Bacãu2013

Pr. Dr. Ciprian Marius CLOȘCĂ

METAMORFOZE SPIRITUALE

Publicistică teologico-socială (2000-2006)

PAROHIA IZVOARELE

BACĂU

2013

ISBN: 978-973-0-14745-2

C U P R I N S

Cuprins ...................................................................................1 Teologia academică și teologia socială ................................. 3 Cotele jurnalismului religios ...................................................4 Muguri de lumină ....................................................................6 Lumina lui Hristos luminează tuturor ......................................7 Biserica Buna-Vestire din satul Lipova, Comuna Lipova, Județul Bacău ...........................................10 Cine sunt nașii de botez și de cununie?................................12 Clona lui Hristos poate deveni antihristul .............................14 Iubire și răscumpărare .........................................................17 Ce sunt miridele și la ce folosesc în practica liturgică? ........23 Bucuria revederii ..................................................................25 Apofatismul ortodox şi nihilismul modern (I) .......................27 Apofatismul ortodox şi nihilismul modern (II) ......................31 Raţiunea şi credinţa la sfârşitul a două milenii de creştinism (I) ........................................................35 Raţiunea şi credinţa la sfârşitul a două milenii de creştinism (II) .......................................................39 Binele și răul sau despre virtute și păcat ...........................................43 Asumarea demnităţii profetice a Mântuitorului Iisus Hristos în viața spirituală creştină .....................................................47 Comuniune, comunicare și cuminecare ...............................51 De pe Olimp pe Tabor ..........................................................55 Fiinţă teologică şi fiinţă biologică (I) ...................................................60 Fiinţă teologică şi fiinţă biologică (II) ..................................................63 Participarea Bisericii la prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane ......................................................67 Energiile necreate. Elocvența tăcerii divine .........................82 Cuvânt la Naşterea Maicii Domnului ....................................88 Sfântul Ştefan Cel Mare - Noul Constantin Cel Mare ...........92 Despre uitare și neuitare ......................................................99

2

Ortodoxie şi naţiune ...........................................................106 Tu ești cel ce va să vină, sau să așteptăm pe altul? ..........114 Atitudinea creștină în fața bolii și a suferinței .....................118 Credința și sfințenia în lumea actuală ................................121 Mutatu-te-ai din moarte la viață, ceea ce ești Maica Vieții 124 Lupta bisericii contra maleficului ........................................128 Crucea lui Hristos – libertate şi demnitate creştină ............132 Iertarea înseamnă iubire ....................................................135 Puterea credinţei - pescuirea minunată ...........................138 Seminţele sfinţeniei ............................................................141 Compasiune şi ataşament creştin ......................................144 Colocviul iubirii fără de sfârşit ............................................147 Să-L urmăm pe Hristos – Mântuitorul lumii ........................150 Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu... .......................153 Chemare şi răspuns ...........................................................156 Sfântul Apostol Andrei – Apostolul românilor .....................159 Domnul este Judecătorul meu ...........................................161 Gânduri de Anul Nou și de anul vechi ................................164 Întâlnindu-L pe Hristos .......................................................167 Vindecare prin credinţă ......................................................170 Mândrie şi smerenie ...........................................................173 Braţele iubirii părinteşti .......................................................176 Ziua Înfricoşătoarei Judecăţi ..............................................179 Timpul zidirii prin iubire ......................................................182 Duminica Ortodoxiei ...........................................................185 Crucii Tale ne închinăm, Hristoase! ...................................189 Virtuţile creştine – trepte spre Înviere .................................193 Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca ....................................196 Lazăre, vino afară! .............................................................198 Între două sărutări ..............................................................200 Din Peşteră şi din Mormânt – Biserică ...............................202 Emaus – Calea Euharistiei .................................................204 Înălţarea Domnului - trialogul nesfârșitei iubiri ...................206 Duhul Adevărului ................................................................213

3

TEOLOGIA ACADEMICĂ ȘI TEOLOGIA SOCIALĂ

Teologia academică și teologia socială au fost dintotdeauna, nu doar concepte, ci mai ales direcții de acțiune ale Ortodoxiei. Biserica a știut mereu să aplice învățăturile evanghelice atât în spectrul cărturăresc, livresc, dar și în viața trăită cotidian, de credincioșii ei. Știut este faptul că Evanghelia este exprimată într-un stil concis, direct, simplu, pe înțelesul tuturor. Teologia academică se adresează celor inițiați, care pot deprinde lesne sensurile și conceptele, interpretările și analizele etc.

Dorința care ne-a mânat în alcătuirea volumului de față, a fost aceea de a reuni publicistica teologică-socială realizată din anul 2000 până în anul 2006. Am ales să traducem teologia academică la nivelul de ziar, bineștiind că cei mai mulți membri ai Bisericii au diverse grade de înțelegere teologică și duhovnicească. Am dorit să scriu și să vorbesc pe înțelesul maselor largi de credincioși, indiferent de vârstă, pregătire etc., căci mesajul este deplin asumat atunci când este înțeles și aplicat. Am ales viziunea unei teologii-sociale care decantează prin filtrul Sfintei Evanghelii problemele cu care se confruntă umanitatea contemporană: criză morală și economică, dispute armate, religioase etc. Scopul a fost acela de a plia omul modern, pe cât posibil, pe ecourile învățăturii creștine și pe aplicarea ei în viața reală.

Viața de zi cu zi trebuie să reflecte convingerile noastre intime, de credință. Dacă acest lucru se petrece trunchiat sau defel, atunci teologia rămâne o poveste frumos spusă, însă sterilă, acoperită de praf în biblioteci. Ea trebuie scoasă la lumină cu timp și fără timp, și dăruită acelora care voiesc să primească mărgăritarele credinței, în iubire de semeni și de Dumnezeu.

AUTORUL

4

COTELE JURNALISMULUI RELIGIOS

Diverse şi expresive sunt formele jurnalismului tematic la noi. Într-o vreme când ne arătam interesaţi doar de jurnalismul lingvistic (emisiuni radio-TV, rubrici în ziare şi reviste), a trebuit să luăm pulsul întregului spectru gazetăresc, pentru a constata că anumite sectoare sunt mai bine reprezentate decât altele. La acest nivel de analiză, jurnalismul religios s-a situat şi se situează în continuare la cote înalte, determinate de mai multe argumente, dintre care două ni se par dominante: prestanţa tematicii având în centru raportul de supunere faţă de atotputernicia divină şi, respectiv, abnegaţia unor slujitori ai Bisericii de a face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu prin mijloace situate la graniţa dintre prestaţia profesională şi cea publicistică.

Un astfel de fericit exemplu este părintele doctor Ciprian-Marius Cloşcă, pe care Domnul l-a înzestrat cu alese daruri: sete de cunoaştere, imaginaţie creatoare, retorică disciplinată. Cu părere de bine evoc aici momentul când l-am cunoscut: în unul din pelerinajele pe care anual le consemnez în „Jurnalul de la Lipova“. reamintim că aceasta este singura localitate de pe raza judeţului Bacău atinsă de pasul eminescian şi că din 1989 – cu elevi şi apoi cu studenţi, însoţit de scriitori şi de alţi oameni de cultură –, de Sfinţii Mihail şi Gavriil ori în afara zilelor praznicale, mă deplasez la margine de judeţ pentru cel puţin jumătate de zi.

Într-o astfel de împrejurare şi apoi an de an, după ce sărutam sărutul lui Eminescu păstrat în vechile icoane din biserica satului Valea Hogii, ne deplasam către Lipova, pentru a-l asculta o dată şi încă o dată pe vrednicul părinte Ciprian Cloşcă. La despărţire, în autocar ori microbuz, elevii şi studenţii îmi mărturiseau un singur lucru: cum de nu este cunoscut un preot atât de cultivat şi de smerit, într-un cerc mai larg, religios sau laic, pentru a se împărtăşi din bogăţia de idei pe care o deţine.

5

M-am bucurat să aflu mai apoi că doctorul în teologie Ciprian Cloşcă a fost chemat consilier cultural în cadrul Episcopiei Romanului şi Bacăului şi că a avut iniţiative dintre cele mai lăudabile: editarea unui buletin ştiinţific şi a unui săptămânal de informare şi atitudine religioasă, susţinerea unei rubrici de profil („Cuvânt pentru suflet“) în cotidianul „Deşteptarea“ ş.a. Îi mulţumesc şi acum pentru că mi-a propus o rubrică de educaţie lingvistică, pe care am susţinut-o sub genericul „Vorbiţi, scrieţi româneşte, pentru Dumnezeu“.

„Metamorfozele spirituale“ pe care le-a pregătit în vederea publicării sunt o fericită punere în valoare a unei experienţe deopotrivă profesionale şi jurnalistice. Rodul ei este previzibil: mai multă trăire spirituală, mai puţină ignoranţă, mai spornică lucrare întru credinţa în Cel de Sus.

Conf. univ. dr. Ioan Dănilă Facultatea de Litere -

Universitatea „Vasile Alecsandri“ din Bacău

6

MUGURI DE LUMINĂ1

Aflând că un grup de preoți din parohiile de pe străvechile plaiuri al Tutovei și Lipovei, cărora li s-au adăugat membrii comunității monahale de la Mănăstirea Lipova, vor să imortalizeze în paginile unui buletin de informare aspecte ale activităților lor pastorale, dorim să salutăm inițiativa și să exprimăm bucuria și prețuirea noastră permanentă.

Trăim într-o lume în permanentă mișcare care se confruntă cu probleme noi și cu mutații inimaginabile. Se vorbește permanent de globalizare, de mondializare, de secularizare, sau de alte laturi ale modernității, care nu sunt rele în sinea lor, dar care generează indiferentismul religios, ateismul, sectarismul, xenofobia etc. Toate pot duce la confuzie și la destabilizare morală și socială între oameni.

De aceea, orice inițiativă este lăudabilă dacă ea are ca scop să Îl facă prezent pe Hristos, încât Acesta să Se recunoască în noi și în faptele pe care le facem spre slava Sa.

Mica publicație nu trebuie să aibe alura unei reviste de studii teologice sau de polemici interconfesionale ci să aibă menirea de a da posibilitatea credincioșilor acestor parohii să-și cunoască credința lor și cum să-și structureze identitatea ortodoxă în instabilitatea lumii contemporane.

Binecuvântăm începutul acestei lucrări și avem speranța să își atingă scopul propus.

† Ioachim Băcăuanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului

1 În revista. Ortodoxie și comuniune, Buletin de informare și cultură ortodoxă al comunelor Lipova și Plopana, nr. 1, Sept. 2000, p. 1.

7

LUMINA LUI HRISTOS LUMINEAZĂ TUTUROR1

Dorim ca prin apariția acestei reviste de spiritualitate ortodoxă să aducem în sufletele enoriașilor parohiei noastre, un suflu nou de viață duhovnicească, de cunoaștere și de învățare a credinței ortodoxe. Ceea ce ne propunem este aceea de a-i stimula pe credincioșii ortodocși spre cunoașterea învățăturilor de credință pe care Biserica Ortodoxă le-a primit pe firul Sfintei Tradiției de la Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, adevăruri pe care Ortodoxia le-a păstrat nealterate, le-a aplicat și le-a respectat în viața sa duhovnicească.

«Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat» (Galateni 3,27) este îndemnul paulinic care ne cheamă la împlinirea datoriei de a învăța și păstra credința pe care Domnul Iisus Hristos ne-a dăruit-o personal, întrupându-Se pentru a ne mântui și izbăvi din robia “vrăjmașului”.

Fiecare creștin-ortodox trebuie să devină conștient de menirea sa în această lume și să se preschimbe prin credință și fapte bune într-un membru viu și lucrător al Bisericii lui Hristos. Această schimbare profundă trebuie să purceadă din cunoașterea și trăirea credinței. Credința, pentru a putea fi trăită, trebuie să fie, în primul rând, cunoscută.

Întrebările pe care și le poate pune oricine sunt: “Cum pot eu să-L cunosc pe Hristos și Biserica Sa? Ce trebuie să fac pentru a mă mântui?” Celui care pune aceste întrebări i se poate răspunde cu cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: "Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3,20). Hristos nu forțează intrarea în sufletele noastre, ci așteaptă ca noi înșine să-I deschidem și să-L primim. Însă, El pururea așteaptă la ușa sufletului nostru, și Se bucură cu noi dacă Îl

1 Apărut în Indreptar de formare duhovnicească, Revista Parohiei Ortodoxe Lipova, nr. 1, Iulie, 2000, pp. 1-2 , Lipova, Bacău.

8

recunoaștem și Îi deschidem, trăind mereu conform învățăturii Sale mântuitoare.

Învățătura lui Hristos nu este ca aceea a oamenilor, ci este izvor de viață veșnică și rai dumnezeiesc prin care Îl cunoaștem pe Tatăl și pe Duhul Său Sfânt. Trăind credința prin fapte bune, ne apropiem de Hristos, “Ușa” spre Tatăl și spre viața veșnică, comuniunea cu Sfânta Treime, raiul cel mântuitor. În acest sens, toți creștinii ortodocși suntem datori să învățăm credința și să o pecetluim în viața noastră faptic, în relațiile cu semenii, din iubire, după modelul lui Hristos.

Logosul S-a facut Om pentru a aduce împăcarea omului cu Dumnezeu, prin Jertfa Sa de sânge, fiind fără-de-păcat, spălând păcatele lumii. Însă, Jertfa Domnului nu mântuiește omul în mod automat, ci îi este sprijin pentru propria sa lucrare de mântuire. Prin aceasta Dumnezeu pune omul la lucrarea cea sfântă a propriei sale mântuiri. Dumnezeu dă harul gratuit, însă credința și faptele bune trebuie să fie personale, ca efort și voință a persoanei umane de a se izbăvi.

Sfântul Evanghelist Ioan ne încredințează că noi trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu, deoarece El ne-a iubit mai întâi: „Căci atât Dumnezeu de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16), iar Sf. Marcu ne zice: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16), deoarece „viața veșnică aceea este, ca să te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe Care Tu L-ai trimis” (Ioan 17,3).

Adresăm aceste cuvinte tuturor acelora care să Îl cunoască pe Domnul și Mântuitorul sufletelor, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Toți creștinii trebuie să cunoască Cine este Calea, Adevărul și Viața, pe Hristos-Domnul, Cel care dă pace, bucuria și liniștea sufletelor noastre, și pe Mireasa Sa, Sfânta Biserică.

9

Este deci necesar, ca fiecare creștin să dețină în casa sa Sfânta Scriptură, Biblia, și să citească din aceasta după propria sa putere de înțelegere, cerând mereu călăuzirea și sfatul preotului paroh sau duhovnic. În toate casele trebuie să existe icoane și o candelă aprinsă, înaintea cărora să ne rugăm bineștiind că prin icoane “vizualizăm” Împărăția lui Dumnezeu, fiindu-I bineplăcută închinarea noastră înaintea sfintelor icoane.

Dincolo de viața privată, e nevoie, mai ales, de prezența în sânul Bisericii, Duminica și în sărbători, la sfintele slujbe, dar și cu alte ocazii. De mare folos este pentru creștin să participe cu toată evlavia și atenția la sfintele slube, păstrând liniștea în biserică, pentru a nu deranja slujba și pe ceilalți credincioși. La Sfânta Biserică trebuie să participe toată suflarea parohiei, deoarece toți sunt mădulare ale lui Hristos; lipsind cineva e ca și cum trupului i-ar lipsi o mână. În vechime, cel care lipsea trei Duminici consecutive de la slujbele Bisericii era scos din comuniunea ei și nu era reprimit decât dacă se pocăia sincer, făgăduind că nu va mai repeta acest păcat.

Părinții sunt datori să își aducă și copiii la Biserică, să le dea sfaturi bune, să îi învețe credința, să îi mustre și să îi îndrepte, când este nevoie. Aceste obligații creștinești trebuie să le împlinească și nașii de Botez și de Cununie, ca unii ce și-au luat singuri acest „jug” duhovnicesc, de a deveni părinți spirituali ai celor nășiți, legătură care este mai mare decât cea de sânge.

Din casele noastre să nu lipsească cărțile de rugăciune. Ele sunt legătura noastră cu Dumnezeu și cu Tradiția bimilenară a Bisericii, transmisă nouă prin Sfinții Părinți. Aceste cărți de rugăciune (Ceaslov, Acatistier, Viețile Sfinților etc.) trebuie citite nu ca pe simple cărți, ci prin ele trebuie să intrăm în con-vorbire cu Dumnezeu.

10

BISERICA BUNA-VESTIRE DIN SATUL LIPOVA, COMUNA LIPOVA, JUDEȚUL BACĂU1

Tradiție și continuitate

La distanța de 42 de kilometri de Mun. Bacău, spre Vaslui, pe șoseaua ce leagă comuna Plopana de comuna Lipova, se află satul Lipova în mijlocul căruia se distinge biserica ce poartă hramul Buna-Vestire, ctitorie a vechilor răzeși din Lipova.

Biserica este zidită, din grinzi de stejar, prin jurul anilor 1830, însă de poate deduce cu ușurință că înaintea acestei biserici a existat o alta, poate tot din lemn. Denumirea de Lipova este menționată pentru prima dată în timpul voievozilor Ilie și Ștefan, într-un document emis în 15 mai 1437, la Vaslui, în care se amintea și de zona Lipovei.

Atestarea documentară există și în secolul al XVII-lea: Constantin Duca-voievod dădea unui căpitan al său stăpânirea peste părți de ocină de la Lipova, Fundul Tutovei, cu cărți de danie și întăritură de la Alexandru Beizadea, fiul lui Antonie Ruset-Voievod și de Constantin-Voievod.

Actele de catagrafie din anii 1772-1775, 1803, 1831 și 1840, demonstrează continuitatea lipovenilor-răzeși pe aceste plaiuri și creșterea numărului de familii. Astfel, “la sfârșitul secolului al XIX-lea, satul figura cu sub numele de Lipova-răzeși, pentru a se deosebi de Lipova-mănăstirii. Satul Lipova-răzeși era reședința comunei cu același nume și împreună cu satele din jur avea o populație de 689 de inși”.2 Anuarul Eparhiei Hușilor menționează că biserica din lemn a parohiei Lipova a fost construită în 1830 de către localnici.

1 În Ortodoxie și comuniune, Buletin de informare și cultură ortodoxă al comunelor Lipova și Plopana, nr. 1, Sept. 2000, pp.1-2. 2 Cf. Marele Dicționar Geografic al României, vol. IV, Editura Socec, București, 1898-1902, p. 174.

11

Arhitectura bisericii Biserica este dispusă în plan treflat, având absidele de

formă pentagonală, pridvorul fiind deschis, cu stâlpii sculptați cu motive ornamentale de tip „unghie” și „romb”. Stâlpii pridvorului sunt frumos uniți prin arcade curbe. Tavanul acestuia este realizat din scânduri groase de stejar ce se sprijină pe corzi. Intrarea în biserică este realizată dintr-un superb ancadrament alcătuit sculptural pe “blăni” de stejar, ca și ușa.

Pronaosul este separat de naos printr-o “blană” de stejar, masivă, având patru arcuri elegant executate, iar în locul unde se unesc se continuă în jos cu “bolduri” din stejar, armonios sculptate. În această arcadă sunt montate patru coloane plate, tot din lemn, cu chenare duble, incizate.

Naosul are o boltă, octogonală, din scândură, fiind ulterior înfundată cu alte scânduri de stejar. Catapeteasma actuală are icoanele frumos pictate, însă nemaifiind cele originale.

Altarul are Sfânta Masă din zid, iar proscomidiarul se află în partea stângă. Absidele laterale sunt “tăiate” la mijloc de ferestre înguste care întrerup monotonia pereților. La exterior, grinzile grele de stejar, cu vremea, au fost acoperite cu scândură de stejar, pentru o mai bună protecție, dar a fost lăsat descoperit brâul sculptat în formă de „funie”.

În prezent, parohia numără 220 de familii, cu 460 de credincioși, ce sporesc an de an, după posibilitățile lor materiale, bunurile bisericii, înfrumusețând-o în mod deosebit. În anul 2000 s-au început lucrările pentru construirea unei case praznicale în incinta curții bisericii parohiale, adunându-se materiale de construcții, pentru repararea și vopsirea cu vopsea specială a acoperișului din tablă al bisericii.

Parohia este păstorită de preotul Ciprian M. Cloșcă, licențiat și master în teologie, din anul 1995. De asemenea, există doi cântăreți bisericești, din care unul este angajat, fiind calificat în acest sens.

12

CINE SUNT NAȘII DE BOTEZ ȘI DE CUNUNIE?1

Botezul și Cununia fac parte dintre Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, care sunt șapte la număr: Botezul, Mirungerea, Euharistia sau Împărtășania, Mărturisirea (Spovedania), Cununia, Preoția și Maslul.

Prin aceste Sfinte Taine înțelegem lucrarea harică a Duhului Sfânt în Biserica lui Hristos, spre mântuirea lumii. Tainele sunt leacurile contra păcatelor, fiind întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos și transmise nouă, necurmat, de două mii de ani, prin Sfinții Apostoli și Părinții Ortodoxiei.

Poarta de intrare în Biserică și, deci în creștinism, este Sfânta Taină a Botezului. El trebuie săvârșit în Numele Prea Sfintei Treimi după porunca Domnului nostru Iisus Hristos (cf. Matei 28,19-20). Dar, Botezul, ca și celelalte Taine, nu poate fi administrat decât numai cu puterea Preoției lui Hristos, în deplinătatea ei. În cazurile excepționale, Biserica admite săvârșirea Botezului de către orice credincios botezat, în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, urmând ca preotul să săvârșească mai apoi Slujba Botezului conform rânduielilor bisericești.

În situații normale, cei botezați sunt de regulă pruncii (după 40 de zile de la naștere), dar și orice om nebotezat care dorește aceasta. În ambele situații ce ce se va boteza trebuie să fie însoțit de un naș de Botez, care să fie garantul credinței celui botezat. De aceea, este obligatoriu ca nașul respectiv să fie un bun creștin care să frecventeze biserica și activitățile parohiale, să cunoască bine învățăturile de credință pentru a-l putea educa religios-spiritual pe “finul” său. Deci, Botezul nu trebuie să fie ceva formal, iar nașul să aibe rol ornamental, ci trebuie reprezinte manifestarea însăși a credinței ortodoxe.

1 În rev. Ortodoxie și comuniune, Buletin de informare și cultură ortodoxă al comunelor Lipova și Plopana, nr. 2, Oct. 2000, pp.3-4.

13

Este de la sine înșeles ca nașul de Botez sau de Cununie devine părintele spiritual al celor nășiți. Nu este în duhul Ortodoxiei să se săvârșească Botez sau Nuntă cu nași din alte religii sau confesiuni, în conformitate cu Canoanele bisericești.

Nașii, fie de Botez sau de Cununie, au datoria morală de a veghea la viața creștinească a celor nășiți, fiindu-le mereu ajutor în sporirea credinței, dar și în plan material.

Dacă în cazul Botezului se poate admite un singur naș, la Cununie este obligatoriu ca nașii să fie ortodocși, soț și soție (bărbat și femeie), casătoriți legal și cununați în Biserica Ortodoxă. Ei trebuie să fie model de familie creștină pentru miri, să cunoască importanța credinței ortodoxe și a Tainei Cununiei la care sunt garanți ai celor nășiți.

Ar fi de preferat ca nașii și mirii să discute mai întâi, împreună cu preotul care va oficia Taina Cununiei, pentru a se elimina orice impediment care ar impieta și împiedica săvârșirea Cununiei.

De asemenea, se recomandă spovedirea mirilor și a nașilor, să participe Duminica la Sfânta Liturghie, iar dacă primesc dezlegare de la duhovnic trebuie să se și împărtășească. Apoi, după Sfânta Liturghie, preotul paroh, sau preotul rânduit, va săvârși Taina Cununiei.

Este preferabil ca slujba Nunții să fie oficiată în zi de Duminică, potrivit Canoanelor. Dat fiind faptul că în decursul timpului au fost introduse multe inovații care gravitează în jurul Tainei Cununiei, este nevoie ca aceste obiceiuri “băbești” să fie exluse de către preoți și credincioși.

Credem că o bună explicare a rânduielii Cununiei, înaintea credincioșilor, va avea efecte pozitive în misiunea pastoral-misionară a fiecărui preot și parohii.

14

CLONA LUI HRISTOS POATE DEVENI ANTIHRISTUL1

În numărul 2355, din 18 oct. 2000, al ziarului “Evenimentul zilei”, la pagina 13 (sic!), aflăm cu stupoare că pe 25 decembrie 2001 se va naște „pruncul Iisus” prin clonare. Despre ce este vorba?

“Un grup ocult vrea să rezolve a doua venire a Mântuitorului pe Pământ prin inginerie genetică”. Acest mesaj este transmis de Agenția Europeană de Presă din partea unui grup ocult ce poartă denumirea de “Proiectul celei de-a doua veniri”.

“Proiectul” a fost generat de cei 14 membri ai grupului, care au origini și religii diferite. Intenția diabolică a acestui grup poartă pecetea unor minți bolnave, posedate de cel rău. Grupul dorește prelevarea unei „mostre” de ADN din relicve care ar fi aparținut corpului lui Iisus (sânge, fire de păr etc.). Este cunoscut faptul că există unele Biserici din Occident care afirmă că ar deține asemenea „relicve”, cum ar fi Sfântul Graal, în care se pretinde că s-ar păstra sângele Mântuitorului.

Trebuie menționat deschis că Biserica Ortodoxă este împotriva clonării de orice fel, precum și a ingineriei genetice care caută să se substituie Creatorului, lui Dumnezeu. Omul nu se poate juca de-a creația, pentru că poate genera efecte negative în specii și mai ales în cea umană. Multe state, printre care și România, au legiferat împotriva clonării umane.

Grupul ocult, denumit mai sus, nu reprezintă decât o erezie modernă, care, în fapt, este o reactualizare, la o altă scară, a ereziilor: ariană, nestoriană, monofizită și monotelită. Teologii, dar și cei care cunosc istoria și dogmele Bisericii Ortodoxe, știu că această clonare este un păcat împotriva firii umane, templul Duhului Sfânt (I Corinteni 3,16), fire pe care Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, de bună voie, Și-a asumat-o, pentru restaurarea acesteia. Această fire umană a fost 1 În rev. Credința ortodoxă, Ianuarie, Bacău, 2001, p. 18.

15

îmbrăcată de Hristos în chip absolut, o singură dată, definitiv. Întruparea Logosului nu a fost o joacă a lui Dumnezeu, ci revărsarea iubirii divine asupra întregii lumi și chemarea umanității spre desăvârșire, după modelul hristic, treimic. Întruparea lui Hristos este unică și ireversibilă, pentru că, Hristos, prin Înviere și Înălțare, a îndumnezeit firea umană și a „revenit” în cerul pe care nicicând nu-l părăsise, șezând de-a dreapta Tatălui.

De aceea, cei care cred că Hristos ar putea fi clonat reprezintă pe oamenii căzuți în ispita vrăjmașului, secularizați la maximum. Ei cred într-un mesia lumesc, fără perspectivă eshatologică și soteriologică. Ei se vor părinții unui hristos clonat, făcând abstracție de planul divin. Această intenție oferă o sumbră și tristă imagine a omului strict rațional, care crede că-L poate exila pe Dumnezeu din propria-I creație. Este, în fapt, ispita la care a cedat și Lucifer.

Noul arianism: omul devine „creatorul” lui Dumnezeu; nestorianism: Hristos nu mai este Fiul Fecioarei, ci „fiul” eprubetei, Fecioara Maria nu mai este Născătoare de Dumnezeu, ci născătoare de om (dispare cultul Maicii Domnului); noul monotelism: hristosul clonat nu mai ascultă de voința divină și umană, ci este un trup efectiv somatic, lipsit de personalitate, în ascultarea “părinților” clonatori; noul monofizism: acest hristos clonat este pur uman, nu poate avea fire divină, iar persoana sa este complet diferită de cea a lui Hristos-Dumnezeu. „Hristosul” clonat poate deveni chiar Antihristul.

Este bine știut că diavolul caută să fie asemenea lui Dumnezeu, însă într-un plan invers, în care vrea doar răul absolut și nu Binele suprem. Diavolul se preface în fel și chip ca să-i amăgească pe mulți, însă cel care citește Sfânta Evanghelie găsește avertismentul Mântuitorului Iisus Hristos: “Atunci, de vă va zice cineva: iată Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeți. Căci se vor ridica hristoși mincinoși și proroci mincinoși și vor da semne mari, chiar și minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință pe cei aleși” (Matei 24,23-24).

16

Întrebările pe care și le poate pune orice bun creștin, cutremurat de o asemenea perspectivă, nu pot fi decât acestea: De ce tocmai la jubileul celor două mii de ani de la Nașterea lui Hristos, apare o astfel de aberație? Cine stă în spatele unei asemenea provocări la adresa Bisericii și a creștinismului?

Bunii creștini știu că Hristos există în fiecare dintre noi de la Sfântul Botez: “Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat”, și avem cu toții datoria de a-L urma, de a-L imita în lupta spre desăvârșire (Matei 5,48). Decât să-L clonăm pe Hristos, mai bine să devenim noi înșine hristoși, printr-o viață spirituală îmbunătățită. Hristos nu poate fi imitat decât prin jerfirea și lepădarea sinelui egoist, prin crucificarea voinței păcătoase.

Mântuitorul Hristos ne-a dat asigurarea că va fi cu noi “în toate zilelele până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28,20), deci nu este nevoie ca El să fie clonat, multiplicat carnal, ca într-un film horror ieftin, într-un efort imposibil și inutil. El poate fi receptat și în plan material pentru cei se se împărtășesc cu Sfântul Său Trup și Sânge, stabilind legătura intrinsecă cu Hristos înviat, căci “Hristos odată înviat nu mai moare” (Romani 6,9).

Cred, probabil, unii oameni că, făcând uz și abuz de știința lor întunecată, pot răpi creștinilor bucuria unică și irepetabilă a Nașterii din Betleem, a colindelor, a magilor și păstorilor veniți la peșteră să se închine Pruncului Iisus, a Învierii sau a Înălțării?

Planul divin de mântuire a lumii a fost defășurat, rămâne acum la latitudinea omului să accepte sau nu mântuirea.

17

IUBIRE ȘI RĂSCUMPĂRARE1

Între Sfânta Liturghie și Sfânta Taină a Cununiei există o legătură deosebit de strânsă. Prima, Euharistia, este unirea credinciosului cu Hristos și cu Biserica Sa, iar a doua, Cununia, înseamnă unirea bărbatului cu femeia având binecuvântarea lui Dumnezeu, prin slujba Bisericii Sale, nefiind altceva decât chipul Sfintei Liturghii pe scurt.

Evanghelia după Ioan (2,1-13) istorisește că la Nunta din Cana Galileii se aflau Iisus, Sfânta Fecioară Maria, ucenicii Domnului, mirii, nunii și nuntașii. Rămânând nuntașii fără vin, Sfânta Fecioară îi spune Fiului ei: “Nu mai au vin”, iar Iisus îi răspunde: “Ce ne privește pe Mine și pe tine, femeie? Ceasul Meu nu a sosit încă”. În acel moment, Iisus poruncește ca vasele ce erau acolo, din piatră, puse pentru curățirea iudeilor, să fie umplute cu apă. Iisus săvârșește prima Sa minune, confirmată evanghelic: preface apa în vin, cel mai bun vin băut de ei vreodată, dovadă mirarea nașului și a celor prezenți.

Acest fragment este intercalat în slujba Cununiei, și, poate de prea multe ori, este trecut cu vederea, nefiind pe deplin înțeles, în esența sa, de către unii credincioși. Tâlcuirea este dată de Părinții Ortodoxiei, în special de către Sfântul Chiril al Ierusalimului.

Pornind pe firul Sfintei Scripturi, aflăm că Dumnezeu a binevoit ca omul creat, Adam, să nu fie singur, ci îi face pereche pe Eva, spre ajutor. Văzând-o Adam, a zis: “Femeie se va numi aceasta, pentru că a fost luată din barbatul ei. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup...” (Facerea 2,22-24). În slujba Cununiei se află și aceste cuvinte, prin care se arată

1 În Ortodoxie și comuniune, Foaie de învățătură a parohiei “Buna-Vestire”- Lipova, Iulie-August, nr. 3-4, 2001, pp.1-3; Ibidem, în rev. Chemarea credinței, partea I-a, Bacău, Noiembrie, 2001, p. 3; Ibidem, în rev. Chemarea credinței, partea a II-a, Bacău, Decembrie, 2001, p. 3

18

că însoțirea bărbatului cu femeia se face doar de la Dumnezeu.

Nunta din Cana nu este altceva decât pre-rezumatul misiunii lui Hristos, o profeție, o anticipare a scopului venirii lui Mesia. Când îi spune Maicii Sale: “Ceasul Meu nu a sosit încă”, Iisus zugrăvește iconomia mântuirii. Îi spune astfel pentru că încă nu transmisese lumii mesajul și poruncile evanghelice de iubire, condiții esențiale pentru mântuire. Încă nu-și împlinise misiunea, scopul divin.

Între Nunta din Cana și Jertfa de pe Golgota, stă nesfârșita Sa bunătate și Crucea pe care Hristos a voit să o poarte, fără a avea vreo vină. Prima este chipul celei de-a doua. Pe Cruce Îi sosise ceasul Său. Acolo Își varsă nevinovatul Sânge, frângându-Și, în batjocura și ocările lumii necredincioase, Trupul Său. Venise vremea să prefacă sângele în Sânge, și omenescul trup în Trup dumnezeiesc. Se face pe sine Euharistie și hrană lumii întregi. Cel Care a avut puterea de a preface apa în vin, are puterea pe Cruce să prefacă omenescul sânge al trupului Său în Sângele cel de-viață-făcător, căci pentru aceasta S-a născut în lume. Sub semnul acestei Jertfe, Mirele se cunună cu Mireasa Sa, Biserica, lumea Sa, mântuită prin Sine. Este unirea mistică dintre Hristos și Biserică.

Această Nuntă celestă este proiectată în Cununia bărbatului cu femeia. Bărbatul este numit cap al femeii și al familiei sale, precum și Hristos este Capul Bisericii Sale. Femeia este ajutorul bărbatului, nu în sens de supunere oarbă, ci în sensul bun al cuvântului. Ea nu este sluga sau auxiliarul bărbatului, ci AJUTORUL său; deci bărbatul era nedeplin în singularitate și singurătate, de aceea Dumnezeu îi zămislește, din sine, un ajutor potrivit lui, pentru comuniune.

Soțul se unește cu soția sa spre ajutorare reciprocă, în iubire și respect, spre înmulțirea iubirii care i-a mânat unul către celălalt. Însuși Hristos ne spune că nu a venit în lume că să fie slujit, ci ca El să slujească și să-Și pună viața preț de răscumpărare pentru mulți. Este Iubirea maximă dusă până la

19

moartea pe Cruce. Pe acest altar Se cunună cu Biserica Sa, pentru veșnicie: chipul iubirii-fără-de-sfârșit sau inelul pe care și-l pun pe deget cei doi miri la logodnă, ca promisiune de neîncălcat a iubirii lor, așteptând primirea cununiilor: “Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre scumpe” (Psalmi 20,3). Bărbatul și femeia nu se însoțesc formal, într-o legătură pur-lumească, ci devin ei înșiși pietre vii ale Bisericii. Sfinții Părinți numesc familia creștină ca fiind ecclesia domestica, biserica de acasă, mica biserică.

Bărbatul se în-cununează cu femeia sa, iar femeia se în-cununează cu bărbatul ei, cu mărire și cu cinste. Hristos S-a în-cununat cu Biserica Sa prin propria-I Jertfă. Chipul acestei Jertfe se află întipărit până în ultima fibră a creației, pentru că lumea este rodul iubirii lui Dumnezeu, iar rodul iubirii trebuie să fie iubirea. Bărbatul și femeia încununați în Biserica lui Hristos, pot rodi iubirea prin urmașii lor: "Unește-i pe dânșii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruiește-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni" (cf. Slujbei Cununiei).

Câtă responsabilitate în actul procreator! Omul este creator, purcezător de ființe, de persoane, de caractere. El își transmite fondul genetic urmașilor, precum Dumnezeu a pus în om Chipul și Asemănarea Sa. Desigur că Dumnezeu trimite suflet în trup, dar omul este cel care împlinește voit scopul existenței sale: iubirea jertfelnică.

Bărbatul se unește cu femeia sa ca să fie amândoi una. Este unire a iubirii pentru că cei care se iubesc se unesc și ard de nerăbdarea iubirii în unitate. Iubirea nu poate fi decât unitară, ea nu poate fi duplicitară pentru că s-ar contrazice, s-ar desființa de la sine.

Poporul român a știut, poate, mai bine decât oricare alt

popor să transpună în versuri și cântec, în doine și în balade, colinde și rugăciuni, acest suflu puternic al Ortodoxiei care este iubirea. Sufletul Ortodoxiei este iubirea jertfelnică, iubirea în comuniune și dor față de creația lui Dumnezeu, iubire de oameni și de Dumnezeu.

20

Nunta păstorului din Balada Mioriței este săvârșită în cea mai mare Biserică, Cosmosul, la ea participând întreaga creație:

“...Soarele și luna Mi-au ținut cununa. Brazi și paltinași I-am avut nuntași, Preoți, munții mari Paseri, lăutari Păsărele mii și stele făclii...”

O stea cade la nunta păstorului mioritic, o Stea răsare din Iacov, o stea îi călăuzește pe Magi la ieslea din Betleemul Iudeii: nimic altceva decât semnul Celui ce Se aduce Jertfă curată și fără de prihană, legătura dintre Jertfă și Jertfitor.

Deși Hristos știa de sfatul fariseilor, de trădarea lui Iuda, pentru a-L ucide, El nu dezertează dinaintea Crucii, ci Și-o asumă definitiv și irepetabil. Ciobanul din Miorița, care cunoștea sfatul de ucidere pus la cale de con-frații săi, este chipul lui Hristos, transpus atât de duios în iconografia folclorică a poporului român. El duce iubirea sa până la extrem, după modelul hristic, iertându-i pe ucigașii săi. Maica păstorului, care aleargă cernită, din ochi lãcrimând / pe câmpi alergând, spre locul uciderii fiului ei, este chipul Maicii Domnului răvășită de durerea sabiei ce a trecut prin inima ei, după cuvântul dreptului Simeon, înaintea Crucii Fiului ei iubit.

Însă durerea ei lasă loc iubirii nețărmurite pentru cei care cred și vor crede în Învierea Fiului ei. Maica Domnului se va fi cutremurat de soarta Fiului ei, dar știa că altă cale nu există, că altfel nu se poate; mai credea cu tărie că El va învia din morți, așa cum le promisese, ca în acest fel Scripturile să se împlinească.

Prin nașterea lui Hristos, Fecioara Maria devine Noua Evă, noua viață, iar prin sângeroasa Jertfă, Hristos devine Noul Adam: părinții unui nou neam omenesc, spiritualizat prin Înviere, neam ce primește arvuna veșniciei, cununia cu Împărăția lui Dumnezeu.

21

Dacă Apostolii s-au temut de moarte, prin trădarea lui Iuda, după Învierea Domnului devin neînfricați: barierele torturii și ale morții se fac porți spre veșnicie, spre sfințire; însângerat martiriu, după chipul Jertfei Domnului, poate și ca plată pentru părăsirea Lui sau mai curând ca... iertare.

Nu întâmplător Iisus a mers la nunta din Cana Galileii în acele zile. Sfântul Evanghelist Ioan relatează că urmau Paștile iudeilor și Iisus s-a urcat la Templu ca să serbeze.

La o trunchiată și neatentă citire a acestui text evanghelic nu pare a se cuprinde în el mai mult decât citim, însă citit în contextul capitolului și al întregii Evanghelii, descoperim sensuri nebănuite.

Mântuitorul declara fariseilor, în alt loc, că nu a venit să strice Legea dată prin Moise de Dumnezeu, ci a venit să o plinească. În fapt, El a venit ca să spargă învârtoșarea inimilor împietrite, formale, goale de conținut, sau pline doar de împlinirea literei Legii și nu a Duhului ei, Dumnezeu voind nu aplicarea formală a Legii, ci săvârșirea iubirii cerute de El.

