Statutul juridic al necetățenilor în perioada

romană

Chihaia Teodora-Maria,

Ghirvan Ancuța

Grupa A2

Nu oricărui om i se recunoștea în societatea romană posibilitatea de a avea un rol

in viața juridică-adică de a fi implicat ca titular de drepturi și obligații în raporturi

juridice.Pentru ca cineva sa poata fi considerat "persoana" în sensul juridic,trebuia să aibă

capacitate,adică aptitudinea generală și abstaractă de a avea drepturi și obligații.

Capacitatea nu apare în dreptul roman ca o calitate cu care omul se naște,ci ca una

aparținand numai anumitor ființe umane-funcție de concepțiile existente în epocă.Sclavii,

de exemplu, nu aveau capacitate juridică sau, mai exact, nu li se recunoștea o astfel de

capacitate. Ei nu puteau fi subiecte de drept, ,,persoane", deoarece erau socotiți simple

lucruri (res) sau "unelte grăitoare" (instrumenta vocalia).Numai oamenii liberi -lăsând la o

parte pentru un moment deosebirile de fapt dintre diferitele paturi ale populației libere-

aveau capacitate, numai ei erau "persoane" in sensul juridic al cuvântului, adică numai

aceștia puteau participa la raporturile juridice ca titulari de drepturi și obligații.

Capacitatea (sau "personalitatea juridică") era în dreptul roman de două feluri:

capacitate de folosință (numita și "juridică" sau "de drept") și capacitate de exercițiu (sau

"de fapt"). Această terminologie este una modernă; ea imbracă totuși o realitate romană

întrucât distincția dintre cele două aspecte ale capacității rezultă din întreaga cazuistică a

dreptului roman.1

Dacă pe planul formal al conceptelor cele două sisteme de drept prezintă elemente

comune,pe planul continutului ele se deosebesc calitativ. Într-adevăr, potrivit dreptului

actual,orice ființă umană este o persoană, și drept urmare,poate participa la viața

juridică ,pe cand dreptul roman nu a recunoscut niciodată calitatea de persoană tuturor

membrilor societății.Potrivit dreptului roman,pentru ca ființa umană să poată participa la

viața juridică, trebuia sa aibă capacitate sau personalitate(caput) .Dar capacitatea nu era

considerată ca o calitate inerentă a ființei umane.2

Pentru ca o persoana fizică sa posede capacitatea de folosință se cerea sa aibă

calitatea de om liber, să fie cetațean și să fie șef de familie,adică să nu se gasească în

puterea părintească.Cu alte cuvinte,sa aibă -conform terminologiei juridice romane- status

libertatis, status civitatis și status familiae.

1Emil,Molcuț, Drept privat roman;Terminologie juridică romană,editura Universul Juridic,Bucuresti,2011,p

115

2Cristinel,Murzea, Drept roman,editura All Beck,Bucuresti,2003, p.63

2

Capacitatea de exercitiu aparține acelor persoane care -pe langă conditțiile sus

menționate- au posibilitatea de a aprecia însemnătatea și urmările acțiunilor lor, putând să-

și indeplinească rolul care le revine în viața juridică.Oamenilor care,datorită sexului,vârstei

sau stării lor mintale etc., nu pot aprecia nici importanța și nici consecințele propriilor lor

fapte ,nu li se recunoaște capacitatea de exercițiu: ei sunt incapabili sub aspectul capacității

de exercitiu de fapt.

Capacitatea juridică începe o dată cu nașterea persoanei fizice, cu condiția însă ca

nou-născutul să se fi nascut liber, viu și cu infatișare umană.

Uneori capacitatea (sau “personalitatea juridică”) este recunoscută și copilului

conceput în virtutea regulii- formulată probabil într-o epocă târzie -că un copil conceput

este socotit ca și născut dacă interesele acestuia o cer (infans conceptus pro iam nato

habetur quotiens de commodis eius agitur).Pe temeiul acestui principiu, avortul este

prohibit iar copilului conceput i se poate acorda, înainte de naștere, succesiunea tatălui său

mort în acest interval. Regula fiind stabilită în interesul exclusiv al copilului conceput, iși

pierde eficacitatea daca se naște mort.

Capacitatea (“personalitatea juridica”) unei persoane se sfârșeste în mod firesc cu

moartea fizică a acesteia și în mod excepțional prin moartea sa civilă (capitis deminutio).

