descentralizării politice a statului federal şi creşterea rolului administraţiilor locale. Colonizarea vestului a avut şi alte implicaţii. Pe lîngă faptul că a dat o dimensiune nouă pieţii americane, necesităţile directe impuse de marşul spre vest, de modul de viaţă din aceste zone, transporturile au creat o serie de curente de cerere specifice, contribuind astfel la dezvoltarea anumitor ramuri ale industriei americane. Astfel industria producătoare de armanent uşor (puşti, revolvere), unde s-au înregistrat realizări tehnice remarcabile, care au făcut epocă în istoria armamentului (puşti cu repetiţie, diferite mărci de revolvere, primele puşti cu glonţ metalic. dintre care cele cu marca Peabody au fost cumpărate de România pentru modernizarea armamentului de infanterie în vederea războiului de independenţă). În plus, în această ramură s-a pus la punct, foarte de timpuriu, o inovaţie cu adevărat revoluţionară, atunci cînd va fi aplicată în restul ramurilor industriale, mai ales în cea constructoare de maşini: producţia standardizată şi tipizată. Alte ramuri antrenate de „colonizarea" vestului au fost industria alimentară (mai a]es industria conservelor) şi industria confecţiilor, care a evoluat însă pe o direcţie oarecum specifică. Ea a fost orientată cu precădere spre confecţii comode şi mai ales deosebit de rezistente. Merită să amintim, în acest context, isprava unui oarecare J. Levy care, prin anii 1880, a sosit în vest cu un mic capital cu care a înfiinţat o fabrică de confecţii, pe baza licenţei unui material extrem de rezistent al cărui „secret" de fabricaţie i-a aparţinut. Marfa sa

156

a oferit-o crescătorilor de animale, angajaţilor lor (celebrii cowboy) şi fermierilor din zona din jurul oraşului Şan Francisco. Fără să se îmbogăţească, afacerea lui Levy a fost destul de lucrativă, căci modelele sale de confecţii s-au impus şi au reprezentat moda Vestului îndepărtat. Desigur că va mai trece destul pînă ce confecţiile Levy vor deveni moda generală a blue jeans-ilor.

Am lăsat intenţionat, la urmă, cea mai importantă consecinţă a colonizării vestului pentru creşterea economică (şi ritmul ei) a S.U.A. Este vorba de faptul că în felul acesta s-a pus în valoare o imensă suprafaţă agricolă, celebra „centură verde a S.U.A.", cum a fost denumită mai tîrziu. Agricultura a devenit acum unul din factorii majori ai economiei americane, cu un efect major asupra dezvoltării economice generale, asupra formării venitului naţional. Nu este deci deloc întîm-plător faptul că pînă la mijlocul secolului XIX, şi chiar pînă la primul război mondial, exportul S.U.A. a avut o pondere preponderent agricolă.

Deschiderea permanentă a unor noi spaţii agricole, ceea ce de altfel a conferit agriculturii americane din secolul XIX un caracter mai mult extensiv, a făcut însă, aşa cum am amintit, să se resimtă iacut lipsa de forţă de muncă. S-a impus astfel necesitatea mecanizării, realizată destul de timpuriu, o altă trăsătură definitorie a agriculturii americane din acest secol. Mecanizarea a început totuşi în sud, pe plantaţiile de bumbac, prin maşina de egrenat bumbac a lui Eli Whitney, căci munca sclavilor, deşi gratuită şi se înţelege obligatorie, nu a mai oferit gradul de eficienţă impus de o tot mai intensă cerere pe piaţa internă şi externă. Impactul decisiv al mecanizării agricole s-a produs însă numai cînd s-a extins în „centura verde" din Centru şi Centru-Vest, eminamente cerealieră. Cu excepţia tractoarelor şi a combinelor autopropulsate, în aproape 50 de ani s-au inventat, perfecţionat şi generalizat toată gama de maşini agricole

157

existentă şi astăzi, la început cu tracţiune animală (cai) şi apoi cu cea mecanică (aburi).

În paralel s-a dezvoltat un puternic sector al creşterii animalelor. Beneficiind de întinse păşuni naturale, zootehnia americană a avut un timp acelaşi caracter extensiv, fiind tributară experienţei şi materialului informaţional provenit din ţările europene cu zootehnie de tradiţie (Anglia, Olanda, Germania, Elveţia). Dar şi-a dezvoltat rapid direcţii proprii, cu performanţe productive deosebite. S-a pus accentul, cu precădere, pe creşterea animalelor mari, mai ales în statele din sud (Texas), sau din Centru-Vest şi Vest, deşi a existat şi un sector puternic de creştere a oilor, împinse însă, treptat, spre zonele mai izolate. Pe baza zootehniei, sprijinită şi pe marile zone cerealiere, s-a putut crea o foarte puternică şi modernă industrie a cărnii şi prelucrării ei, în zona Marilor Lacuri, avînd ca centru oraşul Chicago, şi industria morăritului, avînd ca centru (mondial) Minnea-polis.

CONSTRUCŢIA CĂILOR FERATE, PRIMA MARE AFACERE ÎN STIL AMERICAN

Pentru un teritoriu atît de vast ca acela al S.U.A. construirea unui sistem de transporturi cît mai modern a devenit o chestiune de maximă importanţă. Dar, dată fiind suprafaţa imensă a ţării un astfel de efort a solicitat sume deosebit de mari, sume pe care acumulările interne nu au fost capabile să le asigure.

Într-o primă etapă, s-a reuşit realizarea unei reţele de drumuri în estul S.U.A., mai ales în Noua Anglie. S-a aplicat sistemul drumurilor „cu barieră" (taxa se plătea la barieră), acele turnpike roads pe care le-am văzut prezente şi în Anglia.

În ceea ce priveşte legăturile cu interiorul continentului acestea au rămas mult timp precare. O şansă în acest sens a

158

fost oferită însă, de marile axe fluviale, dintre care Mississippi a fost, desigur cel mai celebru unde s-a dezvoltat de timpuriu navigaţia cu aburi. Dar fireşte ea a deservit zone relativ restrînse, limitrofe marilor cursuri de apă. Posibilităţile accesului la porturile şi oraşele din est şi nord-est, de exemplu, a cerealelor americane din Middlewest şi a celor din Centru, a rămas dificilă.

În acest context, a început o a doua etapă în moder-nizarea transporturilor în S.U.A., şi anume construcţia de canale. Întinzîndu-se pe o perioadă de aproape 50 de ani, construcţia de canale s-a definitivat practic la sfîr-şitul războiului civil şi a însemnat un volum total de investiţii de aproape 188 milioane dolari. Cum capitalul particular nu a prea fost atras de perspectivele financiare ale unei astfel de investiţii, a fost necesară intervenţia financiară a statului federal, prima de acest gen, (doar construcţia primului traseu feroviar transameri-can va impune repetarea „gestului"). Reţeaua de canale construită acum a servit mai ales interesele economice ale zonelor agricole din statele Ohio, Iowa, Illinois, contribuind decisiv la dezvoltarea zonei Marilor Lacuri, pusă în directă legătură cu Atlanticul.

Dar adevărata soluţionare a modernizării transportu-rilor aparţine numai construcţiei căilor ferate. Aceasta a reprezentat un capitol deosebit al istoriei economice americane, atît prin amploarea, cît şi prin modalitatea propriu-zisă de realizare a reţelei feroviare naţionale.

În ceea ce priveşte modalitatea de construcţie a căilor ferate, ea a ridicat multiple probleme: capital, aprovizionarea cu materiale de construcţie necesare, în condiţiile distanţelor enorme pe care a trebuit să fie transportate, înţelegerile şi conflictele cu triburile de amerindieni etc. Pentru realizarea acestei opere economice de o asemenea dimensiune capitalul propriu a fost insuficient. Ca urmare, s-a făcut apel la capitalul străin, mai ales la cel britanic, S.U.A. devenind astfel

159

o mare importatoare de capital, situaţie din care nu va ieşi pînă la primul război mondial, deşi vor exista şi plasamente americane dincolo de graniţele ţării, mai ales după 1900. Pentru a se atrage capitalul autohton şi mai ales cel străin, statele şi uniunea federală au acordat avantaje mari societăţilor constructoare.

Dintre acestea cel mai important a fost acordarea dreptului de exploatare a traseului sau reţelei respective construite. De asemenea, foarte tentantă a fost concesionarea pe lîngă terenul propriu-zis, necesar construcţiei căii ferate, şi a unei fîşii de teren de-a lungul căii ferate, care putea să ajungă pînă la o lăţime de 30 mile. Societatea de căi ferate respectivă a primit drepturi depline asupra ei, inclusiv de a exploata în folos propriu eventualele bogăţii din subsolul acestei zone.

Privilegiul obţinut a fost, pentru multe societăţi constructoare, prilejul unor afacerii şi speculaţii de mare anvergură. Cea mai frecventă dintre ele a fost prelungirea artificială a traseelor, cu multe ocolişuri şi devieri nemotivate, obţinîndu-se numai pe această cale importante subvenţii (kilometrii construiţi fiind mai numeroşi) şi o mai întinsă suprafaţă adiacentă.

Este evident că în asemenea condiţii afluxul de capital în construcţiile feroviare din S.U.A. a fost deosebit de mare, devenind astfel un adevărat boom economic, o primă mare afacere în stil american.

Însă asemenea modalitate de construire a reţelei na-ţionale de căi ferate nu a rămas fără urmări negative. Astfel, după definitivarea ei, s-a văzut cu uimire că multe zone ale ţării erau lipsite de un minim de căi ferate, în timp ce în altele se produsese o concentrare de trasee feroviare, multe fără o motivare economică serioasă. Aşa că, în curînd, o parte din aceste trasee artificial construite sau răspunzînd unor scopuri de moment a trebuit să fie lăsate în părăsire, chiar

160

înainte de a fi exploatate. Pe de altă parte datorită numărului mare de societăţi

feroviare s-a produs un adevărat haos de privilegii, monopoluri, drepturi şi tarife de transport. S-a declanşat o concurenţă extrem de dură, dusă cu toată energia si, mai ales, folosindu-se toate mijloacele. Căile ferate americane au fost sectorul în care s-a manifestat pentru prima oară cea mai virulentă şi violentă concurenţă specifică capitalismului.

Situaţia a devenit atît de alarmantă încît guvernul federal a trebuit să intervină. Legea din 1887 a interzis practicile discriminatorii monopolizante si a fixat tarife minime obligatorii. Cu toate acestea soarta micilor societăţi feroviare fusese deja pecetluită.

Transporturile feroviare au avut astfel şi prioritatea unui proces rapid de concentrare a capitalului. La începutul secolului XX peste două treimi din reţeaua feroviară naţională a ajuns să fie controlată de şapte societăţi dintre care se distanţează cea aparţinînd lui Vanderbildt, „regele căilor ferate", unul din primii milionari ai Americii, un afacerist lipsit de scrupule. Conflictele sale cu un alt proprietar de căi ferate, Gould, în lumea Bursei din New York, au intrat în analele acestei instituţii.

Construcţia căilor ferate în S.U.A., ca şi activitatea societăţilor feroviare, a avut însă şi unele implicaţii striot economice, de mare importanţă pentru dezvoltarea economică generală. În primul rînd, marile capitaluri antrenate au impus ca cea mai mare parte din aceste societăţi feroviare să fie organizate ca mari societăţi anonime pe acţiuni, primele de acest gen. De aceea boomul feroviar a fost o etapă decisivă pentru implementarea şi generalizarea în lumea afacerilor din S.U.A. a societăţilor anonime, care au devenit apoi tipice. Acţiunile societăţilor feroviare au fost primele valori înregistrate de Bursa din New York, devansînd cu mult valorile industriale. Pe această cale s-a putut finanţa

161

construcţia şi exploatarea căilor ferate şi, în paralel, poziţia Bursei din New York în lumea afacerilor a fost puternic consolidată. Tranzacţiile cu valorile societăţilor feroviare au constituit primul episod mai substanţial din activitatea ei, contribuind la reorganizările produse în reţeaua feroviară, pe linia concentrării controlului acesteia în mîna cîtorva mari societăţi. În acelaşi timp, în cadrul marilor societăţi feroviare s-au experimentat, aplicat şi perfecţionat, pentru prima oară, principiile de organizare şi sistemele de conducere şi ges-tiune specifice unor firme de mari dimensiuni, principii şi sisteme preluate şi extinse spre finele secolului în industrie, comerţ, bănci.

PRODUCTIVITATEA RIDICATĂ, CHEIA INDUSTRIALIZĂRII AMERICANE

Unii autori au pus în legătură încheierea colonizării Vestului, „închiderea frontierei", cum s-a spus, cu momentul declanşării industrializării americane propriu-zise. În principiu nu este greşit, mai ales din punctul de vedere al periodizării, căci, după un autor de referinţă ca H. N. Faulkner, revoluţia industrială în S.U.A. s-a declanşat încă de la începutul existenţei independente a statului federal american, avînd trei etape. În primele două pînă la sfîrşitul anilor 1840, dependenţa economică faţă de fosta metropolă, deşi în scădere, a fost menţinută totuşi. Etapa a treia s-a încheiat pe la sfîrşitul războiului civil. Aşa că este destul de firesc, ca, în deceniile următoare, industrializarea americană să capete dimensiunile care o vor face cunoscută în întreaga lume. Tot pînă la această dată punerea în valoare a zonelor agricole noi, ca şi construcţia căilor ferate au deturnat multiple capitaluri. Realizările industriale în timpul revoluţiei industriale au fost legate de sectorul indusitriei

162

uşoare: textile, confecţii (unde se inventează maşina de cusut, care revoluţionează ramura), industrie alimentară, prin marile abatoare şi întreprinderi de prelucrare a cărnii din Chicago, morarit, întreprinderi de fabricare a armamentului uşor, industrie extractivă, metalurgie etc.

Încă din aceste faze au apărut însă o serie de elemente care vor prefigura viitorul în domeniul organizării producţiei industriale. Astfel prin anii 1770, un proprietar de moară din Philadelphia, pe nume Oliver Evans, îşi organizase procesul de producţie, pe principiile a ceea ce am putea numi astăzi flux tehnologic; ca urmare, deşi producţia morii sale a fost mare, el nu a utilizat decît patru lucrători. O astfel de organizare, care avea meritul că „economisea" forţa de muncă, va fi practicată la o scară mult mai mare în industria cărnii din Chicago.

Cam în aceeaşi perioadă (pe la 1800) s-a pus la punct o inovaţie care va avea o şi mai mare implicaţie asupra dezvoltării industriei americane. Eli Whitney, inventatorul maşinii de egrenat bumbac, a pus la punct în fabricaţia de arme uşoare producţia standardizată şi tipizată. În 1851, la Expoziţia mondială de la Londra, expunerea unor piese de artilerie uşoară, asamblate din părţi componente şi subansamble tipizate şi standardizate, a stîrnit o asemenea senzaţie şi uimire, încît guvernul britanic a decis să trimită o echipă de specialişti în S.U.A., care să studieze noua metodă de producţie (ea va fi însă aplicată mult mai tîrziu şi doar parţial în industria europeană).

Ambele inovaţii: producţia standardizată şi tipizată şi economisirea forţei de muncă, prin aplicarea unei mai bune organizări a muncii, vor fi reluate şi generalizate în noi şi noi ramuri industriale, cu cît ne apropiem de sfîrşitul secolului XIX. Efectul cel mai spectaculos va fi obţinut însă, pînă la primul război mondial, în industria automobilului, unde H. Ford va cuceri piaţa americană prin aplicarea noilor metode,

163

preconizate şi fundamentate de F. Taylor. Împărţirea proce-sului de producţie (la asamblare) pe operaţiuni simple, stricta lor cronometrare, organizarea pe flux tehnologic şi utilizarea pieselor tipizate şi standardizate, a făcut ca să poată fi folosită cu succes forţa de muncă ieftină a emigranţilor. În memoriile sale (citate de A. Töfler în Al treilea val, Editura politică, 1984), H. Ford arăta că ajunsese să stabilească pentru asamblarea unui automobil, un necesar de 7.882 operaţiuni din care 942 puteau fi realizate de „bărbaţi voinici, apţi şi perfect întregi din punct de vedere fizic", 3.338 operaţiuni cereau „bărbaţi cu forţă fizică obişnuită", restul putînd fi realizate de femei sau băieţi. Într-o altă „clasificare", H. Ford arată că 670 operaţiuni puteau fi realizate „de bărbaţi fără picioare", 2.337, „de bărbaţi cu un singur picior", 2 operaţiuni, de „bărbaţi ciungi de ambele braţe", 715 operaţiuni, de „bărbaţi ciungi de un braţ", iar 10 operaţiuni, chiar de către orbi. De reţinut că niciunde nu se vorbeşte de „bărbaţi cu o calificare medie, mare, mică". Rezultatul acestui mod de organizare a muncii a fost spectaculos pentru industria americană a automobilului în special pentru Ford, care îşi vede, într-un răstimp scurt, modestul atelier transformîndu-se într-o gigantică întreprin-dere de asamblare a automobilului. Preţul automobilului pe care-l fabrica, faimosul Model T, a scăzut de la 900 dolari la 270 de dolari, dar cifra de vînzare s-a tripat. Automobilul a trecut astfel pragul producţiei destinate unui consum de masă.

După mulţi economişti, generalizarea atît de timpurie a producţiei standardizate şi tipizate, chiar şi în producţia bunurilor de consum (confecţii, încălţăminte etc.) s-a datorat nu dimensiunii pieţii americane, ci faptului, amintit deja, că ea s-a prezentat ca extrem de puţin diversificată, chiar deosebit de omogenă, aparţinînd unor oameni cam de aceeaşi origine, cu gusturi şi mentalităţi mult mai

164

asemănătoare, decît cele europene, unde cererea menţinîndu-se mult timp foarte diversificată, era greu să i se răspundă cu o producţie standard, mai ales la bunurile de consum. De aceea industria Europei (occidentale) nu a preluat metodele americane decît cu totul parţial, în cîteva ramuri constructoare de maşini. Cea mai spectaculoasă transformare datorită acestui „împrumut" a avut-o industria automobilului din Franţa, care a fost a doua producătoare de automobile din lume, după S.U.A.

Oricare ar fi explicaţiile şi motivaţiile, un lucru este clar: industria americană a cîştigat detaşat bătălia productivităţii muncii, chiar de pe la mijlocul secolului XIX. Pentru o perioadă de aproape un secol ea va conta ca o industrie deosebit de eficientă, cu un grad înalt de productivitate.

PRIMUL TRUST AMERICAN, INTUIŢIE ŞI LIPSĂ DE SCRUPULE ÎN AFACERI

Societăţile de căi ferate au servit, aşa cum am arătat, ca model pentru crearea unor întreprinderi de mari dimensiuni, însă adevăratele concentrări de tip monopolist vor aparţine altor ramuri industriale. În primul rînd noii industrii a petrolului. Aici s-a înfiinţat primul trust (corect voting trust) din industria americană, opera lui J. Rockefeller.

Cine ar fi crezut că modestul contabil din Cleveland, fiul „doctorului" William Rockefeller, care îşi desfăcea leacurile „minune" în statul New York, înainte de a se fi convertit la comerţul cu cai, va reuşi să înfiinţeze primul monopol în sensul modern al cuvîntului, devenind „regele petrolului"? Performanţa sa indiscutabilă a fost, desigur, rezultatul unui simţ deosebit al afacerilor, al cunoaşterii profunde a realităţii acestora, în primul rînd a celor legate de petrol, dar, la fel de indiscutabil, a fost şi rezultatul unei durităţi deosebite, a

165

lipsei de scrupule, care de altfel l-au făcut vestit în întreaga ţară.

În 1862, John Rockefeller a venit, doar cu un geamantan în mînă, în Titusville, pe atunci un centru al producţiei de ţiţei din S.U.A. Oraşul crescuse în anii de boom petrolier, căpătînd tentele specifice oraşelor din vest în timpul „goanei după aur". După şapte ani, tînărul Rockefeller, care intrase în afacerile petrolului, prin cumpărarea unei rafinării aflate în pragul falimentului, reuşise să devină proprietarul mai multor rafinării, creînd o societate pe acţiuni, pe care a numit-o Standard Oil, ce s-a ocupat cu rafinarea şi comercia-lizarea unui petrol de o calitate constantă (standard). Este una din primele sale intuiţii, căci venind în lumea petrolului, extrem de diversă şi de dură, a văzut clar că viitorul său nu se află în extracţie, ci în rafinare şi, mai ales, în desfacerea petrolului rafinat, căci miile de proprietari de sonde de extracţie din zonă depindeau în cea mai mare măsură de proprietarii de rafinării şi mai ales de sistemul de transport.

În aceşti ani transportul petrolului rafinat s-a făcut în căruţe speciale, fiind deosebit de greoi şi costisitor.

Pe de altă parte, societăţile feroviare, profitînd de si-tuaţie, au practicat tarife monopoliste, cu efecte grave atît asupra producătorilor, cît şi asupra rafinatorilor. Standard Oil a început să treacă prin dificultăţi financiare serioase. Viitorul său se afla sub semnul întrebării. Şi probabil că ar fi rămas, în cel mai bun caz, una ciin zecile de societăţi care apăreau (şi dispăreau) în industria petrolului în aceşti ani, dacă nu ar fi reuşit o adevărată mutare de maestru de şah pe tabla raporturilor de forţă dintre Standard Oil şi celelalte societăţi. El a reuşit să-l atragă într-o combinaţie pe „regele căilor ferate", Vanderbildt, care controla una din reţelele feroviare din zonă, combinaţie care a fost evident contrară nu numai legilor fair play-ului şi liberei concurenţe, dar şi ilegală din punct de vedere juridic. Astfel între cei doi s-a

166

încheiat o convenţie, rămasă secretă timp de doi ani, prin care societatea feroviară a lui Vanderbildt, New York Central se angaja să preia producţia rafinăriilor Standard Oil la un tarif de două ori mai scăzut decît cel practicat în cazul celorlalte societăţi, iar Rockefeller a cedat o parte din acţiunile Standard Oil lui Vanderbildt, cointeresîndu-l pe acesta să menţină strict înţelegerea. Rezultatul acestei înţelegeri a fost multiplu, dar complet în favoarea lui Rockefeller. Pe de o parte, i-a ruinat pe concurenţi, iar, pe de altă parte, profitînd de asemenea tarife reduse şi-a putut vinde marfa la preţuri care eliminau orice concurenţă. Stan-dard Oil a fost proiectată astfel pe primul plan. Înţelegerea va fi pînă la urmă descoperită si dată publicităţii de presă care, ca si opinia publică, se dezlănţuie cu furie contra lui Rockefeller. De acum înainte tristul renume de om fără scrupule, de „rechin al afacerilor" a rămas definitiv cîştigat. Însă el devenise între timp stăpînul pieţii petrolului, asigurînd, prin rafinăriile sale, 20% din totalul producţiei S.U.A.

Următoarea mutare, la fel de eficientă, dusă cu aceleaşi mijloace, i-a consolidat definitiv poziţia, transformîndu-l în unul din primii milionari ai ţării. Producătorii şi rafinatorii rămaşi independenţi au încercat, pentru a ocoli practicile monopoliste impuse în ceea ce priveşte transportul şi tarifele lui, de societăţile feroviare, (Standard Oil devenise între timp acţionar principal în multe din ele), să pună la punct un nou sistem de transport, ce va revoluţiona transportul petrolului. Este vorba de transportul prin conducte, sau pipe lines cum au fost numite. Ei au început să construiască primele reţele de conducte petroliere, dar extinderea lor, în perspectiva atingerii unuia din porturile de pe coasta de est nu putea să lase pasive societăţile feroviare.

Rockefeller a înţeles rapid importanţa noului sistem de transport al ţiţeiului, deşi deţinea importante participaţii la

167

cîteva societăţi feroviare din zonă. Aşa că a pus la cale un plan menit să-i aducă în plasă toată reţeaua de conducte construită, fără un efort financiar deosebit.

Mai întîi, în calitate de coacţionar sau proprietar al unora din căile ferate aflate pe direcţia de construcţie a pipe lines-urilor, el a interzis pur şi simplu constructorilor să traverseze traseul căii sale ferate. A fost, fireşte, un abuz grosolan, dar el a avut succes. Conflictul între constructori şi Standard Oil a căpătat rapid aspecte specifice „Vestului sălbatic". Ca să-şi apere „drepturile lezate" Rockefeller nu a ezitat să angajeze ucigaşi de profesie şi să aducă mici tunuri de cîmp cu care „să-şi apere proprietatea, în pericol de a fi violată". Această desfăşurare de forţe militare a avut un scop bine definit, pentru atingerea căruia Rockefeller nu putea da înapoi: să împiedice ca reţeaua de conducte să atingă unul din porturi, ceea ce ar fi însemnat că tot sistemul de privilegii şi monopoluri cu care societăţile feroviare îi şantajau practic pe producători ar fi devenit inoperant.

Iniţiind şi alte măsuri „legale", duse în paralel cu demonstraţiile de forţă şi schimburile de focuri, Rockefeller şi-a atins obiectivul: constructorii de pipe lines s-au aflat în pragul falimentului.

Atunci John trece la aplicarea celei de a doua părţi a planului său. Declarînd cu convingere că este gata să şteargă cu buretele tot ceea ce i-a despărţit pînă acum, se prezintă îmbrăcat în pielea de oaie a omului de afaceri cinstit şi paşnic, pentru a le oferi „independenţilor" zdrobiţi, o mînă salvatoare, de filantrop. Poate că marile donaţii făcute ulterior universităţilor, municipalităţilor, înfiinţarea de fundaţii etc, le-a făcut ca să-şi uşureze conştiinţa, deşi credem că scopul principal a fost să-şi micşoreze impozitele, conform legislaţiei S.U.A. Deocamdată însă „filantropul" J. Rockefeller s-a oferit să cumpere toată afecerea cu conductele petroliere, să cumpere reţeaua deja construită şi proiectele viitoare.

168

„Independenţii" nu aveau ce face în situaţia în care s-au aflat şi i-au cedat toate drepturile, contra unei sume minime.

„Lovitura" a uluit lumea afacerilor şi nu numai pe cea legată de petrol. Rockefeller a putut finaliza construcţia de pipe lines ducîndu-le pînă în cel mai apropiat port şi construind ulterior altele. Ca urmare, Standard Oil a ajuns să deţină 90% din totalul reţelei de conducte petroliere din S.U.A., profiturile sale devenind de acum de-a dreptul fabuloase.

Standard Oil a devenit o societate de anvergură na-ţională. După anul 1880 Rockefeller a reorganizat-o sub forma unui voting trust. Şi toate acestea au fost realizate înainte ca petrolul, prin generalizarea motorului cu explozie internă, să fi devenit sursa de energie căutată cu febrilitate. Tot cam de la aceeaşi dată Standard Oil îşi începe şi activitatea internaţională.

Ascensiunea lui Rockefeller, modul cum a fost ea realizată a stîrnit, aşa cum am mai spus, o vie indignare în întreaga ţară. Atît opinia publică, cît mai ales ceilalţi oameni de afaceri, din diferite motive, mai mult sau mai puţin personale, şi presa l-au învinuit frecvent că a violat principiile pieţii libere. Sub presiunea acestei stări de spirit, care căpătase şi forme concrete, Congresul a votat, în 1890, prima lege antitrust (legea Sherman). Îndreptată fireşte şi contra altor forme de monopol, ea a vizat însă, cu precădere, Standard Oil, însă cum textul propriu-zis al legii a fost redactat în termeni destul de vagi, avocaţii lui Standard Oil au reuşit să salveze integritatea reală a trustului, totuşi, formal acesta a trebuit să fie „descentralizat" în 20 de societăţi. Profitînd de faptul că legislaţia unuia din statele federale (New Jersey) a fost mult mai favorabilă activităţii unor astfel de monopoluri, filiala respectivă Standard Oil of New Jersey, a devenit societatea conducătoare. Deşi a mai avut de suferit atacuri şi şicane din partea autorităţilor

169

statale (pentru încălcarea principiilor pieţii libere, Standard Oil of Indiana a fost amendată la un moment dat cu imensa sumă de 29 milioane de dolari), Standard Oil s-a menţinut în această formă pînă la sfîrşitul deceniului întîi din secolul XX, cînd sub preşedinţia lui Theodore Roosevelt s-au adoptat o serie de măsuri energice contra formelor de monopolizare a pieţii. Ca urmare, în 1909 atotputernicul Standard Oil s-a desfiinţat, mai precis se dezmembrează în 34 societăţi Standard Oil, de această dată independente. Totuşi Standard Oil of New Jersey a rămas cea mai puternică, fiind de fapt continuatoarea vechiului Standard Oil.

Modelul oferit de Standard Oil a fost urmat şi de alte ramuri. Rînd pe rînd, în industria metalurgică, constructoare de maşini etc. s-au înfiinţat astfel de concentrări gigant (United States Steel va fi prima societate al cărei capital va depăşi din 1901, suma de un miliard dolari), deţinînd o forţă financiară şi economică deosebită. Se creează de asemenea forme de împletire a capitalului bancar cu cel industrial, apărînd mari concentrări industrial-bancare, aşa cum a fost grupul Morgan sau Carnegie. Astfel că de fapt, întreaga legislaţie antitrust, în afara dezmembrării oarecum formale a lui Standard Oil, nu a avut rezultate deosebite.

CU TOATE PROGRESELE ECONOMICE, S.U.A. A RĂMAS O ŢARĂ CU UN NIVEL DE VIAŢA MODEST ÎN SECOLUL XIX

Reuşita dezvoltării economice, performanţele înalte ale acesteia şi carierele fulgerătoare ale unor americani ce au devenit milionari într-un răstimp relativ scurt, au hrănit imaginaţia şi speranţele milioanelor de emigranţi care s-au îndreptat spre coastele S.U.A. Dar în realitate au beneficiat zecile de milioane de americani obişnuiţi cu această creştere economică spectaculoasă. Nivelul de viaţă general în secolul

170

XIX a fost compatibil cu speranţele emigranţilor ? Răspunsul nu poate fi dat decît de o analiză aprofundată

a calităţii socio-economice, bazată în primul rînd pe metode cantitative. Oricare altă modalitate nu ar fi nici pe departe convingătoare, deoarece complexitatea realităţii social-eco-nomice nu se lasă surprinsă decît de astfel de analize statis-tico-matematice.

Una dintre ele (aparţinînd lui Lee Soltow) se opreşte tocmai asupra deceniilor 1850-1870, adică perioada cînd miturile şi speranţele Americii mai erau încă intacte. Nu intrăm în detaliile ei, - sînt folosiţi mulţi indicatori, indici, relaţii matematice - ci ne vom limita să anunţăm cîteva din concluziile importante ale autorului.

Astfel, sub limita de sărăcie (fixată în epocă la 100 dolari) s-a aflat o treime din populaţia americană. Încercînd să măsoare şi să analizeze reuşita personală de-a lungul unei vieţi a reieşit că 80% din cei care au atins vîrsta de 55 ani au depăşit pragul celor 100 de dolari. Este aceasta un semn al reuşitei şi îmbogăţirii mult visate? Evident, nu.

Dar toate acestea sînt rezultate medii, căci unele situaţii locale (fireşte „local" la proporţiile S.U.A.) erau şi mai grave. De exemplu, în New York două treimi din populaţie (63%) s-a aflat în preajma anului 1870 sub limita de sărăcie, în schimb în mediul rural acest procent era numai de 25%, De asemenea, analiza autorului a arătat clar că şi aceste reuşite parţiale, deci (ale celor două treimi situate peste limita sărăciei, deşi cei mai mulţi erau cu puţin deasupra acestei limite), au depins de trei factori principali: dacă era sau nu nou sosit pe pămîntul american (noul sosit era pus într-o clară situaţie de inferioritate), profesia (în acest deceniu au avut mai mult succes cei cu profesii agricole, fapt explicabil prin continuarea colonizării vestului şi lipsa forţei de muncă resimţită în agricultură; mai tîrziu va dispărea acest „avantaj" relativ) şi vîrsta (cu cît erai mai în vîrstă cu atît găseai mai

171

greu de lucru). Analizînd aceeaşi reuşită individuală, luînd în considerare (şi punîndu-le în relaţie matematică) vîrsta şi efectele generale ale creşterii economice pe cap de locuitor, determinate la rîndul lor de creşterea demografică, mortali-tatea, mărimea medie a moştenirilor etc. autorul a reuşit să dovedească faptul că în 1870 43% (deci peste media generală) din totalul bărbaţilor adulţi s-a aflat sub limita sărăciei. Este deci vorba de şanse egale? Şi această întrebare ca şi cea pusă mai înainte nu poate primi un răspuns pozitiv.

Fireşte că, şi datele statistice o arată, industrializarea a determinat creşteri importante ale avuţiei naţionale, ale venitului naţional şi nivelului material de viaţă al americanului mijlociu. Dar şi pentru aceştia speranţa îm-bogăţirii a rămas doar o Fata Morgana după care au alergat întreaga viaţă, fără succes. De fapt, cei care au fost cu adevărat bogaţi au reprezentat un procent cu totul nesemnificativ, iar pe parcursul întregii perioade concentrarea bogăţiei ţării într-un număr restrîns de mîini a fost un proces neîntrerupt şi intens. În 1850, 29% din totalul averii imobiliare din S.U.A. a aparţinut unui grup restrîns, reprezentînd doar 1% din populaţie, pentru ca în 1910 acelaşi procent de 1% să deţină 47% din avuţia naţională a S.U.A. !

Deşi analiza noastră se opreşte la primul război mondial, putem depăşi această limită, arătînd că, tot pe baza unor surse şi analize ale unor autori americani, după aproape 50 de ani, în plină epocă de prosperitate generală, în anii 1962-1963, 23% din totalul bărbaţilor adulţi se situau sub limita de sărăcie, iar dacă acest procent este evident mult mai mic decît cel din anii 1850-1870 (43%), aceasta s-a datorat, după părerea autorilor, în proporţie de 59%, îmbătrînirii populaţiei, decît creşterii reale a standardului de viaţă.

Capitolul 6

UN CAZ UNIC: JAPONIA (1868-1910)

ţară de mare tradiţie culturală, care-i tratase pe europeni cu fermitate, neezitînd să se închidă complet în

faţa tentativelor de penetraţie a acestora, ajunsese astfel, după aproape 200 de ani de izolare, la un moment de răscruce. În epoca revoluţiei industriale şi a industrializării, cînd decalajele inexistente altădată se transformaseră în adevărate abisuri, iar concurenţa pe piaţa mondială se înăsprise, marile puteri industriale nu mai puteau accepta ca Japonia să-şi ţină închisă piaţa. Cum rămînerea în urmă pe plan social, dar mai ales economic, devenise evidentă, se punea deci problema dacă şi Japonia şogunatului va împărtăşi soarta Indiei sau a Chinei.

Evenimentele care au urmat au contrazis această eventualitate, Japonia ştiind să se înscrie rapid, plecînd de la structuri socio-economice feudal-asiatice, pe drumul modernizării capitaliste, prin revoluţie industrială şi industrializare. Un caz cu adevărat unic.

„O PERMANENTĂ IARNĂ A NEMULŢUMIRII"

În anul 1637 al treilea şogun Tokugawa Yiemitsu a anunţat decretele şakoku. În esenţă, prin aceste decizii s-a

O

173

interzis orice contact cu străinii, iar străinilor li se interzisese de asemenea orice drept de rezidenţă în Japonia. S-au menţinut doar două excepţii: negustorii chinezi şi cei olandezi, dar activitatea lor a fost strict supravegheată. Negustorii olandezi au primit drept de rezidenţă într-o insuliţă din faţa portului Nagasaki, pe care nu aveau voie să o părăsească. Aceste decizii au influenţat istoria Japoniei pe următorii 200 de ani.

Au existat nenumărate discuţii între specialişti, istorici japonezi sau străini, cu privire la motivele care au stat la baza adoptării decretelor sakoku. Cei mai mulţi înclină spre părerea că ele i-au fost impuse lui Yiemitsu de evenimentele înseşi, în primul rînd pentru a evita, în condiţiile primejdiei reînvierii luptelor între clanurile feudale, pătrunderea străinilor, în special a europenilor, care să-şi instituie dominaţia, la fel ca în India, profitînd de conflictele dintre localnici.

În acelaşi timp însă aceste hotărîri au rupt ţara de contactele exterioare, condamnînd-o să se menţină într-o cvasiizolare. Dacă pe plan cultural acest fapt nu putea afecta cu nimic Japonia, în schimb din punct de vedere social şi, mai ales, economic, efectele izolării au fost din cele mai evidente, deşi vor mai trece, aşa cum spuneam, aproape 200 de ani pentru a se vedea dimensiunea lor reală.

Această relativ lungă perioadă se numeşte perioada şogunatului. Conducerea ţării a fost preluată de o foarte puternică familie (clan) de feudali, Tokugawa, care va îndepărta de la conducerea efectivă a ţării pe împărat, menţinut formal şi a cărui activitate a fost limitată la problemele religioase şi la cele ale numerosului său harem. Regimul şogunatului a coincis cu un sistem Politic centralizat, preluat ulterior de regimul de după 1868, contribuind la instituirea ordinii pe întreg teritoriul ţării. Pentru aceasta a impus o foarte organizată supraveghere şi un control strict

174

mai ales asupra marilor feudali (daymio). Printre altele li s-a impus acestora aşa numita dubla rezidenţă (sankin kotai) prin care aceştia erau obligaţi să vină bianual în capitală (oraşul Edo) cu întreaga curte şi familie, unde trebuiau să locuiască un timp, după care se reîntorceau în provinciile sau capitalele de provincii de unde proveneau, lăsîndu-şi însă familiile ca ostatece în capitală. O astfel de obligaţie a avut şi unele implicaţii pe plan economic. Astfel deplasarea marilor feudali, cu suita lor numeroasă (astfel de scene au fost surprinse pe pînzele sale de pictorul Hiroshigo), a impus realizarea unei reţele de drumuri de bună calitate, precum şi infrastructura necesară: restaurante, etc. De asemenea, în capitală, prin această aglomerare de mari nobili, s-a resimţit o puternică cerere de produse alimentare (orez), textile (din mătase) etc, ceea ce a contribuit la crearea şi consolidarea unei puternice clase a comercianţilor (de orez şi mătase) care, deşi o clasă inferioară în ierarhia socială japoneză, a devenit o forţă economică tot mai puternică.

Privită în ansamblu, epoca şogunatului nu a fost totuşi dintre cele mai rele din istoria milenară a Japoniei. Deşi era o ţară eminamente agrară, bazată pe cultura orezului, nu s-au înregistrat lipsuri prea mari pe piaţă în domeniul alimentar. Desigur, explicaţia se află şi în cererea redusă de pe piaţă (ca orice ţară din lume, în secolele preindustriale, Japonia a fost şi ea o imensă ţară de ţărani), dată fiind dominaţia economiei naturale. Dar nu trebuie să uităm nici faptul că populaţia ţării a rămas un timp incredibil de lung cvasistaţionară. Acest fapt unic are, la rîndul său, o altă explicaţie, în practicarea infanticidului de către ţărănime, la fel ca în China.

Acest sistem socio-economic, care se autosusţinea într-o lume circumscrisă la graniţele ţării, a rămas în linii mari neschimbat de-a lungul celor 200 de ani. Dar la începutul secolului XIX, cînd avuseseră deja loc atâtea transformări în lume rămînerea în urmă a devenit de-a dreptul periculoasă.

175

Nimic nu o mai putea ţine ascunsă. Nici politica şogunului, nici înăsprirea sistemului de supraveghere. Pauperizarea s-a accentuat în societatea japoneză. Samuraii, a doua clasă privilegiată, au cunoscut o teribilă decădere, ireversibilă, pe toate planurile, mai ales, fireşte, pe plan economic. Din rîn-durile lor se vor recruta cele mai dinamice elemente ale operei de înnoire de după 1868. Chiar şi clasa marilor feudali nu a fost scutită de acest proces de erodare a bazei lor economice. Noile elemente burgheze, provenite din rîndul comercianţilor îmbogăţiţi, se simt tot mai încătuşate de regimul şogunatului. Sub presiunea nemulţumirilor interne, pe fondul izbucnirii unor răscoale ţărăneşti, datorită foametei care începe să facă ravagii în ţară (agricultura neproductivă nu mai făcea faţă unei creşteri - fenomen nou pentru Japonia - a populaţiei), şogunul face două greşeli grave: înăspreşte sistemul poliţienesc şi, în acelaşi timp, acceptă o serie de cereri exprese ale puterilor europene şi ale S.U.A. În acest fel chiar esenţa puterii regimului, motivaţia existenţei sale a dispărut. Incapacitatea sa de a face faţă noilor condiţii apărute în lume, devenise tot mai evidentă, iar pericolul care pîndea Japonia de a împărtăşi soarta altor ţări asiatice, a fost mult prea real pentru a nu se reacţiona.

Între timp în jurul persoanei tînărului împărat se gru-paseră un număr de reprezentanţi ai noului, proveniţi dintre tinerii samurai sau elemente liberale ale clasei feudalilor, orginari mai ales din clanurile din vestul Japoniei (Şoşu, Satsuma, Tosa, Hitzen). Mulţi dintre ei fuseseră la studii în occidentul Europei şi cunoscuseră la faţa locului transfor-mările spectaculoase realizate prin, industrializare, şi doreau acelaşi lucru şi pentru ţara lorr. Acest grup, care a făcut din împărat simbolul renaşterii Japoniei, a decis să acţioneze rapid, atît timp cît nu era prea tîrziu, bazîndu-se pe nemulţumirile generale din ţară, ca şi pe sprijinul direct al burgheziei comerciale din Osaka şi Kyoto.

176

Totul s-a petrecut spectaculos de rapid. Surprinzător pentru oricine care vedea cum într-un răstimp uimitor de rapid un regim ce se menţinuse stabil, puternic, părînd de neclintit, timp de două secole, se prăbuşea ca un castel de nisip.

A început, astfel, din anul 1868, etapa cea mai profundă în transformări din întreaga istorie a Japoniei, numită şi Era Meidji (epoca sau „evoluţia luminată"), anul 1868 devenind astfel una din datele fundamentale ale istoriei sale.

„ÎNVĂŢĂTURA TREBUIE CĂUTATĂ ÎN ÎNTREAGA LUME"

În esenţă epoca Meidji a însemnat un amplu proces de reforme şi transformări de natură burgheză care au transformat Japonia dintr-o ţară feudală, înapoiată pe plan economic, într-o ţară înscrisă într-un intens proces de modernizare capitalistă.

Pe plan politic au fost adoptate principiile şi formele organizatorice ale democraţiei burgheze, iar puterea imperială a fost restaurată. Pe plan social, au fost desfiinţate relaţiile feudale, creîndu-se condiţiile necesare pentru o structură socială burgheză. În acest context, o problemă importantă pentru reformator a fost tratamentul ce trebuia acordat foştilor mari feudali deposedaţi acum de titlurile şi domeniile lor (în ceea ce priveşte titlurile nobiliare subliniem faptul că în Japonia, poate ca o formă exagerată a imitării occidentului, au fost introduse titluri nobiliare: prinţ, conte, baron, fireşte, fără esenţa lor, de natură feudală). Această clasă ar fi fost totuşi de temut prin tradiţiile pe care le-a re-prezentat într-o ţară în care obiceiurile străvechi au continuat să fie la loc de cinste. Pentru neutralizarea ei nu au fost folosite mijloace violente, ci s-au adoptat măsuri menite a uşura atragerea lor în noile structuri socio-politice şi

177

economice burgheze. Între 1868-1872 s-au adoptat o serie de legi care

constituie o adevărată reformă agrară japoneză. A fost desfiinţat sistemul de relaţii şi obligaţii feudale din agricul-tură, ţăranii au fost declaraţi liberi din punct de vedere juridic şi li s-au recunoscut drepturile de primire a unor loturi de pămînt. Marile domenii feudale au fost confiscate, feudalii primind în schimbul lor, ca despăgubire, nu bani, căci în primii ani statul Meidji a traversat mari dificultăţi financiare, ci titluri de stat, rente purtătoare ale unei dobînzi de 8%, care urmau a fi transformate în bani lichizi treptat, prin tragere la sorţi. Astfel, o reformă destul de radicală (confiscarea marilor domenii şi punerea lor în vînzare către particulari, ţărani, şi burghezia comercială sau manufac-turieră) nu a stîrnit opoziţia marilor feudali. Din contră, au fost legaţi prin interese economice de activitatea noului stat burghez japonez. În plus, pentru a-i atrage şi mai mult de partea reformelor burgheze statul a răscumpărat datoriile foştilor daymio, şi trebuie spus că nu a fost vorba de sume minore.

Prin sistemul de răscumpărare a pămînturilor şi pri-vilegiilor feudale, statul japonez a urmărit însă şi un alt scop. Creşterea continuă a costului vieţii, înregistrată în Japonia, i-a forţat pe foştii feudali să-şi vîndă destul de rapid rentele de stat. Operaţiunea a avut sprijinul tacit al statului interesat să obţină şi pe această cale creşterea, pe cît posibil echilibrată, a masei monetare în circulaţie şi, în acelaşi timp, să-i oblige pe foştii feudali să se integreze în noua viaţă economico-socială, printr-o activitate concretă, lucrativă.

O altă problemă deosebit de dificilă a fost asigurarea capitalurilor necesare modernizării. Inflaţia care a plutit ca un nor ameninţător deasupra Japoniei în tot timpul deceniului care a urmat anului 1868, nu a fost străină şi de rezolvarea, cel puţin parţială, a acestei probleme.

178

Totuşi, mijlocul principal de a asigura sumele necesare a fost sistemul fiscal. Fiscalitatea japoneză a fost de-a lungul întregii perioade una din cele mai aspre din lume. Ea s-a bazat, aşa cum vom arăta mai departe, pe agricultură.

O altă sursă utilizată de stat a fost politica monetară. Chiar după reformele financiare ale contelui Natsukoto din 1881 s-a optat pentru menţinerea unei monede (yen) devalorizate. Un rol în acest sens l-a jucat şi faptul că Japonia a adoptat monometalismul argint, într-o perioadă de intensă devalorizare a argintului (după 1870). În fine, trebuie menţionată şi masiva utilizare a capitalului străin, atât sub formă de împrumuturi de stat - se pare că guvernul japonez a preferat această cale -, dar şi prin investiţii directe.

Toate acestea au impus aproape obligatoriu ca statul japonez să joace un rol decisiv în procesul de modernizare capitalistă, în general, şi al revoluţiei industriale şi industrializării, în special, înlocuind astfel firava acumulare internă de capital şi slaba iniţiativă particulară. Însă, spre deosebire de Rusia, unde statul a jucat un rol similar, în Japonia el a transferat treptat către capitalul şi iniţiativa particulară, pe măsură ce acestea s-au întărit, cea mai mare parte din realizările sale. Aşa se explică de ce în Japonia s-au format, încă de la începutul revoluţiei industriale, puternice concentrări industriale-bancare în care iniţial statul a jucat un rol decisiv, iar ulterior şi-a păstrat un loc mar puţin semnificativ. Ele au devenit puternicele zaibats, mai ales în ramuri care solicită mari investiţii, aşa cum sînt industria metalurgică sau constructoare de maşini.

O altă problemă la fel de importantă pentru viitorul industrial al ţării a fost şi problema cadrelor necesare noii industrii. Fireşte prin reformele agrare piaţa forţei de muncă din Japonia a devenit supraabundentă. Dar aceasta nu a fost suficient. Nimic din ce existase anterior nu-i permisese Japoniei să aibă un grup cit de cît numeros de cadre tehnice

179

şi de conducere. Şi în acest domeniu, ca şi în altele, a trebuit ca totul să se ia practic de la început. Pentru aceasta s-au folosit, cu multă consecvenţă, căi şi mijloace diferite, dar eficiente, prin taracterul lor sistematic.

Unul din conducătorii procesului de modernizare as declarat clar chiar la începutul epocii Meidji: „inteligenţa şi învăţătura trebuie căutate oriunde se află...", aşa că una din principalele căi de creare a cadrelor necesare a fost trimiterea unui mare număr de tineri la pregătire sau specia-lizare în străinătate, în occidentul Europei, mai ales în Germania şi Marea Britanie. De subliniat că această pregătire s-a făcut nu numai pe plan tehnic, ci şi ca manageri, ca administratori şi specialişti în probleme financiare. În mai puţin de un deceniu s-a creat astfel un contingent relativ numeros de radre cu pregătire superioară, folosiţi cu eficienţă atît în organisme statale, cît şi în conducerea unor mari întreprinderi ale statului, sau particulare. De asemenea au fost folosiţi un număr important (pentru o astfel de categorie) de specialişti străini, chiar în guvern sau instituţii guvernamentale. În fine, pentru crearea unor cadre medii tehnice s-a înfiinţat o reţea extinsă de şcoli profesionale, care au avut mare succes, bazîndu-se şi pe gradul relativ bun al alfabetizării populaţiei. Ca o măsură specific japoneză amintim trimiterea de utilaje sau echipamente industriale noi în fiecare capitală de prefectură sau în alte oraşe. Cei interesaţi erau chemaţi să le studieze, să le demonteze, şi chiar să le copieze. Pentru orice reuşită de a construi ceva similar sau îmbunătăţit s-au stabilit premii. O astfel de metodă sui-generis a contribuit în mare măsură la răspîndirea cunoştinţelor tehnice în pături largi ale populaţiei.

Între timp învăţămîntul superior japonez, care se or-ganizase şi el pe baze moderne, acordîndu-se un loc im-portant disciplinelor tehnice, începuse să scoată primele

180

promoţii de ingineri, a căror pregătire nu era mai prejos decît a celor europeni, mai ales au fost folosite programe şi cadre didactice vest europene.

În acest fel una din problemele spinoase ale oricărei ţări rămasă în urmă la un moment dat, dar care s-a angajat pe drumul modernizării, a fost rezolvată în bune condiţii şi relativ rapid de Japonia.

MODERNIZAREA AGRICULTURII A JUCAT UN ROL DECISIV

Toţi autorii, economişti sau istorici, care au studiat „fenomenul japonez", adică de după 1868, au subliniat în unanimitate că succesul acestui efort, al creşterii economice generale, s-a datorat în bună măsură modernizării agriculturii, proces care a permis, prin implicaţiile sale, rezolvarea multora dintre dificultăţile iniţiale ale moderni-zării economice generale.

Am amintit de faptul că prin legile din anii 1869 - 1872 au fost desfiinţate relaţiile feudale din agricultură. Dar numai aceasta nu ar fi însemnat mare lucru, aşa cum de altfel s-a întîmplat în multe alte ţări. După reforme, agricultura japoneză s-a organizat pe baza proprietăţii mici şi mijlocii deşi, fireşte, nu au dispărut nici marile proprietăţi (la scară japoneză, însă). Satul a jucat şi aici un rol important, prin facilitarea de credite agricole, în condiţii destul de favorabile. Ca urmare, în deceniul imediat următor reformelor, pro-ductivitatea muncii a crescut cu 21% coincizînd în mod fe-ricit cu creşterea rapidă a producţiei şi cu accentuarea urba-nizării. Fără acest succes deosebit al propriei agriculturi, aşa cum a fost remarcat chiar de contemporani, statul ar fi fost pus în situaţia de a face cumpărări masive de orez din afară, deturnînd astfel sume importante de bani de la procesul de

181

industrializare. Dar importanţa acestei evoluţii a fost şi mai mare.

Ajungând la o productivitate ridicată, agricultura a devenit, în acelaşi timp, şi rentabilă, căci datorită cererii crescute de pe piaţă s-a impus o creştere a preţurilor agricole. Desigur aceasta a afectat nivelul general de viaţă o bună perioadă de timp, însă ea a determinat o creştere generală a veniturilor agricole. Ori, practic, veniturile bugetului statului au depins (în 1900, în proporţie de 90%; în 1914 proporţia scade la 60%) de veniturile agricole. Cum am subliniat rolul deosebit al statului în modernizarea generală şi în industrializare, reiese evident că fără o agricultură cu asemenea ca-racteristici, sprijinul financiar al statului ar fi fost drastic diminuat şi procesele respective ar fi fost limitate sau chiar stopate. Astfel a fost evitată, chiar dacă şi în Japonia efortul industrializării a fost suportat tot de agricultură, situaţia înregistrată în multe alte ţări în care o agricultură înapoiată sau cu o productivitate scăzută a blocat sau diminuat procesul revoluţiei industriale sau al dezvoltării industriale în general.

În plus, agricultura a fost şi cea care a asigurat statului japonez venituri tot mai mari din exportul unora din produsele sale: ceaiul şi mătasea.

DRUMUL DE MĂTASE AL INDUSTRIALIZĂRII JAPONEZE

Una din activităţile de tradiţie în Japonia a fost pre-lucrarea mătăsii. Mătasea brută era preluată de la ţărănime. Într-adevăr o treime din ţăranii japonezi au obţinut venituri suplimentare din creşterea viermilor de mătase, beneficiind de un sprijin deosebit din partea statului, cu bani, sprijin tehnic, plantaţii de duzi, etc, Mătasea astfel obţinută era prelucrată în ateliere sau manufacturi.

182

Acest sector va fi primul care se va înscrie pe drumul modernizării maşiniste. Rolul pe care în occidentul Europei l-a jucat industria bumbacului, în Japonia a fost jucat de industria mătăsii. De altfel, atît mătasea brută, cît şi textilele de mătase au fost singurele produse industriale japoneze care au putut să se impună pe piaţa externă, obţinîndu-se prin ele venituri importante, utilizate eficient de statul japonez în efortul său de industrializare.

Guvernul japonez a preferat pentru aceasta importul, nu numai de utilaje şi echipamente industriale, ci chiar a unor fabrici întregi, ,,la cheie". În acest fel s-a evitat în bună măsură apariţia unor implantări mult prea stânjenitoare a capitalului străin, sub formă de investiţii directe. Se poate spune deci, avînd în vedere rolul exportului mătăsii, că revoluţia industrială şi industrializarea japoneză au avut „un drum de mătase". Dar el nu a fost totuşi atît de „moale" şi lin.

O problemă rămasă parţial nerezolvată până la sfîrşitul perioadei la care ne referim a fost cea a transporturilor. Modernizarea lor s-a produs surprinzător de lent: în 1892 au existat în întreaga Japonie 3.000 km căi ferate (aproape la fel ca în România, fără Transilvania). Lipsa de capital, o situaţie mai bună a reţelei rutiere, distanţele relativ scurte care erau de parcurs între diferite centre urbane, precum şi transportul de coastă pe cale maritimă explică acest nivel, relativ modest al căilor ferate japoneze.

Primele mari întreprinderi, moderne, utilizînd maşini importate sau adaptate de japonezi, au fost înfiinţate în industria mătăsii şi apoi în industria bumbacului. Aceasta din urmă a fost chiar o ramură complet nouă pentru Japonia, fiind creată de la început pe baze maşiniste. Textilele de bumbac au avut de suportat pe piaţa internă concurenţa tradiţiei, a utilizării mătăsii în îmbrăcămintea japonezilor. De aceea piaţa internă a jucat un rol relativ restrîns în susţinerea acestei ramuri noi, deşi progresul vânzării

183

produselor de bumbac pe piaţa japoneză a fost constant. Însă de la aceste prime realizări maşiniste s-a delimitat una din trăsăturile esenţiale ale industrializării japoneze: coexistenţa în cadrul aceleiaşi ramuri, mai ales a celor legate de bunurile de consum, a unor mari întreprinderi, foarte moderne, din Punct de vedere tehnic, a căror producţie a fost destinată cu precădere exportului, şi a unor întreprinderi mici, chiar simple ateliere artizanale, care au deservit piaţa internă.

Efortul industrial al statului japonez nu s-a oprit însă, aici. Deşi nu a deţinut resurse naturale, deşi s-a simţit lipsa de capital, Japonia s-a orientat rapid, la fel ca Germania, dar nu în condiţii la fel de favorabile, spre dezvoltarea unei industrii grele. Prin exportarea produselor textile (după 1900 au apărut în exportul său şi textilele din bumbac) s-au putut cumpăra importante cantităţi de minereuri de fier şi cărbune. S-au înfiinţat mari întreprinderi metalurgice, constructoare de maşini şi şantiere navale, cu sprijinul direct sau indirect (prin lansarea de comenzi ferme, pe termene lungi) al statului, căci, în general, piaţa internă nu a putut sprijini serios aceste ramuri.

În acelaşi timp, dezvoltarea lor, mai ales construcţiile navale şi metalurgia, a fost legată şi de politica de expansiune militară şi politică, desfăşurată activ de Japonia în Extremul Orient. Astfel în urma unor războaie scurte, dar victorioase (pînă în al doilea război mondial, pe plan militar, Japonia a avut numai succese), a putut pătrunde pe piaţa chineză, a ocupat Coreea şi alte zone, de unde a obţinut importante materii prime necesare tocmai industriei grele. În acelaşi timp, războaiele au funcţionat, tocmai prin comenzile lansate de stat, ca etape de accelerare a dezvoltării sectorului in-dustrial greu.

În acest complex proces evolutiv al industrializării se mai pot delimita alte două trăsături specifice Japoniei: slăbiciunile pieţii interne, inclusiv în ceea ce priveşte

184

bunurile de consum datorită unei puteri reduse de cumpărare a maselor japoneze şi orientarea, chiar de-pendenţa faţă de piaţa externă, a cărei conjunctură a asigurat succesul procesului intern de industrializare. Poate exemplul cel mai ilustrativ l-a constituit situaţia creată în timpul primului război mondial, cînd Japonia (favorabilă Antantei, nefiind însă implicată direct în război) a profitat de absenţa mărfurilor Europei occidentale şi a celor americane de pe pieţele Extremului Orient, pentru a-şi plasa produsele sale, înregistrînd astfel una din etapele sale de avînt industrial. Dar, după încheierea ostilităţilor militare, cînd lucrurile au revenit la normal, conjunctura pieţii externe nu a mai fost favorabilă mărfurilor japoneze, aşa că, drept consecinţă, au apărut mari dificultăţi în industria japoneză.

Revenind însă la situaţia de dinainte de primul război mondial, trebuie spus că succesul exportului japonez (subliniem, de produse agricole şi textile) s-a datorat faptului că mărfurile oferite pe piaţa externă au fost mult mai ieftine. Aceasta s-a datorat atît politicii monetare, deja menţionate, de menţinere a unui yen depreciat, dar, mai ales, preţului mic al forţei de munca. Se poate spune că, din grupul ţărilor care s-au industrializat pînă la primul război mondial, în Japonia s-a practicat nivelul cel mai scăzut de salarizare a forţei de muncă industriale.

Pe lîngă faptul că a existat un disponibil de forţa de muncă ieftină, ca şi în celelalte ţări, s-a folosit intens, în marile întreprinderi din industria mătăsii şt bumbacului, cu precădere munca feminină. Şi aceasta într-o formă specific japoneză. Fetele erau recrutate din zonele rurale (una din patru muncitoare a avut sub 16 ani !) pe baza unor contracte pe durate lungi. Ele primeau casă şi masă, locuiau în clădiri speciale, în incinta fabricii. Dormitoarele erau comune, mîncau în comun. Se urmăreau astfel două scopuri: ,.legarea" forţei de muncă de întreprinderea respectivă, de interesele

185

ei, reprezentînd astfel primele manifestări ale sistemului, care mai tîrziu se va numi, paternalist, menţinut pînă astăzi în industria japoneză, şi, în acelaşi timp, să se cultive spiritul de grup, de echipă. Într-adevăr, aşa cum s-a observat, „munca în grup este a doua natură a muncitorului japonez".

Aceasta nu a însemnat însă că din punct de vedere al atitudinii patronilor japonezi faţă de muncitori situaţia ar fi fost mai bună. Din contră, dacă salarizarea acestora a fost la cel mai scăzut nivel în comparaţie cu celelalte state industrializate, tot aşa şi condiţiile de muncă au fost printre cele mai grele. Prin caracteristicile lor ele s-au asemănat cu cele de la începuturile revoluţiei industriale din Anglia (de la sfîrşitul secolului XVIII), deşi ne aflăm la sfîrşitul secolului XIX. Aceasta s-a datorat şi faptului că de fapt clasa munci-toare japoneză, în plin proces de formare, a fost mult timp neorganizată, neexistînd nici un fel de reglementare a raporturilor de muncă. În aceste condiţii, era evident că întreprinderile au putut produce în cantităţi mari, la preţuri mici, competitive, care să le permisă penetraţia pe piaţa externă.

Cu toate aceste succese, absolut unice, ca durată în timp, în raport cu nivelul de pornire din punct de vedere industrial. Japonia s-a aflat totuşi cu mult în urma ţărilor industrializate din occidentul Europei, şi cu atît mult a S.U.A.

Capitolul 7

ALTE EXPERIENŢE

1. BLOCAJE ŞI ACCELERĂRI: RUSIA

N general, toţi autorii se arată de acord în a integra Rusia în procesul general al revoluţiei industriale şi industrializării

pînă la primul război mondial, deşi, este evident că, la sfîrşitul acestei perioade, ea rămăsese de fapt o ţară agrară, înapoiată, cu „insule" de industrie, mai mult sau mai puţin compacte.

Premise nefavorabile? Desigur. Ca şi în alte state, Rusiei i-au lipsit capitalurile (o acumulare internă slabă, cheltuită neproductiv), forţe de muncă liberă şi calificată, transpor-turile moderne şi, mai ales, o agricultură modernă. Totuşi, faţă de alte state, care ulterior o vor depăşi, ca, de exemplu, Japonia, Rusia a avut o situaţie iniţială mai bună. Iată Uralii: în secolul XVII chiar marele ţar reformator, Petru I, reuşise să creeze aici un foarte puternic centru metalurgic, care la un moment dat depăşise orice altă realizare de acest fel din întreaga Europă. Dar apoi? Ulterior, nivelul acestui centru în loc să crească, să devină catalizatorul unei dezvoltări industriale, a regresat continuu pe toate planurile: producţie, organizare. Cauza? „Preluarea" sa de către sistemul feudal. Muncitorii au fost simpli iobagi, deci din nou o forţă de

Î

187

muncă gratuită şi obligatorie. Eficienţa acestor întreprinderi (mine, forje, topitorii) a scăzut continuu. Sau alt exemplu: din punct de vedere demografic sau al resurselor naturale au fost probleme similare cu cele ale S.U.A. dacă nu cumva (sub raport demografic a întrecut-o. Şi totuşi ?...

Premisa nefavorabilă fundamentală care a blocat mult timp modernizarea Rusiei a fost, indiscutabil, sistemul social-politic. Structurile rigide, de esenţă feudală, mereu consolidate de puterea centrală, un aparat administrativ apăsător şi lipsit de eficienţă, clase avute, care s-au dovedit incapabile (stare magistral surprinsa de marii scriitori ruşi ai secolului: Gogol, Cehov, Turgheniev, Ostrovski etc.) de un efort consecvent şi sistematic de înnoire, trăind din exploatarea fără limite a zecilor de milioane de ţărani, ţinuţi într-o impresionantă stare de mizerie materială şi morală.

În acest fel colosul statal şi social a răspuns cu întîrziere timid şi inconsecvent, necesităţilor de modernizare impuse de epocă. De multe ori chiar, s-a produs o reacţie contrară încercărilor de modernizare, o reacţie care a îmbrăcat diferite forme.

Este poate o coincidenţă a istoriei Rusiei (sau poate că nu), dar se impune ca un fapt evident pentru oricine studiază dezvoltarea ei în secolul XIX pînă la primul război mondial, că perioadele cele mai fertile în opera de reformare în sensul modernizării capitaliste, inclusiv în efortul de creare a unui sector industrial, au fost înregistrate după înfrîngeri militare neaşteptate (pentru guvernul Rusiei). Astfel este cazul decen-iului care a urmat înfrîngerii din Războiul Crirmeei sau mai ales celui de după nereuşita surprinzătoare în războiul ruso-japonez din 1905-1906. O explicaţie a acestei situaţii s-ar putea afla în faptul că deşi structurile sociale, dar mai ales economice nu au asigurat o bază reală a puterii sale militare, Rusia a contat totuşi în secolul XIX, mai ales în prima jumătate, după războaiele napoleoniene, pînă la

188

„şocul" din Războiul Crimeei, ca una din cele mai mari pateri militare ale continentului. (Marx a numit adesea Rusia „jandarmul Europei"). Armata a fost pentru ţarii ruşi, cu precădere Nicolae I, un domeniu cu o sensibilitate deosebită. Astfel că înfrângerile survenite, deşi doar în războaiele pe care le putem numi locale, au dovedit fragilitatea eşafodajului complicat, tocmai în punctul socotit cel mai forte: armata. Astfel s-a impus chiar şi celor mai conservatori şi reacţionari apărători ai „tradiţiilor" ruse necesitatea unor reforme înnoitoare.

Din acest punct de vedere, însă, oricare ar fi explicaţiile de ansamblu apare la fel de pregnant faptul că modernizarea Rusiei în sensul capitalist, în secolul XIX pînă la primul război mondial, s-a desfăşurat sub forma unei alternanţe de etape de accelerare cu altele de stagiare şi chiar blocaje. Ca şi cum progresele realizate Ia un moment dat ar fi fost considerate prea îndrăzneţe Şi, deci, trebuia să fie dat înapoi ceasul istoriei, Rusia a păşit pe acest drum al modernizării, şovăitoare, tentată mereu să se oprească la cel mai mic semn de primejdie şi, dacă nu a mers totuşi cu faţa întoarsă spre trecut, a fost deseori gata să pornească înapoi spre lumea pe care o părăsise. Însă, cu toate aceste ezitări, progresul a fost evident, în primul rînd pe plan industrial.

REFORMA AGRARĂ A FOST BINEVENITĂ, DAR FIREŞTE LIMITATĂ...