Hristos ar fi scăpat, poate, de la moarte dacă S-ar fi proclamat pe Sine doar Fiu al lui Dumnezeu. Ceea ce i-a lezat pe mai-marii Templului, pe farisei și pe cărturari, era axat pe ideea că Iisus încalcă Legea, Sabatul. Dar mai era ceva care îi supăra foarte tare: Acest Om le spunea chiar și ceea ce gândeau, le descoperea prefăcătoriile lor și dorința de a fi slăviți de lume, neștiind că și-au luat plata lor de la oameni, iar nu de la Dumnezeu.

Cuvinele Lui era grele, mai grele decât biciul cu care îi izgonise din Templu pe neguțătorii de bani și de animale sau păsări pentru jertfe. Poate insuportabil mai grele căci erau spuse în public. Fariseilor li se petrecea chiar inversul celor pe care le doreau de la oameni. Hristos spusese “ceea ce voiți să vă facă oamenii, faceți și voi, așijderea, lor”, dar fariseii nu prinseseră sensul, fiind mai degrabă preocupați să-L prindă în cuvânt. El era Cuvântul.

22

La nunta din Cana Iisus preface apa în vin ca și chip al necesității prefacerii omului stricat în omul nou, curățit de păcat, înnoit după Chipul Ziditorului său. Acea apă și acel vin sunt imaginea Botezului și Euharistiei. Trepte obligatorii, pentru cel ce crede cu adevărat, pentru a deveni membru al Bisericii lui Hristos. Este apa-cea-vie pe care voia să o dea samarinencei, nașterea din apă și din Duh propovăduită lui Nicodim, iar vinul este Vinul cel nou, euharistic, pe care-l va bea cu cei mântuiți în Împărăția Tatălui.

Iisus participă la Paștile iudaic pentru că era iudeu și păzea Legea, care de fapt era Legea Lui, Legea dată de El. Însă, la Învierea Sa le aduce iudeilor Paștile cele noi: pe El Însuși, Înviat: Pâinea ce S-a pogorât din cer, din care dacă cineva mănâncă nu mai moare în veci. Fariseii nu au înțeles cuvintele Lui pentru că aveau ochii și urechile astupate, iar inimile învârtoșate. Însă nici nu se sileau să priceapă cuvintele Sale: “Citiți Scripturile, că acelea despre Mine vorbesc” și: “…dacă ați fi crezut lui Moise ați fi crezut și Mie că acela despre Mine a zis”.

Hristos este Paștile cel nou, Care de pe pământ la cer ne-a trecut pe noi și din moarte la viață. El este Nunta cea cinstită pe Care o așteaptă fecioarele, adică cei curați cu inima, pentru a le deschide ușa. Acelora, Mirele le va deschide și-i va pofti în cămările Sale, pentru că în Casa Tatălui multe locașuri sunt. Hristos este Noul Moise Care a eliberat pe poporul Său din tirania morții și a păcatului, dând slobozenie drepților, martirilor și sfinților.

Nunta din Cana Galileii și Nunta mistică de pe Cruce sunt unite prin Omul-Dumnezeul Iisus Hristos.

23

CE SUNT MIRIDELE ȘI LA CE FOLOSESC ÎN PRACTICA LITURGICĂ?1

În rânduiala liturgică a Bisericii Ortodoxe locul central

este ocupat de Sfânta Liturghie, ea fiind cea mai importantă dintre toate slujbele Bisericii. Ea este formată din trei mari părți: Proscomidia, Liturghia catehumenilor și Liturghia credincioșilor. Proscomidia este prima parte a Sfintei Liturghii, în cadrul căreia sunt aduse darurile de pâine și vin pentru a fi binecuvântate și pregătite de preot pentru Liturghia credincioșilor.

În limba greacă, cuvântul „proscomidie” înseamnă proaducere, aducere spre jertfire. Pâinea folsită este numită prescură sau artos, fiind dospită. Această pâine trebuie să conțină numai făină, drojdie și puțină sare. Artosul respectiv poartă o pecete cu inițialele: IS, HS, NI, KA (Iisus Hristos biruiește). Pecetea (sau Sfântul Agneț - din gr. hó agnos – Mielul lui Dumnezeu) este scoasă de preot cu copia (un fel de cuțitaș) din prescură, odată cu rostirea unor formule liturgice (expresii biblice) și se așează pe sfântul disc, după ce a fost tăiată cruciș, aceasta simbolizând Jertfa de sânge a Mântuitorului. Apoi, preotul toarnă vin și apă în sfântul potir, binecuvântându-l: “Și unul din ostași cu sulița coasta Lui a împuns și îndată a curs sânge și apă” (cf. Ioan 19,34).

În timpul Liturghiei credincioșilor pîinea-pecete și vinul sunt prefăcute (transformate), la invocarea preotului, de către Sfântul Duh (epicleza), în Trupul și Sângele Domnului. Dintr-o a doua prescură se scoate o părticică în formă piramidală, sau de triunghi, și se pune în partea dreaptă a peceții. Aceasta este mirida închinată Maicii Domnului. În partea stângă a peceții se aşează nouă părticele numite miride care sunt scoase din a treia prescură; ele simbolizează cele nouă cete îngereşti. Din a patra şi a cincea prescură se scot miride în formă de triunghi pentru ierarh (episcop), cârmuitori şi 1 În rev. Credința ortodoxă, Martie, Bacău, 2001, p. 17.

24

ctitorii bisericii respective. Acestea se aşează sub pecete. Din aceleaşi prescuri se scot părticele sau miride pentru cei vii şi cei răposaţi, precum şi pentru preotul proscomiditor. Simbolismul este deplin: Biserica deplină este prezentă acum pe sfântul disc.

Toate aceste miride din jurul peceţii închipuiesc cetele sfinţilor aflate în jurul lui Hristos pe scaunul Slavei Sale. El este Mielul care Se junghie pentru păcatele lumii. Miridele ce se scot pentru cei vii reprezintă dorinţa celor pomeniţi de a se împărtăşi de fericirea sfinţilor. Totodată, miridele se scot pentru diverse cereri din partea credincioşilor: înmulţirea binelui şi a iubirii semenilor, depărtarea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, ferirea de primejdii ş.a.

Din nefericire există credincioşi care nu înţeleg rostul miridelor în cadrul Sf. Liturghii şi, prin cereri care nu se potrivesc cu scopul Sf. Liturghii, cer preotului să li se dea „părticele” acasă spre consum. Chiar dacă credincioşii ar solicita aşa ceva, preotul este dator să-i lămurească pe aceia că nu consumarea miridei de cel pomenit este scopul, ci introducerea în sfântul potir a tuturor părticelelor celor pomeniţi, pentru a fi toţi una cu Hristos, pentru că numai comuniunea cu Hristos poate aduce rezolvarea problemelor de orice natură ar fi ele.

Prin miride se caută numai săvârşirea binelui şi nu producerea de rele cuiva, orice ar fi făcut acela. Biserica se roagă pentru îndreptarea păcătoşilor şi nu pentru distrugerea lor (vezi Iezechiil 18,32 s.q.). Dacă cineva este pedepsit de Dumnezeu pentru faptele sale rele, atunci nu părticelele scoase au produs aceasta, ci dreptatea divină. Deci miridele nu se dau acasă credincioşilor, altfel ei sunt lipsiţi de comuniunea cu Hristos, şi, pe lângă faptul că nu li se conferă un ajutor extraordinar, se produce o inovaţie păgubitoare în tipicul Sf. Liturghii. Cel mai indicat este ca respectivii credincioşi să se mărturisească smeriţi, cu umilinţă totală, apoi să se împărtăşească din potir pentru a primi comuniunea cu Hristos şi a fi feriţi de rău.

25

BUCURIA REVEDERII1

La sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie 2001), comuna Lipova a avut marea bucurie de a serba hramul Sfintei Mănăstiri Lipova, sub semnul harismaticei prezențe a Preasfințitului Dr. Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului.

Preasfințitul Ioachim mai fusese la Lipova de două ori: 20 Mai 2000 – sfințirea locului de biserică al M-rii Lipova; 12 August 2000 – vizita pastorală în parohia Buna-Vestire din satul Lipova, comuna Lipova.

Serbarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel a atras la hramul sfintei mănăstiri, alături de Preacuviosul stareț și de obște, enoriași din toate parohiile comunei Lipova și Plopana, dimpreună cu preacucernicii preoți parohi: P.C. Pr. Andrei Foșlea – Plopana, decanul de vârstă; P.C. Pr. Ciprian Cloșcă – Lipova; P.C. Pr. Adrian Merlușcă – Valei Hogei; P.C. Pr. Florin Pătrășcan – Valea Caselor.

Soborul a fost condus de Preacuviosul Arhimandrit Ghenadie Șerban, Exarhul mănăstirilor din Episcopia Romanului, care a rostit un ales cuvânt de învățătură.

La sosirea Preasfințitului Ioachim Băcăuanul, toată suflarea prezentă a intonat cu deosebită bucurie imnul arhieresc: “Pre Stăpânul și Arhiereul...”.

Luând cuvântul, Preasfinția Sa a transmis un mesaj de binecuvântare din partea Preasfințitului Eftimie, Episcopul Romanului.

Cuvântarea Preasfințitului Ioachim a impresionat, în mod deosebit, prin profunzimea gândirii teologice și a trăirii sale duhovnicești, rămânând în inimile și în cugetele tuturor celor prezenți.

1 1 În Ortodoxie și comuniune, Buletin de informare și cultură ortodoxă al comunelor Lipova și Plopana, nr. 3-6, Oct. 2001, p. 4.

26

Pulsând între ideea de românitate și ortodoxie, P.S. Ioachim a zugrăvit misterul persoanei umane, așa cum este ea trăită în creștinismul ortodox românesc.

Firul roșu ce a străbătut înalta rostire, ca un lait-motiv, l-au constituit smerenia și sfințenia, ascultarea și iubirea după modelul Sfintei Treimi. Cităm:

“De aceea este Dumnezeu-Personal: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, nu trei dumnezei, ci un Singur Dumnezeu, pentru ca să se poată manifesta iubirea Lui. Numai persoanele se pot iubi reciproc. Din această iubire se revarsă toată plinătatea bunătății peste făpturile lui Dumnezeu și trebuie să-L iubim și noi în egală măsură, sau fără măsură, pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8)”.

În final, Preacuviosul stareț, ieromonahul Elefterie Păduraru, a mulțumit Preasfințitului Ioachim, Preacuviosului Arhimandrit Ghenadie Șerban, preoților, aleșilor participanți și oaspeți, și nu în ultimul rând, tuturor credincioșilor veniți din toate parohiile celor două comune învecinate, care au participat la hramul Sfintei Mănăstiri “Petru și Pavel”, din comuna Lipova.

Am pornit spre casele noastre mai întăriți și mai uniți, în comuniunea iubirii frățești, cu sentimentul că suntem o turmă și un Păstor.

27

APOFATISMUL ORTODOX ŞI NIHILISMUL MODERN (I)1 Există, din nefericire, în lumea modernă un fals conflict

între raţiune şi credinţă, între ştiinţă şi teologie, fapt ce conduce la o separaţie aproape totală, provenită din motive superficiale şi, mai ales, din ignoranţa religioasă, creându-se sentimentul că aceste două laturi ale existenţei umane sunt din start opuse categoric, ontologic. Se face, astfel, abstracţie de intenţia Creatorului Care a aşezat în om aceste două dimensiuni: cea duhovnicească şi cea raţională, întipărite fiinţial în persoana umană.

Argumentele se pot expune pe baze biblice şi teologice, filosofice şi ştiinţifice. În acest sens, Dumnezeu nu putea să creeze decât o făptură liberă, prin propria voinţă, să emită judecăţi de valoare şi să aleagă prin liberul arbitru. Voinţa umană reliefează actul de iubire creatoare supremă a lui Dumnezeu. Numai o făptură liberă, înzestrată cu „chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu, personală, reprezintă osmoza dintre latura duhovnicească şi cea raţională: omul. Lipsit de raţiune, omul nu putea să fie decât un simplu trup care avea imprimat automat în sine o falsă dimensiune duhovnicească, Dumnezeu „devenea” un „simplu păpuşar”, iar creaţia era o „joacă eşuată”.

Dacă omul era lipsit de dimensiunea duhovnicească, ar fi fost un organism pur şi simplu mental, un „robot” bine înzestrat raţional. In ambele situaţii, acel produs al „creaţiei" devenea incompatibil cu incomensurabilitatea şi negrăita slavă divină, iar Dumnezeu S-ar fi anulat pe Sine, nefiind „capabil” să creeze o făptură raţională şi duhovnicească în acelaşi timp. „Pierdea” atributul, atotputerniciei. Dacă omul nu ar conţine în sine aceste două dimensiuni, ar cădea pradă unui destin implacabil, în care unii s-ar mântui, iar alţii nu. Este de la sine înţeles că, în astfel de condiţii, nu se poţ enunţa nici cele mai mici sensuri morale şi că predestinarea 1 In rev. Credința ortodoxă, Mai, Bacău, 2001, p. 17.

28

aceasta ar zugrăvi un Dumnezeu crud, angrenat în creaţie dintr-un etern „plictis", de fapt un non-dumnezeu.

Însă Dumnezeu a creat lumea îngerilor ca fiinţe spirituale, duhovniceşti şi raţionale, şi umanitatea duhovnicească, raţională şi trupească. El aduce din neexistenţă la existenţă, prin Cuvântul Său tot fiind-ul, devenind „întâiul iconar”. Dumnezeu nu produce lumea ca în simplele şi incontrolabilele emanaţii plotiniene, ci o creează din nesfârşita Sa bunătate, din prea-plinul iubirii de neegalat al Sfintei Treimi. Spiritualitatea şi raţionalitatea puse de Dumnezeu în om sunt asemănarea şi chipul Său, aşezate ca potenţe latente, deschidere a omului spre a deveni, prin conlucrarea cu harul divin, creator şi aducător de roade duhovniceşti, dumnezeu prin har. Acest lucru este posibil doar în orizontul credinţei în Dumnezeu-Creatorul, în Fiul Său jertfit pentru lume (Ioan 17,3) şi în Duhul Sfânt: Treimea de Persoane-Un singur Dumnezeu (I Ioan 5,17).

Neajunsul duhovnicesc al lumii contemporane este

acela că se caută o altfel de relaţie cu Dumnezeu. Ea nu are loc în spaţiul eclesial al credinţei, unde omul să se regăsească pe sine, raportându-se la Dumnezeu şi la semeni. Relaţia este răsturnată: omul vrea să-l „afle" pe Dumnezeu prin raţiunea pură, chiar prin experimente de laborator. Omul „modern" vrea să-şi „creeze" Creatorul.

Desigur că Biserica Ortodoxă, deşi deţine în mod autentic Revelaţia nealterată, nu vrea să afişeze o poziţie de auto-suficienţă, de totalitarism, ci de deschidere către lumea care s-a separat de Dumnezeu făcând exces de raţionalitate. Este nevoie de înnoirea discursului teologic şi creată puntea de legătură între adevărurile biblice şi cele ştiinţifice.

Lumea trebuie conştientizată că suntem toţi datori cu iubire către Dumnezeu, pentru că „El ne-a iubit întâi pe noi" (I Ioan 4,10) şi faţă de toţi semenii.

Deosebirea dintre raţiune şi credinţă există în sensul că fiecare are rolul ei, dar fiecare trebuie să tindă către cealaltă.

29

Scindarea lor produce un „cutremur" ontologic în persoana umană, deviind de la sensul real comun. Raţiunea fără credinţă are un „gust” metalic, ea este rece şi lipsită de orizont Credinţa fără raţiune riscă să cadă în necunoaştere, în bigotism şi pietism, fiind o credinţă care nu-şi cunoaşte obiectul. Ignoranţa produce auto-suficienţă, iar căderea în magie, mistificare, stări delirante, credinţe populare nu este departe. Raţiunea care nu acceptă credinţa merge pe o cale eronată în propria auto-suficienţă. Atunci când se opun reciproc, în mod extremist, raţiunea şi credinţa de fapt se aseamănă şi sunt supuse aceloraşi riscuri. Credinţa este de fapt cunoaştere a tot ce există.

Creştinul adevărat cercetează creaţia lui Dumnezeu, şi pe sine, din dorul de a afla „date” despre Dumnezeu şi pe cale ştiinţifică, neexcluzând Revelaţia. Scopul acestei cercetări trebuie să conducă la Dumnezeu, altfel totul este lipsit de sens. Dumnezeu trebuie descoperit în şi prin creaţia Sa. Tot ce a creat Dumnezeu sunt semne despre El, căi către EL. În acest sens Ortodoxia este catafatică, dar nu se alipeşte de cele materiale, deoarece ele nu spun totul despre Creator, ci tinde la o „apropiere" mai mare, duhovnicească. De aici începe apofatismul şi rolul acestuia nu este uşor, ci poate fi chiar derutant pentru neofiţi. Apofatismul îşi trage seva din Scriptura Vechiului Testament, acolo unde Dumnezeu nu putea fi cunoscut decât prin mijlocire şi niciodată în mod direct, personal, cu excepţia profeţilor, ei fiind aleşi de Dumpezeu.

Apofatismul este, în fapt, ekstaza sufletului căutător de Dumnezeu. O ieşire-din-sine, din trupescul temporal şi „urcarea" în transcendent către Cel cu adevărat divin. Moise trăieşte de mai multe ori o astfel de ekstază, urcarea sa pe munte semnificând apropierea duhovnicească de Dumnezeu, dar nu vede decât „spatele" lui Dumnezeu, fapt extra-ordinar pe care poporul lui Israel îl înţelege şi strigă înfricoşat: „Vorbeşte tu cu noi, dar Dumnezeu să nu grăiască spre noi ca să nu murim.. .”, „Şi a stat tot poporul deoparte, iar Moise

30

s-a apropiat de întunericul unde era Dumnezeu" (leşire 20,19,21; Deuteronom 5,22-27). Dumnezeu este „lumină", deci poate fi cunoscut, însă El „devine întuneric" pe măsură ce omul duhovnicesc-raţional constată neputinţa firii sale de a-L „atinge” pe Dumnezeu. Dumnezeu este „întuneric” prin neputinţa cunoaşterii umane, limitate, dar, Lumină prin Revelaţie şi credinţă.

Sfântul Apostol Pavel trăieşte (Fapte 22,1-21), ca şi Sf. Ap. Petru şi alţi sfinţi Părinţi ai Bisericii de început, ekstaza prin care, în scop divin, i se anulează existenţa păcătoasă, distructivă şi este chemat la viaţa aceluiaşi Dumnezeu al Legii Vechi, însă revelat extraordinar prin întruparea Unsului din Veac – Hristos, de Pogorârea Duhului Sfânt, ca Treime-de-Persoane, şi la apărarea Bisericii lui Hristos „pe care a câştigat-o cu însuşi Scump Sângele Său" (Fapte 20,28).

31

APOFATISMUL ORTODOX ŞI NIHILISMUL MODERN (II)1

Cele mai sistematizate lucrări despre apofatismul Bisericii Creştine apar în veacul al V-lea, sub semnătura lui Dionisie Areopagitul, pe care cercetările ulterioare l-au denumit Pseudo-Areopagitul. Sf. Dionisie descrie în lucrările sale tot suflul ortodox al Bisericii Primare, arătând în „Ierarhia Bisricească“, „Numele divine", „Epistole" şi „Teologia mistică" căile prin care sufletul ajunge la contemplarea lui Dumnezeu: afirmaţia, negaţia și supranegația.

El poate fi cunoscut din cele sensibile, ca Autor al lor, însă aceasta introduce o depărtare şi mai mare, paradoxal, într-o „coincidentia oppositorum", între Creator şi creaţie. Numai prin negaţie sufletul tinde către adevărata cunoaştere divină. Dumnezeu poate fi cunoscut doar prin energiile increate sau lucrările Duhului Sfânt, în sensul că El este cunoscut atât cât vrea El să fie cunoscut.

De altfel, Revelaţia este o descoperire treptată a divi-nului în lume. Însă, în esenţa Sa, Dumnezeu este incognoscibil şi nici chiar prin îndumnezeirea prin har, omul nu-L poate cunoaşte pe deplin pe Dumnezeu în sens eckhartian. „Deus sive natura", afirma Spinoza, iar Eckhart spunea: „Ochiul lui Dumnezeu sunt eu“ - afirmaţii care conduc la panteism, Dumnezeu există în toate, nu în sens substanţial, ci în sens potenţial, prin raţiunile seminale ale Logosului, putere ce animă întreaga creaţie către El, pentru că „toată făptura împreună suspină" (Romani 8,22).

La Sf. Dionisie nu este vorba de panteism, ci de unirea

cu Dumnezeu în chip personal, nu impersonal ca în „mistica" filosofică sau nirvanică. La Plotin are loc o coborâre în sine, o simplificare monadică, impersonală, o entază. Dionisie, ca şi mistica creştină a Răsăritului, purcede către ekstază, ieşirea-din-sine. O depărtare de tot ce este palpabil şi discursiv, totul 1 In rev. Credința ortodoxă, Iunie, Bacău, 2001, p. 17.

32

culminând „in veritas contemplatione" sau marea tăcere. Deşi acuzat de panteism, lui Dionisie nu i se poate

imputa acest lucru. Totuşi, el a suscitat teologia occidentală şi mediile filosofice, fiind larg comentată opera sa de către Thoma d'Aquino, Meister Eckart, Nicolaus Cusanus, Picco della Mirandola, Marsilio Ficino, Thomas de Kempis ş.a., ca să amintim doar de interesul occidental pentru gândirea dionisiană.

Scolastica a dezbătut poate prea pragmatic pe marginea gândirii dionisiene, pierzând esenţa în favoarea formei, astfel că, declanşând Renaşterea, a depărtat centrul de gândire de la Dumnezeu spre om. Omul devine măsura tuturor lucrurilor şi-L izgoneşte pe Dumnezeu din propria-I creaţie. Secularizarea începe să-şi spună cuvântul, iar momentul apariţiei curentelor antieclesiale nu este departe. Iluminismul şi-a pus amprenta iremediabil asupra gândirii occidentale. „Epoca luminilor" este, de fapt, epoca întunericului raţiunii.

Blaise Pascal se ridicase contra unor astfel de atitudini strigând: „Nu este Dumnezeul filosofilor şi al raţiunii. Este Dumnezeul lui Avraam şi Iacov", ca şi odinioară Sf. Ciprian şi mult mai virulentul Lactanţiu. Cu toate acestea se declanşează, prin Nietzsche, teza „morţii lui Dumnezeu". „Dumnezeu a murit", afirmă biruitoare raţiunea-pură. „Nu simţiţi mirosul leşului Său? Noi L-am omorât!"

Trist destin pentru umanitate, o umanitate nihilistă ce nu este de acord cu legea morală divină. Omul vrea să fie autonom, să nu depindă de nimic. Nu există rai şi iad, raiul este pe pământ pentru că aici e totul...

Nihilismul modern este, poate, cea mai coruptă şi radicală formă de respingere a lui Dumnezeu, iar constatarea ce urmează conduce la o dezolare totală: unde este Dumnezeu? De ce ne-a părăsit? Locul Său este gol.

Prin nihilism, Creatorul nu-Şi mai află loc în propria-I creaţie, este izgonit samavolnic; dar şi aceasta ţine de libertatea umană. Această libertate îşi refuză dimensiunea duhovnicească, insuflată de Dumnezeu, şi se rezumă la

33

raţiunea simplă, care devine searbădă prin nerecunoaşterea propriei neputinţe. Dumnezeu nu poate fi „atins" doar prin raţiune.

El nu este un simplu obiect de cercetat, nu poate fi palpat cum ar fi dorit Arghezi în „Psalmii" săi: „Vreau să Te ating şi să Te pipăi şi să urlu... Este!" Tot aşa şi „încastrarea" lui Dumnezeu în formule filosofice ca: Fiinţă Transcendentă, Monadă, Triadă ş.a., amintesc mai curând de ştiinţifico-fantastic, decât de adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu.

Prin nihilism omul Îl uzurpă pe Dumnezeu de la moştenirea (creația) Sa. Omul se instituie „imperator mundi", fiindu-şi sieşi dumnezeu, ca odinioară împăraţii păgâni ai Romei. Nihilismul provine dintr-un egoism demonic. Ne amintim că Lucifer a cedat şi el la această tentaţie: „Dumnezeu sunt eu!“. Aici nu mai este vorba de panteismul scolastic, ci de excluderea lui Dumnezeu pentru a I se lua locul. Nihilismul este rodul raţiunii umane care nu realizează nimicnicia şi micimea proprie. Este o auto-suficienţă ce duce la distrugerea spirituală a umanităţii. şi înscrierea pe coordonate eronate.

Circumscrierea voluntară a umanităţii în vidul divin o plasează în sfera de influenţă a demoniacului, fiind mai uşor de manipulat prin eflorescenţa saţietăţii seculare.

Este o societate bazată prea mult pe relaţii economice şi prea puţin pe rugăciune, după cum afirma Părintele Dumitru Popescu în „Ortodoxie şi contemporaneitate" sau în lucrarea „Hristos-Biserica-Lumea".

Rămânând sub semnul secular, omul nu-şi mai poate discerne propria identitate, limitându-se doar la partea somatică, prin excluderea spiritului și a relației cu Hristos și Biserica Sa.

Apofatismul nu conduce spre ateism, ci la fideism și teism. În schimb, nihilismul produce o gravă golire de spirit ce are grave efecte: scepticismul, ateismul, comunismul și capitalismul – sisteme care doar aparente sunt contrare, scopurile lor fiind identice: manipularea conștiințelor.

34

Apofatismul şi nihilismul sunt categoric opuse. Primul este orientat către Dumnezeu şi veşnicie, vizând mântuirea omului, al doilea este înfipt în „solul" arid al raţiunii pure şi în materie, vizând o „mântuire" terestră, seculară.

Umanitatea suferă în orice parte a lumii din pricina secularizarii şi a nihilismului. Sunt plăgi ale lumii moderne ce poartă alt chip decât în alte timpuri. Sunt lucrări ale diavolului care obţine consimţământul omului, repetându-se tragedia faustiană a lui Goethe. La aceste ispite a rezistat Mântuitorul Iisus Hristos, arătând că omului îi este posibil să se opună diavolului, însă trebuie să se pună sub semnul proniei cereşti. Trei au fost şi sunt aceste ispite: 1) saţietatea trupului; 2) slava acestei lumi; 3) închinarea la diavol. Sunt ispitele la care a cedat şi Adam.

Generalizând și concluzionând, se poate afirma că nihilismul coincide cu neascultarea, cu lipsa de smerenie, atitudine contrară spiritului Evangheliei şi Bisericii.

Nihilismul este dezordine şi anarhie, haos şi război veşnic; apofatismul este ordine şi libertate, smerită ascultare şi pace eternă.

35

RAŢIUNEA ŞI CREDINŢA LA SFÂRŞITUL A DOUĂ MILENII DE CREŞTINISM (I)1

Este cunoscut faptul că fundamentele credinţei creştin

ortodoxe sunt Sfânta Scriptură (Revelaţia) şi Sfânta Tradiţie. În spaţiul credinţei creştin ortodoxe această cale se urmează odată cu Sfânta Taină a Botezului. Credinţa purcede în fie-care suflet prin preluare de la înaintaşi şi abia după câtva timp intervine posibilitatea îndoielilor şi cercetărilor raţionale. În primul sens credinţa este moştenită ca pe un adevăr şi dat care nu poate fi contrazis, ci este întâlnit şi întărit de fiecare, iar raţiunea nu poate decât să confirme această credinţă.

Sfânta Scriptură şi Tradiţia patristică reprezintă patrimoniul credinţei doar cu condiţia de a fi urmate sau înţelese la modul cel mai bun. În conştiinţa bunilor creştini este bine conturată ideea că mântuirea poate fi primită doar prin urmarea sfaturilor şi poruncilor evanghelice şi a Tradiţiei patristice, nu prin disecarea strict raţională a acestora.

Biblia trebuie cercetată doar cu duhul credinţei şi al dorinţei aflării adevărului de credinţă şi pe cale raţională, aspect care întregeşte credinţa.2 Din Biblie nu se pot afla decât adevăruri strict necesare mântuirii. De aceea mulţi dintre cei care au căutat în Scripturi adevăruri strict ştiinţifice au dovedit mai degrabă impietate şi necredinţă. „Biblia nu este un tratat de ştiinţe naturale, de astronomie sau geofizică nici de istorie sau filosofie, [...], nu are rost să ne aşteptăm să ne dea cunoştinţe din aceste domenii”.3

Problemele de ordin ştiinţific menţionate în Biblie sunt indirecte şi incidentale; ele sunt menţionate numai în sensul accesului la ideile religioase. Scriptura dă relaţii despre 1 In rev. Credința ortodoxă, August, 2001, Bacău, p. 11. 2 Serghei Bulgakov, Lumina neînserată. Reflecţii şi contemplaţii metafizice, trad. de Elena Drăguşin, Ed. Anastasia, București, 1999, p. 116. 3 Pr. Iova Firca, Cosmogonia biblică şi teoriile ştiinţifice, Ed. Anastasia, București, 1998, p. 36.

36

crearea existenţei spirituale şi materiale, dar nu examinează migălos felul şi formele materiei, nici chiar legile naturii.

Fericitul Augustin observa: „Noi nu citim în Evanghelii că Domnul ar fi zis: Iată, vă voi trimite pe Sfântul Duh, Care să vă înveţe despre mersul Soarelui şi al Lunii; trebuie să fim creştini, nu astronomi”.1 Deci, „Biblia este cartea sufletului, prin excelenţă, care dezleagă marile probleme: de unde venim şi unde mergem; povăţuitor care ne învaţă cum să trăim pentru a avea viaţă veşnică, e Cartea Vieţii”.2

Scripturile nu descriu amănunţit cum s-a realizat creaţia, pentru că la Dumnezeu nu există modalitate sau posibilitate sau „cum”, în sensul omenesc. Dumnezeu are atributul de Creator al cerului şi pământului (materiei); El le aduce la existenţă din non-existenţă prin puterea Cuvântului Său.

Scripturile nu puteau conţine informaţii strict ştiinţifice care să le transforme în vreun fel de tratat de specialitate deoarece acestea trebuiau să fie înţelese şi de cei simpli şi de cei mai înţelepţi. Scriptura nu se putea adresa unei caste, ci întregii umanităţi. Tainele ştiinţei sunt rezervate iniţiaţilor, pe când credinţa este accesibilă tuturor deopotrivă.

Dumnezeu nu descoperă în Scripturi ştiinţa, ci credinţa; raţiunea o împropriază umanităţii ca dor al intelectului de a ajunge prin propriile forţe la cunoaşterea şi la stăpânirea puterilor firii: „în sudoarea frunţii tale vei mânca pâinea ta“ (Facerea 3,19). Dacă Creatorul îl aşezase pe Adam în Rai, nu înseamnă că-i dăduse şi cunoaşterea a toate, ci trebuia să tindă spre desăvârşire şi la asemănarea cu Dumnezeu.

Dumnezeu nu a voit să descopere umanităţii tainele creaţiei - în mod ştiinţific - deoarece rolul omului ca raţiune şi putere creatoare ar fi fost nul. Omul ar fi fost destinat unui arbitrariu în care persoana sa nu ar fi contat deloc, fiind de fapt o non-persoană. Persoana şi personalitatea sunt

1 Ibidem, p. 37. 2 Ibidem.

37

atributele esenţiale ale fiinţei umane. Persoana înseamnă voinţă, afirmare şi putere de raţionare.

Dacă omul ar fi primit informaţiile în mod ultim, absolut, atunci care ar mai fi fost posibilitatea sa de afirmare ca persoană? „Supuneţi pământul" (Facerea 1,28), „Căutaţi şi veţi afla“ (Matei 7,7), reprezintă tocmai această deschidere aşezată în om de către Ziditor spre cercetarea existenţei, cu scopul de a-L descoperi pe Dumnezeu pornind de la cele văzute.

Observăm, deci, că în Sfânta Scriptură „adevărul stă sub expresie, după cum în ştiinţă adevărul stă sub formulă”.1 Insă Biblia - adevăr relevat - este veşnică, pe când adevărul ştiinţific este schimbabil (după epoci şi descoperiri tehnice), relativ. Adevărul biblic este absolut; adevărul ştiinţific - chiar demonstrat - devine la un timp şubred, ipotetic. Claude Bernard afirma: „Teoriile şi adevărurile ştiinţifice nefiind adevărul nestrămutat, trebuie să fii întotdeauna gata să le părăseşti, să le modifici, de îndată ce ele nu mai reprezintă adevăruri”.2 Principii matematice sigure altădată, azi sunt contestate de savanţi.

Mărturie stă cartea lui Henri Poincaré „Ştiinţă şi ipoteză", care furnizează multe probe.3 „Marile principii de care ştiinţa de ieri era atât de mândră, azi nu mai au nici un prestigiu..., iar ştiinţa a intrat într-o fază de anarhie, faţă de care părea totdeauna imună”.4

Trebuie spus că Ortodoxia nu este încastrată într-un fel de superioritate absolută, ea este conştientă de valoarea ştiinţei, de foloasele aduse umanităţii, însă ştiinţa nu trebuie să se separe de credinţă, ci să fie manifestare a credinţei, dor după Dumnezeu Cel Viu. Ştiinţa separată de credinţă trebuie privită 1 Ibidem, p. 40 2 Ibidem, p. 65 3 H. Poincare, Ştiinţă şi ipoteză, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, trad. de C-tin Popescu-Ulmu, prefața și postfața de Octav Onicescu, București, 1986. 4 Pr. Iova Firca, op. cit., p. 86.

38

ca neavând acelaşi fundament solid ca al credinţei, lipsindu-se voluntar de Revelaţie. Ştiinţa se află astăzi, ca şi în trecut, dar şi în viitor în faţa unor provocări adresate continuu de necunoscut,1 deoarece ştiinţa este deductivă sau demonstrativă, iar credinţa este postulativă.2

Contează ca ştiinţa să conveargă în credinţa că existenţa fiinţială psiho-somatică (omul), cea animală, vegetală şi minerală sunt rodul „mâinilor“ lui Dumnezeu.

1 Nikolai Berdiaev, Sensul creaţiei, Ed. Humanitas, București, 1992, pp. 124-125. 2 Paul Evdokimov, Ortodoxia, Ed. I.M.B. al B.O.R., București, 1996, p. 19.

39

RAŢIUNEA ŞI CREDINŢA LA SFÂRŞITUL A DOUĂ MILENII DE CREŞTINISM (II)1

1. Savanţi teişti

Ştiinţa trebuie să combată prin dovezi ştiinţifice teoria hazardului şi a evoluţionismului. Aceste teorii au fost combătute de altfel de iluştri savanţi, pe baze experimentale ştiinţifice. Deşi sunt ademenitoare, teoria hazardului şi evoluţionismului lui Ch. Darwin, au fost demonstrate ca false şi de savanţi români, cum este cazul doctorului Nicolae C. Paulescu şi al altora. N. Paulescu arată limpede,2 în corelaţie cu alţi savanţi teişti, că omul este creaţie unică, irepetabilă.

Natura umană a fost creată o singură dată, definitiv la stadiul maxim de dezvoltare biologică. Doctorul Paulescu acceptă că omul, ca specie, reprezintă „totalitatea indivizilor care au moştenit de la părinţii lor - posedându-le şi transmiţându-le descendenţilor - un anumit număr de caractere morfologice, fiziologice şi psihologice, numite caractere specifice”.3

În acest cadru natura umană se dezvoltă prin codurile genetice obţinute de la Creator, dar şi prin antrenarea facultăţilor personale. Profesorul Paulescu îl combate pe Darwin eliminând ipoteza transformării speciilor pentru simplul fapt că nu este demonstrabilă: „Când Darwin a emis ipoteza transformării speciilor, ar fi trebuit să aducă proba, prezentând fapte bine stabilite. Or, Darwin nu aduce nici un fapt care să demonstreze, în mod incontestabil, transformarea unei specii actuale într-o altă specie actuală”.4 De la începutul creaţiei şi până astăzi speciile „nu au suferit nici o modificare ce depăşeşte limitele speciei”.5 De fapt, prin 1 In revista Credința ortodoxă, Septembrie, Bacău, 2001, p. 10. 2 Nicolae C. Paulescu, Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1999. 3 Ibidem, p. 172. 4 Ibidem, p. 173. 5 Ibidem.

40

aceste teorii Darwin urmărea să demonstreze că omul este rezultatul hazardului, al amestecului accidental de substanţe, evoluat din monocelule, până la stadiul de animalitate. Dacă omul nu este creat, concluzia este simplă: nu există Creatorul.

Mari oameni de ştiinţă, membri ai unor vestite Academii sunt evocați cu argumente şi declaraţii - după o viaţă de studiu - de profesorul Paulescu în demonstrarea şi întărirea afirmaţiilor sale: Copemic, Kepler, Galilei, Descartes, Bacon, Pascal, Leibnitz, Newton, Laplace, Euler, Berzelius, Faraday, W. Thomson, Lapparent, CIaude Bernard, Pasteur, M. Latreille (fondatorul entomologiei, afirma în Cours d’Entomologie, Paris, 1831, p. 266: „...cugetarea mea se ridică la un religios respect către acea Raţiune eternă care, dând viaţă atâtor fiinţe diverse, a voit să perpetueze generaţiile”;1 Etienne Geofroy Saint-Hilare (celebru naturalist, membru al Academiei de Ştiinţe), în Psihologie anatomique, Paris, 1822, II, p. 499: „Am ajuns la această limită, fizicianul dispare; omul religios singur rămâne, pentru a împărtăşi entuziasmul sfântului Profet şi pentru a striga. împreună cu dânsul: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”;2 Isidore Geofroy Saint Hilaire (membru al Academiei de Ştiinţe), în Histoire naturelle des regnes organises, Ed. Masson, Paris, 1850-1860, II, p. 252: „Cu cât se descoperă mai multe asemănări organice între om şi animale, cu atât se pune în evidenţă diversitatea comorilor pe care Creatorul le-a pus în noi...“; Jurién de la Graviére (preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Paris), în C.R. Acad. Des Sciences, şedinţa din 27 decembrie, p. 1293: „Botanica este o ştiinţă care, cu umilinţă se mulţumeşte să-L admire pe Creator în operele Sale”; W. Thompson (lord de Kelvin, mare fizician, descoperitorul celor două principii ale termodinamicii) afirma: „În jurul nostru avem o mulţime de dovezi evidente

1 apud Ibidem, p. 122. 2 Ibidem.

41

despre o acţiune inteligentă, despre un plan binevoitor; şi dacă vreodată îndoieli metafizice ce ne depărtează pentru câtva timp de ele, aceste idei revin cu o forţă irezistibilă. Ele ne arată natura supusă unei voinţe libere. Ele ne arată că toate lucrurile vii depind de un Creator şi Stăpân etern".1

Concluzii: Purificatio rationis

O parte însemnaţă a ştiinţei de azi se pune, prin descoperirile sale, în slujirea credinţei demonstrând că existenţa Universului nu este accidentală, ci produsă de o Raţiune superioară, indescriptibilă. «Cercetătorii de la Princeton şi Pasadena, ca şi din alte centre din lume studiază această raţionalitate din cosmos, pe care Sfântul Atanasie cel Mare o numea „panarmonios cosmou syntaxis“, ajungând să afirme că ştiinţa îi aduce la credinţa într-o Inteligenţă Organizatoare a lumii.2 Există în afara universului o Cauză a armoniei cauzelor, o inteligenţă separatoare, distinctă de acest Univers”.3

Această Cauză Unică este Dumnezeu relevat umanităţii prin creaţie, prin Întru(chi)parea Logosului, Care prin Sine re-crează natura umană restabilind „chipul nemuritor” al lui Dumnezeu din natura umană alterată de eşecul adamic, prin Pogorârea Sfântului Duh, Dumnezeu-Sfinţitorul şi Proniatorul creaţiei împreună cu Tatăl şi cu Fiul, Treimea-Cea-deofiinţă-şi-de-viaţă-făcătoare, Un Singur Dumnezeu (loan 17,3,21).