În fine, trebuie să mai adaugăm că dreptul roman a recunoscut capacitatea nu numai

persoanelor fizice,ci și altor entități (stat, cetăți, asociații etc.),denumite cu un termen

modern persoane juridice și morale.

Reglementarea capacității juridice nu a fost aceeași în toate perioadele istoriei

romane.În paralel cu schimbările socio-economice au mers și schimbarile în materia

capacității juridice. Astfel, pe măsura transformarii Romei dintr-o mică comunitate cu

economie sătească într-un stat gigant cu un redutabil comerț exterior, diferența de

reglementare cu privire la capacitatea juridică a diverselor categorii s-a estompat,

excepțiile făcând deosebirea dintre liberi și sclavi. Dreptul imperial a ajuns la instaurarea

egalității formale a oamenilor liberi in domeniul dreptului privat.3

Libertatea era premisa cetățeniei iar la origine numai cetatenii romani se bucurau

de libertate. Această stare de lucruri, proprie societății romane de la începututrile sale, a

suferit mutații în contextul dezvoltării economice a Romei și amplificării relațiilor de

schimb, care au impus, într-o prima fază, adoptarea unei atitudini mai concesive față de

străinii care soseau la Roma. În acest sens, în epoca veche, romanii au creat pentru aceștia

instituțiile ospitalității și clientelei, care a permis străinilor să se bucure de un statut propriu

3Molcut Emil,op.cit.,p.116

3

, cu conditia de a se pune sub protecția unor cetățeni4.

Oaspete era acel străin care venea la Roma numai pentru o perioadă determinată și

care trebuia să convină cu un cetătean ca acesta din urmă să-l gazduiască și să-i ofere

protecție, urmând ca el să-l recompenseze in același mod, dacă cetățeanul ar fi venit in

cetatea sa (hospitium privatum). Dacă străinul intenționa să se stabilească definitiv la

Roma, trebuia sa ceară unui cetațean roman de vază să îl ia sub protecția sa (applicatio ad

patronum) in calitate de client. Tot astfel, străinii care locuiau într-o cetate cu care romanii

aveau tratat de alianta, puteau veni la Roma fără a suferi riscul căderii în sclavie.

Diversificarea condiției juridice a oamenilor a continuat, astfel încât la sfarsitul

epocii vechi și în epoca clasică, aceștia se impărțeau in categorii si subcategorii.

Cele două mari categorii de oameni liberi erau cetățenii si necetățenii. Persoanele

din ambele categorii puteau fi fie ingenue, fie dezrobite. Inițial au fost considerați ingenui

numai cei născuți din parinți care au fost întotdeauna liberi; ulterior sfera acestora a fost

lărgită, fiind incluși și cei născuți din părinți care au fost cândva sclavi, iar apoi au fost

dezrobiți. Dacă un ingenuu cădea în sclavie, și redevenea apoi om liber, el nu mai era

ingenuu, căci ingenuitatea, odată pierdută, nu se redobândea. În mod excepțional,

redobândirea igenuității în această situație se produce în două cazuri: în virtutea teoriei

postlimitismului5 și ca o favoare acordată de împărat (restutitio natalium).

La rândul lor, necetățenii se împărțeau in latinii și peregrini.6

Cei din afara cetății sunt străinii (hostis) și, în cea mai veche concepție romană,

asimilați cu sclavii. Principiul n-a avut însă niciodată, nici chiar la începuturile Romei, o

aplicare absolută, căci romanii deseori reglementau situația juridică a străinilor prin

tratate , pe temeiul cărora aceștia se bucurau de unele drepturi si garanții politice. Străinii,

numiți peregrini, vor deveni din ce în ce mai numeroși în epoca republicană, în măsură în

care puterea romană va înfrânge împotrivirea cetătilor din peninsulă.

În epoca imperială, deosebirea dintre cetățeni și străini subzista ca și înainte

locuitorii statului roman care nu aveau cetațenia sau calitatea de latini erau peregrini, iar

cei din afara hotarelor imperiului erau barbari și, în consecință, în afara ordinii juridice

romane.7

4Hanga Vladimir,Bob Mircea Dan,p.67

5 “Pentru a eluda consecințele grele pentru cetățenii romani făcuți prizonieri în războaie, Cornelius Sulla creează o ficțiune juridică printr-o lege ( Lex Cornelia de captiviis 80 î. Cr.) potrivit căreia cetățeanul roman scăpat din prizonierat și întors la Roma este considerat liber ca și cum nu ar fi niciodată sclav.” Valerius M. Ciucă op. cit., p.1496 idem

7Molcut Emil,op.cit.,p.126

4

Lipsa calității de cetatean roman atrăgea, pentru o persoană, lipsa posibilității

exercitării unor drepturi politice sau private și, ca atare, un statut juridic inferior. La epoca

veche aceste diferențieri sunt foarte evidente. Procesul lor de estompare se accentuează

treptat, până la punctul culminant din 212 d. Cr., când împăratul Carracalla i-a ocroit

cetățeni romani pe toți locuitorii Imperiului, cu excepția peregrinilor deditici.