După înfrîngerea din Crimeea necesitatea reformelor menite a aduce Rusia pe drumul modernizării burgheze a devenit extrem de acută. Dar cu toate eforturile „ţarului reformator", Alexandru al II-lea, opoziţia faţă de astfel de reforme, care puneau în pericol „vechea Rusie" a fost deosebit de tenace. Această opoziţie a fost îndreptată, mai ales, contra reformei agrare care, în condiţiile Rusiei, trebuia

189

să fie (şi a fost) cheia de boltă a oricărui efort de modernizare. Mai întîi au fost eliberaţi iobagii Coroanei, circa 20 milioane de ţărani. „Exemplul" nu i-a determinat însă, pe marii moşieri, nobilimea rusă să adopte o atitudine mai favorabilă reformei esenţiale pentru dezvoltarea ţării, căci interesele lor de clasă au fost mai presus decît viitorul Rusiei. Totuşi, în anul 1861, s-a reuşit adoptarea reformei agrare, dar conţinutul ei, ca şi modul său de aplicare au fost limitate, purtînd amprenta presiunilor exercitate de marii proprietari.

Ca în orice reformă de acest gen ţărănimea a fost eliberată din punct de vedere juridic şi declarată egală în drepturi, se înţelege teoretic, cu oricare din clasele sociale ale Rusiei, acceptîndu-se principiul împroprietăririi prin despăgubire. Trecînd peste modul abuziv în care s-a făcut această împroprietărire (cu pămînturile cele mai proaste, sau cu suprafeţe mai mici decît limitele fixate de lege), prevederea esenţială a legii a exprimat, cît se poate de clar, teama moşierimii ca ea să nu fi fost prea îndrăzneaţă. Ei s-au temut, mai ales, că după împroprietărire moşiile lor vor rămîne nelucrate, căci marile proprietăţi au continuat să depindă strict de munca şi inventarul agricol al ţăranului. De fapt, practic, nici nu au avut capitalul necesar şi, mai ales dorinţa de a trece la forme capitaliste de organizare şi exploatare a proprietăţilor lor. Pentru ei munca ţărănimii revenea mult mai ieftin. De aceea au avut grijă ca reforma să aibă prevederile necesare perpetuarii, pe plan economic, a vechii legături dintre ţărănime si moşieri, chiar dacă fusese eliminat, teoretic, aspectul personal al acesteia. Legislatorii au luat deci, măsuri ca sa nu se producă o eliberare masivă de forţă de muncă din agricultură, fapt care ar fi avut drept urmare desfiinţarea relaţiilor feudale. Aşadar ţărănimea nu a fost împroprietărită individual, aşa cum s-a întîmplat in cazul celorlalte reforme similare din estul Europei, ci în colectiv (s-a enunţat ideea că ţăranul rus nu era încă obişnuit să

190

acţioneze independent şi că pe el îl caracterizează „spiritul colectivităţii", al obştii), în aşa numitele mir (obşti săteşti). Mai mult decît atît nici măcar în cadrul acestor obşti, pămîntul nu a aparţinut unui ţăran, proprietar individual, ci el s-a aflat doar în folosinţa sa, pe o anumită perioadă de timp, de obicei trei ani. Periodic avea loc, astfel, o nouă repartiţie a loturilor prin tragere la sorţi, ţinîndu-se seama, însă, şi de dimensiunea familiei. În acest fel, structura familiei ţăranului rus s-a păstrat la dimensiunile sale vechi, de „familie mare", condusă de şeful familiei, din care făceau parte mai multe celule familiale, tocmai pentru a avea forţă de muncă necesară şi a obţine un lot cît mai mare. Astfel, cea mai mare parte din forţa de muncă rurală a continuat să rămînă în agricultură. Însă, în condiţiile creşterii rapide a populaţiei rurale, o astfel de situaţie nu a făcut altceva decît să exercite presiuni din ce în ce mai mari asupra proprietăţii, suprapopulaţia rurală să se mărească, grevînd practic asupra productivităţii agriculturii ruse.

Este drept că marii moşieri şi-au atins scopul, dar această abundenţă de forţă de muncă ieftină a determinat ca, pe de o parte, moşierii ruşi să nu mai fie interesaţi să facă vreun efort notabil sistematic de modernizare a proprie-tăţilor lor, iar pe de altă parte nici demarajul industrial al Rusiei nu a beneficiat de condiţiile favorabile ale unei forţe de muncă suficiente. În acelaşi timp, o agricultură de acest gen a fost foarte fragilă aşa că, deşi Rusia a contat ca o mare exportatoare de cecale, în ţară s-au înregistrat chiar la sfîrşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX, fenomene de foamete, ultimele din Europa acestor ani.

Sistemul fiscal, la fel ca în Japonia, s-a bazat, în cea mai mare parte a sa, tot pe veniturile agricole. Dar în condiţiile unei agriculturi înapoiate, nesprijinite de stat, fiscalitatea a dus tocmai la o reducere drastică a veniturilor ţărăneşti. În acest fel, deşi enormă, piaţa internă rusă a rămas extrem de

191

slabă şi nu a putut susţine decît parţial şi tîrziu o dezvoltare rapidă şi completă a industriei. De aceea statul rus a jucat rolul de înlocuitor al pieţii interne.

După înfrîngerea din 1905 s-au adoptat noi măsuri reformatoare. Printre altele au fost desfiinţate obştile săteşti (mir) ceea ce a avut ca efect o rapidă îmbunătăţire a principalilor indicatori ai agriculturii ruse. Nu este deloc întîmplător faptul că, în acelaşi timp, perioada care a urmat pînă la izbucnirea primului război mondial, a fost cea mai rodnică etapă a industrializării Rusiei.

„MAŞINI ENGLEZE, CAPITAL FRANCEZ, TEHNICIENI GERMANI, DOAR MUNCITORII ERAU RUŞI..."

Aşa cum am mai amintit, în secolul XVII Uralii fuseseră cel mai important centru metalurgic al Europei, după care importanţa sa a scăzut permanent, ajungînd în secolul XIX să aibă o importanţă secundară. A fost şi rezultatul marilor dificultăţi de transport (nu s-a făcut, însă, nimic pentru ca acesta să fie modernizat), dar şi al nepăsării, chiar al ignorării importanţei marelui centru industrial: mult timp industriaşii din Petersburg au preferat să importe cărbune şi fier din Anglia, decît să-l aducă din Urali. De fapt, o astfel de atitudine de ignorare a forţelor proprii şi a calităţii acestora s-a văzut şi cu alte prilejuri, mai ales în ceea ce priveşte creaţia tehnică originală. Exemple sînt multe, dar poate cele mai cunoscute sînt cazurile lui Polzunov, un simplu iobag, ce a inventat, la sfârşitul secolului XVIII, propria sa maşină cu aburi, nu cu mult inferioară celei a lui Watt, sau cazul inginerului Zvorîkin, care în 1812 a reuşit să pună la punct un procedeu nou de obţinere a fierului, dar care nici măcar nu a fost băgat în seamă. Interesant este faptul că peste cîteva decenii procedeul va apărea în metalurgia rusă ca o mare noutate tehnica, venită din occident!

192

Rusia a suferit, ca toate ţările rămase în urma procesului general de industrializare, din lipsa celor doua premise esenţiale demarajului industriei: capital şi forţa de muncă, în special cu un grad de calificare mai ridicat. De asemenea i-au lipsit cadrele de conducere necesare unei industrii moderne.

Acumulările interne de capital au fost totuşi în Rusia destul de mari, provenind din surse diverse, dar, din păcate, o parte din acestea au fost cheltuite în mod neproductiv. În aceste condiţii s-a făcut apel masiv la capital străin, atît sub forma unor împrumuturi de stat, menite a întări forţa financiară a statului rus, cît şi sub forma unor investiţii directe. În 1917 numai Franţa, de altfel cel mai mare creditor al Rusiei, a avut plasamente în valoare de 11 miliarde de franci în industria rusă. Pentru finanţarea dezvoltării industriale statul, care a jucat şi in Rusia un rol decisiv în revoluţia industrială şi industrializare, a utilizat atît sursele fiscale proprii provenite din impozitele indirecte şi din veniturile agricole, cît şi veniturile obţinute din aplicarea unui foarte accentuat protecţionism vamal, unul dintre cele mai înalte din Europa la sfîrşitul secolului XIX. Un astfel de protecţionism, avînd în vedere necesităţile de mărfuri in-dustriale ale ţării, a avut mai mult un caracter fiscal.

În ceea ce priveşte forţa de muncă, ea a fost rezolvată parţial de disponibilul existent. În Rusia, format mai ales din ţărănime, dar dificultăţile în legătură cu forţa de muncă cu o calificare mai ridicată sau cadrele de conducere au rămas permanente în industria Rusiei. De aceea s-a făcut apel la specialişti străini (germani, englezi), crearea unor cadre naţionale cu pregătire tehnică superioară înregistrînd progrese mai notabile doar după anul 1900. Nu s-a practicat decît izolat, nesistematic, spre deosebire de Japonia, trimiterea de tineri la specializare în ţările dezvoltate. Numărul mic de cadre tehnice superioare şi mai ales de conducere a întreprinderilor a făcut pe unii autori să afirme

193

că aici se află explicaţia apariţiei timpurii şi a dominaţiei, în industria rusă, a unor întreprinderi de mari dimensiuni.

Afirmaţia unui contemporan, după care industria Rusiei a reprezentat „maşini englezeşti, capital francez, tehnicieni germani, numai muncitorii sînt ruşi", se constituie deci în mod indiscutabil ca o caracteristică a industrializării Rusiei. Totuşi trebuie subliniat că situaţia a evoluat în favoarea capitalului rus, căci în 1914 capitalul străin a reprezentat doar 41% din totalul capitalului industrial, deşi în unele ramuri (fier, petrol, cărbune) a continuat să fie majoritar.

Revoluţia industrială a început în Rusia tot în industria bumbacului. Primul război mecanic de ţesut a apărut la o dată remarcabil de timpurie (1808), dar, ca şi în alte cazuri, acest început promiţător nu, a fost continuat în mod susţinut. Oricum însă, prin cucerirea, unor zone bogate în bumbac din Asia Centrală, Rusia şi-a creat o bază proprie de materii prime, astfel că industria bumbacului a căpătat o nouă coordonată de dezvoltare. La sfârşitul anului 1860, deci nu cu mult mai tîrziu decât Germania şi înaintea Japoniei, Rusia a avut o puternică industrie mecanizată a bumbacului. Această înroura a jucat un rol decisiv în progresul industrial ulterior al ţării. Ea a asigurat nu numai o sursă importantă, de capital industrial, dar a creat şi o burghezie rusă, prin, nimic deose-bită ca dinamism, spirit întreprinzător, dar şi rapacitate, de burghezia occidentală.

Consumul de bumbac pe cap de locuitor a plasat Rusia, la această dată, pe unul din primele locuri în lume, de la început aici, ca de altfel şi în celelalte ramuri, devenind una din trăsăturile specifice industrializării ruse, s-au creat mari întreprinderi. Pentru această, ramură, astfel de întreprinderi, de obicei specifice altor sectoare, (metalurgie, construcţii de maşini etc), au fost unice în Europa: de exemplu, întreprinderile Kronholm din St. Petersburg au utilizat 3.700 războaie de ţesut, 475.000 fuse şi nu mai puţin de 12.000

194

muncitori. Dar poate cel mai spectaculos salt l-a înregistrat in-

dustria metalurgică şi, implicit, cea extractivă. Uralii au continuat să se menţină într-o situaţie de somnolenţă, vegetând în aşteptarea unor zile mai bune. Acum şocul de pornire al metalurgiei ruse l-a constituit descoperirea imenselor zăcăminte de cărbune şi fier (similare cu cele din Ruhr) de la Krivoi Rog, în anul 1882. Primele întreprinderi metalurgice au fost înfiinţate de un englez J. Hughes, la Lugansk, dar în scurt timp întreaga zonă s-a acoperit de o reţea densă de furnale, topitorii, fabrici, mine. În 1914 regiunea Doneţului a dat 87% din producţia de cărbune a Rusiei, 74%, din cea de fier, 63% din producţia de oţel.

Un rol deosebit în dezvoltarea industriei metalurgice ca şi a celei extractive a fierului şi cărbunelui l-a avut efortul făcut pentru construirea unei reţele naţionale feroviare. Prima cale ferată a fost construită „ad usum caesari" în 1837, legînd St. Petersburg de Ţarscoe Selo (reşedinţa de vară a ţarilor). Războiul Crimeei a arătat importanţa existenţei unui sistem de transport modern, căci pînă atunci practic din diferite motive: politice, economice, de mentalitate, nu se mai întreprinsese nimic în acest domeniu. După 1856 s-a declanşat însă un „boom rus" al căilor ferate. S-a utilizat masiv fireşte capitalul străin, inclusiv tehnicieni şi echipamente. În final, reţeaua feroviară rusă va măsura peste 60.000 km (în care trebuie înglobat şi celebrul trans-siberian). Dar ea a avut două mari defecte. În primul rînd, insuficienţa sa, faţă de imensitatea imperiului rus. În al doilea rînd, capacitatea sa de transport a fost mică, datorită ecar-tamentului. Acest lucru a făcut oa şi legăturile sale cu restul reţelei europene să fie realizate dificil. Deşi o astfel de soluţie, total neeconomică, a fost impusă şi de motive militare, Marele Stat Major rus considerînd că astfel s-ar putea împiedica o eventuală invazie asupra teritoriului rus,

195

tocmai ea a acţionat, pînă la urmă, contra intereselor militare ale Rusiei. În timpul războiului mondial ecartamentul şi capacitatea redusă de trafic au creat mari dificultăţi propriei aprovizionări cu oameni şi materiale. În fine, tot din motive militare multe din traseele feroviare construite au servit intereselor expansiunii imperiului rus în Asia centrală, aşa că de fapt importanţa lor economică a fost mai redusă, în timp ce multe zone care au avut un potenţial economic important, inclusiv din Rusia europeană, au continuat să rămână izolate. Cu toate acestea construcţia căilor ferate a avut consecinţe deosebit de favorabile pentru dezvoltarea generală a ţării pe plan industrial, determinînd apariţia unor ramuri noi, ca de exemplu, a construcţiilor de maşini, creîndu-se puternice întreprinderi de material rulant, care vor elimina importul acestor produse. O evoluţie la fel de spectaculoasă a avut-o şi industria petrolului. În anul 1870 a apărut, în zonele petro-liere de la Marea Caspică, prima rafinărie aparţinând lui R. Nobel. După aceasta petrolul rus din Caucaz a devenit o uriaşă sursă de afaceri, deosebit de profitabile, aIe capitalului străin (pe lîngă interesele financiare deţinute de Nobel, petrolul din Caucaz s-a aflat sub controlul capitalului francez). Pe Marea Caspică s-a construit o importantă flotă de petroliere, printre primele din lume, iar după construcţia căii ferate peste munţii Caucaz, plasarea petrolului rus pe pieţele occidentale a fost mult facilitată. În anul 1910 producţia de petrol a Rusiei a reprezentat 30% din cea mondială, dar pînă în 1914, datorită unor factori politici, ca şi apariţiei pe-trolului românesc, ponderea a scăzut la circa 10%.

În acest fel s-a produs definitivarea peisajului industrial al Imperiului rus, format dintr-un număr de opt regiuni industriale: regiunea Doneţului cu metalurgie, industrie extractivă, construcţii de maşini; regiunea caspico-cauca-ziană cu industria petrolului; regiunea Moscovei cu industria textilă, metalurgie, construcţii de maşini (agricole, textile);

196

regiunea Petersburgului, cu construcţii navale, metalurgie, construcţii de maşini (echipament feroviar), armament, textile, alimentară: regiunea baltică, cu centrele Tallin şi Riga în construcţii navale, armament, la care s-au adăugat, dat fiind faptul că o parte din Polonia era înglobată în imperiul rus, şi regiunile Varşovia si Cracovia cu textile, extractivă, metalurgie. Această dispunere în spaţiu a industriei ruse, a implicat aproape în mod obligatoriu, nu numai existenta unor grade înalte de concentrare a capitalului, cît şi a forţei de muncă. În fond, aceste regiuni industriale apar ca nişte insule în imensitatea agrară a imperiului, iar clasa munci-toare rusă, care, în comparaţie cu alte state, a fost destul de numeroasă în cifre absolute, a reprezentat un procent mic faţă de zdrobitoarea majoritate ţărănească a populaţiei. Dar, un fapt important, tocmai concentrarea sa în cîteva centre i-a conferit unele calităţi deosebite. Astfel în 1900 au existat 2 milioane de muncitori (şi numărul acestora va mai creşte pînă în 1914), dar în fond, cît au reprezentat ei, ca pondere, faţă de cele circa 170 milioane de ruşi, din care 70% erau ţărani? însă în 1914, 42% din totalul muncitorimii ruse s-a aflat concentrată în regiunea industrială a Moscovei. Or, acest fapt trebuia să aibă (şi a avut) o importanţă enormă în ceea ce priveşte gradul de organizare a clasei muncitoare ruse, mai ales în perspectiva evenimentelor care au urmat, căci, de exemplu, câştigarea influenţei asupra muncitorimii mosco-vite sau petersburgheze a însemnat influenţa asupra a peste jumătate din totalul clasei muncitoare ruse.

Nu putem încheia acest capitol important al moder-nizării şi industrializării europene, care a fost reprezentat de Rusia, fără să amintim, fie şi în treacăt, de un alt eveniment cu o mare importanţă economică pentru viitorul imperiului rus: colonizarea Siberiei. Într-un fel a fost un proces similar (de ocupare a spaţiului) cu colonizarea Vestului din S.U.A., dar condus pe baza altor principii şi coordonate politico-eco-

197

nomice şi mentale. Atît timp cît a dominat sistemul feudal, posibilitatea popularii Siberiei a fost mult limitată, deşi, fireşte, procesul fusese amorsat cu aproape un secol înainte. Ulterior, după 1861, ritmul nu a crescut, datorită altor factori, în primul rind a imaginii pe care Siberia a avut-o în mintea milioanelor de ruşi, cu rigorile climatului său, ca şi prin transformarea sa de către ţarism într-o imensă temniţă.

Declanşarea colonizării a aparţinut perioadei de după 1880 şi a fost sprijinită de stat. Unul din reprezentanţii de frunte ai cercurilor conducătoare ruse a exprimat clar schimbarea de optică a acestora asupra rolului Siberiei. Ea reprezintă, a spus el „garanţia viitorului, puterii şi prestigiu-lui Rusiei". Colonizarea Siberiei nu a avut trăsăturile specifice unei libere iniţiative perfecte, însă ea a atins valori impresionante: în 1905 s-a atins nivelul maxim de 707.463 colonişti, aşezaţi în Siberia. În 1914 populaţia totală a acesteia a ajuns la 10 milioane locuitori, insuficienţi desigur pentru imensitatea spaţiului siberian şi a resurselor sale, dar care au permis atragerea teritoriului în circuitul economic general al Rusiei.

2. DIVERSITATE ÎN ADVERSITATE: AUSTRO-UNGARIA

Un conglomerat de popoare, de tradiţii istorice şi culturale, de mentalităţi, acesta a fost Imperiul austriac (din 1867, austro-ungar), în care monarhia, administraţia şi armata au fost singurii factori (artificiali) aparenţi ai menţinerii aşa-zisei unităţi a imperiului. O diversitate care ascundea multiple şi profunde motive de adversitate, de tensiuni şi contradicţii, întreţinute cu grijă chiar de administraţia habsburgică. Or, o astfel de situaţie şi-a pus amprenta asupra dezvoltării generale a imperiului, mai ales atunci cînd procesul de modernizare, cu industrializarea ca

198

pivot esenţial, a devenit o realitate. Aceste contradicţii au fost adîncite tocmai datorită diferenţelor apărute între provinciile imperiului. Au existat susţinători, mai vechi sau mai noi, ai tezei, după care spaţiul economic reprezentat de monarhia habsburgică ar fi fost un spaţiu economic armonios, unitar. Un fel de vastă zonă a liberului schimb, cu o diviziune a muncii eficientă. Concluzia mai mult sau mai puţin explicită ar fi că dispariţia acestei entităţi politice după primul război mondial, ar fi fost un fapt „regretabil", căci structurile şi infrastructurile imperiale ar fi devenit inope-rante pe plan naţional. Nu intră în intenţia noastră de a discuta pe larg aceste opinii, de altfel cu o falsă acoperire ştiinţifică. Menţionăm doar că o astfel de părere aparţine numai celor care au profitat de pe urma unei astfel de „diviziuni a muncii" din fostul imperiu austro-ungar, căci realitatea economică a vremii, cît şi analizele ulterioare asupra acesteia, au dovedit în mod categoric că ne aflăm departe de o asemenea apreciere „idilică", în condiţiile în care regiuni, provincii întregi, au fost lăsate la un nivel înapoiat, şi aceasta de multe ori, în mod deliberat. De fapt imperiul austro-ungar a funcţionat ca un adevărat imperiu colonial, căci cea mai mare parte a sa se transformase într-un fel de hinterland agricol, deservind „metropola" industria-lizată.

O primă şi foarte importantă delimitare geografică şi politică a imperiului a fost cea dintre Austria (Cisleithania) şi Ungaria (Transleithania) ce s-a reflectat şi pe plan economic. Partea austriacă, incluzînd şi „ţările de limbă cehă": Boemia, Moravia, Cehia a avut un avans considerabil pe plan indus-trial, iar procesul de modernizare a fost mult mai pregnant reprezentat. De fapt, se poate spune că numai aici a existat o revoluţie industrială similară cu cea din occidentul Europei. După unele estimări (P. Bairoch), nivelul economic pe care l-a avut Austria (în accepţiunea geografică amintită mai sus)

199

a fost, la mijlocul secolului XIX, superior celui al Germaniei. Cu toate acestea Germania a depăşit-o net în perioada care a urmat. Explicaţiile date sînt destul de diverse. A fost astfel incriminată prelungirea în plin secol XIX a politicii de esenţă mercantilistă promovată de imperiu, care a împiedicat schimburile de tehnologie. De asemenea s-a amintit şi de enormul aparat birocratic, de politica deflaţionistă practicată total neinspirat într-o epocă de avânt economic, precum şi războaiele duse de monarhie (1859, 1866), care în plus, spre deosebire de Germania au fost şi tot atîtea prilejuri de înfrângeri militare. Totuşi menţinerea un timp mult prea îndelungat a sistemului feudal, dar mai ales artificialitatea spaţiului economic imperial, tensiunile, mai mult sau mai puţin ascunse, existente între diferite părţi ale sale, au subminat efortul general de dezvoltare. Însă cu sprijinul masiv al Germaniei, în orbita căreia a intrat după 1870 - s-a şi spus că umbra Germaniei a planat permanent asupra industrializării monarhiei habsburgice -, partea austriacă a imperiului s-a aflat, la sfârşitul perioadei, în grupul ţărilor avansate din punct de vedere industrial (unii autori, ca M. Gross, H. Matis, J. Komlos, D. F. Good etc. au stabilit şi o etapă de take off a părţii austriece la sfîrşitul secolului XIX). Majoritatea indicatorilor măsurabili au arătat că ea s-a aflat imediat după Franţa, dar dacă se iau numai „ţările de limbă cehă" unde, de altfel, capitalul austriac şi german au dominat net, burghezia cehă fiind ţinută departe de aceste realizări, aceiaşi indicatori o plasează ca a treia putere industrială din Europa, după Germania şi Anglia.

Partea ungară a imperiului a prezentat o cu totul altă imagine. În general, ea a rămas cu mult în urma părţii austriece, fiind de fapt o sursă de materii prime şi de produse agricole pentru regiunile industrializate. Dar, în acelaşi timp, ea a prezentat, în interiorul său, diferenţieri regionale şi mai accentuate. Diversitatea naţională a fost aici mult mai

200

intensă, iar tensiunile politice au căpătat aspecte vehemente. În esenţă, pînâ după anul 1938, deşi au existat unele realizări industriale, aşa cum a fost industria moraritului (Budapesta fiind al doilea centru mondial al morăritului), industria extractivă şi metalurgică, unele subramuri ale construcţiilor de maşini (echipamente feroviare, maşini agricole), întreaga zonă a rămas predominant agricolă. De altfel, penetraţia capitalului străin a fost deosebit de masivă. Este vorba atît de capitalul german, cît şi de cel occidental: francez şi britanic, marea majoritate a întreprinderilor industriale fiind create cu acest capital. De asemenea, deşi Austria nu a avut deloc condiţiile realizării unui surplus de capital, în partea ungară a imperiului a fost prezent şi capitalul austriac. În majoritatea cazurilor însă, în spatele lui s-a aflat tot capitalul german, francez sau englez.

O situaţie specială, o adevărată imagine sintetică a întregii politici duse de guvernele de la Budapesta şi Viena a reprezentat-o Transilvania. Sectorul manufacturier-indus-trial transilvănean, cu o tradiţie notabilă, a avut de suferit rigorile concurenţei produselor industriale din regiunile austriece ale imperiului. Multe ramuri industriale au fost astfel afectate grav sau pur şi simplu au fost desfiinţate. Creaţiile industriale moderne, care s-au înregistrat aici, au fost realizate cu capital străin (austriac, german etc.) şi ele se explică numai prin faptul că unele resurse naturale ale Transilvaniei au prezentat un anumit grad de interes pentru capitalul austriac. Astfel, deşi s-a dezvoltat o industrie extractivă şi chiar metalurgică, ele au deservit întreprinderile industriale din Austria. În acelaşi timp, cercurile conducă-toare austro-ungare au intervenit în repetate rînduri pentru a rupe Transilvania de restul spaţiului economic românesc care, prin însăşi evoluţia istorică, a reprezentat de fapt un unic organism economic românesc. De cîte ori au încercat cercurile conducătoare să întrerupă legăturile cu România,

201

efectele resimţite de economia Transilvaniei au fost dezas-truoase. Este o dovadă de necombătut a unităţii economice româneşti, care a traversat victorioasă toate vicisitudinile istoriei !

3. O MINIATURĂ A DECALAJELOR EUROPENE: ITALIA

O îndelungată tradiţie artizanală şi manufacturieră, cu realizări de pionierat în acest domeniu, un avans apreciabil în apariţia unor elemente ale economiei capitaliste nu au salvat totuşi Italia, în secolul revoluţiilor industriale şi al industrializării, de situaţia de ţară rămasă în urmă.

Factorul politic, mai precis problema inexistenţei unei unităţi naţionale, a funcţionat, desigur, o bună parte din secolul XIX, ca o premisă nefavorabilă, mai ales că ea a fost însoţită şi de prezenţa unei dominaţii străine pe o parte din teritoriul naţional italian. Cu toate acestea încheierea procesului de unificare nu a însemnat, ca în cazul Germaniei, un moment de accelerare a dezvoltării industriale. Diferenţele regionale bazate pe mult prea îndelungate trăiri centrifuge ca şi puternicele deosebiri socio-economice au împiedicat închegarea rapidă a unei pieţe interne puternice, capabilă să susţină un efort plenar de industrializare.

Demarajul industrial al Italiei este plasat, ca şi în alte cazuri de state întîrziate în dezvoltare, spre sfîrşitul secolului XIX. Capitalul străin şi sistemul bancar au jucat rolul de înlocuitori ai capitalului particular autohton. Statul italian s-a străduit să creeze un cadru cît mai favorabil acţiunii acestora. Băncile care au contribuit la dezvoltarea industrială a Italiei s-au aflat sub influenţa sau chiar sub controlul capitalului străin, care, de altfel, a avut o prezenţă masivă în industria italiană. Din cele patru mari bănci, legate direct de sectorul industrial, trei au fost cu capital german şi francez, şi doar

202

una cu capital italian. Ele au inaugurat de timpuriu procesul împletirii capitalului bancar cu cel industrial, la fel ca în Germania, avînd un rol substanţial nu numai în înfiinţarea diferitelor întreprinderi industriale italiene, dar şi în conducerea şi administrarea acestora. Legislaţia adoptată de stat a favorizat o astfel de evoluţie.

Un succes deosebit l-a avut construcţia căilor ferate. Într-o primă etapă, la fel ca în Germania, ele s-au constituit ca un factor unificator. Pînă în 1914 s-au construit căi ferate pe o lungime totală de 19.000 km. Construcţia lor s-a făcut în condiţii deosebit de dificile pentru statul italian. Realizată de societăţi cu capital străin, costul construcţiei a fost ridicat şi datorită dificultăţilor tehnice propriu-zise, cît şi faptului că trebuia adus practic tot materialul necesar din afară. Răscumpărarea ulterioară a căilor ferate a fost astfel foarte oneroasă pentru statul italian.

Începută tîrziu, dezvoltarea industrială a înregistrat totuşi unele performanţe remarcabile. Astfel Italia a fost Printre primele ţări care a utilizat masiv electricitatea în industrie şi transporturi, prin construirea unei reţele de centrale hidro-electrice. Întreprinderile înfiinţate au aparţinut mai ales ramurilor noi, de vîrf, apărute spre sfîrşitul secolului XIX: chimie, automobile, industria cauciu-cului etc. şi au beneficiat, de la început, - majoritatea lor fiind filiale ale unor mari societăţi germane, americane, cele mai avansate în aceste domenii - de un nivel tehnic ridicat. Astfel au fost întreprinderile aparţinînd societăţilor Thomson-Hou-ston, Brown-Bowery, Siemens, A.E.G. etc. Este însă remarcabil faptul că iniţiativa proprie italiană a avut şi ea realizări importante. Astfel a fost cazul cu industria cauciucului, unde G. Pirelli a înfiinţat prima sa întreprindere în anul 1870, precum şi o modernă industrie a oţelurilor, bazată pe tehnologii de „ultimă oră". În fine, pot fi amintite performanţele Italiei în producţia unor bunuri de consum de

203

uz îndelungat: automobile, biciclete, maşini de scris etc. Paradoxal însă, această dezvoltare industrială nu a făcut

altceva decît să accentueze diferenţele şi chiar decalajele dintre diferite regiuni ale ţării. Cam din această perioadă s-a creat decalajul, care şi-a pus o amprentă decisivă asupra întregii creşteri economice a ţării, pînă astăzi: este vorba de enorma diferenţă dintre nordul Italiei, tot mai industrializat, şi sudul (Mezzogiorno) rămas, într-o manieră dramatică, în afara procesului de modernizare. Fireşte aceasta a menţinut o piaţă internă slabă, a accentuat tensiunile determinînd importante distorsiuni în creşterea economică a ţării. Supapa emigraţiei, foarte intensă tocmai cu cît ne apropiem de sfâr-şitul secolului, a fost insuficientă, chiar dacă a permis Italiei să obţină sume importante de valută prin banii trimişi în ţară de emigranţi. De fapt, aşa cum a scris un ziar socialist în 1893, „Italia este o ţară în care diferenţe de secole separă o regiune de alta, în care evoluţii istorice şi epoci contradictorii se întîlnesc în aceeaşi naţiune". Aşadar o imagine la scară mai mică a ansamblului continentului european.

4. PE URMELE VECHII STRĂLUCIRI, CU REZULTATE DIFERITE: SPANIA ŞI OLANDA

Într-o măsură (şi am văzut de ce) mult mai mare decît Italia, Olanda, aflată atît de aproape de aria originară a revoluţiei industriale, ar fi fost poate cea mai în drept să se afle în primele rânduri în procesul industrializării europene. Cu toate acestea, deşi nu poate fi considerată o ţară rămasă în urmă, acest proces va atinge Olanda cam în aceeaşi perioadă cu ţările înapoiate din alte zone ale continentului.

Fireşte, pe baza unei vechi tradiţii manufacturiere, in Olanda s-au creat, încă din primele decenii ale secolului XIX, unele ramuri industriale, aşa cum a fost industria zahărului şi

204

cea textilă, dar în ambele s-au înregistrat ulterior progrese nesemnificative, din punct de vedere tehnic şi organizatoric. Ceva mai tîrziu, Olanda fiind atrasă în liberul schimb promovat de Anglia, efectele acestuia au fost dintre cele mai negative asupra sectorului industrial. Numai industria zahărului a reuşit să reziste şi chiar s-a întărit în această perioadă. Ea, împreună cu construcţiile navale, apărute ca o ramură modernă în a doua parte a secolului, şi industria tutunului, au fost singurele ramuri industriale semnificative ale Olandei, pînă la primul război mondial. Necesarul de produse industriale a fost acoperit de importurile din Marea Britanie şi Germania, Olanda rămînînd credincioasă liberului schimb, pînă la primul război mondial. Totuşi, Olanda a reuşit să-şi formeze, pînă la sfîrşitul acestei perioade o industrie nouă: cea electrotehnică. Ea a fost rezultatul activităţii fraţilor Phillips şi a întreprinderii lor din Eindhoven. Iniţial, Gerald Phillips, fiul unui importator de cafea, nefiind atras de profesiunea tradiţională a familiei, a vrut să-şi încerce forţele într-un domeniu cu totul nou pentru el: electricitatea, faţă de care în schimb credea că are o atracţie deosebită. Drept urmare, la insistenţele sale, tatăl îi oferă un capital cu care Gerald a cumpărat clădirea dezafectată a unei foste tăbăcării şi cîteva maşini şi s-a lansat astfel în electrotehnică, cu producţia de becuri cu incandescenţă. La acea dată piaţa şi producţia mondială de becuri au fost net dominate de societăţile germane (A.E.G.) şi americane. Era greu să-ţi faci loc pe o astfel de piaţă, ceea ce s-a văzut imediat. Noua „întreprindere" s-a aflat curînd în faţa falimentului. Tatăl, care urmărea totuşi de departe contraperformanţele economice ale fiului mai mare, bun ca tehnician, dar slab ca om de afaceri, a decis să intervină pentru a tempera ritmul degringoladei financiare, cu condiţia să-l asocieze pe fiul mai mic, fratele lui Gerald, Anton Phillips care, în comerţul cu cafea, se dovedise a fi dotat cu calităţile necesare pentru un

205

om de afaceri şi mai ales cu fler comercial. „Operaţiunea" a reuşit, şi încă într-o manieră senzaţio-

nală. Chiar sub nasul marilor societăţi germane, este drept pe o piaţă mai puţin „supravegheată" , cea a Rusiei, unde electri-citatea pătrundea cu greu, Anton Phillips a obţinut o comandă de 50.000 becuri cu incandescenţă. El nu a ţinut cont că „întreprinderea Phillips" nu producea decît un maxim de 300 becuri pe zi şi a încheiat contractul cu un termen de livrare foarte scurt. Respectarea întocmai a contractului a fost, în acel moment, ultima şansă pentru „întreprinderea Phillips". Dar Anton Phillips şi-a dovedit din plin calităţile. Energic, a obţinut noi credite de la bănci cu care a cumpărat maşini, a angajat un număr suplimentar de muncitori, a închiriat cîteva clădiri dezafectate, a plătit prime mari muncitorilor şi a reuşit: în mai puţin de două luni cele 50.000 de becuri au fost livrate.

Un fapt minor, poate, dar care a devenit eveniment pentru el şi cu care a început ascensiunea firmei lor. Marile societăţi germane (A.E.G. şi Siemens) au declanşat atacuri repetate contra intrusului pe o piaţă pe care o controlaseră în totalitate. Dar Phillips a rezistat. În disperare de cauză, dar şi pentru că Anton Phillips se impusese definitiv ca om de afaceri, acesta a fost chemat în funcţia de director la „marele A.E.G.", unde a funcţionat timp de 30 de ani. Fireşte că şi „întreprinderea Phillips" din Eindhoven a profitat de această situaţie, avînd acces, într-un cadru absolut legal, la licenţele şi brevetele germane, cele mai bune la acea dată. În acest fel s-a produs consolidarea continuă a firmei Phillips. Următoarea etapă în drumul ei spre o poziţie cheie în electrotehnica europeană a reprezentat-o chiar primul război mondial. Olanda fiind neutră, „Phillips" a rămas singura firmă de electrotehnică din Europa, poziţie ce se va întări şi mai mult după război; conform condiţiilor impuse prin tratatul de pace, Germania va ceda învingătorilor toate brevetele şi

206

licenţele sale industriale. O performanţă poate la fel de spectaculoasă a avut-o şi

agricultura olandeză care, împreună cu sectorul comercial, cu rol de intermediar mondial şi financiar, au constituit cheia dezvoltării economice a ţării. Agricultura olandeză a fost şi ea mult timp cerealieră, chiar dacă creşterea animalelor a jucat, de asemenea, un rol semnificativ.

Din 1873, cînd s-a declanşat criza cerealieră în Europa şi în agricultura olandeză s-au produs modificări pe aceleaşi coordonate ca în agricultura britanică (sau daneză). Astfel, cum cultura cerealelor a devenit nerentabilă, datorită scăderii preţurilor şi a posibilităţii unui import ieftin, s-a pus accentul pe creşterea animalelor, deja cu o mare tradiţie, pe prelucrarea superioară şi, mai ales, pe calitatea produselor respective. Oferta olandeză de brînzeturi, unt, carne, ouă, lapte a devenit, rapid, deosebit de căutată, inclusiv pe pieţele externe: britanică şi germană.

Spania a avut o cu totul altă evoluţie. În secolul XVIII, este drept, că ea îşi avusese „mica Anglie", după expresia unui contemporan, care s-a referit la provincia Catalonia. Aici se dezvoltase, de unde şi observaţia de mai sus, o industrie textilă destul de puternică. Însă evenimentele care au urmat, mai ales ocupaţia napoleoneană, ca şi blocada continentală impusă de Napoleon I, au afectat grav viitorul acestei industrii. În tot secolul XIX, cu puţine excepţii, Spania a părut o ţară încorsetată în structuri socio-economice învechite. Descoperirea importantelor zăcăminte de fier din nordul ţării,a deschis o pagină nouă în istoria sa economică. Creareaunei importante industrii extractive a fierului a fost rezultatul activităţii capitalului străin (francez, britanic,etc), care au văzut în fierul spaniol o materie primă extrem de accesibilă. Este semnificativ faptul că numai 8% din totalul producţiei de fier rămîne în ţară, restul fiind exportat. În aceeaşi perioadă se reia firul întrerupt al industriei textile,

207

care s-a bazat, ca materii prime şi, mai ales, ca piaţă de desfacere, pe coloniile (nord) africane.

Dar această dimensiune industrială a Spaniei a rămas pînă la primul război mondial nesemnificativă în ansamblul economiei sale, predominant agrară. Agricultura spaniolă a fost însă înapoiată, marea proprietate neavînd aici valenţele modernizatoare necesare. Cît despre ţărănimea spaniolă ea s-a aflat în neplăcuta situaţie de a fi una din cele mai sărace şi înapoiate din întreaga Europă. În aceste condiţii nu este de mirare că principalii indicatori sintetici ai economiei şi ai creşterii economice spaniole au avut, cu excepţia ţărilor balcanice, cele mai mici valori din Europa.

5. REUŞITE SCANDINAVE

Pe la mijlocul secolului XIX nu a existat vreo deosebire importantă între situaţia ţărilor scandinave (Danemarca, Suedia, Norvegia) şi a oricărei zone înapoiate din Europa, atît din punct de vedere al structurii economice, cît şi al principalilor indicatori economici. Întreaga regiune a avut toate trăsăturile economiilor subdezvoltate, inclusiv o unila-teralitate considerată periculoasă de orice teorie economică. Astfel Danemarca s-a bazat pe agricultură, Norvegia pe pescuit şi lemn, Suedia pe lemn şi extracţia fierului, iar pentru toate acestea, ele au depins într-o măsură categorică de exporturile pe piaţa britanică şi germană. O expresie a acestei situaţii economice nefavorabile a constituit-o şi rata deosebit de mare a emigraţiei.

Cu toate acestea ţările scandinave au scăpat de pers-pectiva unei „colonizări economice", reuşind să obţină pînă la sfîrşitul perioadei performanţe marcante atât în ceea ce priveşte modernizarea generală a ţării, cît şi procesul dezvoltării industriale propriu-zise.

208

Dintre cele trei ţări, Danemarca a obţinut succesul cel mai remarcabil pe acest drum, deşi a fost cea mai puţin dotată cu resurse naturale în comparaţie cu celelalte două. Singurul său avantaj faţă de ele a fost suprafaţa sa agricolă relativ mai mare. Aici s-a realizat o profundă modernizare, agricultura daneză devenind pînă la primul război mondial cea mai productivă şi eficientă agricultură, chiar pe plan mondial. Ea s-a bazat tot pe proprietatea mică şi mijlocie, în 1895, proprietăţile cu o suprafaţă între 20 ha - 100 ha, reprezentând 35% din suprafaţa agricolă a ţării (restul fiind proprietăţile sub 25 ha). Astfel în agricultura daneză s-a dezvoltat o puternică mişcare cooperatistă, Danemarca fiind de fapt ţara clasică a acestei mişcări, care se va extinde ulterior în agriculturile europene, în deceniile următoare. Sistemul cooperatist danez, extrem de diversificat, de la asocieri în vederea sprijinirii modernizării tehnice, pînă la producţie şi desfacere, avînd chiar o reţea şcolară proprie (şcoli medii, superioare) a stat la baza transformărilor eficiente ale întregii agriculturi daneze. În plus, la fel ca şi în Olanda, invazia cerealelor ieftine (după 1873) a determinat o reorientare similară, părăsindu-se treptat producţia cerealieră, în favoarea aceloraşi produse „zilnice" de consum (lapte, ouă, brînzeturi, mezeluri, carne) din care o mare parte s-a exportat spre Germania şi Anglia. Astfel o lungă perioadă de timp, Danemarca a monopolizat de exemplu piaţa britanică de bacon, afirmîndu-se că dezvoltarea industrială a ţării s-a bazat pe bacon.

Sectorul industrial al Danemarcei s-a axat pe industria alimentară şi textilă, create însă pe baze foarte moderne. Pe măsură ce aceste ramuri s-au consolidat dovedindu-şi rentabilitatea s-a trecut la crearea de noi ramuri: industria confecţiilor, şi mai ales construcţiile navale. Într-o ultimă etapă, s-a creat o modernă industrie metalurgică, bazată pe importul (în schimbul exportului de produse agro-alimen-

209

tare) de minereuri de fier şi cărbune din Germania, Anglia şi Suedia.

Transformarea în sens modern a Suediei nu a fost chiar atît de reuşită ca aceea a Danemarcei. La sfîrşitul perioadei, de exemplu, 85% din populaţie a continuat să fie ocupată în agricultură, deşi ea, în mod paradoxal, a continuat să depindă de importul de produse agricole. Desigur explicaţia acestei situaţii o poate da suprafaţa arabilă mult mai mică a ţării, agricultura fiind reprezentată, în principal, de păduri. În schimb, Suedia a avut o mare tradiţie în extracţia şi prelucrarea fierului, fiind una din marile exportatoare de fier în secolele anterioare. Cu toate acestea, la fel de paradoxal, dezvoltarea industrială a ţării nu s-a realizat prin industria metalurgică, ci prin cea a lemnului. De fapt, se poate spune că rolul jucat de agricultură în dezvoltarea industrială a Danemarcei, l-au avut în Suedia pădurile şi exportul de lemn. Între 1884-1900 s-a ivit o conjunctură extrem de favorabilă pentru exportul de lemn, datorită aşa numitului „boom al construcţiilor" (housing boom) din Anglia. Suedia a putut acumula astfel, capitalurile necesare, puţind, ca după 1900, să pună bazele unei modrne industrii metalurgice, în primul rînd a oţelului. De asemenea şi-a mai format o puternică in-dustrie a pastei de lemn şi de hîrtie, precum şi o industrie chimică (prin A. Nobel) si constructoare de maşini. Creîndu-şi ceva mai târziu o industrie modernă, Suedia a profitat de această situaţie şi a utilizat masiv noile "surse de energie şi tehnologii care nu au implicat un consum mare de cărbune (şi cocs). Industria suedeză s-a bazat astfel în mare măsură pe energia electrică, creîndu-şi o puternică bază energetică, prin valorificarea potenţialului hidro-energetic al ţării. De altfel, în procesul de industrializare al Suediei nu s-au înregistrat, nici în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, salarizare, munca femeilor şi copiilor etc, nici referitor la efectele specifice ale poluării industriale sau urbanizării

210

intense, aceleaşi consecinţe ca în occidentul Europei. Norvegia a urmat un drum similar într-o mai mare

măsură cu cel al Suediei decât cu cel al Danemarcei, deşi a obţinut rezultatele cele mai slabe pe planul dezvoltării industriale, până la sfîrşitul perioadei. Agricultura norvegiană, practicată pe suprafeţe arabile restrânse, s-a caracterizat, în plus, şi prin faptul că a rămas mult timp în cadrul autoconsumului, avînd legături mult mai reduse, decât în cazul celorlalte două ţări, cu piaţa. În acest fel, deşi a fost o mare producătoare de lemn, însă în condiţii de exploatare inferioare celor suedeze, Norvegia nu a putut acumula sumele de bani, necesare modernizării. De asemenea, Norvegia s-a aflat mult mai de timpuriu sub influenţa capitalului extern, inclusiv cel suedez. De fapt, se poate spune că întreg procesul de dezvoltare industrială a ţării s-a realizat pe baza capitalului străin. Singura ramură care a rămas norvegiană în totalitate a fost flota sa comercială (în cea mai mare parte de pescuit).

Cu toate acestea, dezvoltarea industrială a Norvegiei, declanşată în ultimul deceniu al secolului XIX, a avut unul din cele mai ridicate ritmuri de pe continent. Ca şi Suedia a putut dezvolta, profitînd tocmai de această întârziere, ramuri care s-au bazat pe noile surse de energie: motorul cu ardere internă, motorul electric, evitînd consecinţele industrializării bazate pe cărbune. Neutralitatea ţărilor scandinave în timpul primului război mondial, a marcat o etapă calitativ importantă pe drumul modernizării şi dezvoltării industriale.

Aşadar, deşi întârziate, ţările scandinave, au reuşit, pe căi specifice, să întoarcă în favoarea lor această rămînere în urmă, obţinând în dezvoltarea industrială un succes mult mai complet, care le-a plasat dincolo de graniţa ţărilor slab dezvoltate, decât al celorlalte cazuri de intârziere a dezvoltării moderne economice.

211

6. MICI SALTURI ÎN SUD-ESTUL EUROPEI ŞI AVANSUL INDUSTRIAL AL ROMÂNIEI

Este în afară de orice discuţie că partea sud-estică a continentului nostru a obţinut cele mai slabe realizări, nu neapărat pe drumul modernizării, cît, mai ales, al dezvoltării industriale. Desigur, aşa cum am văzut pînă acum, rămîneri în urmă iniţiale au fost înregistrate în numeroase cazuri, fără ca în final rezultatele să fi fost la fel. Cum se explică atunci situaţia din sud-estul Europei ?

Fără îndoială în orice evoluţie istorică un rol important trebuie acordat nu numai condiţiilor şi factorilor materiali, care rămîn totuşi cei mai semnificativi, ci şi influenţei jucate de tradiţii, mentalităţi, caracteristici psiho-sociale. Dar în cazul unui asemenea fenomen, de anvergura modernizării capitaliste, astfel de factori nu pot juca decât un rol secundar, sau în cel mai bun caz, ponderator.

Şi aceasta pentru că factorul fundamental, care şi-a pus amprenta decisivă asupra întregii evoluţii din sud-estul Europei, a fost cel politic. Şi aici nu a fost vorba numai de lipsa de unitate naţională, deşi ea s-a prelungit, în timp, pînă la rezolvarea definitivă, cel mai mult din întreaga Europă. Faptele sînt prea bine cunoscute pentru a insista asupra lor. Mai important ni se pare însă, că în sud-estul Europei, factorul politic s-a referit cu precădere la dominaţia străină asupra unor părţi importante sau a totalităţii teritoriilor naţionale. O astfel de situaţie nu a mai fost înregistrată, împinsă atît de mult în timp, în nici o parte a Europei, şi chiar a lumii (cu excepţia coloniilor). Îndelungata şi oprimanta dominaţie străină a lăsat urme de neşters asupra întregului organism economic al zonei. Lor li s-au adăugat războaiele, ocupaţiile militare, mai mult sau mai puţin prelungite, cu consecinţele obişnuite ale unor asemenea evenimente. Chiar

212

simplul fapt că, într-un moment sau altul al istoriei lor, încercările de modernizare politică, socială şi implicit economică au fost înăbuşite cu forţa armelor de imperiile vecine dominatoare a reprezentat un factor de inhibare deosebit de puternic.

Dominaţia străină a fost deci elementul esenţial al realităţii istoriei sud-est europene, dimensionîndu-i întreaga evoluţie. Nu se poate înţelege deci, în mod corect, în spiritul adevărului ştiinţific, dezvoltarea economică şi, în primul rînd, dezvoltarea industrială a întregii zone, dacă nu se ţine cont de acest factor decisiv care, prin conţinut şi durată în timp, a fost unic pe continentul european în plin secol XIX şi chiar la începutul secolului actual.

Alături de el un alt factor important de blocaj economic a fost existenţa unei agriculturi înapoiate, slab productive care, ca şi în alte cazuri (Rusia, Italia, Spania) şi-a pus amprenta asupra întregii creşteri economice.

Din punct de vedere strict industrial sud-estul Europei se poate caracteriza prin două fenomene specifice: 1. dezvoltarea industrială s-a realizat, aşa cum s-a spus, „în mici salturi" şi 2. nivelul industriei româneşti la începutul secolului XX a depăşit net performanţele similare din celelalte state din sud-estul Europei.

Capitalul străin a jucat un rol important în procesul dezvoltării economice, dar, aşa cum am văzut pînă acum, aceasta nu reprezintă nici pe departe vreun fapt deosebit, sau vreo excepţie. Nici măcar gradul de dependenţă faţă de capitalul străin, incriminat de atîtea ori de istorici, nu este ceva specific, căci situaţii similare, sau chiar mai grave, au fost înregistrate în această epocă în multe, foarte multe ţări, unele mai mari şi mai puternice decît oricare din ţările din sud-estul Europei şi care au fost oricum independente sau unitare din punct de vedere politic.

Caracterul agrar şi înapoierea pe plan industrial al

213

ţărilor din sud-estul Europei a rămas deci aspectul economic dominant al economiei sud-est europene înainte de primul război mondial.

Cu toate acestea progresele înregistrate pe plan in-dustrial sînt notabile, mai ales dacă le privim în contextul general al efortului de modernizare. În afara României, care a avut rezultatele cele mai bune pe plan industrial, pot fi semnalate şi realizările Bulgariei, în acest sens. Cu peste 250 de întreprinderi, reprezentînd industria mare (faţă de peste 800 în România) în anul 1913, Bulgaria a devansat atît Grecia, cît şi Serbia. Acestea din urmă şi-au dezvoltat, desigur şi ele, un sector industrial, bazat pe industria uşoară şi extractivă, dar fie dimensiunea mai mică a ţării şi potenţialul său general, material şi uman, mai redus, ca în cazul Serbiei (teritoriul naţional al viitoarei Iugoslavii fiind încă fărîmiţat politic), fie orientarea eforturilor şi implicit a capitalurilor către alte sectoare, cu o tradiţie mai veche, precum comerţul, ca în cazul Greciei, au determinat ca realizările pe plan industrial să fie mult mai firave.

Capitolul 8

DRUMUL MODERNIZĂRII A TRECUT ŞI PRIN

PAMPASUL ARGENTINIAN ŞI PRIN JUNGLA

BRAZILIANĂ

UCERIREA independenţei politice de către coloniile spaniole sau portugheze din America de Sud şi centrală

nu a însemnat în acelaşi timp şi o independenţă economică. De altfel ar fi fost şi dificil şi reamintim doar că şi S.U.A. au depins pe plan economic de fosta metropolă încă aproximativ 40 de ani de la obţinerea independenţei lor. Totuşi, deşi independenţa Americii Latine s-a realizat relativ de timpuriu, dezvoltarea economică a zonei s-a realizat în limitele unei dependenţe economice faţă de marile puteri.

Drumul modernizării a străbătut însă imensul spaţiu ce se întinde de la republicile bananiere ale Americii Centrale pînă la Ţara de Foc.

Aici, ca şi în alte părţi ale Lumii noi, o primă şi cea mai stringentă problemă a fost cea a ocupării spaţiului, a popularii lui.

C

215

UN SPAŢIU NECUPRINS ÎN CARE Şl IDEEA DE STAT A FOST FOARTE VAGĂ

În momentul obţinerii independenţei, America Latină a fost formată din 19 republici de diferite dimensiuni, de la state minuscule ca Honduras, Salvador, ş.a. pînă la formaţiuni statale, care făceau de prisos orice comparaţie europeană, ca Argentina, Brazilia, Mexic etc. Totuşi pe imensul spaţiu, parcă de necuprins, de aproape 20 milioane km2, populaţia a fost extrem de rară. Dar, de fapt, nici acest lucru nu trebuie să ne mire sau să fie considerat o excepţie. Unele state, ca Mexicul, în fond cel mai populat stat al întregului continent american, la începutul secolului XIX, nu au avut o populaţie mai mică decît cea a S.U.A. la obţinerea independenţei. Diferenţa, relativă însă, a constat în faptul că, dacă cei aproape 4 milioane locuitori existenţi în noul stat nord-american erau repartizaţi pe un spaţiu nedefinitiv delimitat spre sud şi vest, marile state ale Americii Latine au fost de la început stabilite între frontiere naţionale pe spaţii mari, subpopulate. De asemenea nu trebuie omis nici faptul că au existat diferenţe destul de importante şi în ceea ce priveşte ritmul şi dimensiunea emigraţiei, factor hotărîtor al popularii acestor spaţii. Deşi emigraţia în America de Sud a fost timpurie (în America Centrală, inclusiv în Mexic, emigraţia din secolul XIX a fost nesemnificativă), mult timp atitudinea guvernelor sud-americane a fost mai degrabă de limitare, decît de încurajare a ei. Motivul principal a fost că o masivă emigraţie şi un regim liberalizat al acesteia ar fi putut submina sistemul politic şi social moştenit din perioada dominaţiei spaniole. Desigur, o contribuţie la ritmul mai slab al venirii emigran-ţilor în America de Sud, în prima jumătate a secolului, a avut-o şi mult mai slaba cunoaştere, a realităţii şi resurselor sud-americane. După 1860 ambele situaţii se modifică, atît

216

printr-o mai bună cunoaştere, în Europa, a Americii de Sud şi a apariţiei unor facilităţi de transport, cît şi prin liberalizarea regimului de emigraţie în aceste ţări. Emigraţia s-a inten-sificat mult după această dată, ducînd astfel la o ocupare mai densă a spaţiului, care să permită demarajul economic necesar. Acest val de emigraţie a fost format din italieni, spanioli, portughezi, germani, iar după 1900 şi din arabi, greci etc.

Pe parcursul unui secol (1821-1931) au fost înregistraţi astfel 14.336.000 emigranţi, sporul migratoriu fiind, însă, de 5-6 milioane locuitori. Creşterea naturală a populaţiei a fost mare, deşi în întreaga Americă Latină, pe tot parcursul secolului XIX, s-a menţinut o intensitate ridicată a mortalităţii, în primul rînd a celei infantile. Oricum, însă, ca rezultat final, popularea spaţiului a fost suficientă pentru o dezvoltare economică mai rapidă, deşi numărul locuitorilor a continuat să rămînâ insuficient, mai ales în marile state din America de Sud. Astfel, Argentina a avut 8 milioane locuitori, după ce cu un secol mai înainte avusese numai 400.000 de locuitori (aproximativ cît populaţia Moldovei, la aceeaşi dată), Brazilia a ajuns la 24,6 milioane locuitori, fiind cel mai populat dintre statele Americii de Sud (în 1811 avusese 3 milioane locuitori) etc.

S-a înregistrat, de asemenea, un intens proces de ur-banizare, mai ales în statele de pe coasta Atlanticului. În marile centre urbane din Argentina, Brazilia, Venezuela, Columbia s-a concentrat cea mai mare parte a populaţiei ţării, astfel că, deşi, în ansamblu, au fost ţări rămase în urmă, din punct de vedere industrial, ponderea populaţiei urbane a fost superioară altor ţări cu o dezvoltare industrială mai pregnantă. Totodată o asemenea situaţie a menţinut ocuparea neuniformă a spaţiului naţional. Imense suprafeţe din interior au rămas cu o densitate minimă de locuitori.

217

DE LA „CIVILIZAŢIA PIELII" LA CARNEA CONGELATĂ

În ansamblul său, economia Americii Latine a fost o economie predominant agrară, bazată atît pe culturi tropicale (banane, trestie de zahăr, cafea, cacao, etc.) cît şi pe culturi europene, în special cereale, localnicii ocupîndu-se şi cu creşterea animalelor mari şi a oilor. Legăturile acestei economii cu exteriorul, mai ales cu piaţa europeană şi a S.U.A. au fost mult timp destul de slabe. Singura ofertă sud-americană mai importantă a rămas zahărul şi ceva mai tîrziu guano precum şi pieile de animale, tăbăcite sau crude. Exportul de cafea şi cacao a jucat şi el un anumit rol, dar cea mai mare parte din producţie a fost consumată în limitele Americii Latine, - bananele, cerealele şi produsele animaliere au avut prezenţe şi mai slabe datorită dificultăţilor de transport.

În general, economia sud-americană a fost o economie de tip natural, care s-a mai păstrat destul de mult timp, mai ales în zonele din interior.

La mijlocul secolului XIX, plasarea zahărului în Europa a început să întîmpine tot mai multe dificultăţi, datorită concurenţei masive a celui obţinut din sfecla de zahăr, iar apariţia îngrăşămintelor obţinute pe cale artificială, a limitat şi exportul de guano.

Deceniile 8-9 ale secolului XIX au înregistrat însă două realizări tehnice care au avut un impact deosebit asupra economiei, în primul rînd a agriculturii sud-americane. Este vorba de punerea la punct a tehnicilor de conservare prin frig a produselor agro-alimentare perisabile şi, pe aceeaşi linie, construirea primelor nave frigorifice maritime. Este greu să se afirme cu certitudine ştiinţifică modul de evoluţie a întregii Americi de Sud fără aceste invenţii, dar este la fel evident că ele au avut o contribuţie deosebită la transfor-

218

marea creşterii animalelor într-o ramură decisivă pentru economia unor ţări ca Argentina, Uruguay, Paraguay şi chiar Brazilia (în partea sa de sud). Aceste ţări, care îşi dezvoltaseră, bazîndu-se pe autoconsum, o adevărată „civilizaţie a pielii", după cum a fost denumită, şi-au putut plasa produsele de carne (şi cereale, mai ales grîul) atît pe piaţa Europei occidentale - unde carnea congelată a obţinut un succes important, în dauna cărnii uscate sau afumate -, cît şi a S.U.A., a cărei piaţă internă, deşi a avut la dispoziţie o puternică industrie a cărnii, a fost în măsură să primească şi această ofertă de carne congelată sud-americană.

În asemenea condiţii este evident că sectorul creşterii animalelor a înregistrat modificări importante, menite a-l face apt să răspundă presiunii cererii, intensificată acum şi prin necesităţile sporite ale pieţii interne, datorită exploziei urbane. S-a renunţat astfel la formele „naturale" de creştere a animalelor (la păşunatul liber, în semisălbăticie) în favoarea unei creşteri mai intensive. S-a menţinut sistemul păşunilor naturale, dar suprafaţa acestora a fost limitată, prin introdu-cerea îngrădirii cu sîrmă ghimpată, după modelul crescăto-rilor de vite din S.U.A. S-a manifestat şi grija pentru asigu-rarea unor păşuni „curate", mai bogate. S-au adus rase noi de animale din S.U.A., Germania, Olanda, Elveţia, Danemarca, Anglia. Primele forme ale noii zootehnii s-au înregistrat la sfîrşitul anilor 1880, în zonele apropiate de marile oraşe şi porturi ale coastei atlantice, dar procesul va continua cu o intensitate sporită, combinîn-du-se cu un alt fenomen: extinderea suprafeţelor cultivate cu cereale. A fost o reacţie în lanţ. Astfel, fostele păşuni naturale, mai accesibile, au fost transformate în terenuri agricole. Crescătorii de animale au trebuit să-şi transfere păşunile pe noi pământuri mai spre interior, de unde i-au alungat la rîndul lor, de pe păşuni, pe crescătorii de oi, care au fost, astfel, împinşi în zonele izolate din interiorul continentului sau în platourile înalte

219

subandine. În noile ferme din interior s-a practicat o creştere intensivă a animalelor, cu păşuni artificiale, cu cultivarea de plante furajere şi utilizarea porumbului ca furaj. Rentabili-tatea noilor proprietăţi a fost asigurată prin construirea unor căi ferate („de penetraţie") care a permis accesul spre porturi şi marile oraşe, unde s-a dezvoltat, cu capital britanic, german şi nord-american o puternică industrie frigorifică.

În acest fel, Argentina, Uruguayul, Paraguayul şi zona de sud a Braziliei, atrase de circuitul mondial de mărfuri agricole, şi-au găsit o cale specifică de dezvoltare economică, pe baza căreia au putut obţine ulterior primele realizări industriale.

RĂSPUNSUL BRAZILIEI: CAUCIUC ŞI CAFEA

Pe la începutul secolului XIX a început să se vorbească în Europa occidentală, mai ales în Anglia, de o curiozitate a naturii provenită din America de Sud. Era vorba de o substanţă lipicioasă, mai ales cînd era încălzită, dar foarte elastică la rece denumită cauciuc. Un englez ingenios a avut ideea, văzînd calităţile acestuia de a fi impermeabil, să impregneze cu el unele ţesături şi confecţii. Condiţiile climei britanice nu ar fi lăsat nerentabilizată o astfel de încercare, dacă ar fi reuşit. Şi într-adevăr, englezul cu pricina, mai precis un scoţian, pe nume Mac Intosh, după nenumărate încercări, nescutite de eşecuri, va reuşi să obţină la începutul anilor 1830 primele „impermeabile" şi primele umbrele impermeabile.

Efectul acestei „invenţii" asupra producţiei de cauciuc a fost fireşte minor. A trebuit ca un american, fascinat de calităţile cauciucului, în care vedea unul din materialele viitorului, pe nume Charles Goodyear, să realizeze, în 1842, după experienţe şi avatarii dramatice, care îl vor aduce la

220

faliment pe plan material şi moral, procedeul de „vulcanizare" a cauciucului, care a deschis perspective nebănuite pînă atunci, în utilizarea acestuia. De fapt, s-a deschis drumul transformării cauciucului, dintr-un material exotic, într-o materie primă industrială.

Din acest moment s-au impus atenţiei generale şi condiţiile sale de producere. S-a văzut atunci că producţia aparţinea în totalitate Braziliei, căci numai în jungla amazoană se putea găsi „arborele de cauciuc" (Heveea brasiliensis), cunoscut de altfel de multe secole de amerin-dieni. Cauciucul era obţinut prin incizia scoarţei copacului, lăsînd să se strîngă apoi lichidul albicios în vasele agăţate sub tăietură. Dar creşterea cererii de cauciuc a declanşat „boomul cauciucului" (al doilea în istoria economică braziliană, după cel al zahărului, dar nu şi ultimul).

Capitaluri, oameni de afaceri, diferiţi indivizi veroşi, dar toţi dornici de câştiguri cît mai mari, posibile după cum se anunţa conjunctura, şi mai ales zecile de mii de muncitori, s-au revărsat asupra junglei braziliene pe concesiunile răsărite ca ciupercile după ploaie.

Exploatarea cauciucului în jungla amazoniană, tot mai spre adîncul ei, pe măsură ce porţiunile accesibile au fost epuizate, a fost sinonimă cu o teribilă dramă umană, individuală şi socială. Adevăraţi sclavi ai concesionarilor, aceşti seringueiros, trăind în condiţii precare, într-o climă greu de suportat, nu au reuşit nici măcar să-şi primească salariile căci acestea erau oprite. de proprietar sub diferite pretexte: „materialele" cu care fuseseră împrumutaţi, de regulă o pătură, un cuţit pentru tăierea scoarţei copacului, cîteva vase, chiria pentru o colibă mizerabilă, alimentele sau băuturile oferite pe credit de „barurile" apărute peste tot, şi care aparţineau tot concesionarilor etc. În aceste condiţii, epuizaţi fizic şi moral, au fost victime ale epidemiilor tropicale (dizenteria, febrele, malaria etc.) care au făcut

221

ravagii. Dar cui îi păsa de moartea acestor nefericiţi atîta timp cît baloturile de cauciuc se îngrămădeau în antrepozi-tele de la Manaos şi Para, iar profiturile obţinute îi îmbogăţeau peste noapte pe concesionari, şi intermediari ?

La un moment dat, însă, monopolul brazilian asupra cauciucului a început să deranjeze într-o măsură tot mai mare ţările industrializate, mai ales că, deşi cererile au continuat să se menţină ferme şi în creştere, producţia de cauciuc începuse să dea semne de slăbire. Guvernul brazilian introdusese în prealabil un regim foarte aspru si strict, păzindu-şi cu gelozie arborele „minune". A interzis, sub pedepse aspre, orice comercializare sau scoatere din ţară de seminţe sau puieţi de heveea. Dar britanicii au, hotărît să spargă monopolul brazilian asupra cauciucului, mai ales că în urma unor studii foarte amănunţite făcute la Grădina botanică din Londra, se ajunsese la concluzia că el putea fi aclimatizat şi în alte părţi ale lumii, mai ales în Malaezia, aflată sub control britanic. Desfăşurînd o acţiune plină de suspans, englezii îşi vor vedea scopul atins. Spre stupoarea guvernului brazilian, în Peninsula Malacca aceştia au pus la punct un sistem de plantaţii de arbori de cauciuc, care practic au anulat orice concurenţă pentru mult timp. În această zonă succesul arborelui de cauciuc a fost atît de mare, încît suprafeţele cultivate s-au întins cu o repeziciune uimitoare, chiar în dauna unor culturi tradiţionale, el fiind preluat şi de ţărănimea malaeziană.