Pentru adevăratul gânditor creştin nu există o sciziune ireparabilă între credinţă şi raţiune; în acest sens el nu şi le va reprezenta niciodată ca fiind antagonice. Este adevărat că ele nu trebuie confundate sau că credinţa ar fi o formă a ştiinţei. 1 Apud Lord Salisbury, în: Limites actuelles de notre science, discurs rostit la Oxford, la 8 august 1894, British Association, trad. fr. M. de Fonvielle, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1895. 2 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos-Biserică-Societate, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 53. 3 Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, trad. de Grişka Bogdanov și Igor Bogdanov, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 150.

42

În rezolvarea acestei probleme trebuie pornit de la faptul că acolo unde încetează puterea raţiunii, începe cadrul nelimitat al credinţei.

Adevărul şi cunoaşterea naturală nu sunt contrare acestui sens; teologia nu poate fi indiferentă la rezultatele ştiinţelor naturale sau abstracte, atâta vreme cât ele văd în natură opera lui Dumnezeu.

Purificarea raţiunii autonome nu se poate realiza decât în Biserică, aici fiind spaţiul de sfinţenie şi de împreună-lucrare, un sinergism teandric ce conduce la mântuire sau la îndumnezeirea omului. Mintea nu trebuie pusă înaintea inimii, căci în creştinism primează nu judecata exclusivă, ci com-pasiunea sau a fi alături de celălalt şi de întreaga creaţie (Romani 8,22) a lui Dumnezeu, în efortul comun de mântuire. Creaţia este firul ce conduce omul duhovnicesc şi raţional spre Dumnezeu, dacă este continuu călăuzit de credinţă. Credinţa nu trebuie să fie declarativă, ci mai ales mărturisită prin fapte bune cum ar fi şi grija față de creaţia lui Dumnezeu care ne-a fost încredinţată pentru a o folosi euharistic, nu samavolnic şi despotic.

Ştiinţa ancorată în egocentrism şi antropocentrism produce autosuficienţa distructivă ce se şi vede prin efectele utilizării negative a descoperirilor ştiinţifice: poluarea excesivă, conflictele armate, îmbogăţirea exacerbată a unora în detrimentul altora.

Roadele ştiinţei trebuie folosite cu prudenţă, nu în scopul manipulării universului, ci al descoperirii tainelor ascunse în el de Dumnezeu. Savantul care realizează acest act sublim transformă munca sa ştiinţifică în rugăciune, iar cosmosul devine o MARE BISERICĂ în care raţiunea şi credinţa strigă împreună: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!. ..“ (Psalmul 103,25).

43

BINELE ȘI RĂUL SAU DESPRE VIRTUTE ȘI PĂCAT1

Binele şi răul Dorinţa şi lupta pentru desăvârşire spirituală a creştinului

autentic este subliniată de o dramatică tensiune dintre bine şi rău, dintre virtute şi păcat. Sfântul Apostol Pavel reliefa din plin aceasta: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” (Romani 7,19).

Binele este pus automat, de unii, într-o eternă opoziţie cu răul, iar virtutea cu păcatul. Sfântul Dionisie Areopagitul arată că răul în sine nu are existenţă decât în clipa în care este săvârşit. În fapt răul îşi are izvorul în bine, dar el este rău prin dorinţa spre rău. Dacă s-ar întoarce spre bine şi ar năzui spre acesta fiinţial atunci el ar deveni bine.

Binele este izvorul întregii existenţe. Răul purcede din bine ca bine, dar deviindu-şi traiectoria de la scopul iniţial imprimat de bine el devine rău printr-o falsă interpretare a binelui. Răul doreşte şi năzuieşte şi el spre ceva care-l atrage, dar este o viziune ireală, haotică, monstruoasă, a binelui. Binele apare astfel deformat şi invers scopului originar. Dar răul, fiind înşelat de aparenţe, iubeşte răul devenind felul lui de a fi ca bine: fals, echivoc şi univoc. Iubirea răului pentru rău devine natura lui, şi iubind această natură crede că voieşte ceva bun pentru sine.

Nu trebuie uitat că răul a fost săvârşit de libertatea personală, nu de Bine, căci de ar fi aşa răul ar fi binele suprem şi invers, contradicţie totală de termeni şi de sensuri. Dacă binele ar fi răul atunci ar purcede la o desfiinţare proprie instantanee. Dar răul purcede spre rău din bine, nu ca şi cum binele ar cauza răul, ci din voinţa persoanelor. Dorinţa răului este să se perpetueze veşnic, dar el nu este veşnic ca binele. Deci voinţa liberă a omului și a îngerilor căzuți este cauza producerii răului.

1 In rev. Cronica Romanului, August, Anul II, Nr. 8, Serie nouă, Roman, 2002, p. 7.

44

Greşita folosire a voinţei conduce la denaturarea binelui iniţial, fapt ce nu aduce atingerea principiului Binelui. Binele şi răul nu co-există în opoziţie, doar binele este etern.

Binele este existenţa absolută numai prin sine şi el conferă oricărei existenţe, sau fiind, calitatea de a fi. În afara binelui, ceea ce se rupe de bine, cum este cazul răului, este in-existenţă, devine non-existent.

În Marea cuvântare catehetică Sfântul Grigorie, episcopul Nyssei, spunea:

„Intr-adevăr, deosebirea dintre virtute şi rău nu este privită ca şi cum acestea ar fi două lucruri deosebite după ipostaza (fiinţa - n.n.) lor, ci răul se deosebeşte de virtute în chipul în care ceea ce nu există se deosebeşte de ceea ce există; şi nu se poate spune, că după ipostază ceea ce nu există se deosebeşte de ceea ce există, ci noi spunem că existenţa se deosebeşte prin existenţă de neexistenţă: în acelaşi fel răul este potrivnic ideii de virtute, nu în înţelesul că răul există în sine însuşi, ci fiind conceput din pricina lipsei manifestării mai bune; şi, după cum spunem că vederea se deosebeşte de orbire, nu în înţelesul că orbirea există în sine însuşi, în natură, ci în înţelesul că este lipsa stării de mai înainte (a vederii n.n.); - tot aşa spunem că şi răul se vede în lipsa binelui, ca un fel de umbră care cade odată cu retragerea razei de lumină”

Virtutea şi păcatul În concepţia creştină binele reprezintă urmarea voii lui

Dumnezeu, a poruncilor şi sfaturilor evanghelice, iar răul este nerespectarea acestora sau a săvârşi tot ce este contrar lor. Binele înseamnă tot ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu; înseamnă a vieţui îngereşte în trup, asemenea sfinţilor. Contrariul conduce la călcarea legii morale şi a preceptelor evanghelice. Răul înseamnă dezbinare, ură, haos; iubirea este opusul: ordine, armonie, înţelegere şi dragoste.

45

Binele este culmea virtuţilor şi scopul acestora în asemănarea omului pe cât de mult cu putinţă cu Dumnezeu al cărui chip şi asemănare este. Chemarea evanghelică „fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48) este adresată întregii umanităţi, cu simţ de discernere: „Iată ţi-am am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul. Alege viaţa ca să trăieşti” (Deuteronom 30,19). Virtutea este o identificare continuă binele şi o contopire hristico-mistică cu creaţia în spaţiul liturgic al Bisericii lui Hristos. în fapt, această libertate conferită de Bine reprezintă ţinta ca manifestare deplină a persoanei libere să decidă, să aleagă.

Virtutea este dirijare a voinţei libere către Hristos; o orientare către etern, către Treimea-de-Persoane. Or, această dirijare există, nu pentru a îngrădi libertatea de manifestare, ci pentru a sprijini voinţa umană în efortul ei ascetico-mistic. Desigur, există diverse dimensiuni de conştiinţă, de efort spiritual şi praxis. Această este farmecul şi taina persoanei umane, care poate deveni adeseori imprevizibilă chiar pentru sine însăşi, într-un salt de la agonie la extaz şi de la ridicol la sublim. Act ce derivă din instabilitate emoţională ca rezultat, la rândul lui, al lipsei echilibrului şi constanţei ascetice.

Este vorba de reala slujire a lui Dumnezeu. O slujire asumată care face din viaţă şi din creaţia lui Dumnezeu o rampă de lansare către veşnicie. „Acela este cel ce Mă iubeşte: Cel Care face voia Mea” spune Hristos. Deja aici pare că libertate enunţată dispare; şi într-adevăr aşa şi este, însă se face loc unei robii întru libertatea lui Hristos, „iar adevărul vă va face liberi” pentru că El, Iisus Hristos, OM şi DUMNEZEU, este „Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Făcând afirmaţii cum ar fi „robia libertăţii” sau „libertatea robiei” s-ar putea crede într-o ambiguitate a condiţiei de creştin, însă oscilarea intervine în cazul neofiţilor şi al celor nesiguri duhovniceşte. Dacă nu este pus continuu Hristos ca piatră în capul unghiului întreg eşafodajul dispare şi rămâne o

46

imensă dezamăgire, ca rezultat al lucrării maleficului şi păcatului în lume.

Atunci este necesară o revizuire şi o întărire, o reîncepere a lucrării, o re-urcare a Golgotei personale, prin virtute şi asceză. Omul este pe parcursul vieţii o oscilare purtând diverse grade de încărcătură conferite de motivaţii, scopuri, de la credinţă la necredinţă şi invers, de la bine spre rău şi de la virtute la păcat şi invers. Planurile sunt inversate mereu, însă nu doar în cei slabi în credinţă, ci şi în cei puternici şi tari în credinţă.

Strigarea paulină „eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi” trebuie să fie glasul, nu al disperării, ci al conştientizării propriei păcătoşenii, al gravităţii; semn de întrebare crucial, definitoriu pentru omul nou renăscut prin botezul pocăinţei şi al regretului după timpul irosit.

Poate Judecata Universală va fi o judecată purtând pecetea unei singure întrebări: „Ce ai făcut cu timpul tău?". Tatăl a dat toată judecata Fiului, însă El nu ne va judeca după norme imposibil de atins, ci după preceptele Sfintei Evanghelii, care se rezumă la com-pasiune. „Milă voiesc, iar nu jertfa”. Ne va judeca cu iubire şi cu dreptate şi va ierta celor ce s-au căit. El va judeca cu iubire pentru că este IUBIRE (I Ioan 4,8); şi ne va judeca întru dreptate, pentru că este DREPTATE. Dumnezeu judecă întru dreptate, pentru că iubirea înseamnă dreptate şi dreptatea i ubi re . E le sun t un i te s i nergi c , nedistorsionat, pentru că altfel iubirea Iară dreptate ar fi oarbă, iar dreptatea fără iubire ar fi la fel de oarbă.

Dreptatea şi iubirea se conjugă armonios într-o singură fiinţă, iar condiţia şi graniţa dintre malefic şi angelic este pocăinţa.

47

ASUMAREA DEMNITĂŢII PROFETICE A MÂNTUITORULUI I I SUS HRISTOS

ÎN VIAȚA SPIRITUALĂ CREŞTINĂ1 Mântuitorul Iisus Hristos a reunit, în viaţa Sa

pământească, la modul absolut cele trei demnităţi: împărătească, arhierească şi profetică sau învăţătorească. El este Împărat atât pe linia genealogiei Sale umane, cât şi ca Logos. Ca Om descinde din spiţa împăratului David, iar ca Logos Se naşte din Tatăl, din veci.

În Persoana lui Hristos cele trei demnităţi nu pot fi separate. Ele se îmbină armonios ca un tot sinergic, însă sunt diferenţiate prin funcţiunile specifice fiecăreia. Cei trei Magi, ei înşişi profeţi-văzători în stele, care vin la ieslea din Betleem, îi aduc aur - semnificând strălucirea eternei sale demnităţi de împărat, smirnă - ca unui veşnic Arhiereu şi tămâie - ca unei Jertfe Unice, soteriologice.

D e m n i t a t e a profetică a Mântuitorului este reliefată din plin de Sfânta Evanghelie, însă Hristos nu este tipul profetului vechi-testamentar. El nu primeşte revelator vreun mesaj divin, ci este însuşi Dumnezeu Care Se întrupează, nu doar pentru a aduce lumii un simplu mesaj, ci, pentru a Se jertfi pentru lumea Sa. Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu în multe rânduri a vorbit prin intermediari, prin prooroci, prin întruparea Logosului, El însuşi, Personal, Se adresează omului.

Mesajul divin transmis profeţilor, şi prin ei lumii, introducea totuşi o distanţă între Dumnezeu şi om, pe care Israel o resimţea şi o primea în sens apofatic, dar şi ca pe o lipsă de vrednicie. În Hristos, misiunea profetică primeşte o nouă dimensiune. De fapt este redimensionată în calitatea ei de purtătoare de mesaj, la care se adaugă prezenţa intimă şi personală a lui Dumnezeu în mijlocul creaţiei. Hristos însă nu

1 In rev. Cronica Romanului, Februarie, An III, nr. 2, Roman, 2003, pp. 8-9.

48

vorbeşte din auzite, ci transmite personal mesajul Tatălui, mesaj care este şi al Logosului şi al Duhului Sfânt: Sfânta Evanghelie.

În timpul activităţii Sale publice Iisus Hristos arată de multe ori prin cuvinte, pilde, gradul maxim la care omul este chemat de Dumnezeu. El vesteşte ucenicilor Săi Patimile, Moartea, Învierea şi Înălţarea Sa; prezice Ierusalimului căderea lui etc. Dar nu foloseşte în limbaj acelaşi timp viitor istoric utilizat de profeţii Vechiului Testament care, la aceştia, nu era intuiţie sau prevedere pur personală, individuală, peste secole -, ci era revelaţie dumnezeiască. „Fost-a glasul Domnului către mine“, „aşa grăieşte Domnul”, profeţiile, sunt expresii ale proorocilor care indică un timp viitor pe care-l percep prin voia divină.

Hristos este Însuşi Dumnezeu, iar ceea ce spune nu spune şi nu ia dintr-ale altuia, ci ia din ale Sale. El este contemporan cu t r e c u t u l , prezentul şi viitorul istoric, pentru că etern fiind este deasupra istoriei. El nu este temporal, dar nici pur me t a f i z i c . Dumnezeu este atempora l . De a c e e a c â n d vesteşte distrugerea Ierusalimului nu vorbeşte la viitor, ci la p r e ze n t : „ I ată, vi se lasă casa voastră pustie”. Acel timp este deja prezent fără să fie încă prezent pentru om. Căderea Ierusalimului este de faţă. Şi Iisus vede aceasta în timp ce nimeni nici n-o bănuieşte. Acesta este atributul omniprezenţei lui Dumnezeu în istorie. Or, istoria fiind timp, creaţie a lui Dumnezeu, are început, mijloc şi sfârşit. Ceea ce se naşte moare, iar ceea ce începe trebuie să se sfârşească. Aceasta este legea Universului creat, lege aşezată intrinsec de Dumnezeu.

Demnitatea de profet şi învăţător lui Iisus, concomitent, reiese din cuvintele evanghelistului care nota atitudinea celor prezenţi: „Omul Acesta vorbeşte ca unul ce are putere, iar nu ca învăţaţii lor”. Cuvântul lui Iisus era şi faptă în acelaşi timp. La El, cuvintele erau transpuse în fapt, în acţiune, în dinamism pastoral-mântuitor.

49

Asumarea istoriei creştine în cuvânt şi în faptă. Revelaţie şi misiune.

Creştinul este autentic doar dacă prin cuvintele şi faptele sale nu-şi contrazice condiţia şi calitatea de creştin, ci devine vehicul-purtător al luminii cuvintelor şi faptelor bune. Acest creştin, mlădiţă hristică, este fiinţă eclesială. Om care transpune în act aspiraţiile sale dohovniceşti.

Cuvântul înseamnă viaţă raţională, noetică, spirituală şi duhovnicească, personală în acelaşi timp. Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, Care a dinamizat întreaga creaţie şi Care a făgăduit omului Adam răscumpărarea, Se face, la plinirea vremii (Galateni 6,4), trup (Ioan 1,14). Deci Cuvântul Se întrupează în fapt, devine acţiune. Însă El vine la fiinţa materială din existenţă, nu de undeva de la porţile ne-fiinţei. El nu aşteapta impersonal-latent în profunzimile abisale ale ne-fiinţei sau non-fiinţei, ci este Izvorul existenţei spirituale şi materiale. El este Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Logosul, prin întrupare, nu Se recreează pe Sine etern sau temporal, ci prin ipostatică unire cu natura umană, El o recreează pe aceasta aşezând-o în făgaşul realei finalităţi ontologice şi eshatologice. Adică o purifică de păcatul adamic, de grosieritatea opacă şi obtuză a concupiscenţei. Iisus dezbracă firea omenească de tunicile care o inundau într-o păcătoasă şi ireversibilă mundaneitate. Prin Întrupare, firea omenească revine la statutul ontologic primordial şi are privilegiul şi onoarea de a se uni perihoretic, defintiv, într-o singură persoană, cu Ipostasul Logosului.

Nu creându-se ipostasuri distincte: un Hristos uman şi un Hristos divin, care deşi uniţi sunt separaţi. Este o unire ipostatică totală, unică şi definitivă. Hristos nu îmbracă un simplu trup la modul simplist, exteriorist, ci se confundă cu acel trup în mod ipostatic. Deşi nu este o contopire a firii divine cu cea umană, cu Persoana Logosului, trupul asumat de Hristos este îndumnezeit de la întruparea din Fecioara Maria. De aceea, Hristos este Om şi Dumnezeu totodată, purtând la maximă intensitate ambele firi, dumnezeiască şi

50

omenească, cu specificul fiecăreia. Fiind două firi într-un singur Ipostas, sau un Ipostas în două firi, Iisus îşi manifestă dumnezeirea prin minuni, iar omenitatea prin afecte, afară de păcat. Afectele voliţionale şi energetice din Persoana Sa sunt continuu bipolare, însă unite inseparabil, osmotic, chenotic şi perihoretic, neîmpărţite şi neamestecate.

La acest deziderat eshatologic şi soteriologic este chemat şi aşteptat creştinul ca fiinţă spirituală. Cuvântul creştinului autentic trebuie să fie o continuă mărturie şi mărturisire a lui Hristos în contextul unei istorii ce alunecă spre desacralizare şi descreştinare. Creştinul devotat misiunii sale hristice trebuie să fie mărturie vie a prezenţei împărăţiei lui Dumnezeu în faţa unei lumi care abdică de la finalitatea sa fiinţială orientată spre veşnicie. Numai astfel creştinul ştie că viaţa lui nu este o sumă de evenimente pur fiziologice sau fizico-istorice. Ele trebuie să tindă simptotic, nu asimptotic, toată viaţa la unirea cu Dumnezeu prin cuvânt. Acest cuvânt este vestirea Evangheliei, cuvânt şi rugăciune totodată. Dar acest cuvânt trebuie asumat deplin pentru a transfigura omul vechi în omul nou „după Chipul Ziditorului” său, ştiind că omul cel nou nu mai moare, ci viază lui Dumnezeu.

Cuvântul este prin definiţie ziditor de lucruri bune, căci dacă nu este folosit spre a zidi, atunci dărâmă, negativizează şi demon i zează , des f i i n ţează ; ş i , peiorativizat fiind, el poartă, latent, cu sine, două feţe, ca un dublu-tăiş. Aceasta conduce la o deformare a fiinţei cuvântului, la o mutilare şi la o desfigurare monstruoasă. Prin cuvânt omul poate zidi şi dărâma, poate crea şi distruge. însă vocaţia originară a cuvântului, ca esenţă a limbajului, este de a crea sau de a continua creaţia. Cuvântul dacă nu creează este steril şi inert, mort.

De aceea cuvântul nu este decât sufletul acţiunii, căci orice cuvânt omenesc dacă rămâne singur şi nu se întrupează în faptă este inutil. Un vorbitor oricât de frumos ar vorbi, nu poate convinge decât prin faptă. Atunci cuvântul lui este autentificat şi edificat acţional.

51

COMUNIUNE, COMUNICARE ȘI CUMINECARE1 Creştinul ardent în calea sa spre mântuire, ştie că nu se

poate mântui altfel decât în comuniune cu ceilalţi semeni. Ecclesia însăşi este comuniunea celor care-L mărturisesc pe Hristos înviat şi înălţat, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Modelul intercomuniunii este paradigma Treimică. Dragostea eternă dintre Persoanele Sfintei Treimi este izvorul comuniunii reale. Iar comuniunea este comunicare. O comunicare a aspiraţiilor celuilat în acelaşi plan de acţiune sinergică.

Comuniunea este antonimul individualizării, al monergismului, exacerbare a egoismului şi o iluzorie autodeificare concomitentă. Izolarea fizică (ca efect al repugnării, ori ca în ascetismul greşit înţeles), sau noetică a unui eu este o psihozare, o alterare a normalului şi a umanului creat iniţial bipolar. Această cale conduce ireversibil către alienare, pervertire şi corupere a ţintei finale.

Comuniunea desăvârşită pentru timpul istoriei nu poate fi aflată decât în Biserica lui Hristos şi prin Sfintele Taine, vehicule ale harului Sfântului Duh. Porţi spre eternitatea lui Dumnezeu. Prin Botez, omul afectat existenţial de păcatul adamic. este restabilit şi pus în legătură cu Dumnezeu şi devine frate cu Iisus Hristos. De aceea Botezul şi urmarea sa imediată, renaşterea la o nouă viaţă, duhovnicească, este chipul întrupării Domnului. Acolo, în întrupare, El lua toată firea noastră pentru a o îndumnezei; iar noi prin Botez facem acelaşi lucru, însă epectatic.

Este aici vorba de o identitate corespondenţională, teandrică, sinergic-epectatică.

Botezul ne face hristofori şi pnevmatofori. Suflarea noastră este acum suflarea lui Hristos. Mirungerea conferă activarea darurilor prin Botez.

1 In rev. Cronica Romanului, Aprilie, An III, nr. 4, Serie nouă, Roman, 2003, p. 7.

52

Mirungerea este o reîntronizare a firii umane peste creaţie, creaţie ce se transfigurează odată cu noi prin Taine; căci apei şi untdelemnului, folosite ca materii sfințitoare, le sunt prefăcute energiile pur naturale, fiind activate ca depozitare şi transmiţătoare ale harului Sfântului Duh. Omul botezat este uns din nou Rege al creaţiei. De aceea Botezul este unit cu Mirungerea, dar şi cu Euharistia. Căci abia prin Euharistie omul urcă pe treapta a treia şi ultima a consacrării liturgice, pentru că în Potir rezidă finalitatea euharistică. Este consacrarea creştinului autentic, pnevmatizat.

Botezul ne face fraţi cu Iisus Hristos şi fii ai lui Dumnezeu, iar Euharistia ne face con-sanguini şi con-corporali cu Hristos. Această unire a creştinului, prin Euharistie, cu Dumnezeu este o pregustare reală din viaţa împreună cu Dumnezeu. Este o anticipare a îndumnezeirii omului. Prin împărtăşanie Hristos devine una cu noi toţi depotrivă. Potirul euharistic este comuniunea deplină pentru că Hristos Se împarte tuturor celor care-L doresc şi cu toate acestea nu Se desparte. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nu este un ritual pur-şi-simplu, ci este o transcendere a istoriei. Euharistia nu este doar anamnetică, dar mai ales este o rupere a liniarităţii, a orizontalei istorice. Liturghia - care înseamnă serviciu public - este comunitară şi comunială. Ea este o frângere a naturalului istoric, o scindare a spiralei temporale. Prin ea devenim şi redevenim contemporani cu Facerea lumii, cu patriarhii şi profeţii Vechiului Testament, cu Întruparea, viaţa, minunile, pătimirile, Crucea şi moartea, Învierea şi Înălţarea Mântuitorului, cu Cincizecimea.

Legătura creştinului cu Iisus Hristos nu se rezumă la o comemorare istorică, aşa cum face protestantismul, făcând diferenţă între un Hristos istoric şi un Hristos al Slavei. Nu există un asemenea raport pentru că Hristos nu Se împarte. Nu există un Hristos istoric şi Unul ieşit din istorie prin înălţare, ci „Hristos şi ieri, şi azi, şi în veac este Acelaşi’’ (Evrei 13,8).

53

Creştinismul răsăritean experiază cel mai bine raportul relaţional, pnevmatizat, cu Iisus Hristos imanent prin Euharistie (Luca 22,19; Matei 28,20) şi prin Duhul Sfânt (Ioan 22,26) şi transcedent în acelaşi timp prin Înviere şi Înălţare, prin unirea trupului Său înviat şi înălţat întru slava pe care a „avut-o la Tatăl încă mai înainte de facerea lumii.” Această relaţie pe verticală şi pe orizontală îşi află centrul în Crucea lui Hristos, pentru că nu este vorba de o relaţie parţială cu un Hristos al istoriei, ci este con-pulsare cu inima Lui care bate în sânul Sfintei Treimi. Relaţia nu este retrospectivă, ci în perspectivă. Noi nu doar privim la un Hristos abandonat, însângerat şi ucis pe Cruce, ca vină penală, ci la Iubirea lui Dumnezeu crucificată pentru lume. Aspect continuat în vederea lui Hristos în slavă, pnevmatizat, transparentizat prin Înviere, înălţat în slava lui Dumnezeu-Tatăl cu trupul îndumnezeit.

Relaţia creştinului cu un Iisus doar istoric este idolatrie şi sterilitate, fără ancorare în eshatonul lui Dumnezeu. Dar trăirea plenară, anticipată, a împărăţiei lui Dumnezeu în şi prin Sfintele Taine, în Biserică, indică o subsumare a Sa înaintea lui Dumnezeu Cel Veşnic. Astfel este depăşită istoria. Ea nu devine decât o rampă de lansare către fericirea eternă a Sfintei Treimi. Creştinul trăieşte aici cu trupul, dar dincolo cu sufletul spiritualizat şi pnevmatizat. De aceea spunem rugăciunea aceasta în Sfânta Liturghie: “Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai cu adevărat în Ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”.

Creştinul, dedicat vocaţiei şi misiunii sale, trăieşte deja împărăţia veşnică, iar moartea trupească, deşi n-o socoteşte în sens neoplatonic ca pe o eliberare din închisoarea trupului, o primeşte senin, detaşat de contorsiunile afectelor secularizate, istoricizate, încastrate păcătos în limitele purei istorii, naturale. El nu este omul-grijă (Sorge) a lui Heidegger, el este omul credinţei, nădejdei şi dragostei, virtuţi teologice şi profetice. Şi ce înseamnă credinţa, decât adeverirea celor nevăzute, nădejdea, decât trăirea anticipată a celor crezute,

54

iar dragostea, care nu piere niciodată, decât uniunea deplină cu semenii şi cu Dumnezeu? (I Corinteni 13,1-13; I Ioan 4,8 ll).

Acestea înseamnă dedicare voluntară a vocaţiei creştine sub semnul Crucii. Orice detaşare de istorie nu se poate face decât privind dincolo de limitudinea materiei, privind în sus. Hristos S-a înălţat pe Cruce ca să ne înalţe şi pe noi cu El. Crucea lui Hristos este cheia împărăţiei cerurilor.

55

DE PE OLIMP PE TABOR1

Olimpul Olimpul şi Taborul sunt cele două coordonate ale raţiunii

occidentale care descriu tot patosul noetic şi spiritual al fiinţei umane. Strălucirea Olimpului a fost temporară, fiind fabulaţie mitică pierdută în negura istoriei şi care mai „luminează” prin flacăra Olimpiadelor, dar care nu mai aminteşte de gloria zeilor greci, antropomorfizaţi, de odinioară. Aceasta nu este decât o pre-revelaţie, căci antropomorfizarea zeilor indică zorii în-omenirii lui Dumnezeu Cel Adevărat. Palidă şi falsă imagine a marii chenoze a Logosului.

Olimpul subsumează în sine raţiunea umană, cu toate plusurile şi minusurile ei. El reprezintă culmea idolatriei: omul. Pentru că antropolatria reprezintă un narcisism al lui humanus essendi. Zeităţile olimpiene sunt imaginare, de altfel, dar şi o dublă confuzie. O confundare şi cufundare a divinului în lume. Panteism. Auto-divinizare umană. Culmea Olimpului este o suită de zeităţi limitate de patimi specific umane, ceea le şi desfiinţează, fiind de fapt non-dumnezei. Zeităţi care par luminoase şi eterne, dar sunt mortale şi deci limitate, deşi pot renaşte.

Teogonia, cosmogonia ca şi antropogonia antică greacă sunt deficitare din pricina declarării materiei ca fiind veşnică. Materia este punctul de plecare şi de sosire, centrul de gravitaţie al existenţei, un ciclu kharmic infinit şi comprehensibil prin simţuri şi raţiune, un dans etern al energiilor Universului într-o inepuizabilă redimensionare fără reguli şi principii, fără legi ontologice; în acest sens materia este cauza cauzelor şi propriul efect şi defect.

Impersonalismul metafizicii platoniciene şi neoplatoniciene nu face decât să confirme scufundarea spiritului în vidul nonfiinţial care aduce o contopire cu spaţiul

1 In rev. Cronica Romanului, August, An III, nr. 8, Serie nouă, Roman, 2003, pp. 6-7.

56

de deasupra materiei, fiind o des-fiinţare. Lumea Ideilor a lui Platon este o evadare a spiritului spre unirea cu Binele, persoana neavând decât un rol pe care îl execută corect sau greşit pentru a se delimita de materie într-o antinomie defectuoasă. Drept urmare, dacă spiritul pierde contemplarea Ideilor, reci şi sterile, paradigme inerte, revine în spaţiul material, şi această progresie sau regresie este insuficientă pentru a demarca spiritul de materie, este o neputinţă, un program genetic nescris de nimeni, ca şi vidul către care se îndreaptă. Lumea Ideilor devine o lume închisă, ermetică, ea fiind corespondentul lumii materiale; lumi pe care Demiurgul le remodelează într-un joc etern, pueril şi fără ţel. Aceste lumi suprapuse nu se întâlnesc niciodată, astfel încât este imposibil de spus care din ele există cu adevărat. Lumea Ideilor există în intelect şi prin forţa de analiză a acestuia, iar lumea dimensiunilor grosiere, palpabilă şi infinit inferioară celei dintâi, pare o scenă de manifestare a grotescului, care deformează veşnic lumea noesis-ului.

Mitul peşterii lui Platon este o semeaţă culme a raţiunii umane, subliniere a dualităţii spirit-materie, însă care în creştinism devine inutilă şi infantilă. Dacă prin mitul peşterii filosoful platonician trăia suficienţa cunoaşterii impersonale, limitarea la palpabil, finitudinea lumii grosiere; prin creştinism, nici pământul, nici cerul fizic, nu pot opri ascensiunea omului înduhovnicit.

Peştera lui Platon este o altă lume a materialităţii, a corporalităţii. Deci o dimensiune fizică a cunoaşterii umane, iar evadarea din ea este o rămânere în spaţiul cognoscibilităţii raţionale omenești. Ieşirea din peştera materialităţii, la Platon, nu presupune o supra-dimensiune spirituală. Totul se află sub iminenţa eternei reîntoarceri a spiritului în camalitate şi materialitate. Spiritul revine la originea sa eternă, materia, care impersonal l-a şi zămislit.

Plotin a încercat să surmonteze dualismul lui Platon, nereuşind decât o inversare a ekstazului platonician, convertindu-l într-un entazis, coborâre în sine; monadică

57

simplificare a fiinţei până la Unu. Pe scara Unului şi Multiplului operase şi Aristotel, care de altfel denunţa vehement lumea Ideilor, enunţând-o ca fals univoc.

Exerciţiul raţiunii părea epuizat deoarece puterile intelectuale ale spiritului nu erau rodnic canalizate. Se ajunsese la o poartă a veşniciei pe care mintea umană n-o putea deschide. Codul intrării nu aparţinea doar minţii.

Taborul

Dacă Olimpul eşuase în călătoria sa in extra materiam, nereuşind să-şi înalţe mintea până la cunoaşterea esenţei lucrurilor şi pierzându-se într-o masă de impersonalism, creştinismul realizează epoptia mult visată de generaţii întregi de gânditori, însă ca împlinire reală a participării la Dumnezeire.

Taborul nu se substituie Olimpului, ci este revelaţie dumnezeiască, aspect ce lipsea gândirii antice. Diferenţa dintre creştinism şi gândirea anticilor greci nu este doar de gândire, ci mai ales de trăire, întruparea Logosului era inacceptabilă pentru gândirea filosofilor antici elini, dar tocmai kenoza Cuvântului lui Dumnezeu este demarcaţia supra-raţională care zguduie din temelii raţiunea umană, înscriind-o pe coordonatele veşniciei.

Creştinismul nu a făcut niciodată o separaţie între suflet şi trup, ambele conlucrând spre unirea cu Dumnezeu. Dualismul platonician (soma/trup, sema/mormânt) este depăşit.

Schimbarea la Faţă a Mântuitorului lisus Hristos pe Tabor revelează lumii energiile necreate ale lui Dumnezeu. Energii ce irump din fiinţa lui Dumnezeu, nu involuntar, ci voit. Energiile necreate sunt vehicule ale harului Duhului Sfânt; energie şi lumină sfinţitoare, arvună a strălucirii fiecăruia ce participă, prin Hristos şi Duhul, la lucrarea de mântuire. Mântuirea, în creştinism, nu este decât personală, dar coroborată cu sinergia teandrică.

58

Pe Tabor irump pentru prima dată în chip vizibil, lucrările necreate ale lui Dumnezeu arătate de Însuşi Dumnezeu-Fiul. Energii veşnice care deschid omenitatea către Dumnezeire şi îndumnezeire. Lumea este scăldată puternic de energiile Tatălui şi ale Fiului şi ale Sfântului Duh, Treime-Unime, Un singur Dumnezeu. În momentul acela raţiunea discursivă este anulată, realizând micimea şi limitarea ei care culminează în atitudinea Sf. Petru. Taborul devine centrul creaţiei, pentru că Faţa Fiului lui Dumnezeu strălucea ca Soarele, iar veşmintele Lui se făcuseră mai albe ca lumina, aşa cum nu poate înălbi înălbitorul pe pământ.

Lumea fizică era umanizată; firea umană hristificată era imaginea purităţii absolute la care este chemată umanitatea, arvună dăruită de Hristos celor ce doresc unirea cu Dumne-zeu. Apostolii experiază anticipat în lumina Taborică două evenimente care vor zgudui existenţial lumea: Învierea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh.

Energia Duhului Sfânt, Care pururi era în şi cu Hristos, este reliefată pe Faţa Fiului. Faţa este modalitatea de fiinţare a persoanei, aspect ce o delimitează de impersonal şi o conturează înaintea altor persoane. Energiile ce irump în Persoana Fiului nu puteau fi create, deoarece nimic creat nu poate înălţa altceva creat către necreat.

Energiile taborice sunt necreate, fiind razele dumnezeirii către lume. Scară spre eternitatea lui Dumnezeu. Aceste energii care purced din fiinţa lui Dumnezeu sunt continue, înveşmântând creaţia. Lumina divină de pe chipul Cuvântului este o descoperire a lui Dumnezeu înaintea Apostolilor atât cât li se putea, deci cât le îngăduia gradul lor de percepţie duhovnicească.

Imaginea exploziei energiilor necreate pe Tabor este descrisă de evanghelişti în cuvinte simple, dar purtând încărcătura maximă a discursului. Hristos le poruncise celor trei (Ioan, Petru şi Iacov) să nu spună nimănui nimic din cele văzute, ceea ce înseamnă că experienţa mistică nu poate fi redată de discursul omenesc pentru că s-ar conceptualiza, or

59

ceea ce este definit este delimitat, fără să mai poarte extensiunea infinităţii nedefinitului.

Însă, martorii, Apostolii, primesc dezlegare de la Hristos să istorisească şi altora despre acest episod numai după Învierea Sa din morţi (Matei 17,9; Marcu 9,9; Luca 9,21) ca mărturie vie a lucrărilor lui Dumnezeu în lume. Un DA şi un Nu spuse cunoaşterii umane.

Interesant este faptul că nu Petru şi loan şi Iacob, experiatorii direcţi ai Schimbării la Faţă, narează evenimentul, ci alţi Apostoli: Matei, Marcu şi Luca, acesta din urmă nefacând parte din cercul Apostolilor sau ucenicilor direcţi ai Mântuitorului, însă, probabil că Petru, Ioan şi Iacob au socotit că nu pot exprima real, în cuvinte, experienţa trăită pe Tabor. Evangheliştii sinoptici relatează momentul Schimbării la faţă în mod aproape identic, micile diferenţe de exprimare dovedind gradele diferite în care au perceput experienţa taborică. Sf. Ev. Matei istoriseşte că „un nor luminos i-a umbrit” (Matei 17,5); Marcu; „... şi s-a făcut un nor care-i umbrea” (Marcu 9,7), iar Luca spune: “...s-a făcut un nor care i-a umbrit. Şi s-au spăimântat când au intrat în nor” (Luca 9,34).

Distingem însă aici patru trepte ale apofatismului taboric. Prima treaptă: norul luminos semnifică nivelul cunoaşterii discursive a lui Dumnezeu; a doua treaptă: dispariţia luminii fizice sau a cunoaşterii conceptuale, eşecul înţelegerii intelectuale şi senzoriale; a treia treaptă: intrarea în nor este participarea la dumnezeire sau cunoaşterea în necunoaştere; şi ultima treaptă: teofania Tatălui care-i încredinţează, grăind negrăit, pe Apostoli de misiunea Fiului. Cunoaşterea lui Dumnezeu pe Tabor a fost o revelaţie Treimică: descoperirea Tatălui dimpreună cu Logosul întrupat prin lucrarea Duhului Sfânt.

60

FIINŢĂ TEOLOGICĂ ŞI FIINŢĂ BIOLOGICĂ (I) 1 Întreaga creaţie materială este conţinută de trei niveluri

de existenţă: regnul mineral, regnul vegetal şi regnul animal. Acestuia din urmă îi aparţine negreşit şi omul, ca fiinţă carnală, vie, materială - însă ceea ce creează distincţia ontologică dintre regnul animal şi fiinţa umană este spiritul. Partea superioară a existenţei umane este cea raţională, noetică sau intelectuală. Aceasta distanţează net orice apropiere dintre om şi animal. Desigur, şi omul şi animalul au o viaţă biologică bazată pe reflexele naturale sau afectele trupeşti ca: foamea, setea, frigul, căldura, instinctul de conservare sau de apărare; afectele emoţionale precum ataşamentul, prietenia, recunoştinţa, frica, bucuria. Acestea putând fi prezente sau absente într-o măsură mai mică sau mai mare în funcţie de anumiţi factori genetici, istorici etc.

Dar omul se diferenţiază de regnul animal prin finalitatea pentru care a fost creat de Dumnezeu. Pe lângă aspectele de natură psiho-somatică pe care le-am enumerat, omul este în primul rând persoană spirituală înzestrată de Creator cu voinţă (liber arbitru) şi raţiune. Omul, ca şi conţinător a două dimensiuni - spirituală şi materială -, este o singură natură, care sintetizează în sine pe cele două fără să le confunde. Spiritul,'deşi unit cu partea somatică este diferit de aceasta. Unirea lor este unire diferenţiată. Omul este în primul rând o taină théo-logică. El conţine în sine, într-o unică fiinţă, două coordonate: sufletul şi trupul, însă partea sufletească conţine o parte superioară numită nous, adică intelect sau raţiune. Aceasta este plenitudinea persoanei umane.