Între aceste categorii de necetățeni, în evoluția istorică a dreptului roman ,

remarcăm: în primul rând, cives romani minuto jure în al doilea rând, latinii, subdivizați la

rândul lor în latinii veteres (prisci) și latini coloniari ,acestora din urmă asimilandu-se ,mai

tarziu,si latinii iunieni si,in al treilea rand ,peregrinii.

1.Cives romani minute jure

Lipsa calității de cetățean roman atăgea, pentru o persoană, lipsa posibilității

exercitării unor drepturi politice sau private și, ca atare, un statut juridic inferior.

La epoca veche , aceste diferențiere se accentuează treptat, până la punctul

culminant in anul 212 d. Cr., când împăratul Caracalla i-a octroit cetățeni romani pe toți

locuitorii Imperiului, cu excepția peregrinilor deditici. Între aceste categorii de necetățeni

în evoluția istorică a dreptului roman, remarcăm în primul rând cives romani minuto jure

(persoane private de unele din drepturile proprii cetățenilor romani de plin drept, pe

anumite perioade tranzitorii, cum ar fii plebeii, înainte de a-și cucerii deplină egaliatate

politică și civilă cu patricienii, liberții cetățeni romani, locuitorii altor municipii și colonii

romane), contrapuși cetătenilor de plin drept (cives optimo jure); în al doilea rând, latinii,

subdivizați la rândul lor în latinii veteres (prisci) și latinii coloniarim acestora din urmă

asimilându-se, mai târziu, și latinii iunieni și în al treilea rând peregrinii(străinii) și

peregrinii deditticii.

În funcție de faptul aservirii sau nu, vreodată al acestora, cetățenii se divizau in

cetățeni romani ingénue (liberi din naștere) și liberții (liberți romani și liberți latini

junieni)8

2.Latinii

Latinii,categorie intermediară între cetățeni și peregrini, reprezintă poate cel mai

ilustrativ exemplu al distincțiilor pe care romanii le faceau în rândul oamenilor liberi.

Cuvântul ,,latin” desemna atât condiția juridică a unei personae, cât și originea sa

etnică.

8 Valerius M. Ciucă, Lecții de drept roman,vol. I, Editura POLIROM, 1998, p. 174

5

Latinii au fost locuitorii Latiumului din cele mai vechi timpuri. Ei au format o

confederație cunoscută sub denumirea de Confederația Latină. La Roma se aplica dreptul

roman, iar teritoriile ocupate de latinii aveau dreptul lor național – dreptul latin. Mai târziu,

când latinii au intrat în relații dtrânse cu romanii, pe lângă dreptul lor național dobândesc și

anumite drepturi prevăzute de dreptul roman. În cele din urmă Confederația Latină a fost

desființată prin impunerea hegemoniei romanilor împotriva tuturor popoarelor din

confederație.

Latinii se bucurau de următoarele drepturi la Roma: ius commercii, ius sufragi și

ius connubi.9

Latinii, categorie superioară de necetăţeni (în cazul lor, ar fi corect să îi numim şi

cetăţeni romani fără drepturi depline), sunt trataţi de către Gaius prin prisma drepturilor lor

şi a modului încare ei pot dobândi cetăţenia romană. Astfel, un latin poate deveni cetăţean

destul de uşor:aceasta se întâmplă dacă:

el a servit 6 ani ca vigil în Roma sau după 3 ani de serviciu militar consecutive;

dacă a construit un vas detonaj de 10.000 modiorum frumenti , vas care

timp de 6 ani aduce cereale în Roma – aceasta printr-un decret claudian – ;

dacă construieşte o casă în Roma şi dacă investeşte în respectiva lucrare

edilitară jumătatea din averea sa, care trebuie să se ridice înspre 200 000 sesterţi ;

dacă este brutar şi produce 100 de măsuri frumenta pe zi.