Un alt episod al istoriei cauciucului natural a fost scris pe coasta de vest a Africii, în Congo Belgian. Aici a fost exploatată o rudă autohtonă a heveei braziliene, în condiţii atît de grele pentru populaţia africană, încît a stîrnit un scandal enorm în epocă, mai ales că lumea civilizată considera Congo un adevărat apanaj al regelui Belgiei, Leopold al II-lea, un fel de model al modului cum europenii se ocupă de „binele" populaţiei africane. Modul cum a fost

222

exploatat cauciucul din jungla de pe valea fluviului Congo, a fost unul dintre argumentele cele mai semnificative şi dramatice ale acestui „bine" colonialist.

Dar Brazilia, ca şi cum şi-ar fi pregătit între timp riposta a revenit în atac cu o nouă „armă": cafeaua. Dacă exploatarea cauciucului a permis dezvoltarea într-o măsură importantă a cîtorva oraşe din nord, cafeaua a influenţat decisiv zonele din centru, în special din jurul oraşului Săo Paolo. Ea a marcat decisiv întreg procesul de creştere economică a acestei imense ţări. Conjunctura deosebit de favorabilă a pieţii cafelei pe o burată neobişnuit de lungă (pînă la sfîrşitul anilor 1920), a susţinut acest efort.

În Brazilia cafeaua s-a cultivat încă de la sfîrşitul golului XVII în partea de sud a tării, dar timp de mlai bine de două secole a fost o cultură de importanţă secundară, producţia fiind consumată pe plan local. De altfel nici calitatea acestei cafele nu a fost prea bună, căti condiţiile pedo-climatice din zonă nu au favorizat arborele de cafea.

În perioada de după anul 1850 s-a înregistrat o creştere a consumului de cafea în Europa occidentală şi S.U.A. Aceasta a constituit un prim stimul pentru cultivatorii de cafea braziliană. Cîţiva dintre ei, mai întrepizi, au avut ideea, de altfel iniţial riscantă, de a încercla să cultive cafeaua mai în interior, unde clima era mai favorabilă arborelui de cauciuc. Se spera ca şi solurile să fie prielnice, să favorizeze producţia şi calitatea cafelei braziliene. Surpriza lor a fost totală si, ceea ce este mai important, reuşita era deplină. Nu numai clima, ci mai ales solul s-au dovedit extrem de favorabile arborelui de cafea. De fapt, se descoperiseră celebrele „pămînturi violete" (terra roxa). Primul plantator venit din São Paolo, a apărut aici în 1858, dar, imediat, în deceniul următor, exodul a fost intens, întreaga zonă acoperiindu-se cu plantaţii de cafea. Noile plantaţii au fost. exploatări tipic capitaliste. După ce s-a renunţat la utirizarea muncii ineficiente a sclavilor negri s-a

223

trecut la utilizarea muncii salariate. O astfel de evoluţie a fost favorizată şi de faptul că

înfiinţarea noilor plantaţii a coincis cu o intensă emigraţie provenită din nordul ţării, unde seceta a ruinat mii şi mii de ţărani, şi care au putut să fie angajaţi pe noile plantaţii, cu salarii derizorii. Şi pe această cale, plantatorii au obţinut de la început profituri uriaşe, puţind să-şi modernizeze continuu plantaţiile şi infrastructurile care le-au deservit. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns conjunctura pieţii mondiale pentru produsele tropicale (cafea, cacao) s-a înregistrat o creştere a preţurilor, menţinută, după 1873, o perioadă de timp deosebit de lungă.

Aşa au apărut primii milionari ai Americii de Sud, „regi ai cafelei", iar „boomul cafelei", unii autori l-au numit „revoluţia cafelei", a fost un factor de maximă importanţă pentru creşterea economică generală a ţării. Extinderea suprafeţelor cultivate spre interior, a unei infrastructuri moderne pe un spaţiu tot mai larg (construcţia de căi ferate, modernizarea porturilor etc.), au făcut pe mulţi autori să o caracterizeze, în multe privinţe, cu colonizarea Vestului din S.U.A.

224

ŞI TOTUŞI O AGRICULTURĂ CARE A ASCUNS MARI PERICOLE

Din păcate, performanţele de mai sus nu au privit decît o parte din statele sud-americane, de fapt nici măcar totalitatea teritoriului ţărilor respective, adică de fapt o parte din agricultura întregii Americi Latine. În realitate aceasta, inclusiv în ţările menţionate mai sus, a ascuns mari pericole. În primul rînd a fost primejdia monoculturii, mult mai frapantă în statele mai mici şi asupra căreia nu mai insistăm. În al doilea rînd însă, a fost nedreapta, de fapt mai corect spus ar fi abuziva împărţire a pămîntului, discrepanţele uimitoare ale structurii proprietăţii funciare.

Caracteristica principală a proprietăţii funciare în în-treaga Americă Latină a fost indiscutabil dominaţia marii proprietăţii. Este drept că în unele state, pe lîngă marea proprietate, s-a mai menţinut şi o proprietate mijlocie sau mică, dar dominaţia marii proprietăţi, cel puţin pînă la primul război mondial, a rămas tipică. Ea a fost cauza acelor tensiuni interne resimţite în mai toate ţările Americii Latine, care frecvent au afectat procesul normal de creştere economică şi, mai ales, de modernizare.

Poate exemplul cel mai ilustrativ a fost Mexicul. Ţară eminamente agrară, Mexicul a fost dominat de marii proprietari, ale căror domenii au proliferat atît de mult (mai ales în timpul preşedinţiei lui Porfirio Diaz) încît practic a fost eliminată proprietatea ţărănească: în 1910, 1% din totalul proprietarilor agricoli au deţinut 90% din totalul suprafeţei arabile a ţării. Cinci din marile proprietăţi ale ţării au avut fiecare cîte 4,8 milioane ha! în schimb, 90% din populaţia rurală nu a deţinut nici o palmă de pămînt! în aceste condiţii, „miza" pusă pe marea proprietate, ca fiind în

225

măsură să asigure progresul rapid al ţării, prin cel al agriculturii, a fost totalmente greşită, căci, marii proprietari, beneficiind de tot felul de facilităţi oferite de guvern, în acţiunea lor de extindere a suprafeţelor proprietăţii lor, nu au făcut nici un efort de modernizare, din contra chiar, au folosit munca atît de numeroasă si ieftină a ţăranilor aflaţi fără alt mijloc de trai decît vinderea forţei lor de muncă. De aceea cea mai mare parte din aceste imense domenii, care se întindeau pe suprafaţa unor state europene, a rămas necultivată, în timp ce, aşa cum am văzut, întreaga ţărănime mexicană, nu a avut practic nici o palmă de pămînt. Rezultatul: tensiuni sociale, blocaje şi rămîneri în urmă.

Situaţii similare au fost înregistrate în mai toate ţările Americii centrale şi în zona Caraibelor. Chiar şi în Brazilia cafelei, unde s-a dezvoltat o agricultură capitalistă, dimensiu-nea proprietăţilor funciare, mai ales a celor din interior, a avut aceleaşi limite inimaginabile şi ilogice. Astfel proprietăţile a 12.000 moşieri din interiorul ţării au însumat o suprafaţă mai mare decît ale Olandei, Italiei, Belgiei, Danemarcei luate la un loc! Şi nici au fost domenii pe trei sferturi pustii, cutreierate de turme de vite în stare de semisălbăticie, păzite de gauchos, replica sud-americană a cowboylor din S.U.A. Stăpînii acestor domenii, cărora nici nu le ştiau limitele cu precizie, au fost adevăraţi seniori feudali, cu drept de viaţă şi moarte asupra celor care trăiau pe domeniu ca angajaţi ai lor. Pentru ei în mod sigur autoritatea statală a rămas de neluat în seamă.

Proprietăţile de pe lîngă marile oraşe şi de lîngă coastă nu au avut dimensiunile celor din interior, deşi după criteriile europene au fost şi ele mari. Însă, ele au promovat o agricultură intensivă, de înaltă productivitate, atât în ceea ce priveşte cultura cerealelor, cît, mai ales, creşterea animalelor. Astfel, pe o proprietate aflată lîngă Buenos Aires, care se întindea pe 20.000 ha, jumătate din suprafaţă a fost destinată

226

exclusiv culturii plantelor furajere şi ca urmare, au putut fi crescute pentru piaţă 100.000 animale mari, 100.000 berbeci de rasă Lincoln, 10 000 de cai etc.

În fine, în aceeaşi perioadă s-a delimitat o altă trăsătură: America Latină a fost printre puţine zone din lume (cu excepţia coloniilor) în care s-a produs o penetraţie a capitalului străin şi în agricultură. De aceea din acest punct de vedere, deşi independente, politic, ţările Americii Latine au avut certe caracteristici de „colonialism economic".

DEZVOLTAREA INDUSTRIEI AMERICII LATINE SUB UMBRA „PROTECTOARE" A S.U.A.

Este logic a o asemenea evoluţie a sectorului agricol să-şi fi pus amprenta asupra întregii dezvoltări industriale a Americii Latine. Cele mai timpurii şi semnificative realizări industriale au apărut în Argentina, Uruguay şi Brazilia, în ramuri legate de prelucrarea produselor agricole. La Buenos Aires, Montevideo, Rio de Janeiro, Săo Paolo etc. s-au înfiinţat primele întreprinderi de prelucrare şi conservare prin frig a cărnii. Industria frigorifică a fost de fapt prima mare industrie modernă a Americii de Sud. Ulterior s-au creat întreprinderi de textile (din bumbac) şi confecţii, concentrate toate în marile oraşe de pe coasta atlantică. Spre sfîrşitul secolului XIX resursele subsolului sud-american au devenit şi mai bine cunoscute şi mai accesibile, fiind solicitate de piaţa nord-americană şi a Europei industrializate: cositor, argint şi cupru. Noi ţări sînt astfel atrase în circuitul mondial: Chile, Peru, Bolivia etc. După 1900 s-a dezvoltat în Mexic şi o industrie petrolieră.

Însă toate aceste realizări industriale, într-o proporţie care consolidează caracterul „colonializării economice" a întregii Ameriei Latine, s-au datorat capitalului străin. Cel

227

mai puternic a fost capitalul britanic, apoi a fost, cu poziţii semnificative, capitalul german; ultimul apărut a fost capitalul nord-american. Tendinţa principală a constat însă tocmai în creşterea permanentă a ponderii şi rolului capitalului nord-american. Pătrunzînd la început în ţările din America centrală şi din Caraibe, realizînd o adevărată „anexiune" economică (United Fruits a ajuns să dicteze pur şi simplu condiţiile economice şi politice din zonă), prezenţa sa în economia marilor ţări din America de Sud a fost mult timp nesemnificativă. Un pas important în consolidarea poziţiilor sale s-a făcut prin pătrunderea în industria extractivă de cupru din Chile şi Bolivia şi în petrolul mexican. Treptat însă el s-a întărit şi în noile industrii din Argentina, Uruguay, mai ales în industria frigorifică. În Brazilia poziţiile capitalului nord-american pînă la primul război mondial, au fost slabe (de altfel, toate plasamentele externe ale S.U.A. pînă la primul război mondial au fost relativ reduse, fiind de circa 2,5 milioane dolari în timp ce s-a importat masiv capital occi-dental, estimat la peste 8 miliarde dolari). Cu toate acestea devenise deja tot mai evident că întreaga Americă Latină s-a aflat sub o „supraveghere" tot mai atentă a capitalului nord-american. Trebuia să intervină ceva pentru ca el să poată înlocui puternicele capitaluri occidentale şi astfel lozinca lui Monroe, („America, americanilor") să se poată şi ea transforma în ceva mai real „America (aparţine) S.U.A.". Acel ceva a fost tocmai primul război mondial.

Capitolul 9

UN TEREN PREFERAT DE VÎNATOARE: AFRICA

A mijlocul secolului trecut, Africa a continuat să rămînă un continent misterios. Cu excepţia cîtorva zone de pe

coastă, atrase mai de mult în schimburi internaţionale, în special traficul cu sclavi, restul continentului rămăsese o imensă pată albă. Pînă la sfîrşitul secolului însă ea va fi tot mai mult micşorată, pînă la dispariţia totală. În locul său, a rămas cruda realitate a mizeriei şi exploatării colonialiste.

Pentru acea perioadă o estimare demografică a conti-nentului african este, din motive lesne de înţeles, extrem de dificilă şi oricum rămîne aproximativă. Se acceptă totuşi pentru anul 1900 cifra de 120 milioane de locuitori, creşterea populaţiei, conform datelor unei anchete a Naţiunilor Unite, realizîndu-se mai ales în jumătatea a doua a secolului.

Din punct de vedere socio-economic, se pare că cea mai bună caracterizare ce i se poate da Africii negre (căci Africa de nord islamizată a avut o evoluţie diferită) ar fi dominaţia unui mod de producţie tribal. În general, formele de viaţă socială şi de activitate economică nu au cunoscut proprietatea privată, decît la un nivel comunitar. Au existat diferite forme de servitute şi dependenţă, inclusiv sclavia, practicată mai ales pe marile domenii statale. Au fost atestate

L

229

documentar formaţiuni statale africane, câteva din ele de veche tradiţie istorică ca Abisinia (Etiopia), iar unele cu origini mai recente din secolele XVI-XVIII. Apariţia lor a fost rezultatul atât al unei evoluţii proprii africane, cit şi al unor influenţe exogene, neafricane. Prezenţa statelor africane a fost mai frecventă în zonele mai apropiate de coastă, căci în interiorul continentului a dominat net organizarea tribală. Strict economic, avem de a face cu o economie agrară, realizată la un nivel primitiv. În zone mai izolate s-au perpetuat tipuri de ocupaţii primitive, de genul culegător-vînător, într-o integrare perfectă în mediul extern.

O problemă mult discutată a fost locul şi rolul schim-bului în economiile şi societăţile tradiţionale ale Africii negre. În general, majoritatea autorilor contestă chiar existenţi unui schimb, datorită lipsei sau insignifianţei surplusului de produse necesare. Cu toate acestea, faptul că unele etnii africane, precum populaţiile Joaxana din Senegambia, Douala din Niger şi Hausa din Bourkina Fasso au fost specializate tocmai în schimbul de mărfuri, pare să indice existenţa unor curente de schimb cu un caracter mai permanent, chiar dacă este vorba de jumătatea a doua a secolului XIX şi numai de anumite zone de pe coasta de vest.

SPRE O ECONOMIE DE PIAŢĂ PE COASTA DE VEST

Comerţul de sclavi a continuat şi în primele decenii ale secolului XIX, însă intensitatea şi rolul lui în schimburile euro-africane au scăzut permanent. Ca urmare, traficul obişnuit de mărfuri a căpătat treptat o amploare tot mai mare. Cu toate acestea nu se poate vorbi de o monetarizare a economiei africane şi nici chiar a schimburilor (de altfel acest din urmă fapt nu se va realiza complet nici în plină epocă contemporană. Astfel au funcţionat mult timp, şi chiar

230

eficient, mijloace de schimb primitive. În zona Golfului Guineei a existat un sistem format din aur/cauri, dar rolul principal (într-un fel ca în sistemul aur/devize) nu l-a jucat aurul, ci aceste scoici originare din Oceanul Indian, de unde se expediau cantităţi însemnate în Africa (şi în China în pro-vincia Yunan, s-a mai menţionat existenţa aceluiaşi mijloc de plată). Un alt mijloc de plată utilizat, pe o zonă destul de largă (în Nigeria, Sierra Leone, Liberia, Coasta de Fildeş), a fost cel al unor „monede" fabricate din corali, un fel de cilindri perforaţi pe mijloc, înşiraţi pe sfoară. La începutul secolului XX aceste monede, numite olivette, deoarece erau fabricate special pentru acest scop într-un atelier din Livorno (Italia), se mai aflau încă în circulaţie (au fost înregistrate chiar şi în anii 1970 în Nigeria). De asemenea, în interiorul con-tinentului, mai ales în Africa centrală a existat şi sistemul de schimb, bazat pe fier/ţesături. Succesul cel mai mare l-a avut totuşi sistemul bazat pe cauri, care va fi înlocuit numai de sistemul normal, european, bazat pe franc sau pe lira sterlină, în perioada colonialistă.

Mai important însă pentru economia africană, şi de fapt pentru întreaga societate africană, a fost impactul avut asupra acestora de cererile emise de pe piaţa europeană. Fildeşul - să-l numim de acum deja tradiţional - a fost trecut tot mai mult pe plan secundar de produsele agricole care puteau fi oferite de solul african. Ca urmare, spre mijlocul secolului XIX în cîteva zone de pe coastă (începând cu Gambia, în 1840) s-a introdus cultura arahidelor care, în final, s-a constituit ca un factor major de dezagregare a structurilor socio-economice tradiţionale şi de înlocuire a acestora cu economia de piaţă (unele state autohtone africane, ca Dahomeyul, s-au orientat aproape exclusiv spre aceste culturi, realizate pe întinsele domenii regale) deschizîndu-se drumul unei monoculturi extrem de periculoase; existenţa economică a unui stat a început să

231

depindă exclusiv de conjunctura unei singure pieţe pentru un singur produs. Acest nou drum va fi consolidat şi chiar impus de sistemul colonialist.

Deocamdată însă întărirea schimburilor de mărfuri dintre Europa şi Africa, diversificarea acestora au început să creeze o serie de tensiuni şi conflicte între comercianţii şi statele africane pe de o parte şi comercianţii europeni, pe de altă parte, aceştia din urmă dorind să profite cît mai mult, dacă nu în totalitate, de rezultatele comerţului Europa-Africa. Pentru aceasta ar fost nevoie însă să-i elimine pe intermediarii africani (statul sau comercianţii) şi să aibă astfel deplină libertate de acţiune. Să acţioneze ca nişte stăpîni, care să-şi dicteze propriile condiţii, încă nu le devenise totuşi prea clar, dar au ajuns foarte rapid şi la această idee. Cu toate acestea, statele europene, dintre cele aflate în cea mai favorabilă poziţie pentru a trece la fapte, încă nu c-au grăbit să cedeze presiunilor unor comercianţi, fie ei şi influenţi. O serie de motive de naturi diferite, eco-nomiice şi politice au făcut ca aceste planuri să fie con-siderate încă nerealizabile. Deocamdată s-a perfecţionat însă arma ideologică principală pentru o astfel de eventualitate: „misiunea civilizatoare a albului", care trebuie să scoată din înapoiere şi primitivism popoarele Africii negre.

La mijlocul secolului XIX acestea mai erau deci încă libere, singurele colonii fiind cele portugheze (Angola şi pe coasta de est, Mozambicul), Colonia Capului, obţinută de britanici de la francezi şi cîteva teritorii colonizate de olandezi în sudul Africii.

PE COASTA DE EST, ARABII AU DICTAT CONDIŢIILE

Deşi în final şi partea de est a Africii va împărtăşi aceeaşi soartă cu cea a întregii Africi, evoluţia situaţiei sale, pînă la

232

declanşarea „ocupaţiei" colonialiste, a fost în unele aspecte diferită de cea a coastei de vest.

Cu excepţia portughezilor din Mozambic, prezenţa europenilor a fost mult mai slabă decît în vest, dar rolul jucat de comerţul şi comercianţii europeni în dizlocarea sistemelor de viaţă africane, a fost jucat aici de negustorii arabi. Însă, spre deosebire de situaţia de pe coasta de vest, în est s-a produs un proces de „africanizare" a elementelor exogene, extrem de accentuat. Portughezii, mari proprietari de domenii din Mozambic, nu s-au mai simţit deloc în largul lor, cînd, la un moment dat, li s-a amintit că de fapt sînt supuşi ai unui rege creştin aflat undeva în Europa. Arabii, sosiţi şi ei încă din secolele XVI-XVII, în fond, tot în calitate de "colonialişti", au sfîrşit prin a fi asimilaţi şi a asimila elemente africane, încît, în unele zone au creat o cultura proprie şi poate chiar un popor nou, dacă avem în vedere că swahili au fost la origine triburi bantu care s-au islamizat.

Legăturile comerciale dintre estul Africii şi lumea arabă au avut rădăcini istorice vechi, bazate însă tot pe aleaşi principii ca şi în vest. Comercianţii arabi au cautat cu precădere sclavii negri, doar cu deosebirea că ei nu au fost destinaţi plantaţiilor de zahăr din Antile, Caraibe sau America, ci curţilor diferiţilor prinţi sau monarhi arabi din Orient. La fel de căutat a fost şi fildesul. Arabii au oferit în schimb mărfuri: ţesături (multe din ele de provenienţă europeană), unelte etc.

Unul din monarhii orientali, Sayd Said, sultanul Omanului (1808-1855), una din cele mai importante ţări arabe în comerţul cu Africa de est, a luat o decizie esenţială pentru viitorul profil etnico-religios al zonei. El a decis, nici mai mult nici mai puţin, să-şi mute reşedinţa mai aproape de Africa, pe insula Zanzibar. În noul stat arab (sultanatul de Zanzibar), populaţia autohtonă a fost supusă unui regim extrem de dur şi autoritar. Întregul pămînt a fost confiscat,

233

conform dreptului musulman (deci a fost un teritoriu cucerit) şi a fost împărţit în domenii acordate castei arabe conducătoare. Aceste domenii au fost lucrate cu munca sclavilor, proveniţi din africani. Din Zanzibar schimbul de mărfuri cu continentul a căpătat o intensitate deosebită, comercianţii arabi monopolizând, practic, întreg traficul de mărfuri de pe coasta de est. Spre deosebire de activitatea co-mercianţilor europeni, prea puţin interesaţi în astfel de probleme, negustorii arabi au desfăşurat şi o vie acţiune de prozelitism religios, de răspîndire a islamismului printre africani. Deşi nu au lipsit şi metode violente, răspîndirea islamismului în estul Africii a avut de la început, succese semnificative, care vor continua şi în epoca colonialistă.

În acest context general comercianţii europeni, care îşi făcuseră şi ei simţită prezenţa, pe la mijlocul secolului XIX, s-au simţit tot mai stînjeniţi de negustorii arabi, şi mai ales de rolul jucat, de sultanatul de Zanzibar. Devenise astfel aproape obligatoriu să se ajungă la un conflict direct între cele două părţi. El nici nu a întîrziat prea mult, mai ales că negustorii arabi au oferit ei înşişi pretextul pentru o intervenţie de forţă a europenilor, prin continuarea comerţului cu sclavi. Aşa că dintr-o dată europenii, care între timp aboliseră această tranzacţie, s-au arătat indignaţi de un asemenea comerţ, care desconsidera fiinţa umană, uitînd că şi ei îl practicaseră timp de aproape 200 de ani. Oricum mo-tivul a existat si fireşte evenimentele au decurs în favoarea puterilor europene. Este remarcabil faptul că mai mult decît în restul Africii, pentru teritoriile din partea de est (includem şi Sudanul aici), concurenţa dintre marile puteri a fost deosebit de acerbă, ajungîndu-se chiar la incidente militare, cum a fost cel de la Fachoda dintre francezi şi britanici. Apariţia unor întârziaţi, dar nu mai puţin avizi, germanii, a părut să complice şi mai mult situaţia, dar britanicii au preferat să se înţeleagă cu ei, împărţindu-şi zonele, decît să

234

se angajeze într-un conflict, similar cu cel cu Franţa. Dar cu aceasta am anticipat cucerirea colonialistă a

Africii negre.

INSTAURAREA COLONIALISMULUI

Împărţirea Africii negre între marile puteri s-a des-făşurat relativ rapid, având în vedere că este vorba de un întreg continent. Pregătirea anterioară, prin penetraţia economică, ca şi diferenţa mult prea mare de potenţiale economice şi militare, au determinat ca aceste confruntări, acolo unde s-au înregistrat, să fie inechitabile. Africa a devenit un imens teren de vînătoare, împărţit cu lăcomie între marile puteri europene.

Prezenţi, aşa cum am văzut, mai de timpuriu pe conti-nentul african, atît francezii, cît şi englezii şi-au rezervat teritoriile cele mai întinse. Lor li se vor alătura germanii, care reuşesc totuşi, deşi veniţi cel mai târziu la împărţirea prăzii, să obţină un teritoriu colonial destul de întins, chiar dacă în această perioadă a fost considerat ca reprezentînd partea mai „slabă" a „vînatului": Africa de sud-vest, Ciad, Togo, Camerun, Africa de est germană. De asemenea o ţară micuţă ca Belgia a reuşit să obţină un spaţiu imens pe valea fluviului Congo, Congo belgian. S-au mai aflat şi coloniile portugheze, italiene. (Eritreea de estul Africii) etc. Întreaga Africă neagră (Africa de nord, islamizată de secole, fusese preluată de Franţa, Italia şi Spania, doar Egiptul scăpând într-un fel de statutul oficial de colonie, intrînd însă sub „protectorat" britanic) şi-a pierdut în câteva decenii libertatea. Singurele ţări libere ale continentului au rămas Liberia, creată din iniţiativa S.U.A. pentru repatrierea urmaşilor sclavilor aduşi pe plantaţiile din sudul S.U.A. Etiopia, stat feudal-monarhic, rămas neschimbat din evul mediu, regatul Lesotho în sudul

235

Africii, cărora li Se pot adăuga şi teritoriile bure (olandeze), din aceeaşi zonă de sud a continentului.

O dată instalată dominaţia colonială, una din primele măsuri a constat în confiscarea tuturor suprafeţelor agricole, sau a celei mai mari părţi a lor şi transferarea acestora către albi, care îşi formează mari domenii lucrate cu forţa de muncă (salariată) a africanilor. Culturile agricole au fost transformate, fiind orientate numai spre satisfacerea exigenţelor pieţii europene. Chiar şi culturile tradiţionale, practicate de africani pe pămînturile lor, fireşte acolo unde s-au menţinut, au fost restructurate pe aceeaşi direcţie. După cultura arahidelor, poate exemplul cel mai ilustrativ al acestei situaţii (reamintim că ne aflăm înainte de primul război mondial) l-a constituit „cultura" palmierilor. Uleiul de palmier a fost solicitat încă de la jumătatea secolului XIX în Europa occidentală, dezvoltîndu-se ca atare şi plantaţii africane de palmieri, dar şi o „producţie mică", în care, de multe ori, o familie a avut în proprietate doar un singur palmier. Încă pe la începutul anilor 1910 s-a pus la punct procedeul de obţinere a margarinei, ca înlocuitor al grăsimii animale. Uleiul de palmier a reprezentat materia primă ideală, pentru o margarina de calitate superioară. Ca urmare, în toată Africa de vest, acum aparţinînd de mult albilor, s-a trecut la organizarea de mari plantaţii intensive de palmieri, dîndu-se o lovitură puternică agriculturii tradiţionale a africanilor. În acest fel, s-a accentuat orientarea prezentă deja mai înainte de cucerirea colonialistă propriu-zisă, de a se organiza economic spaţii întinse, ţări întregi, în jurul unei singure culturi agricole, legate în cel mai înalt grad de piaţa Europei. Monocultura a fost astfel una din cele mai grave consecinţe ale colonialismului, care şi-a pus amprenta asupra perspectivei istorice a dezvoltării acestor ţări pe o durată îndelungată de timp.

Dar colonialismul nu a însemnat numai atît. Coloniile

236

africane au avut ocazia să cunoască şi alte multe „binefaceri" ale civilizaţiei europene, dintre care, desigur, ceea ce a interesat mai mult metropolele, a fost instituirea unui sistem fiscal deosebit de apăsător pentru starea economică şi veniturile populaţiei africane. Fie că impozitele au fost plătite în natură sau în bani. Ele au afectat grav veniturile africanilor şi aşa extrem de mici, prin discriminarea la salarizare. S-a estimat că în multe colonii impozitul anual a reprezentat trei salarii integrale lunare ale unui muncitor african. Dar di-minuarea veniturilor africanilor era şi mai mult accentuată prin activitatea propriu-zisă economică, controlată de colonialişti. Pe lîngă salarizarea necorespunzătoare s-a mai adăugat şi faptul că produsele oferite de ţăranii africani au fost plătite la preţuri stabilite arbitrar, evident cu mult sub valoarea mărfii. În aceste condiţii, precum şi datorită faptului că generalizarea culturilor de plantaţie (arahide, cafea, cacao etc.) s-a făcut pe seama suprafeţelor destinate culturilor necesare hranei populaţiei şi a animalelor, suprafeţe împinse la limita minimă, s-au produs frecvente fenomene de foamete, accentuîndu-se degradarea biologică a unor populaţii întregi.

În afară de dezvoltarea plantaţiilor aparţinînd albilor, colonialiştii au iniţiat unele lucrări publice mai de anvergură: modernizarea unor porturi, precum şi construcţia de căi ferate. Desigur că aceste realizări au fost direct legate numai de interesele europenilor, atît de cele economice pentru a facilita transportul de produse către Europa, cît şi de cele politico-militare pentru a-şi asigura un mai bun control asupra teritoriilor şi extinderea lor către interiorul continentului, în zone pînă atunci neocupate. De altfel investiţiile făcute pentru asemenea lucrări au fost minime, deşi condiţiile naturale, ca şi dificultăţile tehnice impuse de ele ar fi solicitat din contră capitaluri mari. Căile ferate africane au fost de slabă calitate, improvizîndu-se chiar unele

237

trasee. Construcţia lor s-a bazat pe munca cvasigratuită şi în multe cazuri forţată, a populaţiilor africane din zonele res-pective. Condiţiile de muncă si de viaţă pe aceste şantiere de construcţie, în condiţiile climei africane. au fost atît de îngrozitoare, încît realizarea reţelei feroviare africane ne coasta de vest, mai avansată decît cea de est, a fost însoţită de o cheltuială impresionantă de vieţi omeneşti. În legătură cu căile ferate africane construite înspre sfîrşitul secolului XIX subliniem un aspect specific. Ele au fost, poate, singurul caz din istoria constructiei căilor ferate pînă la primul război mondial. În care nu s-a resimţit nici una din consecinţele benefice generale care de obicei, în alte părţi ale lumii, au în-soţit construcţia căilor ferate. Faptul că au fost trasate din interese străine Africii, precum şi calitatea slab; lor, mai ales prin capacitatea redusă de transport (s-a practicat aici construcţia căilor ferate cu ecartament îngust), nu au dus la efectul modernizator obişnuit asupra economiei şi vieţii africane.

Aşadar colonialismul în Africa a fost acelaşi, indiferent de ţara care l-a practicat, adică acaparator şi spoliator. Totuşi o analiză asupra sistemelor coloniale pe acest continent arată în mod evident unele diferiţe între ele, care fără să fie de fond, sînt suficiente pentru a determina un anumit specific. Este bine să se ţină seama de ele, şi ne referim numai la cele două sisteme: colonialiste principale, britanic şi francez, pentru a înţelege corect istoria Africii, mai ales în perspect: evenimentelor care au urmat.

Ideea de bază a colonialismului francez, prezentă numai în Africa, dar şi în alte colonii franceze de glob, a fost aceea că dominaţia sa va fi definitivă. Acest lucru şi-a pus amprenta atît asupra întregii atitudini colonialiştilor francezi, cît şi asupra întregii ideologii colonialiste. Ca urmare obiectivul urmărit pe baza ui astfel de concepţii a constat în transformarea tutui coloniilor, mai devreme sau mai tîrziu, în

238

componei ale Franţei, ca teritorii „de peste mări". Şi coloniile franceze din Africa s-au „bucurat" astfel de o administraţie directă, puternic centralizată, formată dintr-un număr mare de funcţionari albi aduşi din metropolă. Elementele autohtone au fost slab reprezentate în administrarea colonialistă, chiar si în funcţii inferioare. Pe plan cultural s-a urmărit mai întîi o catolicizare raipdă a populaţiei africane; de asemenea culturile sau limba autohtonă au fost neglijate sau chiar eliminate, promovîndu-se limba şi cultura franceză, autorităţile coloniale franceze arătîndu-se, în general, foarte puţin tolerante faţă de tradiţiile culturale autohtone. Pe plan economic, investiţiile făcute în coloniile franceze din Africa (neagră) au fost minime (cele mai mici în comparaţie cu cele făcute de britanici şi germani). Aşa că, cu toate eforturile făcute de a transforma coloniile africane în „departamente ale Franţei", în cadrul lor, într-o măsură mult mai mare decît în cele britanice, s-a dezvoltat mai degrabă un adevărat sistem de apartheid, de dezvoltare separată a celor două rase: neagră şi albă.

Colonialismul britanic a avut o evoluţie şi principii de conduită mai nuanţate şi mai elastice, deşi, fireşte că, atunci cînd au fost puse în discuţie interesele sa de dominaţie, riposta sa a fost deosebit de dură, chiar brutală (exemplul cel mai concludent fiind India, considerată şi „perla coroanei britanice"). Oricum însă, Africa şi în alte părţi, spiritul pragmatic britanic a făcut ca ideea dominaţiei perpetue să nu aibă o prea mare credibilitate. Ideea caracterului temporar al acestei dominaţii colonialiste a fost mult mai pregnant prezentă în rîndurile cercurilor conducătoare britanice (excepl parţială făcînd tot atitudinea faţă de India), însă atît timp cît această dominaţie exista trebuie să se ia măsuri pentru a fi păstrată cît mai mult posibil şi pentru a se obţine un maximum de profit economic de pe urma ei. Britanicii au înţeles de asemenea că beneficiile extrase din colonii pot fi cu

239

atît mai mari, cu cît vor avea mai puţine „probleme" cu administrarea lor cu cît cheltuielile făcute pentru aparatul administrativ vor fi mai mici. De aceea ei au promovat principiul conducerii descentralizate, chiar pe baza unor autonomii locale, şi folosirea unui aparat administrativ propiu minim, din punct de vedere numeric, utilizîndu-se sistematic elementele autohtone. Intervenţia în modul viaţă şi tradiţiile autohtonilor a fost mult mai slabă decît în cadrul teritoriilor franceze. Limba engleză fost declarată limbă oficială, dar au fost păstrate şi chiar ridicate la rangul de limbi oficiale şi limba (sau limbile) dominantă pe un anumit teritoriu. Mai mult decît atît, li s-au dat o gramatică şi o scriere proprie. Pe plan economic, deşi nu peste tot a fost la fel, investiţiile britanice au fost relativ mai mari, de fapt cele mai mari dintre cele trei metropole principale, deşi majoritatea lor au mers către Africa de sud. Ţinînd seama de aceste condiţii se poate explica de ce, chiar pînă la primul război mondial, tocmai în coloniile britanice s-au putut dezvolta o burghezie naţională africană şi au apărut manifestări ale unei conştiinţe panafricane, de emancipare, fenomen care în teritoriile franceze va fi înregistrat cu mult mai tîrziu.

Nu putem încheia analiza instaurării sistemelor coloniale în Africa fără să subliniem un alt fenomen care a fost determinat şi a însoţit sistemul colonial. Cucerirea colonială, din motive arătate, s-a desfăşurat, este drept, rapid, dar ea nu s-a realizat fără rezistenţă. Uneori o luptă disperată, dar în multe cazuri admirabilă prin puterea de sacrificiu dovedită. Această rezistenţă a fost prezentă chiar în perioada cuceririi coloniale propriu-zise, dar, fapt mult mai important, ea s-a manifestat permanent, în diferite forme, în întreaga epocă colonială.

De la revolte şi răscoale ca acelea din Sierra Leone, Coasta de Fildeş, revolta triburilor Aşhanti din Ghana (1900),

240

a triburilor Maimai din Tanganika (1905), a triburilor Zulu (1906), etc, înăbuşite în mod sîngeros de colonialişti, pînă la forme de rezistenţă mai ascunse, inclusiv cele de natură religioasă, africanii nu şi-au încetat nici o clipă lupta faţă de sistemul oprimator al colonialismului alb. Chiar aceste revolte, care realist vorbind nu au avut vreo şansă în faţa armamentului superior al colonialiştilor, pot fi privite nu numai ca o expresie a disperării africanilor, care au preferat să moară într-o luptă inegală decît să suporte agonia prelungită a oprimării într-o lume care nu le mai aparţinea, ele au fost, în acelaşi timp, şi expresia adevăratului potenţial de luptă al Africii negre. Astfel flacăra libertăţii nu a putut fi stinsă, deşi vor mai trece multe decenii pînă cînd va arde liberă pe pămîntul african.

Modul cum s-a produs răspîndirea diferitelor sisteme religioase în rîndurile africanilor după cucerirea colonialistă exprimă în mod indiscutabil aceeaşi rezistenţă, mai ascunsă, mai pasivă, dar reală. Aşa se explică de ce în teritoriile coloniale britanice şi franceze, unde s-a desfăşurat o intensă activitate de creştinare, s-a produs în această perioadă o răspîndire impresionantă ca ritm şi proporţii, a islamismului, iar în coloniile unde acesta devenise deja religie dominantă şi fusese acceptat şi introdus în establishmentul colonial, s-au răspîndit diferite secte de rit creştin, islamic şi chiar mozaic, puternic africanizate. Poate că mai ales acest din urmă aspect a fost expresia necesităţii ca africanul aflat din-tr-o dată într-o lume străină, ostilă, dare îl domina total, să se simtă mai sigur prin apartenenţa la un grup, format din „ai lui". De altfel, cei din Africa neagră nu au fost niciodată atraşi de fanatismul religios, indiferent cărui cult aparţineau.

241

DEŞI ÎN AFRICA - O ISTORIE DEOSEBITĂ, CONTRARĂ AFRICANILOR

În sudul Africii, în secolele XVII-XVIII se creaseră cîteva enclave albe aparţinând unor colonialişti olandezi. Treptat legăturile cu metropola s-au diminuat tot mai mult. Realizînd o economie bazată pe creşterea animalelor, noii veniţi au intrat rapid în conflict cu populaţiile africane, şi ele, în mare parte, crescătoare de animale. Cum, însă, triburile de boşimani şi de hotentaţi au fost şi printre cele mai războinice din Africa neagră, aceste conflicte au degenerat rapid în războaie extrem de sîngeroase. Astfel, izolaţi faţă de Europa, dar mai ales izolaţi în mijlocul unor populaţii a căror ostilitate o resimţeau tot mai acut, aceşti foşti colonişti olandezi s-au africanizat şi uitîndu-şi parcă de originile europene, şi-au dezvoltat un sistem socio-politic bazat pe eli-minarea oricăror interferenţe cu autohtonii. Treptat, spre deosebire de alţi colonialişti europeni aceşti olandezi, tenace şi încăpăţînaţi, numiţi buri, se considerau în patria lor, aici în Africa.

Intoleranţa, rigiditatea şi respingerea brutală a oricărui contact cu africanii şi-au pus astfel amprenta de la început asupra istoriei lor. Economia şi societatea bură şi-au păstrat astfel mult timp un caracter aproape arhaic, chiar anacronic. Nici una din ideile înnoitoare ale Europei secolului XVIII sau a secolului XIX nu au putut penetra sistemul de gîndire şi societatea bură, care păreau că şi-au oprit evoluţia undeva în secolul XVII. Chiar şi biserica oficială, de rit protestant, de obicei un factor moderator în atitudinea stăpînilor albi faţă de autohtonii africani, s-a dovedit a fi în statele bure la fel de intolerantă, susţinând, în fapt, segregaţionismul rasial. Societatea bură s-a clădit deci de la început pe ură rasială, dar, în acelaşi timp, şi pe munca africanilor, căci conform

242

unuia din principiile de bază al ideologiei bure nici un alb nu putea fi angajat într-o muncă inferioară de un alt alb.

Pe acest fundal de tensiune şi cu multe incertitudini a apărut un element nou. În 1806 britanicii au obţinut minusculul teritoriu din extremitatea de sud a africii, numit Colonia Capului, sau mai simplu spus Capul. Preluată mai mult pentru importanţa sa ca punct de escală pentru navele în drum spre Indii, englezii nu i-au acordat mare importanţă o foarte lungă perioadă de timp, mai ales că după deschiderea canalului de Suez, importanţa rutei circum-africane devenise minoră în ceea ce priveşte comerţul cu Extremul Orient. Oricum ei nici măcar nu au bănuit în ce viespar intraseră.

În acest teritoriu, devenit britanic peste noapte, se crease între timp, dată fiind deschiderea sa către exterior mult mai mare decît a teritoriilor bure, o populaţie tip creol, numită afrikaaner, vorbind o limbă derivată din limba olandeză. Paradoxal însă, afrikaaner, care nu se puteau lăuda cu originea lor pur albă, au dezvoltat şi ei o ideologie la fel de intolerantă contra africanilor, poate chiar mai dură decît burii înşişi, cu care de altfel au avut şi au păstrat tot timpul legături foarte strînse. De aceea cînd noile autorităţi coloniale britanice s-au arătat destul de moderate faţă de africani, afrikaanerii au reacţionat prompt şi deşi britanicii le-au recunoscut tot felul de privilegii, punîndu-i pe poziţii de egalitate cu ei, printre care şi recunoaşterea ca limbă oficială, alături de engleză, a limbii afrikaaner (în 1870), aceştia şi-au modificat atitudinea faţă de autorităţile britanice. Pe acest fundal legăturile cu teritoriile bure din interior s-au intensificat, burii acordînd sprijin material şi moral afrikaanerilor din teritoriile britanice. S-a creat astfel un fel de naţionalism bur-afrikaaner, opus britanicilor, dar bazat şi pe aceleaşi concepte rasiale cu privire la autohtonii africani.

Britanicii, pentru a încerca să potolească spiritele şi să

243

limiteze tocmai legăturile cu burii din interior, au luat decizia să anexeze Coloniei Capului şi noul teritoriu, creat iniţial tot de buri, Natal. Peisajul rasial al Coloniei Capului şi al Natalului s-a complicat prin acceptarea (de nevoie) a imigrării masive de javanezi şi indieni. Situaţia devenise critică atunci cînd autorităţile britanice s-au arătat dispuse să acorde unele drepturi şi populaţiei negre, fapt ce a stîrnit o opoziţie deosebit de violentă a afrikaanerilor. Ca să potolească spiritele, în 1872 britanicii au acordat autonomia Capului, iar în 1892 a Natalului. Afrikaanerii au pus la punct aici un sistem politic şi social similar, bazat pe aceleaşi prin-cipii cu cele ale burilor.

Într-un asemenea context relaţiile britanicilor cu te-ritoriile bure, proclamate republici (Transvaal, Orange) au fost din ce în ce mai rele. Un moment critic fusese preluarea Natalului de către britanici. O nouă etapă în înrăutăţirea relaţiilor anglo-bure, şi, în acelaşi timp, o expresie a acestui fel de relaţii, a constituit-o, declanşarea de către britanici a unui război vamal prelungit contra republicilor bure, care a creat mari dificultăţi economice acestora, chiar dacă în parte ele au continuat să se bazeze pe o economie de autoconsum.

În 1870 a apărut un nou element, care va contribui si mai mult la deteriorarea acestor relaţii. Într-o zonă, aflată chiar lingă republica Orange, s-au descoperit importante zăcăminte diamantifere. Imediat britanicii au decis să anexeze şi acest teritoriu, dezvoltînd aici, prin masive investiţii, o puternică industrie extractivă, o reţea feroviară etc. Societatea bură a început astfel să fie confruntată cu noua lume industrială. Problema forţei de muncă a devenit pentru ea extrem de importantă, căci mulţi negri au început să se îndrepte, spre noile oportunităţi create. Burii şi-au înăsprit şi mai mult ideologia şi concepţiile socio-rasiale. Încercând să se organizeze mai bine, naţionalismul bur a decis să acţioneze direct pentru a crea un teritoriu bur

244

compact, eliminînd teritoriile deţinute încă de africani. Ca urmare începe un război dus cu extremă violenţă contra populaţiei Zulu (1877) şi Xhosa (1879), care şi-a atins obiectivul şi, în acelaşi timp, a permis Republicilor bure să aibă acces direct la ocean, pentru a eluda consecinţele războiului vamal anglo-bur. Astfel de acţiuni, care au făcut ca în final coloniile britanice să fie înconjurate de teritoriile bure, blocînd şi o eventuală expansiune britanică spre interiorul continentului, ca şi modul brutal, cum au zdrobit rezistenţa populaţiilor negre, au fost privite ca fiind contrare intereselor britanice în Africa, mai ales că nici burii, nici afrikaanerii din Natal şi Colonia Capului nu îşi mai ascundeau simpatia reciprocă şi ideea unei unităţi a tuturor teritoriilor albe din sudul Africii căpătase un conţinut tot mai puternic după victoriile bure. Transvaalul s-a ridicat la luptă încă din 1881, dar a fost numai un început. Descoperirea imenselor zăcăminte de aur, a asigurat burilor şi mijloacele necesare Pentru ducerea unui război deschis contra Marii Britanii. Războiul va veni şi el pînă la urmă. Victoria a aparţinut în mod neaşteptat burilor, armata de uscat engleză nedovedindu-se la înălţime, deşi nu se poate vorbi de înfrîngere în adevăratul sens al cuvîntului. Oricum Marea Britanie, cu regret pentru bogăţiile zonei, regret, însă, relativ, căci interesele sale economice vor fi prezente în continuare în zonă, dar şi cu uşurare pentru că scăpa de una din cele mai dificile situaţii din întreg imperiul său colonial, a acceptat declararea independenţei unui nou stat, Republica Sud-africană, formată din unirea tuturor teritoriilor bure sau foste colonii britanice din sudul continentului. În acest fel a triumfat şi doctrina segregaţiei rasiale, care va avea drept corolar, apartheidul, dezvoltarea separată a raselor, în care munca şi condiţiile mizere de viaţă să aparţină doar populaţiei negre. Numai statul african Lesotho, datorită rezistenţei sale îndîrjite contra atacurilor bure (în 1880) va

245

supravieţui, dar el va rămîne ca o enclavă în teritoriul sud-african.

Capitolul 10

PIAŢA MONDIALĂ, O NOUA FAŢĂ A PLANETEI

N secolul modernizării şi al industrializării, piaţa internaţională a găsit un prilej excelent de consolidare şi

diversificare. Barierele dintre diferitele zone de comerţ, relativ separate: Europa centrală şi occidentală, Rusia şi zona baltică, Atlanticul de nord, India, Japonia şi China etc. se diminuează tot mai mult, „topindu-se" într-o singură piaţă comercială mondială. Totodată şi alţi factori ai producţiei: capitalul, forţa de muncă an căpătat o tot mai accentuată anvergură mondială. Aceasta a însemnat şi apariţia unor noi elemente ale pieţii mondiale: piaţa mondială a forţei de muncă şi piaţa mondială financiară. .

Toate aceste modificări nu au avut caracter întîmplător sau nu au depins de, voinţa cuiva. Ele sînt rezultatul modificărilor survenite în evoluţia demografică şi a producţiei mondiale. Un rol deosebit în lărgirea permanentă a pieţii mondiale comerciale l-a jucat, în mod indiscutabil, modernizarea sistemului de transporturi şi comunicaţii, mai ales în ultimele 3-4 decenii ale secolului XIX. Lumea devenind mai mică, accesul la aproape toate resursele existente pe întreg globul a devenit ceva firesc.

Desigur că un impact decisiv asupra dezvoltării co-merţului mondial l-a avut mai ales modernizarea trans-

Î

247

portului maritim.

STEAMER CONTRA CLIPPER...

Deşi experimentată încă de la începutul secolului de către Fulton (după ce Napoleon I îi respinsese oferta) navigaţia cu aburi în transportul maritim s-a impus abia după o perioadă relativ îndelungată. Pînă la jumătatea secolului XIX steamerele, cum s-au numit noile nave cu aburi, s-au impus în navigaţia pe marile artere fluviale din Europa (Dunăre, Rin etc.) şi S.U.A. (Mississippi). În ceea ce priveşte „ieşirea" în marea deschisă - chiar dacă nava S.U.A., „Savanah" a realizat în aproape o lună de zile prima traversare a Atlanticului încă în 1844, - s-a făcut încă cu multe dificultăţi. Navigaţia cu aburi s-a impus relativ tîrziu în faţa navigaţiei cu pînze: în 1870, 87% din tonajul mondial de transport a fost încă realizat tot din nave cu pînze !

Cum se explică această evoluţie, deşi este evident, totuşi, că navigaţia cu aburi era cea care ar fi putut răspunde mai bine necesităţilor de modernizare a transporturilor maritime? Răspunsurile se află în caracteristicile ofertei navigaţiei cu pînze, pe de o parte, şi în dezavantajele primelor nave cu aburi, pe de altă parte. Astfel navele cu pînze au înregistrat perfecţionări succesive pe plan tehnic care le-au permis să-şi îmbunătăţească performanţele din punct de vedere al vitezei, siguranţei navigaţiei şi chiar capacităţii de încărcare. Acum se construiesc noile clippere, poate cele mai bune nave cu pînze din istoria navigaţiei. Elegante şi zvelte, cu o linie de marş impresionantă şi din punct de vedere estetic, aceste adevărate lebede ale oceanelor au opus o rezistenţă înverşunată navelor cu aburi.

Este drept că la aceasta au contribuit aşa cum spuneam multele dezavantaje ale steamerelor: greoaie, cu o viteză

248

redusă, cu o ţinută de marş foarte slabă, mai ales în ceea ce priveşte navigaţia peste Atlantic, şi, în plus, capacitate de transport mică, deoarece cea mai mare parte din ea a fost ocupată de combustibilul necesar - cărbunele. La toate acestea se mai pot adăuga şi alte aspecte formale: linia lor greoaie, murdăria, datorită cărbunelui folosit, distonînd cu albele, uşoarele clippere. Însă viitorul aparţinea clar noii descoperiri a geniului uman. O serie de perfecţionări tehnice, care s-au succedat destul de rapid (dintre care: construirea de nave din. oţel propulsate de elice, invenţia unui genial constructor de nave, americanul I. K. Brunnel), au permis eli-minarea treptată a deficienţelor semnalate, impunîndu-se tot mai clar avantajele navigaţiei cu aburi. De la sfîrşitul deceniului 8, pînă la sfîrşitul secolului, progresul navigaţiei cu aburi a fost rapid. Inventarea şi aplicarea motorului Diesel în navigaţie a constituit triumful definitiv al noului sistem de transport, deşi el s-a generalizat mai ales în timpul şi după primul război mondial.

Pe acest fundal, s-au produs modificări importante atît în ceea ce priveşte ierarhia principalelor forţe navale ale lumii, cît, mai ales, în ceea ce priveşte locul şi rolul flotelor moderne în politica economică a marilor puteri.

Nu este lipsit de interes, să amintim rolul jucat în această nouă orientare a politicilor navale ale marilor state de cartea scrisă de un ofiţer din marina S.U.A. pe nume Alfred T. Mahan, purtînd titlul Influenţa puterii navale asupra istoriei (The influence of Sea Poiver on History), apărută în 1890. Cartea lui Mahan a influenţat decisiv politica navală a S.U.A., într-o vreme cînd, după remarca Barbarei Tuchman, ,,puţini americani erau conştienţi de faptul că S.U.A. aveau şi interese externe, iar un mare număr dintre ei socoteau că nici nu ar trebui să aibă". Cartea, după mărturia aceleiaşi autoare, a făcut o impresie deosebită şi asupra kaiserului german, şi aşa o fire uşor impresionabilă, care a citit-o şi a aprofundat-o,

249

umplînd paginile cu însemnările marginale, atît de caracteristice, fiind difuzată din ordinul său în întreaga marină de război germană. Ideea creării unei flote comerciale, dar mai ales de războii, moderne, care să pună în discuţie, măcar teoretic, supremaţia britanică, a fost unul din obiectivele fugosului şi adesea fantastului împărat german.

Fireşte, cartea în sine nu trebuie considerată cauza creşterii rapide a ponderii flotei germane în tonajul mondial, ci doar interesele politice şi economice impuse de creşterea foarte dinamică a volumului comerţului exterior german. În preajma primului război mondial flota comercială germană a ajuns pe poziţia a treia (cu 10,8% din tonajul mondial) imediat după cea americană (11,6% din tonajul mondial), deşi ambele ţări s-au aflat cu mult în urma Marii Britanii care şi-a păstrat totuşi poziţia neta de lider, cu o pondere de 39,8% din tonajul mondial. Societăţile de transport german (pasageri, mărfuri etc.) au desfăşurat o activitate extrem de dinamică şi îndrăzneaţă, ocupînd un loc tot mai important în traficul mondial de mărfuri şi călători. Bazîndu-se pe im-portante subvenţii de stat, ele au putut practica o politică de tarife scăzute, accentuînd concurenţele şi dînd lovituri monopolurilor, de fapt şi altor „drepturi cîştigate" ale puternicelor societăţi britanice de transport. Astfel, ca să dăm numai un exemplu, societatea Hamburg American Linie a ocupat un loc substanţial în transportul de pasageri peste Atlantic, printre altele monopolizînd practic transportul milioanelor de emigranţi din Europa centrală şi de est. Se înţelege că asemenea practici, condamnabile în ochii britanicilor, pe fondul unui ritm deosebit de construcţii navale (din păcate şi cele militare), nu au avut darul să menţină relaţii amicale cu marile puteri ale Europei, în primul rînd cu Marea Britanic sensibilă în două puncte esenţiale: flota şi supremaţia navală şi imperiul său colonial.

În cealaltă parte a lumii, o nouă forţă economică, Ja-

250

ponia, a înţeles şi ea (cartea lui Mahan a avut aici, de asemenea, o mare răspîndire şi conform sistemului practicat de japonezi, Mahan a fost invitată să ţină prelegeri în Japonia) importanţa unei flote comerciale, dar şi de război, puternice mai ales pentru o ţară depinzând atît de mult de schimburile sale internaţionale. Statul japonez a făcut eforturi deosebite pentru a reduce într-o măsură cît mai mare dependenţa sa de navele de transport străine. Şi, pînă la primul război mondial, a reuşit o performanţă notabilă, căci pornind practic de la zero, în mai puţin de două decenii, a ajuns ca peste jumătate din comerţul său extern să fie realizat numai ou nave japoneze. Dar acesta a fost numai un început de drum pentru Japonia.

DISTANŢELE S-AU SCURTAT...

Intensificarea traficului maritim de mărfuri a determinat reconsiderarea unor proiecte, mai vechi sau cu totul noi, devenite posibile prin nivelul atins de tehnica mondială a epocii, de a construi canale maritime de importanţă mondială, care să scurteze considerabil rutele esenţiale pentru traficul maritim.

În acest context s-a înscris începerea lucrărilor pentru străpungerea istmului Suez, în vederea deschiderii unui drum facil de acces spre India şi Extremul Orient. Ocolirea Africii devenise jenantă nu neapărat prin dificultăţile călătoriei, ci, din ce în ce mai mult, datorită timpului mult prea îndelungat al acesteia. Construcţia canalului a fost finanţată de un grup francez, iar conducerea lucrărilor a fost încredinţată unuia din marii ingineri ai secolului, Ferdinand de Lesseps. Forţa de muncă utilizată a fost cea a felahilor egipteni, ieftină şi abundentă. În anul 1869 canalul a fost dat în folosinţă, aflîndu-se sub controlul financiar francez, deşi,

251

între timp, interesele engleze de a fi cît mai aproape de India, au determinat Amiralitatea britanică să acţioneze reuşind să obţină jumătate din pachetul de acţiuni al canalului. Ulterior britanicii îşi vor institui controlul deplin asupra canalului, mai ales că pentru a-şi consolida poziţia, guvernul britanic a făcut eforturi ca să-şi impună protectoratul asupra Egiptului.

Succesul construcţiei şi mai ales succesul financiar al exploatării canalului, care de altfel a răspuns în mod evident, unei necesităţi stringente, a determinat finanţarea construcţiei altor canale: canalul Corint, Kiel. Dar cel mai important a fost canalul Panama. Importanţa sa economică este evidentă pentru oricine priveşte harta lumii. Accesul spre Extremul Orient pe „ruta americană" impunea ocolirea capului Horn, rută dificilă prin distanţă şi condiţiile de navigaţie.

Finanţarea construcţiei a aparţinut iniţial tot unui grup de bănci franceze, sigure de un succes similar cu al Suezului, mai ales că autorul proiectului şi inginerul şef al şantierului nu a fost altul decît celebrul Ferdinand de Lesseps. Din păcate realitatea geografică a istmului american a fost cu totul alta. Clima, dificultăţile ridicate de caracteristicile de relief ale zonei au creat. condiţii de muncă de-a dreptul dramatice. În plus, constructorii nu au mai avut la dispoziţie forţa de munca atît de numeroasă şi ieftină ca în cazul Egiptului. Este drept că pînă la urmă problema a fost rezolvată, însă prin plata de salarii ridicate. Soluţiile tehnice care s-au impus s-au dovedit extrem de costisitoare. Încercând să se limiteze cheltuielile s-a optat pentru o soluţie dovedită complet greşită pentru soarta construcţiei. Astfel nu s-au făcut nici un fel de eforturi financiare pentru asigurarea unor condiţii cât de cit suficiente care să facă suportabilă viaţa şi munca ân condiţiile climei tropicale. Astfel miile de muncitori au fost cazaţi în barăci supraaglomerate, iar problema esenţială pentru o astfel de zonă, cea a apei

252

potabile, a rămas nerezolvată. Rezultatul? Epidemii de difterie, malarie care au secerat mii şi mii de muncitori. Aşa cum a remarcat cunoscutul romancier spaniol Blasco Ibanez, in cartea care descrie călătoria sa în jurul lumii, „panamezii îşi reamintesc (se referă la un monument din oraşul Panama ridicat în amintirea constructorilor francezi ai canalului, n.n.) imprudenţa ucigaşă cu care inginerii francezi au început construcţia canalului".

Dar o imprudenţă la fel de fatală au dovedit-o şi fi-nanţatorii construcţiei. Puse in faţa noilor situaţii, care de fapt se rezumau la una singură: bani şi iar bani, băncile implicate au văzut cum capitalul iniţial s-a topit cu repeziciune. Atunci grupul s-a hazardat în tot felul de operaţii speculative, antrenînd şi stocurile de rezervă, inclusiv depunerile sau banii a sute de mii de francezi obişnuiţi, atraşi de mirajul profitului, la fel ca în Suez. Dar, din nefericire, aceste operaţiuni nu au deloc succesul scontat. Din contra ele au dus practic la o situaţie de faliment. Lovitura de graţie, prin panica ce a cuprins pe micii depunători şi acţionari, a fost moartea celui de care toţi âşi legaseră speranţele şi care garanta în ochii multora succesul final. Inginerul Ferdinand de Lesseps a murit în cursul unei epidemii contactate pe şantier. Cu aceasta, prin evenimentele care au urmat, s-a declarat falimentul societăţii canalului Pa-nama, iar scandalul care a urmat, prin ruinarea a zeci de mii de francezi etc, a rămas mult timp în amintirea francezilor ca „afacerea Panama".

Pe istmul centramerican lucrările au încetat complet. Jungla a început, aşa cum cu secole înainte acoperise oraşele toltecilor sau olmecilor, să acopere ceea ce mai rămăsese din acest şantier gigantic.

La începutul secolului XX a apărut însă un nou interesat în realizarea canalului. De data aceasta el era chiar guvernul celei mai mari puteri industriale a lumii, S.U.A. care,

253

angajîndu-se în construcţia sa, a înţeles să fie şi singurul care să profite din exploatarea acestuia.

Pentru succesul construcţiei şi-a luat însă, învăţînd şi din greşelile francezilor, toate măsurile. Mai întîi, pentru că guvernul columbian, căruia îi aparţinea acest teritoriu, a pus unele condiţii cu care guvernul S.U.A. nu a fost de acord. Ca urmare, la Washington, s-a decis sprijinirea unei mişcări de autonomie a teritoriului din nord. Noul stat apărut în 1903, Panama, a acordat fireşte drepturi depline guvernului S.U.A. În construcţia şi exploatarea canalului, inclusiv dreptul de extrateritorialitate, pe o fîşie de teren în jurul canalului, cu o suprafaţă totală de 1.400 km2. Concesiunea a fost acordată pînă la sfârşitul actualului secol.

Construcţia canalului a durat aproape 10 ani. Nivelul tehnicii la începutul secolului XX a fost, fireşte, altul decît în anii 1880, aşa că, deşi costisitoare şi dificilă, dificultăţile terenului au fost învinse prin soluţii tehnice impresionante şi astăzi. Avînd în vedere şi perspectiva creată de concesiunea exploatării, dar mai ales greşelile francezilor, au fost desfăşurate vaste lucrări pregătitoare şi ele extrem de costisitoare: asanarea mlaştinilor din jur, construirea unei reţele de canalizare şi filtrare a apei etc. Doi ani, din cei aproape zece ani cît a durat întreaga construcţie, au fost folosiţi pentru aceste lucrări pregătitoare. În anul 1914 canalul a fost dat în folosinţă. El a avut o contribuţie remarcabilă în lărgirea şi adîncirea pieţii mondiale. Distanţa dintre San Francisco şi New York, de exemplu, a fost redusă cu 80%, dar el a favorizat legăturile comerciale ale Europei cu statele sud-americane de pe coasta de vest, cu coasta de vest a Canadei şi, fireşte cu Extremul Orient. În ceea ce pri-veşte costul construcţiei, estimat la 350 milioane dolari (curs 1914), el a fost destul de rapid amortizat. Cînd Blasco Ibanez a ajuns în Panama, pe la începutul anilor 1930, după mărturia sa, beneficiul lunar adus de canal, dovadă a

254

intensităţii extraordinare a traficului, s-a ridicat la 2 miliarde dolari.

LUMEA A DEVENIT PARCĂ MAI MICĂ

Comerţul, tranzacţiile comerciale sau financiare, au dat o nouă dimensiune planetei. De acum, omul de afaceri trebuie să fie înainte de orice informat. Succesul unei tranzacţii, al unei afaceri, al unei operaţiuni de bursă sau de orice altă natură a depins tot mai mult de posibilitatea de a avea informaţii (economice etc.) cît mai complete şi, mai ales, cît mai rapide.

Dezvoltarea mijloacelor de comunicaţie a fost un proces destul de îndelungat, fiind realizat pe planuri multiple: de la modernizarea sistemului de poştă şi mesagerii pînă la reuşita transmiterii instantanee a cuvântului la distanţă, prin invenţia epocală a telefonului de către Abraham Bell (1876).

La începutul secolului primul sistem de poştă modern a fost realizat, în mod surprinzător, de contele Turn und Taxis, pe teritoriul german. Celelalte ţări au urmat aceeaşi evoluţie. Marea Britanie a fost prima ţară care a reuşit crearea unui sistem naţional de poştă şi mesagerii (1830). Pînă la mijlocul secolului XIX mai toate statele europene şi o mare parte din statele lumii au realizat un sistem similar. În acest context se poate aminti, tocmai pentru că reprezintă un fapt deosebit, e-misiunea primelor mărci poştale româneşti, purtînd semnul Moldovei (capul de bour) cu care nu au fost francate decît 5% din totalul scrisorilor şi care au devenit o raritate filatelică mondială.

Transmiterea cît mai rapidă, căci poşta obişnuită, de-pinzînd de calitatea drumurilor a fost încă mult timpi prea înceată pentru transmiterea unor informaţii economice, mai ales la mare distanţă, a fost o a doua direcţie principală de

255

modernizare. Pe la sfîrşitul secolului XVIII şi începutul celui următor a fost folosit telegraful optic. Nu cu ajutorul acestuia contele de Monte Cristo l-a ruinat pe baronul Danglars, ceea ce indică importanţa crescîndă a rolului jucat de informaţii în lumea afacerilor, mai ales în tranzacţiile de bursă? Prima realizare tehnică cu implicaţie revoluţionară în transmiterea de informaţii la distanţă a aparţinut unui american, T. Morse. Este vorba de telegraful magnetic (1844) care a fost, pînă la inventarea telefonului, şi chiar mult timp după aceea, în multiple domenii, singura modalitate de a asigura rapiditatea de transmitere a informaţiilor, cerută de ritmul tot mai alert al vieţii economice, sociale şi politice. Răspunzînd unei necesităţi deosebite, invenţia lui Morse a avut de la început un succes fulgerător. Ea a fost preluată mai întîi de marile societăţi feroviare din S.U.A., după care s-a răspîndit în mai toate ţările lumii. Chiar şi ţările rămase în urmă pe plan economic general şi-au realizat destul de timpuriu (pe la mijlocul secolului XIX) o reţea naţională de telegraf. Telefonia, inclusiv prin instalarea cablurilor transatlantice submarine, a încununat această evoluţie. Sistemul informa-ţional economic a fost îmbogăţit şi pe altă cale: presa. Creşte-rea numărului de cotidiene, apariţia unor ziare cu specific economic, ca de altfel şi pătrunderea informaţiilor, analizelor economice şi în ziarele cu caracter general sau politic, precum şi acordarea unui spaţiu din ce în ce mai larg reclamelor comerciale au transformat presa, agenţiile de presă create acum (cea mai celebră din calitatea serviciilor fiind agenţia Havas), în surse extrem de prompte, precise şi bogate de informare economică.

Oricum toate aceste realizări au „micşorat" lumea. Omul de afaceri, fie că era din Londra, Berlin, Paris sau din New York, a putut afla, şi era obligat să afle şi să cunoască permanent pulsul afacerilor la nivel global. Tranzacţiile se puteau încheia acum dintr-un capăt la altul al lumii, printr-un

256

simplu mesaj telegrafic sau printr-un telefon. Se înţelege că toate acestea au contribuit la extinderea deosebită a pieţii mondiale, atît a celei comerciale, cît şi a celei financiare.

O „DEMOCRATIZARE" A COMERŢULUI MONDIAL

Procesul revoluţiei industriale şi industrializarea au avut un impact deosebit asupra diviziunii internaţionale a muncii. S-a produs o delimitare mult mai precisă între grupul de ţări care au înregistrat o revoluţie industrială şi au fost avansate pe drumul industrializării şi restul statelor lumii, producătoare de materii prime şi produse agro-alimentare, ele însele, prin opţiunile de strategie economică şi alte tradiţii, mai mult sau mei puţin obiective, aflîndu-se la diferite niveluri de dezvoltare industrială. În aceste condiţii, schimburile comerciale au avut tot mai mult un caracter obligatoriu, posibilitatea unei dezvoltări autarhice, bazată numai pe sursele propriei economii, devenind de acum înainte nu numai foarte limitată, dar şi un nonsens economic.