Fără a cădea în trihotomism, putem afirma că persoana umană în-sumează trei componente: trup, suflet şi raţiune. Persoana care le dinamizează concentric şi continuu este omul duhovnicesc. în relaţie hristico-euharistică, sacramental-

1 In revista Cronica Romanului, Septembrie, An III, Serie Nouă, Roman, 2003, p. 6.

61

ecclesială şi comunială cu semenii şi cu Dumnezeu-Tatăl prin Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, persoana umană este transfigurată de la gradul de om natural la gradul de om înduhovnicit, trăitor în Hristos prin Duhul Sfânt. Psyhé-ul care rămâne doar suflet, este pur-natural sau trupesc, însă acela care printr-o viaţă spiritual-religioasă superioară tinde spre asemănarea cu Arhe-Chipul etern, devine nevmatizat, trans-substanţializat, se transcende pe sine (Galateni 2,20) într-o infinită transcensiune spre entelehia finală (enteoza) care este ţelul de la capătul devenirii. Dar în acest demers epectatic omul duhovnicesc nu poate epuiza panteist cunoaşterea lui Dumnezeu, ci, prin necreatele energii divine, omul este chemat (agape) şi dorit (eros) etern de Dumnezeu, într-o indicibilă dragoste, fără a-L cunoaşte vreodată deplin pe Dumnezeu nici în taina ousiei Sale, dar nici în profunzimea existenţei Treimice. Căci de fapt aceasta este taina negrăită a existenţei divine ca unitate ousianică a Celor trei hypostasuri: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt.

Omul - ca fiinţă biologică

Psyhé-ul uman care rămâne ancorat în cadrele lumii tactile, este doar un suflet natural care nu-şi concentrează energiile personale către realitatea ultimă, divină. El nu-şi canalizează eforturile spirituale şi nici nu şi le descoperă.

Tot ceea ce este el acum şi aici reprezintă maximum-ul existenţei sale somatice. Palpabilul, dorinţa de satisfacere a pornirilor nestatornice (patimile), îl încastrează într-un fals bine. Este, în fapt, o răstălmăcire a elanului spiritual către adevăratul scop al existenţei sale. Ca într-o oglindă răsturnată, omul pur-biologic, are o existenţă iluzorie, deşartă, departe de izvorul existenţei care este Dumnezeu. Faptul că acest tip de om se mulţumeşte cu existenţa carnală, iar scopul lui este de a-şi satisface şi dezvolta pornirile iraţionale, denotă o autonomizare a omului sau o dezlipire conştientă şi deci voită, de planul eshatologic-soteriologic.

62

Lumea actuală, numită modernă, este tot mai mult în pericolul de a cădea pradă iluziei unui Eden terestru, respingând orice conotaţii religioase. O parte din umanitatea contemporană nu numai că nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, dar nici nu-L recunoaşte şi nici nu vrea să-L cunoască, încastrarea în mărginirea concupiscenţei şi a cadrelor unei iluzorii independenţe, face ca omul de azi să abdice de la finalitatea sa ontologică, ecclesială şi soteriologică. Situarea lui voită în afara lui Dumnezeu şi a planului divin este de fapt o negare a lui Dumnezeu. Sau mai curând o re-negare. Actualul timp confirmă că scopul unei părţi însemnate a umanităţii nu coincide cu cel al lui Dumnezeu. Este o îndepărtare reală, dar tragică, de Dumnezeu şi Biserica Sa.

Atunci când omul îşi însuşeşte creaţia în mod samavolnic, despotic, şi nu şi-o împropriază euharistic, ca pe o cale spre Dumnezeu, atunci încalcă Legea Morală universală din sine. Devine fur. Creaţia nu este a lui, dar o ia cu de la sine putere.

Astăzi, este limpede că fundamentul acestei autonomizări a omului este rodul lucifericei mândrii transmise protopărinţilor Adam şi Eva prin răspunsul la ispitirea satanică. Toată această devenire demonică a omului este urmarea patimilor şi contorsiunilor seculare. Păcatul lumii este în fond acela al mândriei luciferice de a fi în locul lui Dumnezeu. Omul îşi devine sieşi dumnezeu, însă un dumnezeu redus, simplificat şi totodată multiplicat în multitudinea existenţei materiale şi aflat în iluzia unei veşnicii telurice. Pofta trupului sau camalitatea, mândria sau orgoliul rămân principalele ispite ale lui satan. Aceste sunt armele lui. Şi din momentul în care a biruit voinţa umană, sub umbrela unei false libertăţi ea devine posedată de păcat - deviere fiinţială şi contradictorie de la telos-ul (scopul) existenţial. Ea devine liberă să facă păcatul sub impresia binelui de moment, dar de fapt este înrobită. Istoria arată, însă, că aceste; păcate devin tot mai rafinate şi mai subtile cu fiecare ev istoric al evoluţiei raţiunii umane depărtate de Dumnezeu.

63

FIINŢĂ TEOLOGICĂ ŞI FIINŢĂ BIOLOGICĂ (II) 1 Putem distinge, ca teologi, mai multe categorii ale

omului biologic, naturalizat, materializat: a) în primul rând este vorba despre cei ce nu cred în

existenţa lui Dumnezeu sau ateii; b) apoi, acei oameni care se simt bine în elementul lor

trupesc, hedonist şi iraţional. Sunt cei care îşi irosesc viaţa într-o ignoranţă demnă de un veritabil agnosticism. Nu vor să-şi folosească în nici un fel capacităţile spirituale. Ei refuză orice cuvânt care le vorbeşte despre o lume de dincolo, crezând că totul este aici pe pământ;

c) altă categorie sunt cei care folosesc raţiunea doar pentru marile descoperiri ştiinţifice, iar facultăţile cele mai înalte ale spiritului se pierd în filosofii raţionale sau cu tentă religioasă, ori în mistici iluzorii şi depersonalizatoare;

d) alţii, deşi nu refuză ideea existenţei lui Dumnezeu Îl confundă voit sau nu cu idolii şi adeă la o diversitate de false religii, având o mistică morbidă, luciferică, anti-socială;

e) Unii, care deşi sunt creştini aparţinători unei Biserici, nu cunosc prea multe din credinţa lor şi nici despre obiectul credinţei, ci există pur-şi-simplu în acel spaţiu religios, istoric sau cultural din simpla întâmplare seculară, însă nu renunţă la principiile atavice din frica de a nu greşi, lăsându-se angrenaţi într-o vâltoare mitico-istorică tradiţionalistă. Aceştia nu trăiesc sentimentul adevăratei apartenenţe la existenţa sacramentală ecclesială şi comunială, ca în cazul zonelor şi aglomerărilor urbane.

La oraşe, foarte mulţi oameni trăiesc de ani buni fiind despărţiţi doar de un perete de bloc, însă nu-şi cunosc vecinii, problemele acestora şi nu se împărtăşesc din viaţa reală a Bisericii lui Hristos. În spaţiul acestui impersonal anonimat este cultivată o trăire individuală, pe cont propriu, un

1 In revista Cronica Romanului, Octombrie, An III, Serie Nouă, Roman, 2003, p. 11.

64

tradiţionalism istoric opus Tradiţiei vii, comunitare şi dinamice a Bisericii. Adică, acel tip de creştin, fie el chiar ortodox sau nu, rămâne ortodox doar pentru că s-a născut aşa şi nici nu încearcă să se apropie de Biserică având anumite reţineri, ori prejudecăţi, sau, mai grav, din desconsiderare.

f) în sfârşit, ultima categorie din acest plan este reprezentată de creştinii autentici, aflaţi în Biserică membre vii, active ale Trupului lui Hristos: Biserica. Aceştia nu sunt pur-biologici, ci ecclesializaţi, pnevmatizaţi şi hristoformizaţi. Omul - ca fiinţă théo-logică

Biserica autentică, Ortodoxia, mărturiseşte că fundamentul cosmologic şi cosmogonic al Universului material şi spiritual este Sfânta Treime. Aceasta creează lumea, o proniază, o mântuieşte obiectiv şi subiectiv prin Întruparea Logosului şi o conduce spre ţinta finală prin harul divin, necreat, al Sfântului Duh. Treimea a sădit puterile dinamizatoare în creaţie pentru a fi dirijată spre finalitatea corectă. Dar prin păcatul ancestral aceste raţiuni au fost estompate. Odată cu omul a căzut întreaga creaţie. De aceea Sf. Maxim Mărturisitorul vede cosmosul ca pe o imensă Biserică, pentru că toată făptura aspiră la unitatea primordială (Romani 8, 22). Prin păcatul adamic s-a pervertit şi s-a corupt creaţia şi s-a alterat şi chipul lui Dumnezeu din om. Abia în Iisus Hristos firea umană a fost restabilită, dar nu la stadiul primordial adamic, ci a fost îndumnezeită. Deci având o asemenea arvună în Iisus Hristos firea omenească a căpătat ceea ce ar fi trebuit să capete prin efortul cerut lui Adam.

Hristos S-a întrupat ca Om fiind Dumnezeu totodată. Omenitatea din Sine nu era cea păcătoasă, căci El nu avea zestrea păcatului în Trupul Fecioarei Maria, Maica Sa. Într-însa, în momentul Întrupării, bagajul păcatului adamic a fost şters. Fiul lui Dumnezeu nu-şi putea face locaş împreună cu păcatul. Firea luată de El era întru toate asemenea fraţilor Săi, afară de păcat. El tocmai pentru aceasta a venit, pentru a înlătura păcatul ce făcea imposibilă comuniunea omului cu

65

Dumnezeu. Deci firea umană devine imaculată în Hristos, dar cu toate acestea El purta păcatul lumii tocmai pentru a-l şterge prin sângele vărsat pe Sfânta Cruce. Păcatul adamic nu era în Sinea Lui omenească, însă firea umană era însoţită ca o umbră de nefiinţa păcatelor lumii.

Creştinul care-şi împropriază fiinţial jertfa hristică prin Botez, Mirungere şi Euharistie, trăieşte plenar noua viaţă spirituală la care a renăscut. Această viaţă este viaţă în Duhul Sfânt, trăire împreună cu Hristos Care-şi face locaş în creştinul autentic (Galateni 2,22). Creştinul experiază în propria existenţă taina fiinţării sale théo-logice. Omul prefăcut în omul nou, după chipul Ziditorului, îşi sporeşte elanurile sale spirituale continuu, împrospătate de efortul ascetic personal şi comunial în taina Ecclesiei lui Hristos. Căci Logosul, chiar întrupat ca Om, este transcendent creaţiei, în special după Înălţare, fiind cu noi până la sfârşitul veacurilor (Matei 20,28).

Omul, ca fiinţă teologică, este taina care îngemănează văzutul cu nevăzutul, palpabilul cu impalpabilul. Comuniunea în Duhul Sfânt cu Iisus Hristos în slava Tatălui îl face pe creştin pnevmatofor şi hristofor. Este hristofor pentru că este pnevmatofor. Acesta devine destinul soteriologic împletit distinct cu existenţa-i în această lume. Şi, deşi se petrece aşa, are loc un proces de dez-lumire, o kenoză de deşertăciunile pătimaşe ale materiei grosiere şi întemniţătoare. Dar odată cu fiecare epectază a creştinului şi materia este pnevmatizată, încărcată de energiile Duhului Sfânt.

Odată cu sfinţirea persoanei umane are loc sfinţirea creaţiei, o regăsire a ţelului primordial. Prin om a căzut şi materia din harul divin, şi tot prin om, înzestrat cu harul divin, se produce spiritualizarea creaţiei, transfigurarea şi transparentizarea ei; căci ea trebuie să redevină plină de energia luminoasă necreată a Lui Dumnezeu. Omul teologic conţine şi omul biologic, evident, dar aceasta nu-l mai mărgineşte, ci i se deschid noi şi scânteietoare porţi prin spiritul pnevmatizat.

66

Are loc o ekstază şi o entază în mod simultan, căci creştinul autentic îşi sporeşte asemănarea cu Dumnezeu. Atunci el îşi înlătură vălurile patimilor care acoperă chipul lui Dumnezeu din noi. Se face asemenea chipului omenesc veşnic taborizat în Iisus Hristos. De aceea iubeşte Tatăl chipul nostru omenesc, pentru că-l vede strălucind, nou, pe Faţa Fiului Său Preaiubit. Pogorându-se în inimă, creştinul descoperă dragostea dumnezeieştii Treimii fiindu-i mai proprie decât îşi este el sieşi. Fericitul Augustin suspina, aflându-şi fericirea: „Eu Te căutam în afară, Părinte, şi Tu erai înlăuntrul meu”. Experiază tria-logul infinitei iubiri Treimice în Sfântul Duh: „Tu eşti Fiul Meu! Avva, Părinte! ”

Taina teologică din om descoperită în cunoaşterea lui Dumnezeu, în sacramentele Bisericii, în comuniune, transfigurează lumea şi nu se mai aude decât nesfârşitul dor al Sfintei Liturghii, la nivelul Universului întreg: “Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai cu adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”.

67

PARTICIPAREA BISERICII LA PREVENIREA ŞI COMBATEREA TRAFICULUI DE FIINŢE UMANE1 Existenţa persoanelor, în speţă a persoanelor umane,

este relevarea libertăţii reale a creaţiei raţionale. Dumnezeu a creat omul din infinita-i dragoste divină, aşezând în el cea mai mare taină a intregii existenţe: libertatea. Deci, omul este creat de Dumnezeu în primul rând ca libertate, aspect din care decurge şi reala existenţă. Existenţa este libertate şi libertatea este existenţă. Aceasta este adevărata libertate de exprimare, de gândire şi de discernere. Dumnezeu îşi arată dragostea sa neţărmurită în libertatea omului. Acest om, creat liber, poartă impregnat în sine chipul nemuritor al lui Dumnezeu. Pentru că Duhul lui Dumnezeu nu este constrângere, ci libertate de acţiune şi de alegere.

Dumnezeu, f i ind exprimarea existenţei şi libertăţii absolute, nu creează omul din dorinţa dictatorială, represivă, de a-1 manipula şi de a-i dirija deciziile, ci l-a creat absolut liber şi capabil de a discerne binele de rău, ca şi toate manifestările universului şi raţiunii sale. Deci existenţa lui Dumnezeu este garanţia libertăţii umane. Omul este, astfel, creaţia lui Dumnezeu, înzestrată cu posibilitatea de decizie, personală. în faţa acestei decizii a omului,

Dumnezeu nu vrea să intervină, pentru a nu-i împiedica libertatea de exprimare. Este adevărat că Dumnezeu pune înaintea omului o sumă de precepte, de condiţii, pentru ca fiinţa sa cea mai dragă să se orienteze în mod real către îndeplinirea ţintei creaţiei: asemănarea şi experierea Dumnezeirii încă din viaţa temporală, şi să ajungă la trăirea anticipată a vieţii veşnice, a eshatonului împărăţiei lui Dumnezeu. Viaţa omului, nu este, deci, o sumă de

1 Prelegere publicată în revista Cronica Romanului, în numerele lunilor Noiembrie (pp. 8-9) și Decembrie (p. 14) - 2003; Februarie (pp. 10-11) și Martie (p. 13) – 2004.

68

experienţe pur-fizice, mundane, ci este o rampă de lansare către împărăţia lui Dumnezeu.

Traficul de fiinţe umane - preliminarii istorico-biblice

Există şi astăzi această plagă a umanităţii, care aminteşte, din nefericire, de epocile negre de sclavie, a exploatării omului de către om, vremuri nu demult apuse oficial în continentul nord-american. Dar dorinţa de dominare a omului asupra omului îşi are rădăcinile în antichitatea îndepărtată, timp istoric în care se construiau imperii, pe suferinţa a milioane şi milioane de oameni. Nu putem să nu ne amintim de marile imperii zidite pe sânge şi atrocităţi. Egiptul şi Grecia îşi aveau sclavii lor, Imperiul roman de asemenea. Imperiul otoman, China şi celelale ţări asiatice îşi aveau sclavii lor. Ei erau folosiţi pentru efectuarea lucrărilor agricole, construcţii, aducţiuni de ape, întreţinerea marilor feude şi palate, dar şi pentru satisfacerea maniilor sexuale ale posesorilor lor. Robii construiau oraşe, dar şi statui gigantice şi piramide, morminte ale stăpânilor lor. Erau ucişi mulţi, sau îngropaţi de vii cu prilejul morţii stăpânului, ca aceştia să treacă împreună cu el în viaţa de dincolo, pentru a-l sluji şi acolo. Sclavii erau vânduţi în oboarele de vite, trăind în condiţii mizere şi insalubre, plini de boli şi purtând stigmatul robiei pe viaţă, fiind însemnaţi ca animalele cu fierul înroşit în foc, ori tăindu-li-se o porţiune dintr-o ureche, sau purtând un cercel. Sclavii nu erau considerați oameni, ci animale și unelte.

Ei erau ucişi în cadrul sângeroaselor spectacole din circurile romane, torturaţi şi batjocoriţi, aruncaţi înaintea animalelor sălbatice înfometate special pentru a-i sfâşia pe sclavi. Sclavii din arenele romane erau gladiatorii şi luptătorii care asigurau desfăşurarea spectacolelor groteşti înaintea împăratului şi plebei doritoare de panem et circenses . Sângele lor se impregna în nisipul stadioanelor pentru deliciile monstruoase ale celor ce purtau

69

chip de om dar erau mai însetaţi de sânge decât cele mai feroce animale. Sălbăticia omului prima celei animale.

Dar sclavii constituiau şi marile armate ale Imperiului Otoman, fiind răpiţi din ţările de origine, şi chiar primiţi ca parte a birului încasat de la vasali i lor. Haremuri le turceşti erau umplute de copile, fete şi femei răpi te din ţările cuceri te, cadânele, fiind păzite tot de sclavi, numiţi eunuci. Aceştia erau scopiţi şi îngrăşaţi, unii erau muţi deoarece li se tăia limba şi erau antrenaţi în lupte şi dotaţi cu iatagane pentru paza celebrelor haremuri. Ienicerii, spahii şi başbuzucii deveniseră groaza Europei. Ei erau formaţi ca să ucidă şi să extindă graniţele Imperiului, chiar dacă reveneau în propriile patrii şi-şi ucideau mamele şi familiile.

Odată cu descoperirea Americii conquistadorii au adus

sclavi în Europa, apoi eliminând masele de amerindieni, urmaşii marilor exploatatori au extins aria de procurare a sclavilor mergând până în Africa şi insulele Oceanului Atlantic. Ademeniţi cu tinichele şi bijuterii ieftine, dar strălucitoare şi colorate intens, locuitorii Africii erau atraşi pe punţile corăbiilor de „paşnicii vizitatori” şi apoi erau legaţi în lanţuri, puşi să vâslească pe galere până în statele americane unde negustorii de robi îi vindeau pe piaţa liberă sau îi livrau conform comenzilor primite. Mulţi dintre sclavi mureau pe drum de foame ori de boli diverse, sau în sclavia ulterioară. Alţii, deşi formau familii şi năşteau copii nu făceau decât să-i predestineze sclaviei pe viaţă.

Mişcarea iluministă din Europa, care a culminat cu marea revoluţie Franceză din 1789, pe frontispiciul ei avea gravate cuvintele egalitate şi fraternitate între şi pentru toţi oamenii.

Eliberarea omului din sclavia omului era un deziderat larg promovat de cercurile reformatoare. Destrămarea Imperiului otoman, războiul de secesiune din America secolului al XIX-lea, au făcut ca pe plan mondial să se treacă la eliberarea sclavilor şi trecerea lor la statutul de oameni

70

liberi, având drepturi egale cu ceilalţi oameni. Efectele s-au făcut simţite şi în România şi Transilvania din a II-a jumătate a secolului al XIX-lea. Robii ţigani, de pe moşiile boierilor şi mănăstirilor greceşti, precum şi iobagii grofilor transilvăneni au fost eliberaţi.

De fapt Iluminismul a generat şi a adâncit un alt conflict, o altă extremă. Deşi mare parte a posesorilor de sclavi erau creştinaţi, ei totuşi posedau sclavi: o contrafacere a existenţei creştine. Apoi, Iluminismul descentrează omul şi raţiunea acestuia din Dumnezeu, către omul eliberat de sub tutela clericalismului şi eclesialismului, a credinţei. Sunt două stări ale existenţei umane care îndepărtează în mod egal de Dumnezeu dirijând către o finalitate identică: centrarea omului în sinele egoist, în numele unei umanităţi social-cultural-comunitare, lipsite de orice comunicare şi aspiraţie în plan vertical, spiritual. Se făcea abstracţie, în fond, de existenţa lui Dumnezeu.

Aici trebuie menţionate şi cele două conflagraţii mondiale ale secolului al XX-lea, ultima fiind generată de morbide raţiuni paranoice, de dorinţa aridă de dominare a lumii. Sub lozinca zidirii omului nou a acţionat hitlerismul ca şi stalinismul. Diferența este nulă între lagărele de muncă şi de exterminare a ne-arienilor, şi omul sovietelor născut pentru a fi dominat şi anihilat. Din Auschwitz, în gulagurile sovietice, şi din Siberia neputinţelor umane, al fricii continue, al iminenţei morţii, în Bărăgan și la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Aceasta a generat un tobogan al ideologiilor politice, extremiste, în speţă comunismul şi imperialismul sovietic implantat în sud-estul eropean, aparent centrat în grija pentru om, dar fiind tot un mijloc de supraveghere, draconic ordonat şi sistematizat. Sclavia nu înceta nici sub aparenta democraţie propovăduită vreme de zeci de ani în multe ţări ale lumii. De data aceasta, naţiuni în întregime erau încorsetate acum într-o falsă libertate, având condiţii oarecum mai bune de trai, sub umbrela meschină a egalitarismului social. Fals univoc şi echivoc deopotrivă, căci în România

71

sistemul politic, securizat, construia un inutil canal Dunăre-Marea Neagră, o monstruoasă Casă a Poporului, marile combinate, plătite cu preţ de sânge de marii Părinţi spirituali, de intelectualitatea neamului românesc, de Biserică. Românii erau oprimaţi de un sistem pucist, care preluase samavolnic puterea în 1946. Sclavia era şi fizică, dar mai ales era o sclavie a exprimării libere. Iar Biserica ştie mai bine ca oricine ce înseamnă aceasta, pentru că deşi era în robie, paradoxal era liberă, căci Trupul lui Hristos - Biserica - poate fi oprimat, dar nu distrus, nici măcar de porţile iadului; iar robia cea mai mare este, antinomic, şi libertatea cea mai mare pentru cel care-şi trăieşte în modul hristic existenţa şi şi-o asumă plenar în umbra Crucii şi la Lumina învierii lui Hristos.

Scriptura Sfântă consemnează suficiente episoade

referitoare la sclavie şi la oprimarea omului de către semenii săi. Un exemplu grăitor este cel al vinderii lui Iosif de către fraţii săi, sau vinderea lui Samson de către Dalila şi batjocorirea lui de filisteni etc. Răpirea sau vinderea vreunei fiinţe umane era aspru condamnată şi înfierată în Vechiul Testament: „De se va afla că cineva a furat pe vreunul dintre fraţii săi, din fiii lui Israel, şi făcându-l rob, l-a vândut, să fie omorât tâlharul acela şi să stârpeşti răul ” (Deuteronom 24,7) „Şi tot Israelul a strigat către Dumnezeu ca să nu lase pradă pe copiii lor uciderii şi pe femeile lor răpirii. Şi marele preot Ioachim, împreună cu toţi preoţii, se ruga şi aducea ardere de tot zilnic şi striga către Domnul. Şi Domnul a auzit glasul lor”. (Iudita 4,11-15)

Noul Testament condamnă ferm pe cei care atentează la integritatea şi libertatea omului, căci este „templu al Sfântului Duh”(I Corinteni 6,19)

Însuşi Mântuitorul este vândut de Iuda (Matei 26,14-16), iar mai târziu Sfântul Arhidiacon Ştefan (Faptele Apostolilor 6,11-15) este răpit şi ucis de conaţionalii săi; martirii şi mucenicii creştini răpiţi şi ucişi de către persecutorii lor etc.

72

TRAFICUL DE FIINŢE UMANE - PLAGĂ A CONTEMPORANEITĂŢII

Statistici, rapoarte, legi şi organizaţii de luptă împotriva traficului de persoane şi prostituţiei. Situaţia traficului de fiinţe umane în România

În fiecare an statisticile referitoare la traficul de fiinţe

umane sunt din ce în ce mai alarmante, demonstrând nefasta amploare a acestui fenomen aproape imposibil de controlat. Milioane de persoane sunt traficate de negustorii de oameni pe întreg mapamondul. Rapoartele organizaţiilor de luptă ale S.U.A. împotriva acestui fenomen periculos relevează că anual circa patru milioane de persoane sunt traficate pe tot globul. Alte cercetări s-au efectuat în cadrul unui efort internaţional a Iniţiativei Sud-Est Europene pentru Cooperare (SECI), împotriva traficului şi comerţului cu fiinţe umane şi a migraţiei ilegale. Operaţiunea, sub numele de cod „Mirage”, s-a desfăşurat concomitent în toate statele SECI: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Ungaria, Macedonia, Moldova, România, Slovenia şi Turcia, fiind identificaţi peste 258 de cetăţeni ai ţărilor menţionate ca fiind proxeneţi sau implicaţi în comerţul şi traficul de persoane.

Departamentul de Stat al SUA releva că victimele traficate în şi prin Bulgaria provin predominant din Georgia, Ucraina, Moldova, România, Rusia, Letonia şi Lituania, fiind traficate spre ţări ca: Albania, Austria, Bosnia, Cipru, Cehia, Danemarca, Franţa, Germania, Italia, Olanda etc. Rapoartele elaborate de departamentul de Stat al SUA situau România în anul 2001 pe primul loc în lume în traficul de femei către Turcia, Italia, Grecia şi Balcani, mai ales în zonele teatre-de-război. Un raport al aceluiaşi Departament, din 2002 menţionează că România a devenit nu doar ţară de tranzit, ci generatoare a traficului de fiinţe umane, femei în general. Dar se menţionează că legislaţia este în acord cu cea mondială sau a statelor comunitare europene şi americane. Ultimele

73

rapoarte ale ONU către OIM spun că traficul cu oameni a început să depăşească fenomenul drogurilor ca amploare şi încasări.

în luna iunie a anului 2002, un raport de investigaţie al NBC, lucrat cu o echipă de poliţie bulgară, în cadrul programului menţionat, de aplicare a legii, focalizată pe traficul uman, a confirmat faptul că Bulgaria a devenit în timp nu doar o ţară de tranzit pentru sclavele sexuale, dar şi o destinaţie pentru unele dintre ele. Raportul spune că echipa s-a ocupat de un mare număr de operaţii trannsfrontaliere. Pe acest trafic menţionat, doar un singur proxenet bulgar controla în jur de 10.000 de fete şi femei dar şi foarte multe minore. International Organisation of Migration afirmă că anual sunt traficate peste 700.000 persoane, bărbaţi şi femei în vederea sclaviei sexuale, dar autorităţile SUA menţionează cifra de peste 4 milioane.

Conferinţa europeană asupra Prevenirii Traficului cu Fiinţe umane, din 18-20 decembrie 2002 ţinută la Bruxelles, a reunit peste 1000 de reprezentanţi ai Uniunii Europene şi ai statelor candidate. Au fost prezenţi şi reprezentanţi din SUA şi Canada, precum şi diverse instituţii internaţionale şi neguvemamentale, cu scopul identificării de tendinţe în traficul cu fiinţe umane şi a unei politici europene de răspuns la un pericol ce ameninţă să submineze valorile fundamentale ale libertăţii şi moralei. Declaraţia adoptată a cerut măsuri concrete în domeniul prevenirii, protecţiei şi asistenţei victimelor, ca şi în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare, în special în obţinerea unei reduceri rapide şi susţinute a traficului cu fiinţe umane.

Există o serie de organizaţii guvernamentale şi neguvemamentale din întreaga lume care luptă intens pentru contracararea devastatoarelor efecte ale traficului de persoane. Dar cea mai importantă dintre ele, ducând o susţinută activitate la nivel mondial, este Organizaţia Internaţională pentru Migraţiune, prezentă în România din anul 2000. Organizaţia desfăşoară programe de prevenire şi

74

combatere a traficului de fiinţe umane, având sprijin financiar din partea Guvernului SUA şi Guvernului Norvegiei.

OIM acordă mare atenţie campaniilor de avertizare a populaţiei asupra acestui risc prin materiale promoţionale, de colportaj, clipuri publicitare. OIM se află în strânsă legătură cu Administraţia Prezidenţială, Guvernul României, Ministerele: Afacerilor externe, de Justiţie, de Interne, Muncii, Educaţiei şi Sănătăţii etc, precum şi cu Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române. La acestea se adaugă legislaţia antitrafic de persoane, care concordă cu cea europeană. „În luna decembrie 2001, a intrat în vigoare Legea nr. 678/2001, privind prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, care prevede reglementări separate pentru traficul de persoane majore, faţă de cele privind traficul cu minori sub 15 ani şi între 15-18 ani. ” Sancţiunile se încadrează de la trei la douăzeci de ani, iar OIM militează pentru închisoarea pe viaţă în cazul traficanţilor de persoane.

Metode şi mijloace de acţiune ale Ortodoxiei româneşti pentru prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane. Atitudinea și lucrarea preotului ca învăţător, păstor şi sfinţitor de suflete

1. Biserica, în înţelesul de ierarhie, are acum un pas decisiv, major, de făcut în pronunţarea fermă, oficială, împotriva legalizării prostituţiei. Nu mai trebuie mimate gesturi în acord cu deciziile politice, pentru că acelea nu urmăresc totdeauna interesul naţiunii şi al Bisericii. Nu sunt de folos nici palidele reacţii, tardive, formale, la nişte legi anti-româneşti şi anti-creştine. Lipsa de fermitate, sau interesele câştigate pe termen scurt, vor crea handicapuri misiunii Bisericii Ortodoxe pe termen lung. Biserica în totalitatea ei trebuie să se angajeze susţinut pe drumul luptei împotriva legitimizării desfrânării, acceptate politic de dragul Europei unite. Noi nu putem fi europenizaţi prin compromis moral, căci

75

ar însemna să ne pierdem identitatea de pnevmatofori şi hristofori. Noi nu putem fi duplicitari. Nu putem sluji la doi domni, căci nu-i putem iubi pe ambii. 2. Rolul Bisericii este acela de a sfinţi şi de a conduce credincioşii spre împărăţia lui Dumnezeu prin Sfintele Taine, adică viaţa în Hristos şi în Biserică, prin Duhul Sfant. Enoriaşii trebuie conştientizaţi de pericolul traficului de fiinţe umane, cea mai degradantă sursă de câştig. Să nu uităm că enoriaşii au copii, care sunt viitorul naţiunii române şi ai Bisericii Ortodoxe Române. Deci, dacă aceştia vor fi crescuţi creştineşte, aşa vor creşte şi urmaşii lor. Ei trebuie crescuţi drepţi de pe acum. Ei trebuie să cunoască sfinţenia lui Hristos şi să şi-o împroprieze pentru a se mântui. Mijloacele sunt aceleaşi peste secole.

Părinţii trupeşti sunt datori, ca şi cei spirituali naşii de botez şi de cununie să-şi educe copiii în spiritul creştin autentic, prin:

- apropierea de Biserică şi de sfintele slujbe; - citirea Sfintei Scripturi; - iubirea de părinţi, copii, fraţi, semeni şi de toată creaţia

lui Dumnezeu; - respectarea rânduielilor de cult şi de post ale

Ortodoxiei; - deasa spovedire; împărtășirea; - relaţia directă de ucenicie şi de ascultare cu

duhovnicul; - citirea Psaltirii; - rugăciunea deasă, atât a părinţilor pentru copii cât şi a

copiilor pentru părinţii lor fizici şi duhovniceşti. 3. Dar întrebarea care se poate pune, destul de dificilă dealtfel, ar putea suna aşa: Oare nu cumva doar teoretizăm, fără acoperire reală, practică? însă tocmai din acest motiv trebuie accentuat şi conturat rolul instituţiei familiei. Familia bună este dovada unei bune moşteniri.

76

Funcţiunile familiei creştine nu trebuie uitate sau transformate într-un ritualism automatizant, ocazional, de sărbători. Căci nu suntem creştini şi preoţi de duminică. Nu suntem zilieri, ci suntem fii înfiaţi prin Duhul Sfant de Tatăl prin Botez, continuu. Conştientizarea faptului că trebuie să fim în stare de slujire continuă, jertfelnică trebuie făcută în chipul filiaţiunii adevărate, după chipul Fiului lui Dumnezeu care atât de mult a iubit şi iubeşte lumea încât S-a jerfit pentru ea. În limba greacă verbul philéo desemnează starea de iubire profundă, continuă, nu un pur sentiment trecător. Este starea de filiaţie, de fii, de iubire devoţională pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Să fiu fiu! Filiaţiunea (iubirea) determină statutul ontologic al omului!

Concluzia: deci, dacă iubesc exist, sunt fiu adevărat al lui Dumnezeu!

Criza omului modern este idolatrizarea trupului şi a lumii naturale, căci nu mai vede în celalalt chipul nevăzut al lui Dumnezeu, ci o sumă de profituri sau o posibilă sursă de câştig. De câte ori cineva înşală pe altcineva, îl vinde, îl face obiect de trafic, al dorinţei ilimitate şi iraţionale. Nu mai vede chipul din spatele chipului, ci se opreşte la chipul plasticizat, care-i poate conferi ori bucuria demonică spre desfrânare sale ori dispreţ, ca negare şi negativ al contemplării frumuseţii adevărate.

4. Aici intervine şi calitatea preotului de duhovnic şi moderator al societăţii, care nu este chiar atât de creştină cum ne-am dori noi. Lupta nu este uşoară, şi nimeni nu poate oferi un reţetar sau un panaceu universal. Totul ţine de maximitatea propriei trăiri interioare, şi de proximitatea interioară cu Dumnezeu Cel nebănuit de prezent în străfundurile abisal-de-înalte ale sufletului nostru, în caz contrar se dezechilibrează armonia cosmosului interior şi a celui exterior.

Calităţile cele mai importante ale preotului sunt acelea de conducător, păstor, învăţător şi sfinţitor. Ele trebuie

77

însumate continuu de preotul slujitor. El este, paradoxal, conducător şi slujitor concomitent. De aceea vocea lui trebuie să însemne fermitate şi putere duhovnicească. E nevoie de o schimbare interioară, profundă, ca lumea să asculte şi să respecte cuvântul preotului. Preotul este chipul Arhiereului Celui Veşnic, şi în consecinţă trebuie să fie cel care şi „mustră, ceartă dar şi îndeamnă”.

Mai ales în cazul persoanelor care au căzut pradă traficului de persoane, trebuie aplicată o pedagogie a Duhului Sfânt, care miruieşte rănile şi-i miluieşte pe cei căzuţi. Să nu uităm că nu trebuie să judecăm persoana în sine, ci păcatul ca act distructiv. Persoanele supuse acestor suplicii şi travalii sexuale în folosul unor inşi dezumanizaţi, se simt pângărite până în cea mai ascunsă fibră a fiinţei lor, a sufletului lor. Se simt batjocorite şi pedepsite de oameni, repudiate şi alungate, ostracizate şi înfierate. îl percep pe Dumnezeu în mod greşit, ba chiar îl judecă: de ce nu a intervenit şi nu le-a salvat de la aceste suplicii? Acum ele nu mai urăsc pe nimeni mai tare decât se urăsc pe sine. De aceea trebuie acţionat cu mare dragoste, după modelul samarineanului milostiv. Să nu uităm că avem în faţa noastră chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Avem înainte pe un frate sau o soră care a făcut grele păcate, nu din voia sa, ci din lipsirea ei, ca persoană, de voinţa personală, de libertatea de a alege binele sau răul, virtutea sau păcatul. Or, nepăcătuind cu voie, intenţionalitatea actului păcătos nu există, deci păcatul lui, sau al ei, nu există. Aici stă cheia şi arta duhovnicească a duhovnicului: să demonstreze şi să demonteze schelele păcatului fals, instituit în conştiinţa acelei persoane.

Cea mai bună cale este relaţia de dialog şi de rugăciune. De aceea preotul este dator să nu facă public cazul acelei persoane, iar dacă totuşi se află de situaţia grea a ei, preotul trebuie să o susţină şi să o sprijine în faţa familiei şi comunităţii. Acea persoană va suferi şi mai crunt dacă primeşte reflexul negativ al comunităţii în care a crescut. Dar chiar dacă va fi fost traficată din ignoranţa ei sau cu ştiinţă,

78

dar nu se mai putea opune, nici atunci vina ei nu trebuie reliefată, ci trebuie ajutată să înţeleagă că au mai fost persoane în situaţia ei şi că prin pocăinţă, prin Sfintele Taine etc., ea este reprimită de Dumnezeu.

Mântuitorul a primit mirul femeii păcătoase şi nu s-a scârbit de sărutările depuse pe sfintele Lui picioare, neîntinate de păcat, ci pentru profunda ei iubire de Dumnezeu i-a iertat toate păcatele: „Femeie, iertate sunt păcatele tale cele multe căci mult ai iubit”. Iar femeii adultere, iertând-o, i-a zis: „Mergi în pace şi de acum să nu mai păcătuieşti”. Între Hristos şi femeie nu a avut loc nici un dialog, şi nici ea nu i-a cerut ceva sau vindecare, precum alţii. Iar El nu a supus-o nici măcar la la testul de mărturisire a credinţei, în plus i-a dăruit şi iertarea păcatelor.

Harul cel mai mare al lui Dumnezeu se simte atunci când omul trece de la starea de păcătos la cea de virtuos. Trece din starea de sclav al păcatului, la starea de libertate a Sfântului Duh.

În chipul acesta trebuie şi poate să acţioneze şi preotul, pentru a răsări un fir de încredere şi de credinţă în sufletul acelei persoane greu batjocorite. Prin acest test al credinţei şi iubirii de Dumnezeu a trecut şi cuvioasa Maria Egipteanca. Ea a renunţat la viaţa păcătoasă şi a trecut la sfinţenia Duhului lui Hristos. La fel şi Fericitul Augustin şi alţii.

5. În cazul în care preotul are de-a face cu cineva

care a traficat şi a vândut persoane deşi este greu de crezut că aceia vor apela la preot, (totuşi nu imposibil), trebuie primit şi acela precum tatăl l-a primit pe fiul risipitor. Nici pe acesta să nu-l judece, ci doar să-l mustre, ca nu cumva deznădăjduit fiind acela să recurgă la gesturi ultime. Să-l primească și pe acela ca pe un frate căzut în mrejile diavolului, şi să-l facă să regrete sincer, cu maxima pocăinţă, actele făcute, de înlănţuire a semenilor.

79

Desigur că momentele sunt atât de fragile şi de delicate încât preotul va fi inspirat de experienţa sa cum să procedeze mai bine, dar în primul rând îl va lumina Dumnezeu.

6. Familiile enoriaşilor noştri trebuie informate prin predici speciale şi ocazionale, sau cu ocazia vizitelor pastorale, prin materiale tipărite, şi nu numai, de aceste posibilităţi de pierdere a copiilor lor, sau chiar a lor înşile, dacă atunci când pleacă în străinătate la lucru, pentru un trai mai bun, nu sunt cumva în cursele unor traficanţi de persoane. Ei trebuie sfătuiţi, dacă totuşi pleacă, să se informeze asupra persoanelor care intermediază respectivele contracte, ca nu cumva să fie nişte ficţiuni. Să nu cumva să creadă că poate lor nu li se va întâmpla nimic rău. Ei trebuie să abordeze o mină prudentă. Să se intereseze cu precizie asupra serviciilor pe care vor trebui să le presteze la destinaţie. Să ia cu ei adrese, numere de telefon, email etc. ale prietenilor, rudelor, preotului parohiei, pentru a-i putea contacta în caz de nevoie. Dacă sesizează cea mai mică umbră de îndoială asupra veridicităţii informaţiilor, să renunţe imediat şi să se informeze asupra corectitudinii persoanelor de contact. Dacă acest lucru se petrece în ţara de destinaţie, să încerce să contacteze ambasada României de acolo sau cea mai apropiată secţie de poliţie.

În principiu, ar fi cel mai indicat să se plece cu contract ferm încheiat cu marile firme, care au tradiţie în domeniu. Doritorii de muncă la negru trebuie informaţi că pot deveni mijloace de produs bani pentru traficanţi şi patronii care nu vor avea nici o milă faţă de ei; că vor pierde sumele mari de bani investite pentru a pleca; că dacă lucrează la negru nu beneficiază de asigurări sociale, de sănătate, de şomaj, sau împotriva unor eventuale accidente de muncă.