În ceea ce priveşte copiii, indiferent dacă mama avea statut de cetăţean

roman, de latin sau este peregrină, ei vor moşteni cetăţenia tatălui, chiar dacă el este de

condiţie juridică inferioară.

După cum se poate vedea de aici, pentru un latin,care trăieşte în Roma, sau într-o

metropolă de provincie, accederea la cetăţenia romană era tangibilă. Aceasta se putea

realiza prin prosperitatea economică, respectivul neavând nevoie de implicare în viaţa politică

sau de alte înlesniri.

În aceste condiţii, în mod previzibil, unii copii ai cetăţenelor, al căror tată era decondiţie

juridică inferioară, vor fi declaraţi nelegitimi, pentru a putea moşteni statutul superior al

mamei. Normele vor deveni legal mai permisive în timp, iar Gaius notează că prin decret

emis de Hadrian, în mod indiscutabil, copilul unei cetăţene cu un latin era şi el cetăţean

roman. O reglementare mai îndepărtată de sistemul roman este cea statuată tot de Hadrian,

dar care nu va avea rezonanţă în timp, conform căreia copilul unui latin şi al unui peregrin

moşteneşte statutulmamei, indiferent de alte condiţii . Această prevedere ţine de dreptul

9 Ion Negru, Curs de drept roman, Nagard Ved,editura Lugoj,2010, p.123

6

ginţilor, şi deşi fusese statuată prin Lex Minicia , edictele şi formulae-le ulterioare au găsit

alte căi, prin care copilul să poată moşteni statutul care l-ar fi avantajat cel mai mult în societatea

romană. În mod apparent absurd, cuplul (în cadrul căruia ea avea cetăţenie romană, iar el nu), o dată

căsătorit şi având copii, putea declara că bărbatul nu a ştiut sau din greşeală a omis să declare

faptul că nu e cetăţean; dacă greşeala se dovedea a fi justificabilă şi de bună-credinţă, atunci şi el şi copiii

puteau lua cetăţenia mamei.

Latinii sunt de mai multe feluri, fiecare categorie având drepturi distincte la

Roma.

Latinii Veteres

Cei mai vechi latini poartă denumirea de latini veteres. Cu ei romanii s-au aflat în

relații apropiate prin comerțul practicat dar și prin legături de sânge. Sunt acei locuitori ai

Latiumului, ale căror cetăți, erau, în vechime(veteres) asociate Ligii Latine – în fruntea

căreia se găsea Alba Longa. Legăturile dintre cetățenile membre ale Ligii latine erau

legaturi federative, bazate pe comunitatea de naționalitate, limba, obiceiuri, structură

etnică.10

Legat de drepturile politice și civile ale latinilor veteres se cunoaște cu certitudine

că nu puteau deveni magistrați la Roma. Nu erau însă lipsiți de toate drepturile politice și

civile, beneficiau de ius commerci și puteau apela la legis actio. În ceea ce privește ius

connubi nu se cunoaște cu exactitate care categorie de latini și în ce condiții erau

beneficiari.Este posibil ca latinii veteres să fi fost singurii beneficiari. Dintre drepturile

politice, atunci când se găseau la Roma, puteau exercita jus suffragii,Pe bază de

reciprocitate, cetățenii Romei aveau aceleași drepturi în celelalte cetăți ale Latiumului.

Deosebit,în caz că se așezau în cetatea Romei, latinii veteres puteau dobândi cetățenia

acesteia.Nici o categorie a latinilor nu aveau ius honorum si ius militae.11

Ulterior desființării Ligii latine(anul 338 î.Cr.), majoritatea cetăților membre ale

acestei deferații au dobândit deplinătatea statutului conferit de cetățenia romană, deși se

răsculaseră pe o perioadă de aproximativ doi ani(340-338 î. Cr.) împotriva Romei

dominatoare.12.

Latinii coloniali

Începând cu anul 268 î.Cr. Romanii înființează în scopuri politice, o serie de

10 Valerius M. Ciucă, op.cit., p.17411 Ion Negru, op.cit., p.123.12 Valerius M. Ciucă, op. cit., p.174

7

colonii în peninsula italică, folosind, pentru locuitorii acestora, drept model de statut

juridic, pe acela al latinilor veteres, cu unele imperfecțiuni, cu alte cuvinte, inferior acestei

din urmă categorii.Deci acest statut, de latin colinial, a fost concedat tuturor locuitorilor

Italiei oare, la acea dată, nu fuseseră încă înregimentați în ansamblul coloniilor latine,

având o bază reala și nu una abstracta, fictivă, cum s-a petrecut mai târziu, în timpul

împăratului Vespasian, când locuitorii cetăților peninsulei iberice au dobândit jus

latii(statutul de latini coloniali) sau similar, locuitorii Alpilor Maritimi, în timpul lui Nero.