Deşi datele globale nu sînt complete, majoritatea au-torilor înclină spre părerea că începînd din al treilea sfert al secolului XIX pînă la primul război mondial s-a înregistrat cea mai rapidă creştere a volumului comerţului exterior din istoria economică a lumii. Comerţul mondial a deservit o cerere din ce în ce mai largă, ceea ce a dus la aşa numita „democratizare" a comerţului mondial.

A crescut în acest fel şi posibilitatea unor reglementări internaţionale ale schimburilor comerciale atît pe plan bilateral, cît şi multilateral, multilateralitatea fiind specifică mai ales perioadei de apogeu al liberului schimb în Europa. Comerţul exterior, exportul mai ales, s-a transformat astfel într-un factor esenţial al creşterii economice, iar pentru unele ţări, care din diferite motive au avut o piaţă internă

257

slabă, sau au avut un surplus real de produse, fie agricole, fie materii prime, exportul şi deci conjunctura pieţii externe au devenit chiar decisive pentru dezvoltarea lor economică.

O analiză a structurii sistemului comercial mondial arată o evidentă supremaţie a Europei occidentale. Toate drumurile comerciale au mers către, sau au plecat din Europa occidentală. În cadrul acesteia Marea Britanie a jucat rolul unei adevărate plăci turnante a comerţului mondial. Docurile şi antrepozitele Londrei cuprindeau practic tot ceea ce producea lumea la acea dată.

Să dăm numai cîteva exemple. În 1907 aici a sosit 48% din producţia mondială de fructe tropicale, 42% din producţia de carne, 41% din cea de cereale etc. Ţara liberului schimb, Marea Britanie a importat cereale din S.U.A., Canada, Argentina, carne şi produse din carne din S.U.A., Argentina, Olanda, Danemarca, Germania etc. ceai din India, Ceylon, China, Japonia, zahăr din Germania, Caraibe, Antile, Brazilia etc, lînă din Australia, Noua Zeelandă, Argentina etc, cafea din Brazilia, Africa ş.a.md. Numeroase ţări şi-au bazat dezvoltarea economică pe legăturile cu piaţa britanică. Acest caz practic unic în istoria comerţului mondial (ca dimensiune Şi diversitate), fireşte că exprimă în subsidiar ceea ce am amintit mai înainte, dependenţa marcantă a Marii Britanii de exterior.

În ceea ce priveşte Marea Britanie se înţelege că imensele cantităţi de produse agro-alimentare nu au fost desfăcute numai pe piaţa britanică, ci o parte din ele (cereale, produse tropicale etc.) au fost reexportate pe continent, aşa cum au procedat, de exemplu, Belgia şi Olanda cu cerealele româneşti, Belgia fiind după 1900 cea mai mare importatoare de cereale din România.

Franţa şi Germania nu au atins acelaşi grad de de-pendenţă de importuri ca Marea Britanie, totuşi poziţia lor în comerţul mondial a fost puternică, contribuind şi ele la

258

asigurarea ,,apogeului Europei" cum a fost caracterizată perioada dintre 1870-1914. De subliniat însă, că dintre cele trei mari puteri economice, Germania a fost cea mai puternic implicată în schimburile comerciale intraeuropene.

„VRAJA" LIBERULUI SCHIMB S-A DESTRĂMAT ÎN ANII 1870

În 1860 s-a încheiat tratatul comercial franco-britanic, pe o perioadă de zece ani. Bazat pe principiile liberului schimb, aplicând principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate, acest tratat a servit drept model pentru mai toate ţările europene. A început astfel o etapă de generalizare a principiilor liber-schimbiste în relaţiile comerciale dintre state. Ca într-o adevărată vrajă, ţările europene mari sau mici au fost atrase într-un sistem general european de liber schimb, bazat pe un număr impresionant de convenţii şi tratate comerciale. În frunte s-a aflat Italia care a încheiat 24 de astfel de tratate si convenţii, urmată de Belgia şi Franţa cu cîte 19, Germania cu 18, Austro-Ungaria cu 18 (printre care o convenţie şi cu România, care în momentul încheierii nu era încă un stat independent) etc. Marea Britanie, iniţiatoarea acestei politici, a încheiat numai 8 astfel de înţelegeri (de altfel nici nu avea nevoie de mai multe, avînd în vedere că cea mai mare parte din comerţul său exterior s-a desfăşurat în afara Europei, în primul rînd cu sistemul său colonial). Dintre marile puteri economice ale lumii, este drept însă din afara Europei, doar S.U.A. nu a agreat doctrina free-trade-ului.

Cazul S-U.A. impune o atenţie specială. Dezvoltarea economică în timpul revoluţiei industriale a dus spre sfîrşitul perioadei respective la delimitarea a două zone social-economice distincte. Pe de o parte Sudul cu o economie bazată pe o agricultură organizată pe mari domenii

259

puse în valoare de munca sclavilor negri, iar pe de altă parte Nordul cu o economie predominant industrială.

Între cele două părţi ale uniunii federale contradicţiile s-au acumulat permanent. La mijloc nu a fost numai problema abolirii sclaviei, ci un complex de factori economici, politici, mentali. Noi nu ne vom opri decît asupra diferenţelor importante între Sud şi Nord în ceea ce priveşte politica economică de urmat.

Sudiştii au susţinut cu energie liberul schimb. Motivul este lesne de înţeles: plasarea nestingherită a produselor lor agricole, mai ales a bumbacului, pe piaţa europeană (în primul rînd în Marea Britanie), şi obţinerea în schimb în condiţii de ieftinătate relativă a maşinilor şi utilajelor de care ar fi avut nevoie.

Nordiştii legaţi strîns de interesele unei industrii în permanentă expansiune s-au arătat de la început partizani convinşi ai necesităţii de a proteja piaţa internă, o piaţă internă imensă, pentru produsele industriei proprii, putînd prelua, în acelaşi timp, şi produsele agriculturii din Sud sau Centru.

Victoria Nordului în războiul de secesiune a însemnat deci şi victoria definitivă a politicii proteoţioniste ca politică comercială caracteristică S.U.A. pînă astăzi.

Iată, însă, că pe la începutul anilor 1870, nori negri au început să se adune pe cerul senin al liberului schimb. Invazia cerealelor americane a declanşat o lungă depresiune economică (1873-1895) şi a creat o stare de tensiune, de disconfort economic prelungit, în multe ţări. Fireşte, ca de obicei, s-au căutat şi s-au dat explicaţii; diferiţi factori au fost incriminaţi, pînă cînd, la un moment dat, s-a găsit, într-o unanimitate ovasigenerală, ceva ce a părut a fi adevăratul, dacă nu chiar singurul vinovat, în concepţia economiştilor şi guvernelor vremii: liberul schimb. Numai el, se spunea acum, permiţînd pătrunderea nestingherită de produse străine pe

260

piaţa internă, a creat această situaţie de criză ! Ţapul ispăşitor fusese deci găsit. Dar ce să pui în locul

lui? Atunci cercurile de decizie, atît cele economice, cît şi cele politice şi-au adus aminte de o doctrină, pusă la punct de cîţiva economişti germani care, printre altele ceruseră ca statele să treacă la o protejare a pieţii interne cu un sistem de taxe vamale, cît mai ridicate. În acest fel s-ar fi eliminat pătrunderea mărfurilor străine, iar producţia autohtonă s-ar fi putut dezvolta nestingherită (Marx a numit protecţio-nismul „o creare artificială de industriaşi"). În plus, taxele vamale ar fi asigurat statului venituri ridicate, ce ar fi putut fi folosite şi pentru sprijinirea dezvoltării generale a statului. Ideile protecţionismului au fost considerate salvatoare. „Vraja" liberului schimb s-a destrămat cu repeziciune. Într-un răstimp relativ scurt toate statele europene (cu excepţia Marii Britanii, Olandei şi Danemarcei, ultimele două fixînd doar la unele produse taxe vamale extrem de mici) au trecut, cu arme şi bagaje, în tabăra protecţionismului.

Rezultatul? O creştere puternică a taxelor vamale. Campioana a fost Rusia, urmată apoi de Spania, Germania, S.U.A., Franţa ş.a.m.d. Între 1875-1895, deci chiar într-o perioadă economică nefavorabilă, taxele vamale au crescut cu 200%, prefigurînd parcă măsurile similare adoptate în anii Marii Crize din 1929-1933, care s-au dovedit atît de ineficiente, dacă nu chiar greşite.

Spre sfârşitul secolului, s-a produs o anumită diminuare a taxelor vamale, apărînd şi punîndu-se în practică sistemul protecţionismului diferenţial, cu tarife vamale minimale şi maximale, în funcţie de produs şi de existenţa sau inexistenţa unor înţelegeri pe plan comercial între ţările respective. De asemenea se împrumută de la liberul schimb şi clauza naţiunii celei mai favorizate. În aceste condiţii s-a preferat în locul multilateralismului tot mai mult bilateralismul. Pe aceste baze s-au desfăşurat schimburile comerciale pînă la

261

primul război mondial, protecţionismul vamal devenind însă politică comercială mondială.

PRIORITĂŢI FRANCEZE ÎN COMERŢUL CU AMĂNUNTUL

Procesul de modernizare a cuprins aşa cum de altfel era şi normal şi modul de organizare al comerţului interior, în primul rînd cel cu bunuri de consum, care au reprezentat majoritatea mărfurilor în circulaţia pe piaţa internă.

În anii 1820 o primă inovaţie: apariţia în Marea Britanie a unor magazine practicînd etalarea liberă a mărfurilor, cu preţuri mai accesibile. Dar adevărata „revoluţionare" a tehnicilor de desfacere a mărfurilor s-a produs în Franţa. În comerţul cu textile şi confecţii, la Paris, au apărut nişte magazine cu totul neobişnuite: de mari dimensiuni, organizate pe raioane specializate, vînzarea făcîndu-se la preţuri unice. Comercianţii din Paris au privit cu mare neîncredere acest nou sistem de comerţ cu amănuntul. Majoritatea pronosticurilor prevedeau un faliment rapid. Dar realitatea a fost alta: cifra de vînzare a crescut vertiginos, dînd o lovitură puternică prăvăliilor tradiţionale. Ca urmare, noile magazine se înmulţesc, mai ales la Paris: „Pygmalion". „Le Petit Thomas", "Les deux Margots", „Les trois quartiers", „Le diable boiteux", „La belle jardiniere".

A fost doar un prim pas, însă important, care a arătat că unul din cele mai conservatoare sectoare economice, comerţul cu amănuntul, putea fi şi el modernizat pe plan organizatoric, cu mare succes financiar. Proprietarul magazinului „Bon marche", un oarecare Boucicault a mers şi mai departe. El a trecut la sistemul de preţuri unice şi accesibile cu un profit comercial minim (de 5%), a introdus sistemul cointeresării vînzătorilor în cifra de afaceri a magazinului. Mai mult decît atît a introdus în practica

262

curentă şi primirea mărfurilor refuzate de clienţi pentru unele defecte observate ulterior şi înlocuirea lor cu altele sau rambursarea banilor. Stocurile de mărfuri rămase nevîndute la sfîrşit de sezon au fost puse în vînzare la preţuri mai mici, ceea ce se repeta la magazinul său de trei-patru ori pe an. Tot el a aplicat alte idei noi: tipărirea şi publicarea de cataloage de mărfuri, răspîndite în întreaga Franţă, pe baza cărora erau făcute comenzile livrate direct la domiciliu. A organizat de asemenea un corp de comis-voiajori dinamici care au acţionat în întreaga ţară. Fireşte toate acestea au implicat riscuri şi cheltuieli, dar Boucicault se pare că a simţit perfect pulsul şi direcţia de evoluţie a pieţii. Aşa că în timp ce era aşteptat falimentul lui, cifra sa de vînzare a avut creşteri uluitoare: de la circa 7 milioane franci în 1863, la 130 milioane în 1893! Nu este deci de mirare că magazinul său a servit ca model nu numai în Franţa (Le printemps, La bonne samaritaine etc.), dar şi în Marea Britanie (celebrele „Harrod's", "Maple", "Whiteley" etc.) şi chiar dincolo de Atlantic, în S.U.A.

Tot Parisul a dat tonul modernizării şi într-un sector mult mai dificil decît textilele sau confecţiile: comerţul alimentar. Se ştie, şi în multe ţări aşa s-a menţinut mult timp, acest comerţ a fost asigurat de băcani, care, de altfel, nu au avut, în rîndul consumatorilor urbani sau rurali, un renume prea bun, datorită unor practici necinstite, mai ales pe seama celor cu venituri mai modeste. În plus, băcăniile au fost mult timp magazine mici, simple prăvălii, cu o etalare defectuoasă, cu condiţii necorespunzătoare de păstrare a alimentelor etc. Un băcan din Paris, numit Pottier, vine însă cu o serie de „invenţii" care au modificat radical condiţiile comerţului alimentar. El a pornit de la două realităţi ale pieţii de produse alimentare: a) cumpărăturile se fac practic zilnic, iar cererea cea mai intensă vine din partea maselor populare; b) oferta de mărfuri, sub aspectul condiţiilor de păstrare igienică şi al

263

preţurilor, a rămas extrem de deficitară. Obţinînd credite importante de la cîteva bănci, Pottier a înfiinţat în fiecare din cartierele populare ale Parisului filiale, în aceleaşi condiţii de desfacere cu cele ale magazinului central. A introdus un sistem de preţuri fixe cu un profit comercial minim. De asemenea, pentru a cîştiga încrederea clienţilor a introdus şi el regula - deşi la produsele alimentare era mult mai riscant - reprimirii mărfurilor refuzate de clienţi pentru defecte de calitate, a controlat atent comportarea "vânzătorilor care au fost implicaţi şi ei în beneficiile magazinului, cu o cotă-parte. Pentru a spori vînzările, a organizat desfacerea mărfurilor alimentare la domiciliu, indiferent de cantitatea solicitată; pentru aceasta a pus la punct un sistem de trăsurici foarte uşoare, devenite, de altfel, extrem de populare în întreg Parisul. A creat în jurul Parisului o reţea de depozite, cu care a ţinut legătura prin porumbei călători. Astfel, magazinele Pottier au devenit dominante pe piaţa alimentară a Parisului, iar după modelul său s-au înfiinţat astfel de magazine şi în unele oraşe mai mari ale Franţei, precum şi în Marea Britanie (binecunoscutele „Lipton's şi „Lyon's"). Au apărut astfel „Marile magazine", cu condiţii de desfacere a mărfurilor net superioare micilor prăvălii. Succesul deosebit pe plan financiar s-a bazat pe un calcul eficace: preţuri mici, promovarea unui profit minim care să conducă la mărirea substanţială a vînzărilor. Lovitura dată micilor comercianţi a fost foarte puternică. De fapt, Marile magazine au răspuns mai bine momentului trecerii la consumul de masă pentru o serie de bunuri de consum (textile, confecţii, alimente), forţînd în acelaşi timp, această trecere.

O dezvoltare deosebită a noului tip de magazine s-a înregistrat în S.U.A. Preluînd tehnicile europene, de obicei prin „filieră engleză", marile magazine, care au apărut pe piaţa americană, au avut şi un aport propriu. Vînzările la preţuri unice sau vînzarea mărfurilor depăşite de modă,

264

ducînd la o totală înnoire a stocurilor de cîte 4-5 ori pe an, s-au aplicat în cîteva magazine din New-York încă din deceniile 3-5 ale secolului trecut.

Pe aceste baze au apărut astfel de magazine în mai toate marile oraşe ale S.U.A. Aşa au fost „John Maker" în Philadelphia, „Marshall Field and Co." la Chicago, „Sears und Roebuck" etc. Interesant este faptul că marile magazine americane au folosit de timpuriu, într-un mod sistematic şi la un nivel neatins de magazinele europene, reclama comercială. De asemenea, tot spre deosebire de cele europene, mai ales de cele franceze, ele s-au organizat aproape de la început pe principiile unei întreprinderi economice, în majoritatea cazurilor fiind vorba de societăţi anonime de acţiuni.

Însă o invenţie americană s-a impus decisiv pe piaţă. Este vorba de introducerea vînzărilor pe credite, sau altfel spus, vînzarea în rate. Efectul acestui nou fel de comerţ a fost extraordinar asupra vînzării bunurilor de consum de uz îndelungat: mobilă, automobile etc. Stimularea consumului pe această cale, care de altfel poate ascunde şi primejdii pentru consumatorul obişnuit mai ales în perioadele de criză şi de restrîngere a pieţii, a determinat însă un avînt deosebit al cererii specifice şi implicit al ramurilor industriale producătoare de astfel de bunuri de consum. Procesul s-a consolidat în perioada interbelică, atunci cînd vor apărea atît avantajele, cît şi dezavantajele acestui sistem. Deocamdată el s-a aliat acum la începuturi, şi a contribuit la promovarea unui comerţ activ, mai ales la mobilă, pînă atunci un sector stagnant, neimportant. În fine, tot în S.U.A. s-au organizat şi primele mari magazine universale, aşa numite (mai tîrziu) super market, primul dintre acestea a aparţinut lui G.H. Hartford şi a fost înfiinţat la New York la începutul perioadei anilor 1860.

265

UN ALT ELEMENT ESENŢIAL AL PIEŢII MONDIALE: PIAŢA FINANCIARĂ

Deşi, aşa cum am văzut, o circulaţie internaţională a capitalurilor s-a înregistrat încă din secolele precedente, intensificîndu-se în prima parte a secolului XIX; totuşi, în a doua jumătate a secolului, s-a ajuns la ceea ce se numeşte exportul de capital. Într-adevăr numai prezenţa permanentă şi sistematică a plasamentelor externe a putut să ducă la crearea unei adevărate pieţe mondiale financiare, devenită element esenţial al pieţii mondiale capitaliste.

Exportul de capital a fost o trăsătură distinctă a ac-tivităţii economice internaţionale. Pentru aceasta fuseseră deja împlinite ambele condiţii care au asigurat existenţa si a acestui nou tip de piaţă: cererea si oferta. În ceea ce priveşte cererea, ea a provenit atît din necesităţile unor ţări rămase în urmă şi care au dorit să-şi realizeze propriul lor efort de modernizare, cît şi din intensificarea schimburilor comerciale mondiale, din necesitatea de înfiinţare a noi puncte comerciale, a modernizării sistemului de transporturi şi de comunicaţii etc.

Problema ofertei trebuie privită însă mai nuanţat. Pe de o parte, ea a fost formată dintr-un evident surplus apărut în cursul dezvoltării economice în unele ţări avansate pe drumul industrializării, precum Marea Britanie, exemplul cel mai clar, şi, mai tîrziu, Germania. Pe de altă parte, oferta externă de capital a aparţinut şi altor ţări cu tradiţii mai îndelungate în operaţiunile externe, precum Olanda şi mai ales Franţa, fără să avem de a face şi în aceste cazuri cu un surplus real de capital, ci doar cu o orientare spre activităţi mai profitabile decît investiţiile interne. De fapt s-a produs, în Europa mai ales, ceva similar modului cum se propagă cercurile concentrice într-un lac unde s-a aruncat o piatră.

266

Din "punctul central" (al surplusului de capital) s-au plasat, în afară, în goana după profituri, capitaluri. Primul „val" a antrenat un al doilea, extins spre exterior, fără ca în mod necesar să fi existat surplus de capital ş.a.m.d. Astfel Austro-Ungaria, deşi a primit masiv „valul" de capitaluri: franceze, britanice, germane, a exportat capital, într-un al doilea „val", spre sud-estul Europei. Acelaşi lucrul se poate spune şi despre Italia şi chiar Rusia, care a depins strict de capital străin, dar, a exportat totuşi capital propriu, (un al treilea „val"), în zonele asiatice. Dar fireşte nu se poate vorbi despre ele ca ţări exportatoare de capital, ca de altfel nici despre S.U.A. Este drept că spre sfîrşitul secolului XIX au apărut plasamente externe ale S.U.A., mai ales în Mexic şi America Centrală, care au fost estimate la 2,3 miliarde franci în 1914, dar, de fapt, S.U.A. a fost o mare importatoare de capital, cu un total depăşind 8 miliarde franci. (Cea mai mare parte din sistemul său feroviar s-a realizat prin contribuţia capitalului străin, mai ales britanic).

Practic, pînă la primul război mondial au existat trei mari ţări exportatoare de capital: Marea Britanie, Franţa, Germania, căci din totalul plasamentelor externe pe piaţa mondială în anul 1913, 76% au aparţinut acestor ţări (43% au aparţinut Marii Britanii, 20% Franţei, 13% Germaniei) restul de 24% împărţindu-se între Belgia, Olanda, Elveţia etc.

Cel mai mare exportator a fost aşadar, indiscutabil, Marea Britanie. Intrările invizibile de capital i-au asigurat un permanent excedent al balanţei de plăţi, prin care s-a putut acoperi în mod substanţial deficitul tot mai marcant al balanţei comerciale (nu trebuie uitat însă nici că veniturile aduse de flota sa comercială prin navlosiri, ca şi asigurările maritime au reprezentat aproape jumătate din totalul intrărilor invizibile de capital).

În prima jumătate a secolului, totalul exportului britanic de capital a fost estimat la circa 200 milioane lire sterline,

267

pentru ca între 1850-1873 să crească la 1 miliard lire sterline. După o perioadă mai puţin favorabilă în anii 1870, s-a produs o reluare sporită a acestui export în anii 1880. În preajma primului război mondial s-a estimat acest export la 4 miliarde lire sterline, sumă care, aşa cum am văzut, a reprezentat 43% din totalul plasamentelor externe mondiale.

După ce, pînă prin anul 1870, direcţia principală a ex-portului britanic de capital a fost reprezentată de ţările din vestul şi centrul Europei, capitalul britanic participînd la primele faze ale revoluţiei industriale din Franţa, Germania etc, după această dată, de fapt în etapa cea mai intensă a exportului său de capital, direcţia principală a devenit continentul american, precum şi imperiul său colonial, cu precădere India, Canada. Africa de Sud. Astfel în 1914, 47% din investiţiile britanice au mers către imperiul colonial (cele mai mari amplasamente avîndu-le Canada), după care au urmat S.U.A. si Argentina (de altfel una din marile partenere comerciale ale Marii Britanii), cu cîte 20% fiecare.

Structura exportului britanic a variat întrucâtva în tot acest răstimp. Astfel marea majoritate a capitalurilor exportate înainte de 1870 a fost formată din investiţii în construcţii feroviare; după 1870, au apărut şi alte forme de export de capital: împrumuturi pe termen scurt, unde de altfel Marea Britanie a deţinut monopolul pe piaţa financiară, precum şi împrumuturi guvernamentale. În 1914 totuşi 40% din totalul exportului britanic de capital a fost format tot din investiţii în căile ferate; deşi chiar şi din cele 30% cît au reprezentat împrumuturile guvernamentale şi municipale, o parte a fost destinată tot pentru construcţia de căi ferate; nu-mai 10% au fost investiţii industriale propriu-zise (în industria extractivă etc).

Exportul francez de capital a jucat şi el un rol esenţial pe piaţa financiară. În 1914 o şesime din avuţia sa naţională s-a aflat în afara graniţelor ţării. Băncile franceze, avînd în frunte

268

mai ales „bănci de familie", cu o tradiţie mai veche în operaţiuni externe - în centrul lor s-a aflat Banca Rotschild, cea mai importantă din reţeaua de bănci creată în întreaga Europă de cei 7 fraţi Rotschild - au preferat acest export de capital, deşi astfel s-au deturnat importante fonduri de la efortul propriu de investiţii. În 1914 cunoscutul om politic francez, A. Briand, deplîngea faptul că: „aurul Franţei aleargă prin arterele Europei", deşi etapa de maximă intensitate a exportului de capital francez a fost înregistrată în anii de sfîrşit ai deceniului 9, după care s-a produs o scădere relativă a acestuia. Ca structură el a fost format cu precădere din investiţii industriale şi, într-o proporţie mai redusă din împrumuturi guvernamentale pe termene lungi. Cea mai mare parte din exportul francez de capital, circa 60% a mers către Europa, şi mai ales Europa de est, de fapt în Rusia, unde s-a aflat un sfert din totalul investiţiilor externe franceze. Dezvoltarea industrială a Rusiei după 1890 s-a realizat practic cu capital francez (şi belgian). După 1900 s-au făcut şi unele plasamente financiare în imperiul său colonial (mai ales în Maghreb), dar la dimensiuni reduse.

Exportul german a apărut ceva mai tîrziu, spre sfîrşitul secolului XIX şi s-a menţinut la un nivel relativ scăzut, în comparaţie cu cele două mari exportatoare de capital. În anul 1914 doar 1/16 din avuţia sa naţională a fost cuprinsă în exportul de capital. Întîrzierea Germaniei din acest punct de vedere se explică fireşte, în primul rînd, datorită propriei acumulări interne (a fost nevoie de sprijinul capitalului străin şi al statului pentru susţinerea industrializării), dar şi a ritmului rapid al industrializării. În plus, băncile germane au menţinut permanent o dobîndă mai ridicată decît a celor franceze sau britanice în acordarea de împrumuturi externe. De aceea, ca structură, au fost preferate mult timp creditele comerciale, acordate pentru cumpărarea de mărfuri germane si de finanţare a exportului german de mărfuri. Mai tîrziu s-a

269

acordat un loc mai important investiţiilor industriale şi, mai ales, împrumuturilor de stat. Direcţia sa principală a fost tot în Europa, dar cu precădere Europa Centrală şi de sud-est, acolo unde prezenţa capitalului franco-britanic a fost mai slabă. De asemenea, a penetrat şi în Orientul mijlociu, iar după 1900 a făcut unele investiţii în imperiul său colonial (superioare celor franceze, dar inferioare celor britanice). Însă o pondere deosebită a avut exportul de capital pe continentul american, cu un procent de 34% din total, atît în S.U.A., cît mai ales în America Latină (Brazilia, Argentina, Chile etc).

În ceea ce priveşte efectele generale ale exportului de capital, problema este complexă şi necesită o abordare nuanţată. Nu este scopul nostru de a face o astfel de analiză adîncită, dar trebuie să atragem totuşi atenţia asupra cîtorva aspecte ce merită să fie reţinute pentru a înţelege corect fenomenul. În primul rînd, cred că a reieşit clar, pînă acum, că avem de a face cu un fenomen general, caracteristic tuturor ţărilor lumii, mai mari sau mai mici. Cu excepţia Marii Britanii, toate celelalte state au folosit capital străin într-o proporţie mai mare sau mai mică, un timp mai lung sau mai scurt. Desigur rolul şi locul acestuia a fost diferit de la ţară la ţară, însă utilizarea capitalului străin nu trebuie considerată ca un rău în sine. Este la fel de evident că, din India pînă nu s-ar fi putut realiza construcţia de căi ferate fără utilizarea acestui capital, ca de altfel şi punerea în valoare a unor resurse, altfel dificil, dacă nu imposibil de valorificat prin forţe proprii.

Problema a fost însă cea a rezultatelor generale ale penetrării acestui capital în diferite economii naţionale. Desigur, chiar dacă Germania sau Franţa, Japonia, S.U.A., Belgia, Olanda, Suedia etc. au folosit capital străin, el şi-a manifestat, aici s-ar putea spune, consecinţele relativ pozitive ale utilizării sale. Dar în restul ţărilor într-adevăr, aici se află

270

esenţa problemei. În marea majoritate a cazurilor ceea ce au obţinut aceste ţări prin importul de capital a fost mult mai puţin decît ce au oferit. În cel mai bun caz capitalul străin a creat o enclavă capitalistă într-o economie şi o ţară înapoiată. Putem exemplifica această situaţie cu India. Construcţia căilor ferate aici (ca şi în Africa de Vest sau America de Sud) a fost făcută în primul rînd pentru a permite britanicilor să aibă un acces facil în întreaga ţară pentru propriul lor interes. Dar ele, ca de altfel toate investiţiile britanice făcute în India, nu au fost suficiente pentru a împinge economia acesteia pe calea modernizării şi a unei creşteri economice susţinute (de altfel, aici, britanicii nu au urmărit acest scop). Dar sînt destule exemple similare, inclusiv în Europa.

În acest fel s-a creat, de fapt, în mai toate aceste cazuri, primejdia unei dependenţe economice faţă de capitalul străin, într-o proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie de condiţiile specifice, şi care, în unele situaţii, a dus şi la o dependenţă politică extrem de periculoasă pentru interesele proprii ale ţării respective.

„EXPLOZIA ALBĂ" SAU FORMAREA UNEI PIEŢE MONDIALE A FORŢEI DE MUNCĂ

Poate cea mai impresionantă evoluţie înregistrată de secolul XIX şi una din cele mai spectaculoase transformări, la nivelul mondial, a resurselor productive a constituit-o marea emigraţie europeană spre Lumea Nouă. A fost o adevărată „explozie albă", cum a fost denumită, fără precedent în întreaga istorie universală, prin proporţiile sale deosebite. Între 1820-1930 totalul emigrării internaţionale (inclusiv cea asiatică) s-a ridicat la circa 62 milioane de oameni.

În 1850 cele două Americi au reprezentat circa 5% din populaţia lumii şi 30% din suprafaţa agricolă a lumii, iar

271

Europa şi Asia au reprezentat 85% din totalul populaţiei lumii şi 40% din suprafaţa sa agricolă. Marea mişcare emigraţionistă a realizat în bună măsură (deşi în 1930, Eurasia a continuat să deţină încă 80% din populaţia lumii, însă numai greutatea blocului chinez a fost cea care a menţinut aceeaşi situaţie), o redistribuire mai armonioasă a forţelor productive, asigurînd o ocupare mult mai echilibrată a spaţiului.

Între 1821-1921, în S.U.A. au venit 45 milioane de oameni, care au dat un spor migratoriu de 24 milioane de oameni. În America de Sud, cam în aceeaşi perioadă, au venit peste 14 milioane de oameni. Un număr ceva mai mic au ajuns (şi rămas) în Canada, Australia, Noua Zeelandă.

De la 200.000 plecări pe an în prima jumătate a secolului s-a ajuns, ca, după 1900, să se înregistreze numai din Europa, 1 milion de plecări pe an. Intensitatea mai slabă din prima jumătate a secolului XIX s-a datorat unor cauze obiective: pe de o parte creşterea demografică nu atinsese punctul maxim critic, iar pe de altă parte zonele de emigrare au fost în mare parte necunoscute sau inaccesibile datorită dificultăţilor de transport. Pe măsură ce informaţiile despre ele au devenit tot mai numeroase, iar cunoaşterea lor a fost mai amplă, în timp ce modernizarea transporturilor maritime sau pe uscat a facilitat deplasarea fără primejdii a persoanelor, intensitatea emigraţiei a crescut. În plus, acum s-a înregistrat, mai ales în ţările rămase în urmă, o creştere puternică a populaţiei atingîndu-se un punct critic, mai ales că structurile generale economice nu au fost pregătite pentru a recepta acest surplus de populaţie. Dar, desfiinţarea relaţiilor feudale din agricultură a permis o circulaţie mult mai liberă a persoanelor.

Cauza esenţială a emigraţiei a fost, însă, indiferent de alţi factori care au dimensionat-o şi ponderat-o, sărăcia, ca urmare a creşterii pauperităţii maselor muncitoare: în

272

primul rînd ţărănimea, dar şi lucrătorii industriali, mici meseriaşi sau mici negustori, datorită accentuării gradului de exploatare capitalistă. Toţi aceşti dezmoşteniţi ai unei societăţi nedrepte au fost obligaţi să se îndrepte spre ţările Lumii Noi, sperînd cu toţii că, în acest fel, viaţa lor va cunoaşte o îmbunătăţire.

Emigranţii, deşi rezultat al adîncirii contradicţiilor capitalismului, au fost însă purtătorii acestor contradicţii, astfel că fenomenul de emigrare din secolul XIX a contribuit, din acest punct de vedere, la generalizarea relaţiilor capitaliste la nivel global. Ca urmare, pentru cvasitotalitatea acestor emigranţi visul unei îmbogăţiri sau chiar numai a unei îmbunătăţiri semnificative a situaţiei lor materiale, a rămas de fapt, o simplă iluzie, după care de altfel au alergat toată viaţa.

De altfel numărul cel mai mare de emigranţi, ca o dovadă a celor spuse mai sus, a provenit tocmai din acele zone ale Europei care au fost fie permanent, fie la un moment dat, rămase în urmă, şi unde, pauperizarea capitalistă s-a manifestat cu maximă virulenţă.

Astfel în secolul XIX din ansamblul emigraţiei britanice, cea mai mare intensitate a avut-o cea irlandeză. De ce? Pe lîngă consecinţele recoltei catastrofale ele cartofi din anii 1846-1348, care a dus la apariţia foametei pe insulă, emigraţia a fost determinată de asuprirea socială şi economică exercitată de moşierii englezi asupra ţărănimii irlandeze, deposedată de pămînturi, supusă, în plus, şi la alţi factori de segregare pe plan socio-politic. Emigraţia germană a fost intensă tocmai în etapele în care nu se definitivase procesul de industrializare, rînd ţărănimea sau lucrătorii germani au trecut prin mari dificultăţi economice, datorită acţiunii legilor pieţii capitaliste. Acelaşi lucru, si poate la nivelul cel mai înalt. l-a reprezentat, emigraţia italiană, cea mai intensă din Europa, provenită din Italia de sud, deci

273

regiunea cea mai slab dezvoltată pe plan economic, iar emigraţia din Europa de est şi sud-est a fost reprezentată mai ales de minorităţile asuprite din cele două imperii multina-ţionale: Imperiul austro-ungar şi Imperiul rus.

Din punct de vedere strict economic, valoarea emigraţiei a fost dată de influenţa ei asupra creşterii economice a ţărilor care au primit-o. Unii autori, mai ales din S.U.A., tind să minimalizeze rolul jucat de emigraţie în dezvoltarea şi consolidarea economico-socială a S.U.A., aecentuînd mai ales rolul creşterii populaţiei pe seama propriului spor natural. Putem considera desigur, aşa cum am arătat deja, că sporul natural a fost determinant, dar ar fi incorect sub raport ştiinţific, dacă nu s-ar acorda un loc semnificativ, cel puţin sporului migratoriu. În fond emigranţii au asigurat caracteristicile necesare unei mişcări a populaţiei sănătoase, în primul rînd sporului natural ridicat. Fără emigraţie ritmul creşterii populaţiei ar fi fost mai slab, limitîndu-se deci şi dezvoltarea economică globală. S-a estimat că fără emigraţia de după 1870 (cea mai importantă) populaţia americana ar fi fost în 1920 mai mică cu 12,5%, iar forţa de muncă cu 14%. Prin urmare, resursele ţării ar fi trebuit să mai aştepte, pentru a fi puse în valoare, la nivelul înregistrat la acea dată. Mai mult decît atît, desfăşurarea emigraţiei în valuri - fiecare val fiind mai mare decît cel precedent - a funcţionat ca un stimulent enorm exercitat asupra întregii economii. De aceea nu a fost deloc întîmplător faptul că etapele de maximă inten-sitate ale creşterii economice au coincis tocmai cu valurile de intensificare a emigraţiei.

În alte ţări, emigraţia a avut un efect şi mai puternic, sau mai bine zis, mai evident, indiscutabil. Rata natalităţii a fost direct influenţată şi aici de noii veniţi, determinînd creşterea populaţiei. Numai prin acest fenomen de emigraţie s-a putut ocupa într-o proporţie mai buna spaţiul nepopulat din aceste ţări, putîndu-se susţine o dezvoltare economică mai

274

substanţială. Astfel Argentina, Brazilia, Australia, Noua Zeelandă, Canada etc. pornind de la niveluri neimportante de populaţie, în raport cu întinderea suprafeţei lor, au ajuns să aibă o populaţie capabilă să asigure o piaţă internă şi un po-tenţial de forţă de muncă suficient. Este adevărat că, în acelaşi timp, pînă la primul război mondial în toate aceste ţări (şi chiar şi în S.U.A.) nu s-a produs decît o ocupare minimă a spaţiului. De aceea contrastul dintre puţinătatea pămîntului din ţările din care au plecat şi abundenţa acestuia în noile ţări, a constituit mult timp un factor impresionant pentru emigranţi hrănind la fel de mult timp procesul emigraţiei.

Capitolul 11

UN SISTEM MONETAR CARE A CREAT NOSTALGII

ECOLUL XIX a avut meritul de a fi înregistrat şi per-fecţionările necesare pentru a asigura monetarizarea de-

finitivă a economiei mondiale. Circulaţia monetară, moneda, au devenit un element important al oricărei politici economice naţionale. Generalizarea utilizării bancnotelor, în detrimentul circulaţiei metalice, a ridicat probleme deosebite cu privire la emisiunile de monedă. Organizarea unui sistem naţional de emisiune monetară prin înfiinţarea băncilor centrale, care în unele ţări s-au numit bănci naţionale, aplicarea unor principii diferite de acoperire şi emisiune a bancnotelor (au existat două doctrine în acest sens: currency school şi banking school) exprimă tocmai rolul tot mai accentuat jucat în dezvoltarea economică a unei ţări de politica monetară.

În cea mai mare parte a secolului XIX s-au practicat două sisteme de acoperire monetară: monometalismul şi bimeta-lismul. Monometalismul a însemnat formarea de rezerve de acoperire bazată fie numai pe aur (şi în acest caz avem de-a face cu sistemul etalon aur, Gold Standard), fie numai pe argint (practicat în cîteva ţări din Asia). În cadrul bimetalismului rezervele de acoperire monetară s-au constituit atît din aur, cît şi din argint.

S

276

ANGLIA A PREFIGURAT VIITORUL ŞI PE PLAN MONETAR

Încă din 1774, Marea Britanie îşi manifestase opţiunea sa pentru aur, în problemele circulaţiei monetare. În 1816, însă ea a recunoscut oficial acest fapt deja împlinit. Lira sterlină (pound) a primit o valoare în raport cu aurul, conform definiţiei dată chiar de Isaac Newton cu un secol mai înainte: o piesă de aur foarte fin (titlul 11/12) în greutate de 7,98 grame; numai că în 1816 din motive tehnice, conţinutul în aur al lirei sterline a fost stabilit la 7,32 grame aur. Argintul nu a primit dreptul de batere nelimitată, deşi s-a menţinut în circulaţie o monedă din argint (shilingul). Raportul aur/argint a fost fixat la 1/14,29, menţinut astfel un timp incredibil de lung, aproape 80 de ani.

O contribuţie esenţială la menţinerea unei asemenea stabilităţi monetare a avut, desigur, principii stricte (a-parţinînd lui currency school), care au stat la baza emisiunilor monetare: conform lor, nu s-au admis emisiuni suplimentare, fără ca în prealabil să fi fost mărite în mod proporţional rezervele de acoperire. În acest fel este evident că moneda britanică s-a menţinut ca o „monedă grea" (hard money), însă, în acelaşi timp, prin faptul că a fost o monedă scumpă, disponibilităţile necesare pieţii au fost de multe ori insuficiente. De fapt, pe plan internaţional lira sterlină a dominat net piaţa mondială după 1886. Pînă la această dată ea a trecut prin cîteva momente dificile pentru rezolvarea cărora Banca Angliei a trebuit să facă apel chiar la un ajutor extern. Îmbunătăţirea practicilor bancare, de emisiune monetară, printre care desigur renunţarea (din 1861) la argint, ca rezervă monetară datorită creşterii substanţiale a rezervelor proprii de aur, ca şi faptul că eternul său rival, francul francez, a trecut prin mari dificultăţi după 1870, au deschis dinamul lirei sterline spre supremaţia mondială.

277

Dificultăţile resimţite pe piaţa internă în ceea ce priveşte necesităţile de numerar lichid, mai ales în etapele de avînt economic, au fost rezolvate în bună măsură prin „inventarea" unei noi monede: moneda scripturală, sau cecurile. Plata în cecuri a căpătat o răspîndire deosebită în Marea Britanie, fiind folosite ca instrumente de schimb pentru tranzacţiile curente de pe piaţă.

Practicarea etalonului aur (Gold Standard) de către Marea Britanie a ferit-o de problemele pe care le-a avut în aceeaşi perioadă celălalt sistem de acoperire, bimetalismul, aşa că, şi din acest punct de vedere. Marea Britanie a prefigurat într-o mare măsură viitorul, este drept, în acest caz, nu chiar atît de îndepărtat.

„UN SISTEM SUBLIM LA CARE EUROPA VA FI OBLIGATĂ SA ADERE"

Marea Britanie a avut la începutul secolului XIX suficiente rezerve în aur pentru a-şi permite să-şi lege sistemul său monetar de aur. Dar celelalte ţări îşi puteau permite acest lucru? Şi cînd punem această întrebare ne gîndim în primul rînd la Franţa. Apoi, într-o perioadă în care adversitatea franco-britanică atinsese unul din punctele sale de maximă intensitate, cînd şi regimul napoleonean se simţea permanent în primejdie, tocmai datorită aurului „perfidului Albion", Franţa nu a fost în măsură să recurgă la acelaşi sistem. Ea a adoptat bimetalismul. Nu a fost o măsură deter-minată cu orice preţ de această adversitate franco-britanică, ci ea s-a bazat şi pe o realitate economică solidă care, în plus, a prezentat în ochii celor care au iniţiat-o avantaje deosebite. Legea din 17 Germinal anul II (7 aprilie 1803) a consacrat noul sistem, în care atît aurul, cât si argintul au avut acelaşi rol, în realizarea rezervelor de acoperire sau de batere a

278

monedelor metalice. Argintul a primit astfel alături de aur, drept de batere si putere de circulaţie nelimitate. Moneda franceză (francul) a fost fixată mai ales în raport cu argintul, fiind egală cu 5 grame argint (titlu 9/10). În cadrul acestui sistem raportul aur/argint a fost stabilit la 1/15,5. Deputatul Crétet, autorul reformei, a declarat cu ocazia adoptării legii: „pot să prezic că Europa va fi forţată să adopte acest sistem sublim". Şi se poate spune că nu s-a înşelat. Pentru un timp.

Într-adevăr, avantajele oferite de bimetalism nu au fost deloc minore. În primul rînd el a asigurat funcţionarea unui sistem monetar sănătos şi eficace, fără să fie legat de aur. În al doilea rînd, el a asigurat spre deosebire de sistemul britanic o monedă mai „ieftină", capabilă să răspundă într-o măsură mult mai mare cererilor de monedă ale pieţii, chiar în perioade de „încălzire" a economiei. La aceasta a contribuit şi faptul că Banca Franţei, creată de Napoleon I în 1800 care a primit dreptul de emisiune monetară, conform sistemului bimetalist, a acţionat în acest domeniu, într-o manieră mai suplă, specifică lui banking school. Astfel emisiunile, mai ales de bancnote, puteau fi acoperite atît prin rezervele metalice (argint, aur), cît şi de efectele comerciale scontate. Sistemul ca atare ascunde destule primejdii, puţind duce în caz de imprudenţe monetaro-financiaro, la inflaţie. Totuşi, atunci cînd în 1818 s-a introdus obligaţia stabilirii unei noi garanţii şi a unui plafon de emisiune monetară, măsura a stîrnit proteste, fiind considerată prea rigidă (de abia în 1928 se va fixa un procent minim între rezerve şi angajamentele la vedere ale băncii), aşa că s-a renunţat la ea. Sistemul „dublului etalon" a continuat să funcţioneze în mod corect, prin menţinerea raportului de 1:15,5 stabilit iniţial între aur şi argint. Dar bimetalismul a ascuns însă, chiar în esenţa sa, o deficienţă gravă, chiar fatală pentru existenţa sa Marx a atras încă din aceşti ani atenţia asupra lui: faptul că valoarea putea fi exprimată prin intermediul a două metale care, la rîndul

279

lor, se comportau şi ele ca nişte mărfuri, a căror valoare depinde de condiţiile de producţie respective.

AURUL CALIFORNIAN ŞI BIMETALISMUL

Cel care astăzi este cel mai populat şi mai prosper stat al S.U.A., California, a fost pe la mijlocul secolului trecut un spaţiu cvasipustiu, cu o importanţă cu totul secundară, cu cei 18.000 locuitori ai săi (San Francisco avea 2.000 locuitori). Clima, care l-a făcut celebru, resursele sale au existat şi atunci, dar pe cine ar fi putut să atragă ele ca să-l facă să se aventureze, în condiţii de risc, pe drumurile lungi, de mii şi mii de mile?

Soarta l-a adus însă în California pe un oarecare Sutter, un fost ofiţer de gardă francez, deşi elveţian de origine, care emigrase în perioada anilor 1840 dincolo de Atlantic. Intenţia sa a fost să pună pe picioare o exploatare forestieră. El a obţinut concesiunea necesară, de cîteva sute de hectare pe malul sălbaticului Sacramento, iar maşinile şi le-a comandat tocmai la New York. De asemenea, a angajat, cu multă dificultate, muncitori, fiind mulţumit mai ales că a reuşit să angajeze un mecanic priceput la maşini, pe nume Marshall.

Într-o dimineaţă strălucitoare de ianuarie californian al anului 1848, pe cînd în Europa se adunau fulgerele unei mari revoluţii, privirea lui Marshall, aflat pe malul fluviului, a fost atrasă de strălucirea ciudată a unei pietre. A crezut la început că din cauza refracţiei luminii în apă, dar ridicînd-o a rămas uluit: ţinea în mînă o avere. Era o pepită de aur de dimensiuni deosebite. Acesta a fost doar începutul. Începutul „primei goane după aur", de altfel şi cea mai intensă, şi celebră, începutul proiectării îndepărtatului stat, California, în atenţia întregii naţiuni.

Se înţelege că Marshall şi Sutter au vrut să ţină des-

280

coperirea lor în secret, mai ales că însăşi concesiunea lui Sutter era în pericol. Dar, fireşte, ei nu au reuşit acest lucru. Vestea aurului de pe malurile lui Sacramente, s-a răspîndit rapid în întregul stat. Consecinţele au fost imediate. Iată, de altfel, cum le descrie un ziar contemporan: „lucrările cîmpului au fost întrerupte, fermele au fost abandonate; febra aurului, s-a răspîndit pînă la San Francisco şi Monterrey, care sînt şi ele aproape complet părăsite. Proprie-tarii, părăsiţi de angajaţii lor, se decid să-i urmeze pe drumul bogăţiei. Funcţionarii îşi părăsesc posturile, soldaţii dezer-tează, casele rămîn pustii. În august, în tot oraşul Monterrey nu mai rămăseseră decît guvernatorul şi cîţiva funcţionari. Cum sosea o navă în port, marinarii şi muşii o abandonau; la sfîrşitul toamnei se aflau în port astfel părăsite de echipaje vreo zece nave".

Califomienii au fost primii veniţi, dar povestea aurului californian abia de acum înainte a început. Vestea s-a întins pînă la coasta de est. Zeci de mii de oameni şi-au părăsit ocupaţiile, slujbele, şi-au vîndut casele, pămîntul, pentru a-şi cumpăra cele necesare pentru lunga odisee spre ţărmul Pacificului, traversînd un întreg continent. Alţii nu au avut nimic de vîndut sau de pierdut, decît propria viaţă. Mulţi au plecat cu toată familia în căruţele de construcţie specială cu care să parcurgă miile de mile, drum care presupunea şi trecerea a două lanţuri muntoase, dintre care Sierra Nevada i-a triat pe mulţi dintre ei. La un moment dat la poalele acestuia se strînseseră 80.000 de oameni, dar dincolo nu au ajuns decît 30.000 !

Alţii, mai prudenţi, au luat un alt drum: cel al apei. Sesizînd situaţia, mulţi armatori de nave au pus la dispoziţia „căutătorilor de aur" nave speciale, care urmau să-i transporte în California. Îmbarcaţi la New York, au navigat pe lîngă ţărm, spre sud, pînă la istmul centr-american. Aici, chiar pe ruta viitorului canal Panama, au fost transbordaţi pe uscat

281

pînă la coasta Pacificului, unde s-au îmbarcat în alte nave, care i-au dus în cele din urmă, pe ţărmul Californiei.

Aici, pe malurile lui Sacramento şi mai departe în munţi ca şi pe rîurile din jur - concesiunea lui Sutter dispăruse peste noapte - s-au deschis mii şi mii de exploatări indivi-duale sau colectilve. Unele erau simple gropi, unde căutătorii, înarmaţi cu unelte rudimentare îşi încercau norocul. Căci, în fond, a fost vorba pînă la urmă numai de noroc. După ce primele căutări dăduseră rezultate spectaculoase, prin mărimea pepitelor descoperite, rezultatele eforturilor ulterioare, adesea epuizante, au fost, comparativ, derizorii. În plus, aşa cum s-a întîmplat de obicei în astfel de situaţii - lucrurile s-au repetat şi la descoperirea petrolului, a aurului australian sau din Alaska, a diamantelor sud-africane etc. - în jurul acestor oameni, care îşi petreceau întreaga zi într-o muncă de cîrtiţă, pentru a obţine cîteva fire de aur, a apărut o lume vicleană şi pestriţă, în care totul era de vînzare. Preţurile au atins niveluri care frizaţi absurdul, chiar pentru cele mai neînsemnate obiecte. Şi totul se plătea în aur. Astfel că cea mai mare parte din ceea ce au agonisit se topea în cîteva zile. Nu este de mirare că cei mai mulţi au rămas la fel de săraci, dacă nu şi mai săraci decît veniseră.

Totuşi ar fi o greşeală să se considere că aurul cali-fornian a fost mai mult o iluzie, un fel de Fata Morgana, între 1848-1856 producţia de aur de aici s-a ridicat la 752 tone (!), dar cea mai mare parte din ea a fost obţinută nu de „căutătorii norocului", ci de exploatări miniere sistematice, puse la punct de cîţiva întreprinzători, este drept cu investiţii costisitoare.

Lăsînd la o parte impactul, favorabil sau nu, asupra zecilor de mii de destine individuale, „febra aurului" a determinat o serie de efecte pozitive asupra drumului viitor al întregii Californii. Goana după aur a permis o mai bună cunoaştere a ei. Mulţi dintre cei veniţi nu s-au mai reîntors, ci

282

au rămas pe loc. În loc de aur au găsit ceva mult mai de preţ: pămîntul bogat al Californiei şi astfel au devenit fermieri. Populaţia statului pur şi simplu a făcut „explozie": în 1850 a ajuns la 92.000 locuitori, pentru ca numai după doi ani să atingă cifra, incredibilă, numai cu patru ani mai înainte, de 269.000 locuitori. Ca un indicator al modului cum s-a produs «colonizarea" Californiei (tot atît de depărtată pentru mulţi americani de pe coasta de est ca şi Europa) apare Şi diferenţa deosebită în structura pe sexe a acestei populaţii. Astfel dezechilibrul în favoarea bărbaţilor a fost impresionant: în 1850 au existat în întreaga Californie doar 70.000 femei, pentru ca în 1852 să fie numai 58.000! O situaţie similară va fi înregistrată în alt colţ al Lumii Noi: Australia, chiar în plin secol XX.

Dar ce soartă a avut aurul californian? Răspunsul comportă mai multe planuri, dar, în esenţă, este simplu: el nu a fost folosit de S.U.A. Prin New York şi New Orleans, aurul californian a luat drumul Europei, poposind în primul rînd în rezervele Băncii Angliei, căci Marea Britanic a fost principalul partener comercial-financiar (partenerul privilegiat al statelor din sud) al S.U.A.

Acceaşi soartă, din motive şi mai lesne de înţeles avînd în vedere faptul că Australia făcea parte din imperiul colonial britanic, a avut-o şi aurul australian prilej pentru o a doua goană după aur (a treia va fi aurul din Alaska din deceniul 9), începută la celălalt capăt al lumii. Descoperit de unul din cei dezamăgiţi de aurul din California în 1851, producţia de aur australian s-a ridicat, în final, pentru perioada 1851-1856, la 500 tone.

Pe aceste baze se înţelege de ce Banca Angliei a fost în măsură, în 1861, să renunţe complet la argint, iar poziţia lirei sterline să devină deosebit de puternică. Prin urmare „valul de aur" a întărit poziţia etalonului aur, deci a Marii Britanii. Dar ţările bimetaliste?

283

În primul rînd, datorită modificărilor în condiţiile de producţie a aurului s-a produs o creştere substanţială a cantităţii de aur şi deci o devalorizare în raport cu argintul. Dar aurul a rămas totuşi aur, aşa că această devalorizare a fost totuşi de mici dimensiuni (numai de 5%). Se înţelege că el nu putea pune în primejdie de moarte bimotalismul, cu raportul său „mistic" de 1/15,5. Ţările bimetaliste îsi strîng rîndurile pentru a rezista şocului. Şi reuşesc. În 1865 s-a înfiinţat Uniunea Monetară Latină, formată iniţial din Franţa, Belgia, Elveţia şi Italia, la care au aderat şi alte state, cu acelaşi sistem, adică majoritatea statelor europene şi multe din afara Europei (în 1868 a aderat şi România). A fost prima conlucrare internaţională pe plan monetar care a decis re-ducerea titlului argintului de la 0,900 la 0,835, Rezultatele au fost cele aşteptate. Bimetalismul a rezistat valului de aur.

CETATEA BIMETALISMULUI S-A PRĂBUŞIT ÎNTR-UN VAL DE ARGINT

Cele întîmplate cu devalorizarea aurului au fost numai un semnal asupra fragilităţii sistemului. Dar daca ea s-ar fi repetat şi cu argintul, de fapt cheia de boltă a acestui sistem? Nimeni nu se gîndea la o astfel de eventualitate, socotind că modificarea condiţiilor de producţie nu putea fi atît de radicală, încît să ducă la ceva fatal, şi că, posibilităţile de acţiune contra unei eventuale creşteri a producţiei mondiale de argint erau suficient de eficace. Şi mai există un argument extrem de solid: timp de peste 377 de ani, deşi cu unele oscilaţii, producţia de argint nu s-a modificat prea mult. Astfel raportul 1/15,5 nu putea fi într-un mare pericol. Dar iată că tot în S.U.A., mai precis în statul Nevada, ca şi în America de Sud, s-au descoperit şi pus în exploatare mine noi de argint, extrem de productive. Valul de argint revărsat

284

asupra lumii părea că nu mai are sfîrşit: în treizeci de ani s-a produs mai mult decît în cei 377 de ani! O astfel de situaţie a făcut inoperante orice măsuri de apărare.

Fireşte, citadela bimetalistă din Europa, şi mai ales Franţa, nu s-a predat fără rezistenţă. Măsurile adoptate au fost însă sitmple şi paleative, mai ales că între ţările Uniunii Monetare Latine au apărut contradicţii asupra drumului de urmat. S-a intrat în ceea ce ziarele franceze au numit le bimetallisme boiteux (bimetalismul şchiop). Dar presiunile la care a fost supus au fost din ce în ce mai mari. Ele au venit şi din partea ţărilor etalonului aur, care au început să se angajeze în operaţiuni speculative asupra diferenţei de valoare şi de curs a argintului şi aurului pe piaţa franceză şi pe alte pieţe. Astfel au acţionat Londra, iar după 1873, Germania care, renunţînd prima la bimetalism şi trecînd la etalonul aur, a înţeles să profite de această decizie grăbită. În al doilea rînd, conform cu legea lui Gresham (fost cancelar al Eîisabetei I, regina Angliei), argintul, ca monedă mai slabă, a alungat de pe piaţă moneda mai tare, cea din aur, care „se ascunde", dispare treptat din circulaţie, este tezaurizat. Practic circulaţia monetară bimetalistă s-a bazat deci numai pe argint, în plină devalorizare. Presupunerile că valul de argint ar putea totuşi să înceteze s-au dovedit simple iluzii. Raportul de 1/15,5, menţinut atîta timp si cu atîta efort, s-a deteriorat iremediabil. La începutul ultimului deceniu al secolului el a ajuns la 1733,3 şi tendinţa de devalorizare a argintului a continuat. Spre sfîrşitul secolului moneda cea mai populară în Franţa, cea de 5 franci din argint, a mai valorat doar 2,30 franci.

În aceste condiţii toate statele care îmbrăţişaseră bi-metalismul, ca un sistem mai accesibil pentru potenţialul lor economic, au fost obligate să renunţe la el. Procesul a fost treptat, fiind început, cum am arătat, de Germania în 1873 şi încheindu-se cu S.U.A. În 1900 (România a renunţat în 1892).

285

Lumea a trecut la o variantă a etalonului aur, etalonul aur-devize (Gold Exchange Standard).

„LUMEA NU VREA SA FIE CRUCIFICATĂ PE O CRUCE DE AUR"

Remarca a aparţinut unuia dintre candidaţii la preşe-dinţia S.U.A., în campania din 1899, dusă în principal pe tema adoptării sau nu a etalonului aur. Dar senatorul Bryan, unul din cei mai remarcabili oameni politici americani din secolul XIX, candidatul partidului democrat, s-a înşelat. Pînă atunci însă să vedem cîteva aspecte ale circulaţiei monetare a celei; mai mari puteri industriale a lumii. A fost sistemul bancar şi monetar american la fel de bine organizat şi eficient ca sectorul industrial şi agrar? Faptele dovedesc că nu. Sau, mai bine zis, parţial nu.

Încă de la începutul existenţei sale ca stat independent, problema monetară s-a aflat în centrul atenţiei celor două partide politice. Federaliştii lui A. Hamilton au fost partizanii unui sistem monetar puternic, bazat pe o monedă forte (hard money). Ei au cerut instituirea unui sistem bancar organizat la scară naţională, inclusiv a unei bănci centrale, după model european, cu dreptul de emisiune monetară. Antifederaliştii lui Th. Jefferson (partidul democrat de mai tîrziu) au susţi-nut, din contra, o circulaţie monetară bazată pe o monedă ief-tină, sistemul bancar trebuind să fie descentralizat, inclusiv pe planul emisiunii monetare. De cîte ori au fost la putere, cele două partide au aplicat principiile specifice fiecăruia, creîndu-se astfel o anumită nesiguranţă în cadrul politicii monetare federale. Dar cu toate aceste diferenţe de opinii între cele două partide, totuşi realitatea a arătat că în S.U.A. s-a acordat preferinţa, din motive obiective, unui sistem monetar bazat pe o monedă ieftină. Aceasta nu a însemnat

286

însă că piaţa americană s-a bucurat de abundenţă de monedă, fireşte faţă de necesităţile unei economii de dimen-siunea celei a S.U.A., într-o aproape permanentă expansiune.

Din punct de vedere strict monetar şi în sensul celor spuse mai sus a fost adoptat bimetalismul, cu acelaşi raport aur/argint de 1/15,5. Însă legăturile strînse, pe plan economic cu Marea Britanie au subminat de la început acest raport, producîndu-se o fugă a aurului din S.U.A. către Londra, unde era mai bine valorificat. Ca urmare, în 1834, raportul a fost fixat la 1/16,002, iar preţul aurului 1 uncie = 20,62 dolari. Situaţia din aceste două puncte de vedere s-a menţinut staţionară timp de aproape trei decenii.

Spre deosebire de bimetalismul european, cel american, aşa cum am subliniat mai înainte, nu a asigurat suficientă masă monetară pentru o economie de dimensiunea celei a S.U.A. Ca urmare, foarte de timpuriu pe piaţa internă americană s-a resimţit o tot mai acută lipsă de bani, mai ales că utilizarea bancnotelor va deveni ceva mai substanţială doar din deceniul 8. În 1847, ca să dăm numai un exemplu asupra dificultăţilor prin care a trecut Trezoreria americană, aceasta s-a considerat demnă de a fi felicitată, ca fiind o mare realizare, pentru că reuşise să importe 24 milioane de dolari. J. Knox, de numele căruia s-a legat adoptarea unor măsuri serioase de reglementare a circulaţiei monetare, în funcţia sa de „controlor al monedei" (numit în 1868), a subliniat într-un raport oficial că în aproape 30 de ani (1836-1870), fuseseră puşi în circulaţie doar 160.000 dolari din argint, din care mulţi părăsiseră teritoriul S.U.A. Astfel de exemple se pot multiplica, şi ele atrag atenţia asupra unei surprinzător de slabe monetarizări a economiei americane cel puţin pînă în deceniul 7 al secolului trecut. De altfel senatorul de Ohio, cam în aceeaşi perioadă, nu s-a sfiit să recunoască în plin Senat că în viaţa lui nu văzuse un singur dolar de argint! Cît despre monedele din aur ele mai apăreau doar în poveşti, cu tot

287

aurul californian descoperit. Primele bancnote americane, numite greenbacks au fost

emise în timpul războiului civil. Cu acest prilej atragem atenţia asupra unui alt aspect specific circulaţiei monetare din S.U.A. Noile bancnote au fost primele bancnote federale, dar pe teritoriul S.U.A. au circulat de mai mult timp bilete de bancă, emise de diferite bănci statale sau regionale şi utilizate pe piaţa americană, încercînd astfel să înlocuiască penuria de numerar. Însă, important în legătură cu aceste bancnote a fost faptul că emisiunea lor s-a făcut „în stil american". Rareori au fost respectate de către bănci prin-cipiile cele mai elementare de emisiune monetară. Foarte exuberantul sistem bancar american se pare că nu a acordat prea mare importanţă acestor reguli, considerînd că ele aparţin numai lumii vechi, „bazată pe privilegii". Astfel s-a ajuns la situaţia deloc de invidiat din 1870 ca pe tot teritoriul federal să circule aproape 17.000 tipuri de bancnote, emise de diferte bănci, multe din ele dînd faliment între timp. Un mare număr din aceste bancnote au avut o circulaţie limitată la o anumită zonă, mai mare sau mai mică; s-a ajuns chiar că unele bănci au emis „hîrtii de bancă" numai pentru locuri anumite, ele regulă izolate în munţi (bancnotele respective s-au şi numit „pisici sălbatice": wild cats).

Apariţia bancnotelor federale a pus ordine întrucâtva în acest haos monetar, ca de altfel şi înfiinţarea unei reţele de national banks, cu sprijin statal sau federal, celorlalte bănci luîndu-li-se practic dreptul de emisiune monetară. Dar drumul pînă la adoptarea unui sistem unic, central de control asupra emisiunii monetare în S.U.A. a fost încă lung şi el a trebuit să străbată furtunoasa etapă a luptei pentru etalonul aur şi renunţarea la bimetalism.

Oricum, cu toate progresele amintite, lipsa de bani pe piaţă a continuat să se resimtă. Din acest motiv şi în S.U.A. s-a răspîndit utilizarea cercurilor, cu care, de altfel, în 1890 s-au

288

făcut 90% din totalul plăţilor interne. Însă problema principală a devenit cea a opţiunii: fie întărirea bimetalismului, în special pe baza argintului, fie renunţarea la acesta şi trecerea la etalonul aur. Lipsa de monedă, pe fondul apariţiei unor prime dificultăţi majore ale economiei americane, a fost resimţită mult mai grav de categoriile sociale mici si mijlocii. De aici ideea, susţinută de partidul democrat că soluţia ar fi accentuarea bimetalismului, mai ales prin intensificarea utilizării argintului, care ar mări astfel masa monetară în circulaţie, rezolvîndu-se pe această cale şi dificultăţile generale ale economiei. Această idee a fost însoţita evident de o alta şi anume că tocmai măsurile adoptate de guvernul federal, de menţinere cu orice preţ a aurului ca rezervă monetară, ca şi tendinţa de a i se acorda acestuia rolul prim, sînt cele care au creat situaţia dificilă a pieţii şi economiei americane. De altfel în 1892 rezervele de aur ale S.U.A. ajunseseră la nivelul critic de 100 milioane dolari, şi numai intervenţia unui grup bancar în frunte cu Morgan, la cererea expresă a guvernului federal, salvase Trezoreria S.U.A. de faliment.

Campania în favoarea argintului adică pentru primirea dreptului de batere nelimitată, a fost intensificată şi de presiunea exercitată de două grupuri social-economice importante: proprietarii de mine de argint din vest, care au urmărit astfel să aibă asigurată desfacerea producţiei lor prin cumpărările făcute de Trezorerie, şi fermierii din Centru-Vest şi Vest care, acumulînd datorii la bănci făcute pentru moder-nizarea fermelor, ar fi preferat să le ramburseze, în condiţii mai favorabile, pnntr-o monedă devalorizată (din argint), oricum mai accesibilă decît în cazul, temut datorită propagandei democraţilor, adoptării etalonului aur, care ar fi scumpit şi creditele şi moneda pe piaţă. Pe acest fond, desfăşurarea campaniilor prezidenţiale din 1895 şi din 1899, a adus pe prim plan tocmai problema monetară, devenită un

289

fel de cheie a tuturor problemelor cu care s-a confruntat economia americană. Susţinătorii argintului au declanşat ceea ce s-a numit „cruciada argintului". Pasiunile pe această temă şi vehemenţa înfruntării de opinii au atins paroxismul în campania din 1899, cînd s-au înfruntat democratul Bryan, un politician cu un spirit strălucitor, care a susţinut bimetalismul şi deci argintul, şi mai puţin strălucitorul Mc Kinley, republican (sarcasticul său adversar, de altfel binecunoscut în epocă pentru butadele sale care circulau apoi în public sau în presă, nu s-a sfiit să-l caracterizeze ca fiind „un individ care are tot atîta şira spinării cît un ecler de ciocolată"), promovînd platforma etalonului aur. Cu ocazia acestor alegeri, Bryan a rostit o frază care a rămas celebră pînă astăzi, prin sugestivitatea ei, dar nu prin justeţea economică: "Omenirea nu vrea să fie crucificată pe o cruce de aur".

Cu tot talentul oratoric al candidatului lor, democraţii sînt însă învinşi. Ca urmare, preşedintele republican Mc Kinley trimite în Congres legea monetară, votată la 14 martie 1900, prin care S.U.A. a adoptat etalonul aur.

UN SISTEM MONETAR INTERNAŢIONAL CARE A CREAT NOSTALGII...