7. În şcoli pot fi efectuate orele de dirigenţie pe aceste teme împreună cu profesorul de religie, cu preotul parohiei şi chiar cu persoane care consimt să vorbească

80

tinerilor elevi despre traumatizantele experienţe trăite în mirajul occidental.

Studenţilor atraşi prin intermediul internetului de fascinaţia burselor la universităţi obscure din străinătate, li se pot ţine prelegeri şi conferinţe pe această temă, chemându-i să aprofundeze relaţia cu Hristos şi Biserica Sa prin Sfintele Taine, participarea dinamică la Sfânta Liturghie şi la acţiunile de ajutorare şi sprijinire a persoanelor care se află în faza post-traumatică a şocului traficării şi prostituării forţate. Contactul cu aceste situaţii le va schimba mult optica asupra riscurilor.

8. Locurile de unde se procură paşapoarte ar trebui mai bine monitorizate de cei în drept, în sensul că pot exista consilieri care să discute cu cei ce pleacă în alte ţări, şi să-i informeze prin pliante şi diverse materiale tipărite sau filme proiectate asupra pericolului traficului de persoane. Aici ar trebui ca Statul, prin forurile sale legislative, să intervină energic pentru prevenirea şi combaterea traficului de persoane. Periodic televiziunile ar trebui să difuzeze informări, mai ales la orele de audienţă maximă. La fel şi posturile de radio, dar şi presa scrisă. Este nevoie de o mişcare amplă a societăţii româneşti de la legislativ şi până la cei vizaţi de elementul infracţional, pentru eradicarea acestui flagel neo-păgân. În loc de încheiere:

Am expus câteva metode şi mijloace de combatere a acestui fenomen infracţional atât juridic, mai ales din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, care reflectă viaţa ei bi-milenară în sfinţenie şi iubire. Desigur că experienţa fiecărui păstor de suflete îşi poate pune amprenta într-o măsură mai mare sau mai mică asupra acţiunii întreprinse.

Fiecare păstor de suflete are metodele şi mijloacele sale care trebuie să fie cele mai bune. Ceea ce contează este

81

conştientizarea enoriaşilor că trebuie să stăm drepţi, să stăm cu frică ...cu credinţă şi cu dragoste.

Pentru ceea ce facem în această viaţă va trebui ca odată să răspundem înaintea lui Dumnezeu. Astfel, Biserica este acţiunea sinergică a tuturor credincioşilor, nu doar a ierarhiei sacramentale.

Fiecare membru al Bisericii trebuie să lupte împotriva traficului de persoane prin mijloacele duhovniceşti şi legale, să asigure un climat de siguranţă copiilor şi familiei sale mai ales printr-o viaţă morală, o viaţă în Hristos. Occidentul nu este întotdeauna ceea ce pare!

Există o vorbă românească: Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în ţara ta! Iar marele istoric Nicolae Iorga, le-a transmis patriotarzilor, plecaţi pe meleaguri străine pentru un trai mai uşor, următoarele cuvinte: Domnilor, Patria nu se ia pe tălpile pantofilor!!

82

ENERGIILE NECREATE. ELOCVENȚA TĂCERII DIVINE1

Dumnezeu Care ne vorbeşte în tăcere

Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu este tăcerea vorbi-toare a lui Dumnezeu. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu, iar Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1) - reflectă antinomia supra-raţională: dialog-tăcere. Deşi Dum-nezeu Se află în dialog cu creaţia, vorbind despre Sine prin însăşi creaţia Sa, providenţiind-o, El este Marele Tăcut. Pentru că El nu vorbeşte prin cuvinte, ci prin Cuvântul Său, etern cu Sine şi cu Duhul Sfânt.

Vorbirea lui Dumnezeu cu creaţia nu se rezumă la un simplu discurs conceptual. El nu vorbeşte cu lumea în modul nostru curent de comunicare. El ne-a vorbit prin proroci, iar „în zilele mai de pe urmă prin însuşi Fiul Său”. În Vechiul Testament Dumnezeu spune: „Gândurile Mele şi căile Mele nu sunt ca ale voastre, ale oamenilor”. El comunică într-un mod absolut superior oricărei forme de limbaj umane. „Dis-cursul” dumnezeiesc este, mai curând, unul al faptei, al creaţiei, al demonstraţiei: „Cuvântul Trup S-a făcut... şi am văzut Slava Lui ca a Unuia (Singurul) Născut din Tatăl”. Raţiunea omenească este total depăşită, căci tăcerea divină este cel mai profund discurs. Oximoronia conceptelor blo-chează posibilităţile de analiză ale raţiunii umane. Dumnezeu vorbeşte prin tăcerea Sa. Nu este vorba de o separaţie între El şi creaţie, dar nici de confuziune, ci mai curând de o maximă apropiere, pentru că prin Întrupare animă ipostatic materia din fiinţa omenească a Fiului Său. El scoate natura umană din amnezie, din uitarea de Dumnezeu.

Totodată, însă putem vorbi şi de o infinită depărtare a lui Dumnezeu de creaţie, în mod ousianic. Antinomia este iarăşi supraraţională, pentru că Dumnezeu este şi perceptibil şi

1 In rev. Cronica Romanului, August, An IV, Nr. 8, Serie Nouă, Roman, 2004, pp. 6-7.

83

imperceptibil. El este atât de aproape, dar şi atât de departe. El este omniprezent şi în egală măsură absent. El ne aude în măsura în care Îl auzim. Numai perspectiva unei continue dialogări cu Dumnezeu face ca El să nu fie absent. Momentul uitării de Dumnezeu coincide cu abandonarea Sa. De fapt, nu El ne uită, ci noi Îl uităm. Excluderea lui Dumnezeu este semnul aplecării către coordonatele bidimensionale, temporale, materiale, hedoniste.

Neprimind niciodată impersonalitatea iradierii divine din plotinism, creştinismul patristic arată că Dumnezeu nu a fost defel impasibil creaţiei Sale. Dovadă este providenţa divină a Întrupării, Învierii şi Înălţării; a sfinţeniei sfinţilor lui Hristos. Dacă plotinismul Îl declara pe Dumnezeu ca Bine Absolut, nepersonal, difuz, răspândit panteistic în materie, în mod ireperabil, Biserica se află în continuu dialog cu Capul ei, Hristos-Dumnezeu. Dar ea are puterea aceasta numai de la El, prin Sfântul Duh, şi numai prin Acesta ajunge la Tatăl.

Părintele Stăniloae spune că şi alte religii ajung la cunoaşterea mistică a lui Dumnezeu, dar îl experiază ca pe un abis impersonal de lumină sau întuneric cu care nu pot intra în contact dialogal. Mistica acestor religii este una a absenţei harului dumnezeiesc, condiţie sine-qua-non a relaţiei comunicative cu Dumnezeu. Căci, dacă Dumnezeu este perceput ca o entitate complet incomunicabilă, dispare însuşi sensul „ajungerii” la El. Ce sens are să urci către o forţă divină cu care nu poţi intra în contact, cu care nu poţi comunica, care nici nu ştie de existenţa ta, pe care nu o poţi iubi şi care nu te poate iubi?

Energiile necreate sunt puntea către infinitul lui

Dumnezeu. Ele demonstrează în primul rând existenţa lui Dumnezeu şi grija Sa pentru Univers. Dar în special omul primeşte revărsarea harului divin. Numai prin omul harului se poate transfigura Universul corupt de păcatul omului. în afara harului nu există eliberare. Doar de la Dumnezeu vine „puntea” aceasta către infinitatea spirituală. Omul singur nu-şi

84

poate fi suficient pentru a transgresa limitarea materială şi spirituală. El are mereu nevoie de sprijin, pentru că este coruptibil. Doar harul lui Dumnezeu întăreşte pe cel ce îl cere şi îl cultivă. Or, acolo unde harul este înmulţit de creştin, roadele lui se amplifică exponenţial, pe măsura efortului asce-tic. Dar harul nu poate fi cuantificat. El poate fi doar perceput, lucrat sau nu. Energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt harul său, providenţierea lumii. Gradul de percepţie al energiilor necreate este relevat de Mântuitorul atunci când spune: „Soarele străluceşte şi peste cei buni şi peste cei răi, iar ploaia cade şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Deşi Dumnezeu nu face distincţie confesională sau rasială între oameni, pentru că toţi suntem fiii Lui; deşi energiile Sale necreate sunt radiate peste toată creaţia, totuşi, pentru cei care comunică real cu Dumnezeu, eclesial, prin Duhul Sfânt în Iisus Hristos, are loc o revărsare deosebită a harului divin. Dumnezeu proniază tot universul şi pe toţi oamenii, dar îl percep în mod special cei care conlucrează eclesial cu el (sinergia teandrică).

Dovada subzistă nu doar în logică, ci şi în natură. Toate fiinţele primesc lumina Soarelui, dar plantele, animalele, şi în special, oamenii, sunt cele care o prelucrează. Orice fiinţă vie este bidimensională, are două niveluri cuantificabile de existenţă: energetic şi material. Dar în om subzistă şi o a treia categorie: cea spirituală, necuantificabilă catafatic, indefi-nibilă, apofatică. Plantele se hrănesc din lumina solară şi din mineralitatea pământului. Omul se hrăneşte şi din acestea, dar, mai presus, din energiile divine. Sfântul Grigorie Palama arăta că numai creştinii se hrănesc conştient cu Duhul Sfânt. Dacă lipseşte această conştienţă, atunci retrogradăm spre nivelurile animalităţii, vegetabilităţii şi mineralităţii. Plantele prelucrează lumina Soarelui prin procedeul denumit biologic fotosinteză. Deci planta se hrăneşte cu lumina Soarelui, iar omul cu lumina Treimii celei veşnice. Trebuie înţeles că lumina dumnezeirii este mai presus de orice idee de lumină sau de energie. în acest sens nici modul de percepţie nu

85

poate fi material. Lumina necreată reclamă o altă categorie a receptării. Aici, dialogul cuvintelor este abandonat. deoarece vorbim cu Dumnezeu numai prin: Cuvântul lui Dumnezeu, prin Fiul; şi prin Sfântul Duh purces doar din Tatăl. Dar, Duhul purces de Tatăl, este şi Duhul Fiului, pentru că ousia Lor este comună. Deci, fiind părtaşi ai aceleaşi divine naturi, este limpede că planul de acţiune este comun întregii Treimii.

Aici trebuie subliniată o distincţie care se impune în mod necesar: nu trebuie confundată Purcederea Duhului Sfânt, act etern, propriu doar Tatălui, cu iradierea energiilor necreate din Dumnezeire. Ipostasul Duhului purcede numai din Iposta-sul Tatălui, iar natura divină Le este comună. Duhul este (a Treia) Persoană a Sfintei Treimi, deopotrivă egală în esenţă cu Tatăl şi cu Fiul. Diferenţierea Lor constă în funcţiunile Fiecăruia: Tatăl este Nenăscut (Creator), Fiul este Unul-Născut și Unsul (Mântuitor), iar Duhul Sfânt (Sfinţitorul) este purces doar de Tatăl, precum numai Tatăl Îl naşte pe Fiul. Energiile necreate sunt comune Celor Trei-Un Singur Dumnezeu. Motivul este deofiinţimea Lor. Ei posedă o unică fire divină fără să Şi-o împartă în nici un fel. Or, izvorul energiilor este unica natură (ousia) care îi uneşte supraraţional. Deci, dacă natura Lor este identică atunci şi energiile divine provin din aceeaşi Fiinţă divină, pentru că planul providenţial al Celor Trei este unic. Nu există distincţie energetică ipostatică, adică energiile iradiate nu sunt proprii, în mod distinct, Celor Trei Persoane, ci naturii Lor unitare. În orice caz, erupţia energiilor necreate de pe Tabor demonstrează că acestea sunt posibile şi proprii fiecărei Persoane Treimice. Prin aceasta ele nu scindează unitatea treimică, ci o consolidează prin demonstrare. Energiile sunt proprii Celor Trei în mod unitar. Ele izvorăsc din Fiinţa dumnezeiască, deci din voinţa Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Energiile divine sunt necreate deoarece Izvorul lor

este natura divină. Or, Aceasta fiind veşnică, necreată prin

86

Sine, şi energiile Ei sunt necreate. Iradierile din esenţa divinei Treimi purced in mod voluntar, nu involuntar din Aceasta. Căci nu există ceva care să se producă fără ştiinţa și voința lui Dumnezeu. De unde şi atributul de Atoateştiutor (Omniscient) al lui Dumnezeu. Energiile sunt necreate şi se adresează creaturii, nu lui Dumnezeu, El fiindu-Şi suficient prin Sine.

Spre deosebire de Plotinus şi Proclos care văd în iradierile divine o simplă reflexie sau procesie (proodos) de bine, frumos, lumină şi căldură divină, însă neorientate în mod voit spre lume, creştinismul ortodox mărturiseşte că energiile divine sunt harul necreat, voluntar, al lui Dumnezeu pentru creaţia Sa. Logica raţiunii umane poate demonstra că numai ceva necreat poate ridica altceva creat. Creatura nu poate ridica nici o creatură dincolo de coordonatele empirice, pe când energiile divine necreate ridică umanitatea şi creaţia, în general, la cunoaşterea necreatului divin. Însă energiile necreate nu sunt o descoperire plenară a fiinţei lui Dumnezeu; fiind necreate sunt şi inepuizabile.

Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel

ceresc, prin Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, pe Tabor. Minunea taborică anticipează Cincizecimea, revărsarea harului Duhului Sfânt. Nu este o Pogorâre ipostatică, ci una energetică. Numai în Fiul are loc o ipostaziere a firii omeneşti. Leonţiu de Ierusalim şi Leonţiu de Bizanţ numesc acest proces: enipostaziere (henipostasis - un singur Ipostas în Hristos). La Cincizecime, Duhul nu Se ipostaziază în Apostoli, ci îi umple de putere şi har. Ei sunt investiţi cu mandatul divin al preoţiei apostolice, cea mai înaltă treaptă a preoţiei, treaptă care dispare odată cu moartea ultimului Apostol, Sf. Ioan Evanghelistul. Celelalte trepte ale Preoţiei lui Hristos, Arhiereul Veşnic, sunt conferite urmaşilor Apostolilor şi transmis necontenit până la finele timpului, în Biserica lui Hristos.

87

Preoţia este o continuă epicleză, o continuă Cincizecime a energiilor necreate. Harul este cel care dinamizează şi împlineşte, care consacră eclesial fiinţa umană (prin treptele preoţiei) şi materia (pâinea, vinul, apa, untdelemnul etc), prin Sfintele Taine, dovada prezenţei energetice a Sfântului Duh, căci „numai prin Duhul Îl numim pe Hristos Domnul” şi numai prin Hristos avem intrare la Tatăl. Scopul energiilor necreate este transfigurarea creaţiei şi îndumnezeirea omului. Prin ele avem continuu posibilitatea comunicării cu Dumnezeu. Este, de fapt, deschiderea lui Dumnezeu către noi. Este apelul lui Dumnezeu, chemarea altor persoane la comuniunea cu El. Or, când la chemare există răspuns înseamnă că există comuniune. Omul răspunde iubirii lui Dumnezeu prin iubire. Dialogul nu are loc în cuvinte, ci în negrăita iubire, mereu nouă, a razelor Divinei Treimi.

88

CUVÂNT LA NAŞTEREA MAICII DOMNULUI1 Anul Nou bisericesc debutează cu prima serbare pe 8

Septembrie: Naşterea Maicii Domnului, şi se încheie cu o altă serbare închinată ei, Adormirea Maicii Domnului (15 August). Anul bisericesc conţine şi alte serbări închinate Maicii Domnului: Intrarea Maicii în Biserică, Brăul Maicii Domnului, Acoperământul Maicii Domnului. Maica Domnului, născută la “plinirea vremii” din părinţii Ioachim şi Ana d ev ine prototipul fecioriei şi purităţii feminine.

Teologia mariologică este indiscutabil legată de hristologie şi pnevmatologie. Deşi aparent sunt chestiuni distincte, aceste aspecte teologice rezidă într-un unic izvor. Dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos este într-o strânsă legătură cu noţiunea de pururea feciorie a Maicii Domnului. Iisus Hristos, născut pe cale extra-ordinară din Fecioara, cu voia ei, împrumută carnea şi sângele ei. Suflarea ei de viaţă devine şi suflarea lui de viaţă. Tatăl îi este ceresc, iar Mama Lui pământească. O fiinţă omenească poartă în sine pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Dar El nu strică porţile fecioriei prin Naşterea Sa, tocmai din motivul că nu este un om obişnuit. Zămislirea Sa fiind de la Duhul Sfant, deci o minune, e limpede că şi Naşterea Sa ţine de domeniul supranaturalului.

Firea omenească din Iisus este una cu totul înnoită, eliberată de păcatul adamic. În momentul Întrupării în şi din Fecioara, păcatul adamic este definitiv ars din trupul ei, din fiinţa ei. Pentru că dumnezeirea nu putea conhabita cu păcatul, ar fi fost o contradicţie. Întruparea lui Hristos conferă Fecioarei Maria eliberarea de păcatul ancestral.

Deci, pentru a admite valoarea soteriologică a Jertfei de pe Cruce este imperios necesară admiterea a două condiţii sine-qua-non: 1. Pururea Fecioria Maicii Domnului; 2. Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu (théotokos). 1 In revista Cronica Romanului, Septembrie, nr. 9, Roman, 2004, p. 9.

89

Şt i m că p ro tes tan t i smu l , neoprotestanţii, precum şi noile mişcări religioase, sau religiile de sorginte musulmană, asiatică sau hindusă, deși Îl mărturisesc pe Hristos ca fiind una dintre întrupările istorice ale divinității, ei nu îi atribuie nici un merit Maicii Domnului, considerând-o o femeie oarecare. Însă minimalizând rolul Sfintei Fecioare în istoria mântuirii se diminuează până la inconsistență însăși Jertfa de pe Cruce.

Paradoxal sau nu, în Maica Domnului stă toată teologia creştină. Pentru că numai recunoaşterea calităţii ei de Născătoare de Dumnezeu, confirmă finalitatea soteriologică a Crucii. Raporturile sunt foarte clare aici: dacă Maica Do mnu lu i nu es te mărturisită ca Pururea Fecioară şi Născătoare de Dumnezeu, atunci ea a născut un simplu om. Om care, deşi avut daruri deosebite precum oratoria, blândeţea, înţelepciunea, facerea de minuni etc., nu rămâne decât un simplu om. Deci e cu neputinţă ca un om firesc să nu fie cuprins de păcat. Or, dacă avea păcat atunci este nulă jertfa lui, inutilă. Urmarea e că pe cruce nu a ajuns decât un impostor care s-a dat drept fiul lui Dumnezeu, sau, cel mult, un visător nebun.

Însă teo log ia pau l i n i că es te edificatoare în sensul dumnezeirii şi omenităţii lui Iisus Hristos: “...Hristos Iisus, Care Dumnezeu fiind, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu. Ci s-a deşertat pe sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce ” (Filipeni 2,5-8). Jertfa lui Hristos este aceea adusă de firea omenească înnoită, “după chipul Ziditorului său”. Iisus crucificat nu e doar omul sau Dumnezeu crucificat, ceea ce ar fi absurd, ci Omul-Dumnezeu, sau Dumnezeu-Omul.

Deja afirmaţiile despre originea Sa dumnezeiască Îi atrăseseră condamnarea la moarte; deci iudeii socoteau o nebunie întruparea şi moartea lui Dumnezeu. Hristos era aşteptat ca Mesia nu pentru a se crucifica împreună cu

90

tâlharii, ci să alunge cotropitorii şi să instaureze noul Israel. De aceea nu înţelegeau misiunea Sa, care nu era una pur lumească, ci mai ales spirituală, so te r i o l ogi că , eshatologică.

Numai cinstind pe Maica Domnului ca Născătoare de Dumnezeu Îl cinstim cu adevărat şi pe Iisus Hristos ca Mântuitor. Aici este vorba şi de prezenţa Duhului Sfânt în comunitatea creştină.

Efectele desfiinţării Sfintelor Taine în protestantism au fost eliminarea cinstirii Maicii Domnului şi exilarea Duhului Sfânt în sferele intangibile ale e te rni tă ţ i i . Dec i toa tă teo log ia p ro tes tan tă dev ine aproap e nu lă , f i i nd ma i mu l t o f i l oso f i e re l i g i oasă , pur o menea scă , lipsită de caracterul sacramental pnevmatologic.

Cinstind pe Fecioara Maria Îl cinstim pe Hristos şi pe Duhul Sfânt, “căci nimeni nu poate numi pe Iisus Domnul decât numai în Duhul Sfânt”. În caz contrar, tentativa de numire a unei grupări religioase cu numele de creştină sau de Biserică, devine cu totul foarte riscant. Părintele Stăniloae numeşte Bisericile protestante drept Biserici nedepline. Fiind nedepline înseamnă că nu deţin ceva, că le lipsește ceva. Or, acest ceva este prezenţa Duhului Sfânt. Numai acolo unde este Duhul este Biserica şi unde este Biserica este Duhul, căci şi Duhul a cinstit-o pe Fecioara prin vestea adusă, şi mai ales prin sălăşuirea într-însa a Fiului lui Dumnezeu şi Duhului Sfânt.

Naşterea Maicii Domnului este începutul mântuirii noastre. Aşteptarea mesianică a poporului lui Dumnezeu se încheia după milenii de suferinţă. Vasul cel ales zămislirii Fiului lui Dumnezeu vine în lume. Cea mai pură, cea mai curată, candidă, dintre fecioare primeşte nepreţuitul dar al vieţii pentru ca ea însăşi să aducă în lume pe Făcătorul vieţii. Eva cea nouă se naşte pentru a-L naşte pe Logosul făcut Om. Căci, într-un anume fel, ea devine şi Maica noastră a tuturor.

91

Cinstirea Maicii lui Dumnezeu se suie la Fiul ei, Iisus Hristos, cel născut din Tatăl fară de mamă (Naşterea din eternitate din Tatăl) şi din Mamă fară de tată (naşterea pământească din Pururea Fecioara Maria).

92

SFÂNTUL ŞTEFAN CEL MARE - NOUL CONSTANTIN CEL MARE1

Două din cel mai importante momente ale existenţei

Bisericii creştine au fost descrise în istorie de vieţile a doi dintre cei mai mari conducători de stat. Dumnezeu a rânduit, ca în clipele cele mai dificile ale Bisericii, bărbaţi de seamă să conducă destinele creştinismului. Nu este deloc întâmplător faptul că între marii conducători de stat se creează similitudini, însă fără să se confunde, fără să se imite.

Între Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi Sfântul Voievod Ştefan cel Mare și Sfânt există similitudini uimitoare, ambii fiind descrişi de istorie ca fiind conducători devotaţi idealului naţional şi creştin.

Constantin cel Mare, vine la cârma Imperiului în anul

305, după ce tatăl său, împăratul de Apus al Imperiului, Constantius Chlorus, fusese ucis într-o bătălie cu picţii, în Brittania. Armatele imperiale, care îl iubeau pe Constantin foarte tare, l-au declarat împărat, iar în anul 306 vor intra triumfători în Roma, unde Constantin este ales oficial Imperator Romae et Pontifex Maximus.

Constantin, abil conducător de oşti, dar şi bun diplomat, a ştiut că unitatea Imperiului nu putea fi asigurată decât de unitatea politică şi religioasă. De aceea, ştia că acest deziderat nu poate fi atins şi menţinut decât de un singur împărat, al întregului Imperiu, şi nu de doi, sau patru, ca până atunci. Trebuie să menţionăm că, pentru o mai bună administrare a vastului Imperiu Roman,erau doi auguşti, unul pentru Apus, altul pentru Răsărit, fiecare având câte un cezar, pentru a fi mai simplu de administrat vastul Imperiu. Legislaţia prevedea ca la moartea unui august, cezarul să îi ia locul şi aşa mai departe. Or, dorinţa de putere era mai mare

1 În rev. Cronica Romanului, Septembrie, nr. 9, Roman, 2004, pp. 10-11.

93

decât sentimentul patriotic, neîntârziind să apară fricţiunile şi luptele între auguşti şi cezari.

Constantin conducea partea de Apus a Imperiului. Animozităţile între Constantin şi împăratul de Răsărit, Maxenţius, s-au ivit degrabă. Drept urmare, cei doi au decis să se înfrunte, pentru a decide soarta Imperiului. În anul 312, în mlaştinile de la Pons Milvius, lângă Eterna Cetate, Roma, s-a dat bătălia pentru supremaţie. Constantin iese biruitor, după ce are, celebra viziune cu lisus Hristos, Care îi făgăduieşte că sub semnul Crucii Sale va birui: “in hoc signo vinces!” Constantin gravează semnul Sfintei Cruci pe veşmintele şi stindardele de luptă (labarum) ale oştenilor săi, şi întărit fiind de neaşteptatul ajutor divin, biruieşte oastea lui Maxenţius, care era mult mai numeroasă. Anul 313, intrat în istoria conştiinţei bisericeşti ca anul ieşirii Bisericii din perioada persecuţiilor anticreştine, aduce libertatea religioasă pentru toţi creştinii. Dar, persecuţiile au continuat până în 321, în Răsărit, prin ordinele cezarului Licinius, cumnatul lui Constantin, dar pe care Constantin îl va înfrânge. Nerecunoscător, Licinius nu va aprecia faptul că împăratul i-a cruţat viaţa şi începe o campanie de comploturi şi strângeri de oaste împotriva lui Constantin. Acesta, iritat de nerecunoştinţa lui Licinius, îl prinde, iar Senatul îl va condamna la moarte pentru trădare.

Ştefan cel Mare, vine la rându-i, la conducerea

Moldovei tot printr-o campanie militară. El este nevoit să răzbune moartea tătânelui său, Bogdan II, prin uciderea asasinului acestuia, Aron Vodă, în 1457, pe câmpia Direptăţii. Simbolismul este foarte profund, nu numai din punct de vedere istoric, ci mai ales privind prin ochii tânărului Ştefan, care crescuse fără tată şi fără regat. Pe câmpia de la Direptate, Ştefan face o reparaţie istorică, atât Țării Moldovei, cât şi sieşi prin răzbunarea tatălui său. Devenit domnitor al Moldovei, Ştefan, precum odinioară, în Imperiul Roman, marele Constantin, devine stindardul şi garanţia libertăţii

94

creştinismului şi Moldovei. Ştefan vine ca domn al Moldovei într-un moment de mare cumpănă pentru creştinism şi pentru Europa întreagă, când creştinătatea era grav ameninţată de expansiunea otomană. Venirea sa la cârma Moldovei nu face decât să confirme Providenţa Dumnezeiască. Oarecând, Constantin cel Mare era “uns” de Dumnezeu Imperator christianis, iar peste unsprezece veacuri, Ştefan devine athleta Christi, apărătorul creştinătăţii. Primul a apărat creştinismul de atacurile persecuţiilor şi ale ereticilor, iar al doilea de atacurile ameninţătoarei Semiluni. Otomanii începuseră asediul de aproape un mileniu, ei reuşind să cucerească Asia Mică, Pontul, Nordul Africii şi Sudul Spaniei. Umbra steagurilor verzi se întindea cu repeziciune spre Europa, venind spre gurile Dunării. Nu întâmplător avea să cadă Bizanţul şi Constantinopolul (constantinopolis - cetatea lui Constantin), în aprilie 1453, la 20 de ani de la naşterea lui Ştefan, când în Constantinopole domnea tot un Constantin. Din nefericire ultimul! E vorba de Constantin al IX-lea Dragases, care luptă eroic pe zidurile cetăţii primului Constantin (cel Mare), dar va pierde înaintea lui Mahomed Cuceritorul. Cu acesta va lupta şi Marele Ştefan, al Moldovei şi pe care l-a biruit.

Dacă creştinismul şi civilizaţia bizantină au primit o grea lovitură prin căderea Constantinopolelui şi robia sub musulmani, în Moldova acest lucru nu s-a petrecut. Deşi şi Dragases şi Ştefan au apelat la ajutorul veneţienilor, genovezilor şi al Papei, ei nu au primit decât încurajări. Inutile însă pentru a stopa infernala maşină de război a sultanatului islamic. Spre deosebire de Dragases, Ştefan va birui!

Odată cu marile sale victorii antiislamice, Ştefan devine, pe lângă misiunea sa de Arhanghel al creştinătăţii, şi un mare creator creştin. El conferă, cu toată modestia economică a Moldovei, dimensiuni noi artei ecclesiale a creştinismului ortodox. Domnia lui Ştefan descrie începutul erei numite de marele istoric Nicolae lorga “Byzance aprés Byzance”. Noul Constantinopole se muta la Suceava, Voroneţ, Suceviţa,

95

Putna, Neamţ, Roman, Bacău, Borzeşti, Vrancea şi în toată Moldova.

Ştefan nu a putut manifesta, din pricina conjuncturii vremii sale, nici diplomaţia și nici bogăţia lui Vasilie Lupu ori Constantin Brâncoveanu, însă a fost mai curând un arhistrateg militar şi un bun isihast. Istoricul Silviu Dragomir crede că Ştefan a fost dus de Bogdan II la Athos unde l-a încredinţat unui mare duhovnic de la care va fi deprins cu siguranţă treptele rugăciunii isihaste. Dovadă filiaţiunea lui Ştefan pentru mănăstirile athonite o constituie marele sprijin acordat. Mai ales că Grecia, fiind robită de turci, nu mai putea face acest lucru. In Ştefan, chipul Sfântului Mare Mucenic Gheorghie, Purtătorul de biruinţă, strălucea cu putere!

Constantin cel Mare a înfiinţat şi sprijinit multe biserici împreună cu mama sa, fericita împărăteasă Elena; ca să amintim numai pe cele din Constantinopole şi Ierusalim. Ştefan va zidi şi el 36 de biserici şi mănăstiri, pentru fiecare biruinţă sau înfrângere. În aceste biserici, Ştefan uneşte arta constantiniană cu arta moldovenească. Smerenia bolţii este unită cu semeţia turnurilor gotice, dar fără a le imita. Tăişul liniilor gotice este convertit în rotunjimile line ale cupolelor şi acoperişurilor ştefaniene, însă fără a elimina îndrăzneala cu care ţâşnesc spre cer.

Ştefan demonstrează că este un urmaş al bazileilor nu doar prin căsătoria sa cu Maria de Mangop, ci mai ales prin continuarea tradiţiei lor politice, istorice, a vocaţiei de cârmuitor înzestrat, desigur aplicată la realităţile istorice contemporane lui.

În 1475, Ştefan trece cel mai greu război al său. În mlaştinile de la Vaslui, Podu Înalt, el biruieşte, ca oarecând Constantin pe Maxentius la Pons Milvius, oştirile lui Mehmet al ll-lea Cuceritorul Constantinopolelui. A învins 120. 000 de turci! Lucru care îi atrage preţuirea întregii Europe. Însă doar atât! Pentru că nici alianţa cu cneazul Moscovei, Oleg, căruia îi dăduse de soţie pe fiica sa Olena (ea va muri de altfel întemniţată de soacra sa, care nu dorea ca fiul zămislit de

96

Olena cu Oleg să devină urmaş la tronul Moscovei) nu l-a ajutat cu nimic pe Marele Ştefan. Scopurile lui erau clare: apărarea graniţelor Moldovei şi a Bisericii lui Hristos. Pentru el Biserica era totuna cu Moldova şi Moldova era Biserica.

Pentru Constantin lucrurile stăteau oarecum altfel, deşi conferă recunoaştere imperială creştinismului, drepturi şi proprietăţi, el nu se grăbeşte să se boteze. Din mai multe motive:

1) El nu dorea să creeze noi fricţiuni în Imperiu devenind creştin. Ar fi fost nevoit să renunţe la titlul de Pontifex Maximus, drept pe care trebuia să şi-l asume altcineva, care neîndoielnic ar fi emis pretenţii la tron.

2) Însuşi Constantin, creştin fiind, nu mai putea să aprobe cultul împăratului.

3) Păgânismul era în putere în întreg Imperiul, iar creştinismul, deşi recunoscut ca religio licita, era încă persecutat în Răsărit. Deci, toate aceste urmări care decurgeau din creştinarea lui Constantin ar fi generat condiţii destabilizatoare pentru unitatea Imperiului.

De aceea amână Constantin botezarea sa până pe patul de moarte. El mai putea face aceasta şi din considerentul că se socotea încărcat de păcate (ucisese unele din rudele sale care complotau împotriva lui), iar prin amânarea botezului năzuia spre iertarea păcatelor. Dar, acest lucru nu-l împiedică să fie un bun cunoscător al teologiei creştine.

Dovadă este tomosul primului Sinod ecumenic de la Niceea, din 325, unde se arată un bun cunoscător al dogmei creştine. Faptul că unii istorici îi impută botezarea de către un episcop semiarian, Eusebiu de Nicomidia, ar demonstra contariul, ceea ce ar conduce la nevaliditatea botezului. Insă episcopul Eusebiu nu era excomunicat, deci botezul era valabil.

Este posibil ca Eusebiu să fi fost şi un apropiat al familiei constantiniene, sau sfârşitul lui Constantin să fi fost prea iminent, astfel încât devenea riscantă amânarea botezului. Insă Biserica nu a pus niciodată sub semnul întrebării

97

validitatea botezului lui Constantin. El a şi fost recunoscut drept salvatorul creştinismului, ca mai apoi Ştefan. Constantin moare în 337, fiind jelit de întregul Imperiu, mai ales de oamenii simpli, care au trecut pe la căpătâiul catafalcului său expus în sala mare a palatului din Constantinopole vreme de o săptămână. Asemenea jale a cuprins şi pe poporul Moldovei la moartea lui Ştefan cel Mare. Doi conducători, numiţi deopotrivă de poporeni: “cel mare”.

Există unele teorii istorice care afirmă că Ştefan ar fi fost călugărit pe patul de moarte. Era şi în tradiţie obiceiul ca domnitorii să fie călugăriţi pe patul de moarte, pentru iertarea tuturor păcatelor. Călugăria este considerată un al doilea botez, sau începerea unei noi vieţi. De aceea şi Constantin şi Ştefan primesc botezul pe patul de moarte. Unul devenea creştin prin primirea botezului, iar altul primea botezul călugăriei. In 1758 ea a fost deschis pentru prima dată mormântul marelui domnitor moldovean, iar în 1858 pentru a doua oară. Procesul verbal redactat de autorităţile austriece, care conduceau Bucovina, arată că Ştefan a fost înmormântat fără sicriu, pe 13 bare de fier, cu capul pe un rând de cărămizi, fără podoabele de domnitor, doar cu mantia sa. El nu purta nici inelele sau pecetea, ci doar o cruce groasă de aur, pe piept. La fel, după rânduiala călugărească, a fost înhumat şi Alexandru cel Bun.

Constantin a fost înmormântat în marea sa catedrală Sfinţii Apostoli fiind socotit întocmai cu apostolii. Ştefan a fost înhumat în ctitoria sa de suflet, Putna.

Ambii mari conducători rămân în istoria Bisericii, nu doar ca vrednici oameni de stat, ci ca sfinţi, apărători ai creştinismului. Ei nu sunt doar nişte simboluri naţionale şi creştine. Prin canonizare ei au devenit protectori pe mai departe, nevăzuţi, ai creştinismului. De aceea sunt atât de cinstiţi de creştini, mai ales de poporul român. Ei primesc rugăciunile noastre şi le duc înaintea Mântuitorului Iisus Hristos pe Care L-au slujit neîncetat. Legătura lor cu Biserica luptătoare, cu noi, este vie şi neîntreuptă.

98

Astfel, Sfântul Voievod Ştefan, cel Mare şi Sfântul împărat Constantin ce Mare sunt modele care au lucrat o unică lucrare. Ştefan a continuat opera lui Constantin. Faptele lor minunate au făcut ca ei să nu fie acoperiţi de uitare, ci să fie invocaţi de creştini pentru eternitate.

99

DESPRE UITARE ȘI NEUITARE 1 1. Cu siguranţă uitarea este unul dintre cele mai mari

pericole spirituale ale omului. Uităm chiar faptul că uităm. Suntem mereu pândiţi de spectrul ignoranţei şi al superficialităţii inconştiente, sau, mai grav, conştiente. Uitarea devine alternativa existenţei în acest caz. Uitarea este sinonimă cu neantul cu desfiinţarea. Uitarea este nonexistenţă. Ea nu este nici măcar nefiinţă, pentru că nefiinţa este conţinută de fiinţă, este partea virtuală, din “oglindă” a fiinţei. Pe când uitarea este o convertire în nonfiinţă. Ea e o anulare înceată, dar sigură, a unui dat, a unui fundament primit alteori ca adevăr. Uitarea este o stare-de-ascundere în abisurile inexistente ale vidului ontic. Uitarea este un conductor spre nimicul absolut. Ea desfiinţează tot.

Ceea-ce-este nu mai este aşa-cum-este ci se radiază complet sau parţial de pe scena istoriei. Anticii socoteau că uitarea este cel mai periculos fapt. Acoperirea cu praful uitării simboliza anularea datului ontologic. Însă, uitarea este un fals absolut. Pentru că ea nu este decât o alienare, o pervertire, o corupere a unei părţi din raţiunea umană. Dar este un fals evident de periculos. Căci uitarea aşterne nimicul peste ceva. Interesant este faptul că acest “nimic” meonic poate textura (paradoxal, nu!?) fiindul empiric sau noetic. Şi mă refer aici la toate laturile alterante ale uitării. E vorba de un autism generat de alte realităţi.

Realităţile tind prin succesiunea lor să se acopere una pe alta, anulându-se, excluzând-se, radiindu-se treptat. Îmi amintesc greu ceva uitat, iar virtualitatea datului uitat face ca la un moment dat să mă îndoiesc de va fi fost real sau nu, oniric sau empiric, imaginar sau concret. Uitarea introduce o stare de incertitudine, de nesiguranţă. Câteodată nu ne putem dovedi nici nouă înşine dacă frânturile de amintiri

1 În revista Cronica Romanului, Octombrie, An IV, Serie Nouă, Roman, 2004, pp. 10-11.

100

conţin vreo parte de realitate sau nu sunt plăsmuiri ale minţii sau vise ale conştientului şi subconştientului. Dar, uitarea introduce o con-fuziune (i?)remediabilă între concret şi abstract, o substituire ciclică între real şi imaginar. Şi nu mă refer aici la deviaţiile patologice în sine, ci mai ales la conţinutul sănătos al experienţei.

Am putea afirma însă că de la un moment dat al senectuţii uitarea este explicabilă, dar nu este deloc aşa. Ea este rodul unei lipse de pregătire constantă. Repetitio est mater studiorum - afirmau latinii. Dar nu se refereau la o reluare mecanicistă a problemelor, ci la o actualizare perpetuă a lor. La folosirea concretă a datelor acumulate, speculativ, îmbogăţind experienţa şi spiritul. Elevul care învaţă câteva noţiuni doar pentru a le repeta dascălului la examen le uită sigur, pentru că nu le socoteşte necesare, practice, deci nu îi sunt de folos. Aici e vorba şi de necesitatea unui nivel ridicat de conştienţă, de atenție. Oricum, conştientul activ înlătură în timp “balastul” informaţional sau ceea ce nu foloseşte raţiunea. El va păstra doar ceea ce foloseşte în mod constant. Acel bagaj nu va fi uitat niciodată, ci îl va actualiza mereu, crescător, în funcţie de necesităţile sale. Ceea ce nu poate fi aplicat este uitat foarte repede. E mai dificil să acumulezi şi mult mai lesne să pierzi.

În acest sens uitarea este un vrămaş cu care se luptă din greu, dar adeseori, din nefericire, este învingător. Singura condiţie a depăşirii uitării este menţinerea vie a conştiinţei şi a stării morale. Căci uitarea instalează decrepitudinea şi un continuu punct terminus. Uitarea te face aproape mereu să o iei de la zero.