Spre deosebire de latinii veteres, latinii din colonii nu aveau dintre dreptuile

politice pe jus suffragii și dintre dreptuile civile pe jus connubii.Toate aceste distincții au

durat până în anul 90 î.Cr., când prin Lex Julia, cetățenia romană a fost concedată tuturor

latinilor din Italia(în urma razboiului cu aliații).13

La Roma, compentența de soluționare a cauzelor civile între romani și latini sau

numai între latini revenea, în exclusivitate, pretorului urban.

Latinii iunieni

Au fost creați prin legea Iunia Norbana în anul 18 î. Hr. Din aceasta categorie fac

parte sclavi eliberați prin moduri neformaliste și foștii sclavi eliberați împotriva

prevederilor legii Aelia Sentia14

Stăpânul latin sau peregrin care dezrobește sclavul său, nu poate să-i transmită

acestuia calitatea de cetățean roman prin dezrobire pentru că el însuși nu deține această

calitate. Cel mult sclavul dobândește calitatea stăpânului său (latini sau peregrini).

Dezrpboiții nu puteau fi aleși magistrați (jus honorum) și nu aveau nici dreptul de aface

parte din armata romană(Jus militiae). Abia mai târziu s-a permis dezrobiților să facă parte

din rândurile armatei romane/

Latinii iunieni nu pot lăsa moștenire averea lor membrilor familiei, după moarte

averea o prelua fostul stăpân. De asemenea, nu au dreptul să beneficieze de bunurile lăsate

prin testament de alte persoane în favoarea lor.

Legea Iulia Norbana stabileșste ca provizorie starea latinilor iunieni și arată

sitățeuațiile în care pot să devine cetățeni romani.Dintre situațiile pe carea legea le

consideră ca intrând sub incidența sa amintim

căsatoria dintre latin și femeia lipsită de cetățenie romană dar pe care din

eroare o consideră romană;

13 M.Jacotă, Gh. Piticari, ,,Drept privat roman”, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Drept, Iaşi, 1987;apud Valerius M.Ciucă, op.cit., p. 17514

P.F. Girard –Manuel elementaire de droit romain op. cit., p. 133 apud Ion Negru p. 124

8

căsătoria latinului cu o femeie cetățeană romană;

latinii care nu au fost primiți în corpul militar;

prin ordinul împăratului.

Începând cu perioada imperială, anumite profesiuni exercitate de către latini

conferă posibilitatea de a obține mai ușor cetățenia. Intră aici cărăuși și negustoti, în

schimb alte categorii de persoane cu meserii liberale precum avocatura, medicii sau

bancherii se bucurau numai de scutiri în ce privesc sarcinile publice.

În afară de categoriile menționate a mai existat și categoria latinilor fictivi în

rândul cărora au intrat locuitorii provinciilor asimilați latinilor coloniali.15

3.Peregrinii

Ei se imparteau in două categorii:peregrini obișnuiți și peregrini dedittici.

Peregrinii obișnuiți erau străinii ale caror cetăți fuseseăa cucerite de romani si

incluse in hotarele Romei fara a fii desfiintate sub aspect politic.In raporturile dintre

ei,peregrinii obisnuiti puteau aplica dreptul cetatii lor(leges moresque peregrinorum),cu

conditia ca acesta sa nu contravina principiilor dreptului roman.Intrucat,in regula

generala,nu aveau acces la jus civile,in raporturile lor cu cetatenii romani se aplica jus

gentium,ce fusese creat de romani pentru acest gen de raporturi.Atunci cand romanii

incheiau un tratat de alianta cu un stat strain,era posibil ca cetatenii acestuia sa

dobandeasca jus comercii.In acest caz ei aveau acces la recuperatio, dreptul de a cere

instantelor romane (initial recuperatorilor si,mai tarziu,pretorului peregrin)restituirea

bunurilor ce le fusesera luate in urma razboiului cu romanii.Neavand drepturi politice,nu

puteau avea nume de factura romana.De obicei ,numele lor era compus dintr-un cognomen