Specialiştii sînt de acord în a considera că prezentarea completă a mecanismelor etalonului aur a fost realizată de două documente, redactate amîndouă după dispariţia acestuia. Este vorba de Cunliffe Report din 1918 şi Macmilan Report din 1929, ambele făcute la cererea guvernului britanic. Principalele caracteristici ale sistemului, conform acestor documente, au reprezentat tot atîtea avantaje. Fără să intrăm în detalii, subliniem doar avantajul fundamental, pentru autorii celor două rapoarte, şi nu numai pentru ei;

290

masa monetară în regimul de etalon aur era direct legată de mişcările metalului galben, iar echilibrai intern a depins de cel extern, mecanisme automate asigurînd o armonizare a costurilor şi preţurilor printr-o resorbţie rapidă a oricărei tendinţe de dezechilibru. De la Ricardo încoace mulţi spe-cialişti văd în acest avantaj modalitatea esenţială de a crea şi menţine un sistem monetar internaţional omogen şi stabil. Motivul? Simplu: aurul, fiind în acelaşi timp o monedă naţională şi internaţională, devizele se schimbă la cote fixe.

Raportul Cunliffe a ajuns la concluzia că întreaga ex-perienţă a secolului trecut pe linia etalonului aur a confirmat în mod indubitabil teoria ricardiană, prin care orice deficit sau excedent exterior pot fi eliminate în mod automat numai prin mecanismele pieţii: „Cînd schimburile exterioare creează excedent, aurul intră în ţară, iar o creştere a cantităţii de monedă duce la o intensificare a comerţului. Cînd schimburile externe sînt deficitare, iar rata de schimb atinge punctul de ieşire a aurului din ţară, atunci se exportă, cu profit, aurul", se spune în paragraful 4 al raportului Cunliffe.

Altfel spus, în primul caz presiunea inflaţionistă poate duce la o creştere a preţurilor, care duce la rîndul său la o frînare a exporturilor, încurajînd astfel importurile, aşa că excedentul se elimină în final. În al doilea caz, ieşirile de aur, duc la scăderea cantităţii de monedă în circulaţie, apărînd, în această evoluţie deflaţionistă, o scădere a preţurilor, care favorizează exportul, descurajînd importurile, astfel că, în final, deficitul este resorbit.

Acest mecanism automat trebuie însă consolidat prin efectele altor măsuri. Raportul Macmillan l-a caracterizat ca fiind mai mult „artă decît ştiinţă economică", ceea ce vrea să însemne că adoptarea lor implică o profundă şi fină cunoaştere a „regulilor jocului". Un rol esenţial l-a avut mărirea sau scăderea taxei de scont, care a contribuit la oprirea sau atragerea afluxului de aur.

291

O mărire a ei (deci a dobînzilor) întăreşte presiunea deflaţionistă, creată prin pierderile de aur, frînînd dez-voltarea economică. Adică, o scădere a utilizării forţei de muncă şi deci, mai departe, o reducere a cererii de bunuri de consum. Stocurile de mărfuri existente, pe de altă parte, au tendinţă, într-o asemenea situaţie, să se lichideze, căci deţinătorii lor, prin scumpirea creditelor, se văd în imposibilitatea de a mai obţine altele, temîndu-se şi de o eventuală scădere de preţuri. Prin aruncarea acestor stocuri pe piaţa internă, s-a produs prin simpla acţiune a legii cererii şi ofertei, o reducere generală a preţurilor interne. Or, aşa cum am spus mai sus, aceasta duce la stimularea exporturilor (şi frînarea importurilor) redresînd astfel balanţa comercială, şi oprind ieşirile de aur, principala cauză a dificultăţilor.

Situaţia inversă, scăderea taxei de scont, deci scăderea dobînzilor, ieftineşte creditele cu toate efectele obişnuite, se asigură dezvoltarea economică, noua conjunctură a preţurilor devine stimulativă, are tendinţa de scădere a exportului.

Aceste puncte de vedere prezente în Macmillan Report, exprimă un singur adevăr care trebuie reţinut: obiectul prioritar al oricăror măsuri a fost deci restabilirea echilibrului extern, chiar dacă aceasta s-a realizat cu preţul unei presiuni ale alternanţei inflaţionist-deflaţionist asupra economiei naţionale. Deci de fapt se sacrifica pur şi simplu echilibrul intern pe plan economic. Un economist de talia lui Keynes, care gîndea pe cu totul alte coordonate, a sesizat tocmai acest aspect, chiar cînd cele două documente subliniau avantajele etalonului aur. În Tratat asupra reformei monetare, apărut în 1923, el a încercat a explica pericolul întoarcerii la etalonul aur, prin faptul că echilibrul intern era în mod nejustificat sacrificat celui extern. Fireşte că punctul său de vedere nu a fost luat în seamă, însă revalorizarea lirei

292

sterline, din 1925, va dovedi, prin consecinţele sale (vom reveni mai jos asupra ei) justeţea punctului său de vedere.

Deocamdată să vedem însă dacă sistemul monetar in-ternaţional a funcţionat în mod practic aşa cum lăsau să se înţeleagă cele două documente mai sus citate.

ETALONUL AUR, ÎNTRE MIT ŞI REALITATE

Analiza modului practic de funcţionare a sistemului monetar internaţional, se poate face pe mai multe planuri, dar unul dintre ele este esenţial: locul real al aurului în lichidităţile internaţionale şi, implicit, locul lirei sterline în tranzacţiile mondiale.

În 1913 aurul a jucat clar un rol secundar în circulaţia internă monetară, reprezentînd numai 10% din totalul ei. Pe plan internaţional în acelaşi an, totalul rezervelor de devize s-a ridicat la 963 milioane de dolari, din care India şi Japonia au deţinut jumătate. Deşi nu sînt date statistice exprese reiese totuşi din datele existente că deviza cea mai căutată a fost lira sterlină. Un argument indirect în acest sens îl constituie şi faptul că Marea Britanie a fost singura ţară care nu a avut rezerve de devize.

Majoritatea autorilor sînt de acord că Marea Britanie a fost centrul financiar al lumii pînă la primul război mondial. Existenţa unui centru financiar unic şi a unei monede internaţionale unice, lira sterlină, a reprezentat deci caracteristica principală a pieţii monetar-financiare pînă la primul război mondial, chiar dacă Parisul, Berlinul sau Amsterdamul etc. au fost şi ele foarte active.

Piaţa aurului de la Londra a repartizat producţia mon-dială anuală. Cele mai importante burse de mărfuri s-au aflat tot la Londra. Sistemul bancar britanic s-a organizat conform exigenţelor unei asemenea poziţii, producîndu-se o speciali-

293

zare pe operaţiuni externe. Primele au fost realizate de aşa-numitele „bănci de scont" (discount houses) şi de „băncile de acceptare" (acceptance houses).

Deci, un prim fapt de reţinut: cel mai larg utilizat mijloc internaţional de plăţi nu a fost aurul, ci devizele, mai precis scrisorile de schimb asupra „băncilor de acceptare" şi scontate de „băncile de scont" din Londra. Pentru Marea Britanie situaţia era destul de clară: din moment ce propria sa monedă a fost utilizată peste tot în lume, nu a avut nici un rost să fie preocupată de raporturile de schimb dintre lira sterlină şi alte monede naţionale. În acelaşi timp, însă, celelalte state au trebuit să facă, din acelaşi motiv, eforturi pentru a menţine moneda lor într-un curs de schimb constant faţă de lira sterlină. De aceea devizele asupra Londrei puteau fi în acest sens mai utile chiar decît aurul. În 1909, Aldrich, preşedintele comisiei naţionale monetare, trimis în Europa pentru a studia sistemul bancar din ţările occidentale în vederea unei reforme bancare în S.U.A., a afir-mat clar: „Trebuie să recunosc că Banca Angliei este astăzi clearing houses a lumii. Scrisorile de schimb asupra Londrei sînt forma cea mai înaltă de credit comercial" (subliniem că în această perioadă S.U.A. depăşea cu mult Marea Britanie pe plan industrial).

Dar reechilibrarea automată, „miracolul etalonului aur", cum a fost numit (M. Niveau) a funcţionat el în realitate pentru ansamblul pieţii? Realitatea a arătat, şi de această dată, că nu. Să luăm cazul măririi taxei de scont făcută de Banca Angliei, măsură luată deci, aşa cum am arătat mai sus, pentru a opri scurgerea de aur în afară şi a restabili echilibrul exterior atît de important pentru Marea Britanie. Ca singur centru financiar, o astfel de măsură ar fi trebuit să ducă la echilibrarea întregii pieţe financiar-monetare.

Efectele principale ale acestei măsuri au fost multiple, dar ele se pot reduce la două mai importante, care rezumă

294

situaţia: creşterea dobînzilor şi prin aceasta atragerea mai multor capitaluri străine, şi limitarea unor împrumuturi externe făcute de băncile britanice. Deci, pentru Marea Britanie problema a fost doar de a împrumuta mai puţin, situaţie mult mai uşoară decît aceea care impune ca tocmai, în conjuncturile economice dificile, să obţii împrumuturi. Acest fapt trebuie reţinut.

Londra, centrul financiar al lumii, a însemnat deci că o creştere a dobînzilor putea duce la o încetinire a dezvoltării economice generale, mai ales în ţările mai Puţin dezvoltate, producătoare şi exportatoare de materii prime şi produse agricole. Se ştie că, în general, Preţurile acestora se deteriorează mult mai repede decît ale altor mărfuri. Am văzut, de asemenea, locul pe care Marea Britanie l-a jucat în comerţul mondial cu astfel de produse, fiind de fapt cel mai mare importator de materii prime. Ţinînd cont de aceste două fapte, se explică principala consecinţă resimţită pe plan internaţional ca urmare a creşterii taxei de scont a Băncii Angliei. Astfel ţările exportatoare de materii prime şi agricole vor căuta să-şi lichideze cît mai repede stocurile lor în faţa încetinirii economice, temîndu-se de o scădere eventuală a preţurilor. Dar tocmai această măsură duce la ieftinirea lor. În acest fel, o politică monetară britanică restrictivă a dus la ieftinirea preţurilor produselor importate, ceea ce, ţinînd seama de cele spuse mai sus, a avantajat-o evident, căci Marea Britanie, a fost în schimb exportatoarea de mărfuri industriale.

Concluzia finală: „jocul taxei de scont", instrument principal al echilibrării rapide a pieţii monetare inter-naţionale, s-a realizat de fapt pe seama ţărilor mai slab dezvoltate, sau cu datorii, în condiţiile în care capitalul britanic era tot mai greu de obţinut (prin mărirea taxei de scont). Deci echilibrarea a existat în fond doar pentru ţările industrializate, mult mai bine echipate pe planul

295

infrastructurii financiar-bancare. Deci acum avem de-a face cu încă o cale de creştere a dependenţelor economice şi de mărire a decalajelor.

În plus, conform analizelor profunde făcute de Nurkse şi Bloomfield, „regulile jocului (taxei de scont)" nu au fost aplicate corect nici de către aceste ţări dezvoltate. Între 1840-1900, Banca Angliei a modificat de 400 ori taxa de scont, pe cînd Banca Franţei de 111 ori, iar Reichs Bank de 116 ori. De aici se poate trage o altă concluzie esenţială: Raportul Cunliffe a făcut o greşeală de esenţă în aprecierile făcute asupra funcţionării etalonului aur: el a ridicat la rang de regulă generală ceea ce de fapt a reprezentat o excepţie: economia dominantă a lumii.

Capitolul 12

FLUCTUAŢII, CICLURI, CRIZE

EŞI revoluţia industrială a făcut - aşa cum am subliniat, la începutul părţii a doua a acestei cărţi - ca indicatorii

creşterii economice să atingă, printr-un salt, valori sub care nu s-a mai coborît niciodată, tendinţa esenţială a acestei permanente creşteri, dovedită de datele statistice şi reliefată de noi, nu s-a realizat în mod lin, ca un lucru de la sine înţeles. Dimpotrivă, secolul XIX (pînă la primul război mondial), deşi a păstrat în timp imaginea unei perioade de stabilitate şi de progres liniar, s-a caracterizat totuşi prin importante fluctuaţii şi crize cu efecte mai mult sau mai puţin extinse.

K. Marx a fost şi în acest caz, primul care a caracterizat în profunzime cauzele endemice ale evoluţiei cu caracter ciclic a economiei capitaliste. Afirmaţiile sale au fost de altfel dovedite de fapte.

În acelaşi timp însă, teoria economică a făcut un efort considerabil asupra analizării fluctuaţiilor, dovedite a avea un caracter periodic, chiar dacă periodicitatea lor nu a fost în mod riguros identică. Un rol deosebit în acest sens l-au jucat tocmai studiile profunde şi amănunţite de istorie economică, pe serii lungi de ani, asupra unor valori semnificative pentru orice economie de piaţă: preţuri, dobînzi, investiţii etc.

D

297

În acest mod au putut fi stabilite şi depistate o serie de „mişcări" economice, de cicluri evolutive care permit o mai bună plasare într-un context general a unui fenomen sau altul.

CICLURI ŞI „MIŞCĂRI SECULARE"

Dată fiind multiplicitatea criteriilor adoptate au apărut diferite tipuri de cicluri: majore, minore, hipercicluri (ciclurile Kusnets), mişcări seculare, ciclul de construcţii, cicluri de „investiţii" etc. Ele nu explică esenţa sistemului economic capitalist, a cărui dezvoltare inegală şi în salturi a fost corect analizată de teoria economică marxistă, ca fiind singura care poate da un răspuns complet la acesta, ci ea doar reliefează prin metode de analiză diverse, ciclicitatea incontestabilă a acestei evoluţii. Iată de ce considerăm necesar să analizăm, fie şi succint, conţinutul cîtorva tipuri de „cicluri"-

Ciclul major, care a primit numele de ciclul Juglar, după numele economistului francez C. Juglar, care l-a depistat primul (lucrarea sa Des crises comerciales et leur retour périodique en France, Angleterre et Etats Unis, a apărut în 1860), are o durată medie de peste 8 ani (la începuturile secolului XIX durata lor a fost mai mare, pînă la 12 ani, ca să scadă treptat în jurul a 6 - 8 ani). Ciclurile minore sau ciclurile Kitchin, după numele economistului american, Ch. Kitchin (rezultatele cercetării sale sînt publicate în 1923) au o durată de 3 ani - 3 ani şi jumătate şi se suprapun peste ciclurile Juglar. Astfel analiza acestor cicluri în economia americană, făcută de A. Hansen a delimitat între 1837-1937 existenţa a 12 cicluri Juglar, cu o durată medie de 8,33 ani, iar între 1867-1937, 11 cicluri Kitchin cu o durată de 3,5 ani (se suprapun peste 7 cicluri Juglar). Hiperciclurile numite şi

298

ciclurile Kusnets, după numele binecunoscutului economist S. Kusnets, au fost depistate mai tîrziu, şi au o durată de 18-22 ani, iar „mişcările seculare" sau ciclul Kondratieff, după numele economistului rus (rezultatele cercetării sale au apărut în 1926 în limba germană şi în limba engleză sub titlul The Long Waves in Economic Life în „Review of Economic Statistic", din noiembrie 1935) au o durată între 40- 60 ani, cu aceeaşi tendinţă de a scădea, ca durată, cu cît ne apropiem de sfîrşitul perioadei.

Economistul francez G. Imbert a dedicat o lucrare specială acestui tip de „mişcări seculare" (Les mouvements de longue durée Kondratieff) urmărind în special să rezolve o problemă controversată: legătura care există (sau nu) între modul de evoluţie a preţurilor, cu ciclicitatea lor, şi cea a producţiei, sau mai bine zis dacă aceste valori care au servit la depistarea ciclurilor sînt semnificative pentru întreaga evoluţie economică. G. Imbert (aplică metoda tendinţelor exponenţiale) a prelucrat un număr total de 80 de serii, ajungînd la următoarele rezultate: în 40 de serii s-a înregistrat o concordanţă perfectă între preţuri şi producţie; în 7 serii concordanţa a fost calificată drept „bună", iar în alte 10 serii, drept „mediocră". În rest, nu au existat nici un fel de concordanţe. Rezultatul îi poate mulţumi pe partizanii, de altfel cei mai numeroşi, ai acestei concordanţe, dar după părerea noastră el nu este suficient de convingător, mai ales că se pot pune întrebări asupra metodei folosite de autori sau a manierei în care s-a calificat, de exemplu, o concordanţă ca „bună", sau „mediocră". Însă este tot atît de adevărat că în fazele de reducere a preţurilor se înregistrează o scădere a ratelor de creştere a producţiei, sau chiar stagnare (monetaristii ca: Woytinsky, Cassel, Kitchin neagă legătura, susţinînd că preţurile variază după preţul aurului, iar economistul francez Simiand subliniază chiar o divergenţă între preţuri si producţie).

299

În ciclurile Kusnets (18-22 ani) se trece pe primul plan interacţiunea dintre creşterea demografică şi cea economică, fiind de fapt un fel de evoluţie a unei „economii de generaţie".

Cele mai utile sînt ciclurile majore (Juglar) (unul din analiştii lor fiind W. C. Mitchell), care permit să se observe cu acurateţe această evoluţie ciclică, precum şi mişcările Kondratieff. Oricum analiza lor concretă, în secolul XIX, permite să se tragă două concluzii (valabile însă şi în secolul următor): durata lor a scăzut în timp, dar sînt înregistrate într-un număr tot mai mare de state, pe măsură ce economia capitalistă s-a generalizat, „crizele" propriu-zise fiind „momentele de răsturnare a tendinţei", pînă atunci favorabile (W. C. Mitchell distinge patru faze ale ciclurilor majore, fiecare cu caracteristicile sale). De asemenea trebuie să se ţină seama de un alt aspect bine conturat de analiza concretă a acestor cicluri: atunci cînd ciclurile majore se înscriu pe o ramură descendentă a „mişcării seculare" Kondratieff (care are două ramuri: faza A, pozitivă, ascendentă, faza B negativă, descendentă), depresiunea este mai mare, decît etapa de avînt economic (şi invers), iar dacă crizele, ca „momente de răsturnare" în ciclul major coincid şi cu punctul minim în ciclul Kondratieff virulenţa acestora a fost deosebit de mare, asa cum a fost Marea criză din anii 1929 - 1933.

Dar să urmărim în mod concret cum a evoluat, din acest punct de vedere, economia capitalistă a secolului XIX pînă la primul război mondial.

CICLURI ŞI MIŞCĂRI SECULARE ÎN SECOLUL XIX ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

Între 1815-1848 se desfăşoară a doua fază, (faza B) a primului ciclu Kondratieff (faza A a început în preajma anului 1780). Pe acest fundal s-au înregistrat trei cicluri majore.

300

Primul ciclu major (între 1815-1832), a avut o fază de avînt între 1819-1824 (5 ani) şi o fază de depresiune (1825-1832), în care „punctul de răsturnare" a fost criza din 1825. A fost un ciclu şi o criză eminamente britanică, faza de avînt caracterizîndu-se prin creşterea volumului de investiţii în industrie (textilă, cărbune, metalurgie) creşterea cursului acţiunilor la Bursă şi a preţurilor industriale. În 1825 a izbucnit criza, faza de involuţie durînd aproape 7 ani. Trebuie subliniat, însă că acest ciclu este destul de dificil de precizat în timp.

Al doilea ciclu major a fost cel dintre 1832-1848, în care faza de avînt economic are o durată numai de 4 ani (pînă în 1836), cenzurată de criza din 1836, care „răstoarnă" situaţia, plasînd-o într-o fază de depresiune cu o durată de 6 ani. În faza de avînt economia britanică a înregistrat o expansiune deosebită: s-a produs primul val de intense construcţii feroviare, care au antrenat şi dezvoltarea industriei siderurgice şi carbonifere: dezvoltarea industriei textile a fost spectaculoasă (de la 56.000 de războaie mecanice de ţesut la 100.000), exporturile britanice au crescut cu 46%, iar importurile cu 61%.

În 1836 izbucneşte criza cu caracter comercial şi fi-nanciar. Un anumit rol în acest sens l-a avut tînăra economie a S.U.A. Aici haosul organizatoric pe plan bancar, ca şi lipsa de bani, resimţită pe piaţa americană, au determinat o cerere masivă de aur din partea comercianţilor, exportatori principali de bumbac brut pentru Marea Britanie. Ca să oprească ieşirea aurului din ţară, Banca Angliei a intervenit prin tehnica deja cunoscută: mecanismul taxei de scont. Aceasta este mărită, determinînd şi mărirea dobînzilor, deşi ele au fost fixate (tehnică rămasă în vigoare pînă la primul război mondial) mereu sub valoarea taxei de scont. Mai mult decît atît, Banca Angliei a refuzat garantarea scrisorilor de schimb şi a tratatelor comercianţilor americani. De aici

301

imposibilitatea pentru aceştia ele a-şi mai finanţa exporturile de bumbac, fapt cu efecte grave şi asupra economiei S.U.A., unde preţurile la bumbac s-au prăbuşit, iar multe bănci au dat faliment. Ca urmare băncile din Wall Street şi-au suspendat plăţile (10 mai 1837) în aur şi numai obţinerea unui împrumut urgent de 1 milion de lire sterline le salvează, permiţîndu-le să-şi reia plăţile în mod obişnuit doar din anul 1838. Această criză permite degajarea unui alt aspect: economia engleză, economie dominantă a lumii în acest timp, a ieşit din dificultate prin dezechilibrarea unei economii mai tinere şi mai puţin organizate, aşa cum a fost cea americană, dar fenomenul se va repeta frecvent în politica economică (mai ales pe plan monetar) a Marii Britanii pînă la primul război mondial şi cu alte economii, la fel de fragile la momentul dat, ca şi cea americană în 1837. Depresiunea de durată 6-a caracterizat şi prin marile mişcări sociale din Marea Britanie, mişcarea chartistă, precum şi prin agitaţia dusă în favoarea liberului schimb.

Al treilea ciclu major, dintre 1848-1862, a avut numai o durată de 10 ani, cu o expansiune de aproape 5 ani, dar cu o criză acută, în 1847, urmată de o involuţie de 5 ani. Faza de avînt s-a caracterizat prin mari investiţii în construcţiile feroviare în Marea Britanie, Franţa şi cu antrenarea ramurilor specifice. În 1847 criza apărută a avut tot un caracter financiar, căci din nou Banca Angliei, pentru a opri plecările de aur în afară, măreşte taxa de scont (de la 3 la 6%), limitîndu-şi şi operaţiunile de reescont. O poziţie similară a adoptat şi Banca Franţei. De aici falimente bancare, scumpirea creditelor, cu efecte grave asupra întreprinderilor industriale, construcţiilor de căi ferate etc. În Franţa virulenţa crizei a fost mai mare decît în Marea Britanie. Şomajul a căpătat proporţii deosebite, iar mizeria socială un punct maxim. Revoluţia din 1848 dovedeşte impactul social al crizei din 1847.

302

Începînd cu 1848 şi pînă în 1896 avem de a face cu al doilea ciclu Kondratieff, a cărui fază A, ascendentă se desfăşoară pînă în 1876. În această fază A (Kondratieff) s-au înregistrat trei cicluri majore.

Primul ciclu major a fost cel dintre 1852-1861, care a avut o fază de expansiune de 5 ani, pînă în 1857. Ea a fost marcată de creşterea spectaculoasă a producţiei mondiale de aur (de aproape 4 ori), datorită marilor descoperiri de aur din California şi Australia; au fost reluate construcţiile feroviare şi cele navale şi s-a înregistrat un efort evident de reînnoire urbană în marile oraşe: acum, de exemplu, se produce sistematizarea Parisului, prin tăierea „marilor bulevarde" prin noianul de străduţe din centrul Parisului. Se dezvoltă, cu investiţiile respective, reţeaua de telegraf, iar investiţiile bancare au crescut în mod substanţial. Se poate spune astfel că anii 1852-1857 au fost cu adevărat primul boom economic la nivel mondial. Numai că nu a durat mult.

Criza din 1857 resimţită mai întîi tot în sectorul con-strucţiilor feroviare, cu efectele implicate asupra altor ramuri, a răsturnat situaţia ducînd la o fază de depresiune de 4 ani, de asemenea prima care a avut un caracter general mai accentuat.

Al doilea ciclu a fost cel dintre 1861-1869, în care faza de expansiune a fost de 6 ani, pînă în 1866. Pe un plan general a fost marcată de dominaţia liberului schimb, generalizat după tratatul economic franco-britanic, şi de războiul de secesiune din S.U.A., care a stopat exportul american de bumbac spre Europa. În faza de expansiune s-au înregistrat cele mai spectaculoase realizări, pe plan bancar, mai ales în Franţa. Acum s-au creat şi au început să acţioneze primele bănci moderne, de investiţii, care vor înlocui treptat ca pondere băncile de familie, de genul băncii Rotschild. A crescut volumul investiţiilor externe ale Marii Britanii, s-a dezvoltat industria extractivă. Criza a venit în anul 1866 şi se poate

303

spune că a fost marcată de evenimente spectaculoase, mai ales în lumea finanţelor. Falimentul băncii Overend Gurney de exemplu, care avea investiţii uriaşe în S.UA. a avut un răsunet deosebit. De fapt, numai intervenţia rapidă a Băncii Angliei a făcut ca partea cea mai mare din sistemul bancar britanic să nu fie scos din activitate. Investiţiile externe sînt repatriate, aşa că, din nou, această criză financiară britanică s-a repercutat asupra mai multor economii. În Franţa situaţia a fost similară.

Următorul ciclu, dintre 1867-1876, a avut o fază de expansiune deosebit de intensă, mai ales în S.U.A. Aici construcţia căilor ferate a atins un ritm impresionant: reţeaua feroviară a crescut de la 49.300 km la 105.500 km în 1873. Germania a apărut şi ea pentru prima oară ca înregistrînd fenomenele specifice altor ţări dezvoltate: căile ferate au cunoscut o extindere rapidă, ca şi siderurgia. În 1873 a avut loc răsturnarea siluaţiei o dată cu criza din acest an, care a afectat Marea Britanie şi Germania în mai, iar S.U.A., în septembrie. Franţa nu a fost atinsă grav, înregistrînd doar o relativă încetinire a dezvoltării industriale. În general, criza din 1873, ca şi depresiunea care a urmat pînă în 1876 nu au aut proporţii prea mari.

Din 1878 se produce trecerea la faza descendentă: faza B (Kondratieff), care va dura pînă în 1896. Este ştiut de altfel că aceşti ani se mai numesc şi anii Marii Depresiuni, caracterizată mai ales prin scăderea substanţiala a preţurilor agricole (la cereale). Pe acest fundal s-au desfăşurat două cicluri majore, primul dintre ele fiind între anii 1876-1885 (S.U.A. şi-a reluat expansiunea din 1877, iar Europa din 1878). Faza de expansiune a durat 4-5 ani, pînă în 1882, fiind caracterizată de modernizări intense în sistemul transportului şi comerţului: construcţiile navale, porturile, căile ferate. În 1882 a izbucnit criza care a dus la o depresiune de circa 3 ani. Ea a fost marcată, printre altele, de

304

unele falimente bancare importante, ca Union Générale din Franţa. Şomajul a cunoscut o creştere importantă în Franţa şi S.U.A., Germania a înregistrat fenomene mult mai slabe ale acestei crize, cum de altfel se va întîmpla frecvent şi in perioadele următoare, căci, deşi nu a fost scutită de efectele generale ale crizelor şi depresiunilor care au urmat, ele nu au căpătat o virulenţă prea mare, datorită orientării către o masivă politică de înarmare, sprijinită financiar şi de stat.

Următorul ciclu a fost cel dintre 1886-1896, cu o fază de expansiune de numai patru ani. În S.U.A. şi Germania expansiunea a fost intensă, determinată în principal de procesul de concentrare masivă de capital. Construcţiile navale ating un nivel maxim în aceşti ani, Marea Britanic, de exemplu, reuşind, pentru prima oară ca, la inceputul anilor 1890, să aibă o utilizare completă a tuturor capacităţilor sale de producţie din acest sector. Criza vine însă în 1890, iar depresiunea se prelungeşte timp de 6 ani. S.U.A. a reuşit să întîrzie relativ izbucnirea crizei prin intermediul exportului său masiv (în 1891 numai exportul său de cereale i-a adus 50 milioane dolari aur), dar şi aici criza va izbucni în 1892. Această criză, ca şi involuţia care a urmat a avut clar un caracter mondial căci atît Europa (inclusiv ţările din estul Europei) cît şi S.U.A au trecut prin aceleaşi fenomene tipice.

Din 1891 începe al treilea ciclu Kondratieff, care va dura pînă la sfîrşitul anilor 1930: a fost marcat profund de efectele primului război mondial. Oricum, pînă la război, faza sa A a înregistrat un important ciclu major, între 1897-1907. El se deosebeşte în multe privinţe de Ciclurile anterioare. Astfel în S.U.A. şi Germania o fază de expansiune a existat practic în totalitatea ciclului, doar cu două mici recesiuni, în 1899-1900 şi 1902-1904, în timp ce în celelalte state din Europa s-a înregistrat totuşi o fază de depresiune după 1904. Expansiunea a fost marcată nu de construcţia căilor ferate ca pînă acum, ci de „noul val" al industrializării: electricitatea,

305

motorul cu ardere internă, electrotehnică, automobil. Investiţiile au crescut fiind orientate cu precădere spre aceste ramuri, precum şi în construcţiile navale şi telefonice. De asemenea, mai ales în Germania, efortul de înarmare se intensifică. În S.U.A. criza a izbucnit însă în 1907 fiind extrem de acută. A fost nevoie să se importe 36 milioane dolari aur din Marea Britanie căci din nou sistemul bancar american s-a dovedit incapabil să facă faţă situaţiei.

Depresiunea a fost scurtă şi faza de expansiune este reluată, în al doilea ciclu, însă tot mai „diluat" ca delimitare în timp, de efortul tot mai substanţial de înarmare din multe ţări dezvoltate. De asemenea, au continuat să se facă simţite puternic efectele deosebite ale noilor ramuri de vîrf asupra creşterii economice. În 1913 a apărut o criză de scurtă durată, resorbită rapid de război. Acest ciclu de război (1918-1920) a avut un singur mare beneficiar: economia S.U.A. care a înregistrat practic o permanentă expansiune.

Aşadar reiese, în mod evident, că, indiferent de ter-minologia adoptată, evoluţia economică în secolul XIX şi la începutul secolului XX a înregistrat o evoluţie inegală şi în salturi sau în cicluri, chiar dacă apare ca un fapt incontestabil o creştere economică permanentă şi dinamică.

Oricum o astfel de evoluţie inegală a marilor puteri industriale a contribuit din plin la adîncirea contradicţiilor dintre ele, contradicţii care s-au rezolvat, din nefericire, pentru întreaga umanitate, printr-un război de proporţii nemaiînregistrate pînă atunci de istoria universală.

Partea a III-a DE LA UN RĂZBOI LA ALTUL (1918-1939)

VIDENT că orice om conştient, care a traversat lunga noapte a primului război mondial, a fost copleşit de po-

vara unei întrebări chinuitoare: cum a fost posibil ca pe cel mai civilizat şi prosper continent, omul să dea măsura forţei sale de (auto) distrugere, într-un moment în care progresele materiale şi spirituale păruseră că au interzis pentru totdeauna un asemenea fapt? Răspunsurile date au fost multiple.

Impactul războiului a fost enorm atît asupra cursului dezvoltării economico-sociale, cît şi pe plan spiritual.

Economic, a însemnat transformarea Europei occi-dentale într-un element secundar pe plan mondial, în raport cu S.U.A. Spiritual, efectul a fost poate şi mai mare. Putem afirma că rolul său, mai corect spus al consecinţelor sale în crearea profilului psiho-mental al omului contemporan, al omului secolului XX, a fost decisiv. Evoluţia economiei mondiale în perioada interbelică s-a caracterizat printr-o cvasipermanentă destabilizare. Începută sub semnul marilor distrugeri provocate de război, ea a înregistrat în perioada anilor '30 cea mai puternică depresiune economică a lumii capitaliste, putîndu-se astfel vorbi, practic, numai de cîţiva ani de dezvoltare formală sau aproape normală. Perioada s-a deschis totuşi prin două evenimente fundamentale pentru

E

307

evoluţia ulterioară a întregii istorii universale, nu numai pe plan economic: crearea statelor naţionale din centrul şi estul Europei şi Marea Revoluţie din Octombrie din Rusia.

Capitolul 1

ÎNVINGĂTORI ŞI ÎNVINŞI ?...

NTR-O vară incredibil de strălucitoare, cînd parcă în. treaga natură refuza să accepte altceva decît armonia şi pacea, a

izbucnit, în 1914, cu o uşurinţă derutantă si cu atît mai mult condamnabilă de către istorie, una din cele mai mari drame ale umanităţii. Lumea oamenilor politici şi mai ales a cercurilor militare din unele ţări da, era pregătită, aştepta războiul, dar şi ea, inclusiv belicoşii şi aroganţii ofiţeri superiori germani, îl considerau ceva similar cu cele din secolul XIX sau chiar, ca un fel de expediţie de scurtă durată, pentru pedepsirea şi înfrîngerea inamicului obraznic. A existat certa părere a militarilor că războiul, tocmai datorită progreselor înregistrate de tehnica militară, nu ar fi putut să dureze mai mult de şase luni !

Uşurinţa condamnabilă a cercurilor conducătoare ale marilor puteri, indiferent de motivările naţionale sau naţionaliste, nu poate fi explicată decît prin faptul că, in fond, întreaga evoluţie anterioară prin crearea unor structuri economico-politice internaţionale a condus tocmai la izbucnirea inevitabilă a unui război, fie că ele îl considerau de o durată mai scurtă sau mai lungă. Cu toate acestea surprinde şi astăzi miopia cu care cei chemaţi să conducă destinele naţiunilor, şi încă a unora mari, ţări civilizate, au acţionat,

Î

309

tîrîţi mai mult, de resentimente şi sentimente decît de raţiunea lucidă necesară unor adevăraţi conducători de state.

După cum se ştie războiul a durat 4 ani, de la 1 august 1914 la 11 noiembrie 1918, grupînd două tabere: Antanta formată iniţial din Anglia. Franţa. Rusia (în 1918 iese din război prin pacea separată de la Brest-Litovsk, încheiată de guvernul sovietic cu Germania) - la care se adaugă Serbia, Italia, România, S.U.A. şi toate statele din lume legate într-o formă sau alta de Franţa Şi Marea Britanic - şi Puterile Centrale, formate din Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Rezultatul final a fost capitularea necondiţionată a Germaniei.

Războiul, ca desfăşurare militară, a avut punctul central pe frontul de vest, în Franţa. Aici după primele luni de război în mişcare s-a trecut la un război de poziţii care, practic, a durat pînă în faza finală a conflictului pare mai importantă decît înfruntarea militară - şi primul război mondial a fost şi primul care a dovedit-o a fost înfruntarea economică. Cine a reuşit să cîştige superioritatea pe plan economic a obţinut şi victoria finală !

MAŞINA MOBILIZĂRII ECONOMICE A FOST CONDUSA DE STAT

O comparaţie între cele două grupări de forţe (iniţiale) arată ca evidentă superioritatea Antantei. Potenţialul economic al acesteia, datorită mai ales imperiilor coloniale, a depăşit pe cel al Puterilor Centrale cu tot avansul industrial şi organizatoric al Germaniei. Cu atît mai mult această superioritate a devenit zdrobitoare cînd i s-a alăturat S.U.A., deşi chiar înainte de 1917 ea sprijinise masiv Antanta.

Cu toate acestea, superioritatea Antantei nu a fost de la început la fel de evidentă, avînd în vedere principalii

310

indicatori economici ai Franţei, Marii Britanii si Rusiei pe de o parte şi ai Germaniei, Austro-Ungariei pe de altă parte. De asemenea, Germania a avut şi avantajul că a fost prima dintre toate forţele beligerante care a trecut în mod organizat şi sistematic la o economie de război, ceea ce i-a permis o mobilizare cvasi totală a tuturor resurselor ţării, ceea ce s-a întîmplat mai greu în celelalte ţări, din motive diverse.

Au existat trei mari probleme cărora a trebuit să le facă faţă economiile implicate într-un război de asemenea proporţii: a. materiile prime pentru industria de război; b. forţa de muncă, afectată grav prin mobilizările generale decretate şi pierderile umane din ce în ce mai mari; c. aprovizionarea populaţiei civile. Nici una din forţele beligerante nu a fost, în realitate, pregătită in vreun fel, pentru rezolvarea acestor probleme, la asemenea proporţii şi pentru o durată atît de mare. Oricum însă maşina economiei de război, a mobilizării economice, a trecut sub conducerea statului, deşi modalităţile de acţiune ale acestuia ca şi gradul său de implicare au fost diferite, totuşi, de la ţară la ţară, în funcţie de anumite condiţii specifice.

Germania a realizat, aşa cum am amintit, cea mai timpurie şi mai bine organizată mobilizare a economiei sale de război. De fapt, aceasta a fost pusă sub conducerea directă a Marelui Stat Major. Încă înainte de război existase un plan pentru înfiinţarea unui organism unic de stat în oaz de război, destinat controlului aprovizionării şi consumului de materii prime. Planul se baza pe ideea că în caz de conflict cu Marea Britanie aceasta va impune blocarea oricăror posibilităţi de aprovizionare cu materii prime din afara Europei. De aceea el a prevăzut şi necesitatea intensificării cercetărilor şi punerii în producţie a unor rezultate mai vechi în vederea obţinerii de înlocuitori pentru materiile prime sau alte produse ce vor deveni deficitare. Dar acest plan a rămas fără urmări practice. După izbucnirea războiului însă el a fost

311

scos din arhive şi astfel Germania a putut pune pe picioare mai rapid şi mai complet noua organizare impusă de război. La sfârşitul anului 1914 s-a înfiinţat în acest mod Departamentul materiilor prime de război, care a condus întreaga acţiune de asigurare a materiilor prime necesare industriei germane de război. Din 1915 s-a trecut la intensificarea cercetării şi producţiei unor înlocuitori sintetici ai unor produse, căci blocada navală britanică a fost extrem de operaţională. Pe aceeaşi linie s-au mai înfiinţat şi alte cîteva organisme: Oficiul cartofilor, Oficiul cerealelor, Oficiul aprovizionării etc, care de altfel au avut contribuţii majore şi în jefuirea sistematică a resurselor teritoriilor ocupate de germani în timpul războiului. Cu toate aceste măsuri situaţia spre sfîrşitul războiului s-a deteriorat permanent. Potenţialul economic al Germaniei, ca să nu mai vorbim de cel al Austro-Ungariei s-a diminuat ajungînd la marginea prăpastiei: în 1917 napii deveniseră singurul aliment accesibil populaţiei germane, iar înlocuitorii unor materii prime, din motive diverse, au fost departe de a asigura necesarul de război.

În ţările Antantei, în Marea Britanie şi Franţa, orga-nizarea economică şi implicarea statului în conducerea economică nu au atins niciodată nivelul din Germania. În 1916, în Marea Britanie, din acest punct de vedere, lucrurile nu se schimbaseră prea mult faţă de situaţia de dinainte de război. După cum a afirmat chiar W. Churchill în această perioadă „afacerile rămăseseră aceleaşi". Numai cînd efectele războiului submarin promovat de germani a început să-şi facă efectul, parlamentul a votat la 15 iulie 1916 o lege (guvernul Lloyd George o ceruse chiar de la începutul războiului) prin care, în sfîrşit, s-au acordat prerogative speciale guvernului în conducerea economiei. Printre altele statul a devenit singurul importator şi tot el stabilea priorităţile de repartizare a materiilor prime pe ramuri

312

industriale. Se instituia şi un anumit control asupra industriei particulare, mai ales în ceea ce priveşte programele de producţie fixate de guvern.

În Franţa, măsurile de acest gen s-au introdus treptat, culminînd cu înfiinţarea, la 20 mai 1915, a Subsecretariatului de stat pentru armament pus sub conducerea unui socialist, A. Thomas.

Rezolvarea problemei forţei de muncă a introdus, pe lîngă măsurile „tradiţionale", şi modificări în ceea ce priveşte unele principii ale mobilizării militare. Astfel s-a introdus principiul mobilizării selective, principiul mobilizării pe loc, a unor muncitori, sau specialişti din anumite ramuri. Pierderile din ce în ce mai mari pe front au făcut însă ca spre sfîrşitul războiului să se renunţe parţial la acest principiu, trecîndu-se la introducerea muncii obligatorii (mai ales în Germania şi îndeosebi în agricultură), la utilizarea masivă a muncii femeilor (în Franţa, Marea Britanie, Germania şi chiar S.U.A.).

Un domeniu important al înfruntărilor de potenţial economic l-a constituit punerea la punct a unor sisteme de subminare şi chiar anihilare a posibilităţilor de aprovizionare din afară. Marea Britanie a avut o poziţie mai complicată: pe de o parte, deţinea supremaţia maritimă, iar pe de altă parte dependenţa sa de exterior a fost deosebit de intensă, chiar vitală pentru efortul său militar. Bazată pe primul avantaj a instituit o blocadă navală deosebit de eficientă şi amănunţită asupra Germaniei, pe care a extins-o şi asupra ţărilor neutre (au fost vizate cu precădere ţările Americii Latine, cu tradiţionale legături comerciale cu Germania) sau asupra oricui întreţinea relaţii comerciale cu Puterile Centrale. Ca urmare, în mai puţin de doi ani comerţul exterior al Germaniei a scăzut cu peste 66%, fiind practic redus la posibilităţile oferite de ţările din Europa ocupate sau aliate cu Germania.

Dezavantajul amintit a devenit însă obiectivul numărul 1

313

al strategilor navali germani. Deoarece punerea te discuţie a supremaţiei flotei de suprafaţă britanice, Cu toate progresele marinei de război germane, nu a fost posibilă, s-a recurs la o modalitate nouă de război naval: războiul submarin. Cu această armă secretă s-a încercat tăierea oricăror posibilităţi de aprovizionare a Antantei şi, mai ales, a Marii Britanii (Franţa s-a aflat în bună parte ocupată). Efectele acestui război au fost deosebite: pînă la intrarea S.U.A. În război (aprilie 1917) Antanta a pierdut nave cu un tonaj general de aproape 11 milioane de tone, dintr-un total de 25 milioane tone; cele mai mari pierderi le-a avut flota comercială brita-nică cu 7.768.000 tone; deşi şantierele navale britanice au lucrat la întreaga lor capacitate, zi şi noapte, construcţiile navale nu mai puteau ţine pasul cu pierderile suferite, punîndu-se sub semnul întrebării efortul economic al Marii Britanii pentru susţinerea războiului.

Intrarea S.U.A. În război a basculat definitiv balanţa de forţe pe plan economic între cele două grupări. O dată pierdut războiul economic capacitatea de ripostă sau re-zistenţă a Puterilor Centrale, cu toate eforturile făcute (vezi bătălia de pe Marna din martie 1918) a fost anihilată, iar soarta războiului jucată definitiv.

UN ZĂBRANIC NEGRU DEASUPRA EUROPEI

Bilanţul primului război mondial este impresionant, deşi graiul cifrelor nu poate exprima îngrozitoarele suferinţe umane, fizice şi psihice, teribila şi şocanta experienţă ps care a trebuit să o traverseze aproape fiecare european.

Pierderile militare au fost estimate la 7 milioane de morţi, iar cele civile la 5 milioane de oameni (în afara cifrelor cu privire la Rusia). Deficitul de naşteri a fost estimat la 22 milioane de indivizi. Peste 4 milioane de văduve şi-au

314

îmbrăcat hainele negre de doliu, iar 8 milioane de copii şi-au plîns unul sau ambii părinţi. În ceea ce priveşte Rusia există doar estimări generale. Se consideră totuşi că războiul, precum şi evenimentele care au urmat pînă în 1921, au însemnat 16 milioane de victime, militari şi civili.

Astfel, deasupra întregii Europe, peste învinşi, dar şi peste învingători s-a întins zăbranicul gros al morţii. Europa, îmbrăcată în doliu, privea încremenită la propria sa distrugere.

Mai grav a fost însă faptul că pierderile umane au afectat grupele de vîrstă active. Din acest punct de vedere, România a stabilit un trist record, fiind a treia ţară dintre beligeranţi, după Austro-Ungaria (17,l%), Germania (15,1%), ca pierderi totale din populaţia activă (11%), fiind urmată de Franţa, Italia, Marea Britanie etc.

Tratatele de pace încheiate după război au înregistrat totuşi situaţia că unele ţări (din Antanta) ar fi fost învingătoare. Ele au şi impus ţărilor învinse şi, în primul rînd, Germaniei, o serie de condiţii extrem de grele. Obiectivul principal a fost asigurarea recuperării pierderilor materiale şi cheltuielilor de război pe seama ţărilor învinse. Germania a fost obligată la livrări de materii prime, la cedarea flotei sale comerciale (şi 20% din flota sa fluvială), 5.000 locomotive şi 15.000 vagoane; şantierele sale trebuiau să construiască anual nave cu un tonaj total de 200.000 tone, iar brevetele şi licenţele germane industriale au fost predate Franţei, Marii Britanii şi S.U.A. Plasamentele externe germane, în valoare de 10 miliarde mărci-aur au fost confiscate, iar căile fluviale germane au fost internaţionalizate. În plus, s-a stabilit plata unor reparaţii de război, pe care Comisia Reparaţiilor le-a fixat la 132 miliarde mărci-aur (57% din ele au revenit Franţei, 22% Marii Britanii etc, România urmînd să primească 1% !).

Toate aceste obligaţii, pe fondul unei economii epuizate,

315

au creat în Germania o situaţie economică şi o stare de spirit extrem de periculoase.

Pentru celălalt învins, Austro-Ungaria, războiul a făcut totuşi un lucru bun: l-a forţat să dispară, în locul său creîndu-se state naţionale sau permiţîndu-se întregirea unităţi naţionale la alte state din zonă. În ultima parte a războiului popoarele oprimate din imperiul dualist şi-au accentuat acţiunile pentru realizarea obiectivelor de emancipare naţională. Tratatele de pace încheiate nu au făcut altceva decît să ia act de voinţa acestor popoare. De asemenea ele au stabilit, pentru statele considerate ca moştenitoare ale monarhiei, ca părţi componente ale dualismului, Austria şi Ungaria, să fie supuse la plata unor reparaţii de război („reparaţiile orientale"), împreună cu Bulgaria şi Turcia, aliatele Puterilor Centrale. Flota austro-ungară din Adriatica a fost preluată de Franţa şi Italia; de asemenea a trebuit să se facă unele livrări de materii prime către Iugoslavia şi Italia dar din reparaţiile orientale cea mai mare parte a fost luată de Franţa, Marca Britanic, Italia; România şi Iugoslavia ar fi trebuit să obţină 10,55% din totalul lor. În general, ca o trăsătură de ansamblu, tratamentul acordat de marile puteri învingătoare, nu numai învinşilor, dar chiar şi aliaţilor mai mici, printre care s-a nu-mărat şi România, a fost discriminatoriu şi chiar abuziv. De altfel, şeful delegaţiei române la conferinţa de pace de la Versailles, unde s-a discutat tratatul cu Germania, Ion. I. C. Brătianu, văzînd acest tratament, a refuzat pur şi simplu să-l accepte şi a părăsit conferinţa.

Franţa, ca principală ţară dare a susţinut efortul de război, a înregistrat cu adevărat pierderi deosebit de grele pe teritoriul său. Au fost distruse peste 400.000 de întreprinderi industriale (mari şi mici, inclusiv ateliere), 54.000 km de drumuri, cea mai mare parte din materialul rulant, totalitatea minelor sale (inundate cu apă, de germani) etc. Lor li se

316

adaugă enormele datorii pe care a trebuit să le facă în vederea susţinerii războiului, mai ales la S.U.A. Ele s-au ridicat la peste 25 miliarde dolari, lăsînd la o parte imensa datorie internă. Din aceste motive, dar şi din altele, Franţa a lansat lozinca: ..Germania trebuie să plătească totul!" şi de aici atitudinea foarte dură adoptată în toate discuţiile cu privire la condiţiile ce trebuiau impuse acesteia.

Marea Britanie a avut o atitudine în general mai mo-derată. Este drept că pierderile sale materiale nu au fost chiar atît de mari, exceptînd, desigur, pierderile flotei sale comerciale, recuperate însă relativ repede prin confiscarea flotei germane. A avut pierderi umane mari, pentru ea, căci în fond de la Waterloo nici un soldat britanic nu mai murise în Europa (cu excepţia episodului din Războiul Crimeei); ele s-au ridicat la 760.000 morţi (România a avut peste 800.000 la o populaţie de aproape 7 milioane locuitori). Dar leul britanic a fost mai mult decît satisfăcut prin preluarea coloniilor germane din estul Africii, reuşind să-şi atingă astfel unul din obiectivele strategiei sale colonialiste din Africa, sta-bilit încă din secolul trecut de Cecil Rhodes, de a crea un teritoriu britanic compact din Africa de Sud la Cairo. În plus el a obţinut protectoratul asupra Palestinei, de la Turcia, unde de altfel a sprijinit acţiunile creatorului noii Turcii republicane, Kemal Atatürk. Italia a înregistrat pierderi umane şi materiale, destul de ridicate (650.000 morţi şi 840.000 tone nave distruse), în raport cu implicarea sa directă în război, (a luptat contra trupelor austro-ungare) la care s-au adăugat, însă, mari datorii externe. Din aceste motive ceea ce a primit după război prin reglementările internaţionale, mai ales că războiul bulversase serios o economie şi aşa destul de fragilă, a fost considerat în Italia mult prea puţin. Pe fondul situaţiei economice grave, a creş-terii numărului de şomeri, acest sentiment de frustrare a fost speculat de o serie de mişcări naţionaliste dfe dreapta care

317

vor reuşi în 1922 să introducă regimul totalitar fascist al lui B. Mussolini.

România a intrat în război (după doi ani de neutralitate) numai dintr-un singur motiv: desăvîrşirea unităţii naţionale. Ea nu a avut nici o clipă de-a face cu obiectivele de natură imperialistă ale marilor puteri. Greutăţile economice serioase, de unde mari deficienţe în asigurarea unei dotări materiale cel puţin normale a armatei române, calitatea slabă a corpului ofiţeresc de comandă, lipsa de sprijin real din partea Antantei au făcut ca prima parte a participării la război să se soldeze cu înfrîngeri repetate şi cu ocuparea unei părţi importante din teritoriul de atunci al României. Însă măsurile adoptate după această lecţie, pe linia reorganizării comandamentului şi promovării unor ofiţeri cu adevărat capabili - dîrzenia şi eroismul soldatului român, fiind dovedite şi pînă atunci chiar în condiţii de inferioritate tehnică - a modernizării armamentului, au făcut ca prin victoriile strălucite de la Mărăşeşti, Oituz, Mărăşti, să se salveze existenţa naţională a României.

Pierderile suferite de România au fost deosebit de mari, mai ales că în teritoriul ocupat s-a trecut la un jaf sistematic. Tratamentul acordat României de către aliaţi, după război, a fost, aşa cum am subliniat mai sus, cu totul necorespunzător, atitudinea arogantă şi intransigentă a acestora făcînd ca cererile României practic să nu fie luate în consideraţie.

Un singur fapt, dar fundamental, a adus sfîrşitul răz-boiului României: realizarea unităţii naţionale depline. Rezultat al voinţei liber exprimate de românii din teritoriile aflate sub dominaţia străină, ca şi în alte ocazii, marile puteri europene au luat doar act de această voinţă, devenită fapt împlinit.

318

ADEVĂRAŢII ÎNVINGĂTORI

Aşadar, cu toate tratatele încheiate, era greu să afirmi eă în Europa a existat un învingător real, care să fi profitat pe deplin de situaţia creată de război, se înţelege pe plan economic. Şi totuşi cîţiva au făcut parte şi din această categorie. Dar ei trebuie căutaţi (cu excepţia ţărilor neutre din Europa - Elveţia, Olanda, Suedia) în afara Europei.

În fruntea lor s-au aflat S.U.A., care au intrat în război în aprilie 1917 (pierderile sale umane s-au ridicat la circa 114.000 morţi). Pînă la această dată însă S.U.A. au sprijinit masiv efortul de război al Antantei cu livrări de materii prime şi produse agricole, de armament etc. Pe această bază S.U.A., dintr-o ţară debitoare a Europei occidentale a devenit o creditoare a acesteia, căci nu numai că şi-a achitat datoriile ce le avusese faţă de aceasta, dar îi şi acordase împrumuturi în valoare de peste 10 miliarde dolari. În acelaşi timp, plasamentele americane în Europa occidentală şi în alte părţi ale lumii s-au dublat, fiind răscumpărate şi peste jumătate din titlurile deţinute de europeni asupra S.U.A. În timpul a-nilor de război, în urma livrărilor de materiale făcute, aproape întreaga producţie mondială de aur a intrat în Trezoreria americană, iar la sfîrşitul războiului la Fort Knox s-a aflat o treime din stocul de aur al lumii !

Dar mai importantă decît aceste efecte, care au trans-format S.U.A. În principala piaţă financiară a lumii, a fost conjunctura favorabilă creată de război asupra unor importante sectoare economice americane, care a determinat o creştere importantă a producţiei, pe fondul rentabilizării deosebite a acesteia, datorită creşterii preţurilor. De aici, şi o creştere generală a veniturilor ca şi a nivelului de trai al unei mari părţi a societăţii americane. Numai faptul că venitul naţional al S.U.A. s-a dublat în cei patru ani de război, fapt,

319

evident, unic, şi este suficient pentru a ilustra impactul favorabil al primului război mondial asupra economiei S.U.A- De fapt, din acest moment, centrul de greutate al economiei mondiale a trecut definitiv în S.U.A., care a început să joace de acum înainte rolul de „locomotivă" al întregului sistem economic mondial (capitalist). Şi aceasta în timp ce economia Europei a fost dată înapoi la nivelul anului 1905.

Efecte pozitive deşi nu la aceeaşi scară au fost înregis-trate şi de alte ţări extraeuropene. Astfel Canada, pe seama livrărilor de cereale şi lemn, către Europa occidentală, şi-a putut finanţa crearea unui important sector industrial, bazat pe industria extractivă, construcţii navale şi construcţii de maşini etc. De asemenea, ca un fapt important, în condiţiile retragerii capitalurilor europene, economia Canadei a trecut definitiv sub controlul capitalului american, care a devenit dominant.

Un fenomen absolut similar din acest punct de vedere s-a înregistrat în ţările din America de Sud, intrate şi ele definitiv pe orbita capitalului nord-american, care l-a înlocuit aproape peste tot pe cel occidental, deşi pentru exportul de produse agricole, materii prime etc. ale unor state sud-americane, războiul a creat aceeaşi conjunctură pozitivă. Numai din Argentina, şi numai în cei patru ani de război, au intrat în ţară, ca urmare a acestor livrări, peste 3 miliarde pesos, în aur.

De cealaltă parte a lumii, Japonia a profitat de situaţia creată de război şi a înlocuit cu mărfurile sale produsele Europei occidentale pe piaţa Extremului Orient. Producţia sa naţională a crescut la toţi indicii şi în toate sectoarele. Cu toate acestea, spre deosebire de celelalte state, dependenţa sa de piaţa externă a fost mult prea puternică pentru ca, la reluarea activităţilor normale, să nu resimtă acut răsturnarea conjuncturii în defavoarea sa. Ceea ce s-a şi întîmplat, căci cu toate progresele notabile, economia japoneză în perioada

320

interbelică a trecut prin mari dificultăţi, din care, numai politica de înarmare dusă după 1930, a reuşit să o scoată.

Capitolul 2

AVÎNT ECONOMIC SAU PREGĂTIREA CRIZEI?

(1918-1929)

EVENIREA la o dezvoltare normală, în timp de pace, nu a fost desigur simplă. Numai problema găsirii de locuri de

muncă, pentru milioanele de soldaţi, într-o economie distrusă sau aflată în reorganizare şi ar fi fost suficientă pentru a crea coşmaruri cercurilor politice şl economice ale vremii. Teama izbucnirii unei crize postbelice de proporţii a fost acută, mai ales că acum s-a produs o intensificare şi radicalizare a mişcărilor sociale. Evoluţia evenimentelor însă, a risipit în mod surprinzător această teamă.

În ţările unde distrugerile de război au fost minime sau nu au existat, piaţa s-a dovedit surprinzător de activă. Cererea de produse de uz îndelungat a asigurat nu numai menţinerea unui tonus ridicat multor sectoare industriale, dar chiar s-a ajuns la o creştere substanţială a capacităţilor de producţie, a numărului de locuri de muncă, a producţiei etc. În primele 18 luni de după război producţia industrială a S.U.A. a crescut cu 24%, iar cea a Marii Britanii cu 30%.

Dar iată că la mijlocul anului 1920, a izbucnit, parcă, dintr-o dată o criză. Nivelurile de producţie au scăzut drastic (în S.U.A., de exemplu, producţia de oţel a scăzut cu 55%, iar cea de automobile cu 40% etc). Criza nu a fost de lungă

R

322

durată, căci la începutul anului următor efectele sale se resorb. Totuşi una din consecinţele sale s-a menţinut, devenind o permanenţă a întregii perioade interbelice. Este vorba de scăderea preţurilor agricole, ceea ce a creat agricultorilor mari dificultăţi tocmai într-o perioadă de schimbări majore pe plan tehnic, cînd investiţiile necesare pentru modernizarea tehnică au impus fermierilor să solicite credite masive de la bănci.

Asupra scurtei crize din 1920-1921, numită şi criza de reconversiune, s-au emis mai multe păreri. Comportarea bună şi neaşteptată a pieţii imediat după război, datorită cererii de bunuri de consum de uz îndelungat, a fost legată atît de refacerea gospodăriilor afectate într-o formă sau alta de război, cît şi de faptul că sumele de bani imobilizate în anii de război au fost readuse pe piaţă. De aceea una din cauzele izbucnirii crizei, care a fost numai întîrziată nu evitată, ar fi fost tocmai epuizarea resurselor băneşti, în paralel cu introducerea unor restricţii în acordarea de credite. Întreprinzătorii mari şi mici care făcuseră investiţii pentru mărirea capacităţilor de producţie, s-au văzut astfel, pe măsură ce cererea a slăbit, în imposibilitatea de a mai continua producţia, datorită stocurilor care s-au creat. De fapt, a apărut adevărata realitate a pieţii postbelice şi apoi interbelice: cu toate progresele obţinute pe planul pro-ductivităţii muncii nivelurile de viaţă au rămas scăzute, iar capacităţile de consum ale pieţii au continuat să fie slabe.

Criza din 1920-1921 a prefigurat astfel ceea ce s-a întîmplat, multiplicat enorm în timpul crizei din anii 1929-1933.

În ceea ce priveşte ţările cu distrugeri materiale im-portante, ca Franţa, ţările din Europa de est, cu excepţia unor dezechilibre pe plan monetar, ambele fenomene amintite mai sus, nu au avut aceeaşi intensitate. Procesul de refacere a economiei a solicitat mult mai mulţi factori, decît simplul

323

efect al pieţii, deşi şi aici (mai ales în Franţa) a fost înregistrată creşterea cererii de bunuri de consum de uz îndelungat pentru refacerea gospodăriilor distruse de război.

1. O CREŞTERE EXPONENŢIALĂ ÎN INDUSTRIILE DE VÎRF: COMPLEXUL INDUSTRIAL AL AUTOMOBILULUI

La începutul anilor 1920 se poate spune că automobilul avea deja o istorie. De departe locul principal pe piaţă şi în producţia mondială de automobile l-a deţinut S.U.A. Este suficient să arătăm că în 1930 din 35 milioane de automobile înregistrate în lume, 25 milioane au fost fabricate în S.U.A., şi că, doar cu un an mai înainte producţia anuală a fost aici de 5,9 milioane de automobile, în timp ce următoarele mari producătoare (Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia) au produs împreună 1,1 milioane automobile pe an.

O bună parte din istoria de început a automobilului american ca bun industrial destinat consumului de masă a fost legată de activitatea întreprinderilor Ford, care prin Model T a creat tipul de automobil popular. Modelul T s-a impus prin calităţile sale tehnice, în primul rînd simplitate (permiţînd să fie reparat şi de mecanicii din zonele rurale ale S.U.A), robusteţe (putînd circula Pe drumurile de calitate proastă, mai ales cele rurale) şi mai ales prin preţ (Ford aplica pentru prima oară noile principii de organizare ştiinţifică a muncii la asamblare). Ca urmare în 1914 din totalul de 560.000 automobile vîndute în S.U.A., 250.000 au fost automobile Ford.

În anii de după război, însă, s-au produs o serie de Codificări care de altfel vor definitiva, pentru mult timp, structura producţiei de automobile din S.U.A. Ford, avînd în vedere succesul deosebit al Modelului T, a decis ca o direcţie principală de acţiune pentru viitor, să se concentreze pe un

324

singur tip, dus la parametri calitativi deosebiţi şi mai ales cu preţuri de vînzare relativ mici. Dar un nou concurent, deocamdată cu o producţie mai modestă dar în continuă ascensiune, a mers pe o altă direcţie, care a avut, însă, un succes deplin.

Este vorba de noua societate înfiinţată de directorul companiei Buick, W. C. Dunant, cu sprijinul financiar al unor bancheri din Wall Street, formată din firmele (fiecare cu modelul său de automobil) Buick, Oackland, Cadillac, Oldsmobile etc. (în total 17 companii). Noua societate constructoare de automobile s-a numit General Motors (G. M).

Opţiunea lui G. M. a fost diferită: producţie diversificată din punct de vedere al dimensiunilor, culorii, etc., cu preţuri care nu au fost întotdeauna accesibile. O opţiune riscantă, dar managerii lui G. M. s-au dovedit buni cunoscători ai pieţii şi, în plus, au făcut totul (reclamă, facilităţi financiare etc.) pentru a forţa piaţa să accepte noile automobile. Venirea lui Du Pont la G. M. aducînd şi linia sa de asamblare a unor automobile de lux (Chevrolet) a întărit noua societate. Obţinerea unor noi credite pentru consolidarea economică, extinderea afacerilor şi noi investiţii nu a mai fost o problemă pentru G. M., căci bancherii din Wall Street s-au arătat extrem de accesibili cererilor sale.

Oferta de automobile de pe piaţa S.U.A. a fost completată de înfiinţarea în 1925 a unei noi societăţi constructoare. De această dată, prin iniţiativa energicului W. P. Chrysler, fost director la Buick, a fost pusă la cale fuzionarea mai multor firme constructoare, rămase independente, avînd în frunte firma fraţilor Dodge. Sprijiniţi şi ei de creditele Wall Street-ului, noua societate (Chrysler Inc.) s-a lansat pe piaţă cu aceeaşi ofertă diversificată, obţinînd succese importante mai ales în gama marilor automobile, de lux.

În acest timp Ford părea că nu se arată afectat. Sur-

325

prinzător de conservator el miza în continuare pe vechiul şi încercatul său model T, fireşte modernizat, în timp ce concurenţii săi făceau totul pentru a aduce pe piaţă modele cît mai atrăgătoare şi diverse. Numai cînd vînzarea lui Ford T s-a apropiat vertiginos de zero, Ford a reacţionat. Însă i-a trebuit încă un an ca să pună la punct un nou model, conform cu noua cerere a pieţii. Noul model Ford (model A) a ajuns pe piaţa americană doar în 1927.

Prin dispariţia modelului T a dispărut de fapt de pe piaţa de automobile din S.U.A. tipul de automobil popular, ieftin şi robust. De acum automobilele americane au devenit, inclusiv cele considerate mici şi ieftine, tot mai mari şi mai scumpe. În schimb tipul de automobil popular a devenit o caracteristică a producţiei europene de automobile, care a parcurs în aceşti ani, deşi priorităţile europene în istoria automobilului sînt bine cunoscute, acelaşi traiect ca automobilul american înainte de 1914. Oricum însă şi în Europa a existat o înclinaţie spre diversificarea, la preţuri ridicate, a unor automobile de lux, însă numai trecerea la producţia de automobile populare ieftine a permis industriei europene să se menţină la un nivel ridicat de producţie. Dar automobilul european, pînă la al doilea război mondial chiar, nu a căpătat aceeaşi importantă în economie şi în viaţa socială ca în S.U.A.

Succesul deosebit al automobilului în S.U.A. s-a datorat desigur performanţelor tehnice şi în materie de preţuri a societăţilor constructoare de automobile, dar şi unor condiţii specifice. În primul rînd, desigur întinderea ţării şi distanţele mari care trebuiau parcurse, astfel că treptat automobilul a devenit o necesitate. În al doilea rînd, creşterea standardelor de viaţă, mai ales în categoriile mijlocii, urbane sau rurale însă, poate, factorul major al creşterii exponenţiale a vînzărilor de automobile a fost introducerea în conştiinţa americanului mijlociu, în cadrul sistemului de valori ale societăţii americane, a ideii că automobilul reprezintă un

326

semn al reuşitei sociale. De aici şi succesul deosebit al noilor automobile, cît mai strălucitoare şi mari, care au eclipsat complet modestul automobil popular. Dar această orientare a societăţii americane ar fi rămas la nivel teoretic, daca nu s-ar fi creat şi instrumentul princioal de susţinere a ei. Pentru ca „să existe un automobil în fiecare garaj" cum s-a propagat ideea în epocă s-au creat facilităţi de cumpărare a lor, mai ales prin generalizarea vînzării pe credit (în rate). În aceste condiţii mai toţi americanii care aveau cît de cît un serviciu stabil, au făcut eforturi pentru a putea să aibă automobil, care a devenit mai important în ochii lor, decît, de exemplu, construcţia unei case. Aşa că în 1929 peste 60% din totalul automobilelor americane vîndute pînă în acest an au fost vîndute în rate! Deci încă un exemplu de încălzire artificială a pieţii, care ascunde primejdii destul de importante, sistemul fiind extins şi la alte bunuri de uz îndelungat.