2. Uităm adeseori să ne rugăm. Uităm de nevoile spirituale proprii. Uităm că suntem datori cu noi înşine pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu. Uităm că frângem trupul Bisericii absentând de la slujbele şi de la activităţile Bisericii. Uităm că Biserica nu este ceva adiacent, ocazional în viaţa noastră. Uităm că Dumnezeu aşteaptă mereu la uşa inimii şi bate ca

101

să îi deschidem. Dar, paradoxal, El este înăuntru. Aşteaptă să ne aducem aminte de El. Uitarea ucide pur-şi-simplu orice prezenţă. Când întorci spatele unei prezenţe ea nu mai există, dispare instantaneu. Paradoxal, semantica termenului uitare conţine antipozii. Uitare înseamnă a pierde din vedere sau din atenție ceva, dar înseamnă şi a privi către ceva. A privi semnifică vederea. Or, atunci când te concentrezi către ceva înseamnă că vizualizezi acel ceva. Când nu-1 mai priveşti înseamnă că l-ai uitat, că l-ai pierdut din centrul tău de atenţie sau de interes.

Uitarea ca neant înseamnă pierdere, diminuare de sens, de mijloace, de metodă, şi în cele din urmă de scop. Pierderea scopului conduce la uitare.

Din nefericire foarte mulţi se uită (privesc) către cele temporale, uitând de cele atemporale. Sau îşi aduc aminte de ele doar în contexul mitico-tradiţional-istoric. Aspecte în care nu-şi regăsesc matricea fiinţială pentru că nu le are drept scop. Totul devine atunci o epuizare distructivă, anihilantă. Inutil efort! Non-sens ontologic! Uitarea ca uitare este o absenţă, o vacuumizare, o deşertare de prezenţă. Deşi uitarea nu este un act concret, ea reprezintă mai mult astăzi, imaginea dezinteresului. Uitarea de aspiraţiile bune ale semenului meu mă conduce la uitarea lui ca persoană sau ca imagine a Dumnezeului Celui Viu şi Etern.

In cele din urmă uitarea este pecetea celui mai pur egoism. Uitarea monocelulizează, individualizează. Ea transformă persoana în ins sau individ şi comunitatea în societate anonimă. Uitarea deschide un hău infinit de nonpersonalitate. Adesea cei mai mulţi uită esenţialul, concentrându-se pe amănunte insignifiante. Mântuitorul surprinde aceasta când spune fariseilor ce se îngrijeau mai lesne de impozitul pe mentă şi chimen decât pe ajutorarea semenilor.

Aceeaşi dramă o trăiesc şi copiii uitaţi de părinţi în grija altora sau abandonaţi. La fel şi unii părinţi uitaţi de copii ş.a.m.d. Sentimentul este trăit şi de Dumnezeu care adeseori

102

este uitat de copiii săi. Interesant este faptul că uităm de cele spirituale care sunt mai de folos decât cele materiale. Tentaţia materiei opacizează nevoile spirituale, le converteşte negativ. Singurul lucru care trebuie uitat este răul. Dar tocmai acesta se instituie ca amintire profundă, vie. Răul se uită greu sau adeseori niciodată. Binele este uitat mai lesne, căci răul lasă sechele, iar binele netezeşte. Este probabil ceva inexorabil, reflexional în natura umană de după căderea adamică.

3. Centrul liturgic în cultul divin al Ortodoxiei este

actualizarea prezenţei lui Dumnezeu. Ortodoxia este o continuă epicleză. O perpetuă chemare a prezenţei harice a lui Dumnezeu între noi şi în noi. Ea menţine mereu vie porunca Mântuitorului care spune: “Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”. Proscomidia nu este deloc doar un ritual anamnetic. Ea ne scoate din amnezie pentru a ne consacra amintirii continue: “Întru pomenirea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos”. Ea reaminteşte şi actualizează Jertfa de pe Golgota. Liturghia este corolarul liturgic al Ortodoxiei, căci în ea rezidă toate Tainele, laudele şi ierurgiile Bisericii. Ea este chintesenţa şi împlinirea cultului ortodox. Liturghia este autentica stare-de-neuitare. Anamneza. Este o pururea aducere aminte de binefacerile lui Dumnezeu pentru lume şi pentru om. Amintirea sau neuitarea semnifică legătura vie, directă cu cineva. Cu o persoană sau mai multe.

De aceea în Ortodoxie, Liturghia nu face abstracţie de ritualul comemorativ. Este o actualizare continuă a Trupului lui Hristos: Biserica. Ritualul panegiric confirmă acest lucru. În vreme ce alte popoare şi confesiuni creştine au diminuat sau au pierdut relaţia comemorativă cu strămoşii lor, în Ortodoxie ea este mereu vie. Trecerea la cele veşnice nu este o piedică în comuniunea cu înaintaşii, ci mai curând o şi mai puternică simţire a lor.

Îndemnul “iară şi iară...” este o confirmare a trezviei spirituale despre care vorbesc Sfinţii Părinţi. Înseamnă a

103

asigura o contigenţă metatemporală asupra istoriei lumii. Nu e doar o repetare mecanică a unor “litanii”, ci o chemare continuă a lui Dumnezeu. Deşi Dumnezeu nu ne uită niciodată, ci noi îl uităm adesea. De aceea Hristos recomandă trezvia sufletului: “privegheaţi şi vă rugaţi”, comandament liturgic, strigat de Arhanghel: “Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte...”

A avea mereu în minte ceva înseamnă a-l ţine minte, a nu-l uita. Este tocmai opusul sau evitarea instalării uitării. “Adu-ţi aminte Doamne de robii Tăi...” revine ca lait-motiv în toate rugăciunile Bisericii. Proscomidia este o recapitulare în acest sens. Acolo, preotul pomeneşte toată Biserica: nevăzută (triumfătoare) şi văzută (luptătoare). Ca şi la ieşirea cu Cinstitele Daruri. Esenţa pomenirii este rostirea numelui atât pentru vii cât şi pentru adormiţi. Spunea cineva că “morţii nu mor atunci când sunt depuşi în morminte, ci atunci când cad în uitare”.

Sfânta Liturghie consfinţeşte şi instaurează prezenţa personală a lui Hristos, a Maicii Domnului, a sfinţilor, dar şi a con-slujitorilor, conduşi de arhiereu: “Arhieria Voastră să o pomenească Domnul Dumnezeu...”. Nimeni nu este omis din acţiunea de pomenire sau de aducere-aminte, căci singura uitare la care cheamă Liturghia este uitarea de grijile lumeşti. Crezul esenţializează ritualul anamnetic, amintindu-ne de istoria Lumii, de la Creaţie şi până la Jertfa, Cruce, Înviere, Înălţare, de viaţa Bisericii. Şirul anamnetic al Liturghiei continuă cu rugăciunea: “Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare...”, “...încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească”.

Liturghia credincioşilor încheie caracterul anamnetic al Jertfei euharistice, după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Nu se mai fac pomeniri pentru că Mielul întru Care toţi s-au pomenit este jertfit şi a devenit una cu cei care L-au primit. El este prezent în toţi. Toţi cei împărtăşiţi Îl conţin şi sunt conţinuţi de Hristos. Acum istoria mântuirii este un prezent-continuu. Ea nu mai are început şi sfârşit, cu toate

104

acestea suntem conştienţi de prezenţa noastră în dimensiunea temporală şi nădăjduim să ne împărtăşim veşnic din Hristos “în ziua cea neînserată a împărăţiei...” Or, aici tocmai termenul de “neînserată” demonstrează lipsa timpului sau prezenţa în veşnicie.

4. Tainele şi ierurgiile Bisericii semnifică profunzimea prezenţei divine. Biserica este unitate sinergică, teandrică. Dumnezeu nu face abstracţie de om, deci nici omul nu poate uita de Dumnezeu. Vederea lui Dumnezeu în rânduielile Bisericii este un dar dumnezeiesc, dar pe care trebuie să îl şi cerem de la Dumnezeu. Oricum, Dumnezeu este prezent nevăzut, tainic în cea mai intimă fibră a fiinţei noastre, dar şi în natură, fără să se confunde nici cu noi nici cu natura materială. El este prezent oriunde şi oricând, continuu, prin energiile Sale. Este vorba de o prezenţă energetică, nu ousianică, fiinţială.

5. Dumnezeu este prezent ca martor la toate acţiunile noastre. Poate cel mai adesea conştientizăm aceasta când suntem în necazuri şi vedem că ajutorul divin vine nesperat de repede sau altădată deloc. Abia suferinţele, boala, cursele celor răi, ne fac să ne dăm seama că avem nevoie de Dumnezeu, sau mai mult de ajutorul Său decât de El ca Treime de Persoane. Atunci, amintirea de Dumnezeu apare strict interesată şi legată de starea noastră de bine. Când această stare de bine sau de graţie o primim, ca rod al rugăciunilor noastre, sau ale altora, trebuie să persistăm în iubirea de Dumnezeu. Ca şi atunci când trăim experienţe neplăcute. Exemplul lui Iov este foarte concludent. Esenţa neuitării lui Dumnezeu este a-L preţui şi iubi pentru iubirea dată nouă de El, nu doar din interes.

6. Subiectivitatea umană, atât de schimbătoare, face adeseori pe unii să uite de misia lor pământească în aşa fel încât se simt legaţi etern de bunurile materiale. Interesele de putere şi de profit sunt pentru unii mai importante decât viaţa veşnică (mântuirea) sacrificându-şi sufletul contra unor valori teme. Unii ţin de rangurile lor cât

105

pot de mult chiar dacă nu mai sunt eficienţi, iar alţii, angrenaţi în tot soiul de nimicnicii, uită deopotrivă că vor da ochii cu Judecătorul Nemitarnic. Atunci comploturile şi cinurile, avuţiile şi banii nu vor mai folosi la nimic, ba dimpotrivă vor fi capete de acuzare. Sfinţii Părinţi spuneau aşa: “Munceşte ca şi cum ai trăi o veşnicie şi roagă-te ca şi cum ai muri mâine!”

106

ORTODOXIE ŞI NAŢIUNE1

1. Dimensiunea românească a existenţei Ar părea, poate, cel puţin bizar, sau desuet, să vorbim

despre dimensiunea românească a existenţei în contextul globalizării şi mondializării lumii contemporane. Dar, existenţa etnică comportă şi îmbracă o multitudine de nuanţe. Pornind de la cutume, port, limbaj, modul de manifestare al existenţei unei naţii, în speţă a celei româneşti, putem să vorbim, şi suntem datori să o facem, despre dimensiunea existenţei conferită de elementele distinctive ale fiecărui popor.

Ca principiu filosofic existenţa e pură existenţă. Ea este un dat ontologic ce nu suportă grade de comparaţie pentru faptul ca este unică şi simplă. Existenţa este existenţă prin ea însăşi. Însă, subiectivând, personalizând sau ipostaziind existenţa în plenitudinea ei, putem afirma că ea comportă astăzi o paletă cromatică diversă. Existenţa este ipostaziată de multitudinea de persoane, de popoare, care subzistă pe pământ. În acest sens conchidem că persoanele deţin moduri de existenţă. Fiecare are modul său de existenţă. Pornind, prin deducţie şi prin experienţa istorică de la existenţa concretă, observăm că popoarele reprezintă o sumă de persoane care trăiesc după un anumit set de valori, de principii morale, culturale, sociale, religioase, istorice etc. Comportamentul istoric al unei naţii, diferit de al alteia, deşi divizează dimensiunea istoricităţii omeneşti, nu scindează existenţa umanităţii în esenţa ei.

Umanitatea ca tot, ca principiu, este indivizibilă. Dar când ne raportăm la apariţia pe scena istoriei a unui nou popor, a unei noi limbi, putem vorbi de o nouă dimensiune a existenţei în acel plan. Modul de trăire a istoricităţii, de asumare a ei în numele unor aspiraţii, a unei moralităţi, de

1 În revista Cronica Romanului, Noiembrie, An IV, Nr. 11, Serie Nouă, Roman, 2004, pp. 10-12.

107

creaţie şi de prelungire în istorie, nu înseamnă altceva decât o dimensiune unică a existenţei unui popor.

Poporul român a ştiut de două milenii să-şi sporească zestrea istorică a existenţei sale. Faptul că o sumă de popoare se revendică de la anumite rădăcini istorice, înseamnă că au înveşmântat istoricitatea în straiele proprii de simţire. Or, această unitate de sentiment şi de credinţă nealterată cu înaintaşii şi cu urmaşii, conferă acestuia esenţă proprie, un ipostas istoric.

Faptul că neamul românesc se revendică în istorie de la daci şi de la romani, iar prin credinţă de la întâiul chemat între Apostoli de Mântuitorul, de la Sf. Andrei, creează conştiinţa istorică a naţiunii româneşti. Spaţiul de pământ, de apă, de aer, de cer pe care îl posedă poporul român îi confirmă profunzimea istorică.

În acest context istoric, spiritual şi cardinal (carpato-danubiano-pontic) poporul român şi-a făurit un mod autentic, propriu, original al existenţei sale. Existenţa sa nu poate fi confundată nicidecum cu a unui alt popor. Toate popoarele istorice au un spaţiu suveran, o credinţă proprie, o cultură proprie etc. C-tin Rădulescu Motru, în lucrarea sa intitulată Românismul (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 85) spune: “Cultura în sine, model de imitat nu există. Fiecare popor dă la lumină, ca operă de cultură, ceea ce are înnăscut în predispoziţiile sale”.

Chiar şi modul de privire şi de receptare a lumii face ca popoarele sau naţiunile să difere. Fiecare neam conţine propria experienţă istorică, ea nu poate fi confundată cu a nici unui popor deoarece matricea spirituală şi culturală diferă, suferind multiple influenţe induse de structura geografică a spaţiului respectiv. Astfel, fiecare popor simte natura în propriul mod, inconfundabil. Fiecare cântă, creează, vede cerul în stilul propriu, autentic. Soarele străluceşte diferit pentru fiecare colţ al lumii. Căci, pornind de la natura statică, către abisurile insondabile ale cerului şi stelelor, fiecare naţiune personalizează creaţia prin propriile aspiraţii.

108

Deşi cerul este identic peste tot, el este resimţit cel mai profund doar din unghiul spaţiului suveran. De aceea, fiecare popor spune că “nicăieri nu-i ca acasă”. Naţiunea este casa maternală şi paternală, chintesenţa credinţei şi datinilor moştenite, sumă de cutume istorice, matrice fiinţială inconfundabilă.

Nici un popor nu-şi poate asuma sau imita modul de existenţă al altui popor. Când s-a întâmplat aşa, în istorie, s-a sfârşit prin absorbţia sau asimilarea într-un alt popor, mai tradiţionalist, mai ferm, dar poate şi expansionist. Alte popoare şi-au păstrat identitatea naţională prin veacuri de restrişte, de vicisitudini. În general, popoarele expansioniste, imperialiste, nu au rezistat istoriei, fiind date unei rapide uitări, invers proporţionale cu măreţia atinsă.

Poporul român, molcom şi statornic în facticitatea sa istorică, necotropitor, nonviolent, defensiv, a găsit cea mai bună cale de a continua în istorie. În vreme ce popoare vecine s-au constituit de o mie de ani, sau au fost creştinaţi de un mileniu, poporul român cunoaşte o istorie bimilenară, bogată din toate punctele de vedere, mai puţin în cel al fastuoaselor construcţii. În acest sens spiritualitatea creştin-ortodoxă este considerată de unii occidentali ca un factor de frânare în calea bunăstării materiale.

Pe de o parte poate fi oarecum aşa, pentru că Ortodoxia nu s-a centrat strict pe valorile empirice, ci mai ales pe cele spirituale, dar fără să recurgă la o excludere nihilistă a celor dintâi. Ceea ce prevalează în Ortodoxie este dimensiunea verticală a existenţei. Dimensiune ce depăşeşte net orizontul material al fiinţării. Acuzaţia de exclusivism adusă Ortodoxiei este aşadar stridentă.

2. Universalitatea creştinismului

Dumnezeu nu face distincţie separatistă între naţiuni. Dacă ar fi aşa Dumnezeu ar fi rasist. Or, Dumnezeu iubeşte în egală măsură creaţia Sa, umanitatea ca tot. Dovadă este întruparea Fiului, asumarea firii omeneşti cu aspectele ei,

109

afară de coruptibilitate. Odată cu întruparea Fiului ia sfârşit misiunea unui anume popor, poporul ales. De la Israelul biblic, contemporan Mântuitorului, nici un popor nu poate afirma că prevalează unui alt popor. Pentru că Noul Legământ al lui Dumnezeu cu lumea întreagă este Sângele Fiului Său, înviat din morţi.

Porunca dată de Hristos ucenicilor Săi este de a propovădui Evanghelia tuturor popoarelor, până la marginile lumii. Aceasta comportă inclusiv latura temporală, deoarece vocaţia principală a creştinismului este profetică, eshatologică. De aici înţelegem mai clar că Ortodoxia a înţeles cel mai bine să transfere peste milenii acest mesaj al Bunei Vestiri a Învierii şi a vieţii eterne. Creştinismul nu poate privi numai spre dimensiunea temporală sau palpabilă a existenţei. Totodată el nu poate face abstracţie nici de trecut şi nici de prezent.

E vorba de un timp eshatologic, un prezent-continuu, căci o naţiune nu se mântuieşte de sine stătător, temporal ori spaţial, ci printr-o succesiune de generaţii care mărturisesc şi lucrează aceaşi credinţă. Dacă cel din prezent face lucrarea mărturisitoare a înaintaşilor săi devine un bun exemplu pentru urmaşii lui, asigurând continuitatea creatoare a mărturisirii de credinţă a părinţilor săi şi deci a sa. Are atunci siguranţa că cei de după el, sau viitorul personalizat prin urmaşii lui, vor mărturisi credinţa înaintaşilor. În acest fel are siguranţa şi perspectiva veşniciei mărturisirii de credinţă a neamului său. Actul nu este pur formal, ci mai ales unul de grijă, de trezvie, devenind contemporan atât cu strămoşii dar şi cu urmaşii. Este un prezent continuu, indiferent de neam, căci creştinismul transcende diferendele rasiale. Hristos este unic Mântuitor al tuturor celor care ÎI mărturisesc şi transformă în act creator mărturisirea de credinţă căci Raiul nu are etichete rasiale sau confesionale, şi nici iadul. Problema confesionalismului este, deci, la fel de spinoasă ca cea a etnicităţii. Judecata aparţine însă lui Dumnezeu!

110

3. Ortodoxie si etnicitate Ortodoxia nu poate fi nicidecum naţionalistă. Părintele

Stăniloae, în cartea sa Ortodoxie şi românism spunea că naţionalismul în sine nu poate nici mântui şi nici pierde, însă extremismul naţionalist poate pierde sufletele căci pune naţiunea înaintea lui Hristos.

Credinţa ortodoxă poate deveni un vehicul al interesului naţionalist. Naţionalismul se poate servi machiavelic de Ortodoxie, ca şi de orice altă religie, ca de un paravan, în anumite conjuncturi istorice. Este cazul legionarismului din secolul trecut şi al jihadului islamic contemporan şi nouă. Unde este iubirea semenului şi iertarea lui, de care vorbeşte atât Evanghelia cât şi Coranul, în aceste grupări extremiste?

Ortodoxia este mesajul autenticei şi unicei trăiri, reale, în Iisus Hristos. Orice abatere de la normele Evangheliei, Bisericii şi Tradiţiei patristice conduce spre o stare iluzorie, falsă. Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie transcende, fară să anuleze, orice idee de etnicitate. Sf. Apostol Pavel spune că “în Hristos nu mai este nici femeie, nici bărbat, nici iudeu, nici elin”. Împărăţia lui Dumnezeu nu este constituită din fundamentele şi preceptele noastre omeneşti. Ea este o unică Patrie, Patria cea cerească. în ea nu există deosebire, decât în ceea ce priveşte gradul de strălucire a harului în cei îndumnezeiţi. Există un singur popor: poporul lui Hristos, popor ce grăieşte o singură limbă: limba iubirii Treimii Celei fără început şi fără de sfârşit. Aşa cum era înainte de episodul construirii turnului din Babei. Împărţirea pe naţii şi limbi survine ca urmare a păcatului mândriei. Apoi, Dumnezeu a dăruit fiecărui popor un înger păzitor, dar popoarele avide de teritorii, putere şi avuţii au pierit de pe scena istoriei

Ortodoxia oglindeşte încă din acest veac unitatea veşnicei Împărăţii. Astfel, ea reuneşte oameni din toate timpurile şi locurile, din toate rasele omeneşti.

Etnicitatea şi naţionalismul devin contrare Evangheliei atunci când se claustrează în calpe idealuri. Naţionalismul

111

devine exclusivist în măsura în care propagă un mesianism istoric, de popor ales. Dar, naţionalismul şi patriotismul, deşi par noţiuni sinonime, ele conţin nuanţe diferite. De pildă, naţionalismul comportă şi ideea de exclusivism, pe când patriotismul ţine de un alt set de valori, cum ar fi identitatea naţională, portul, limba, tradiţiile etc. Naţionalismul devine extremist când se foloseşte de acestea cu obstinaţie, cu ură la adresa altei naţiuni; patriotismul este expresia cea mai curată a păstrării identităţii naţionale, reliefată prin axiologia creştin-ortodoxă a conceptelor de mai sus.

Ortodoxia nu face abstracţie de atributele care marchează personalitatea unui popor. Dovadă că la români Ortodoxia s-a plămădit, a crescut odată cu poporul, cu limba. Articularea Ortodoxiei pe aspiraţiile naţionale ale românilor face ca să se nască un nou concept, acela de spiritualitate românească. Ortodoxia patristică este trăită în modul românesc al existenţei creştine. Astfel, când vorbim de neam şi de ţară (românească) ştim că aceasta conţine şi noţiunea de Ortodoxie. Indiferent că unora sau altora le place sau nu.

În contextul actual, istoric, este dificilă denumirea unei Biserici ca Biserică naţională, deoarece ţine şi de un drept istoric, dar şi de antagonismul mândrie-smerenie. Hristos nu a instaurat nici un stat, nici un partid şi nici nu a spus că Biserica Lui va fi dată unui anumit neam. El a adus legea infinitei iubiri treimice, aspect ce depăşeşte coordonatele empirice, mundane. Este drept că Biserica Ortodoxă Română se confundă într-o unică identitate cu poporul român. Dar, problema devine destul de spinoasă în contextul varietăţii religioase a cetăţenilor statului. Pericolul este mare, pentru că denumirea de Biserică Naţională ar putea constitui fermentul unei excluderi, al unor tulburări religioase şi sociale, al unei dezbinări a membrilor poporului român.

Or, Ortodoxia în contextul ecumenic face apel la toleranţă, la înţelegerea religioasă, culturală şi naţională a oricărei etnii sau popor. În acest mod contextul pluralităţii religioase de astăzi este dat şi de libertatea de expresie şi de

112

credinţă. În Ortodoxie primează libertatea absolută, nu constrângerea. Semenul meu poate fi ortodox sau nu, dar este român. Deşi confesionalismul, sau chiar religia, ne desparte în aspiraţiile spirituale, suntem uniţi de identitatea naţională şi culturală. Nu oamenii diferă, ci preceptele de credinţă. De aici pornesc adeseori conflictele din plan religios. Anihilarea unei asemenea dezbinări nu poate fi realizată decât prin toleranţă, prin acceptarea celuilalt cu modul său de a fi, aspect ce trebuie să conţină normele moralei creştine şi ale eticii cetăţeneşti. În orice caz, definiţia român înseamnă ortodox nu consonează cu realitatea religioasă sau confesională; nu mai este valabilă sinonimia aproximativă de acum 500 de ani. Procentajul a scăzut de atunci oarecum. Nu putem să facem abstracţie de realitatea istorică.

Deci, soluţia armonizării unui popor cu alte popoare, a religiei lui cu alte religii, ţine de respectul cuvenit şi adresat semenilor, concetăţeni sau nu, indiferent de religie. Sensul adânc al religiei este acela de a ţine în unitate nu doar un număr de persoane, ci însăşi umanitatea în totalitatea ei. Nu este vorba de aspectele deviante ale componentei religioase, acelea trebuie excluse. Oricum, Ortodoxia priveşte cu toleranţă spre cei diferiţi religios. Extremizarea şi individualizarea religioasă, unită cu aspectul naţionalist conţine latent un grav pericol social. Exemplele sunt vii şi astăzi în grupările musulmane teroriste. Oamenii trebuie să accepte că sunt diferiţi, să se înţeleagă reciproc sub semnul umanităţii lor.

Ortodoxia nu poate fi naţionalistă şi nici etnică. Ea încopciază sau mulează pe sine orice naţiune, fară să o anuleze. Căci spiritul este unitar, are aceleaşi valenţe sau potenţe în fiecare persoană, diferă doar modul de manifestare sau de existenţă istorică.

Desigur că aspectele unui neam se împletesc armonios cu cele ale Ortodoxiei, fiind excluse cutumele necreştine, altfel Ortodoxia nu poate subzista. Ortodoxia are, pe lângă vocaţia eshatologică şi o vocaţie istorică, de aceea se

113

întrepătrunde perihoretic cu aspiraţiile poporului român, în majoritatea lui, sau cu ale poporului grec, rus, bulgar sau sârb etc. Părintele Stăniloae aseamănă această unire cu unirea ipostatică din Iisus Hristos, în Care firea dumnezeiască se uneşte cu cea omenească fară să se contopească, dar formând o unică Persoană.

Rolul istoric al Ortodoxiei este acela de a orienta pe toţi oamenii, neexclusivist însă, către împărăţia lui Dumnezeu. Indiferent de poporul care o primeşte. Dumnezeu voieşte “ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină". Fiecare popor contribuie în felul său la armonizarea şi diversificarea manifestării sale religioase, indiferent că o biserică este împodobită cu ştergare brodate în România sau în Serbia. În acest mod are loc o îmbogăţire, o varietate simfonică a aceleaşi credinţe, însă miezul (sau mărturisirea de credinţă) rămâne neschimbat peste veacuri. Tradiţiile, limbile, oamenii, se schimbă de la o epocă istorică la alta, numai credinţa ortodoxă va rămâne aceeaşi până la sfârşitul veacurilor. Apar în timp popoare noi, ţări noi, religii noi, altele dispar, graniţele economice, sociale, administrative se deplasează în fiecare secol etc,, numai conţinutul de spiritualitate creştin-ortodoxă, imuabil, etern, nu se schimbă, pentru că este viaţă plenară în Duhul Sfânt.

114

TU EȘTI CEL CE VA SĂ VINĂ, SAU SĂ AȘTEPTĂM PE ALTUL?1

1. Pe când Ioan Botezătorul era în temniţă, arestat de Irod, a trimis pe doi dintre ucenicii săi la Mântuitorul Iisus Hristos ca să-L întrebe: “Tu eşti Cel ce va să vină, sau pe altul să aşteptăm?” (Matei 11,3).

Desigur, pare foarte surprinzătoare atitudinea lui Ioan faţă de Iisus, mai ales că el Îl botezase, văzuse Duhul Sfânt pogorându-Se peste El la Iordan, Îl mărturisise ca fiind Fiul lui Dumnezeu, şi cu toate acestea Îi adresează o întrebare şocantă. Dar Iisus le răspunde ucenicilor lui Ioan: “Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan cele auziţi şi vedeţi: orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte; şi fericit este acela care nu se poticneşte întru mine ” (Matei 11,4-6).

Cu siguranţă că Ioan nu se îndoia asupra mesianităţii şi divinităţii lui Iisus, dar era nevoie ca din faptele Sale să Îl cunoască şi să-L recunoască, să îi confirme că aşteptarea sa mesianică luase sfârşit. Ioan era conştient că nu va mai ieşi viu din închisoare şi de aceea trimite pe ucenicii săi la Iisus ca să se convingă şi ei de mandatul Său divin, şi să-L urmeze, lucru pe care Andrei îl şi făcuse (Ioan 1,42).

Dincolo de toate interpretările biblice care se pot face

referitor la cele de mai sus, distingem o asemănare cu aşteptările noastre “mesianice”. Fiecare din noi avem ca model de viaţă pe cineva deosebit, care ne încântă prin modul său duhovnicesc de a fi, de a se purta, de a vorbi etc. Adeseori aşteptările noastre sunt contrazise şi dezise tocmai de modelul pe care ni-l asumăm cu maximă şi profundă sinceritate. Aşa încât, nedumeriţi, punem aceeaşi întrebare ca Ioan Botezătorul.

1 În rev. Cronica Romanului, Ianuarie, nr. 1, Roman, 2005, p. 12.

115

2. Or, acum, mai mult ca oricând, modelele de viaţă spirituală lipsesc tot mai tare. Cei în care ne încrezuserăm totalmente ne dezămagesc, pentru că devin parte, adeseori, a falsului, a surogatului spiritual. Este şi acesta un chip al satanei de a ne înşela în ceea ce iubim mai mult. Cei pe care îi situaserăm odinioară pe un piedestal înalt, demonstrează că nu erau vrednici de acest act sublim. Când scopul lor e acela de a falsifica totul, chiar şi relaţia de prietenie, de iubire dedicată, atunci e limpede că trebuie să aşteptăm pe altul. Un altul care să fie un model real pentru noi.

Tragic este că această credinţă, în cei dintâi, ne zdruncină serios încrederea, ne face bănuitori, mai vigilenţi, mai atenţi. Primii ne-au amăgit aşteptările împietrind până şi iluziile sau neputinţa de a nu crede că e vorba de un eşec. Următorii vin, deci, pe un teren alunecos, al vigilenţei noastre.

Mi se pare că lumea de azi seamănă tot mai mult cu un hăţiş al intereselor, al parvenirii machiavelice, rapide, cu orice preţ, pentru a atinge un scop morbid. Cei în care ne-am încrezut total se autodemască, nu mai pot escamota faptele şi intenţiile lor la nesfârşit. Dar, vai! Câtă durere ne provoacă această înşelăciune! Mergând mai departe, descoperim că ei se folosesc de noi după bunul lor plac, iar când nu mai corespundem intereselor lor, sau contravenim acestora, se leapădă. Te vând cu orice preţ. Te sugrumă prin tentaţii şi prin urzeli bine ticluite la focul iadului. Îţi sugrumă orice cale de întoarcere. Pentru ei iertarea nu există. Predicarea amvonică a lui Hristos e un fals. Faptele lor grăiesc despre Hristos, nu gura lor. Slujirea lui Dumnezeu e ceva ocazional, de duminică.

În fond, sunt o sumă de “iuda”, travestiţi în veşminte strălucitoare şi tinichele lucitoare. Dacă le arăţi adevărul ei îl confundă cu minciuna. Ei nu mai recunosc normalul pentru că s-au deformat spiritual. Scopul lor este banul şi gloria. Acestora le place să li se închine lumea pe uliţe; îşi agaţă clopoţei la veşminte că să fie auziţi, văzuţi şi slăviţi! Unii ca aceştia se înconjoară de menestreli personali, ca le cânte în

116

strună, să-i firitisească şi să îi laude. Le place viclenia şi minciuna, ura şi invidia; păcatul este ridicat la rangul de virtute. Le place să stea în capul meselor. Vor să îi dea jos pe mai-marii lor uitând că sunt chemaţi la smerenie. Nu mai au răbdare, vor să conducă de foarte de sus, şi toţi să li se supună fără crâcnire, călcând adevărul şi bunul-simţ în picioare. Cartea lor de vizită este infamia și grosolănia, mascate după vorbe prefăcute, mieroase şi mincinoase, după gesturi nobile. Uită de unde au plecat şi unde au ajuns numai prin mila lui Dumnezeu, învaţă pe alţii dar pe ei nu se pot călăuzi. Cum vei spăla blidul folosind apă murdară, sau cum vei lumina tu însuţi fiind întuneric?

3. Pe unii ca aceştia Mântuitorul îi mustră zilnic în Evanghelie: “Vai vouă cărturari şi farisei făţarnici” Fii de năpârcă! Cum veţi scăpa de osânda gheenei? Morminte văruite pe dinafară, iar pe dinăuntru pline de oasele morţilor şi de toată putreziciunea”.

Ei nu ştiu ce e mila, dar voiesc mila altora; ei nu preţuiesc pe nimeni, dar vor să fie cinstiţi; ei trădează, dar cer loialitate; ei conspiră, dar cer sinceritate. Ei au puterea şi o folosesc cum vor, manipulează pe alţii prin cuvinte, iar pe cei slabi îi fac părtaşi la nedreptăţile lor; ei dau decrete şi eliberează osândiţii şi tot ei îi aduc înapoi peste câteva ceasuri. Legile date de ei sunt pentru acoliţii lor.

Legile lor sunt legi strâmbe pentru cei mulţi, pentru că sunt aspre pentru aceia, dar blânde pentru ei înşile. Milostenia pe care o împart ei sunt farâmiturile care le scapă cu anevoie printre degete. Ochiul lor este întunecat şi rău. Cum apare cineva nepătat între ei se silesc să-l murdărească, să-l facă asemenea cu ei.

Dacă nu le face pe plac este ostracizat şi urmărit de răutatea şi meschinăriile lor diabolice. Ei seamănă teama şi îndoiala, angoasa. Nu ştii de unde vor lovi, dar ştii că sunt acolo în întuneric şi fac lucrările Celui Rău, care este părintele lor. Ei sunt fiii minciunii şi ai răutăţii; ei sunt mai

117

puternici ca adevărul şi dreptatea, ca iubirea şi cinstea, ca mila şi iertarea. Ei sunt duşmanii ascunşi în prieteni, în apropiaţi, în cei prefăcuţi. Îţi doresc binele, dar vor să îţi facă răul cel mai mare.

Niciodată nu se ruşinează de nimeni şi nu au frică de Dumnezeu, pentru că dumnezeul lor este lumea cu bunurile sale, peste care se insinuează uzurpatorii, ca stăpâni eterni. Ei sunt peste tot, în toate orânduirile lumii.

De fapt, bătălia se rezumă la bunurile lumii, la avere, la poziţii sociale, la orgoliu. Dar toate pleacă din mândrie, din desconsiderarea celuilalt, din dorinţa de a se situa deasupra lui, de a-l conduce samavolnic şi despotic, de a-l exploata pe cel mai slab. În faţa unui asemenea val de necredinţă numai puterea credinţei şi a iubirii mai poate face ceva. Numai Dumnezeu poate izbăvi lumea Sa din mrejile Satanei şi a slujitorilor lui.

Biserica este limanul celor înviforaţi de grijile şi ispitele lumii; credinţa este puterea care ne scapă de cel rău şi de toate uneltirile lui; iubirea este harul mântuitor al lui Dumnezeu. Numai prin acestea vom birui răul indiferent de formele în care ni se arată sau ne ispiteşte. De aceea zicem: “Nu mă voi teme de ce-mi va face omul, pentru că tu cu mine eşti Doamne”.

118

ATITUDINEA CREȘTINĂ ÎN FAȚA BOLII ȘI A SUFERINȚEI1

Constatăm astăzi că lumea este din ce în ce mai

suferindă, atât pe plan fizic cât şi psihic. Multitudinea bolilor şi formelor cronicizate ale acestora creează tot mai mult sentimentul că omenitatea este greu bolnavă. E nevoie doar de o incursiune pe holurile spitalelor pentru a vedea mulţimile de bolnavi care vin cu dorinţa de a afla alinare şi vindecare. Numai că acest lucru nu este totdeauna posibil.

Cauza este simplă. Omul de azi nu vede originea bolii sale în spirit. Bolile sunt de natură spirituală. Ele sunt urmarea unui dezechilibru spiritual. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că bolile trebuie tratate mai întâi din punct de vedere spiritual. În spirit trebuie aflată sursa degradării psiho-somatice.

De ce? Pentru că boala este urmarea păcatului, și avem aici o largă paletă de nuanţe. Este vorba despre faptele negative personale dar şi ale semenilor trecuţi sau contemporani. Faptele rele proprii pot îmbolnăvi atât sufletul cât şi trupul.

Pauperitatea duhovnicească de azi demonstrează din plin acest lucru. Sărăcia spiritului - prima coordonată care alterează funcţiile psihicului şi deopotrivă ale trupului. Boala trupească nu e decât o continuare a durerii spirituale în tactilitatea cărnii noastre. Ea subliniază un gol spiritual, un dezechilibru duhovnicesc, un vacuum întrupat în suferinţă şi durere carnală. Căci acolo unde este prezent răul binele absentează. Or, răul produce numai rău.

Aşadar este necesară o revizuire a relaţiei noastre cu Binele - Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni. Apoi, faptele rele sau păcatele înaintaşilor se transmit asupra urmaşilor. Nedrept, am putea spune! De ce să fim responsabili de faptele altora? Dar realitatea este 1 În cotidianul Deșteptarea, 13-14 August, Bacău, 2005.

119

aceasta: bagajul informaţional genetic conţine şi influenţe ale dimensiunii spirituale; tot aşa cum erorile genetice, bolile ancestrale şi chiar viciile ne pot fi transmise prin firea părinţilor pe care o preluăm prin naştere; la fel cum adeseori semănăm comportament, în gândire, în limbaj, şi chiar la chip. i

Drept urmare aceste caracteristici se transmit fără voie urmaşilor. Ei devin părtaşi oarecum istoriei înaintaşilor, dar şi martori ai faptelor acestora, posedând aceeaşi fire omenească.

Cauzele bolilor de azi sunt multiple. Ele sunt cauzate cel mai adesea de industrializarea excesivă, de poluare, de experienţele chimice, roade negre al unei ştiinţe fără conştiinţă, precum şi al dorinţei de profit cât mai mare.

Încep să cred tot mai mult că ştiinţa actuală nu mai satisface dorinţa de cunoaştere a creaţiei lui Dumnezeu, ci este rodul magnitudinii iraţionale a intelectului uman. O încercare de debarasare de sub tutela lui Dumnezeu, de sub Providenţa Sa. Omul caută să-şi însuşească natura şi să o aservească scopurilor sale. Dar a ajuns în stadiul de a violenta înseşi principiile şi legile naturii.

Omul îşi distruge singur sănătatea prin faptele sale rele. E ca un copil care în mod conştient îşi distruge darul primit. În atari condiţii este lesne de înţeles că efectele sunt devas-tatoare. Astfel, apar viruşi şi boli noi care se împlătoşează cu fiecare nou tratament descoperit de om, invers proporţional ca timp, tot mai rapid.

Dificultatea tratării bolilor este din ce în ce mai sporită, şi aceasta din cauză că omul persistă în aceleaşi moravuri destructive. Nu se pune accentul pe suflet în procesul curativ, ci doar pe cel chimio-terapeutic, ca şi cum omul ar doar fi o plămădire de celule. Terapia trupului trebuie să înceapă cu cea a sufletului. Nu se poate face abstracţie de suflet, căci omul este o fiinţă duală: trup şi suflet.

Terapia spirituală este deci prima treaptă în procesul de vindecare. Ea nu poate începe decât în Biserica lui Hristos,

120

spaţiul de vindecare şi de curăţire, pentru că numai Dumnezeu este Doctorul sufletelor şi al trupurilor. Deci Cel care a creat trupul şi sufletul le şi poate vindeca.

Nu trebuie găsite numai alternative chirurgicale sau chimice, ci omul bolnav trebuie să caute panaceul oferit de Dumnezeu şi în Sfintele Taine, mai ales în Taina Mărturisirii păcatelor şi în Sfânta împărtăşanie sau Euharistie. Acolo el se curăţă de bagajul păcatelor şi primeşte Taina Tainelor: Trupul şi Sângele Domnului. Apoi, prin participarea la Taina Sfântului Maslu omul este curăţit de suferinţe şi boli, pe măsura profunzimii şi intensităţii trăirii sale creştine. Pentru că Biserica nu este un complet de judecată, ci este o clinică ce tratează suferinţele spirituale şi trupeşti, spaţiul unde creştinul se întâlneşte comunial cu semenii şi cu Dumnezeu. Numai acolo se pot întâmpla minuni cu adevărat. Fiecare se poate vindeca dacă voieşte, lisus îi întreba mereu pe cei în suferinţă: „Voieşti să te faci sănătos?" sau: „Crezi tu că pot să fac Eu aceasta?"