urmat de numele tatalui la genitiv.16

Peregrinii dedittici sunt acei peregrini a caror cetate a fost desfiintata din punctul

de vedere politic si administrativ.Aceasta se intampla mai ales in cazul in care

peregrinii,dupa o rezistenta inversunată ,capitulaseră(dedittio).Nu aveau drepturi politice si

nu se puteau folosi de dreptul lor national decat in masura ingaduita de cuceritori prin

edictul pretorului.17

Peregrinii dedittici aveau,in consecinta,o conditie juridica doar cu ceva mai buna

decat aceea a sclavilor.Intrucat nu mai aveau cetate ,nu aveau nici vreo cetatenie si deci

nici drept propriu.Nu aveau acces la jus gentium,nu puteau dobandi vreodata cetatenia

romana si nu aveau dreptul ,sub sanctiunea caderii in sclavie ,de a venii la Roma si nici

15 Ion Negru, op. cit, p124-125.16 Hanga Vladimir,Bob Mircea Dan,op.cit.,p.7317 Emil,Molcut op.cit.,p.128

9

macar pe o raza de o suta de mile in apropierea acesteia.18

Pentru ratiuni economice,dar si politice,treptat romanii au devenit mai concesivi

in privinta conditiei strainilor la Roma ,admitand ca nu vor cadea in sclavie locuitorii

cetatilor aliate si nici cei care dobandeau calitatea de oaspete sau de client.19

Cu timpul,notiunea de peregrin a desemnat pe cel care locuieste in fruntariile

statului roman si care nu are nici calitatea de cetatean,nici pe cea de latin.20

Încă de la începutul Principatului, Augustus a instituţionalizat poziţia de rang

inferior a peregrinilor. Legile Aelia Poppea şi Aelia Sentia le reglementau situaţia în

societate şi le statuau drepturile şi obligaţiile în cadrul statului roman. În mare, peregrinii

nu beneficiau de cele patru drepturi fundamentale ale cetăţeanului roman (ius sufragii, ius

honorum, ius commercii, ius conubium) şi nu se puteau înrola în legiuni. În timp, drepturile

lor au fost sporite, însă nu fundamental semnificativ..

Claudius le-a recunoscut soldaţilor căsătoriile, ceea ce îi făcea cetăţeni pe soţiile şi

copiii lor, în cazul în care aceştia erau peregrini (dacă mama era cetăţean roman, copilul,

declarat ilegitim, îi moştenea cetăţenia). Aceasta însă nu a fost o reglementare juridică (ea

a venit ca atare doar de la Septimius Severus), ci mai degrabă o donatio a împăratului. O

problemă pentru peregrini a fost lipsa dreptului de a fi numiţi moştenitori legali sau legaţi

testamentari. Unii împăraţi, precum Hadrian, le-au lărgit drepturile, el conferind copiilor

soldaţilor, chiar dacă de condiţie juridică peregrină, dreptul de succesiune.21

Chiar şi în condiţiile în care situaţia maritală şi cea legată de succesiunea

testamentară a peregrinilor pare a merge ascendent pe parcursul Principatului, nu trebuie să

scăpăm din vedere faptul că aceste aspecte sunt legate, mai ales, de drepturile militarilor.

Indiferent de aceste evoluţii şi dincolo de ele, atâta timp cât vor exista ca şi categorie

juridică distinctă, ei nu vor avea niciodată dreptul de a deveni magistraţi ai statului roman

(ius honorum), la fel cum nu vor avea niciodată drept de vot (ius suffragii).22

A servi ca soldat în trupele auxiliare presupunea, în primul rând, poate, primirea

cetăţeniei romane la sfârşitul stagiului. Aceasta aducea posibilitatea exercitării integrale a

celor patru drepturi fundamentale , ceea ce conferea veteranului un cu totul alt statut civil

şi social faţă de cel pe care îl avusese când se înrolase într-o trupă auxiliară. De asemenea,

cetăţenia era acordată şi familiei sale, altfel zis soţiei (unei singure soţii, mai exact) şi

18 Hanga Vladimir,Bob Mircea Dan,op.cit.,p.7419 Idem,p.7320 Ion Negru, op. cit.,p 10421 Varga Rada op. cit.,,p.2222 idem

10

copiilor pe care veteranul i-a avut anterior căsătoriei de drept cu aceasta, precum şi –

desigur – celor născuţi ulterior. În mod firesc, pentru copii, aceasta aducea cu totul alte

oportunităţi şi deschidea accesul la structurile mai înalte ale societăţii romane.