În acelaşi timp însă, pe aceste baze, s-a creat ceea ce s-a numit complexul industrial al automobilului. Ramuri şi subramuri întregi au fost antrenate de această dezvoltare a construcţiei de automobile. Industria cauciucului, industria lacurilor şi coloranţilor, industria sticlei, industria electro-tehnică, industria oţelurilor speciale etc, au înregistrat progrese deosebite atît din punct de vedere al producţiei, cît şi al calităţii acesteia, al introducerii unor noi tehnologii de fabricaţie. Între 1924-1928 în S.U.A. industria automobilului a creat astfel peste 4 milioane de locuri de muncă noi.

Dar impactul automobilului asupra economiei şi vieţii sociale americane a fost mult mai larg. Lăsînd la o parte aspectul psiho-social al acestuia, amintit mai sus, automobilul şi generalizarea sa a dus la crearea unor game noi de servicii: staţiile de benzină şi atelierele de reparaţii au contribuit decisiv la consolidarea sectorului serviciilor în S.U.A., prin creşterea numărului de angajaţi în acest domeniu ca şi în vînzarea propriu-zisă a automobilelor! De asemenea,

327

el a influenţat urbanismul, mai ales prin modificările survenite în amplasarea noilor cartiere comerciale, pentru a fi mai direct accesibile automobilului, prin creşterea importanţei suburbiilor de lîngă marile oraşe, care au dus la apariţia navetismului, etc. Toate acestea au impus, la rîndul lor, modificări importante în sectorul serviciilor, al transporturilor. A apărut transportul urban şi interurban cu autobuze sau autocamioane.

Fenomene similare s-au înregistrat către sfîrşitul pe-rioadei interbelice şi în cîteva ţări europene (Franţa, Marea Britanie) dar ele sînt departe de cele întîlnite în S.U.A. În Europa în toată această perioadă automobilul a rămas încă un bun de lux, inaccesibil celei mai mari părţi a societăţii. De aceea şi impactul său pe drumul creării complexului industrial al automobilului, a fost mult mai slab, fiind lăsat pentru perioada anilor 1950-1960.

PETROLUL, UN ELEMENT DEVENIT IMPORTANT ÎN BALANŢA ENERGETICĂ A LUMII

O dezvoltare atît de puternică a automobilului şi, în general, a utilizării motorului cu ardere internă, nu putea să nu ducă la o creştere permanentă a cererii de petrol. Petrolul şi derivatele sale au devenit astfel unul din pilonii de susţinere a civilizaţiei maşinilor. Cu toate acestea pînă la sfîrşitul perioadei interbelice, petrolul nu a depăşit în importanţă cărbunele, în balanţa energetică mondială sau naţională, deşi calităţile sale deosebite: randamentul şi ieftinătatea i-au asigurat de la început o superioritate netă faţă de acesta, determinînd, pentru această etapă, o scădere constantă a consumului de cărbune.

Deocamdată în anii 1920 acest progres, deşi viguros, s-a aflat la începuturile sale. Producţia mondială de ţiţei, estimată în 1930 la circa 300 milioane tone, a fost asigurată

328

în proporţie de 63% de către S.U.A. Aceşti ani au înregistrat însă un eveniment remarcabil, mai ales dacă este privit în perspectivă. Este vorba de apariţia pe piaţa mondială a resurselor de petrol din Orientul Mijlociu (Arabia, Persia, Irak). În 1928 producţia acestei zone a reprezentat numai 3% din producţia mondială, dar această cifră „rezumă la data respectivă istoria petrolului, dar nu şi viitorul lui" (R. Sedillot).

Pentru a acapara aceste zone s-a dat o luptă acerbă între companiile americane (Standard Oil), britanice (Royal Dutch Shell, Anglo-Persian Co.), la care se vor adăuga capitalul francez (Compagnie francaise des pétroles) şi alte capitaluri. Episoadele acestei lupte au fost obiectul unei întregi literaturi şi ele sînt în general bine cunoscute cititorului român (vezi recenta Istoria petrolului, a lui R. Sedillot, apărută la Editura Politică, în 1982) pentru a mai insista asupra ei. Oricum, este important de reţinut că, în final, s-a impus un control asupra întregii regiuni, împărţită pe zone de influenţă. Standard Oil a reuşit să elimine influenţa capitalului britanic si a Marii Britanii, consolidată anterior de celebrul colonel Lawrence, în Arabia, sprijinind venirea unui nou rege, Ibn Saud, cu simpatii americane; în schimb Royal Dutch Shell şi Anglo-Persian Co. (unde Amiralitatea britanică a deţinut un important pachet de acţiuni) au controlat resursele petroliere ale Persiei.

O problemă mai dificilă a fost Irakul, căci fiecare dorea să şi-l „anexeze". Pînă la urmă însă se va ajunge la o înţelegere, care a îmbrăcat forma unei noi societăţi Irak Petroleum Co. Conform înţelegerii semnate între W. Clark Teagle, preşedintele lui Standard Oil şi sir J. Codman preşedintele lui Anglo-Persian Co., prin intermediul unui personaj binecunoscut în aceşti ani, miliardarul armean Gulbenkian, Irak Petroleum Co. a fost formată din: Standard Oil, Anglo-Persian Co. şi Compagnie francaise des pétroles,

329

fiecare cu cîte 23,75% din acţiuni, ca acţionari majoritari şi, deci, controlînd extracţia şi desfacerea petrolului irakian.

Concurenţa însă a continuat să se manifeste atît în ceea ce priveşte noile resurse de petrol (episodul petrolului mexican), cît şi în ceea ce priveşte preţurile, dar, pînă la urmă, se va ajunge la o înţelegere de tip cartel cu caracter internaţional. Acest cartel al petrolului a fost format în anul 1928 şi a grupat şapte mari societăţi petroliere. El a fixat cotele de producţie şi preţul petrolului. Preţul petrolului a fost fixat la un nivel redus, însă profiturile obţinute de societăţile componente ale cartelului au fost enorme. În acest cadru fixat în anul 1928 şi, în primul rînd pe baza preţului scăzuţi al petrolului, s-a creat o întreagă structură şi infrastructură economică la nivel naţional şi mondial, pentru o perioadă de aproape 40 de ani.

PĂTRUNDEREA DECISIVA A ELECTRICITĂŢII

Mulţi economişti susţin că generalizarea motorului cu ardere internă ca şi cea a utilizării industriale a electricităţii, prin difuzarea motorului electric, au reprezentat principalele cauze ale avîntului economic deosebit al industriei în aceşti ani. Într-adevăr, avantajele deosebite ale motorului electric, în primul rînd faptul că, spre deosebire de motorul cu aburi, încă mult utilizat în industrie, se putea asigura, o „divizibilitate" mai bună a energiei, cu o influenţă deosebită asupra productivităţii muncii. De asemenea, uşurinţa cu care putea fi transmisă la mari distanţe a asigurat şi succesul economic general ai noii surse de energie industrială. Desigur, în aceşti ani, şi chiar în întreaga perioadă inter-belică, nu toate ţările, nici chiar cele mai dezvoltate, nu toate ramurile sau întreprinderile au putut să beneficieze de avantajele motorului electric, dar acolo unde el s-a generalizat efectele asupra dezvoltării industriale au fost

330

spectaculoase. Dar pătrunderea victorioasă a electricităţii nu s-a limitat

numai la acest aspect. Folosirea ei a dus la apariţia a două noi sectoare care, în unele ţări, au devenit de fapt noi ramuri industriale: industria cinematografului şi industria electro-nică. Industria cinematografului, în sensul adevărat al cuvîntului, s-a creat în S.U.A. unde, de altfel, s-au pus la punct şi principalele invenţii care au revoluţionat acest sector (cinematograful sonor în 1926 şi cel color in 1929). Ea a fost dominată de cinci mari companii, bazate pe o concentrare verticală, fiind formate din studiouri, reţele de desfacere, teatre etc.

Radioul a fost folosit, încă de la sfîrşitul secolului XIX, în Europa, pentru transmiterea mesajelor telegrafice. Invenţia tubului cu vid cu trei elemente, de Leo de Forest, în 1906, a permis transmiterea unor sunete mai complexe, fără apariţia acelor distorsiuni supărătoare. Patentul respectiv, ca şi altele vor fi cumpărate de marile companii americane din domeniul electrotehnic, dar nu se realizează mare lucru cu ele. De abia în anul 1920 General Electric (creată în 1892 prin fuziunea dintre Edison şi Thomson-Houston Electric) a creat socie-tatea Radio Corporation of America (R.C.A.). Concurentul lui General Electric, Westinghouse Electric Co., a înfiinţat o serie de staţii locale de radio, iar American Telephone and Telegraph (A.T.T.) procedează la fel. Dar cum veniturile acestor staţii locale erau mult prea mici şi inferioare investiţiilor, cele trei mari societăţi au considerat mult timp radioul şi serviciile de radio ca nefiind rentabile, menţinîndu-le numai în scopuri necomerciale. În anul 1926, A.T.T. a cumpărat staţia de radio W.W.A.F. din New York şi a închiriat reţeaua de telegraf din zonă. Din acest moment soarta radioului în America s-a modificat, iar A.T.T. a devenit cea mai puternică societate în acest domeniu. A introdus reclama comercială, care începe să aducă venituri, iar

331

perfecţionările tehnice au făcut ca radioul să devină un element al vieţii de zi cu zi, alături de telefon. De fapt, în anul 1929 industria electronică a devenit o ramură matură.

Se înţelege că atît radioul, cît şi cinematograful şi telefonul au avut implicaţii deosebite şi pe plan economic (noi locuri de muncă, accentuarea rolului sectoinilui serviciilor şi antrenarea unor ramuri sau subramuri in-dustriale: extracţia cuprului, industria chimică etc), dar şi pe plan mental, creînd unele din componentele de bază ale vieţii omului contemporan.

Electricitatea a „mers" încă şi mai departe. Prin sistemul de iluminare urbană, reclamele luminoase care au împînzit acum faţadele clădirilor în marile oraşe, prin sistemul de transport electric s-a modificat radical chiar urbanismul şi arhitectura urbană. Mai ales reţeaua de transport bazată pe electricitate (tramvaie, troleibuze) a căpătat o importanţă covîrşitoare în marile oraşe ale lumii. S-a spus chiar că dacă aveai suficientă răbdare puteai merge, numai folosind reţeaua de troleibuze, de la New York la Boston, atît de deasă devenise reţeaua urbană de transport electric.

În acelaşi timp a făcut progrese importante transportul interurban prin electrificarea căilor ferate. Din acest punct de vedere avansul Europei occidentale a fost mai mare, faţă de S.U.A., unde, datorită marilor distanţe şi a reţelei foarte largi, electrificarea s-a produs numai pe cîteva mari magistrale feroviare, la intrarea în marile oraşe.

Electricitatea însă a intrat şi în case. În afară de radio şi telefon, acum, în anii 1920, s-au inventat şi produs o serie de echipamente electrocasnice: aspiratoare, maşini electrice de gătit, refrigeratoare etc, care au uşurat simţitor munca femeii în gospodărie. Bazate tot pe aceeaşi modalitate de vînzare (în rate) aceste noi echipamente electrocasnice au căpătat treptat caracterul unor bunuri de consum de masă, mai ales în S.U.A.

332

Acest rol crescînd, devenit chiar decisiv, al electricităţii în viaţa economică, socială şi individuală a omului, a determinat creşterea investiţiilor pentru asigurarea unor generatoare de electricitate tot mai puternice şi mai rentabile. A fost una din caracteristicile generale ale întregii perioade interbelice, nu numai a acestor ani, iar consumul de energie electrică pe locuitor a devenit un indicator esenţial al gradului de civilizaţie materială în statisticile internaţionale. S-a trecut astfel la valorificarea potenţialului hidroenergetic, la utilizarea cărbunelui în mari termocentrale electrice. În S.U.A., care a ocupat primul loc şi din acest punct de vedere, producţia de energie electrică a crescut de la 24,7 milioane kw/h în 1912, la 146,5 miliarde kw/h în 1944. Un loc important în acest efort trebuie să-l acordăm Uniunii Sovietice, care a realizat un plan de electrificare, ce o va propulsa printre marile producătoare de energie electrică ale lumii.

Prin tehnologiile aplicate în primul rînd în termo-centralele pe bază de cărbune, unde s-a pus de timpuriu problema scăderii costurilor de producere a electricităţii, prin economisirea cărbunelui, în S.U.A. preţul unui kw a fost de 7,05 cenţi în 1899, iar peste 40 de ani, preţul kilowatului produs a devenit 1,25 cenţi.

Pe aceste căi, industria electrotehnică şi energetică, cu ramurile antrenate sau nou create, au jucat un rol decisiv în dezvoltarea exponenţială a industriei în perioada anilor 1920.

PROGRESUL ALTOR RAMURI

Un rol decisiv în avîntul general pe plan industrial l-a jucat industria chimică, deşi cu efecte mai puţin evidente decît cele ale industriei automobilului şi electrotehnicii. Diversitatea deosebită a producţiei chimice a fost un factor

333

care a limitat în bună măsură o dezvoltare mult mai amplă a acestei ramuri. Industria medicamentelor, de exemplu, cu o prezenţă relativ nouă (în jur de 1900) s-a menţinut la o producţie pe scară mică, în timp ce „baza" industriei chimice a continuat să fie reprezentată tot de prelucrarea şi extracţia unor materii anorganice: potasiu, sulf, carbon, precum şi acizi, alcaloizi, carbid etc. La acestea s-a adăugat şi sectorul producţiei de lacuri şi vopsele sintetice. Am arătat că, înainte de primul război mondial, industria germană de coloranţi deţinuse monopolul absolut. După război, însă, deoarece brevetele şi licenţele germane au fost confiscate şi vîndute celor interesaţi, centrul mondial al producţiei de coloranţi sintetici s-a mutat în S.U.A. Guvernul federal a avut, de altfel, grijă să sprijine noua industrie, prin introducerea unor tarife vamale ridicate (1922). Dezvoltarea rapidă a industriei automobilului a determinat o consolidare a acestei ramuri, unde s-au făcut investiţii serioase pentru cercetare. Au apărut astfel noi coloranţi, noi lacuri cu calităţi deosebite.

De fapt, trebuie remarcat că industria chimică, în general, a continuat să păstreze una din trăsăturile sale specifice de dinainte de război: locul de seamă acordat cercetării ştiinţifice. Marile companii au acordat fonduri importante pentru departamentul cercetării, care a urmărit în aceşti ani ca, pe lîngă producerea unor noi coloranţi sintetici să se obţină noi produse sintetice, pe baza cercetărilor de chimie organică. S-a ajuns, în acest fel, la realizarea primului material plastic: nylonul (societatea Du Pont de Nemours în 1036). Această dezvoltare şi diversificare a producţiei chimice, cu noi produse obţinute, a impus modificări la fel de importante în tehnologiile altor ramuri: confecţii, textile, petrol şi chiar metalurgie.

Deşi începuturile sale sînt mai vechi, numai în aceşti ani se poate vorbi de crearea unei adevărate industrii aero-nautice. Cu toate acestea ea a avut o implicaţie minoră asupra

334

economiei şi societăţii. De fapt, pînă în 1930 nici una din societăţile de construcţie sau de transport aerian nu au ocupat un loc prea mare în investiţiile de capital interne. Chiar şi în S.U.A. locul acestei industrii a fost mult timp minor. În general, se poate spune că, deşi americanii au avut prin fraţii Wright, nişte pionieri de valoare ai aeronauticii mondiale, iar prin Ch. Lindbergh, un performer intrat în legendă, industria aeronautică americană a fost inferioară celei europene. O explicaţie a interesului scăzut acordat industriei aeronautice şi transportului aerian, în general, trebuie căutată în faptul că practic de la începuturile sale, chiar pînă la sfîrşitul anilor 1920, aviaţia a rămas totuşi la un nivel experimental. A crea un sistem de transporturi aeriene însemna investiţii serioase pentru construcţia unei infrastructuri specifice (aeroporturi etc.) Capitalul particular însă, datorită profilului redus ce s-ar fi putut obţine, nu a prea fost atras. Primele societăţi de transport aerian invern sau internaţional, au fost cele din Franţa şi Belgia (Sabena). Oricum în mai toate statele lumii, inclusiv în S.U.A. (Kelly Act) a fost nevoie de intervenţia financiară statală pentru a pune pe picioare una sau mai multe societăţi de transport aerian. Pînă la sfîrşitul anilor 1920 aeronautica, deşi în progres, nu a jucat deci un rol important în dezvoltarea generală a industriei. Totuşi ea a contribuit la creşterea producţiei de aluminiu, care în 1929 a ajuns la 273.000 tone. În legătură cu aeronautica europeană trebuie menţionată contribuţia deosebită a României. Spunem deosebită pentru că ţara noastră a fost singura ţară dintre statele din afara grupului marilor puteri industrializate, care, prin realizările lui T. Vuia, H. Coandă, a avut priorităţi absolute pe plan mondial în domeniul aeronauticii. De asemenea, prin înfiinţarea în anul 1923 a Industriei Aeronautice Române (I.A.R.) la Braşov, România a fost printre puţinele ţări din lume care au avut o producţie proprie de avioane şi încă la standarde calitative

335

superioare. Prin introducerea unor tehnici şi tehnologii industriale, cît şi a unor noi metode de organizare a muncii. În special, industria textilă şi a confecţiilor, mai ales prin generalizarea producţiei standardizate, au înregistrat un adevărat salt al productivităţii. Scăderea preţurilor pe această cale, ca şi prin generalizarea desfacerii produselor alimentare, textile şi a confecţiilor, prin sistemul de supermagazine, care au diminuat cheltuielile de desfacere, a permis menţinerea cererii la nivelul unui foarte înalt consum de masă. Piaţa alimentară s-a diversificat. În cadrul ei un loc important l-au jucat carnea şi produsele din carne, ceea ce a dus la scăderea consumului de cereale, tendinţă înregistrată încă înainte de război, dar care acum a devenit generală, în primul rînd în ţările dezvoltate.

Industria metalurgică a avut o dezvoltare relativ mo-derată. Sectorul cel mai dinamic al său a fost industria oţelului, unde producţia a crescut de la 75 milioane tone în 1913 la 120 milioane tone în 1929 (50% din această producţie a fost dată de S.U.A.). Trebuie subliniat însă faptul că progresele înregistrate în industria oţelului au fost extrem de diferite pe plan mondial, în ceea ce priveşte principalele ţări producătoare. Recordul absolut l-a stabilit Japonia, cu o medie anuală de 13,2%, restul statelor plasîndu-se la un ritm mediu de 3-8%. La fel de semnificativ însă este şi faptul că restul industriei metalurgice s-a menţinut la un ritm extrem de lent de creştere. În fond, deci, numai industria oţelurilor a salvat ramura metalurgică de la stagnare.

Paradoxal, dar explicabil, prin dezvoltarea în salturi a economiei capitaliste, este faptul că în acelaşi timp s-au menţinut permanente stocuri de produse metalurgice care nu au putut fi desfăcute. Situaţia a caracterizat mai toate ţările mari producătoare, în acest sector, dar poate cel mai elocvent a fost cazul Marii Britanii. Aici industria metalurgică şi împreună cu ea industria extractivă a cărbunelui şi fierului,

336

au trecut, în plină etapă de avînt industrial, prin mari dificultăţi, stocurile specifice menţinîndu-se ridicate. De aceea şi inovaţia tehnică şi tehnologică a metalurgiei britanice a fost mult rămasă în urmă.

O CALE DE PROGRES: ORGANIZAREA MUNCII (MANAGEMENTUL)

Rapidul progres tehnic, transformările petrecute în ceea ce priveşte structura afacerilor (şi chiar problemele iniţiale generate de transformarea economiei de război într-o economie de pace) au impus modificări şi reorientări noi în ceea ce priveşte organizarea şi conducerea întreprinderilor, de la nivelul cel mai înalt pînă la activitatea de producţie propriu-zisă. Vechile forme de conducere ca şi vechiul tip de conducător de întreprindere, cu metode învechite, adesea empirice, nu au mai fost în măsură să corespudă noii complexităţi industriale, ca şi a pieţii financiare etc. Noile societăţi de dimensiuni mari, ca urmare şi a unui proces de accentuată concentrare a capitalului, nu au mai avut decît foarte puţine elemente comune cu vechile întreprinderi de dimensiuni mai mici. Concurenţa şi exigenţele pieţii de-veniseră şi ele mult prea complexe, ca să se menţină aceeaşi modalitate de conducere.

Realizări importante pe această cale fuseseră înregis-trate înainte de primul război mondial în cîteva ramuri industriale din S.U.A., de fapt, în cîteva întreprinderi, însă, după război s-a putut constata, dacă nu o generalizare la nivelul tuturor statelor, cel puţin o extindere, la un număr sporit de ţări, şi mai ales de ramuri industriale, a noii metode de conducere şi organizare a muncii în întreprinderi.

O primă realizare esenţială pe această cale a fost de-limitarea precisă a funcţiilor de conducere, de cele direct executive, la nivelul respectivei întreprinderi. De asemenea,

337

ca un fapt la fel de important, funcţiile de conducere au fost ocupate de acum înainte, de cadre cu pregătire economică ce au înlocuit pe cele cu pregătire tehnică, implicate acum numai în producţie. Aceasta s-a datorat faptului că activitatea oricărei întreprinderi a fost considerată, de acum, prin prisma eficienţei şi rentabilităţii economice, căci indiferent de specificul ei, o întreprindere desfăşoară în esenţă o activitate economică. De aceea conducerea întreprinderii a trebuit să fie asigurată de cadre care să ştie să gîndească economic, să cunoască piaţa şi fenomenele ei, să poată stabili relaţii profitabile cu sistemul bancar etc. Astfel au apărut conducătorii noi de întreprinderi, managerii, susţinuţi de un puternic aparat administrativ. S-a înregistrat astfel o a doua modificare apărută în structura organizatorică a societăţilor industriale: ponderea ridicată a personalului administrativ care a trebuit să asigure eficienţa activităţii de conducere printr-o informare şi evidenţă foarte strictă a activităţii întreprinderii. De altfel, creşterea rolului personalului administrativ a fost posibilă datorită posibilităţilor create prin mărirea substanţială a productivităţii muncii.

În obţinerea acestui rezultat o contribuţie decisivă au avut, pe lîngă modernizarea tehnicii şi tehnologiei indus-triale, de care am amintit, noile metode de organizare a procesului de producţie propriu-zis. În primul rînd s-a generalizat producţia standardizată şi tipizată. Aceasta a fost de fapt şi calea trecerii la o producţie de masă. De la uzinele de asamblare a automobilului, în primul rînd Ford din S.U.A., ca şi întreprinderile Citroen din Franţa, producţia standardizată şi tipizată s-a extins la mai toate ramurile industriale, atît cele producătoare de bunuri de consum, cît şi de mijloace de producţie, determinînd o scădere puternică a consumului de material, o scădere a preţurilor: de exemplu, în Germania standardizarea numărului de maşini folosite în minerit a dus la reducerea lor de la 75 la 3, ceea ce a

338

însemnat o eficienţă deosebită. O altă direcţie de acţiune a fost analiza făcută fiecărui proces de producţie în parte, diminuarea, astfel, a numărului de operaţii, eliminarea timoilor morţi Şi folosirea completă a capacităţilor productive, trecerea la folosirea generală a sistemului de bandă rulantă (filmul lui C. Chaplin, Timpuri Noi dă o imagine ironică, dar reală, a acestui sistem preluat din S.U.A.) şi la organizarea generală a tuturor întreprinderilor pe bază de flux tehnologic.

Trebuie spus însă în legătură cu acest ultim aspect al noii organizări a producţiei că ea a impus o intensificare deosebită a muncii. Organizaţiile muncitoreşti partidele socialiste şi comuniste, sindicatele au opus rezistenţă faţă de introducerea noilor metode de muncă, mai ales că, în realitate, beneficiile obţinute în acest fel de societăţile industriale nu au ajuns decît sub formă de mici fărîmituri la muncitori.

Izbucnirea Marii crize din anii 1929-1933 va afecta grav noul sistem de organizare şi conducere, numit management, mulţi conducători de întreprinderi, în mod surprinzător, renunţînd la el, considerîndu-l ineficient. După al doilea război mondial va fi însă reluat pe alte principii, dar bazîndu-se tot pe realizările anilor 1920.

Această perioadă a însemnat şi apariţia unui interes sporit acordat managementului ca teorie a conducerii şi organizării întreprinderilor de o serie de specialişti, eco-nomişti sau conducători de întreprindere. Astfel, literatura de specialitate, apărută în anii 1920, a dat răspunsul la o serie de probleme, precum dimensionarea optimă a întreprinderilor, structura producţiei, căile de reducere a cheltuielilor de producţie, legăturile cele mai eficiente cu sectorul bancar etc. De asemenea, acum s-au pus la punct noi metode de contabilitate şi gestiune a societăţilor industriale, bancare şi comerciale. O expresie a importanţei crescînde a

339

managementului a fost pătrunderea acestuia în învăţămîntul superior (primele prezenţe ale sale într-un sistem de învăţămînt superior au fost înregistrate încă din anii 1890 în cîteva colegii din S.U.A.). În 1923 a apărut prima publicaţie specializată pe probleme de management: „American Management Review", iar în 1929 a avut loc primul congres internaţional de Management avînd ca temă centrală: contro-lul bugetar al întreprinderilor.

UN INTENS PROCES DE CONCENTRARE CAPITALISTĂ

O trăsătură frapantă a acestor ani, de avînt economic a întregii perioade interbelice, a constituit-o proliferarea unor giganţi industriali. Apăruţi fireşte încă înainte de primul război mondial în ţările dezvoltate, ei au căpătat un impuls puternic în timpul funcţionării economiei de război, aotivitatea lor fiind favorizată de stat. După război au ieşit astfel mult mai puternici economic, iar procesul de concentrare capitalistă a atins un nivel de intensitate deosebit. Forme mai vechi sau mai noi de astfel de concentrări, de la concerne şi trusturi la holdinguri şi carteluri au devenit rapid o dominantă a vieţii economice, naţionale sau internaţionale. Micile întreprinderi au primit astfel o lovitură mortală: numai în S.U.A. Între 1919-1930 au dispărut fie dînd faliment, fie înghiţite de marile societăţi, peste 3000 de firme.

Dar în aceşti ani procesul a căpătat valenţe calitativ noi, deşi germeni ai lor au fost înregistraţi tot înainte de primul război mondial. Este vorba de legăturile tot mai strînse între capitalul bancar şi cel industrial, care au dus la crearea unor adevărate oligarhii financiare. Eie au ajuns să deţină, nu numai o pondere dominantă dintr-o ramură, sau în mai multe, dar şi părţi importante din întreaga avuţie naţională a ţării respective. În 1935, o anchetă a stabilit că opt mari

340

grupuri financiare au deţinut o treime din avuţia naţională a S-U.A.: grupul Morgan (cu First National Bank) cu 14,8% din avuţia naţională a S.U.A., urmat de Kuhn and Loeb cu 5,33%, Rockefeller (cu Chase Manhattan Bank) cu 5,25%, Mellon cu 1,63%, grupul Du Pont cu 1,65%, şi cele trei grupuri de societăţi: din Chicago (2,09%), Boston (0,85%), Gleveland (0,70%). Poziţii şi prezenţe absolut similare au fost înregistrate în mai toate ţările dezvoltate: în Germania grupurile Deutsche Bank şi A.E.G., în Franţa grupurile Paribas şi Schneider, în Japonia, grupurile Mitsui şi Mitsubishi etc. O excepţie, relativă însă, a fost Marea Britanie, în economia căreia astfel de forţe au avut o prezenţă mai puţin semnificativă: doar Imperial Chemical Industries şi Unilever şi societăţile petroliere Royal Dutch Shell şi Anglo-Persian Co au rămas încă dinainte de război ca mari societăţi; în rest, cu excepţia cîtorva forme de cartel, mai ales în cărbune, ramură care a trecut prin mari dificultăţi, au dominat întreprinderile individuale de dimensiuni financiare „normale".

Un alt aspect al acestui proces a fost penetrarea marilor concentrări financiar-industriale în diferite organisme de stat. „Modelul" a fost oferit tot de S.U.A. Ar ocupa prea mult spaţiu să dăm o listă de nume a personalităţilor politice americane, care au deţinut funcţii importante, inclusiv cele mai înalte la nivel federal şi care au avut, în acelaşi timp, şi funcţii în mari grupări industriale bancare. Fireşte această întrepătrundere a politicului cu economicul a transformat deseori politicul într-un mijloc de consolidare şi creştere a puterii lor economice, care la rîndul său a influenţat la fel de des politicul.

Aceşti giganţi industriali, cu bugete ce au depăşit multe bugete naţionale, au putut susţine un efort îndelungat şi costisitor de cercetare pentru obţinerea a noi tehnologii sau a noi produse care să le asigure poziţia dominantă pe piaţă. Ei au impus prin noile tehnici de producţie şi noile metode de

341

organizare a muncii şi conducerii, producţia standardizată de masă. Ele exprimă în fond ofensiva marelui capital de a obţine controlul pieţii, pentru a putea depăşi tensiunile şi distorsiunile specifice pieţii capitaliste, asigurîndu-şi astfel un profit, dacă nu maximalizat, cel puţin stabil şi sigur, fapt de altfel mult mai important. Criza care va izbucni la începutul anilor '30 a consolidat şi mai mult poziţia acestor mari concentrări sau supraconcentrări capitaliste.

2. ŞI TOTUŞI AVÎNTUL A FOST RELATIV. ÎN REALITATE, PIEŢE INTERNE SLABE...

Anii 1920 au înregistrat în mod evident o creştere a standardelor de viaţă şi chiar a puterii de cumpărare la nivel naţional. Salariile nominale au crescut, iar cele reale de asemenea. În S.U.A. Între 1923-1926 salariile reale s-au mărit cu 17%. Faptul este deci incontestabil. Dar a fost el suficient? Mai întîi în raport cu alte cîştiguri: în aceeaşi perioadă profiturile au crescut cu 62%, dividendele plătite de societăţi acţionarilor, cu 65%. Deci muncitorii şi alte categorii similare, prin acea mărire cu 17% a salariului real au primit, de fapt, o infimă parte din profiturile obţinute la nivelul economiei naţionale. Şi aceasta în ţara care s-a situat de departe în fruntea tuturor celorlalte la această dată. Ne aflăm în epoca unei reale cereri de masă pentru bunurile de uz îndelungat. Am prezentat situaţia în ceea ce priveşte automobilul. Dar cifrele statistice au arătat un consum de masă la mai toate produsele de acest fel de la ciorapi de mătase (300 milioane de perechi în 1928 faţă de 12.000 în 1914) pînă la aparate de radio şi obiecte electrocasnice. Au fost deci posibile astfel de producţii de consum de masă printr-o creştere corespunzătoare, reală a puterii de cumpărare în masă? Răspunsul, direct sau indirect (prin

342

efectele marii crize) este negativ. Explicaţia se află numai în „încălzirea" pieţii interne. Sub

presiunea establishmentului, a bombardamentului reclame-lor comerciale - nu întîmplător anii 1920 au rămas în istoria americană şi sub numele de The Ballyhoo Years (Anii de spălare a creierului) - milioane de americani, depăşindu-şi cu mult standardul real de viaţă s-au avîntat entuziaşti pe panta periculoasă a consumatorismului. Pentru aceasta au fost ajutaţi, dacă nu chiar împinşi, de facilităţile deosebite de obţinere de credite de la băncile americane.

Fără să fi înregistrat aceleaşi dimensiuni, piaţa eu-ropeană a urmat o evoluţie similară, deşi cu diferenţe marcante între diferite ţări sau zone ale Europei. Uneie din ele, chiar din rîndul celor dezvoltate, nu s-au înscris decît parţial într-o asemenea evoluţie. De exemplu, Marea Britanie a trecut prin mari dificultăţi economice şi sociale, iar standardul de viaţă, mai ales al maselor muncitoare, a suferit importante scăderi. Ţările mai slab dezvoltate din estul şi sud-estul Europei s-au aflat departe de evoluţia înregistrată în occident. Eminamente agrare, cu pieţele interne bazate practic pe capacităţile de consun-, ale unei ţărănimi sărace ele nu au putut înregistra decît firave adieri ale unei tendinţe de creştere a consumului de produse de uz îndelungat, care de altfel trebuiau importate în totalitate.

În aceste condiţii, apare evident că în realitate pieţele naţionale au rămas slabe, capacitatea de consum deşi în creştere a fost inegal repartizată, chiar şi în cadrul tării care a creat acest model de prosperitate, aşa cum a fost S.U.A. Sub presiunea unei cereri încălzită „pînă la roşu" de o serie de factori, deja amintiţi, s-a ajuns de fapt la situaţia că producţia, datorită progresului tehnic. a organizării superioare a muncii, a creşterii productivităţii muncii, mai ales la categoriile de produse solicitate cel mai mult, să depăşească curînd capacitatea realâ de consum a pieţii. Stocurile de

343

astfel de produse, care nu mai aveau cum şi cui fi vîndute, încep să-şi facă apariţia spre sfîrşitul anului 1928, lăsînd la o parte faptul că în unele ramuri industriale, stocurile nu dispăruseră practic, deloc de-a lungul întregii etape de avînt.

O PIAŢA INTERNAŢIONALA SUB TENSIUNE

Datele statistice indică faptul că în aceşti ani, comerţul mondial a crescut într-un ritm mult mai slab decît producţia mondială. O astfel de discrepanţă, semnificativă prin ea însăşi nu a rămas fără urmări, căci ea a devenit o sursă importantă de dezechilibrare, tensiuni şi contradicţii pe piaţa mondială comercială. Cu atît mai mult cu cît preţurile la unele categorii de mărfuri, din care multe se menţineau în stocuri, au înregistrat o deteriorare semnificativă. Fenomenul foarfecii preţurilor pe plan mondial a acţionat net în defavoarea ţărilor mai slab dezvoltate, exportatoare de materi prime şi produse agricole.

O altă sursă de tensiune şi de primejdii latente s-a aflat în structura însăşi a pieţii mondiale. Astfel ponderea deţinută de S.U.A. În economia mondială a transformat-o într-o piaţă de care au depins, în mare măsură, economiile a numeroase ţări ale lumii, din America de Sud şi din Europa. O poziţie specială a avut Germania, a cărei dependenţă faţă de S.U.A. a fost marcantă, mai ales din punctul de vedere al afluxurilor de capital american. Pe de altă parte, economia germană a reprezentat, la rîndul său, o piaţă priorii ară pentru o serie de ţări din estul şi centrul european. Astfel, ca să dăm numai cîteva exemple, 49% din exportul Poloniei, 20% din cel al Austriei şi Cehoslovaciei au mers către Germania. În acelaşi context, mai putem aminti şi dependenta exporturilor scandinave şi ale Olandei de piaţa britanică. A existat deci o evidentă structură polarizată a schimburilor internaţionale care a ascuns pericole importante, mai ales că pentru multe

344

state comerţul exterior a jucat un rol deosebit în realizarea produsului naţional brut: pentru Marea Britanie, Germania, Ţările scandinave, Italia, comerţul exterior a depăşit 10% din acesta.

Ar fi fost deci suficient ca una sau mai multe din aceste pieţe cheie să nu mai funcţioneze normal ca sa se producă distorsiuni grave în economia mondială.

Situaţia generală, în special a pieţii financiare, deşi nu numai a ei, a fost complicată periculos de problema re-paraţiilor de război. După cum am arătat Germania a fost obligată, pe lîngă alte obligaţii de natură economica, să plătească reparaţii de război ţărilor învingătoare. Lasînd la o parte modul cum au fost stabilite de Comisia Reparaţiilor şi, mai ales, modul cum au fost tratate micile ţări de către marile puteri învingătoare, suma fixată în final de 132 miliarde mărci-aur a fost considerată de experţi ca depăşind capacităţile de plată ale Germaniei, in contextul situaţiei economiei germane în anii imediat postbelici şi ale achitării celorlalte obligaţii care i-au revenit prin tratatul de pace. Suma urma să fie plătită în anuităţi fixe într-o perioadă de 30 de ani.

Înainte de sfîrşitul anului 1921 Germania a informat că nu mai este în măsură să achite anuitatea anului următor. Ca urmare, Franţa şi Belgia, fără să se consulte cu ceilalţi aliaţi, au ocupat regiunea Ruhr. Măsura s-a dovedit, însă, ineficientă.

A fost numită o comisie sub preşedinţia bancherului american Charles Dawes, care să reglementeze plata re-paraţiilor de război. Comisia nu putea modifica suma generală fixată, dar a fixat noi rate de plată, realizate însă în bună parte cu sprijinul capitalului american sau britanic. De asemenea, s-au propus măsuri pentru a pune capăt inflaţiei care atinsese în Germania un nivel ieşit din comun. Pentru a se da satisfacţie Franţei partea sa a fost mărită, însă influenţa

345

ei în Comisia Reparaţiilor a scăzut simţitor. În curînd însă au apărut noi complicaţii în plata acestor

reparaţii. Îngrijorate de soarta capitalurilor americane din Germania, băncile din Wall Street au luat iniţiativa înfiinţării unei noi comisii, care să rezolve în mod eficient această chestiune spinoasă. Noua comisie pusă sub preşedinţia unui alt american, Owen D. Young a pus la punct un nou plan prin care se producea pentru prima oară o abordare globală a reglementării plăţilor internaţionale, centrată în jurul celei a reparaţiilor de război germane. Astfel cuantumul total al acestora a fost redus la 38 miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de ani, în schimbul acceptării poziţiei Franţei de a se face legătura între primirea cotei pentru reparaţiile germane şi plata datoriilor de război ale Franţei către S.U.A. şi Marea Britanie. Numai că acest plan Young a venit prea tîrziu, cînd economiile se aflau în pragul marii crize, aşa că în anii ce au urmat a fost practic imposibil să se mai continue aplicarea lui. În anul 1932, părţile interese au căzut de acord la Lausanne să pună cjapăt definitiv problemei reparaţiilor de război.

Reiese aşadar că soluţionarea (parţială) a reparaţiilor de război a influenţat decisiv circulaţia capitalurilor pe piaţa mondială, delimitîndu-se ca direcţie principală S.U.A. (via Londra) - Berlin. Curentul în sens invers, determinat de rambursarea datoriilor interaliate, a închis circulaţia interna-ţională a capitalurilor într-un adevărat cerc de nepătruns. S.U.A. a făcut, în general, presiuni importante asupra Marii Britanii şi Franţei pentru a primi înapoi sumele de bani cu care le creditase pentru finanţarea războiului şi importarea unor cantităţi importante de materii prime, armament şi alte produse. Aceasta şi explică poziţia Franţei care a dorit să lege plata datoriei de cea a primirii reparaţiilor de război de la Germania.

Pînă la planul Dawes, Aliaţii (Franţa, mai ales, şi M.

346

Britanie) au primit 8,5 miliarde dolari şi alte importante bunuri sau mărfuri. Dar pentru a putea continua plăţile ar fi fost absolut necesar ca Germania să-şi intensifice exporturile. Ori, acest lucru nu a mai convenit Franţei şi mai ales Marii Britanii, deoarece, astfel, s-ar fi putut întâmpla ca mărfurile germane să le smulgă o parte din pieţele proprii. În plus, nu au mai fost aşa încîntate nici să mai fie plătite în produse căci se ajunsese la situaţia bizară ca şantierele navale germane să lucreze din plin în contul obligaţiilor impuse, în timp ce şantierele navale britanice sau cele franceze, să fie obligate să-şi închidă porţile. O situaţie similară s-a înregistrat şi cu livrările de cărbune în contul aceloraşi obligaţii, care, au diminuat plasarea cărbunelui britanic pe piaţa italiană, de exemplu. De aceea planul Dawes a redus drastic livrările de mărfuri şi alte bunuri fizice germane în contul reparaţiilor de război.

Aproape la fel s-a întîmplat şi în ceea ce priveşte plata datoriilor de război interaliate. Fiecare din părţii din aceleaşi motive, au evitat să primească mărfuri în loc de bani (valute, devize, aur). S.U.A. a primit totuşi de la debitorii săi, în toţi aceşti ani, suma de 2,8 miliarde dolari.

În final, menţionăm ca un fapt interesant modul în care a fost structurată piaţa internaţională financiară şi, aşa cum am văzut, şi cea comercială. În anii 1920 S.U.A. (ca şi Marea Britanie, Elveţia) au împrumutat mari sume de bani Germaniei. Cu aceşti bani Germania şi-a achitat o parte din creditorii săi precum şi o parte din obligaţiile internaţionale. Pentru aceasta a folosit 3/5 din Ceea ce împrumutase din străinătate, iar restul de 2/5 a fost reinvestit, pe contul său, în exterior. Cei care au primit aceste sume, în primul rînd, Franţa, au putut să-şi plătească la rîndul lor, folosind jumătate din sumele primite, datoriile de război către S.U.A. Cercul a fost astfel închis.

347

AGRICULTURA ÎN DIFICULTATE

În jurul anului 1920 producţia agricolă în Europa a crescut cu 20-30%, iar în S.U.A. cu 30-38%, faţă de media anilor 1909-1913. A fost acesta un semn al unei etape favorabile a agriculturii mondiale? Din nefericire, nu.

Creşterea producţiei a fost un fapt de necontestat. Dar pe ce s-a bazat ea? în primul rînd, fireşte pe intensificarea mecanizării. Aceşti ani au înregistrat o adevărată revoluţie în agricultură. Este vorba de apariţia şi generalizarea tractoarelor, în agriculturile dezvoltate din Europa occiden-tală şi S.U.A. (şi Canada). În 1930, în S.U.A. şi Canada numărul tractoarelor s-a ridicat la peste 1 milion, revenind, prin raportarea la suprafaţa agricolă din aceşti ani, un tractor la 272 ha; în Europa la aceeaşi dată au fost 130.000 tractoare, revenind un tractor la 1272 ha. Aceasta a fost însă o medie europeană, căci în agriculturile din estul şi sud-estul Europei, ca şi ale Europei de sud, proporţia respectivă a fost cu mult mai puţin favorablă (în România, chiar în anul 1938 un trac-tor a revenit la circa 3.000 ha, şi era o situaţie cu puţin inferioară celei din Ungaria, Polonia). Utilizarea tractoarelor şi a unor game întregi de maşini agricole modernizate au condus la asigurarea unei creşteri a productivităţii muncii în intervalul 1934-1938 cu 13%, dar consumul de grîu şi secară a crescut pe cap de locuitor doar cu 9%, prin modificările survenite în structura alimentaţiei, în ţările dezvoltate, principalele pieţe pentru desfacerea cerealelor din ţările agricole ale Americii, Europei de est şi sud-est. În plus, majoritatea statelor au adoptat măsuri de creştere a suprafeţelor agricole, în vederea asigurării într-o proporţie cît mai mare a necesarului de produse agro-alimentare din producţia proprie. În fine, fărîmiţarea proprietăţii agricole, în mai toată Europa, a determinat unele avantaje pentru pro-ducţia specială (creşterea vacilor de lapte, creşterea păsărilor

348

etc.), dar nu şi în ceea ce priveşte producţia cerealieră. Toate aceste aspecte ale comerţului mondial cu cereale, de rezultatele căruia au depins un număr însemnat de ţări, au determinat ca veniturile acestora să fie serios diminuate. Astfel numai ca urmare a scăderii preţurilor agricole, exportul de cereale al României va pierde după 1927 din greutatea lui specifică, afectînd valoarea generală a exportului românesc.

Aşadar, cu o agricultură modernizată, dar neparticipînd la avîntul economic general, cu un mare număr de ţări care nu au înregistrat decît marginal fenomenele specifice ale acestui avînt, cu părţi importante din populaţie departe de prosperitate, inclusiv în ţările dezvoltate, este evident că avîntul economic al anilor 1920 nu putea fi decît relativ.

Prin urmare, a fost el un avînt economic real, fie şi relativ, sau a pregătit izbucnirea Marii Crize ?

Capitolul 3

MAREA CRIZĂ ŞI CONSECINŢELE EI (1929-1938)

NTRE anii 1929-1938 s-a înregistrat cea mai puternică criză economică capitalistă. Prin dimensiunile şi

profunzimea sa, prin modificările impuse structurilor economice şi mentale, ştiinţei economice şi modalităţilor practice de abordare a problemelor economice, ea a constituit şi constituie un moment de referinţă şi astăzi, un prilej de reflecţie şi de analiză pentru economişti.

Desigur că referindu-ne la cauzele ei trebuie să avem în vedere în primul rînd dezvoltarea inegală şi în salturi, specifică economiei capitaliste. Complexitatea şi profunzimea ei însă impune luarea în considerare a mai multor factori- Simpla explicaţie a supraproducţiei nu este suficientă pentru un fenomen de asemenea proporţii. A existat un complex de cauze şi factori specifici în toate elementele vieţii economice: producţie, comerţ, finanţe, monedă, politică economică, ştiinţa economică aşa încît să explice dimensiunea acestei crize, care nu întîmplător este considerată ca fiind Marea Criză (cu majuscule). Întregul edificiu economic şi chiar politic al lumii capitaliste a înregistrat o zguduire atît de pro-fundă, încît s-a pus problema viabilităţi sale, mai ales în comparaţie cu primele succese ale noii economii planificate a Uniunii Sovietice.

Î

350

Considerat sub aspectul strict economic, fenomenul Marii Crize a avut două etape care, deşi au aparţinut aceluiaşi proces, au fost totuşi distincte: o etapă scurtă, concretizată şi finalizată prin crahul financiar al Bursei din New York, urmată de criza propriu-zisă, declanşată mai întîi în economia S.U.A. şi apoi extinzîndu-se rapid la nivelul economiei mondiale. Însă nici după depăşirea crizei propriu-zise chiar în statele dezvoltate, revirimentul econo-mic nu a fost atît de concludent. Dificultăţile economice au continuat, astfel că se poate vorbi de o depresiune economică de-a lungul întregului deceniu al 4-lea, în care anii 1929-1933 au reprezentat un moment culminant şi dramatic al întregii perioade.

Dar să-i urmărim momentele cele mai semnificative.

ÎN ANII '20 UN NOU JOC NAŢIONAL ÎN S.U.A.

Se ştie că bursa reprezintă un indicator sintetic al activităţii economice într-o economie de piaţă. Deci, a fost firesc ca într-o etapă de avînt economic bursa să fi înregistrat cu fidelitate această evoluţie. Însă ceea ce s-a întîmplat la Bursa din New York, în anii '20, a depăşit limitele normalului. Jocul de bursă a ieşit din cercul relativ restrîns al oamenilor de afaceri şi al agenţilor de bursă, antrenînd sute de mii de americani din paturile mijlocii. Astfel, jocul de bursă a putut să fie numit ca un alt joc naţional, alături de bassebal şi de box, al americanilor.

Cum s-a ajuns aici? Răspunsul comportă şi în acest caz multiple explicaţii, de natură economică şi socio-psihologică.

Fără să încercăm să fim paradoxali cu orice preţ, credem că, în această explicaţie este bine să începem cu o concluzie: în mod evident nu ar fi fost posibil să fie atraşi un număr atît de mare de oameni, dintre cei mai obişnuiţi chiar, fără să fi

351

existat sumele necesare de bani sau alte modalităţi de plată, cu care să fi putut fi achiziţionate pachetele de acţiuni. De unde au provenit aceste enorme mijloace de plată? Dacă ar fi fost vorba de bani proveniţi din activităţi economice normale, sau chiar din economiile făcute de-a lungul unei vieţi întregi, tot nu ar fi fost suficienţi pentru a explica creşte-rea vertiginoasă a volumului tranzacţiilor de la Bursa din New York. A intervenit, deci, un factor suplimentar, decisiv am spune, care a permis o asemenea evoluţie.

El nu a fost altul decît însuşi sistemul bancar american. Deşi, faţă de perioada de dinainte de război, băncile americane cîştigaseră mai mult în prudenţă şi rigurozitate, ele şi-au păstrat exuberanţa şi aplombul cu care se avîntă în diferite afaceri, fără să ţină cont prea mult de anumite exigenţe specifice. Cu atît mai mult în această etapă de avînt economic, cînd totul părea că duce spre o prosperitate nemaiatinsă pînă atunci în istorie.

Trebuie să fim drepţi şi să nu aruncăm întreaga vină asupra băncilor căci însuşi Sistemul de Rezerve a dat tonul unei exuberante politici de credit. Astfel, în anii '20, la începutul deceniului, datorită afluxului de capitaluri către S.U.A., guvernele europene au pretins guvernului S.U.A. să ceară Sistemului federal de Rezerve reducerea taxei de scont şi, deci, dobînzile. Cererea a fost îndeplinită, căci autorităţile financiar-bancare ale S.U.A. au considerat că prin aceasta se puteau uşura investiţiile, creştea masa monetară în circulaţie şi erau facilitate creditele destinate consumului. Astfel s-a inaugurat o perioadă de aproape 8 ani de credite ieftine şi uşor de obţinut.

Nu este, deci, de mirare că şi sumele de bani destinate operaţiunilor de bursă au fost atît de accesibile. Băncile au deschis conturi şi credite special destinate cumpărării de valori de bursă şi chiar s-a ajuns ca unele din ele să înfiinţeze societăţi ad-hoc pentru acest gen de operaţiuni, lăsînd la o

352

parte faptul că multe din ele s-au avîntat direct în jocul de bursă.

O astfel de atitudine nu trebuie pusă numai pe seama lipsei de prevedere sau chiar a anumitor lipsuri de pregătire şi experienţă a bancherilor americani. Ea a avut la bază şi certa posibilitate de a obţine profituri importante. Ele au provenit, de cele mai multe ori, din simplul fapt că Sistemul Federal de Rezerve le-a pus la dispoziţie credite cu o dobîndă minimă, iar creditele avansate de bănci au avut o dobîndă mai ridicată cu cîtcva procente. În plus, tendinţa generală a pieţii bursei le-a asigurat an de an profituri importante.

Dar posibilitatea de a obţine titluri de bursă cu multă uşurinţă a venit şi din partea agenţilor de bursă (brokeri, cum se numesc în S.U.A.). Obţinînd şi ei credite de la bănci cu aceeaşi uşurinţă, garantarea acestor credite a fost făcută tot cu pachete de acţiuni. Astfel băncile au ajuns să deţină tot mai puţini bani lichizi sau alte hîrtii de valoare şi tot mai multe pachete de acţiuni care, fireşte, în aceşti ani, prezentau o valoare deosebită. În plus, şi brockerii acordau credite clienţilor lor, garantate desigur tot cu un anumit pachet de acţiuni. Astfel banii lichizi circulau mai puţin, în timp ce toată lumea tranzacţiona valorile de bursă. Sistemul în sine era a-proape perfect. Nimeni nu avea de pierdut; din contră toată lumea a avut de cîştigat ceva. Dar aceasta, atîta timp cît piaţa bursei a înregistrat tendinţa de creştere (en hausse). Cum aceasta a rămas neclintită timp de aproape 8 ani, nu este de mirare că volumul creditelor pe termen scurt (call loans) a atins incredibila valoare de 7,8 miliarde dolari, cînd nivelul maxim acceptat era de 1 miliard de dolari !

Prin urmare, am demonstrat fermitatea cererii de pe piaţa bursei. Să vedem care a fost situaţia ofertei specifice. Şi aici au concurat mai mulţi factori care au asigurat o ofertă echivalentă cu intensitatea cererii.

În primul rînd a fost vorba de structura afacerilor în

353

S.U.A. Societăţile anonime pe acţiuni au devenit tipice. La aceasta s-a adăugat şi predilecţia arătată de oamenii de afaceri americani de a practica holdingurile în procesul de concentrare şi fuzionare care, prin specificul lor, au fost legate tocmai de tranzacţionarea la bursă a unor pachete de acţiuni aparţinînd diferitelor societăţi.

În al doilea rînd, sistemul larg difuzat în aceşti ani de marile societăţi de a oferi angajaţilor lor cote părţi din profit, în locul măririlor cuvenite de salarii sub forma acţiunilor societăţii respective. Astfel, aceşti angajaţi, departe de a fi devenit mari acţionari, s-au transformat totuşi în potenţiali jucători de bursă.

Dar ambele grupe de factori care au ponderat atît cererea, cît şi oferta specifică pieţii bursei, nu ar fi fost atît de profitabile, dacă Bursa din New York nu ar fi înregistrat, aşa cum am arătat mai sus, o permanentă tendinţă de creştere a cursurilor valorilor de bursă. Cum se explică, de această dată, o astfel de evoluţie ?

A fost, desigur, rezultatul reflectării de către bursă a întregii evoluţii economice, cu o creştere atît de spec-taculoasă în industrie, comerţ, bănci. Bilanţurile anuale publicate (obligatoriu) de societăţile respective au întreţinut permanent creşterea cursului acţiunilor lor. În acelaşi timp, în multe cazuri, bilanţurile au prezentat unele aspecte care au consolidat şi mai mult această tendinţă. Astfel, o mare parte din profiturile obţinute nu au mai fost împărţite conform legii, pe diferite categorii de beneficiari, ci au fost utilizate pentru noi investiţii. Astfel, deşi au prezentat un procent mai mic de profituri repartizate sub formă de dividente etc, au conţinut, în schimb, o valoare mult mai mare a capitalului fix. Bursa a reflectat imediat situaţia printr-un nou salt al cursului acţiunilor respective, căci valoarea mai mare a capitelului fix însemna o stare financiară solidă.

354

Desigur că în acest vîrtej general nu au lipsit şi fenomene ilicite, speculative, realizate pe diferite căi specifice. Cele mai caracteristice au fost totuşi fie trucarea bilanţurilor anuale de către unele societăţi, aflate cel puţin într-un impas financiar, fie înfiinţarea unor societăţi fictive. Dar astfel de aspecte au reprezentat, în general, un fapt marginal în activitatea Bursei din New York.

În fine, în şirul de factori care au contribuit la men-ţinerea neslăbită a tendinţei à la hausse, un rol important l-a avut şi atmosfera generală, optimistă din cercurile politice şi economice ale vremii. Prin declaraţii repetate despre avînt, prosperitate etc. ale diferitelor personalităţi din lumea afacerilor a fost întreţinută exuberanţa generală. În S.U.A. din aceşti „ani nebuni" nu a fost practic nimeni care să exclame ca Letizia Bonaparte în culmea strălucirii imperialului său fiu: „Numai să ţină".

CA UN CASTEL DE NISIP...

Desigur că nu are rost să-i incriminăm pe cei care au fost atraşi de mirajul îmbogăţirii rapide, în acest nou El Dorado al secolului XX. Ar fi trebuit să dai dovadă, ca deţinător al unui capital oarecare, în mijlocul euforiei generale şi al sistemului de valori al societăţii americane, de multă prevedere şi clarviziune ca să stai deoparte, cînd vedeai cum oamenii obişnuiţi îşi vindeau sau ipotecau casele, mobilele, viitorul copiilor, pentru a cumpăra acţiuni, devenind peste noapte bogaţi dacă nu chiar milionari. Dar un milionar a cărui singură avere a fost de fapt un simplu pachet de hîrtii, fie ele şi purtătoare de valoare! Deocamdată..., căci legea, nescrisă a pieţii bursei a fost şi a rămas: „creşterea hrăneşte creşterea, iar scăderea (cursului acţiunilor, n.n.) se hrăneşte prin scădere". Într-adevăr, dacă dintr-un motiv sau altul se

355

inversează tendinţa, trecîndu-se de la à la hausse, la à la baisse, tăvălugul este greu de oprit, pînă cînd nu se atinge un moment minim, de obicei echivalent cu maximul anterior. Dacă între timp, valorile respective au fost totalmente scoase din circuit sau au păstrat o valoare minimă, aceasta este o altă chestiune, depinzînd şi ea de alţi factori.

Dar ceea ce s-a întîmplat la Bursa din New York a fost cu totul altceva, depăşind prin proporţii şi implicaţii cel mai mare crah de bursă din istorie. Cum creşterea cursului valorilor de bursă a fost generală, permanentă şi de lungă durată, orice inversare a tendinţei ar fi afectat întreaga activitate a bursei, toate valorile aflate în tranzacţie, fie că aparţineau unor mari şi puternice societăţi, fie altora mai slabe din punct de vedere economic.

Şi nu se poate spune că soarta nu şi-a făcut datoria, daca avem în vedere că un prim semnal de alarmă asupra primejdiilor sistemului şi a ceea ce ar fi putut să se întîmple, nu a fost tras destul de timpuriu: în iunie 1928 s-au pus în vînzare nu mai puţin de 3 milioane de valori de bursă, iar indicele Down Jones a scăzut cu 23 puncte.

Dar, după o scurtă panică, totul a revenit la „normal". Ba din contră, ceea ce pînă atunci cu greu am fi putut numi normal, acum se poate spune că a trecut pragul anormalului. Vîrtejul jocului de bursă a devenit un imens maelstron, numărul jucătorilor de bursă, după unele estimări a depăşit un milion. Nu mai era un joc, ci un viciu. Pe culoarele bursei puteau fi văzute acum simple gospodine care veneau să tranzacţioneze în drum spre piaţă, oameni simpli, deţinători ai unui număr ridicol de mic de acţiuni, funcţionari, pînă atunci oameni la locul lor, care, îşi transformaseră bruma de avere în acţiuni, toţi jucînd în neştire, cu o fervoare şi credin-ţă în reuşită, aproape mistică.

Este drept că desfăşurarea campaniei de alegeri pre-zidenţiale din 1928, cu punerea ei în scenă obişnuită, care

356

face din aceste alegeri un imens show bine regizat, a avut partea sa de „vină" în uitarea semnalului din iunie. Supralicitarea de către cei doi candidaţi a prezentului economic solid şi a viitorului prosper: „Noi, în America - a declarat cu emfază candidatul republican - sîntem mai aproape ca oricînd în istoria lumii de triumful final asupra sărăciei !", a fost un factor care a liniştit spiritele şi a readus încrederea generală, deşi, poate că înşişi americanii voiau să fie convinşi de aceasta.

Dar, cum istoria este neiertătoare, şi de data aceasta a servit o mostră de ceea ce înseamnă şi se numeşte, de obicei, ironia istoriei. Candidatul republican, care nu a fost altul decît Herbert Hoover, a ameninţat, printre altele, desigur, că aducerea unui democrat la Casa Albă ar fi însemnat aducerea crizei în ţară.

Promiţînd „o nouă prosperitate", Hoover, care a primit de altfel nişte epitete destul de rar întîlnite în vocabularul politic american ca: „Marele filantrop", „Marele conducător" etc. a fost ales, dar el a rămas în istoria ţării sale strîns legat de izbucnirea şi desfăşurarea celei mai dramatice crize din întreaga istorie a S.U.A. Dar să nu anticipăm. Deocamdată Bursa din New York a atins „punctul de fierbere". Totul căpătase o alură atît de ameţitoare şi incredibilă, încît pînă şi autorităţile financiar-monetare federale s-au decis, în fine, să reacţioneze. Însă, măsura luată nu numai că a venit mult prea tîrziu, dar s-a dovedit şi greşită prin consecinţele sale care au grăbit sfîrşitul.

Mărirea taxei de scont decisă de Sistemul Federal de Rezerve s-a dovedit complet inoperantă. În schimb, băncile şi brockerii au intrat în panică. Mai ales băncile al căror portofoliu conţinea masive pachete de hîrtii de bursă, în multe cazuri chiar în detrimentul capitalului minim obligatoriu şi regulamentar. Totul devenise astfel dintr-o dată de neînţeles: credite peste credite, dar în depozitele

357

bancare erau doar hîrtii de bursă! Cum puteau face faţă cererilor din partea depunătorilor de a-şi retrage depunerile sau de a-şi lichida conturile? Răspunsul nu a întîrziat mult.

Dar ca şi cum nu ar fi fost deajuns s-a produs şi incredibilul: tendinţa bursei s-a răsturnat brusc şi masiv! Pe data de 24 octombrie 1929 în ceea ce s-a numit „joia neagră", prima de altfel dintr-o serie de „zile negre" pentru bursa din New York, care i-au jalonat prăbuşirea, s-au pus în vînzare 12,9 milioane titluri de bursă. Brockerii, ceilalţi jucători, băncile s-au grăbit deci să-şi vîndă pachetele de acţiuni cu scopul de a recupera, cît se mai putea, din capitalul lichid. Numai că, din nefericire, nu s-a mai înregistrat nici un fel de cerere de cumpărare! Dintr-o dată nimeni nu a mai avut încredere în miraculoasele hîrtii care aduseseră bogăţia la atîţia indivizi!

A intervenit un grup de mari bănci, în frunte cu J. P. Morgan, oferind credite de urgenţă în valoare de 1 miliard de dolari, pentru a permite băncilor să facă faţă masivelor solicitări de retragere a depunerilor. În acelaşi sens a intervenit şi Sistemul Federal de Rezerve. Dar şi de această dată a fost prea tîrziu, miliardul de dolari fiind ca o picătură în pustiu.

Luni, 28 octombrie bursa a fost redeschisă, sperîn-du-se într-o minune. Dar minunea nu a venit, în schimb au fost aruncate pe piaţă încă 9 miliarde de titluri de bursă, iar indicele Down Jones a mai făcut un salt de 43 puncte în jos. Marţi, 29 octombrie („marţea neagră") a fost dată lovitura de graţie unui luptător care se afla deja in corzi: au fost puse în vînzare 33 milioane de valori. Colosul a fost îngenuncheat definitiv, prăbuşindu-se ca un castel de nisip. Agonia lui a durat 22 zile.

Zeci dacă nu sute de mii de americani s-au trezit dintr-o dată săraci. În jurul clădirii bursei s-au petrecut scene de un dramatism zguduitor. Şocul psihic asupra a milioane de

358

americani obişnuiţi a fost enorm. Valorile societăţii lor, în care crezuseră cu abnegaţie, se dovediseră simple baloane de săpun.

Însă ceea ce a urmat a fost mult mai grav. Dacă cei ruinaţi în crahul bursei au fost totuşi un grup relativ restrîns şi, în plus, au acţionat din propria lor voinţă, criza care s-a declanşat în întreaga lume capitalistă a cufundat în mizerie şi deznădejde, milioane de oameni, care au avut doar vina de a fi fost săraci.

O ECONOMIE ÎN DEZAGREGARE

Prăbuşirea financiară a Bursei din New York a fost doar „prima verigă din lanţul dezagregării economice" (Ch. Kindlerberger).

Sistemul bancar s-a dezagregat primul. Falimentul băncilor s-a succedat într-o cadenţă impresionantă, iar multe şi-au suspendat fie şi temporar activităţile. A urmat apoi industria, agricultura, unde situaţia deja extrem de critică a fermierilor, prin volumul mare al datoriilor a devenit dramatică. Indicele producţiei industriale a scăzut de la 311 în 1929 la 192 în 1932, iar indicele investiţiilor de la 170 la 30. Venitul naţional al S.U.A. a scăzut în aceeaşi perioadă cu 68%! Numărul de şomeri a atins cifra de 15 milioane de oameni, adică peste un sfert din populaţia activă a ţării. În lipsa unui program de ajutor de şomaj sau a altor forme organizate de ajutorare a muncitorilor şomeri, acest număr impresionant de oameni în căutare de lucru au determinat o accentuare dramatică a mizeriei generale a maselor munci-toare, primele şi cele mai grav lovite de efectele crizei.

Ponderea deosebită a S.U.A. În producţia mondială industrială şi în comerţul mondial (peste 40% şi respectiv circa 22%), ca şi structura generală a pieţii internaţionale, au

359

făcut ca efectele crizei să capete o rapidă generalizare, manifestîndu-se în aceleaşi forme acute în ţoală economia capitalistă, deşi au existat evident deosebiri de proporţii şi implicaţii de la ţară la ţară. Producţia mondială industrială a scăzut cu 37%, dar unele ţări au avut scăderi ceva mai reduse. Dintre statele europene, cea mai grav afectată de criză a fost Germania. Numai faptul că în 1932 numărul şomerilor a ajuns la 40% din totalul forţei de muncă active şi este suficient pentru a ilustra situaţia dramatică a economiei ţării, unde producţia industrială s-a redus cu 35%. În Franţa micşorarea producţiei industriale a fost relativ mai mică, (cu 23%) cea mai mică scădere dintre ţările dezvoltate înregistrînd-o Marea Britanic cu 14%. Însă în cazul său trebuie să se ţină seama că nivelul de comparaţie a fost mai mic decît în cazul S.U.A., Franţei, etc. În România indicele producţiei industriale a scăzut cu 14%

Reducerea preţurilor agricole a fost un aspect resimţit deosebit de dureros de cei ocupaţi în agricultură, ca şi de ţările agrare, în general. Cum aceste ţări au reprezentat, de fapt, majoritatea statelor lumii, prin intermediul schimbu-rilor comerciale, criza s-a extins astfel la toate categoriile de economii, inclusiv la cele slab dezvoltate, unde nu putea fi vorba de o supraproducţie. Mai degrabă aici s-ar putea admite un subconsum.

Scăderea preţurilor mondiale a anulat efortul de forţare a exporturilor de materii prime şi produse agricole, iar reducerea de către toate ţările a importurilor nu a făcut altceva decît să ducă la „exportarea" crizei.

ERORT ŞI NEPUTINŢE ALE ŞTIINŢEI ECONOMICE

Adevărul este că rapiditatea deteriorării vieţii eco-nomice la nivel naţional şi mondial ca şi proporţiile şi

360

implicaţiile ei au surprins cu totul nepregătite atît cercurile economice şi politice ale vremii, cît şi ştiinţa economică. Dominaţia netă a doctrinei liberalo, a atotputerniciei ideii pieţii libere, fără vreo îngrădire, i-a făcut pe mulţi economişti şi politicieni să considere că această criză, cel puţin în primele ei faze (ceea ce a fost suficient) nu reprezintă, în esenţă, decît reversul anilor de avînt. Aşa că tot ceea ce trebuia făcut era să se aştepte. Să se aştepte pînă cînd, după o coborîre „normală" pe pantă, se va ajunge la acel punct minim, după care totul va reveni la normal, echilibrîndu-se. Deci se cerea să se aştepte echilibrarea automată a pieţii şi, pentru aceasta, nu trebuia să se intervină în nici un fel, lăsîndu-se ca procesul să se desfăşoare nestînjenit. O concepţie extrem de periculoasă care, din păcate, a fost susţinută acerb de cercurile de afaceri şi de unii factori de decizie pe plan politic. De altfel, chiar şi mai tîrziu unii autori încriminează şi, în acelaşi timp, explică proporţiile crizei, toc-mai prin faptul că au fost luate câteva măsuri contra efectelor crizei, intervenindu-se, deci, în mecanismele automate ale pieţii !