Deci, este vorba de convingere deplină, de credinţă şi de maximă dragoste pentru Dumnezeu, iar El îşi va revărsa harul Său vindecător peste noi. Asumarea demnităţii creştine presupune şi asumarea suferinţelor sufleteşti şi trupeşti, a necazurilor şi chiar a morţii, în cele din urmă, în umbra Crucii lui lisus Hristos - Mântuitorul lumii.

Prin post, rugăciune, prin iertare şi împăcare vom afla echilibrul şi vindecarea ca daruri ale lui Dumnezeu, atât de necesare sufletelor şi trupurilor noastre.

121

CREDINȚA ȘI SFINȚENIA ÎN LUMEA ACTUALĂ1 Am sesizat adeseori o dedublare bizară a unei părţi a

creştinilor de azi. Mă refer aici la două atitudini comportamentale: prima, care ţine de spaţiul religiosului sau sacrului, iar a doua, care ţine de sfera laicului sau profanului. Într-un anumit fel se comportă o mare parte a oamenilor în relaţie cu structurile bisericeşti (participarea la sfintele slujbe, perioada sărbătorilor, posturilor etc.), şi într-un anumit fel atunci când merg pe stradă, la serviciu, la şcoală, în societate în general.

Aşadar, omul contemporan este torsionat de două atitudini, fără să ţină cont că modelarea din sfera religiosului trebuie să se prelungească în viaţa socială, cotidiană. Tensiunea dintre sacru şi profan nu poate fi negată. Creştinul practicant se recunoaşte doar prin continuarea lucrării de sfinţenie din spaţiul sacru bisericesc, în lumea contemporană, pentru a o sfinţi şi umple de credinţă.

Întrebarea legitimă pe care ne-o putem adresa singuri este aceea dacă mai este posibilă sfinţenia şi credinţa în lumea de azi. Fiecare generaţie crede că vremurile nu mai sunt cum erau pe timpul ei, că generaţiile actuale s-au corupt etc. Cred, mai degrabă, că este de fapt o mărturisire involuntară, dar sumbră, a celor care pronunţă această afirmaţie.

Generaţiile actuale, nu sunt cu nimic mai presus sau mai prejos de alte generaţii, deci ele nu trebuie desconsiderate. Copiii şi tinerii trebuie să primească o solidă educaţie religioasă din familie, Biserică şi şcoală. Dar, în primul rând ei trebuie să primească modelul sfinţeniei din familia proprie, a celor vârstnici etc. Nu trebuie blamaţi pentru minusurile lor, ci trebuie luminaţi pentru a percepe misterul şi binecuvântarea credinţei şi sfinţeniei lui Dumnezeu şi să şi-o împroprieze.

1 În cotidianul Deșteptarea, 20-21, August, Bacău, 2005.

122

Cei care acuză tinerii de lipsuri spirituale sau morale se acuză de fapt pe sine, deoarece nu le-au făcut o educaţie religioasă şi socială autentică.

Deci, mai este posibilă credinţa şi sfinţenia în lumea de azi?

Este lesne de observat că metodele ispititorului se ramifică odată cu fiecare ev istoric. Astăzi, păcatul sau tentaţia sunt mediatizate în mod direct, fără nici o rezervă. Or, cei care cresc în centrul unor asemenea manifestări anticreştine cred că aşa este normal.

Anormalul ia locul treptat normalităţii, viciile iau locul virtuţilor, imoralitatea ia locul moralităţii. Ceea ce este cu totul frapant este că oamenii s-au obişnuit cu această inversare a raporturilor logice. Sub pretenţia libertăţii şi toleranţei se ascund cele mai grave probleme ale societăţii actuale. Consumul de alcool, de droguri, frivolitatea şi promiscuitatea, sărăcia spirituală şi culturală, sunt tare ce macină profund sănătatea morală a societăţii.

Biserica este încă izolată la marginea societăţii, este tolerată ca o relicvă mitico-istorică. Vocii ei nu i se dă prea mare importanţă. Valorile morale propovăduite de Biserică face ca cei care sunt contaminaţi de virusul imoralităţii să procedeze la respingerea Bisericii. Nu se mai face diferenţa dintre libertate şi libertinism. În asemenea condiţii trebuie sporită misiunea Bisericii în propovăduirea poruncilor evanghelice pentru ca oamenii să nu se ancoreze în tactilitate, ci în spirit. Biserica nu face abstracţie de problemele lumeşti, pentru că membrii Bisericii trăiesc în lume, dar ei trebuie conştientizaţi că nu lumea-în-sine este scopul existenţei umane, ci Împărăţia lui Dummnezeu.

Lumea şi viaţa cu bunurile ei sunt trecătoare, de aceea e nevoie să ne centrăm pe ceea ce este etern, spre fericirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor. Trăim aici pentru o vreme, nu definitiv.

Viaţa nu este decât o rampă de lansare spre rai sau spre iad, cale de mijloc nu există, fie că credem aceasta sau

123

nu. Verificarea va urma la sfârşitul vieţii fiecăruia. Deci, şansa existenţei noastre am primit-o din infinita iubire a a lui Dumnezeu, iar El nu voieşte ca să irosim darurile Sale, ci să I le aducem însutit prin roadele credinţei şi sfinţeniei. Orice aducem pentru El aducem de fapt pentru noi. Nu putem fi credincioşi fără a fi sfinţi, sau curaţi de păcate.

Credinţa este indestructibil legată de sfinţenie, adică de fapte. Cel ce afirmă că are propria sa credinţă neparticipând la viaţa vie şi plină de sfinţenie a Bisericii lui Hristos se amă-geşte singur. El nu se află în relaţie cu Dumnezeu, ci cu o iluzie care îi convine lui. Unii îşi construiesc credinţa pe pro-pria viaţă.

Aud adeseori aceste formule: „am eu credinţa mea, părinte! Dumnezeu este peste tot”. Aşadar, asemenea oameni se autoizolează în afara Bisericii pentru că nu au nimic de oferit. Este vorba unui egoism exacerbat, urmare a orgoliului şi superbiei, autosuficienţei.

Omul de acest tip îşi construieşte religia lui, convenabilă sieşi, pentru că legile şi poruncile din Evanghelie îi cer prea mult, or, un asemenea om nu se poate grefa viu şi/sau viabil pe trunchiul Bisericii. El nu se regăseşte aici, ci în propriile iluzii şi fantasme.

Credinţa şi sfinţenia sunt dimensiuni care nu vor dispărea niciodată. Există mulţi sfinţi neştiuţi printre noi, ade-vărate pilde vii de smerenie şi iubire. Credinţa trebuie întrupată în iubire, în fapte bune. Atunci credinţa devine sinonimă cu sfinţenia, şi ea trebuie impregnată în lume, în societate, la serviciu, la şcoală, pe stradă etc.

Trebuie să fii hristofor (purtător de Hristos) pentru ca Hristos să Se recunoască în tine! Pune-L mereu pe Hristos să aleagă pentru tine şi nu vei greşi niciodată! Hristos te iubeşte chiar în starea ta de păcătoșenie, dar El te aşteaptă mereu să îţi vii în fire, să te căieşti de păcate şi să mergi în Biserica Sa cea Sfântă.

Numai acolo te poţi adăpa şi hrăni cu adevărat şi nu vei mai flămânzi nici nu vei mai înseta niciodată!

124

MUTATU-TE-AI DIN MOARTE LA VIAȚĂ, CEEA CE EȘTI MAICA VIEȚII1

În ziua a 15-a a lunii August, în fiecare an, Ortodoxia

serbează trecerea la cele veşnice a Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Sărbătoarea se numeşte Adormirea Maicii Domnului.

Semnificaţia acestei sărbători este amplă şi profundă, deosebit de plină de învăţături dogmatice. Cultul Bisericii Ortodoxe este impregnat de preacinstirea Maicii Domnului: în icoane, imne, rugăciuni, acatiste, în Sfintele Taine, şi mai ales în Sfânta Liturghie. Nu este slujbă a liturgicii ortodoxe în care să nu fie pomenită şi Maica Domnului.

În primul rând Ortodoxia o cinsteşte pe Maica Domnului nostru Iisus Hristos ca fiind cea mai candidă, cea mai curată şi inocentă dintre fecioare, ea primind de bună voie să poarte în pântece pe Fiul lui Dumnezeu. Prin aceasta ea devine Maica întregului neam omenesc, fiind socotită Noua Evă sau Nouă Maică a Vieţii. Iisus spusese despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Deci dacă El este Viaţa, atunci Maica Sa, Fecioara Maria, este Maica Vieţii.

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Fecioara Maria, ia din pântecele Maicii Sale, în modul cel mai curat cu putinţă, firea omenească, cu totul nouă. Astfel, Iisus este numit Adam cel Nou, pentru că El nu ia firea omenească a lui Adam celui căzut, ci ia firea cea nouă, liberă şi neatinsă vreodată de păcat. În trupul Fecioarei Preacurate Iisus arde în momentul zămislirii Sale păcatul adamic, neputând Dumnezeu să conhabiteze cu păcatul, acesta fiind contrar Lui.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu o face pe Fecioara Maria să devină cu totul sfântă. Neprihănita Fecioară este cuprinsă de sfinţenia Fiului ei, Fiul lui Dumnezeu cel Veşnic. Hristos arde păcatul adamic din trupul Fecioarei pentru a demonstra 1 În rev. Cronica Romanului, nr. 8, August, Roman, 2005, p. 4.

125

că El nu este un om obişnuit care se naşte în mod firesc, ci prin minune şi Taină dumnezeiască, mai presus de raţiune şi de simţire. Totodată El dăruieşte sfinţenia Sa şi Maicii Sale. Iisus primeşte de la Fecioara Maria trup omenesc şi suflet unit ipostatic şi nedespărţit cu Ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu. El ia carnea noastră şi sângele nostru din trupul Fecioarei, dar într-un mod cu totul sfânt.

Firea omenească din El nu este o fire pe care o repară, ci este fire cu totul şi cu totul nouă, care nu a gustat nicicând păcatul. Iisus Hristos are o Mamă ca toţi oamenii, dar care, mai presus de înţelegere, este Fecioară şi înainte de naştere, şi în timpul naşterii, şi după naştere. Logosul lui Dumnezeu S-a născut din Mamă, fără de tată, şi din Tatăl, fără fără de mamă. Este vorba de naşterea în timp din pururea Fecioara Maria, şi de Naşterea din veşnicie din Tatăl, Dumnezeu deopotrivă şi de o fiinţă cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Aşadar Mama Lui nu este nu este o femeie obişnuită, căci scopul venirii Sale în lume este cu totul extra-ordinar. Astfel, El devine Fratele nostru, Care vine să ne mântuiască din infinita-I dragoste divină.

Iisus a cinstit-o mult pe Maica Sa. Dovadă episodul din Cana Galileii când la rugămintea ei preface ei apa în vin, stă cu ea până la vârsta de treizeci de ani lucrând ca un om obişnuit, o dă în grija Sfântului Evanghelist Ioan din clipa crucificării Sale etc.

Întrebarea logică ce se poate naşte din cele de mai sus este următoarea: dacă Maica Domnului nu mai purta în sine păcatul adamic, din clipa Întrupării Domnului, ea fiind cu totul sfinţită, de Duhul Sfânt şi de Fiul lui Dumnezeu-Tatăl, devenind sfântă la modul absolut, de ce a trebuit să treacă prin moarte, iar abia mai apoi Fiul ei să îi ridice trupul la cer? Nu era mai nimerit ca Iisus Hristos să o ridice cu trupul însufleţit la cer?

Aici nuanţele sunt foarte delicate: să ne amintim că Fecioara, după ce acceptase Întruparea Domnului, merge la Elisabeta, şi îi spune: „ ...iată, de acum toate neamurile mă

126

vor ferici”, profeţind cultul şi închinarea care i se vor duce peste veacuri de către creştini pentru mântuirea adusă prin pântecele ei. Iisus o lasă pe Maica sa în ocrotirea Sf. Ioan Evanghelistul, ca arvună şi mărturie vie a prezenţei Sale în lume, printre Apostoli. Nu era necesar, deşi era sfântă, ca ea să nu treacă prin moarte, deoarece Iisus Hristos, Însuşi Dumnezeu, trecuse prin moarte şi Înviere. Nu era necesar să fie înălţată cu trupul viu la ceruri, deoarece era posibilă o interpretare eronată a creştinismului şi Evangheliei; ca nu cumva centrul vieţii creştine să fie descentrat din Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi centrat într-o persoană umană.

Dar, Dumnezeu demonstrează că o ridică la mare cinste pe Maica Domnului, deşi o lasă să treacă prin moartea firească. Iisus este prezent la acest moment şi îi preia sufletul. Apostolii, vin purtaţi pe norii cerului, de la marginile lumii, în satul Ghetsimani, unde prohodesc trupul Sfintei Fecioare. Apostolul Toma vine mai târziu, şi necrezând că ea a murit cere să i se deschidă mormântul pentru a-i vedea trupul, dar trupul ei fusese luat la cer de Fiul ei, minune ce fundamentează peste veacuri închinarea ce trebuie adusă Maicii Domnului.

Sinoadele ecumenice au reiterat mereu cultul şi închinarea pe care creştinii trebuie să le aducă Maicii Domnului, ea fiind solitoarea şi rugătoarea noastră înainte Fiului ei şi Dumnezeu, Iisus Hristos. Or, fiind maica Lui, care L-a născut şi L-a crescut la sânul ei, iubind-o precum un fiu iubeşte pe maica sa, tot aşa nici Iisus nu poate trece cu vederea rugăciunile Maicii Sale. Dar, Fecioara Maria rugându-se lui Hristos pentru noi, înseamnă că ne iubeşte ca şi cum am fi fiii ei, ca pe fraţii Domnului. Ea trebuie venerată în rugăciune şi prin viaţă curată.

Cine nu cinsteşte pe Maica Domnului ca fiind Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, nu Îl cinsteşte nici pe Fiul lui Dumnezeu întrupat din ea, şi nici Jertfa lui de pe Cruce nu mai are valoare mântuitoare.

127

Socotind pe Maica Sa ca pe o femeie comună, Iisus este transformat într-un om obişnuit.

Cinstirea Maicii Domnului se suie la Fiul ei şi Dumnezeu, la Maica Vieţii şi la Izvorul cel veşnic al Vieţii. Iar cine cinsteşte pe Fiul cinsteşte şi pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt. Aşadar, cinstirea Fecioarei Maria este strâns legată de cinstirea Sfintei Treimi.

128

LUPTA BISERICII CONTRA MALEFICULUI1 Chiar de la începutul activităţii Sale publice, Mântuitorul

lisus Hristos a avut de luptat împotriva forţelor întunericului. Diavolul Îl supune întreitei încercări din pustiul Carantaniei cu scopul de a-L deturna de la scopul misiunii Sale pământeşti. Dar, lisus îl învinge prin aceea că nu conlucrează sub nici o formă cu cel rău, neprimind nici măcar ispitirile aceluia. Sfintele Evanghelii arată cum lisus, adeseori, realizează lucrări de exorcizare, cazurile enumerate fiind elocvente. Diavolul, Îl recunoaşte ca fiind Fiul lui Dumnezeu, având conştiinţa că va da socoteală pentru răul produs în lume de-a lungul istoriei: „lisuse, Fiul lui Dumnezeu, de ce ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?“.

Sfinţii Părinţi spun că de la începuturi diavolul a fost ucigaş de oameni şi doritor să Îl imite în toate pe Dumnezeu, dar în sens invers, distructiv. Diavolul este maimuţa lui Dumnezeu. Diavolul face ca toate lucrurile să stea într-o per-spectivă inversă binelui. El produce în mod voit răul în creaţia lui Dumnezeu. Dar, de ce Dumnezeu îngăduie manifestarea răului în cele mai variate forme? Ştim din Scripturi că diavolul doreşte să fie ca Dumnezeu, şi chiar mai mare ca El, acesta fiind şi motivul căderii lui Lucifer, înainte de crearea omului. Biserica ne învaţă că diavolului îi sunt permise acţiunile sale din două motive: 1) Dumnezeu a creat orice fiinţă ca să fie liberă, stăpână şi responsabilă pentru acţiunile sale; 2) Diavolului îi sunt permise acţiunile sale şi din perspectiva luptei pe care trebuie să o ducă omul cu ispitele, necazurile şi relele de orice fel. Dar ştim că diavolul este spirit malefic, distrugător. El a fost creat bun de Dumnezeu, însă a căzut din starea de bine datorită propriei voinţe libere. Urându-L pe Dumnezeu, diavolul urăşte şi creaţia Domnului, şi nu în ultimă instanţă pe om. De aceea dorinţa lui cea mai mare este să distrugă creaţia lui Dumnezeu. 1 În cotidianul Deșteptarea, 28-28, August, Bacău, 2005.

129

În istorie vedem că acţiunile produse de îngerii răi sunt şi opera omului. Diavolul se foloseşte de voinţa liberă a omului pentru a o corupe şi anestezia, transformându-i pe unii în unelte ale sale. De câte ori omul face răul nu face decât să îl întrupeze pe cel rău, să îl aducă în actualitatea istorică şi să îi confere substanţă. Dovadă ororile istoriei: războaiele, bolile provocate de om, doctrinele malefice etc.

Omul contemporan, aflat sub falsa impresie că diavolul nu există, plasează acţiunea acestuia în spaţiul mitic, de basm, făcând abstracţie de lupta pe care trebuie să o ducă personal împotriva răului. Or, diavolul tocmai aceasta doreşte: să credem că el nu există, pentru ca mai apoi să facem lucrările sale rele. Faptul prezenţei maleficului în lume nu poate fi tăgăduit. Biblia ne arată că diavolul a fost urâtor de oameni încă din grădina Raiului, acolo unde a avut grijă să contribuie în mod decisiv la căderea lui Adam. Apoi, după ce a corupt natura umană, a încercat să o distrugă completamente spiritual, prin diversele forme de idolatrie etc.

Astăzi, asistăm la o amplificare a manifestărilor răului în lume prin diverse canale. Chiar ştiinţa a ajuns să fie adeseori o propagatoare a răului. Alfred Nobel inventase dinamita pentru progresul tehnic al umanităţii, însă oamenii însetaţi de putere au folosit-o în mod distructiv împotriva celorlalţi oameni. Şi cazurile sunt nenumărate. De pildă, utilizarea geneticii în scopuri contrare naturii umane etc.

E drept că astăzi metodele ispititorului sunt mult mai diverse şi mai rafinate decât în trecut tocmai datorită cuceririlor tehnicii. E mai complicată lupta cu cel rău în prezent. Dar aceasta nu înseamnă că el nu poate fi învins. Metodele de opoziţie sunt spirituale. Omul trebuie să cheme înainte de toate ajutorul lui Dumnezeu ca să îl întărească în lupta contra diavolului. Apoi, este nevoie de mare efort personal conjugat cu cel al Bisericii, pentru a câştiga lupta cu răul. Primul pas este evitarea săvârşirii oricărui fel de rău împotriva semenilor sau creaţiei lui Dumnezeu. Taina

130

credinţei şi a faptelor buna au un rol esenţial aici. Dar totul trebuie centrat în relaţia cu lisus Hristos şi Biserica Sa.

Oricum, nu trebuie să „demonizăm" tot ce vedem sau auzim, nu este nevoie decât de un discernământ creştinesc, apoi restul vine de la sine. Principala luptă o ducem împotriva ispitelor cărnii, nu contra spiritului, pentru că prin trup ne vine adeseori căderea, ca şi în cazul lui Adam. Dar, deşi ne con-siderăm „moderni", nu trebuie să uităm că răul există, că diavolul este prezent în lume în diverse forme, numai că înstrăinându-ne de viaţa spirituală îi permitem tot mai mult să ne cuprindă, fără să ne dăm seama.

Când răul devine banalitate cotidiană atunci este semnul prezenţei maleficului în lume şi între noi. Diavolul nu poate fi biruit decât prin iubire şi prin adevăr. El urăşte sfinţenia şi dreptatea, cinstea şi iubirea. El este tatăl tuturor poftelor, al urii, al distrugerii, al morţii spirituale. Lumea lui este haosul şi întunericul, groaza şi minciuna, falsul şi bestialitatea. Ura lui este atât de mare încât ar distruge lumea într-o clipă dacă Dumnezeu nu ar providenţia şi ocroti lumea Sa. Dar omul creştin poate lupta până la sânge cu cel rău împotrivindu-se patimilor şi ispitelor trupeşti.

În Biserică avem aceste arme redutabile. lisus ne avertizează că demonii nu ies decât numai cu rugăciune şi cu post, deci cu armele sfinţeniei. Există şi astăzi în diverse mănăstiri din Occident sau din Orient cazuri de exorcizare. Sunt preoţi special pregătiţi pentru aceasta care duc o viaţă curată, sfântă şi reuşesc să scoată demonii din persoanele posedate. Dar nu oricine poate face aceasta. E nevoie de purificare spirituală pentru a putea lupta cu diavolul. Cine este stăpânit de păcat nu poate lupta cu diavolui.

În Biserica Ortodoxă există anumite rugăciuni puternice, denumite molitfe (ale Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului loan Gură de Aur) care se citesc de câte ori este nevoie până la eliberarea celui posedat. Numai că aceste molitfe nu se citesc oricum, oriunde şi de oricine. Acela care le foloseşte trebuie să ducă o viaţă cu totul curată, altminteri diavolul se

131

întoarce împotriva iui. Apoi, creştinul în cauză trebuie şi el să participe cu propria lucrare la exorcizare, ca şi apropiaţii lui, prin rugăciune, post, fapte bune, spovedire şi împărtăşire. Nu trebuie banalizat un astfel de caz, pentru că reversul este foarte periculos.

Cazurile trebuie analizate cu competenţă, pentru a se evita excesele şi devierile comportamentale. Molitfele menţionate au o putere foarte mare, dar ele nu trebuie transformate în ritualuri magice, ci trăite cu toată credinţa.

Aşadar este nevoie de o mare pregătire spirituală pentru putea birui în lupta aceasta. Să ne înarmăm cu armele iubirii, dreptăţii şi curăţiei pentru a învinge un adversar spiritual. Lupta se dă în trup şi în spirit, de aceea ambele trebuie purificate, curăţite pentru a merge în căile luminii şi a ne feri de căile întunericului. Având pavăză pe lisus Hristos, pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii Bisericii numai aşa putem reuşi să blocăm acţiunile răului în lume şi în noi.

Dumnezeu să ne ajute!

132

CRUCEA LUI HRISTOS – LIBERTATE ŞI DEMNITATE CREŞTINĂ1

Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că asumarea Crucii

Sale este primirea realei libertăţi şi demnităţi creştine. În lumea contemporană întâlnim tot mai des ignorarea

Crucii lui Hristos. Uităm adeseori că prin Jertfa Sa de pe Cruce suntem mântuiţi. „Cel ce voieşte să vină după Mine, să îşi ia crucea sa, şi aşa să vină să-Mi urmeze!”. Chemarea lui Dumnezeu are loc în spaţiul deplinei libertăţi. El nu te obligă să Îl urmezi şi nici să Îl iubeşti, primeşti sau nu; iar când faci acestea înseamnă numaidecât că înţelegi şi însemnătatea mântuitoarei Sale jertfe. Are loc aici o dublă semnificaţie a jertfei. În primul rând este vorba despre Jertfa lui pe Cruce pentru mântuirea lumii, iar în al doilea rând despre jertfa ta pentru Dumnezeu şi pentru lume.

Creştinul este chemat să îl urmeze pe Hristos. Prin botez şi trăire. Nu ne referim aici la celebra „imitare a lui Hristos” (imitatio Christi), ci mai ales la trăirea în Hristos. Crucea este sinonimă cu jertfa, cu dedicarea pentru celălalt, chip al iubirii totale, dedicate şi definitive.

Dumnezeu a slujit lumea prin iubire şi jertfă. Or, lumea trebuie să fie conştientă de marele act chenotic, al Întrupării şi jertfirii lui Dumnezeu. Crucea Sa devine paradigmă pe care trebuie să o repetăm în vieţile noastre.

Dacă devenim chip al jertfei pentru ceilalţi oameni, Dumnezeu ne socoteşte deopotrivă cu Fiul Său răstignit pentru lume. În acest sens, Crucea devine stindard şi garanţie a biruinţei asupra răului. Numai prin Cruce Dumnezeu Se recunoaşte în noi.

Primim Crucea de la Sfântul Botez, iar ea trebuie mereu purtată fără a ne lamenta, fără a judeca pe Dumnezeu pentru încercările, bolile ori ispitele trăite. De aceea Iisus ne invită să

1 În revista Cronica Romanului, Septembrie, nr. 9, An V, Serie nouă, Roman, 2005, p. 4.

133

venim după El. Numai dacă vom face ca El, Dumnezeu şi Om care a murit pe Cruce, reactualizăm chipul şi asemănarea Lui din noi. Primind Crucea cu bucurie Îl primeşti pe Dumnezeu.

Nu e vorba de un destin implacabil, cât mai ales de o conduită eclesială şi socială, mundană, prin care Dumnezeu Se recunoaşte în noi. Este o pecete pe care o activăm prin Botez şi o întreţinem mereu. Altfel, moare şi se stinge, se acoperă de ignoranţa şi de indolenţa noastră. Nu trebuie să uităm că suntem datori cu acest lucru: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dacă nu, cădem pradă ispitelor acestei lumi.

Iisus Hristos a murit pentru noi din iubire. El nu a primit Crucea de dragul Crucii, ci de dragul nostru. De aceea şi înviază, pentru ca în El să înviem şi noi. Cum avea nevoie de moarte Cel fără de moarte, şi de Înviere cel care este Izvorul vieţii? El moare pe lemnul Crucii nu doar pentru noi, ci în locul nostru. Asumarea vieţii noastre depinde de noi. În noi rezidă puterea de a primi sau de a refuza Crucea lui Hristos.

Aici este taina negrăită: Dumnezeu primeşte de bunăvoie jertfa Crucii, din iubire pentru om şi creaţia Sa. Dacă El nu arăta iubirea Sa infinită prin lemnul Crucii cum ne-am fi mântuit? Dar, pentru că este „Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni” suportă o umilire demnă de un rob. Hristos Se face Robul lui Dumnezeu (ebr. - Iebed Iahve) ca să îi răscumpere pe cei robiţi de păcat.

Fără Crucea, Carnea şi Sângele Lui, fără sfinţenia şi iubirea Sa eram pierduţi. Supuşi aneantizării şi diabolicei distrugeri. Dar noi prin Crucea pe care Dumnezeu a murit, vedem noul legământ între Dumnezeu şi oameni. Cu dreptul Noe, legământ era curcubeul, ca simbol al legării cerului de pământ. Prin Cruce vedem puterea lui Dumnezeu, care leagă cerul de pământ cu un nou legământ: cel al nesfârşitei Sale iubiri pentru oameni.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi să nu-mi fie mie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos care S-a răstignit pentru lume”. Deci, pentru creştini Crucea

134

Domnului este prilej de bucurie, pentru că prin ea ne mântuim. Ea biruieşte puterile întunericului cu puterea lui Hristos.

El sfinţeşte lemnul Crucii cu scump Sângele Său. Prin urmare şi noi suntem chemaţi la această vocaţie a Crucii, a jertfirii şi dragostei. Crucea este semnul celei mai mari iubiri pe care o poate demonstra cineva. Din lemn de tortură, Crucea ajunge lemn de cinste. Din unealtă de tortură, Crucea devine împăcarea lui Dumnezeu cu lumea şi iertare totodată, căci pe cruce Hristos poartă povara tuturor păcatelor noastre şi suferă durerea pe care noi toţi trebuia să o suferim. Fiind Om şi Dumnezeu, fără de păcat, jertfa Crucii Sale devine mântuitoare, pentru că nimeni dintre oameni nu putea face acest lucru din cauza păcatului.

În viaţa cotidiană, „a-ţi lua crucea” devine sinonim pentru unii, în mod fals, cu a primi un destin dureros, pe care nu-l pot accepta. Dar nu este aşa, pentru că a-ţi purta crucea înseamnă a-ţi asuma libertatea şi demnitatea creştină după chipul Domnului, care a suferit pentru noi moarte, şi „încă moarte de cruce”. Crucea zilnică şi crucea vieţii noastre înseamnă a trăi cu demnitate şi sfinţenie în adevărul care este Iisus Hristos. A trece cu credinţă de toate barierele care ne deturnează de la mântuire. Crucea nu trebuie privită predestinaţionist, dolorist, ci prin lumina Învierii, căci Crucea conduce spre Înviere şi Înălţare.

Toţi care se jertfesc pentru semenii lor dovedesc că au primit taina Crucii: pompierul care moare în flăcări după ce salvează un om, cel care se îneacă el în apă după ce a salvat un suflet, soldatul care moare pe front pentru apărarea neamului său, medicul care face sănătos un om, martirii care mor pentru credinţă etc., sunt semne că jertfa şi chipul Crucii sunt pecete de neşters în inimile multor oameni. De aceea, Iisus ne spune că nu există „dragoste mai mare decât să-şi dea pună viaţa pentru aproapele său”.

135

IERTAREA ÎNSEAMNĂ IUBIRE1 “Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ... ochi pentru

ochi şi dinte pentru dinte... Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău, dar Eu vă zic vouă iubiţi pe vrămaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri!” (Matei 5, 38,43,44). Această cuvântare a fost rostită de Mântuitorul lisus Hristos în cadrul Predicii de pe Munte. Cuvântul Lui vine să anuleze tradiţia bătrânilor lui Israel sau legea omului pentru om. lisus aduce o nouă lege: aceea a iubirii necondiţionate, interesate de descoperirea chipului lui Dumnezeu din semenii noştri.

Greu cuvânt! Cine poate iubi pe vrăjmaşi? Oare poţi iubi pe acela care îţi provoacă suferinţă, sau pe cel care urzeşte contra ta pentru a te lovi pe neaşteptate? Sau pe acela care te trimite pe nedrept cu mărturie mincinoasă la temniţă? Ori pe acela care îţi ucide familia şi îţi pradă avutul? Sau mai curând poate fi iubit acela care te defăimează, te calomniază şi lansează zvonuri false despre tine? După mintea omenească nu poţi iubi pe cel care îţi face rău. Evidenţa con-trastează de la sine.

Dar lisus nu judecă numai după mintea omenească. De aceea El combate raţiunile eronate, care nu au nimic comun cu raţiunea lui Dumnezeu: „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul” (Isaia 55,8).

Dumnezeu este autorul binelui şi al iubirii eterne. Iubirea Lui nu este un efect manifestat în afara Sa, ci El însuşi este Iubirea şi Veşnicia iubirii. Lumea iudaică, sub influenţa tradiţiilor bătrânilor, opacizase esenţa Scripturii. lisus îl între-base pe tânărul bogat care este esenţa Legii date de Dumnezeu lui Moise, iar tânărul a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima... iar pe aproapele tău

1 În cotidianul Deșteptarea, 1-2 Octombrie, Bacău, 2005.

136

ca pe tine însuţi”, iar lisus îi răspunse: „Drept ai zis! Fă aceasta şi vei fi viu!” (Luca 10, 27 sq.)

Aşadar esenţa Legii nu mai era cunoscută. Era coruptă. Iubirea aproapelui însemna doar iubirea rudelor şi a prietenilor, a celor de un neam cu tine, sau a celor care aveau credinţa ta: “Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?” (Matei 5,47). Restul erau în afara iubirii. Iubirea era cu adresă exactă.

Dar, prin pilda samarineanului milostiv lisus demonstrează necesitatea extinderii iubirii la dimensiuni universale. Mi se pare că şi lumea de azi, în mare parte, procedează ca atunci. Iubim doar pe cei care ne fac bine. Ceilalţi nu sunt incluşi în sfera iubirii noastre. Când stăm la rând, iar cineva ne intră cu îndrăzneală înainte, ne supărăm tare şi poate îi vorbim dur pentru obrăznicia sa, dar dacă ne vine o rudă sau un prieten nu ne ofensăm, ci noi înşine îl poftim înaintea tuturor, fără să ne gândim că procedăm eronat faţă de cei din spatele nostru. Ei nu mai contează. Contează doar un grup personal de interese şi de relaţii. Cazurile sunt multiple.

„Să vă iubiţi unii pe alţii precum v-am iubit şi Eu pe voi” este testamentul lui Dumnezeu pentru lume. „Întru aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”.

Prin urmare dragostea nu trebuie condiţionată de interese, ci de modelul oferit de lisus. Căci El nu vine în lume ca Mântuitor doar pentru Israel, ci pentru pentru toţi oamenii. Aşa ne demonstrăm identitatea în Hristos, Care întru aceasta Se cunoaşte şi recunoaşte în noi.

Raţiunea omenească este aici neputincioasă, iar locul ei trebuie să îl ia voia şi raţiunea lui Dumnezeu care ştie ce este mai bine pentru noi. Noi ne putem înşela, dar Dumnezeu nu se poate înşela. Pentru unii poate părea nebunie acest lucru de neînţeles, dar faptul că nu înţelegem indică ceva superior raţiunii noastre.

137

Trebuie să ne supunem raţiunii divine pentru a avea siguranţa că facem ceea ce Dumnezeu ne cere. Bazându-ne doar pe puterile noastre suntem mereu expuşi erorii, falsului, sub masca dreptăţii. Dar este vorba de dreptatea umană nu de cea dumnezeiască.

Dreptatea omenească este subiectivă, pe când cea divină acţionează sinergic cu iubirea Sa veşnică.

Cum putem cere iubire dacă nu oferim iubire? Cum putem cere iertare dacă nu iertăm? Chiar şi pe vrăjmaşi trebuie să îi iertăm pentru că doar aşa împlinim cuvântul Domnului. Altfel, ne amăgim singuri. Scopul iertării vrăjmaşilor este iertarea noastră, în fond.

Noi înşine ne acordăm iertarea dacă iertăm celor care ne greşesc nouă. Altminteri ne este imposibil să apelăm la iertarea lui Dumnezeu. „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6,12). Această cerere ne este ori eliberare şi iertare, ori acuzare şi condamnare, lisus a demonstrat puterea iubirii pe Cruce, El fiind Iubirea lui Dumnezeu răstignită pentru lume. Cerea Lui către Tatăl: „Părinte, iartă-le lor căci nu ştiu ce fac” (Luca 10,34) este dovada supremei iubiri şi libertăţi.

El iartă tuturor ca şi noi să iertăm tuturor. Chiar şi vrăjmaşilor!

138

PUTEREA CREDINŢEI - PESCUIREA MINUNATĂ1 Iisus Îşi căuta ucenici, şi venind la Marea Galileii află pe

pescarii care trudeau din greu cu mrejele, pentru a-şi câştiga pâinea şi pentru a plăti taxele datorate romanilor. Simon, numit mai târziu Petru, după o noapte nerodnică pe mare, se întorcea la mal cu fraţii săi, trist şi dezamăgit: nu prinsese nimic pentru hrana familiei sale.

Deodată, un Necunoscut, un Om apărut de nicăieri, îl sfătuieşte să împingă înapoi corabia la loc adânc şi să arunce din nou mrejele. Petru, deşi stătuse zadarnic în frig multe ore, Îi urmează voia. „Pentru cuvântul Tău, Doamne, voi arunca năvoadele din nou!” Privirea acestui Străin avea ceva misterios, era plină de siguranţă şi de curaj. Oare era posibil să mai prindă ceva? De ce nu? Lumina din ochii acestui Om îl convinse.

Corabia alunecă uşor purtată de vântul dimineţii, care umfla pânzele crăpate de soare şi de sare, spre pâclele nerisipite, încă, din mijlocul Mării Galileii. Năvoadele grele, de apă şi de plumb, alunecară aproape neauzite spre fundul apei. „Scoateţi acum mrejele!” – le porunci Străinul. Iar ei nu mai puteau să le tragă afară de mulţimea peştilor. Umplură două corăbii, care stăteau să se scufunde de greutatea peştilor.

Atunci Petru căzu în genunchi înfricoşat, ca şi fraţii săi, Ioan, Iacob şi Andrei, de minunea acestui Om. „Doamne, du-Te de la mine că sunt om păcătos!” – strigă Petru. Dar Iisus îi răspunse: „De acum înainte vei fi pescar de oameni!”. „Şi trăgând ei corăbiile la mal, au lăsat totul şi s-au dus după Dânsul!”.

Pentru cei nefamiliarizaţi cu credinţa Bisericii, minunile relatate de Evanghelie par basme, poveşti frumoase, în care ne putem preface a crede. Aceasta este dovada cea mai clară că unii contemporani nu cred în minuni. Nu sunt convins 1 În cotidianul Deșteptarea, 8-9 Octombrie, Bacău, 2005.

139

că dacă azi s-ar petrece cu noi un asemenea lucru din partea unui necunoscut, ne-am părăsi rosturile cotidiene pentru a-l urma. Minunea pare, pentru unii, a fi o plăsmuire, o ficţiune.

De fapt, există două tipuri de minuni: ordinare şi extra-ordinare. Primele le trecem adesea cu vederea, rutinaţi fiind, corodaţi de grijile şi de ispitele lumii. Trecem zilnic pe lângă minunile lumii: un răsărit sau un apus de soare, un fir de iarbă, o floare, o adiere de vânt, un fulg de nea, zâmbetul copiilor, ciripitul păsărilor, un om care se vindecă de o boală grea etc.

Omul de azi, prea grăbit, nu îşi mai face timp să observe minunata frumuseţe a cerului albastru, a soarelui strălucitor, a stelelor. Nu vede chipul lui Dumnezeu pe faţa semenilor lui sau chipul din spatele chipului, asemănare cu Dumnezeu cel veşnic. Nu mai are timp nici pentru soţia şi copiii săi etc.

Totul este o goană iraţională spre un nonsens al nimicului fiinţial. Minunea nu există pentru acest tip de oameni pur pragmatici. În al doilea plan, al extra-ordinarului, minunea ţine de sfera credinţei. Prin minune, Dumnezeu biruieşte rânduiala firii, adică El Însuşi suspendă legile creaţiei Sale, pentru a ne convinge în mod extra-ordinar, însă fără a ne leza libertatea de alegere.

Dumnezeu face minuni cu noi zilnic, de fiecare dată când respirăm, când zâmbim; cu fiecare dimineaţă în care revedem chipul celor dragi. E o nouă şansă de a ne revizui viaţa, de a ne reînnoi moral şi psihic, duhovniceşte. Un nou început dăruit pentru a ierta şi de a fi iertaţi; de a ne conştientiza greşelile şi de a le îndrepta.

Azi se pare – zic unii – că Dumnezeu nu mai face minuni. Acestora le răspundem că Dumnezeu face minuni numai pentru cei care cred în El. Iisus ne cere credinţa noastră faptică pentru a săvârşi o minune pentru noi. Dumnezeu este Fiinţa comunială prin excelenţă, El fiind Treime de Persoane îl invită şi pe om la construirea minunii: „Crezi tu că pot Eu să fac aceasta? Cred, Doamne! Atunci fie ţie după credinţa ta!”

140

Pescuirea minunată nu este scop, ci mijloc. Iisus ştia că trebuie să îi facă pe cei prezenţi martori şi ai vestitori ai Noului Legământ al lui Dumnezeu cu lumea. Dar pentru aceasta trebuia să îi convingă definitiv printr-un act deosebit. De fapt, nu peştii fuseseră pescuiţi, ci Petru şi fraţii săi. Mesajul este limpede, tot Iisus ni-l dă în Evanghelie: „Fără Mine nu puteţi face nimic!”. Dumnezeu face minuni pentru om prin om. El nu atentează la libertatea noastră nici un moment. Supuşi fiind disperării şi neputinţei strigăm, ca şi Simon-Petru: „Doamne, scapă-ne!” El aşteaptă să Îl chemăm şi vine numaidecât. Ne veghează mereu, iar noi trebuie să ne redescoperim şi să aplicăm continuu vocaţia de buni slujitori ai Lui. Mereu trebuie pusă voia Lui în locul voii noastre, nu ca substituire a personalităţii, ci ca cea mai bună dovadă de iubire faţă de El.