Despre soldaţi nu se poate spune că au statutul ordinar al peregrinilor, superior

acestuia fiind statutul lor militar. Chiar şi ca auxiliari, ei aveau drepturi testamentare

extraordinare, putând institui pe aproape oricine ca şi moştenitor, iar testamentele lor aveau

un oarecare caracter de intangibilitate. Cu toate acestea, la Roma, ei sunt individualizaţi ca

şi peregrini, până târziu în secolul IV. Relevantă este prezenţa acelor Castra

Peregrinorum, quae sunt in Monte Caelio . Acestea erau „castre” (barăci ordonate, desigur,

nu castre precum cele provinciale) ale peregrinilor detaşaţi temporar din armatele

provinciale, cu misiuni speciale în capitală. Arheologic, acest sit a fost identificat sub

biserica San Stefano Rotondo.

În ceea ce priveşte drepturile individuale, în mod logic, cetăţenii romani au

drepturi depline în tot Imperiul, cei latini beneficiază de drepturile lor în cetăţile latine şi în

cele peregrine, iar peregrinii au drepturi cetăţeneşti şi civile doar în propria lor cetate. Din

aceste drepturi, creatoare ale unui sentiment de apartenenţă, a rezultat şi modul în care

peregrinul se auto-denominează epigrafic: de obicei, el îşi scrie localitatea de origine, unde

are şi cetăţenie. Dacă apare, de exemplu, doar ca Britto (CIL, XVI, 110), el poate fi

dediticius 12. Tot indicarea originii poate fi şi un argument în favoarea posesiei unor

drepturi cetăţeneşti locale.23

În ceea ce priveşte copiii, indiferent dacă mama avea statut de cetăţean roman, de

latin sau este peregrină, ei vor moşteni cetăţenia tatălui, chiar dacă el este de condiţie

juridică inferioară (I, 5618). În aceste condiţii, în mod previzibil, unii copii ai cetăţenelor,

al căror tată era de condiţie juridică inferioară, vor fi declaraţi nelegitimi, pentru a putea

moşteni statutul superior al mamei. Normele vor deveni legal mai permisive în timp, iar

Gaius notează că prin decret emis de Hadrian, în mod indiscutabil, copilul unei cetăţene cu

un latin era şi el cetăţean roman (I, 8019). O reglementare mai îndepărtată de sistemul

roman este cea statuată tot de Hadrian, dar care nu va avea rezonanţă în timp, conform

căreia copilul unui latin şi al unui peregrin moşteneşte statutul mamei, indiferent de alte

condiţii (I, 8120). Această prevedere ţine de dreptul ginţilor, şi deşi fusese statuată prin Lex

Minicia, edictele şi formulae-le ulterioare au găsit alte căi, prin care copilul să poată

moşteni statutul care l-ar fi avantajat cel mai mult în societatea romană. În mod aparent

absurd, cuplul (în cadrul căruia ea avea cetăţenie romană, iar el nu), o dată căsătorit şi

23 Varga Rada,op.cit.,p.23

11

având copii, putea declara că bărbatul nu a ştiut sau din greşeală a omis să declare faptul că

nu e cetăţean; dacă greşeala se dovedea a fi justificabilă şi de bună-credinţă, atunci şi el şi

copiii puteau lua cetăţenia mamei. Femeia, în afara cazului în care este dediticia, preia în

mod automat, la căsătorie, statutul cetăţenesc al soţului. Acest tip de situaţii nu ne pot

părea decât artificial construite şi ele apar ca o cale de simplificare a complicaţiilor juridice

şi în egală măsură ca o dovadă a disponibilităţii de a lărgi, în limitele acceptabilului şi pe

baze familiale, corpul cetatenilor.Situatia era intotdeauna mai complicata daca unul dintre

soti era deditticius .In teorie aceasta categorie nu putea accede sub nicio forma,la cetatenie.

În practică, dacă era vorba despre partea feminină a cuplului, cei doi puteau

declara, precum în cazul mai sus descris, că nu au fost conştienţi de situaţia ei juridică;

atunci şi ea şi copiii comuni puteau prelua cetăţenia soţului. Dacă era vorba despre tatăl

copiilor, soţii trebuie, la fel, să convingă că situaţia lui le-a fost, într-un fel sau altul străină.