Aşadar, stiinţa economică a vremii a fost neputincioasă. Ceea ce a propus, a fost si ceea ce ştia, adică principii specifice doctrinei liberale (mai vechi, „clasică" sau mai nouă): asigurarea echilibrului bugetar şi menţinerea unei monede puternice. Dar ce să faci cu asemenea obiective într-o criză care dezagregase, practic, întregul sistem economic? Şi totuşi, s-au aplicat măsurile pe care le putem numi deflaţioniste, în mai toate statele lumii, mari şi mici.

Mai întîi echilibrarea cu orice preţ a bugetului. Aceasta a dus la măsuri de reducere a cheltuielilor guvernamentale şi de creştere a veniturilor statului, ceea ce a însemnat reduceri de salarii la angajaţii statului, concedieri masive (mai ales în Germania), anularea sau reducerea unor programe sociale, etc, deci creşterea numărului de şomeri, accentuarea mizeriei

361

sociale. A mai însemnat însă şi creşterea impozitelor de tot felul, atît cele directe pe venituri fixe (salarii) şi pe cifra de afaceri a societăţilor industriale etc, cît şi cele indirecte. Dar impozitele mărite nu au avut efectul financiar scontat, căci veniturile generale scăzuseră prea mult, aşa că prin mărirea impozitelor situaţia s-a agravat şi mai mult prin slăbirea puternică a pieţii şi a eforturilor de investiţii din partea capitalului particular, care a preferat astfel să reducă salariile de producţie, să concedieze muncitorii pentru a reduce cheltuielile şi a rezista scăderii preţurilor, împingînd mizeria socială la limitele sale extreme. Aşadar avem de a face cu funcţionarea unui cerc vicios, în care măsurile economice luate s-au dovedit falimentare. Acelaşi lucru s-ar fi putut spune şi despre o eventuală încercare de a lua măsuri pentru a menţine o monedă puternică, însă realitatea a fost mult mai puternică aici decît teoria, aşa că în anii crizei, de fapt, s-a trecut la o politică de devalorizare monetară.

În acest context, unii economişti burghezi cu o viziune mai largă şi cu un spirit mai lucid, au înţeles că era vorba nu numai de o criză de mari proporţii, dar că ea a ascuns unele vicii de sistem. În primul rînd este vorba de exacerbarea rolului pieţii libere şi a mecanismelor sale, precum şi de rolul pasiv al statului capitalist. De aceea, fără să se depăşească limitele specifice unei concepţii burgheze, ei au venit cu o viziune nouă, cu soluţii care au atacat vechile concepţii tocmai în aceste două puncte esenţiale. Dintre aceştia, figura cea mai cunoscută, creatorul de şcoală în ştiinţa economică, deşi el însuşi a fost poate singurul economist, care nu era legat în vreun fel de o instituţie oficială, de stat sau universitară, a fost John Maynard Keynes. Unele idei ale sale au apărut în lucrarea din 1930 (Tratat despre monedă), dar în Teorie generală asupra folosirii forţei de muncă, dobînzii şi banilor, apărută în 1936, este prezentată întreaga concepţie keynesistă. Nu intrăm în prezentarea acesteia (recomandăm

362

cititorului român traducerea lucrării apărută în 1970, precum şi Dicţionarul de economie politică, 1974), ci doar relevăm faptul că ea a permis apariţia unei noi doctrine economice: dirigismul... Conform principiilor acestuia, statul capitalist trebuie să aibă o intervenţie mai substanţială în economie, nemailăsîndu-se ca piaţa cu legile ei să acţioneze în mod nestingherit. Mijloacele prin care se poate produce această intervenţie statală sînt diferite: mergînd de la subvenţii pînă la iniţierea unor investiţii în mari lucrări publice, sau comenzi de stat. Dar, măsuri de acest gen au fost aplicate în diferite ţări, în grade şi cu scopuri diferite, în anii 1932-1937, înainte de apariţia lucrării lui Keynes. Prin urmare nu se poate vorbi de aplicarea în practică, în aceşti ani, a noii doctrine economice, ci mai degrabă că măsurile adoptate au avut un caracter pragmatic, impus de o realitate care redusese la zero vechile concepţii economice. În acelaşi timp, putem spune la fel că, de fapt, ideile keynesiste, care au stat la baza dirigismului economic, pluteau în aerul acestor ani, Keynes dîndu-le armătura ştiinţifică, transformîndu-le într-un sistem care, de altfel, va fi aplicat într-o serie de ţări capitaliste doar după cel de-al doilea război mondial.

NOILE SOLUŢII ALE DIRIGISMULUI

Aşa cum am arătat mai sus, dirigismul a fost aplicat diferit de la ţară la ţară, în funcţie de posibilităţile reale ale statului, de tradiţiile economiei respective, precum şi de scopurile urmărite.

Nazismul, a cărui ascensiune la conducerea Germaniei a fost favorizată şi de proporţiile deosebite ale crizei, pe care măsurile adoptate între 1930-1932 le-au accentuat la maximum, a constituit de la început un sistem economic dirigist în sensul autoritar al termenului. El a debutat cu

363

măsuri specifice dirigismului: mari lucrări publice, deficitul bugetar, dar a revenit rapid la unul din elementele sistemului economic clasic, cel al bugetului echilibrat. Pentru aceasta a practicat o fiscalitate apăsătoare favorizînd însă marile concerne din industria de armament şi, toi cu acelaşi scop, împrumuturile interne, care au devenit, dintr-un mijloc cu caracter excepţional, o modalitate obişnuită de finanţare a bugetului. Tendinţa economiei naziste spre autarhism a fost evidentă. Însă toate aceste resurse au fost de fapt, folosite practic numai în scopuri militare. Avem de-a face cu o economie de război in timp de pace, şi aceasta sub ochii nepăsători ai Europei occidentale, care s-a uitat pasivă la „forma cea mai perfectă de ţară înarmată'', aşa cum a caracterizat-o ziaristul american W. Lippman. Am putea spune deci, în perspectiva oferită de istorie, că omenirea nu a plătit niciodată atît de scump politica economică a unui stat într-o perioadă normală, de pace.

În Marea Bntanie ideile dirigiste au fost extrem de firav aplicate, iar in Franţa politica economică a plutit mult timp în ambiguitate, fiind determinată de instabilitatea guverna-mentală, atît de specifică acestei ţări în perioada interbelică. Aşa că între 1930-1936, măsurile adoptate au oscilat permanent între liberalism şi dirigism, exprimată însă mai mult ca tendinţă; de aici şi rezultatele confuze şi ineficiente. Este drept că în Franţa, criza nu a avut virulenţa celei din S.U.A., Germania şi alte ţări, dar, totuşi, efectele sale au fost importante. Cu toate acestea, datorită lipsei de consecvenţă în măsurile a-doptate de guvernele franceze ale acestor ani, situaţia economică dificilă a Franţei s-a prelungit si dincolo de anul 1933.

În anul 1936, la conducerea Franţei a venit un guvern de Front popular, format dintr-o coaliţie de socialişti şi comunişti, condus de Leon Blum. Acum măsurile pe linia dirigismului economic au fost mai pregnante, dar efectele lor

364

au rămas la fel de slabe, căci, printre altele, marele capital a reacţionat negativ la venirea acestui nou guvern prin transferarea de fonduri, importante peste graniţă. Dar nu numai aceasta a contribuit ca situaţia economică a ţării să nu fie rezolvată în mod pozitiv, cu toate bunele intenţii ale guvernului Blum. Alte măsuri s-au dovedit şi ele ineficiente, astfel că deşi clasa muncitoare franceză a reuşit să obţină, prin acordurile de la Mantignon. O serie de revendicări importante, precum: contracte colective, săptămîna de lucru de 40 de ore (aceasta şi cu scopul de a se reduce şomajul ce continua să existe la o scară mare), concedii plătite etc, s-a înregistrat o permanentă creştere a costului vieţii, determinata în principal de devalorizarea repetată şi ac-eentusvtă a francului, pînă la urmă fiind afectat chiar nivelul de viaţă al maselor muncitoare.

FORMA CEA MAI COMPLETĂ DE DIRIGISM: NEW DEAL

F. D. Roosevelt, cel care va conduce administraţia S.U.A. timp de trei mandate prezidenţiale, obţine primul său mandat învingîndu-l, cum era şi firesc, pe candidatul republican, într-o campanie desfăşurată în plină criză cu un program menit să aducă speranţe în inimile americanilor săraci sau sărăciţi. Instalat în 1932 la Casa Albă, el a început să pună în aplicare un complex de măsuri, care a primit numele de New Deal (Noua Orientare) şi care a reprezentat cea mai completă formă de dirigism avant la lettre. Acest program a stîrnit în epocă discuţii şi controverse aprinse, iar părerile asupra lui au fost extrem de contradictorii: de la laude, la respingere violentă, inclusiv sub acuzaţia că introduce comunismul în S.U.A. Oricum, prin rezultatele sale, fie ele şi parţiale, după cum vom vedea, Roosevelt a cîştigat o imensă popularitate în umbra căreia a putut să fie reales, cu

365

multă uşurinţă, a doua oară. New Deal-ul a fost format din cîteva grupuri de măsuri

vizînd rezolvarea marilor probleme ale crizei, care depăşise totuşi faza sa cea mai acută, şi anume: sistemul bancar, moneda, scăderea preţurilor, mai ales a celor agricole, reluarea activităţii industriale şi reducerea şomajului. Instru-mentul principal a fost statul şi bugetul federal. Pentru aceasta, în pur spirit keynesist, s-a acceptat si s-a aplicat principiul deficitului bugetar (deficit spending). În acelaşi timp, nu s-a aplicat o altă idee a lui Keynes cu privire la redu-cerea impozitelor. Aşa ceva chiar şi pentru economiştii incluşi în aşa-zi-sul brain trust (grupul de consilieri) din jurul preşedintelui, ar fi fost în aceşti ani de neconceput. Din contră, s-a trecut la o mărire a impozitelor, inclusiv asupra marilor societăţi care, din acest motiv, l-au atacat violent pe preşedinte şi măsurile adoptate de el în toţi aceşti ani, ci fiind cei care l-au învinuit de idei socialiste.

Primul sector vizat de New Deal a fost refacerea sis-temului bancar. Mai întîi s-a decis suspendarea activităţii acelor bănci care nu au putut dovedi că au mijloacele băneşti necesare pentru reluarea unei activităţi normale. Reluarea activităţii a fost permisă, în mod treptat, de autorităţile federale, numai dacă băncile respective îndeplineau condiţiile stabilite de ele. Pe plan monetar s-a acceptat o politică de depreciere monetară menită a stimula exporturile americane.

Esenţa New Deal-ului rooseveltian a fost însă încercarea de reglementare a activităţii industriei americane, prin National Industrial Recovery Act (N.I.R.A), unul din elementele politicii prezidenţiale care au iritat (cu aceleaşi învinuiri) cel mai mult marele capital. Conform acestei legi s-au redactat, pentru fiecare ramură industrială, aşa-numi-tele „coduri de conduită". Ele au cuprins norme şi obligaţii cu privire la nivelul producţiei, la preţurile de desfacere, la

366

salariile muncitorilor şi ale altor angajaţi, la condiţiile de muncă etc. Aceste coduri, pentru a fi operative, trebuia să fie acceptate de o anumită ramură sau numai de întreprinderi şi societăţi, luate individual. O dată acceptate ele deveneau, însă, obligatorii şi nerespectarea lor însemna încălcarea unei legi. Desigur că nu se punea problema obligativităţii pentru proprietarii de întreprinderi sau societăţi să accepte codurile, ci aceasta s-a făcut atît prin votul consiliilor de administraţie ale firmelor respective, cît şi prin cel al sindicatelor în cauză. De fapt, N.I.R.A. a fost un fel de com-promis, un arbitraj al statului federal, între patronat şi sindicate. Este drept că patronatul nu putea fi obligat să accepte noile reglementări statale, dar tot atît de adevărat era şi faptul că, după o astfel de acceptare, ramura sau firmele respective ar fi beneficiat de o serie de avantaje deloc neglijabile. Astfel, faţă de marile societăţi statul federal şi-ia luat angajamentul să relaxeze legislaţia antitrust. Reacţia adversă a marelui capital apare, deci, cu atît mai ciudată, deşi ea este totuşi explicabilă, pentru că el nu dorea altceva decît să beneficieze de absolut toate avantajele, fără a ceda ceva: în plus toate firmele care acceptau „codurile" primeau şi impor-tante subvenţii din bugetul statului federal. Sindicatele, la rîndul lor, au acceptat să-şi reducă revendicările la minimum, adică la: contracte colective, obligativitatea salariilor minimale, ziua de muncă de 8 ore. Din aceste motive sindicatele americane au sprijinit puternic politica preşedintelui Roosevelt.

Acceptarea legii şi reglementările subsecvente nu s-au făcut, cum era de aşteptat, în mod uniform, de către industria americană. În ramurile dominate de giganţi industriali legea a fost fie respinsă total, fie acceptată parţial. De exemplu, industria automobilului nu a acceptat prevederile cu privire la sindicate, susţinînd că în această ramură sindicalizarea nu era necesară. În schimb în ramurile dominate de între-

367

prinderi şi societăţi de dimensiuni mai modeste, aşa cum au fost cele din industria uşoară, acceptarea a fost mult mai generală, deoarece au înţeles că, în acest fel, efectele anarhice şi distrugătoare ale pieţii puteau fi puternic limitate. În acelaşi timp subvenţiile pe care le-au primit le-au ajutat să reziste în condiţii mai bune crizei.

Legea a dat însă rezultate contradictorii. După circa doi ani de acţiune a ei a reieşit că, în final, doar marele capital a fost cel care a cîştigat. Prin relaxarea legislaţiei antitrust marile firme, giganţii industriali s-au întărit şi mai mult. În aceste condiţii sindicatele şi-au retras sprijinul acordat legii, mai ales că între timp efectele crizei se diminuaseră la minimum, resimţindu-se relansarea economică. Aşa că sindicatele trebuiau să se menţină la cererile lor minimale, în timp ce profiturile marilor societăţi creşteau. În aceste condiţii, cînd în urma unei iniţiative judiciare venită tot din partea marelui capital, Curtea Supremă a judecat „cazul" N.I.R.A. şi a decis neconstituţionalitatea ei, legea ca atare mai avea „foarte puţini prieteni".

Un al doilea grup de măsuri au vizat agricultura şi, înainte de orice, oprirea scăderii preţurilor agricole, pentru ca apoi să se imprime o creştere a acestora, stimulativă pentru producători. Încă din perioada administraţiei Hoover se adoptase măsura ca statul federal să cumpere cereale la preţuri minimale. New Deal-ul menţine această măsură. În plus, a creat un adevărat sistem de subvenţii federale destinate fermierilor, care acceptau programele în legătură cu suprafeţele cultivate şi felul culturilor agricole. Se urmărea în special reducerea suprafeţelor cultivate cu cereale pentru stabilizarea preţurilor acestora.

În mod paradoxal, însă, efectele acestor măsuri au fost contrarii scopului guvernamental, căci fermierii au acceptat planurile stabilite de reducere a suprafeţelor cultivate cu cereale, dar subvenţiile primite le-au folosit pentru

368

modernizarea fermelor, determinînd o creştere a producti-vităţii muncii. Astfel, între 1932-1939 suprafeţele cultivate cu cereale au scăzut într-adevăr cu 11%, dar productivitatea muncii în agricultura americană a crescut în aceeaşi perioadă cu 22%. Ca urmare supraproducţia agricolă s-a menţinut, inclusiv la cereale. Cu toate acestea legea a avut un rol impor-tant în păstrarea unei anumite puteri de cumpărare a fermierilor americani, contribuind, în mare măsură, la menţinerea unei popularităţi deosebite a preşedintelui în rîndul acestei importante categorii sociale. În anul 1936 şi aceste măsuri agricole au fost declarate neconstituţionale, dar, cum aspectele de criză (stocuri care nu puteau fi desfăcute, preţuri agricole scăzute) au persistat, măsurile vor continua să fie aplicate sub alte forme, pînă la izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

În fine, un al treilea grup de măsuri au urmărit dacă nu să rezolve, cel puţin să reducă numărul mare de şomeri. Pentru aceasta statul federal a finanţat lucrări publice de anvergură: canale, autostrăzi, aeroporturi, împăduriri etc. Cea mai cunoscută dintre aceste măsuri a fost amenajarea, sub toate aspectele, a văii fluviului Tennessee (prin Tennesee Developpment Act). Pentru toate aceste lucrări publice s-a folosit munca şomerilor, în special a celor tineri. S-au înfiinţat aşa-numitele „tabere de muncă", unde erau primiţi tinerii şomeri, fiind plătiţi cu salarii destul de ridicate pentru acel timp, în serii lunare, pentru a putea cuprinde un număr cît mai mare din ei, ca să li se permită să cîştige bani.

Ce-a însemnat în realitate New Deal-ul rooseveltian privit prin prisma rezultatelor sale şi prin perspectiva timpului? În primul rînd, trebuie să se ţină seama că este o experienţă dirigistă de mari proporţii şi unică la acea dată pentru un stat capitalist, cu o democraţie de tip burghez. În acelaşi timp, prin rezultatele sale, iie şi parţiale, el a arătat virtuţile statului în dirijarea fenomenului economic,

369

demonstrînd astfel că mult lăudata teză a pieţii libere a suferit un eşec, ce putea fi şi mai grav, fără astfel de intervenţii.

Cu toate acestea măsurile adoptate în cadrul New Deal-ului nu au fost considerate decât ca fiind excepţionale pentru o situaţie limită. Rezultatele reale au fost departe de intenţiile autorilor, dar New Deal-ul a reprezentat un efort sistematic de a salva credibilitatea capitalismului.

Capitolul 4

AVATARURILE SISTEMULUI MONETAR

INTERNAŢIONAL (1918-1939)

RIMUL război mondial a însemnat, pe plan monetar, ceea ce putea fi prevăzut cu uşurinţă: dolarul a devenit cea

mai puternică valută. Obiectivul Wall Street-ului de a scăpa de sub tutela Londrei, urmărit, este drept fără succes, chiar înainte de război, a fost astfel atins. În aceste condiţii, s-ar putea pune întrebarea: de ce, dacă doar numele valutei s-a schimbat, sistemul monetar internaţional interbelic, spre deosebire de cel antebelic, s-a caracterizat prin atîtea fenomene de destabilizare, contradicţii etc.? Răspunsul este dat de realitatea acelor ani. Într-adevăr, dolarul şi New York-ul au devenit cea mai puternică valută şi, respectiv, cel mai important centru financiar al lumii, dar poziţia acestora nu s-a comparat, în anii dintre cele două războaie mondiale, eu cele deţinute de lira sterlină şi de Londra de dinainte de război. Au existat în aceşti ani mai multe centre-aur şi, im-plicit, mai multe monede, care au jucat rolul (sau au avut această veleitate), de valute internaţionale, putînd concura dolarul. În plus, problemele create de război pe plan financiar şi monetar, ca şi cele ale crizei au accentuat lipsa de concertare internaţională pe plan monetar, ducînd, dimpotrivă, la adîncirea contradicţiilor şi a destabilizărilor

P

371

monetare. După cum a remarcat un specialist „în anii '20 (dar nu numai atunci, n.n.) solidaritatea sau răceala dintre state s-a manifestat în principal în domeniul monetar".

UN NOU SISTEM MONETAR ?...

În anul 1922, Conferinţa internaţională pe probleme monetare, care a avut loc la Genova, a decis revenirea la sistemul de dinainte de război. Deşi cu doi ani mai înainte tot într-un forum internaţional se atrăsese atenţia asupra dificultăţilor şi chiar primejdiilor revenirii la etalonul aur, fie şi în varianta sa reală, de etalon aur-devize, experţii reuniţi la Genova au acceptat punctul de vedere britanic.

Cu acest prilej, s-a recomandat totuşi ca această revenire să se facă într-o nouă variantă, legată mai bine de realitatea de după război. Astfel s-a propus sistemul „etalon aur lingouri devize" (Gold Bullion Exchange Standard). În treacăt fie spus, ideea nu era nouă, căci încă în 1810 fusese preconizată de acelaşi David Ricardo.

Explicaţia unui astfel de sistem o aflăm chiar în re-comandările Conferinţei de la Genova: renunţarea şi retragerea din circulaţie a monedelor din aur, iar con-vertibilitatea în aur, admisă numai de la anumite sume în sus. Este deci vorba de o evidentă măsură de a se economisi aurul, mult mai rar, acum, după război, în Europa. Dorinţa exprimată de experţi la Genova a fost, fără discuţie, lăudabilă, căci ei au urmărit, prin adoptarea lui Gold Bullion Standard, să refacă stabilitatea monetară internaţională, atît de grav afectată de război, prin fundamentarea sa pe aur şi cîteva valute-aur.

Din păcate a fost un punct de vedere mai mult teoretic decît cu şanse de a fi aplicat corect şi echitabil în practică. Oricum el nu ţinea seama de condiţiile noi de după război,

372

cînd s-a produs aproape imediat o delimitare netă între monede-forte, aparţinînd unor centre-aur, şi monede mai slabe; în timp ce primele erau convertibile direct în aur, celelalte erau convertibile indirect în aur, prin intermediul monedelor-forte. Desigur că un astfel de sistem a fost departe de a fi echitabil, defavorizînd şi mai mult ţările mai puţin dezvoltate, cu monede firesc mai slabe, care se vedeau astfel nevoite, vrînd nevrînd, să-şi lege monedele lor de valutele forte, adică să întreţină relaţii comerciale şi financiare, chiar dacă nu erau întotdeauna avantajoase, cu ţările respective.

Dar chiar dacă sistemul ar fi funcţionat corect, cum ar fi putut să fie rezolvate înseşi contradicţiile dintre diferitele valute-forte? De fapt, ele nu au fost deloc rezolvate, iar principalele pieţe financiare ale lumii, mai ales Parisul şi Marca Britanie s-au pîndit atent reciproc pentru a încerca să profite fiecare cît mai mult de orice semn de slăbiciune a celeilalte. În acest fel şi ţările cu monede mai slabe au fost atrase în vîrtejul acestor contradicţii şi destabilizări, din moment ce rezervele lor monetare trebuia să fie realizate în principal din astfel de valute. În plus, unele ţări mai mari cu anumite veleităţi economice, ca Italia, Germania etc. au acceptat cu mare greutate, dar oricum fără nici un fel de tragere de inimă, un asemenea aranjament care ascundea, cum am spus, chiar o anumită obligativitate a menţinerii de relaţii comerciale şi financiare cu ţările deţinătoare de valute-forte. Deci, totul s-a desfăşurat pe fondul unei lipse de cooperare vizibilă. Un specialist de talia lui F. Nurkse, atră-gînd atenţia asupra deficienţelor sistemului (J. M. Keynes o făcuse şi el, din 1930), într-o lucrare apărută în 1940, conchidea că tot sistemul nu a fost privit cu prea multă seriozitate, că foarte mulţi l-au considerat doar ca „o simplă obsesie britanică, inventată de Marea Britanie pentru a-i permite să revină mai uşor la situaţia sa de dinainte de

373

război".

CÎND VISUL ESTE LUAT DREPT REALITATE...

În ceea ce priveşte Marea Britanie nostalgia ei nu s-a oprit aici. Din păcate, pentru ea.

La 13 mai 1925, guvernul britanic a decis readucerea lirei sterline la valoarea sa „istorică", cea care făcuse gloria Regatului Unit timp de peste un secol. Dar aducerea lirei sterline la cei 7,32 g aur fin a însemnat, în realitate, din punct de vedere monetar, o revalorizare de mari proporţii. Era, deci, capabilă economia ţării să susţină o asemenea valoare a monedei sale sau măsura a reprezentat mai mult o pătrundere forţată spre vîrful ierarhiei, de unde fusese înlăturată de război? Răspunsul este afirmativ numai pentru a doua parte a întrebării.

Totuşi, măsura nu poate fi pusă numai pe seama or-goliului guvernului britanic. Consecinţele sale directe au fost mult prea grave pentru economia britanică pentru a o considera numai rodul unui impuls de moment al guvernului Marii Britanii. Trebuie să fi existat nişte argumente mai solide pentru a impune luarea acestei decizii. Şi, într-adevăr, au existat astfel de argumente, de fapt nişte prognoze care, dacă s-ar fi realizat, ar fi făcut, cu adevărat ca revalorizarea lirei sterline să aibă efectul scontat de Marea Britanie. Numai că ele nu s-au realizat, exprimînd, surprinzător pentru spiritul pragmatic şi lucid al britanicilor, mai mult o dorinţă decît o analiză lucidă şi obiectivă a realităţii economice-

Astfel s-a mizat pe un excedent al balanţei de plăţi care, prin revalorizarea lirei s-ar fi putut consolida şi mai mult. Este adevărat că se aştepta ca prin revalorizare mărfurile britanice să se scumpească (fenomenul era prea bine cunoscut pentru a fi fost ignorat) dar acest dezavantaj putea

374

fi depăşit prin faptul că, în acelaşi timp, se scumpeau şi creanţele britanice.

S-a mai mizat şi pe momentul revalorizării, căci, tocmai atunci, Parisul trecea prin mari dificultăţi. Revalorizarea lirei ar fi dus la un aflux important de capital spre Marea Britanie, revenită la oferta sa tradiţională de avantaje monetar-finan-ciare. Interesul internaţional, conform principiilor stabilite la Genova, pentru lira sterlină trebuind să crească pennanent, Londra ar fi putut astfel să-şi consolideze rolul său de centru financiar internaţional, prin creşterea volumului de credite acordate în afară. Se ajungea din nou la premisa premiselor: creşterea şi consolidarea excedentului balanţei de plăţi. În fine, chiar scumpirea aşteptată a mărfurilor britanice la export nu ar fi fost o dificultate deosebită, căci, într-o etapă de avînt economic, preţurile au tendinţa de creştere astfel că, mărfurile britanice nu ar mai fi costat chiar atît de mult, în comparaţie cu media preţurilor mondiale.

Calculele, după cum se vede, nu se poate spune că nu au o doză serioasă de teorie economică. Deci revalorizarea lirei sterline din 1925 nu poate fi în nicii un caz considerată o greşeală elementară. A fost o eroare, aşa cum am spus; ea a constat în faptul că s-a confundat realitatea economică, internă şi externă, cu dorinţele, uitîndu-se că în niciuna din prognozele făcute, Marea Britanie, spre deosebire de situaţia de dinainte de primul război mondial, nu mai putea interveni eficient pentru a orienta tendinţele într-un sens mai favorabil scopurilor sale.

În primul rînd s-a pierdut din vedere - greşeală im-portantă! - faptul că economia britanică postbelică nu mai era nici pe departe în măsură să susţină o monedă revalo-rizată la un asemenea nivel. Mai mult decît atît, la fel ca înainte de război, în mod deliberat, s-a sacrificat echilibrul intern, de data aceasta pentru un eventual echilibru extern, politică ce, în noile condiţii, nu putea fi decît o greşeală

375

dezastruoasă pentru economia britanică. Revalorizarea lirei sterline a dus la creşterea aşteptată a preţurilor la mărfurile britanice, dar neaşteptat a fost procentul acestei creşteri, într-un moment cînd deja exporturile britanice de cărbune, textile etc. erau tot mai masiv concurate pe piaţa externă de produsei similare mult mai ieftine: cărbunele german, textilele japoneze, chinezeşti etc. Ca urmare, în timp ce toate ţările şi-au mărit exporturile (în 1929 exportul Franţei a fost de 147% faţă de 1913, al Italiei 136% etc.) cel al Marii Britanii a scăzut mult faţă de nivelul de dinainte de primul război mondial: în 1929 el a fost doar de 55% faţă de nivelul anului 1913! De aici, marile dificultăţi prin care a trecut industria britanică de cărbune, cea textilă etc, adică tocmai ramurile de bază ceea ce a dus la şomaj, greve, conflicte sociale acute, stagnarea dezvoltării economice generale.

Numai aceste consecinţe şi ar fi fost suficiente pentru a face blamabilă revalorizarea din 1925, dar ele nu s-au oprit aici. Nici măcar obiectivul suprem al guvernului britanic, de dragul căruia au fost sacrificate interesele generale ale economiei sale, nu a fost atins. Mai întîi, pentru că, cu toate dificultăţile prin care a trecui francul, nu s-a resimţit deloc afluxul de capitaluri la nivelul scontat, în al doilea rînd înseşi rezervele de aur ale ţării au fost departe de a putea susţine o asemenea revalorizare. În acelaşi timp, în comparaţie cu situaţia de dinainte de război, cînd nimeni nu ar fi pus în discuţie poziţia Londrei şi a lirei sterline, şi cînd guvernul britanic nu s-a preocupat niciodată de starea rezervelor sale monetare, de data aceasta nu se mai putea bizui pe un astfel de "credit", astfel că a fost obligat să publice situaţia acestora. Apariţia în 1930 a Raportului Mac Millan a fost pentru mulţi britanici, inclusiv oficialităţi o mare surpriză: datorii masive, de 300 milioane de lire sterline, iar rezervele de aur, minime, doar cu 150 milioane de lire sterline! Aceasta ar fi însemnat că în cazul cînd ar fi existat cereri masive de convertire a

376

lirelor şi devizelor britanice în aur, sau s-ar fi ajuns la retra-geri de aur din ţară, Banca Angliei practic nu ar fi fost în mă-sură să facă faţă propriilor sale angajamente. De altfel dificul-tăţile prin care a trecut, în anii 1926-1927, datorită contra-atacului francului francez au arătat fragilitatea unei aseme-nea situaţii, Banca Angliei fiind salvată numai de intervenţia americană. Încercarea de a pune în aplicare mecanismul taxei de scont, nu a avut nici ea succesul dorit. Mărirea taxei de scont de către Banca Angliei, pentru a atrage capitaluri, din afară, a fost contracarată de atracţia oferită de boomul Bursei new-yorkeze, chiar dacă taxa de scont americană s-a menţinut scăzută. Aşa că, pînă la urmă, măsura a adus şi scumpirea creditelor pe piaţa internă, cu efecte negative asupra investiţiilor şi, deci, a propriei dezvoltări interne. Aşadar o măsură care a afectat dezvoltarea industrială a ţării şi poziţia sa financiar-monetară pe plan internaţional. Ar fi greşit însă să se considere că lira sterlină şi-a pierdut atracţia ca valută forte în perioada interbelică, dar ea a fost mai mult rodul „tradiţiei" şi al imperiului său colonial, decît expresia propriei sale poziţii economice.

CALCULUL FRANCEZ A FOST MULT MAI CORECT ŞI EFICIENT

Imediat după război, Franţa a trecut pe plan monetar prin dificultăţi mult mai serioase decît ale Marii Britanii. Devalorizarea francului, datorită unui proces inflaţionist destul de accentuat, a fost de proporţii mai mari decît ale lirei sterline. Ceea ce surprinde însă, în cazul Franţei, este faptul că această poziţie slabă a francului s-a menţinut un timp destul de lung (pînă în 1926), deşi în ţară au intrat sume importante din contul reparaţiilor germane.

O explicaţie a acestei evoluţii s-a aflat în aceeaşi specifică

377

instabilitate guvernamentală: între 1918-1926 s-au perindat la conducerea Ministerului de Finanţe nu mai puţin de zece miniştri care, practic, atunci cînd le aveau, nu au fost în măsură să-şi pună în aplicare planurile sau ideile de redresare monetară. În plus, cum la conducerea ţării s-au perindat guverne cu componenţă şi orientări de stînga, cercurile de afaceri franceze, la fel cum se va întîmpla şi în timpul guvernării Frontului popular din 1936, şi-au transferat în exterior importante sume de bani subminînd astfel şi mai mult poziţia francului.

Că teama de „stînga" a fost foarte acută în rîndurile nriaiii burghezii franceze, care nu a dorit să colaboreze cu astfel de guverne, deşi în realitate cei de stînga, ajunşi la guvern au fost foarte „paşnici", o dovedeşte şi faptul că după venirea la conducerea Franţei, prin alegerile din 1926 care au dat cîştig de cauză partidelor de centru şi centru-dreapta, a guvernului de nuanţă conservatoare condus de Poincare, capitalurile transferate în exterior sînt readuse în ţară. Acum s-a înregistrat prima din dificultăţile Băncii Angliei, căci francezii, neuitînd „şocul" revalorizării lirei din 1925 asupra pieţii Parisului, au cerut transformarea plasamentelor lor în lire sterline în aur. Este de la sine înţeles că acest gest „neamical" a avut darul să irite foarte mult Londra, iar relaţiile franco-britanice au căpătat tonuri acute.

Restabilirea poziţiilor francului a fost gîndită însă mai bine decît revalorizarea lirei sterline. Fără să fie atraşi de mirajul apărării unei poziţii de lider (deşi nu pierdeau din vedere această eventualitate), francezii au acţionat cu prudenţă, iar reforma monetară propriu-zisă a fost, din acest motiv, „scandată" în doi timpi, într-o primă etapă, Banca Franţei a fost autorizată să cumpere cît mai mult aur sau devize-aur străine, chiar la un curs al francului superior celui existent. Cercurile financiare internaţionale au reacţionat pozitiv, datele cu privire la economia franceză indicînd o

378

certă creştere economică. De aceea plasamentele franceze au fost considerate, de către aceste cercuri, demne de încredere, mai ales că francul a fost oferit la un curs superior.

În aceste condiţii s-au înregistrat masive cumpărări de franci, iar rezervele de aur şi devize-aur ale Băncii Franţei au înregistrat creşteri spectaculoase. De altfel s-a luat decizia ca, pe cît posibil, într-o proporţie cît mai mare, devizele străine să fie rapid transferate în aur. În acest fel Londra a primit o dublă lovitură: pe de o parte capitalurile aşteptate au ocolit Londra, îndreptîndu-se spre Paris, iar pe de altă parte graba acestuia de a scăpa de devizele străine prin transferarea în aur, a lovit fireşte nu numai bazele sistemului monetar preconizat la Genova, dar, în primul rînd, în lira sterlină şi devizele asupra Londrei, care a trecut prin mari dificultăţi pentru a face faţă angajamentelor luate prin revalorizarea din 1925. Intervenţia băncilor americane a salvat prestigiul Băncii Angliei, iar Franţa a fost învinuită de egoism, de lipsă de spirit de cooperare.

Pe aceste baze s-a putut trece la o a doua etapă a reformei monetare. Spre surprinderea generală nu s-a adoptat decizia unei revalorizări, aşteptată de altfel de cei care au făcut plasamente franceze, ci, „după calcule sofisticate" s-a optat pentru o reformă bazată pe un franc devalorizat, în proporţie de 4/5. Francul a fost definit în raport cu aurul la valoarea de 65,5 miligrame aur fin (a fost numit francul Poincaré).

O astfel de măsură a avut efecte generale pozitive. În primul rînd, pentru că cercurile financiare, dîndu-şi seama că francul Poincare este subevaluat, au continuat să facă plasamente franceze, să cumpere franci (în schimbul aurului sau devizelor, rapid transformate de Paris în aur) în aşteptarea unei iminente, dar mereu amînate revalorizări a francului, sau cel puţin a aducerii lui ia valoarea sa reală. În timp ce, Banca Angliei a trecut prin mari dificultăţi, rezervele

379

de aur ale Băncii Franţei au crescut vertiginos, Parisul devenind de fapt al doilea centru-aur al lumii, după New York, chiar dacă teoretic acest loc era deţinut de Londra. În 1930, cînd raportul Mac Millan dezvăluia fragilitatea poziţiilor Băncii Angliei, rezervele de aur ale Franţei au ajuns la un sfert din stocul mondial la acea dată.

De asemenea, acest franc subevaluat, căci revalorizarea lui nu va mai avea loc vreodată, a permis ieftinirea mărfurilor franceze şi creşterea competitivităţii lor pe plan mondial determinînd creşterea accentuată a exporturilor franceze.

DIMINEAŢA NU PUTEAI ŞTI CE VALOARE VA AVEA MARCA LA PRÎNZ...

Pe plan monetar, Europa centrală şi de est a trecut prin cele mai grave probleme, determinate, în special, de izbucnirea unor inflaţii de mari dimensiuni, aşa cum au fost cele din Polonia, Ungaria etc. Însă cea mai mare din toate, unică pînă astăzi în istoria monetară a lumii, a fost inflaţia din Germania din anii 1918-1923.

Totuşi ea nu a izbucnit imediat după război într-o formă violentă, şi chiar în următorii patru ani se poate vorbi de o inflaţie „normală".

Astfel în iulie 1921 cursul mărcii în raport cu dolarul ajunsese la 1 dolar = 72 mărci, în decembrie la 1 dolar = 190 mărci, dar la începutul anului 1923, înainte de ocuparea regiunii Ruhr de către francezi, acest curs se deteriorase la 1 dolar = 18.000 mărci (raportul antebelic a fost de 1 dolar = 4,6 mărci). Din acest moment însă, spirala inflaţionistă a atins dimensiuni incredibile, dueînd practic la anularea monedei germane şi la blocarea întregii economii naţionale- În iulie 1923, dupâ ce s-au văzut efectele ocupaţiei franceze, dolarul a ajuns să coteze 350.000 mărci, pentru ca în

380

următoarele două luni să se producă prăbuşirea completă: 1 dolar = 4,2 trilioane mărci !

Peste 300 de fabrici de hîrtie lucrau zi şi noapte pentru a asigura fabricarea de hîrtie necesară tipăririi bancnotelor; s-a ajuns ca tipărirea acestora per bucată să coste mai mult decît valoarea enormă înscrisă pe ele. Unele autorităţi muni-cipale şi chiar persoane particulare (comercianţi etc.) au ajuns să emită propria lor monedă. de multe ori căutată mai mult pe piaţă decît bancnotele statului. În cele două luni, august-septembrie, ca de altfel în toată prima jumătate a anului 1923, deteriorarea cursului mărcii a fost atît de rapidă încît ea a variat nu numai de la săptămînă la săptămînă, ci chiar de la zi la zi, iar în finalul acestei etape, chiar în cursul unei zile! Pe drept cuvînt, se poate spune, aşa cum s-a afirmat, că în Germania anului 1923 nu puteai şti dimineaţa cînd plecai după cumpărături ce valoare va avea marca atunci cînd ajungeai la piaţă. Cu atît mai mult să faci calcule de acest fel pentru prînz !...

Haosul a devenit general. Comercianţii au refuzat, dată fiind devalorizarea fulgerătoare a mărcii, să mai pună în vînzare mărfuri; unii chiar au închis definitiv magazinele. Pe fondul general de lipsuri, aceasta a accentuat penuria alimentară sau de alte produse de pe piaţă, întreţinînd astfel vîlvătaia inflaţiei. O atitudine similară au adoptat-o şi o mare parte din producătorii agricoli, cu aceleaşi efecte în creşterea uluitoare a preţurilor şi prin urmare a inflaţiei. Mizeria, mai ales la oraşe, atinge dimensiuni impresionante. În pragul disperării, populaţia atacă şi devastează mai multe magazine. Violenţa cîştigă teren în toate oraşele ţării.

Cum s-a ajuns la o astfel de situaţie? Care au fost cauzele unei asemenea inflaţii, pentru care epitetele sînt neputin-cioase ?

În primul rînd, fireşte, trebuie avută în vedere situaţia creata de război şi de obligaţiile internaţionale ale Germaniei

381

faţă de învingători. Dispariţia sau limitarea drastică a unor surse normale de venituri pentru stat, din comerţul extern, din plasamentele exterioare, confiscarea disponibilităţilor germane aflate în afara graniţelor etc. au agravat şi mai mult situaţia economica şi deci au subminat poziţia monedei. Dar aceste cauze, deşi importante, nu sînt suficiente, căci ele ar putea explica apariţia inflaţiei şi menţinerea ei, dar nu şi dimensiunea sa neobişnuită. De aceea trebuie să mai adăugăm încă, cel puţin, două cauze. Mai întîi, fuga capitalurilor spre exterior. Burghezia germană, marii deţinători de capital, speriaţi şi de situaţia tensionată pe plan social în primii ani de după război (reamintim astfel de revoluţia socialistă din Bavaria anului 1919), au preferat să-şi transfere cea mai mare parte din capital, format cu precădere din devize şi chiar aur, în băncile din afară, sau să-l plaseze în acţiuni speculative pe o piaţă monetară în efervescenţă. Poziţiile mărcii, deja slăbite, au fost supuse astfel unui şoc deosebit de puternic.

Apoi, ocuparea Ruhrului de către francezi şi belgieni a fost o mare greşeală. Lăsînd la o parte consecinţele pe planul mentalităţii sociale din Germania, hrănindu-se astfel atitudinile extremiste (în 1923 a avut loc la München putsch-ul nereuşit al naziştilor lui Hitler), consecinţele economice ale acestui act de forţă au fost şi mai grave şi, mai ales, contrare intenţiilor ocupanţilor. Francezii au avut de întîmpinat atitudinea de rezistenţă pasivă, pe care o ceruse guvernul german locuitorilor din Ruhr, astfel că deşi francezii au făcut eforturi pentru a mări producţia, inclusiv prin aducerea de muncitori, ingineri etc. din Franţa, aceasta - şi a fost vorba de cea mai importantă regiune industrială a Ger-maniei! - a stagnat. În plus, ruperea Ruhrului de restul economiei germane a prejudiciat grav efortul german de a-şi plăti obligaţiile internaţionale, mai ales reparaţiile de război. Nu este de mirare că inflaţia a „ţîşnit" pur si simplu la nivelul

382

său maxim tocmai după ianuarie 1923. Francezii, atît în perioada aceea, cît şi ulterior, au sus-

ţinut ideea că guvernul german a dus în mod deliberat o politică inflaţionistă pentru a-şi asigura cîteva din avantajele specifice acesteia: stimularea investiţiilor, mărirea lichidită-ţilor interne, în lipsa de devize sau alte valori transferate în afară, uşurarea rambursării datoriilor, inclusiv a celor externe şi fireşte stimularea exporturilor germane. Aceste păreri nu sînt lipsite de temei şi chiar pot fi considerate exacte, într-o anumită măsură şi pină la un anumit punct, mai ales că datele statistice oferă imaginea unei viguroase refaceri a economiei germane pînă în 1923. Dar nu trebuie pierdut din vedere că aceste performanţe s-au realizat pe fondul unei tot mai acuta lipse de mijloace de plată externă (în 1922 guvernul german a şi anunţat că nu mai poate continua plăţile), a penuriei existente pe piaţă, care a determinat creşterea permanentă a preţurilor, a „topirii" rapide a rezervelor de acoperire a mărcii etc. la care s-a adăugat şi ocuparea Ruhrului. Astfel, deşi guvernul german a folosit deliberat mecanisme inflaţioniste pentru a grăbi re-facerea ţării, evenimentele l-au depăşit şi, cum se întâmplă într-o astfel de situaţie, inflaţia a scăpat de sub control, ducînd economia germană la marginea haosului. Experienţa germană a dovedit şi continuă să dovedească, într-adevăr că inflaţia reprezintă, prin implicaţiile şi consecinţele sale multiple, unul din cele mai periculoase şi grave fenomene economice. Nu este de mirare că unii economişti burghezi consideră inflaţia, inamicul nr. 1 în caz de destabilizare sau criză economică şi obiectivul principal al unei acţiuni guvernamentale în caz de criză.

383

O REFORMA ABILA CU REZULTATE RAPIDE

Cînd totul părea că s-a înscris pe un tobogan fără sfîrşit, s-a luat decizia, de comun acord cu cercurile financiare internaţionale, mai precis cu bancherii americani, care de altfel se aflau gata să intervină, prin intermediul planului Dawes, în reglementarea plăţii reparaţiilor de război, de a se trece la măsuri hotărîte pentni a pune capăt inflaţiei devastatoare. Reforma a fost gândită în două etape şi, date fiind dimensiunile excepţionale ale inflaţiei şi măsurile de contracarare a ei au fost mai deosebite de modalităţile obişnuite utilizate în celelalte ţări pentru o reformă monetară.

La 15 noiembrie 1923 s-a creat un nou institut de emisiune Renten Bank, iar Băncii Germane (Deutsche Bank) i s-a suspendat temporar dreptul de emisiune monetară. Noul institut a fost însărcinat să emită noi bancnote, numite rentenmarks (erau mai degrabă hîrtii de bancă decît bancnote în sensul obişnuit al cuvîntului). Pentru acoperirea acestei emisiuni s-a optat, în lipsa mijloacelor obişnuite (devize, aur), pentru o soluţie sui-generis, care în timp nu a rămas fără urmări în politica monetară a altor ţări. Astfel acoperirea s-a făcut prin valoarea, sub forma unei ipoteci, a bunurilor industriale şi agricole ale ţării, care a trebuit să reprezinte plafonul maxim de emisiune a rentenmarks. S-a avut însă grijă ca emisiunea de rentenmarks să fie cu mult sub acest, plafon, tocmai pentru a se evita o soartă inflaţionistă şi pentru noile „bancnote". Se înţelege că în aceste condiţii noua monedă germană nu era convertibilă în aur sau orice deviză-aur. Mişcarea următoare trebuia să fie, deci, revenirea la un sistem legat de aur.

Mai întîi trebuie menţionat faptul că rentenmarks au avut succes pe piaţă. Între bancnotele vechi fără vreo valoare,

384

nici măcar cît a hîrtiei pe care erau tipărite, rentenmarks, emise în condiţiile amintite, au fost preferate de piaţă, care le-a acordat încrederea necesară pentru a putea funcţiona ca un instrument de schimb eficient, înlocuind vechile bancnote în principalele tranzacţii. S-a atins, astfel, primul obiectiv al reformei. După aceea rentenmarks au fost puse în legătură cu vechiul sistem, prin stabilirea unui raport de echivalenţă deosebit de ridicat: 1 Rentenmark= 1 trilion mărci vechi.

În paralel, au fost luate măsuri de politică economică generală, cu scopul de a crea o bază solidă financiară pentru următoarea etapă a reformei. Măsurile adoptate au mers, cum era şi firesc, pe linie deflaţionistă (repetarea lor în anii crizei a avut însă efecte dezastruoase pentru economie), urmărind reducerea cheltuielilor guvernamentale pentru a echilibra bugetul, reducerea importurilor pentru a mări excedentul balanţei comerciale şi mărirea taxei de scont care, prin creşterea dobînzilor, să ducă la scumpirea creditelor. Această din urmă măsură a avut un scop bine precizat, atins în totalitate. Industriaşii si alţi deţinători de capital, văzîndu-se în situaţia de a face faţă scumpirii creditelor, tocmai într-o etapă în care se profila un avînt economic, mai ales pe plan industrial, au fost practic obligaţi, prin forţa lucrurilor, să-şi readucă în ţară rezervele lor de devize, aur, valută. Prevăzînd această situaţie, guvernul luase deja mă-surile de rigoare şi anume a obligat ca aceste transferuri să fie făcute, pe baza unui anumit raport de schimb, în rentenmarks. În acest fel, ele au căpătat un sprijin su-plimentar, piaţa acordîndu-le deplina încredere si, în acelaşi timp, rezervele statului în aur (devize, valute) au fost mărite.

În acelaşi sens a acţionat şi excedentul balanţei co-merciale, dar mai ales perspectiva, reală de altfel, a venirii în ţară a unor importante credite (în dolari), conform planului Dawes. Astfel s-au atins obiectivele pregătitoare ale celei de-a doua etape, stopîndu-se inflaţia, prin stabilizarea

385

cursului vechii mărci în raport cu dolarul la nivelul de 1 dolar = 4,2 trilioane mărci.

Prin legea din 30 august 1924, rentenmarks, care îşi îndepliniseră misiunea de a stăvili haosul inflaţionist şi de a fi un intermediar între vechiul sistem şi cel nou, au fost desfiinţate. S-au emis în locul lor noi mărci aflate la acelaşi raport de schimb cu mărcile vechi ca şi rentenmarks, adică 1 marcă nouă = 1 trilion mărci vechi. Cum cursul mărcilor vechi fusese stabilit în raport cu dolarul, conform raportului sus amintit, noile mărci au devenit astfel similare cu cele de dinainte de război, adică 1 dolar = 4,2 mărci (noi). Reforma a fost astfel realizată pe deplin, iar noua marcă a primit o valoare destul de ridicată în raport cu aurul (1 marcă = 355,425 miligrame aur fin).

În pofida acestui succes impresionant al reformei mo-netare şi a valorii ridicate a mărcii în aur, Berlinul nu a devenit un centru-aur şi nici marca o monedă-forte. Cauza principală a fost indiscutabil dependenţa mult prea accentuată a economici şi valorii mărcii de capitalurile americane (sau britanice), deşi, tocmai pentru a nu mai trăi încă o dată coşmarul inflaţiei, s-a stabilit o proporţie ridicată a rezervei de acoperire (40%) şi mai ales, o pondere majorată (50% din aceste rezerve) a aurului.

EŞECUL SISTEMULUI MONETAR INTERBELIC

Cînd am intitulat astfel acest subcapitol nu am avut în vedere, desigur, dispariţia sistemului bazat pe etalon aur-devize, menţinut, de altfel, şi astăzi în economiile de piaţă, ci faptul că în anii 1930 au dispărut principalele caracteristici ale sistemului monetar internaţional, aşa cum au fost ele stabilite la Genova.

Una din cele mai importante derogări de la sistem,

386

înregistrată mai ales în anii crizei, a fost scăderea ponderii devizelor în rezervele de acoperire monetară: în 1928 ele au mai reprezentat încă 42% din totalul stocului mondial de rezerve monetare, pentru ca în 1930 să reprezinte doar 8%. Unii specialişti, ca F. Nurkse, explică o asemenea evoluţie prin politica monetară a Franţei, care a preferat să transforme devizele sale în aur, indiferent pe ce cale îi veneau aceste devize. În acest fel, susţine în continuare Nurkse, s-a accentuat „presiunea deflationistă" asupra celei mai slabe (în realitate) devize-aur, lira sterlină şi devizele asupra Londrei, deşi, conform tradiţiei, ele au continuat să fie încă utilizate masiv în rezervele de acoperire ale multor ţări.

Fireşte, acţiunile Franţei au avut un rol important în această evoluţie, dar cauza principală a rămas totuşi criza. Majoritatea statelor lumii, atunci cînd au putut, au preferat să se refugieze în braţele aurului, valoare mai sigură în starea de destabilizare generală decît devizele internaţionale, care s-au aflat direct sub impactul consecinţelor crizei monetare.

Dar această tendinţă de reducere a devizelor a avut două victime: ţările care îşi revalorizaseră moneda, aşa cum a fost cazul Marii Britanii, şi ţările mai slab dezvoltate, cu rezerve de aur mai mici, ale căror rezerve monetare din acest motiv au fost bazate mai mult tocmai pe devizele mai accesibile.

Anii de criză au accentuat, deci, dificultăţile monetare ale multor ţări, lovind în acest fel în sistemul stabilit cu un deceniu mai înainte. Marea Britanie a continuat să sufere consecinţele revalorizării lirei, exporturile britanice continuînd să scadă între 1928-1931 cu 40%, iar rezervele sale de aur au atins cote minime alarmante. O lovitură puternică o mai primeşte prin lanţul de falimente bancare din Europa, dintre care falimentul de mare răsunet al puternicei bănci Kreditt Anstallt din Viena a însemnat pierderea a 70 milioane lire sterline. Din toate aceste motive lira sterlină a început să fie tot mai mult ocolită, deţinătorii

387

de lire grăbindu-se, după exemplul Franţei, să ceară convertirea lor în aur. O astfel de povară a fost practic imposibil de susţinut de Banca Marii Britanii, iar perspectiva prăbuşirii lirei sterline devenise certă. În aceste condiţii, gu-vernul britanic s-a decis, în sfîrşit, să accepte, la 21 sep-tembrie 1931, realitatea, adică să devalorizeze lira sterlină, lăsînd-o să fluctueze în mod liber, în raport cu aurul, pe piaţă.

Din acest moment, avantajele economice ale Marii Britanii au fost imediate. S-au succedat rapid un val de devalorizări. Francul şi-a pierdut rapid poziţia cîştigată intrînd într-un accentuat proces de devalorizare, mai ales după 1936. În 1934, cu toate încercările conferinţei de la Londra - la care participă experţi din 66 state - de a salva sistemul printr-o mai accentuată cooperare internaţională, acesta îşi semnează actul de deces, prin decizia de devalorizare a dolarului (30 ianuarie 1934) în raport cu aurul: de la 1 uncie de aur = 20,67 dolari, la 1 uncie de aur = 35 dolari.

Aceste evenimente, care au dus la eşecul sistemului monetar internaţional interbelic, au avut mai multe con-secinţe. Astfel, în primul rînd, s-a ajuns la formarea unor „zone monetare", în care ţările respective îşi legau propriile lor monede de o valută-forte, indiferent de fluctuaţiile acesteia. În acest mod s-a creat zona dolarului, reprezentată de America de Sud şi de Nord, zona lirei sterline (imperiul colonial, Comunitatea britanică de naţiuni - Commonwealth) şi zona francului (Europa şi imperiul său colonial).

A doua consecinţă s-a înregistrat în domeniul schim-burilor comerciale mai ales intereuropene. Ţările mai puţin dezvoltate, din centrul şi estul Europei, care, conform deciziilor de la Genova făcuseră eforturi pentru a-şi asigura rezerve de devize cit mai mari pentru acoperirea monedelor lor, şi-au văzut astfel depreciate aceste rezerve. În plus, datorită practicii, instituite de Franţa, de a cere ca plăţile să

388

se facă în aur, au fost obligate să-şi convertească rezervele lor de devize în aur, la cursuri neechivalente. În acest fel situaţia lor economică a avut de suferit, mai ales că scăderile de preţuri pe piaţa mondială nu le-au permis să-şi asigure necesaral de plată (în aur sau devize convertibile în aur), iar propriile lor datorii sau noile credite pe care le-ar fi dorit se scumpiseră, prin preferinţa marilor puteri pentru aur. Încercînd să ocolească acest drum complet nefavorabil pentru ele, ţările din centrul şi estul Europei au început să practice un comerţ exterior, bazat pe un sistem de plăţi în cliring, care a început să capete, pentru ele, o pondere tot mai mare, deşi necesarul de devize şi aur a continuat să se resimtă. Performanţa cea mai bună din estul şi sud-estul Europei, cu excepţia Cehoslovaciei, a înregistrat-o România care, în 1939, a avut cele mai mari rezerve de aur din istoria sa economică (au fost luate măsuri speciale pentru creşterea producţiei interne de aur), astfel că plăţile în cliring au ocupat, deocamdată, un loc inferior în schimburile comerciale generale ale ţării.

Capitolul 5

UN NOU DRUM PENTRU OMENIRE

AREA Revoluţie din Octombrie reprezintă, în mod in-discutabil unul din momentele de răscruce ale istoriei

universale. Ea a deschis un drum absolut nou pentru om, nemaiexperimentat în trecut, drumul socialismului.

Evoluţia economică a Rusiei - din anul 1922 a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice - în perioada interbelică nu a fost lipsită de dificultăţi. Unele au fost determinate de cauze externe: consecinţele războiului mondial si ale războiului civil, care s-a prelungit pînă în 1921, ca şi izolarea la care a fost supusă, o bună perioadă de timp, de către statele capitaliste. Altele au fost de natură internă, dintre care lipsa de experienţă în abordarea unor probleme atît de complexe, create de construirea unei noi economii într-o ţară cu problemele şi dimensiunea Rusiei, a jucat un rol decisiv.

Perioada imediat următoare victoriei Revoluţiei din Octombrie a rămas în istoria Rusiei ca perioada comu-nismului de război. Coincizînd cu intervenţia străină contra tinerei Puteri sovietice şi cu războiul civil, ea s-a caracterizat printr-o serie de măsuri extrem de aspre şi riguroase în scopul trecerii directe la socialism, dacă nu chiar la comunism. Efectul lor pe plan economic a fost extrem de slab. V. I. Lenin, la cel de-al doilea Congres al comuniştilor din

M

390

gubernia Moscova (octombrie 1921) sublinia aceasta în mod expres spunînd: „încercînd să trecem la comunism am suferit în primăvara anului 1921 pe frontul economic o înfrîngere mai grea decît oricare din înfrîngerile ce ne-au fost pricinuite de Denikin, Kolceak sau Pilsudski...".

Însă astfel de măsuri au avut meritul esenţial de a fi salvat Puterea sovietică, ele fiind impuse atît de ruina generală a ţării, ca urmare a războiului mondial, cît şi de intervenţia străină.

După înlăturarea ultimului intervenţionist străin de pe pămîntul sovietic şi revenirea treptată la condiţii normale, problemele economice au revenit pe prim plan, în toată acuitatea lor.

Este meritul P.C.U.S., al conducătorului său, V. I. Lenin, care, abordînd lucid situaţia, în contextul drumului de parcurs spre construirea unei economii socialiste moderne, a decis o nouă orientare economică.

Se deschide astfel o nouă etapă a istoriei economice sovietice, cunoscută sub numele de etapa Noii politici economice (N.E.P.). Pusă în aplicare între anii 1922 - 1927 „noua politică economică" a utilizat masiv pîrghiile pieţii, în mai toate sectoarele economice ale ţării, cu excepţia (parţială) a marii industrii. Răspunzînd unor temeri provenite chiar din rîndurile partidului comunist, după care noile măsuri ar duce la reînvierea capitalismului, V. I. Lenin a subliniat frecvent că nu există un asemenea pericol, atît timp cît puterea de stat aparţine ferm muncitorilor şi ţăranilor, iar proprietatea de stat asupra mijloacelor de producţie a rămas dominantă.

Rezultatele generale pe plan economic ale N.E.P.-ului au fost contradictorii. Pe de o parte, o refacere evidentă a economiei, în industrie reusindu-se ca în 1927 să se atingă nivelul antebelic, pe de altă parte apariţia unor fenomene socio-economice purtătoare de contradicţii, care puteau

391

impieta asupra perspectivelor construcţiei socialismului în U.R.S.S.

În acelaşi timp, U.R.S.S., ieşită din izolarea diplomatică la care fusese supusă, ca singurul stat din lume condus de clasa celor ce muncesc, avea obligaţia faţă de muncitorimea din întreaga lume, faţă de propriul său popor de a deveni o mare forţă economică, cu un standard de viaţă tot mai ridicat. Or, măsurile specifice N.E.P.-ului, deşi au permis o dezvoltare relativă a industriei bunurilor de consum, nu au avut efecte notabile asupra dezvoltării industriilor din sectorul A, sin-gurele în măsură să asigure o independenţă economică reală.

De aceea, începînd cu primul plan cincinal 1927 - 1932 şi continuînd apoi cu alte două (cel de-al treilea plan cincinal: 1938-1942, fiind întrerupt de atacarea ţării de Germania hitleristă (21 iunie 1941), U.R.S.S. s-a înscris pe direcţia unui foarte intens şi amplu proces de industrializare. Bazîndu-se pe cîteva ramuri considerate esenţiale: extractivă, metalur-gie, constructoare de maşini, energetică, ritmul dezvoltării industriale a fost deosebit de rapid, reuşindu-se ca pînă în anul 1940 U.R.S.S. să devină o mare forţă industrială, reducînd o parte importantă din decalajele enorme care o despărţeau de marile puteri industriale. În paralel, s-a produs transformarea socialistă a agriculturii, creşterea permanentă a nivelului cultural şi de viaţă al poporului sovietic, iar victoria finală în Marele Război pentru Apărarea Patriei îşi are una din explicaţii, tocmai în progresele deosebite ale economiei sovietice, mai ales prin transformarea sa într-o mare forţă industrială, încă din perioada anterioară.

Procesul va fi reluat după refacerea impusă de cel de-al doilea război mondial, la un nivel calitativ superior şi în condiţiile formării sistemului mondial socialist.

Capitolul 6

UN EFORT SUSŢINUT DE INTEGRARE ÎN

MODERNIZAREA EUROPEANĂ: ROMÂNIA

(1821-1938)

UPUSĂ influenţei aceloraşi factori modelatori, specifici sud-estului european, economia României a marcat,

totuşi, pînă la sfîrşitul perioadei anilor 1938, cîteva puncte în plus, care au plasat-o mai ales în unele sectoare-cheie (industrie, bănci, transporturi) pe o poziţie superioară celorlalte state din zonă.

Există multe explicaţii. Ne oprim însă numai asupra cîtorva. Mai întîi, un fapt esenţial: deşi dominaţia străină a afectat grav şi cursul istoriei României, trebuie subliniat că teritoriul românesc, spre deosebire de celelalte ţări balcanice, nu a fost niciodată ocupat direct, deci, nu a devenit o provincie otomană. Autonomia internă menţinută i-a permis o mai mare libertate de acţiune. În secolul al XlX-lea, chiar dacă dependenţa faţă de Poartă a continuat să-i creeze obstacole diverse în calea efortului de modernizare, autonomia internă s-a consolidat permanent, culminînd firesc cu obţinerea independenţei de stat în 1877.

În al doilea rînd, resursele ţării, mai variate şi mai bogate, au fost mai ele timpuriu şi mai bine cunoscute şi puse

S

393

în valoare. Deşi toate ţările balcanice au rămas ţări agrare pînă la primul război mondial, România a deţinut cîteva atuuri importante: petrol, fier, cărbune, care i-au asigurat un avans industrial substanţial.

În fine, a fost evident pe parcursul întregului secol, chiar înainte de obţinerea independenţei politice, intensul efort al românilor de integrare în modernizarea europeană. Revoluţia lui Tudor, în 1821, an cînd au avut loc în Europa mari mişcări revoluţionare îndreptate contra „ordinii" Sf. Alianţe, este un prim exemplu. Cel mai semnificativ este însă Revoluţia română din 1848-1849, care a fost o parte organică a Revoluţiei europene, bastionul cel mai dinspre răsărit, al acesteia, cum a observat K. Marx. Realizarea primei uniri a Principatelor române (1859) nu face excepţie de la această caracteristică, cu atît mai mult cu cît voinţa românilor s-a impus guvernelor marilor puteri europene.

Pe lîngă aceste adevărate culmi ale secolului al XIX-lea (cărora ie mai adăugăm şi obţinerea independenţei de stat în 1877) s-au acumulat tăcute şi anonime, dar tot mai puternice, torentele energiei româneşti, puse în mişcare de imensa voinţă a românilor de progres rapid, de a recupera rămînerile în urmă faţă de o Europă modernă. S-a reuşit astfel nu numai ca ţara să fie antrenată in modernizarea europeană, dar şi să aibă o contribuţie proprie, specifică la aceasta.

O REFORMĂ ESENŢIALĂ, DAR SLĂBICIUNILE AGRICULTURII AFECTEAZĂ ANSAMBLUL ECONOMIEI

Pentru Europa de la est de Elba, secolul al XlX-lea a fost, aşa cum am arătat deja, şi secolul reformelor agrare. Prin ele a fost înlăturat definitiv feudalismul, permiţîndu-se pătrunderea sau generalizarea relaţiilor capitaliste, în primul

394

rînd în agricultură, sectorul cheie al economiei ţărilor din această parte a Europei.

Reformele agrare din România au avut loc, datorită condiţiilor istorice, în momente diferite: în Transilvania (1848, completată prin patentele din 1853-1854) si în România veche (1864), dar ele au avut acelaşi conţinut şi aceeaşi importanţă socio-economică.

Transformarea ţărănimii într-o clasă de mici proprietari agricoli, puşi în contact direct cu piaţa, a dus nu numai la lărgirea şi adîncirea pieţei interne, ci şi la o permanentă eliberare de forţă de muncă din agricultură şi, implicit, la o accentuare a mobilităţii circulaţiei indivizilor în întreaga ţară. S-a creat astfel, în fond, un cadru mult mai favorabil dezvoltării agriculturii (să nu uităm despăgubirile primite de moşieri, ce ar fi putut deveni surse de investiţii), cît şi a întregii economii.

Progresul agriculturii româneşti a fost evident. Pro-ducţia agricolă, mai ales cea de cereale, a crescut substanţial. Nivelurile cele mai înalte sînt atinse după 1900, produsele româneşti beneficiind şi de o conjunctură deosebit de favorabilă a pieţei.

A fost o „epocă excepţională" cum a denumit-o eco-nomistul N. Xenopol, rămasă unică în istoria agrară ca-pitalistă, de care România, ca a 4-a producătoare (şi ex-portatoare) mondială de grîu şi a 3-a de porumb, a beneficiat din plin. Producţiile medii la hectar obţinute acum nu au mai putut fi depăşite decît spre sfîrşitul deceniului 4 !

Cu toate acestea, productivitatea şi rentabilitatea a-griculturii româneşti au rămas inferioare altor agriculturi europene. Cauza principală: starea proprietăţii ţărăneşti. Progresele tehnice înregistrate nu au caracterizat gospodăria ţărănească. Prinsă într-un sistem de relaţii agrare, care prin unele elemente (folosirea de către ţărani a propriului lor inventar agricol) amintea de vechea clacă, dar care, în fond, a

395

fost expresia unor condiţii specifice mai generale ale economiei şi agriculturii româneşti, gospodăria ţărănească a trecut prin mari dificultăţi, procesul de ruinare şi pierdere a pămîntului accentuîndu-se.

Lipsită de un sprijin material şi financiar din partea statului şi băncilor, care să le fi putut asigura o mai bună rezistenţă faţă de jocul pieţei, lăsată la bunul plac al unor moşieri, arendaşi şi cămătari abuzivi şi arbitrari, proprietatea ţărănească a avut o rentabilitate scăzută. De obicei totul s-a oprit la limita subzistenţei, a supravieţuirii zilnice.

În acest fel, un important, dacă nu chiar esenţial, factor al producţiei şi pieţei româneşti a fost practic inactiv, necontribuind decît vag şi temporar la asigurarea unei cereri mai susţinute, capabilă să susţină un efort mai intens de dezvoltare industrială.

Aceasta a fost şi a rămas de altfel o trăsătură definitorie a întregii dezvoltări economice capitaliste.

UN ENORM DAR NECESAR EFORT FINANCIAR: MODERNIZAREA TRANSPORTULUI

În prima jumătate a secolului al XIX-lea o călătorie pe drumurile româneşti era, aşa cum au prezentat-o călătorii străini sau scriitorii români ai vremii, plină de peripeţii, din care nu a lipsit şi nota comică. Dar cînd transportul unei chile (circa 120 kg) de grîu de la Iaşi la Galaţi era mai scump decît de la Galaţi la Marsilia, situaţia parcă nu mai este la fel de comică.

O asemenea situaţie afecta deci interesele tuturor: producători (agricoli), comercianţi, consumatori, dar cine să se încumete să avanseze sumele necesare modernizării drumurilor sau iniţierii unor forme mai ieftine de "transport?

396

Au fost proiecte, au fost chiar încercări concrete (navigaţia pe Siret, de exemplu) este drept de scurtă durată, dar investiţii serioase, sistematice, în acest sector, nu s-au făcut.

Toţi aşteptau ceva de la stat. Dar acesta a fost mult prea slab financiar pentru a se avânta în asemenea cheltuieli, al căror profit nu se vede imediat şi direct, ci se ,,pierde" la nivelul întregii economii. Soluţiile adoptate (impunerea de zile de muncă la întreţinerea drumului, mai ales pentru ţărani, drumuri cu taxe „la barieră" etc.) au fost simple paleative, care mai mult îngreunau circulaţia mărfurilor decît o înlesneau. Numai desfiinţarea „vămilor" interne, percepute de boierimea avidă de bani, de către Regulamentele Organice au creat condiţii mai favorabile acesteia.

Ceea ce s-a realizat: un sistem regulat de tranzit persoane şi mesagerii, organizarea poştei (acum apar ce-lebrele „cap de bour") şi chiar instalarea telegrafului sînt paşi înainte, dar care nu au modificat starea generală a transporturilor româneşti. Cum de altfel nu au modificat-o nici cei circa 300 km de şosele „pietruite" din Moldova, existente pe la 1848.

Problema va fi rezolvată, ca peste tot în lume, de altfel, prin construirea căilor ferate. Iniţiată pe la sfîrşitul deceniului 6 în Transilvania (Barcaş-Oraviţa, 1856) şi în deceniul 7 în România veche (Bucureşti - Giurgiu, 1869) care, la sfîrşitul perioadei a beneficiat de o reţea de peste 3.800 km, la care s-a adăugat fireşte reţeaua transilvăneană de peste 4.000 km, între care s-au realizat 6 puncte de joncţiune.

Construirea căilor ferate, mai ales pentru o ţară ca România, neavînd nici experienţă, nici tehnicieni, nici capitalurile proprii necesare a costat mult statul român. Realizate cu capital străin, ceea ce, după cum am văzut, nu a fost deloc o excepţie, căile ferate române au avut o extindere rapidă, mai ales în anii 1870-1830 cînd s-ar putea vorbi, - avînd în vedere media anuală de căi ferate construite, - de un

397

mini „boom" feroviar românesc. Însă domeniul cel mai remarcabil al aceslui efort care

constituie cu adevărat o excepţie, a fost acţiunea întreprinsă de statul român pentru răscumpărarea cailor ferate din mîna capitalului străin. Începută încă din 1880 aceasta a necesitat aproape un deceniu (pînă în 1888) pentru rezolvarea ei deplină. A fost o problemă extrem de serioasă şi dificilă, avînd în vedere multitudinea de implicaţii şi interese, nu numai economice, legate de căile ferate române, şi care de asemenea a însemnat un important efort financiar din partea statului. Pe drept cuvînt N. Gh. Aslan a caracterizat răscum-părarea căilor ferate ca fiind „actul financiar, economic şi politic cel mai important al acestei perioade".

Astfel, România a fost printre puţinele ţări din lume care, la acea dată, a avut o reţea feroviară de stat, iar crearea Direcţiei Generale a C.F.R. (1888) a constituit un moment important în organizarea şi conducerea transportului feroviar: a continuat construcţia de noi linii, a dus o politică sistematică de formare de cadre proprii necesare întreţinerii, exploatării, conducerii, căilor ferate.

Modernizarea transporturilor s-a extins şi în alte sec-toare: transportul pe apă, unde s-au construit şi modernizat porturile româneşti, pe uscat, unde s-a creat o reţea naţională de şosele pietruite însă elementul central al acesteia a rămas tot construcţia de căi ferate.

Enormul efort financiar al statului pentru construirea şi răscumpărarea căilor ferate (două treimi din datoria externă a României la începutul secolului XX a fost realizată tocmai în acest scop !) n-a fost însă inutil, inregistrîndu-se astfel efectele favorabile scontate, scăderea puternică a cheltuielilor de transport, contribuind decisiv la lărgirea şi adîncirea pieţei interne, la intensificarea traficului de mărfuri şi călători şi a legăturilor dintre diferite părţi ale ţării, la trecerea la viaţa modernă a unor zone pînă atunci izolate, la

398

valorificarea mai completă a potenţialului economic al ţării ete.

CĂTRE UN SISTEM MODERN DE CREDIT

Sistemul bancar a constituit, după cum am văzut, in multe ţări ajunse mai tîrziu la industrializare, un înlocuitor al capitalului particular insuficient pentru a face faţă în acest amplu proces.

Cum au stat lucrurile în România din acest punct de vedere? A jucat sistemul de credit românesc un astfel de rol? Răspunsul poate fi şi da şi nu. Da, pentru că şi-a manifestat totuşi acest rol, mai ales prin şi după înfiinţarea Băncii Naţionale. Nu, şi aceasta nu pentru că s-a realizat relativ tîrziu, căci multe ţări şi-au creat un sistem bancar puternic cam în acelaşi timp, ci datorită capacităţii sale de acţiune. Cu alte cuvinte. deşi sistemul bancar românesc, definitivat la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, a avut un conţinut modern ca organizare şi atribuţii şi a asigurat, în linii mari, necesarul intern de credit al anumitor clase şi categorii sociale, el a avut o forţă prea slaba pentru a putea finanţa o dezvoltare industrială de proporţii mai mari. De aceea, investiţiile industriale au ocupat o pondere redusă în totalul creditelor acordate de băncile româneşti - au dominat creditele comerciale -, făcîndu-se astfel loc prezenţei şi activităţii unor bănci cu capital străin, create prin intermediul vechilor „case de bancă" aparţinînd de altfel tot unor străini, deşi stabiliţi de mai mult timp în România.

La mijlocul secolului trecut înfiinţarea unor bănci moderne în România a fost considerată o chestiune extrem de dificilă, dacă nu chiar puţin probabilă într-o perspectivă apropiată. Capitalul cămătăresc (practicat şi de „casele de bancă" sus-amintite) făcea ravagii în toate categoriile sociale,

399

inclusiv în rîndul celor bogaţi. Boierimea, principala clasă ca poziţie în stat, bucu-

rîndu-se de cele mai înalte privilegii, a fost şi ea puternic lovită de împrumuturile cămătăreşti. Într-o epocă a tranziţiei de la un mod de viaţă la altul, de la cel oriental la cel occidental, copiat avid în toate formele lui de manifestare, necesităţile de bani ale boierimii au crescut vertiginos. Desigur, sumele obţinute din comerţul cu cereale şi vite sau din alte surse, la fel de lucrative, au fost mari. Dar mai mari erau exigenţele noului mod de viaţă, mai corect spus ale noii mode. Trăsuri, cai de rasă, rochii, pălării şi alte articole de acest fel comandate la Viena, Paris, Londra, călătoriile în. străinătate, petrecerile, jocul de cărţi şi el „la modă", şederea în Capitală, înghiţeau sume uriaşe, pentru rare veniturile moşiilor lor s-au dovedit rapid mult prei mici. După ce au stors cît au putut de la ţărani, după ce şi-au arendat moşiile, au făcut, în acelaşi timp, numeroase împrumuturi la cămătari, ipotecîndu-şi domeniile.

Dacă cel puţin aceste sume ar fi fost folosite pentra o modernizare a proprietăţilor lor, fie şi numai în ideea de a obţine venituri mai mari, tot ar fi fost un folos pentru clasa boierimii, în sine, cît şi pentru agricultura românească. Dar cea mai mare parte din ele au fost utilizate pentru cheltuieli destinate luxului. Astfel că marii proprietari români, ca de altfel şi alţii din estul Europei, sau poate mai mult decît ei, nu au constituit aproape deloc un factor modernizator pentru agricultură. Din contră, cu o forţă economică cu mult sub pro-priile lor pretenţii, boierimea română s-a transformat treptat, în ansamblul său, într-o clasă ruptă de producţie, o clasă, în fond, parazitară sub aspect socio-economic.

Şi aceasta în condiţiile în care, după înfiinţarea Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni (1864), prima instituţie modernă de credit, Creditul Financiar Rural (1873) a fost destinat necesităţilor lor, iar la sfîrşitul secolului XIX patru bănci le-au

400

asigurat un credit agricol ieftin. Înfiinţarea Băncii Naţionale a României în preajma

anului 1880 a reprezentat momentul cheie al definitivării unui sistem bancar modern. Funcţionînd pe principiul unei societăţi particulare (din 1901 statul a fost scos din calitatea de coacţionar principal al băncii) pe acţiuni, B.N.R. s-a aflat de la început sub controlul burgheziei comerciale şi al tinerei burghezii industriale, din Partidul Naţional Liberal. Ea a avut un rol decisiv atît în reglementarea circulaţiei monetare (de la 1 ianuarie 1888 circulă primele monede româneşti) şi în controlul întregului sistem de credit naţional (în special prin intermediul creditelor de reescont), cît şi în susţinerea, dezvoltarea şi modernizarea economică a ţării, în primul rînd pe plan industrial. De asemenea B.N.R. a constituit principa-lul sprijin financiar al statului, indiferent de partidul politic aflat la conducerea ţării.

În Transilvania au funcţionat bănci cu capital maghiar sau austriac, de fapt filiale ale unor bănci din Budapesta şi Viena, ele însele înfiinţate şi susţinute cu capital străin (german, francez, englez). Însă românii au reuşit să-şi creeze o reţea proprie de instituţii de credit, este drept cu o forţă economică ceva mai slabă („Albina", „Economia" etc).

UN MIC SALT INDUSTRIAL

Seria de premise nefavorabile, care împiedicase atâta timp demarajul industrial românesc, se estompează în faţa apariţiei, în ultimele trei decenii ale secolului al XlX-lea, a unor premise oare l-au favorizat. De aceea, acum putem vorbi de un mic dar real salt industrial, ca dimensiune şi anvergură, dovedind încă o dată integrarea economiei româneşti în marile fenomene ale economiei mondiale. Este drept, decalajul a fost evident: în timp ce marile puteri

401

industriale încep să-şi dezvolte acum noi ramuri de vîrf (am văzut însă că nici in cazul lor nu a existat o uniformitate sau o evoluţie de la sine înţeleasă), în România s-au pus bazele unei industrii mari, maşiniste.

Dezvoltarea industrială modernă a României nu a în-ceput ea în alte ţări cu industria bumbacului. Motivele sînt lesne de înţeles. Locul său a fost luat însă de industria alimentară şi subramurile sale, care au constituit mult timp, nu numai pînă la primul război mondial, prima ramură industrială a ţării. Un rol important l-a jucat şi industria lemnului, iar spre sfîrşitul secolului, industria extractivă a petrolului. În Transilvania, în locul industriei petrolului s-a dezvoltat o semnificativă industrie extractivă a cărbunelui şi fierului şi a prelucrării primare a acestora.

Industria textilă a jucat un rol relativ minor pînă la 1900 (jumătate din importul românesc a fost format din semifabricate şi fabricate textile), dar după 1905 progresele acestei ramuri ce s-a modernizat rapid, datorită unor măsuri speciale adoptate de stat, au fost evidente: importul de fire şi produse textile, mai ales de bumbac, a scăzut la 17-18% din importul românesc.

Un rol deosebit în catalizarea şi susţinerea acestei dezvoltări l-a avut o sistematică politică de încurajare industrială, combinată cu politica protecţionistă dusă de statul român după anul 1886.

La începutul secolului XX au existat peste 62.000 în-treprinderi industriale, un număr remarcabil, dar din care marea industrie a fost reprezentată de 625 întreprinderi. (Din acest punct de vedere, România a întrecut net celelalte state balcanice la aceeaşi dată). Restul întreprinderilor au fost de dimensiuni mici şi mijlocii. Dotarea tehnică a fost fireşte rămasă cu mult în urma ţărilor avansate, iar industria acoperea doar 30-35% din necesităţile pieţii interne şi acestea mai ales în domeniul bunurilor de consum.

402

Dînd doar circa 15% din venitul naţional, (20% din produsul social) România a continuat să rămînă o ţară predominant agrară, cu un nivel de dezvoltare industrială sub media europeană. Ea s-a aflat totuşi la un început de drum, si realizările obţinute merită să fie subliniate si ca o expresie a capacităţii deosebite a poporului român de a recepta rapid noul, de a recupera rămînerile în urmă impuse istoriei lor.

Tovarăşul Nicolae Ceauşeseu caracterizează astfel sta-diul economiei româneşti la începutul secolului XX: „Structura economică şi socială la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX arată că România se află în prima fază a dezvoltării capitalismului. Analiza datelor economi-co-sociale demonstrează netemeinicia afirmaţiilor unor istorici şi economişti potrivit cărora România intrase în stadiul capitalismului monopolist, devenind stat imperialist..."1.

ÎNTRE DOUA RĂZBOAIE (1918-1936)

Anul final al primului război mondial a adus în mijlocul atîtor suferinţe şi bucuria Marii Uniri. Un vis de veacuri se împlinea astfel atunci la Alba lulia în prima zi a lui decembrie 1918.

„Crearea statului naţional - arată tovarăşul Nicolae Ceauşeseu - a constituit o strălucită victorie istorică a luptei eroice, îndelungate a maselor populare pentru făurirea naţiunii române, a marcat înfăptuirea vidului secular al tuturor românilor de a trăi uniţi în graniţele aceleiaşi ţări, într-un stat unic, liber şi independent"2.

1 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialismului, vol. I, 1968, p. 343-344. 2 Nicolae Ceauşescu, Expunere la adunarea festivă consacrată sărbătoririi a 65 de

403

Desăvîrşirea unităţii naţionale a fost un moment fun-damental al procesului general de consolidare a statului român, de accelerare a modernizării sale. Potenţialul eco-nomic al ţării a înregistrat creşteri substanţiale. Piaţa naţională s-a lărgit şi s-a consolidat, creînd un cadru mult mai propice dezvoltării sale economice, şi, în primul rînd, a celei industriale.

Din păcate, efectele destructive ale războiului au marcat profund acest potenţial. Ca urmare, au crescut dificultăţile refacerii postbelice, mai ales că, deşi ţară învingătoare, România nu a beneficiat decît parţial şi cu totul insuficient, în raport cu pierderile suferite şi efortul financiar in susţinerea războiului, de surse financiare provenite din rezolvarea problemei reparaţiilor de război plătite de ţările învinse după încheierea tratativelor de pace.

După încheierea refacerii, realizată în linii mari spre sfîrsitul anului 1923, economia românească a înregistrat şi ea o etapă de avînt, mai ales pe plan industrial.

Industria mare s-a consolidat simţitor, deşi cea mică şi mijlocie au continuat să joace un rol important în asigurarea necesarului de produse industriale pe piaţa internă. Este remarcabilă creşterea ponderii industriei metalurgice (de la 27% la 37%) în cadrul industriilor prelucrătoare şi apariţia unor ramuri şi subramuri noi. Se înfiinţează acum mari întreprinderi moderne, aşa cum au fost întreprinderile Malaxa - din Bucureşti, Uzinele Copşa-Mică - Cugir şi, mai ales, I.A.R. Braşov. România a devenit astfel printre puţinele state din lume care a avut la acea dată o industrie aeronautică !

În 1928, industria românească a ajuns să acopere 60% din necesarul intern, iar ponderea ei în venitul naţional a crescut la 22%.

ani de la făurirea statului naţional unitar român, în „Scînteia", 2 decembrie 1983.

404

Ca parte componentă şi activă a economiei mondiale, România a fost şi ea atrasă în vîrtejul marii crize din anii 1929-1933. Efectele ei au fost aceleaşi: scăderea drastică a preţurilor, scăderi masive de producţie, concedieri, reduceri de salarii, ruinarea micilor producători etc.

Statul român, aşa cum de altfel s-a petrecut în mai toate ţările lumii, nu a fost nici el pregătit pentru a face faţă unei crize de asemenea proporţii. Astfel că, măsurile puse în aplicare, izvorîte din aceleaşi principii ale doctrinei neoliberalismului economic, s-au înscris pe linia celor adoptate pe plan mondial.

Mai întîi, efortul de a echilibra cu orice preţ bugetul (de aici reduceri masive în cheltuielile bugetare, cu efecte sociale periculoase) şi căutarea de soluţii nentru creşterea venitu-rilor prin mărirea impozitelor, curbe de sacrificiu etc, cu efecte economice şi sociale la fel de periculoase, ori, aceasta a însemnat, în esenţă, transferarea crize; pe seama maselor de consumatori, scăderea drastică a nivelului de trai şi a capacităţii de absorbţie a pieţei, ceea ce, cu toată reducerea preţurilor, a dus la menţinerea şi creşterea stocurilor de produse, prelungind şi intensificînd astfel criza.

În al doilea rind: accentuarea protecţionismului. Soluţia „salvatoare", prin care se credea că se apără piaţa de efectele crizei. Concretizată prin reducerea drastică a importurilor şi în paralel cu forţarea exportului, ca să se acopere scăderea preţurilor pe piaţa mondială (aşa se explică creşterea producţiei de petrol cu peste 60% în timp ce preţurile au scăzut cu 75%). Ca să ajute exportul se recurge la o depreciere monetară.

Rezultatul: protecţionismul extins la nivel mondial a avut acelaşi efect şi pentru România: „exportarea" crizei, căci reducerea volumului comerţului exterior, reducerea traficului de mărfuri, mai ales individuale şi aruncarea pe piaţă a unor cantităţi de produse ieftine, nu a avut decît

405

acelaşi efect: stocurile de mărfuri care sînt imposibil de desfăcut, ceea ce presează asupra preţurilor. Criza era astfel extinsă şi intensificată.

Ieşirea din criză se produce pe la sfîrşitul anului 1932. Cheltuielile de producţie au scăzut masiv datorită masurilor adoptate (concedieri, reduceri de salarii, noi metode de organizare a muncii). De exemplu, costul de producţie în 1933 în industria metalurgică a reprezentat doar 52,3% din cel al anului 1929 !

În agricultură însă aspectele principale ale crizei: stocuri de produse, preţuri agricole scăzute se vor menţine pînă în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial.

În cei 4 ani care au urmat, România a înregistrat însă un adevărat salt pe plan industrial. Pentru prima oară industria alimentară părăseşte locul de ramură principală a industriei româneşti, fiind înlocuită cu industria (petro) chimică, urmată de cea textilă. Remarcabil a fost însă şi dinamismul industriei metalurgice, devenită a 4-a ramură industrială a ţării, dovedind consolidarea unui început de drum iniţiat în anii 1920 şi întrerupt temporar de criza anilor 1929-1933.

Necesarul intern a ajuns să fie acoperit în 1938 în proporţie de 80% (faţă de 30-35% cu 20 ani mai înainte !), dar desigur existau diferenţe de la ramură la ramură: în ceea ce priveşte bunurile de consum, produsele alimentare, chimice etc, proporţia acoperită varia între 80-100%, în schimb pentru construcţii de maşini şi mai ales electro-tehnică acoperirea cererii cobora destul de mult sub această medie.

Au apărut ramuri şi subramuri noi (optică, cauciuc, laminate, ţevi de oţel, cabluri electrice etc.) şi, ca urmare a unui ferm sprijin provenit din partea statului, tehnica s-a modernizat. Au continuat însă să existe, pe lîngă marile întreprinderi cu o dotare tehnică şi o calitate a producţiei la nivel european, şi întreprinderi mici şi mijlocii, cu o dotare

406

tehnică inferioară. În 1938, industria (fără construcţii şi transporturi)

asigura 30,8% din venitul naţional (39% din produsul social), ceea ce reprezintă un progres remarcabil faţă de anul 1914 (cu 15% din venitul naţional), avînd în vedere că în cei 25 de ani scurşi România a trecut printr-un război distrugător, cu o refacere dificilă şi o criză de mari proporţii, fiind vorba doar de circa 8 ani de dezvoltare normală.

Într-un interviu acordat cotidianului „Paris soir", după o vizită făcută în România, binecunoscutul scriitor francez, G. Duhamel remarca: „Cu cele 20 de milioane de locuitori, cu poeţii, artiştii şi savanţii universitari, cu frumoasele sale instituţii ştiinţifice, cu fundaţiile sale ospitaliere, cu rîvna sa culturală, cu pămîntul său rodnic, cu ţărănimea sa sănătoasă şi simplă, poporul român este un popor mare".

Cu toate acestea, din punct de vedere economic, Ro-mânia a avut evidente rămîneri în urmă. Caracterul agrar a rămas dominant, dacă avem în vedere faptul că agricultura a continuat să reprezinte, în anul 1938, 38,3% din venitul naţional. De asemenea repartiţia venitului naţional a rămas deficitară, clase şi categorii sociale întregi menţinîndu-se la un nivel de viaţă scăzut. Pe drept cuvint, secretarul general al P.C.R., caracterizînd situaţia generală a ţării la sfîrşitul anilor '30, a spus: „România a continuat să rămînă... o ţară înapoiată din punct de vedere economic, cu un pronunţat caracter agrar şi cu un nivel scăzut de viaţă al maselor muncitoare".1

*

„Înfăptuirea insurecţiei armate la 23 August 1944 - arată

tovarăşul Nicolae Ceauşescu - a însemnat începutul revoluţiei

1 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvirşirii construcţiei socialiste, volumul III, Bucureşti, 1969, p. 715-716.

407

de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimper-ialistă, a pus capăt participării României la războiul purtat alături de Germania hitleristă şi a dus la trecerea întregii armate române la lupta împotriva hitlerismului, pentru eliberarea deplină a patriei şi înfrîngerea fascismului"1.

Într-adevăr, după 23 August 1944, întregul popor ro-mân, sub conducerea Partidului Comunist Român, s-a angajat, cu toate forţele sale, alături de armata sovietică, în războiul antihitlerist. Armata română a avut un rol decisiv în eliberarea teritoriului naţional şi a avut o contribuţie importantă la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei.

După încheierea războiului, perioada imediat următoare s-a caracterizat printr-un intens efort de refacere economică, desfăşurat însă pe fondul unor dificultăţi majore create de starea economică precară a ţării în 1945, ca şi a necesităţii de a face faţă unor grele obligaţii internaţionale, de care România s-a achitat întocmai.

Ca urmare, refacerea economică s-a desfăşurat relativ lent, dar, fapt important pentru viitorul ţării, ea a fost însoţită de profunde modificări pe plan social-politic, în favoarea forţelor democrate, în frunte cu Partidul Comunist Român.

Ca rezultat al acestei evoluţii, la 6 martie 1945 s-a instaurat primul guvern democratic, în care P.C.R. a avut un rol decisiv, s-au adoptat numeroase măsuri anticapitaliste, culminînd cu actul de naţionalizare de la 11 iunie 1948, prin care a fost eliminată definitiv burghezia industrial-bancară şi s-a creat un puternic sector de stat.

Factorul hotărîtor în obţinerea acestor succese a fost politica dusa de P.C.R. pentru realizarea unităţii clasei moncitoare, în 1948 creîndu-se partidul unic muncitoresc,

1 Nicolae Ceauşescu, Cuvîntare la adunarea solemnă organizata cu prilejul aniversării a 65 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român, 8 mai 1986, Bucureşti, Editura politică, 1986, p. 9.

408

precum şi unitatea largă a tuturor forţelor antifasciste, democratice şi patriotice. În acest fel, a subliniat secretarul general al P.C.R., tovarăşul Nicolae Ceauşescu, s-au constituit „factorii hotărîtori pentru înfrîngerea reacţiunii, a încercărilor imperialiste de amestec în treburile interne, pentru trecerea la înfăptuirea revoluţiei socialiste în patria noastră..."1

În anii 1949-1950 s-au aplicat primele planuri anuale, care au avut ca efect încheierea procesului de refacere economică, ilustrată de faptul că la sfîrşitul anului 1949 a fost depăşită, producţia industrială a anului 1938, iar la sfîrşitul anului 1950 a fost depăşit şi nivelul venitului naţional şi al produsului social total din 1938.

În acest mod s-a putut trece pe baza unei planificări de perspectivă, pe perioade de 5 ani, la construcţia bazei tehnico-materiale a socialismului. Ea a fost realizată, în linii mari, pe parcursul a trei planuri cincinale, între 1951-1965.

Întreaga dezvoltare economică s-a bazat pe industria-lizare, în primul rînd pe ramurile producătoare de mijloace de producţie. Ea, de altfel, a rămas şi va rămîne opţiunea fundamentală a întregii politici economice a P.C.R. Încă de la începuturile construcţiei bazei tehnico-materiale a socialis-mului pînă astăzi şi în viitor.

În anii 1951-1965, cu un ritm mediu de 13,3% pe întreaga perioadă, România a marcat unul din cele mai înalte ritmuri de dezvoltare industrială pe plan mondial. S-a aplicat primul plan decenal de electrificare (1951- 1960) şi din 1949 a început amplul proces social-economic al cooperativizării socialiste a ţărănimii, pe parcursul căruia, în 1959, a fost eliminat ultimul reprezentant al burgheziei române,

1 Nicolae Ceauşescu, Cuvîntare la adunarea solemnă organizata cu prilejul aniversării a 65 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român, 8 mai 1986, Bucureşti, Editura politică, 1986, p. 11.

409

chiaburimea. În acest fel s-au creat condiţiile transformării economiei

româneşti într-o economie socialistă unitară.

IMPORTANŢA ISTORICĂ A CONGRESULUI AL IX-LEA AL P.C.R.

Bilanţul realizărilor obţinute în etapa anterioară a construcţiei socialismului în ţara noastră a fost făcut la Congresul al IX-lea al P.C.R. din iulie 1965.

Raportul prezentat de secretarul general al P.C.R. tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ca şi documentele adoptate de Congres, au marcat un moment decisiv pentru destinul socialismului în ţara noastră.

Împlinirile şi neîmplinirile în opera de construcţie a socialismului în etapa anterioară au fost analizate într-un spirit lucid, realist şi obiectiv, eliminîndu-se dogmele, simplificările periculoase şi ideile preconcepute. S-a arătat că, deşi au fost obţinute rezultate remarcabile pe drumul dezvoltării economice, s-au înregistrat şi multe lipsuri, determinate de cauze obiective şi subiective. Au fost neglijate unele ramuri şi subramuri, dotarea tehnică nu s-a aflat la nivelul exigenţelor contemporane, astfel că, cu toate progresele obţinute, performanţele generale ale industriei româneşti au rămas chiar în urma unor ţări socialiste. De asemenea, a fost subapreciat şi rolul agriculturii, ca şi al necesităţii aşezării întregii activităţi economice pe indicatori de eficienţă şi rentabilitate economică sporită.

O contribuţie importantă a gîndirii ştiinţifice originale a secretarului general al P.C.R. a fost legată de reevaluarea nivelului şi perspectivelor economiei româneşti. S-a atras astfel atenţia că, dacă din punct de vedere social-economic România este avansată, ca stat socialist, din punct de vedere

410

economic, este o ţară socialistă în curs de dezvoltare. Acest concept, „România - ţară socialistă în curs de dezvoltare", care a fost ulterior formulat explicit în diferite cuvîntări şi expuneri ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu, şi în special la Conferinţa Naţională a P.C.R. din anul 1972, a avut o importanţă majoră pentru trasarea direcţiilor de dezvoltare viitoare. Atunci, printre altele, s-a subliniat necesitatea menţinerii unei rate înalte a acumulării (în jur de 30%), singura în măsură să asigure reducerea rămînerilor în urmă şi trecerea României la un stadiu superior de dezvoltare economică.

În acest fel, industrializarea a rămas opţiunea majoră a politicii economice româneşti, dar, spre deosebire de etapa anterioară, ea a fost concepută nu ca o simplă creştere de natură cantitativă, ci ca un proces complex şi de durată, în care să aibă loc o dezvoltare armonioasă şi intensivă a industriei, în primul rînd a ramurilor industriale de vîrf.

Totodată, date fiind marile diferenţe de dezvoltare industrială pe plan teritorial, Congresul al IX-lea al P.C.R. a adus în discuţie necesitatea repartizării armonioase a forţelor de productie, în primul rînd pe plan industrial, pe întreg teritoriul ţării. Numai în acest fel se putea asigura o mai bună valorificare a tuturor resurselor ţării şi se putea asigura creşterea nivelului material şi spiritual de viaţă al tuturor locuitorilor ţării.

Această orientare, aplicată de la Congresul al IX-lea pînă astăzi, a devenit o coordonată majoră a întregii politici de construcţie a unei economii moderne socialiste.

Documentele şi măsurile adoptate după Congresul al IX-lea al P.C.R., începînd cu noua organizare teritorială a ţării în 1967, exprimă un alt element esenţial al gîndirii ştiinţifice avansate a secretarului general al P.C.R., tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

411

O EPOCĂ NOUĂ, DE MARI TRANSFORMĂRI REVOLUŢIONARE

Perioada de peste două decenii care a urmat Congresului al IX-lea al P.C.R. s-a caracterizat prin obţinerea unor succese importante în dezvoltarea generală a ţării, pe toate planurile, printr-un ritm înalt al progresului social. Aceasta exprimă realismul şi justeţea politicii duse de partidul nostru, de dezvoltare a forţelor de producţie pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane, de industrializare şi amplasare judicioasă in profil teritorial a industriei, de realizare a unui raport optim între diferitele ramuri economice, de menţinere a unei rate înalte a acumulării şi de perfecţionare continuă a relaţiilor de producţie.

Trebuie subliniat, în mod deosebit, rolul tot mai im-portant pe care îl joacă acum ştiinţa şi cercetarea ştiinţifică în progresul general al ţării, un aport deosebit în acest sens avîndu-l tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu.

Pe aceste baze noi, revoluţionare s-a trecut la o dez-voltare intensivă, ridicată la parametri calitativ superiori. Venitul naţional a crescut în ultimele două decenii de 4 ori.

Alocarea a peste o treime din venitul naţional pentru acumulare a permis o modernizare amplă a bazei teh-nico-materiale a industriei socialiste, în ultimii 20 de ani fiind create peste 250 de zone şi platforme industriale. Peste 80% din fondurile fixe existente astăzi în industria României au fost puse în funcţiune în aceste două decenii.

Apare deosebit de pregnant, din punct de vedere al dezvoltării industriale, faptul că, într-o perioadă in care s-au resimţit şi în ţara noastră o serie de dificultăţi determinate de evoluţia nefavorabilă a economiei pe plan mondial, s-a

412

înregistrat un ritm susţinut de creştere a întregii producţii industriale, atît în structura, pe ramuri, cît şi în profil teritorial.

Toate aceste realizări au făcut ca la ora actuală România să deţină o industrie modernă, competitivă pe plan mondial. Statisticile internaţionale subliniază poziţia de frunte a industriei româneşti, atît în toate domeniile fabricării mijloacelor de producţie, cît şi a bunurilor de consum.

În 1985, ponderea industriei în venitul naţional a re-prezentat 60% (faţă de 48,9% în 1965) ceea ce semnifică transformarea ei într-o ramură conducătoare. În anul 1984 producţia industrială globală era de 6 ori mai mare decît în 1965, în anumite ramuri (construcţii de maşini, electronică, chimică etc), ea depăşind chiar această medie. Astfel că în acelaşi an, 1984, ponderea mărfurilor cu grad superior de prelucrare în volumul total al exportului a reprezentat 58%, faţă de 36,2% în anul 1965.

Progrese remarcabile au fost obţinute şi în agricultură. În gîndirea teoretică şi practică a tovarăşului Nicolae Ceau-sescu, agricultura ocupă un loc important, ca un factor semnificativ în ansamblul economiei naţionale.

În centrul politicii agrare a partidului se află realizarea unei agriculturi intensive, moderne, de mare productivitate. Tovarăşul Nicolae Ceausescu a definit astfel noţiunea de „nouă revoluţie agrară", privită ca un proces revoluţionar, continuu, ca o parte integrantă a modernizării economico-so-ciale a ţării.

Începînd cu cincinalul 1966-1970 volumul de investiţii acordat agriculturii a crescut permanent, ajungînd în cincinalul actual să fie de 2,55 ori mai mare decît în întreaga perioadă 1951-1965.

Pînă la sfîrşitul anului 1984 s-au amenajat prin irigaţii 2,6 milioane ha, faţă de 230.000 ha existente în 1965, iar desecările şi lucrările de combatere a eroziunii solului s-au

413

realizat pe 2,9 milioane ha şi respectiv 2 milioane ha. Din iniţiativa şi cu contribuţia decisivă a tovarăşului

Nicolae Ceausescu s-a elaborat „Programul naţional pentru asigurarea unei producţii sigure şi stabile, prin creşterea potenţialului productiv al pămîntului, mai buna organizare şi folosire în mod unitar a terenurilor agricole, a întregii suprafeţe a ţării, realizarea irigaţiilor pe circa 55-60% din suprafaţa arabilă, a lucrărilor de desecări şi combatere a eroziunii solului".

În paralel, s-a extins mecanizarea prin dotarea agri-culturii cu o gamă diversă şi mereu perfecţionată de maşini agricole.

Cercetarea ştiinţifică în domeniul agricol a avut o mare contribuţie la crearea de noi hibrizi şi rase cu o productivitate superioară. S-a putut asigura astfel în perioada 1965-1984 dezvoltarea tuturor ramurilor agricole, inclusiv a zootehniei, a cărei pondere a crescut de la 37,6% în perioada 1961-1965, la 41,7% între 1981- 1983.

În Raportul prezentat la Congresul al XIII-lea al P.C.R., tovarăşul Nicolae Ceausescu a subliniat că în agricultură „obiectivul fundamental îl va constitui realizarea noii revoluţii agrare, ce presupune transformarea generală a felului de muncă, de viaţă şi de gîndire a ţărănimii noastre cooperatiste, realizarea unei producţii agricole care să satisfacă necesităţile de consum ale întregului popor, precum şi alte cerinţe ale dezvoltării economiei naţionale...".1

Progrese remarcabile s-au înregistrat şi în celelalte sectoare ale vieţii economice şi sociale. Construirea unor mari obiective economice, ca de exemplu Canalul Dună-re-Marea Neagră, demonstrează forţa uriaşă a industriei noastre socialiste. Perfecţionarea continuă a formelor de

1 Nicolae Ceausescu, Raport la cel de-al XIII-lea Congres al Partidului Comunist Român, Bucureşti, Editura politică, 1984, p. 19.

414

conducere şi organizare economică, adîncirea şi lărgirea permanentă a democraţiei socialiste sînt coordonate majore ale politicii generale a partidului şi statului nostru, subordonate unui obiectiv suprem: creşterea permanentă a gradului de civilizaţie materială şi spirituală a poporului român.

O ABORDARE REALISTĂ ŞI SISTEMATICĂ A MARILOR PROBLEME ALE CONTEMPORANEITĂŢII

Evoluţia economiei mondiale în perioada postbelică a scos în relief o serie de aspecte care au determinat şi conti-nuă să determine apariţia unor consecinţe nefavorabile pentru dezvoltarea generală a omenirii.

Problema fundamentală a zilelor noastre o reprezintă menţinerea şi chiar adîncirea decalajelor dintre ţările bogate, cu o dezvoltare tehnică şi tehnologică ce prefigurează secolul XXI, şi ţările sărace, cu o accentuată înapoiere economică şi socială, care se zbat în mijlocul unor fenomene (foamete, analfabetism, epidemii), ce amintesc mai mult de secolul trecut.

După o fază de dezvoltare accelerată, desfăşurată pe parcursul a aproape două decenii şi jumătate, economia mondială a intrat, de la începutul anilor 1970, într-o fază caracterizată prin stagnare, destabilizare, inflaţie, şomaj crescut etc. Aceste fenomene de criză au afectat toate statele lumii, indiferent de orînduirea socială şi de opţiunea politică a acestora, însă ele au lovit grav tocmai în grupul atît de numeros al ţărilor slab dezvoltate.

Decalajele s-au adîncit în mod periculos, mai ales că ţările dezvoltate au căutat să rezolve o parte din problema creată de criză tocmai prin transferarea acesteia asupra ţărilor mai sărace, folosindu-se de o gamă largă de mijloace.

415

Transferul de tehnologic, chiar şi criza alimentară de-venită cronică în Africa, de exemplu, au fost tot atîtea căi de influenţare şi presiune asupra acestui grup de state în vederea subminării independenţei lor politico-economice, a atragerii lor pe orbita capitalismului.

O pîrghie esenţială în acest, sens a fost, însă, indiscutabil, cea financiară. Necesităţile de capital ale ţărilor în curs de dezvoltare, în vederea propriei lor evoluţii, au fost folosite de către marile puteri financiare în propriul lor folos. Politica dobînzilor înalte a dus la împingerea volumului datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare la un nivel nemaiîntîlnit pînă acum în istorie.

Şi toate acestea se desfăşoară, pe fondul unei susţinute curse a înarmărilor, care iroseşte uriaşe resurse materiale si financiare contribuind la agravarea continuă a situatiei internaţionale, la creşterea pericolului izbucnirii unui nou război mondial.

În acest context se plasează conceptul românesc de „nouă ordine economică internaţională", una din co-ordonatele majore ale gîndirii ştiinţifice, teoretice şi practice avansate a tovarăşului Nicolae Ceauşescu.

Acest concept reprezintă nu numai o abordare lucidă şi realistă a problemelor cu care se confruntă lumea de azi, dar, în acelaşi timp, şi o abordare sistematică, globală a acestora.

Rezolvarea contradicţiilor dintre ţările bogate şi cele sărace nu presupune o confruntare între cele două părţi. De fapt singura soluţie în această eră nucleară este, în concepţia României, a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, cea a negocieri-lor, şi a dialogului între state. Ţările bogate au, desigur, în mînă, cheia reducerii decalajelor existente, dar ele înseşi trebuie să înţeleagă că nu este vorba de un gest filantropic din partea lor, ci de o necesitate absolută. Depinzînd de pieţele de desfacere ale ţărilor în curs de dezvoltare, împingerea acestora spre un faliment economic, ridică, în

416

fond, chiar problema supravieţuirii ţărilor bogate. În această lume a interdependenţelor economice, mo-

dificarea spiritului care guvernează schimburile comerciale, de informaţii şi tehnologie se impune în mod categoric. Trebuie să se asigure astfel raporturi mai echitabile, care să poată avantaja ţările rămase în urmă, trebuie să se asigure forme de cooperare reciproc avantajoase.

În acelaşi timp, conceptul românesc de „nouă ordine economică internaţională" acordă prioritate şi efortului propriu al fiecărei naţiuni, ceea ce desigur că impune o serie de transformări social-economice, noi opţiuni în politica economică a fiecărui stat, în primul rînd alocarea unei părţi mai importante din venitul naţional dezvoltării, mobilizarea tuturor resurselor materiale şi umane, salvgardarea independenţei economice, eliminarea oricăror cheltuieli de prisos, neproductive.

Acest efort trebuie susţinut însă de ţările dezvoltate (prin alocarea a 1% din venitul lor naţional pentru aju-torarea ţărilor în curs de dezvoltare), de organismele şi instituţiile economice cu o activitate mondială, precum Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.).

De asemenea, reducerea cheltuielilor militare ar face disponibile sume uriaşe, care ar putea fi destinate eradicării subdezvoltării şi instaurării unei noi ordini economice internaţionale.

Numeroasele propuneri trimise, din iniţiativa tovară-şului Nicolae Ceauşescu, unor mari reuniuni internaţionale, în ultimele două decenii, exprimă clar concepţia românească, maniera de abordare globală, sistematică a celor mai acute probleme contemporane.

Astfel, ca să dăm numai cîteva exemple, în condiţiile rapidei revoluţii tehnico-ştiinţifice, România susţine ne-cesitatea accesului neîngrădit al ţărilor în curs de dezvoltare

417

la cuceririle ştiinţei contemporane, a creării unor cadre naţionale bine pregătite, capabile să facă faţă exigenţelor lumii de astăzi. În acest sens, România se ridică cu fermitate şi condamnă ca o practică abuzivă, inechitabilă, racolarea de către ţările dezvoltate a cadrelor formate în ţările în curs de dezvoltare.

În problema imensei datorii externe care împovărează ţările sărace, România susţine, după cum arată tovarăşul Nicolae Ceauşescu, necesitatea unor „tratative reale între ţările în curs de dezvoltare, ţările dezvoltate, băncile şi organismele sistemului bancar-financiar - inclusiv ale sistemului financiar internaţional - pentru realizarea unei soluţionări globale a datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare"1.

Propunerile concrete româneşti în acest sens prevăd anularea totală a datoriilor pentru ţările cele mai sărace (cu un venit naţional de 500-600 dolari pe locuitor), reducerea masivă a datoriilor pentru ţările cu un venit naţional de 1000-1200 dolari pe locuitor şi reducerea generală de 30-50% pentru toate ţările în curs de dezvoltare.

De asemenea, conform concepţiei preşedintelui Nicolae Ceauşescu, trebuie reduse dobînzile şi acordate noi credite cu dobînzi raţionale, fără vreo imixtiune a băncilor şi organismelor internaţionale.

În condiţiile efectelor generale ale crizei mondiale ac-tuale după cum a arătat tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „soluţionarea globală a problemelor economico-financiare, realizarea noii ordini economice internaţionale constituie o necesitate obiectivă pentru depăşirea crizei economice actuale, pentru stabilitatea şi dezvoltarea armonioasă a eco-nomiei mondiale"2.

1 Nicolae Ceauşescu, Raport la cel de-al XIII-lea Congres al Partidului Comunist Român, Bucureşti, Editura politică, 1984, p. 79. 2 Ibidem, p. 80-81.

418

Merită în final să subliniem ca o trăsătură definitorie a politicii partidului şi statului nostru, a personalităţii preşedintelui României, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, profundul umanism de care este animat, încrederea in viitorul paşnic al omenirii, încrederea, în ultimă instanţă, în om, în raţiunea şi destinul său, într-o lume a păcii şi colaborării.

„Deşi problemele internaţionale sînt deosebit de grave şi complexe - a arătat tovarăşul Nicolae Ceauşescu - noi avem ferma convingere că stă în puterea forţelor înaintate de pretutindeni, a tuturor popoarelor, ca printr-o solidaritate şi colaborare tot mai largă, să oprească cursul periculos al evenimentelor, să determine triumful raţiunii, al politicii de destindere, de pace, de înţelegere şi colaborare între naţiuni"1.

Astfel România se pronunţă pentru organizarea unei conferinţe internaţionale, în cadrul O.N.U., la care să participe, cu drepturi egale, toate ţările, mari şi mici, ur-mărindu-se asigurarea unei înţelegeri care să permită un progres mai rapid şi o evoluţie armonioasă a economiei mondiale.

Pornind de la ideea că „instaurarea unor raporturi noi între state constituie expresia însăşi a realizării în viată a principiului coexistenţei paşnice"2,tovarăşul Nicolae Ceau-şescu, se bazează pe o deplină încredere în capacitatea popoarelor de a înţelege că, dincolo de orice deosebiri de concepţie şi orînduire socială, gravele probleme cu care se

1 Nicolae Ceauşescu, Cuvîntare la Congresul al III-lea al oamenilor muncii din industrie şi alte sectoare economice ale României socialiste, în „Scînteia" din 5 septembrie 1936. 2 Nicolae Ceauşescu, Expunere cu privire la activitatea politico-ideologică şi cultural-educativă de formare a omului nou, constructor conştient şi devotat al societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi al comunismului în România, prezentată la Congresul educaţiei politice şi culturii socialiste, 2 iunie 1971, Editura politică, 1976, p. 83.

419

confruntă economia mondială contemporană, de la povara datoriilor la imensa povară a înarmării, privesc întreaga omenire şi că de rezolvarea lor depinde viitorul lumii, al omului şi, în ultimă instanţă, al vieţii pe planeta noastră.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii construc-ţiei socialismului, vol. I, Bucureşti, 1968.

Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 6, Bucureşti, 1972; vol. 14, Bucureşti, 1975; vol. 17, Bucureşti, 1979.

Nicolae Ceauşescu, Expunere prezentată la Congresul educa-ţiei politice şi culturii socialiste, Bucureşti, 1976.

Nicolae Ceauşescu, Expunere cu privire la stadiul actual al edificării socialiste în ţara noastră, problemele teoretice, ideologice, ale activităţii politico-ideologice a partidului, Bucureşti, 1982.

Nicolae Ceauşescu, Raport la Conferinţa Naţională a Parti-dului Comunist Român, din 16-18 decembrie 1982, Bucureşti, 1983.

Nicolae Ceauşescu, Raport la cel de-al XlII-lea Congres al Partidului Comunist Român, Bucureşti, 1984.

Marx, K., Contribuţii la critica economiei politice, Bucureşti. 1954.

Marx, K., Capitalul. Critica economiei politice, vol. I, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1960.

Marx K., Engels Fr., Opere, vol. 4 şi 23, Bucureşti, 1958 şi

421

1966.

Lenin, V. I., Opere alese, vol. 3, Bucureşti, 1962.

Lenin, V. I., Opere complete, vol. 44, 45, Bucureşti, 1967.

*

Abel. W., Crises agraires en Europe (XIII-XX-ème siècle), Paris, 1973.

Ambrosi, Gh., L'Apogée de l'Europe, Paris, 1975.

Ambrosi, Gh., Brieste, M., Tacel, M., Les grandes puissances du monde contemporain, vol. 1, 2, Paris.

Ashworth, W., A Short History of the International Economy, Londra, 1975.

Axenciuc, V., Tiberian, I., Premise economice ale făuririi sta-tului naţional unitar. Bucureşti, 1979.

Axenciuc, V., Tendencies in the structure of National Economies in South-East Europe between the two world wars, Bucureşti, 1982 (studiu apărut în „Revue roumaine des sciences sociales. Série des Sciences Sociales", nr. 1).

Barbour, V., Capitalism in Amsterdam in the XVII-th Century, Londra, 1950.

Barrel, V., Le développement économique de la Russie tsariste, Paris, 1969.

Beaumont, M., L'essor industrielle et l'imperialisme coloniale (1878-1904), Paris, 1965.

422

Bollino, C. C., Developpment of the American Economy, New York, 1961.

Bozga, V., Criza agrară în România dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1975.

Braudel, F., Structura cotidianului, Bucureşti, 1984.

Braudel, F., Jocurile schimbului, vol. 1, 2, Bucureşti, 1985.

Chaunu, P., De l'histoire à la prospective, Paris, 1975.

Chaunu, P., La civilisation de l'Europe des lumières, Paris, 1981

Clough, Sh. P., Marburgh, Th. F., The Economic Basis of American Civilisation, New York, 1969.

Clough, Sh. P., Bapp, R. T., The European Economic History, New York, 1969.

Clapham, J. H., The Economic developpment of France and Germany (1815-1914), Cambridge, 1955.

Clapham, J. H., The Economic History of Modern Britain and the Rallway (1820-1850), Londra, 1960.

Cochran, Th. C, American Bussiness in the XX-th Century, Harvard, 1972.

Coquin, F. X., La Sibérie. Peuplement et immigration paysanne au XIX-ème, Paris, 1969.

Constantinescu, N. N., Manolescu, C, Dobrotă, N., Ciucur. D., Avram, M., Avram, I., Ciurea, M., Consecinţele economice şi sociale ale cursei înarmărilor, Bucureşti, 1982.

Crouzet, F., L'Economie de la Grande Bretagne victorienne, Paris, 1969.

423

Dandara, L., România în vîltoarea anului 1939, Bucureşti, 1985.

Deane, Ph., Cole, W. A., British Economic Growth (1850-1959), Cambridge, 1968.

Deane, Ph., The Industrial Revolution, Londra, 1968.

Dumitrescu, S., Gheorghiţă, V., Bobu, I., Kari, I., Economia mondială, Bucureşti, 1979.

*** Economie politică. Socialismul, ediţia a V-a, Bucureşti; 1983.

*** Economia mondială. Tipologia economiilor naţionale, Bucureşti, 1977.

*** The Fontana Economic History, vol. 3, 4 (partea 1 si 2), 5 (partea 1 şi 2), Londra, 1967.

Faulkner, H. V., Histoire économique des Etats Units d'Amerique, vol. 1 şi 2, Paris, 1958.

Fourastié, J. J., Machinisme et bien-être. Niveau de vie et genre de vie en France de 1700 a nos jours, Paris, 1951.

Greanleaf, W., American Developpment since 1860, New York, 1987.

Hicks, J., Une théorie de l'histoire économique, Paris, 1973.

*** Histoire économique et sociale du monde (sub redacţia lui P. Léon), vol. 3, 4, 5, Paris, 1978.

*** Cratcaia istoriia S.S.S.R. Ceast viporaia. Ot Velicoi Octiabrscoi Soţialisticescoi revolutii do naşih dnei, Moscova, 1964.

Haruvell, R. M., The Industrial Revolulion and Economic Growth, New York, 1971.

424

Hobsbawm, E. J., Industry and Empire, Londra. 1968.

*** Industry and Developpment, Global Report 1985, United Nations, New York, 1985.

*** Istorie economică (autori: N. Marcu, I. Puia, V. Bogza, Vasile R., A. Cherciu), Bucureşti, 1979.

*** Istorie economică a României (autori: I. Puia, V. Bogza, R. Vasile), Bucureşti, 1984, curs litografiat la A.S.E.

*** Istoria S.S.S.R., Epoha soţialisma (1917-1961) Moscova, 1964.

*** Istoria U.R.S.S. Epoca socialismului (19l7-1957) (Academia de Ştiinţe a U.R.S.S.), Bucureşti, 1958.

Kazuhi. O., Rossovsky, H., Japanese Economic Growth, Londra, 1973.

Keynes, J. M., Teorie generală a folosirii forţei de muncă, a dobînzii şi a banilor, Bucureşti, 1970.

Kindlerberger, G. P., Economic Growth in France and Great Britain (1851-1950), Harvard, 1964.

I.aslett, P., Le monde que nous avons perdu, Paris, 1969.

Leon, P., Economies et sociétés de l'Amérique latine. Essai sur les problèmes du developpement contemporain (1815-1967), Paris, 1968.

Lesourd, J., Gerard, M., Histoire économique de XlX-ème et XX-ème siècle, vol. 1, 2, Paris, 1962.

Liascenko, P., Istoria economiei naţionale a U.R.S.S., vol. 3, Bucureşti, 1967.

List, Fr., Sistemul naţional de economie politică, Bucureşti, 1973.

425

Lockwood, W. W., The Economic Developpment of Japan. Princeton, 1968.

Lopez, R. S., La révolution comerciale, Paris, 1974.

Madaule, J., Istoria Franţei, Bucureşti, 1973.

Marin, G., Noua strategie internaţională a dezvoltării, Bucureşti, 1982.

Mantoux, P., La révolution industrielle au XVIII-emc siècle. Essai sur le commencement de la grande industrie moderne en Angleterre, Paris, 1905.

Mitchell, B., Statistical History of Europe (1750-1970), Londra, 1982.

Murgescu, C., David Ricardo în Anglia revoluţiei industriale, Bucureşti, 1972.

Murgescu, C., Japonia, Bucureşti, 1983.

Myers, M. G., A Financial Hisiory of the United States (1820- 1865), New York, 1970.

Niveau, M. Histoire des faits économiques, Paris, 1966.

Puiu, Al., Evoluţia contradictorie a economiei mondiale. Bucu-reşti, 1983.

Reinhardt, M., Histoire générale de la population mondiale, Paris, 1967.

Reschauer, N. O., Japan. Tradition and Transformation, New York, 1981.

Ricardo, D., Opere alese, Bucureşti, 1959.

Rostow, W. W., How it all began. Origins of the modern economy, Londra, 1975.

426

Rostow, W. W., The World Economy. History and Prospect, New York, 1978.

Sauvy, A., Histoire économique de la France contemporaine (1918-1939), vol. 1, 2, Paris, 1965, 1967.

Sedillot, H., Le franc. Histoire d'une monnaie, Paris. 1955.

Schumpeter, J., Esquisse d'une histoire de la science économique des origines jusqu'au début de XX-ème siècle, Paris, 1962.

Schumpeter, J., The Theory of Economic Bussiness, New York, 1976.

*** Studii privind revoluţia industrială, Bucureşti, 1968.

Tuchmann, B., Trufaşa citadelă, Bucureşti, 1975.

Trevelyan, M., Istoria ilustrată a Angliei, Bucureşti, 1975.

Vilar, H., Or et monnaie dans l'histoire, Paris, 1974.

Vial, J., L'Avènement de la civilisalion industrielle de 1815 à nos jours, Paris, 1973.

Wilkins, M., The Emergence of multinational enterprise: Ame-rican Bussiness abroad from the colonial Era to 1914, New York, 1970.

428

CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................. 5

PARTEA I ...................................................................................................... 13

Economia Tradiţională Pregăteşte Marele Salt ............................ 13

CAPITOLUL 1 ........................................................................................ 15

Comerţul Modifică Lumea Si Mentalităţile ................................ 15

Fascinată, Europa Privea... .......................................................... 16

Primele Societăţi Anonime Pe Acţiuni ................................... 18

Leul Britanic Incepe Să Se Mişte............................................... 21

Si Totuşi Geniul Lui Colbert Nu A Fost Suficient... ............ 22

CAPITOLUL 2 ........................................................................................ 26

Către O Piaţă Financiară Internaţională ..................................... 26

Spre O Piaţă Financiară Internaţională ................................. 29

CAPITOLUL 3 ........................................................................................ 33

Ce S-a Întîmplat În Sectoarele De Baza... ? ................................. 33

Extinderea Manufacturilor Dispersate, Dar... ..................... 33

...Nu Acesta A Fost Drumul De Urmat .................................... 37

Un Peisaj Agricol Neschimbat Şi O Agricultură Resemnată Şi Inertă .......................................................................................................... 39

Deci Noul A Apărut Şi În Agricultură ...................................... 45

CAPITOLUL 4 ........................................................................................ 49

...Dar În Restul Lumii ? ....................................................................... 49

"Noi Nu Avem Cea Mai Mica Nevoie De Produsele Industriale Ale Dv." ................................................................................... 49

429

Tînăra Americă Oferă Zahăr Şi Tutun .................................... 52

O Nouă Marfă: „Piesa De India"................................................. 54

PARTEA A II-A ........................................................................................... 58

Marele Salt .................................................................................................... 58

CAPITOLUL 1 ........................................................................................ 62

„Anglia Secolului Xviii A Aparţinut Viitorului" ........................ 62

O Revoluţie Demografică Şi Temerile Lui Malthus .......... 62

Cea Mai Omogenă Piaţă Internă Din Europa....................... 66

Blocajul „Cîmpurilor Deschise" ................................................. 68

„Împrejmuirea" Nu A Fost Un Act Formal, Căci Greul De Abia Începea................................................................................................. 70

Cum Un Pair Al Angliei Se Face Fermier, Iar Regele Angliei Scrie Articole Pe Teme Agrare ............................................. 72

Drumurile Şi Canalele Au Creat O Adevărata Piaţă Naţională ....................................................................................................... 75

Doar 100 Lire I-Au Fost Necesare Lui Robert Owen ....... 80

Forţa De Muncă Nu A Fost O Problemă ................................. 82

Chiar Şi Voltaire A Fost Impresionat... ................................... 83

CAPITOLUL 2 ........................................................................................ 85

„Timpul Maşinilor" Sosise ! .............................................................. 85

Totul A Început În Ramura Bumbacului. De Ce ? .............. 85

Un Aperitiv Substanţial A Deschis „Foamea De Fire" ...... 89

„Foamea De Ţesături" A Fost Potolită De Un Student În Litere ............................................................................................................... 93

Maşina Maşinilor: Motorul Cu Aburi ...................................... 96

Zorii Întunecaţi Ai Noii Lumi A Fabricilor... ........................ 98

Generalizarea Cocsului Şi Pudlajul Deschid „Era Fierului"

430

......................................................................................................................... 103

Căile Ferate Au Impus Triumful Industrializării ............. 104

O Nouă Economie Şi... .................................................................. 107

...O Politică Economică Nouă .................................................... 111

în Loc De Final... ............................................................................. 114

CAPITOLUL 3 ...................................................................................... 117

O Reuşită Parţială A Industrializării Sau O Alternativă La Modelul Britanic: Franţa (1815-1914) ? ............................................ 117

Populaţia, O „Problemă" Timpurie Pentru Franţa .......... 119

În Ţara Fiziocratismului, Agricultura A Rămas Totuşi În Urma .............................................................................................................. 124

Primele Semne Au Apărut Devreme ..................................... 127

O Accelerare De Ritm .................................................................. 129

CAPITOLUL 4 ...................................................................................... 133

Recuperare Şi Dinamism; Germania (1850-1914) .............. 133

O Revoluţie Demografică Şi În Germania ........................... 134

„Agricultura, Prima Dintre Toate Artele"... ........................ 135

Elevii Şi-Au Întrecut Profesorul .............................................. 138

„Copiii Unor Zile Negre" S-Au Transformat În Giganţi . 140

Un Factor Esenţial: Învâţămîntul Tehnic Şi Pregătirea Cadrelor ....................................................................................................... 142

Un Comerţ Exterior Dinamic Şi O Nouă Politică Economică................................................................................................... 143

CAPITOLUL 5 ...................................................................................... 146

De La O Fostă Colonie Agrară La Cea Mai Mare Putere Industrială A Lumii: S.U.A. ........................................................................ 146

O Populaţie În Permanentă Expansiune ............................. 146

Vestul, O Realitate Aspră, Dar Indispensabilă .................. 152

431

Construcţia Căilor Ferate, Prima Mare Afacere În Stil American ..................................................................................................... 157

Productivitatea Ridicată, Cheia Industrializării Americane ................................................................................................... 161

Primul Trust American, Intuiţie Şi Lipsă De Scrupule În Afaceri ........................................................................................................... 164

Cu Toate Progresele Economice, S.U.A. A Rămas O Ţară Cu Un Nivel De Viaţa Modest În Secolul Xix ................................. 169

CAPITOLUL 6 ...................................................................................... 172

Un Caz Unic: Japonia (1868-1910) ............................................. 172

„O Permanentă Iarnă A Nemulţumirii" ............................... 172

„Învăţătura Trebuie Căutată În Întreaga Lume" .............. 176

Modernizarea Agriculturii A Jucat Un Rol Decisiv ......... 180

Drumul De Mătase Al Industrializării Japoneze .............. 181

CAPITOLUL 7 ...................................................................................... 186

Alte Experienţe .................................................................................... 186

1. Blocaje Şi Accelerări: Rusia .................................................. 186

2. Diversitate În Adversitate: Austro-Ungaria .................. 197

3. O Miniatură A Decalajelor Europene: Italia .................. 201

4. Pe Urmele Vechii Străluciri, Cu Rezultate Diferite: Spania Şi Olanda ....................................................................................... 203

5. Reuşite Scandinave.................................................................. 207

6. Mici Salturi În Sud-Estul Europei Şi Avansul Industrial Al României ................................................................................................ 211

CAPITOLUL 8 ...................................................................................... 214

Drumul Modernizării A Trecut Şi Prin Pampasul Argentinian Şi Prin Jungla Braziliană ................................................... 214

Un Spaţiu Necuprins În Care Şl Ideea De Stat A Fost Foarte Vagă................................................................................................. 215

432

De La „Civilizaţia Pielii" La Carnea Congelată .................. 217

Răspunsul Braziliei: Cauciuc Şi Cafea .................................. 219

Şi Totuşi O Agricultură Care A Ascuns Mari Pericole .... 224

Dezvoltarea Industriei Americii Latine Sub Umbra „Protectoare" A S.U.A. ............................................................................ 226

CAPITOLUL 9 ...................................................................................... 228

Un Teren Preferat De Vînatoare: Africa ................................... 228

Spre O Economie De Piaţă Pe Coasta De Vest ................... 229

Pe Coasta De Est, Arabii Au Dictat Condiţiile .................... 231

Instaurarea Colonialismului ..................................................... 234

Deşi În Africa - O Istorie Deosebită, Contrară Africanilor ......................................................................................................................... 241

CAPITOLUL 10 ................................................................................... 246

Piaţa Mondială, O Noua Faţă A Planetei ................................... 246

Steamer Contra Clipper... ........................................................... 247

Distanţele S-Au Scurtat... ............................................................ 250

Lumea A Devenit Parcă Mai Mică........................................... 254

O „Democratizare" A Comerţului Mondial ......................... 256

„Vraja" Liberului Schimb S-A Destrămat În Anii 1870 . 258

Priorităţi Franceze În Comerţul Cu Amănuntul............... 261

Un Alt Element Esenţial Al Pieţii Mondiale: Piaţa Financiară ................................................................................................... 265

„Explozia Albă" Sau Formarea Unei Pieţe Mondiale A Forţei De Muncă ....................................................................................... 270

CAPITOLUL 11 ................................................................................... 275

Un Sistem Monetar Care A Creat Nostalgii .............................. 275

Anglia A Prefigurat Viitorul Şi Pe Plan Monetar .............. 276

„Un Sistem Sublim La Care Europa Va Fi Obligată Sa

433

Adere" ........................................................................................................... 277

Aurul Californian Şi Bimetalismul ......................................... 279

Cetatea Bimetalismului S-A Prăbuşit Într-Un Val De Argint ............................................................................................................ 283

„Lumea Nu Vrea Sa Fie Crucificată Pe O Cruce De Aur" ......................................................................................................................... 285

Un Sistem Monetar Internaţional Care A Creat Nostalgii... ......................................................................................................................... 289

Etalonul Aur, Între Mit Şi Realitate ....................................... 292

CAPITOLUL 12 ................................................................................... 296

Fluctuaţii, Cicluri, Crize .................................................................... 296

Cicluri Şi „Mişcări Seculare" ..................................................... 297

Cicluri Şi Mişcări Seculare În Secolul Xix Şi Începutul Secolului Xx ................................................................................................ 299

PARTEA A III-A ........................................................................................ 306

de La Un Război La Altul (1918-1939) ........................................... 306

CAPITOLUL 1 ...................................................................................... 308

Învingători Şi Învinşi ?... .................................................................. 308

Maşina Mobilizării Economice A Fost Condusa De Stat ......................................................................................................................... 309

Un Zăbranic Negru Deasupra Europei ................................. 313

Adevăraţii Învingători ................................................................. 318

CAPITOLUL 2 ...................................................................................... 321

Avînt Economic Sau Pregătirea Crizei? (1918-1929) ........ 321

1. O Creştere Exponenţială În Industriile De Vîrf: Complexul Industrial Al Automobilului ......................................... 323

2. Şi Totuşi Avîntul A Fost Relativ. În Realitate, Pieţe Interne Slabe... ........................................................................................... 341

434

CAPITOLUL 3 ...................................................................................... 349

Marea Criză Şi Consecinţele Ei (1929-1938) ......................... 349

În Anii '20 Un Nou Joc Naţional În S.U.A. ............................ 350

Ca Un Castel De Nisip... ............................................................... 354

O Economie În Dezagregare ..................................................... 358

Erort Şi Neputinţe Ale Ştiinţei Economice ......................... 359

Noile Soluţii Ale Dirigismului .................................................. 362

Forma Cea Mai Completă De Dirigism: New Deal ........... 364

CAPITOLUL 4 ...................................................................................... 370

Avatarurile Sistemului Monetar Internaţional (1918-1939) ............................................................................................................................... 370

Un Nou Sistem Monetar ?... ....................................................... 371

Cînd Visul Este Luat Drept Realitate... ................................. 373

Calculul Francez A Fost Mult Mai Corect Şi Eficient ...... 376

Dimineaţa Nu Puteai Şti Ce Valoare Va Avea Marca La Prînz... ........................................................................................................... 379

O Reforma Abila Cu Rezultate Rapide.................................. 383

Eşecul Sistemului Monetar Interbelic .................................. 385

CAPITOLUL 5 ...................................................................................... 389

Un Nou Drum Pentru Omenire ..................................................... 389

CAPITOLUL 6 ...................................................................................... 392

Un Efort Susţinut De Integrare În Modernizarea Europeană: România (1821-1938) ................................................................................ 392

O Reformă Esenţială, Dar Slăbiciunile Agriculturii Afectează Ansamblul Economiei ....................................................... 393

Un Enorm Dar Necesar Efort Financiar: Modernizarea Transportului ............................................................................................ 395

Către Un Sistem Modern De Credit ....................................... 398

435

Un Mic Salt Industrial .................................................................. 400

Între Doua Războaie (1918-1936) ........................................ 402

Importanţa Istorică A Congresului Al Ix-Lea Al P.C.R. .. 409

O Epocă Nouă, De Mari Transformări Revoluţionare ... 411

O Abordare Realistă Şi Sistematică A Marilor Probleme Ale Contemporaneităţii ......................................................................... 414

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ............................................................... 420

Lector: MARCELA PADUREAN Tehnoredactor: MARIANA ŞTEFAN

Bun de tipar: 10.II.87. Aparut: 1987.

Comanda nr. 2450. Coli de tipar: 22.

Tiparul executat sub c-da nr. 210

la Întreprinderea Poligrafică Galaţi B-dul George Coşbuc nr. 223 A

Republica Socialistă România