În aceste condiţii însă, numai copiii primeau cetăţenia mamei, el rămânând la statutul

anterior. Amintim tangenţial că tot numai în teorie sunt sclavi şi copiii ai căror tată era

sclav: dacă mama, cetăţean fiind, declară că nu a ştiut că tatăl copilului e de condiţie

servilă, copilul moştenea cetăţenia ei.24

Esenţială pentru însăşi identificarea şi definirea ca atare a peregrinilor este

onomastica. Informaţia onomastică trebuie mereu analizată la mai multe nivele şi înţeleasă

în toată complexitatea sa. Persoane vorbitoare de latină şi/sau greacă puteau opta pentru

nume străine, aparent indicatoare etnice, la fel cum nume greceşti sau latine puteau să

apară în orice familie

Onomastica în sine ţine de domeniul istoriei politice şi culturale, nu doar al

lingvisticii şi datele care pot fi extrase din analiza numelor trebuie privite ca atare. Deşi

previzibile în cea mai mare măsură, numele lor sunt extrem de elocvente şi esenţiale în

determinarea câtorva cercuri culturale majore. Astfel, avem procentul impresionant de

peregrini civili, răspândiţi în toată provincia, care poartă nume romane sau greceşti.

Dacă în cazul numelor greceşti uneori se poate vorbi despre rădăcini orientale

reale, numele romane – mai ales când este vorba de nomina nuda, lipsite până şi de

minimul indiciu al patronimicului – nu dezvăluie în genere nimic despre originea reală a

purtătorului. Apoi avem grupul numelor illyre, concentrate în jurul centrului de la Alburnus

Maior şi despre care ştim că sunt nume etnice reale. Numele illyre din afara acestei

localităţi sunt mai pasibile de a fi rezultatul unor influenţe externe, dar şi în cazul lor există

24 Varga Rada,op.cit,p..25

12

posibilitatea reală a unor legături ale purtătorului cu destul de vastul spaţiu illyr. Ultimul

cerc onomastic major este cel al mediilor militare – medii dominate de numele celtice,

alături de nelipsitele nume romane. Cele dintâi sunt adesea corelate cu specificul auxiliei

sau cu una dintre zonele ei de staţionare, ceea ce sugerează un oarecare grad de relevanţă a

numelui ca indicativ etnic.25

În mozaicul socio-juridic care era Imperiul roman, peregrinii erau definiţi dar şi

uniţi prin condiţia lor de necetăţean al Romei. Este greu de spus cum înţelegeau aceşti

străini cetăţenia largă a Imperiului, dar este evident că, pe lângă multiplele cetăţenii locale

strict legate de o cetate şi un teritoriu, cetăţenia romană apare ca fiind cea mai abstractă. În

acelaşi timp, ea se acorda cu destul de mare permisivitate, după cum am văzut, atâta timp

cât o serie de norme juridice erau acceptat şi respectate – chiar dacă era vorba despre nu

mai mult decât fictio iuris.

Când statul roman este analizat din perspectiva condiţiilor juridice pe care era

capabil să le înglobeze, peregrinii apar ca un corp unitar. La un studiu mai detaliat însă, ei

constituie o multitudine de entităţi distincte, modelate uniform de o serie de condiţii aparte,

dar care îşi manifestă în varii feluri identitatea şi implicit alteritatea.

Indispensabili pentru înţelegerea aprofundată a Imperiului Roman, peregrinii

constituie din anumite puncte de vedere grupul cel mai eterogen al societăţii romane.

Definiţi oficial mai mult prin drepturile ce le lipsesc, ei găsesc diverse moduri de integrare

şi apelează la căi de exprimare multiple, care le vădesc enorma pluralitate culturală.26

25 Lucrare de licenta,p.626 Op.cit.,p.9

13

Bibliografie:

Valerius M. Ciucă–Lecții de drept roman,Vol.1,Editura Polirom,1998

Vladimir Hanga, Dan Mircea Bob– Curs de drept roman,editura All

Beck,Bucuresși,2003

Lucrare de licenta -Peregrinii

Emil Molcuț –Drept privat roman;Terminologie juridica romana,editura

Universul Juridic,Bucuresti,2011

Cristinel Murzea –Drept roman,editura All Beck,Bucuresti,2003

Ion Negru –Curs de drept roman,editura Nagard Ved,editura Lugoj,2010

Dan Oancea–Introducere în dreptul roman ,editura

C.H.Beck,Bucuresti,2009

Varga Rada –Statutul juridic al peregrinilor.Prezentare generală(sursa

internet)

14