Pentru că noi putem greşi dacă ne încredem doar în puterile noastre, însă voia Lui nu greşeşte. Aşa procedează şi Petru, care-şi experiase propria neputinţă şi limitare, şi concomitent infinita putere a lui Dumnezeu.

Avem nevoie de efort propriu şi de harul lui Dumnezeu pentru ca ceea ce dorim să facem să fie şi voia lui Dumnezeu.

141

SEMINŢELE SFINŢENIEI1

Sfânta Evanghelie este chemarea lui Dumnezeu către oameni de a merge în căile sfinţeniei. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să fim „desăvârşiţi precum Tatăl ceresc desăvârşit este”, iar Sfântul Apostol Pavel spune că „Dumnezeu nu se va arăta decât celor sfinţi”. Doar sfinţenia este calea spre veşnicia împărăţiei Sale. Iisus ne învaţă că în casa Tatălui ceresc „multe locaşuri sunt”, deci există în viaţa de dincolo o ierarhie a fericirii veşnice sau a plinătăţii sfinţeniei.

Analogia este valabilă şi pentru iad, locul suferinţei eterne. Deci, fiecare va fi fericit sau se va chinui conform faptelor sale bune sau rele.

Astăzi, foarte mulţi oameni nu cunosc aceste lucruri, cu efecte veşnice, irosindu-şi vieţile în fapte nefolositoare şi adesea necugetate. Pentru unii ca aceştia sfinţenia reprezintă doar o succesiune de privaţiuni, care nu consonează cu scopul vieţii lor. Iisus ne învaţă că „nu doar cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, iar Sfântul Pavel spune că „toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos”.

Sfânta Biserică ne pune înainte nenumărate modele ale sfinţilor, trecuţi sau contemporani nouă. În aceste zile avem ocazia să ne revizuim aitudinea spirituală, să stăm la judeţ cu noi înşine şi să vedem dacă Dumnezeu este mulţumit de noi. Dacă sfinţenia Lui o promovăm în fiecare zi, în fiece clipă.

Adeseori inventăm cele mai copilăreşti scuze pentru a ne motiva amorţirea spirituală, pentru a ne justifica de ce am făcut lucrurile într-un anume fel. Dar ne amăgim singuri. Pe Dumnezeu nu Îl putem înşela! Paul Evdokimov spunea că lumea va fi mântuită prin frumuseţe. E vorba de frumuseţea sfinţeniei sfinţilor lui Dumnezeu.

1 În cotidianul Deșteptarea, 15-16 Octombrie, Bacău, 2005.

142

Spuneam că în aceste zile, pline de bun miros duhvnicesc, cu ocazia serbării Sfintei Cuvioase Parascheva (14 octombrie) şi cu prilejul aducerii la Iaşi a moaştelor Sfântului Apostol Pavel, avem motivarea suficientă să ne reconsiderăm relaţia cu semenii şi cu Dumnezeu. Întâi cu semenii, pentru că pe ei îi vedem înainte de a-L vedea pe Dumnezeu. Este o taină mare că Îl descoperim pe Dumnezeu prin ceilalţi oameni. Numai unul la un milion de oameni, poate, are prilejul de a i se descoperi Dumnezeu în mod direct. Este cazul Sfântului Apostol Pavel, care din prigonitorul Bisericii lui Hristos, după convertirea din Calea Damascului, când Iisus i se arată, devine cel mai mare şi înfocat apărător şi propovăduitor al Evangheliei. Pentru aceasta este numit şi „apostolul neamurilor”. Nici el, ca şi noi, nu a trăit pe viu, revelaţia Fiului lui Dumnezeu din timpul activităţii Sale publice, dar a avut fericitul prilej de a-l întâlni pe Acesta în mod personal, extra-ordinar, salutar.

Noi, creştinii de după sfinţii apostoli, nu L-am văzut pe Iisus nici predicând, nici crucificat, nici mort şi nici înviat, însă credem că tărie în aceste evenimente ale istoriei lui Dumnezeu printre oameni pentru că am auzit de pilda sfinţilor şi a celor jertfiţi pentru credinţa în Iisus Hristos. Prin această profundă şi de neînţeles taină Îl vedem pe Iisus predicând, făcând minuni, răstignindu-Se, înviind şi înălţând firea noastră întreagă în slava veşnicei Treimi.

Noi devenim contemporani cu El şi El cu noi. Mare este taina aceasta şi ea este un dar de la Dumnezeu. Dar care activează şi dinamizează dorul nostru către El; cu toate că nu-L ştim de la început, ca şi Pavel, căutându-L în raza de soare, în aerul din văzduh, în roua dimineţii, în spicul grâului şi pe chipul tuturor oamenilor.

Aşa au perceput sfinţii lumea lui Dumnezeu. Ei au îndumnezeit firea proprie prin râvna către Dumnezeu, prin iubirea semenilor şi ajutorarea lor. Când mâinile tale devin Evanghelia iubirii pentru lume abia atunci ştii că sunt mâinile lui Hristos. Când inima ta bate pentru toţi abia atunci ştii că e

143

inima lui Hristos, că nu mai trăieşti tu, ci Hristos trăieşte în tine, pentru tine şi pentru ceilalţi oameni. Aşa a trăit Sfânta Parascheva.

Ce minunată îngemănare între cei doi sfinţi celebraţi în aceste zile de Ortodoxie: Sfântul Pavel şi Sfânta Parascheva. „În Hristos nu există nici rob, nici liber, nici iudeu, nici elin, nici femeie, nici bărbat” - după cum spunea Sfântul Apostol Pavel. Doi stâlpi ai creştinismului răsăritean sunt cinstiţi în capitala spirituală a Moldovei – Iaşiul. Acestor două modele li se închină sute de mii de pelerini, în pelerinajul către împărăţia lui Dumnezeu. Aceşti doi sfinţi, ca toţi sfinţii, au ştiut că viaţa lor nu este nici plină, nici deplină decât în Iisus Hristos. Azi, Biserica este plină de credincioşi şi deplină prin sfinţenia sfinţilor lui Dumnezeu care se adapă din veşnica Lui sfinţenie. Biserica este plină pentru că este deplină şi este deplină pentru că este plină.

Vino şi tu creştine în Biserica slavei lui Hristos, nu mai rătăci pe căile pierzării! Vino şi soarbe din izvorul cel nesecat, gustă şi vei vedea că bun este Domnul! Hotărăşte-te ca de azi să devii asemănător sfinţilor lui Dumnezeu! Dumnezeu te cheamă şi te aşteaptă, nu-L lăsa să te aştepte în van. El te primeşte oricând dar nu oricum, ci numai în stare de căinţă. Vino la Biserică şi te curăţeşte, numai acolo sunt leacurile vieţii; acolo Doctorul sufletelor şi al trupurilor te vindecă de bolile şi de durerile tale. Dă dovadă de credinţă şi căinţă, roagă-te Lui şi Maicii Domnului. Mergi pe calea sfinţilor! Fă fapte bune, seamănă seminţele sfinţeniei în ţarina necredinţei şi Dumnezeu te va mântui!

144

COMPASIUNE ŞI ATAŞAMENT CREŞTIN1

O componentă esenţială a vieţii creştine trebuie să fie mila. Mila faţă de semenii noştri aflaţi în nevoi de tot felul. Lumea de azi nu este cu nimic deosebită, exceptând tehnica şi ştiinţa avansată, faţă de lumea din oricare ev istoric. Există şi azi bogaţi şi săraci, oameni cultivaţi şi mai puţin cultivaţi, disensiuni şi războaie, boli şi suferinţă, catastrofe naturale etc.

Dar, ceea ce trebuie să devină o coordonată comună este starea de unitate umană. Oamenii trebuie să fie solidari, nu solitari. Când omul se centrează în propriul eu se descentrează din omenitatea sa. De aceea există şi expresia: “Să fii om!”. A fi om este nu doar o caracteristică, ci mai ales o calitate. În această calitate, definită ca «omenie», sunt cuprinse toate laturile prin care omul se distinge ca fiinţă raţională şi sentimentală.

Dintre toate formele de viaţă, numai omul conţine în sine aceste două dimensiuni. A fi om este o nobleţe cu care Dumnezeu ne-a înzestrat în mod gratuit, dar care ne obligă a ne comporta ca atare.

Calitatea de om conţine aşadar tot ceea ce este mai frumos şi mai demn în fiinţa umană: să fii drept (corect), cinstit, să spui mereu adevărul, să iubeşti pe semenii tăi şi pe Dumnezeu, să nu faci rău nimănui, să fii mereu lumină şi exemplu pentru oricine. Iar toate acestea nu pot să vină decât din cultivarea bunătăţii, după modelul oferit de Dumnezeu.

Dacă împlinim aceste condiţii, ne recunoaştem calitatea de OAMENI. Tot ceea ce este opus conduce la desfigurarea demnităţii de OM. Pervertirea adevăratelor puteri fizice şi spirituale duce la alterarea omenităţii din noi.

Din nefericire, vedem şi azi că viaţa nu este chiar o desfăşurare a bunătăţii tuturor oamenilor. Unii aleargă după glorie, alţii după cât mai multe bunuri materiale etc. 1 În cotidianul Deșteptarea, 22-23 Octombrie, Bacău, 2005.

145

O simplă lege a logicii şi economiei ne arată că acolo unde se adună ceva scade în altă parte. Plusul dintr-o parte creează un minus în altă parte. Dacă cei ce posedă nenumărate posibilităţi materiale ar dărui sau şi-ar împărţi averile cu cei aflaţi în lipsuri, atunci nu ar mai exista oameni fără şcoală, tineri fără slujbe şi fără case, oameni fără perspectivă socială. În curând locul foamei şi al disperării ar fi luat de bunăstare şi bucurie, de pace şi echilibru.

Viziunea poate părea, desigur, utopică şi atopică, improbabilă şi imposibil de realizat. Dar nici nu se încearcă acest lucru, pentru că e mai important confortul personal decât mila şi compasiunea.

Puterea şi banii mulţi orbesc ochiul raţiunii şi anesteziază sentimentele inimii. Ele te claustrează într-un soi de amorţire spirituală, de impasibilitate şi absenţă de la nevoile spirituale.

Mulţi nu mai au nevoie de Dumnezeu pentru că banii devin dumnezeul zilnic după care aleargă. Şi nu ne referim aici la cei care se îngrijesc cu anevoie de cele ale traiului cotidian, ci de cei care adună averi prea multe, iraţional, cu mult peste nevoile lor şi ale familiilor lor.

Aceştia nu se gândesc la moarte şi la iad, la viaţa veşnică şi la rai, căci viaţa lor de aici li se pare eternă. Aici şi acum este pentru mulţi paradisul ca şi iadul.

«Ce-i foloseşte omului de va câştiga lumea întreagă dar îşi va pierde sufletul?» - spunea Mântuitorul Iisus Hristos. În acelaşi sens Paul Edokimov zicea: «Problema pâinii mele este pentru mine o problemă materială, dar problema pâinii aproapelui meu este o problemă spirituală!».

Omule, trebuie să ştii că nimic din ceea ce ai nu este al tău. Totul ai primit de la Dumnezeu ca test. Ceea ce ai te probează, îţi pune la încercare mila şi dragostea pentru săraci, pentru orfani.

De tine depinde dacă treci acest examen al iubirii şi compasiunii, sau cazi în mrejele lăcomiei şi ale indiferenţei.

146

De tine depinde dacă prefaci iubirea pentru semeni în iubire de arginţi.

Tu singur îţi zideşti raiul sau iadul. Tu alegi ! Nu uita că numai dăruind poţi dobândi! Tu eşti doar un administrator al averii Stăpânului-Dumnezeu; trebuie să foloseşti talanţii Săi cu cumpătare şi spre folosul celor nevoiaşi, al celor care te cheamă sau nu în ajutorul lor.

Fă milă cu alţii ca să ai acces la mila lui Dumnezeu, căci banii şi pământurile, casele şi demnităţile nu te pot mântui de la sine. Dar prin ele te poţi mântui. Ele nu îţi pot prelungi viaţa pământească, dar te pot face să primeşti viaţa veşnică. Ia aminte, aşadar, să nu se înşele mintea şi inima ta cu dulceţile false, căci sunt trecătoare, ci te fă dăruitor al bunătăţilor primite de la Dumnezeu, ca să primeşti veşnica fericire.

Când Dumnezeu te va întreba cât de mult bine ai făcut cu darurile de la El, ce vei răspunde dacă nu l-ai miluit pe cel sărac, dacă nu l-ai ajutat pe cel orfan, dacă nu l-ai căutat pe cel bolnav, sau pe cel în temniţă ? Dar, adevărat îţi zic ţie: dacă ai făcut acestea lui Hristos I le-ai făcut ! Fă acestea şi te mântui tu şi toată casa ta şi vei vindeca multe răni şi suferinţe, vei alina multe vieţi, căci «dar din dar se face Rai»!

147

COLOCVIUL IUBIRII FĂRĂ DE SFÂRŞIT1

Unii oameni, adeseori, îşi pun întrebarea dacă raiul şi iadul există. Evul Mediu a zugrăvit în cele mai înfiorătoare expresii imaginea despre iad, Divina comedie a lui Dante fiind cel mai relevant exemplu.

De la diavolii care suflă foc şi împung cu suliţe sufletele păcătoşilor şi până la cazanele cu sulf şi smoală, în care ard etern sufletele celor condamnaţi la chinuri, ca osândă pentru faptele rele săvârşite în viaţa pământească, iadul este expresia unui loc în care se suferă foarte mult.

Nu trebuie să ne îndoim de existenţa iadului. Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că aşa este. Iadul, ca şi raiul, poate începe de pe pământ.

Sartre spunea că „infernul este celălalt”. Iar sfântul Siluan Athonitul arăta că Sartre avea dreptate: iadul există cu adevărat, dar cum este el nu poate şti nimeni, pentru că nu-a întors cineva ca să istorisească grozăviile de acolo. Sfântul Siluan vorbea despre iadul smereniei, care zideşte raiul bucuriei.

Când te laşi complet cuprins de smerenie, evident că poţi trăi iadul pe pământ. Pentru că smerenia înseamnă suferirea tuturor umilinţelor, renunţarea la aşa-numita demnitate umană sau întoarcerea şi a celuilalt obraz.

Omul, a avut dintotdeauna conştiinţa existenţei după moartea fizică. În două stări: una de fericire şi alta de suferinţă veşnică, ca plată pentru faptele făcute în viaţa de pe pământ. Dovadă Hades-ul (iadul) imaginat de vechii greci politeişti sau Walhala (raiul) războinicilor vechilor germani.

Aceste două stări de dincolo sunt puse în legătură foarte strânsă cu faptele din viaţa omului. Acestea, nu au repercusiuni doar asupra vieţii terestre, ci mai ales asupra vieţii veşnice. Ghilgameş striga, în epopeea sa din infern:

1 În cotidianul Deșteptarea, 29-30 Octombrie, Bacău, 2005.

148

„Mai bine pe pământ să fiu o slugă a unui ţăran, decât în iad un ceas să stau”.

Desigur că viziunile diferă de la un popor la altul, de la o cultură la alta, sau de la o religie la alta. Vechii israeliţi aveau conştiinţa că după viaţa de aici urmează o viaţă veşnică, în chinuri, din cauza neascultării adamice, dar şi propriilor păcate, până când Mesia, cel promis de Dumnezeu, îi va elibera.

Lucru care s-a şi întâmplat în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, aspect menţionat de Sfânta Evanghelie, odată cu Învierea Sa, când „multe trupuri ale sfinţilor, adormiţi, au înviat şi au intrat în cetate”.

Hristos ne asigură că iadul (sheol) există cu adevărat. El îl numeşte gheenă sau intunericul cel mai dinafară, acolo este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. „Gheena” era locul unde iudeii aruncau gunoiul şi era ars cu foc nestins. Dar, la un moment dat Mântuitorul vorbeşte şi despre chinuitorii din iad.

În viziunea creştină, iadul este o stare de suferinţă veşnică, în care sufletul omului ajunge, după ce moare trupul, ca pedeapsă pentru păcatele din viaţă. Chinuitorii sunt de fapt păcatele proprii pe care conştiinţa te face să le retrăieşti la nesfârşit. Acolo unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge. Viermele conştiinţei care te roade în infinitatea veşniciei şi focul tardivei păreri de rău.

Iadul nu este neapărat un loc delimitat spaţial, ci mai mult o stare, o modalitate de fiinţare a sufletului. El se află departe de Dumnezeu, de lumina, căldura şi cunoaşterea Sa. Dacă în viaţă omul nu a căutat comuniunea cu Hristos şi cu sfinţii, cu Biserica şi Sfintele Taine, şi a vieţuit departe de El, şi în viaţa de dincolo va fi lipsit de vederea lui Dumnezeu.

Cine nu a iubit pe pământ pe Dumnezeu, nu-L poate iubi nici dincolo. Iadul este mai curând o infinită distanţă de Dumnezeu, trăirea în eternitate a neputinţei de a iubi. Apocalipsa ne învaţă că El nu se va arăta decât sfinţilor, celor care au urmat poruncile şi modul de viaţă cerut de Dumnezeu.

149

Dar, ar fi injust să mărginim traiectoria unui suflet referindu-ne doar la etică. Este vorba mai întâi de iubirea lui Dumnezeu, nu de teama de iad. Căci nu trebuie să-I împlinim poruncile din teamă, ci din iubire.

Atunci când iubeşti faci ceea ce trebuie doar din iubire, nu din obligaţie. În caz contrar e lesne de căzut în mreaja unui formalism al faptelor. Dumnezeu nu voieşte împlinirea literei, ci a Duhului, căci litera ucide – spune Mântuitorul – iar Duhul dă viaţă.

Or, pentru a avea viaţa veşnică fericită trebuie să iubeşti semenii tăi şi pe Dumnezeu, iar raiul vine de la sine.

Raiul este starea veşnică de fericire, de iubire, de comuniune cu drepţii, cu sfinţii şi cu Dumnezeu. Este eterna liturghie a puterilor cereşti. Hora iubirii nesfârşite. Colocviul iubirii fără de sfârşit.

Sfântul Pavel ne spune că „ceea ce omul nu a gândit şi la inima lui nu s-a suit, aceea a gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc”. Acolo, în Rai, nu există ”nici durere, nici întristare, ci viaţă fără de sfârşit”.

Aşadar, nu merită ca sa ratăm raiul bucuriei veşnice datorită plăcerilor trecătoare. Nu merită să dăm viaţa eternă pentru lumea efemeră de aici!

Tu ce alegi, iubite frate?

150

SĂ-L URMĂM PE HRISTOS – MÂNTUITORUL LUMII1

Meditaţia pe care ne-o propune pericopa evanghelică de la Luca 18,18-25, are în centrul ei necesitatea respectării poruncilor divine pentru actul mântuirii sau pentru dobândirea vieţii veşnice.

Un dregător bogat Îl întreabă pe Iisus ce trebuie să împlinească pentru câştiga viaţa veşnică. Acesta era, deci, frământat de ceea ce va urma după viaţa pământească. Avea conştiinţa că după viaţa de aici va trebui să dea socoteală pentru faptele săvârşite. Dorea, prin urmare, viaţa de veci.

Mântuitorul Iisus Hristos îi reaminteşte că pentru a intra în viaţa veşnică trebuia să respecte poruncile lui Dumnezeu: „Să nu te desfrânezi, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”. Iar dregătorul Îi răspunde: „Pe toate acestea le-am păzit încă din tinereţea mea”.

Remarcăm faptul că dregătorul era un om care cunoştea poruncile Scripturii şi le respecta. Era preocupat de sensul eshatologic al existenţei sale. Voia să i se confirme că viaţa veşnică îi era asigurată. De apreciat este faptul că el, încă „din tinereţile” sale urma prescripţiilor mozaice. Din afirmaţia dregătorului putem conchide că nu făcuse desfrânare, nu ucisese, nu furase, nu mărturisise fals, cinstise pe părinţii săi. Aşadar, era un model real de respectare a Legii. Însă, se gândea, oare, la o „viaţă veşnică” pe pământ?

Puţin mai înainte, Iisus rostise pilda despre fariseul mândru şi vameşul smerit. Presupunem că dregătorul asistase la aceasta expunere, dar nu o înţelesese. Altminteri nu L-ar mai fi întrebat nimic pe Iisus.

Există o asemănare profundă între dregătorul bogat şi chipul fariseului evocat de Hristos. Amândoi respectau „ad literam” Legea, dar nu o simţeau în duhul ei. Era vorba de o 1 În rev. Cronica Romanului, Noiembrie, nr. 11, Roman, 2005, p. 3.

151

urmare juridică a raporturilor dintre ei şi Lege, dintre ei şi Dumnezeu. Era lucru demn de laudă că făceau toate câte spunea Legea, însă nu respirau duhul ei şi iubirea pe care trebuiau să o facă transparentă. Doar o raportare mecanică la Lege era insuficientă.

Dregătorul, care respecta toate rânduielile Legii, pleacă întristat când Mântuitorul îi dovedeşte că ştie adâncul inimii sale. Probabil era tot fariseu, acest dregător bogat, pentru că dialogul purtat cu Iisus îl face spre propria slavă, de ochii lumii prezente, ca şi fariseul în templu. Amândoi se făleau înaintea oamenilor, şi chiar înaintea lui Dumnezeu. Ambii se întorc neîndreptaţi la casele lor. De aceea îi şi spune dregătorului: „Încă una îţi lipseşte: Vinde tot ce ai şi împarte săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino de-Mi urmează Mie”.

Iisus îi dă dregătorului posibilitatea de a împlini până la extrem dragostea cerută omului de Dumnezeu. Să dăruiască, celor lipsiţi, toate averile sale. Dar, ceea ce este cel mai important lucru este şansa pe care i-o oferă de a-I urma. Era ocazia de a deveni ucenic al lui Hristos. Apostol al Său. Chemarea era clară: „Apoi, vino de-Mi urmează Mie”.

Apostolii chiar aşa făcuseră: lăsaseră tot ce aveau, familiile, casele, mrejele, propria viaţă, pentru a se dedica slujrii oamenilor şi lui Dumnezeu. Dar dregătorul refuză. Plecă întristat pentru că avea mari averi şi îi era imposibil să se despartă de ele. Ele erau inima lui. Mântuitorul conchide: „Cât de greu vor intra bogaţii în împărăţia lui Dumnezeu!”

Iisus nu condamnă bogăţia pe care acesta o avea. Căci la Dumnezeu bogăţia nu este păcat, nici sărăcia o virtute, şi nici invers. El reliefează alipirea omului de bunurile lumii. Grija pentru bani o are şi cel bogat şi cel sărac. Primul se teme că nu mai ştie cum să-şi înmulţească averile, să şi le păzească de inflaţie, de variaţiile dobânzilor, sau de fluctuaţiile altor monede. Ce de-al doilea poate fi covârşit şi el de ideea de bani pentru că nu are ce să îngrijească de familia sa.

152

Prin urmare, ambele tipologii sunt preocupate de problema banilor. Diferenţa e că cel bogat îi are şi îşi doreşte şi mai mult, iar al doilea nu-i are.

Când omul este preocupat de împlinirea strict juridică a poruncilor divine şi se lasă stăpânit de bunurile pământului, atunci el pierde dimensiunea relaţiei reale, corecte şi verticale cu Dumnezeu.

Chemarea urmării lui Iisus ni se adresează fiecăruia. De câte ori ne rugăm este semnul unei in-vocări şi vocaţii în acelaşi timp. Dar nu este suficient. Trebuie să ne dedicăm complet Lui aşa cum şi El o face cu noi continuu.

Poruncile Sale sunt „tiparele” pe care trebuie să le urmăm pentru a ne mântui. Dar nu în sens mecanicist, ci mai ales trebuie să ne umplem de duhul poruncilor Sale. Ele sunt pline de iubirea Sa. Prin ele aflăm modelul asolut de comportament, faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu.

Iisus spune: „Cine plineşte poruncile Mele, acela Mă iubeşte”. Chemarea lui Iisus este ocazia de a-L urma. Ea nu trebuie ratată, pentru că altfel eşuăm în planitatea lumii materiale şi pierdem viaţa veşnică: „Adevăr grăiesc vouă: Nu este nici unul care a lăsat casă sau femeie sau fraţi sau părinţi sau copii pentru împărăţia lui Dumnezeu, care să nu primească cu mult mai mult în vremea de acum, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică!”

153

CĂUTAȚI MAI ÎNTÂI ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU... 1 Biserica a rânduit să citim la Sfânta Liturghie, din

Duminica de mâine, pericopa de la Evanghelia după Luca, capitolul 12, versetele de la 16 la 21, pasaj intitulat: „Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina”.

Mântuitorul lisus Hristos a rostit această pildă într-un context deosebit, când cineva, din mulţimile care-L urmau, îi cere să mijlocească la fratele său ca să-şi împartă averea cu el. Pilda pe care lisus o spune este directă şi nu lasă loc decât unui mod de interpretare. Acela literal.

De fapt, pilda „bogatului” este o continuare a celor rostite de El mai devreme (Luca 6,20-49). Acolo, El arăta necesitatea bunătăţii şi milei pentru ca omul să se poată mântui. Discursul Său nu este doar un discurs teoretic, pentru că lisus mereu a îmbinat cuvântul cu faptele. El a întrupat vorba în acţiune, în dinamism caritativ etc.

Dar, lisus nu face decât să răstoarne vechile tradiţii omeneşti şi să instaureze în minţile auditorilor Săi, probleme şi cerinţe de neconceput pentru mulţi: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.../ binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă şi vă prigonesc.../ celui ce te loveşte peste obraz dă-i-l şi pe celălalt/... de la cel ce îţi ia pe ale tale, nu i le cere.../ daţi cu împrumut fără să aşteptaţi nimic înapoi.../ fiţi milostivi precum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este" (Luca 6,37-36).

Aşadar, Hristos produce o mutaţie covârşitoare asupra raţiunii cotidiene, adeseori prea învârtoşată în egoismul exacerbat, care tindea să covârşească adevăratul sens al fiinţei umane: mila şi dreptatea lui Dumnezeu. Auditorii săi, în speţă cei bogaţi, probabil nu mai simţeau reala finalitate, fiind cotropiţi de rutina nepăsării, care ajungea, ca şi azi, la stadiul maximei indolenţe şi impasibilităţi.

1 În cotidianul Deșteptarea, 19-20 Noiembrie, Bacău, 2005.

154

„Bogatul" menţionat de lisus în pildă este de fapt un simbolul şi un avertisment. Bogatul care se îngrijea de „dosirea" roadelor este imaginea avarului.

Balzac reia tema prin celebrul „Moş Goriot", iar printre scriitorii români tema este reiterată de Barbu Ştefănescu Delavrancea, în nuvela „Hagi Tudose". Aceste personaje esenţielizează şi personalizează zgârcenia şi avariţia. Dar, între lăcomia „bogatului" din pilda Mântuitorului şi lăcomia personajelor celor doi autori citaţi mai sus, există deosebiri fundamentale. Primul era egoist şi nu se gândea decât la propria bunăstare, iar ceilalţi doi nu se îngrijeau nici de sine. Lăcomia lor frizează patologicul, inconştienţa.

Patologia acestor cazuri este şocantă. „Bogatul" din pilda Mântuitorului nu este deloc zgârcit cu sine. Preocuparea lui principală nu era decât aceea de a-şi conserva roadele, pe care din belşug i le dăduse ţarina sa. „Oare ce mă voi face că nu am unde să pun roadele mele?" şi îşi dă singur soluţia: „Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi îngrămădi acolo toate roadele mele şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe roade strânse pentru mulţi ani! Mănâncă, bea şi te veseleşte!"

Desigur că muncise într-un fel sau altul pentru aceste roade. Erau ale lui. Aşa le şi considera. Doar ale lui! Viziunea sa limitată îl face să creadă că este nemuritor pe pământ, că nu are decât să îşi mai adune peste ani alte şi alte roade şi tot aşa la nesfârșit. Nici nu s-a gândit vreun moment să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru darurile Sale. Căci dacă s-ar fi gândit ar fi dăruit din ele şi celor în nevoinţă. Dar egoismul său primează. Păstrează totul doar pentru sine.

Ceilalţi doi avari, Moş Goriot si Hagi Tudose, depășesc sfera lăcomiei: aceștia nici măcar pentru sine nu adună, căci dacă primul era convins că trebuie să mănânce, să bea şi să se veselească, celor doi li s-ar fi părut o nebunie să consume ei înşişi ceva din cele adunate, iar a dărui din ele altora era echivalent cu moartea.

155

Dar, Dumnezeu îi zice bogatului, taman după ce adunase toate roadele în noile hambare: „Nebune! în noaptea aceasta vor lua de la tine sufletul tău! Și cele ce ai strâns tu ale cui vor fi?" Apoi, Mântuitorul concluzionează: „Aşa se întâmplă cu cel ce se îmbogăţeşte în sine, iar nu în Dumnezeu!" Bogatul constată cu stupoare că de fapt nimic nu era al lui, nici măcar sufletul. De fapt sufletul lui aparţinea bunurilor frenetic şi iraţional adunate. „Roadele" îi prinseseră sufletul într-o capcană din care nu mai putea ieşi. Doar milostenia îl putea elibera. Dar nu o face.

Hagi Tudose consimte să cheltuiască puţini bănuţi pentru ca nepoata sa să îi poată face o supă şi căldură. Dar, în final, boala avariţiei îl copleşeşte i se părea că în cerculeţele aurii ale supei plutesc bănuţii lui de aur, pe care-i numeşte “copilaşii săi". El se considera ca un părinte pentru banii săi. Nu putea să îşi mănânce proprii „copii". Avariţia este dusă dincolo ce limitele posibile imaginarului. Aşadar o trimite pe nepoată să ducă supa si cărbunii înapoi.

Finalul este acelaşi ca al bogatului din pilda Mântuitorului: moartea trupească şi sufletească.

Concluzia este simplă. Cel ce se centrează în bunurile lumii și în propriul egoism se află într-o cruntă boală sufletească. Aceasta este sinonimă cu răutatea. A nu face bine înseamnă să faci rău. Tot aşa cum absenţa luminii înseamnă prezenţa întunericului.

Mesajul Mântuitorului este direct: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este!" Dumnezeu ne cheamă să ne asemănăm cu El în fapte. A face altfel sau a fi nemiloşi este echivalent cu moartea. Căci vine un moment când fiecare va da un răspuns pentru darul primit. Dumnezeu îşi va cere „roadele” care I se cuvin de la fiecare din noi.

Numai îmbogăţindu-ne în Dumnezeu adunăm roade vrednice de mântuire.

De aceea lisus spune: „Cine nu adună cu Mine, risipeşte!” şi: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă!"

156

CHEMARE ŞI RĂSPUNS1

În textul evanghelic de la Luca 14,16-24, Sfânta Biserică, ne propune o meditaţie deosebită. Fragmentul, aparent simplu, este plin de profunde semnificaţii. El ne arată într-o manieră literală, chemarea pe care o face un OM oarecare, care făcuse cină, către mulţi, pentru a-i fi alături.

Trimiţând un slujitor ca să-i invite la serbarea sa, omul constată, că nimeni dintre invitaţi nu răspunsese chemării sale. Motivul? Unul îşi justifica absenţa prin faptul că şi-a cumpărat pământ şi trebuie să meargă ca să îl vadă, al doilea îşi luase cinci perechi de boi, şi trebuia de asemenea să meargă să-i încerce, iar altul a zis: „Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni”.

Apoi, stăpânul, a poruncit slujitorului său să iasă în pieţe şi în uliţe ca să cheme la masa sa pe cei săraci, neputincioşi şi pe cei orbi, şi să-i silească pe toţi să intre la cină. În final, stăpânul, concluzionează: „Nimeni din cei chemaţi nu va gusta din cina mea!”

Tâlcuirea pasajului de mai sus este destul de pretenţioasă. Discursul patristic ne arată că Stăpânul din pilda Mântuitorului, nu este nimeni altcineva decât Dumnezeu. Cina, din istorisire, nu este decât un motiv, dar ea conţine două dimensiuni: 1) istorică: înseamnă reprimirea oamenilor la dialogul cu Dumnezeu, relegarea omului de el; 2) transistorică (ehsatologică) sau posibilitatea mântuirii omului.

Momentul în care El îi cheamă pe mulţi la cină reprezintă universalitatea creştinismului. Slugile trimise pentru a chema lumea la cina stăpânului, simbolizează pe profeţii Vechiului Testament, dar şi pe slujitorii, care fac voia lui Dumnezeu. Cei care Îl refuză, sunt oamenii care nu primesc chemarea lui Dumnezeu de a se mântui.

Când stăpânul cheamă pe alţii la masă, de pe la colţurile uliţelor, pe toţi cei neputincioşi etc, este momentul în 1 În rev. Cronica Romanului, Decembrie, nr. 12, Roman, 2005, p. 3.

157

care ne dăm seama că Dumnezeu Se adresează tuturor fără alegere. Toţi oamenii sunt chemaţi la a participa la taina Împărăţiei lui Dumnezeu, indiferent de originea lor socială, de starea lor materială, de sănătate etc. Faptul că Dumnezeu îi cheamă întâi pe cei care aveau posibilităţi materiale demonstrează dragostea lui Dumnezeu pentru toţi. Aceia nu aveau nevoie de cina stăpânului, erau oameni avuţi, sătui, dar cu toate acestea El îi cheamă, nu pentru a se îndestula trupeşte, ci duhovniceşte, pentru veşnicie.

Chemarea Lui este tocmai dragostea Sa eternă pentru toţi, fără distincţie. Dumnezeu ştie cel mai bine ce ne lipseşte fiecăruia. Or, la chemare trebuie să existe şi răspuns! Altfel, suntem sortiţi eşuării, întocmai ca cei care L-au refuzat.

Poate găsim prea adesea motive ca să-L refuzăm pe Dumnezeu în chemarea Sa. Ne agăţăm de cele mai infantile motive, fară să ne dăm seama. Mulţi zic: ”Am problemele lumii acesteia! Trebuie să-mi supraveghez afacerile! Nu pot să mă îngrijesc de cele sfinte pentru că acestea presupun timp pierdut, abstinenţă, înfrânare, atenţie prea mare. Deci, nu mă pot îngriji de suflet!”, sau: „Sunt prea tânăr pentru a merge la biserică. Mai am timp să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc!”, sau „Biserica este prea învechită pentru mine. Mi-e ruşine ca să mă vadă oamenii de acolo pentru prima oară. Prietenii mei vor râde de mine!”

Nebun eşti omule care crezi aşa! Dacă ai şti că de fapt te alipeşti de moarte şi refuzi

viaţa veşnică, că în locul bucuriei duhovniceşti preferi bucuria trupului sau grija de cele ale lumii acesteia, şi că prin ele amorţeşti din ce în ce mai tare, atunci ţi-ai da seama că recurgi la sinuciderea spirituală!

Nu trebuie să refuzi chemarea Lui! El te aşteaptă, pentru că Îi eşti cea mai de preţ comoară! El te iubeşte cum nici nu-ţi imaginezi! Vino la Cina cea de Taină sau la Sfânta Liturghie care se săvârşeşte mereu în Biserica slavei Sale. El este mereu prezent cu noi! Dumnezeu nu primeşte slujirea în rate, ci pe cea cu timp şi fără timp. E perioada Postului

158

Naşterii Domnului, clipe sfinte când Domnul coboară pe pământ pentru a Se face Om ca noi, fă în aşa fel ca să te găsească în stare de iertare cu oamenii şi de împăcare cu Dumnezeu Cel veşnic Viu. El se pregăteşte să Se facă OM ca tu să te pregăteşti să te faci ca Dumnezeu!

Iubite frate, în Iisus Hristos, Domnul, primeşte chemarea lui Dumnezeu ca să devii veşnic prezent la Cina bucuriei celei veşnice. Nu mai sta pe gânduri, ci mergi la preoţii Bisericii, la parohia ta, şi te mărturiseşte pentru a putea să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului. Apoi, nu uita că trebuie să Îi rămâi credincios ca Unuia care te-a mântuit din păcatele tale.

Cheamă-L în rugăciune şi nu va întârzia! Dar răspunde şi tu chemării Sale sfinte. Du-te la Cină! El te pofteşte! Chemarea Lui nu o lăsa fără de răspuns!

Fiule bun, intră întru bucuria Stăpânului tău!

159

SFÂNTUL APOSTOL ANDREI – APOSTOLUL ROMÂNILOR1

Ziua de 30 noiembrie constituie pentru creştinismul

românesc momentul în care se serbează Sfântul Apostol Andrei. Acesta, pescar din părţile Betsaidei, era fiul lui lona şi frate cu Sf. Apostol Petru. Fusese mai întâi ucenic al lui loan Botezătorul, apoi la îndemnul acestuia, Andrei urmează pe Mântuitorul lisus Hristos, fiind primul chemat la apostolie. La rândul său Sf. Andrei îl vesteşte pe lisus fratelui său, Petru.

După înălţarea Domnului la ceruri şi Pogorârea Sfântului Duh, Sfinţii Apostoli au ales ca sorţii să decidă ţinuturile lumii în care vor merge la propovăduirea Evangheliei. Sf. Andrei, sorţii i-au hărăzit să meargă în părţile dinspre Grecia, Marea Neagră şi Dunăre, aspect menţionat de Eusebiu din Cezareea şi Origen, din scrierile cărora aflăm că a predicat Evanghelia „sciţilor".

Zona Dobrogei, de două milenii, a adus o deosebită cinstire Sf. Andrei prin colindele cântate şi prin «botezarea» unor locuri cu numele său: peştera Sfântului Andrei, pârâiaşul Sf. Andrei, ceea ce dovedeşte activitatea sa misionară, de creştinare a populaţiei daco-gete de pe malul Pontului Euxin, dar şi a grecilor şi neamurilor care colonizau Tomisul şi Callatisul.

După unii, Sf. Andrei ar fi murit prin anii 64-67, în timpul persecuţiei lui Nero, iar după alţii mult mai târziu, pe la sfârşitul veacului „apostolic". Conform Sinaxarului, a pătimit moarte martirică în Patras, fiind răstignit pe o cruce în forma de «X». Sfintele moaşte i se odihnesc în catedrala din Amalfi (Italia), iar capul a fost dăruit de Vatican Bisericii Ortodoxe a Greciei (păstrat în biserica închinată lui la Patras) şi a ajuns în anul 1996, la laşi, de hramul Sfintei Cuvioase Parascheva.

1 În cotidianul Deșteptarea, 3-4 Decembrie, Bacău, 2005.

160

Biserica Ortodoxă Română, prin creştinarea strămoşilor poporului român, de către Sf. Andrei, a așezat la mare cinste personalitatea sa. Din anul 2001, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca Sf. Andrei să fie pomenit cu cruce roşie în calendarul bisericesc, pe data de 30 noiembrie. Această zi este socotită sărbătoare bisericească naţională.

Ea este strâns legată de ziua de 1 decembrie, când România îşi serbează ziua naţională. Un arc peste timp, două milenii de creştinism şi de făurire a Statului Naţional Unitar Român, Suveran şi Independent în destinul său istoric. Biserica şi Naţiunea se contopesc într-un tot spiritual.

La 1 decembrie 1918 se împlinea dorinţa de veacuri a tuturor românilor de a nu mai fi separaţi de graniţe în propria ţară, creştinată de Sf. Andrei.

Poporul român nu a cunoscut creştinarea forţată cum au cunoscut-o francii şi anglo-saxonii, şi nici nu a primit creştinismul odată cu ruşii sau maghiarii în jurul anului 1000. Aşadar, poporul român se zămisleşte în mod natural odată cu creştinismul apostolic, având marea şansă istorică să fie botezat de unul din Apostolii Domnului.

Biserica a ştiut dintotdeauna să fie mama poporului român. Ea şi-a centrat activitatea în jurul naţiunii româneşti, indiferent că fii ei se numeau valahi, transilvăneni sau moldoveni. Exista unitatea de credinţă, de limbă, de neam, şi avea aceleaşi rădăcini istorice în dacii din bazinul carpao-danubiano-pontic. Biserica a menţinut vie flacăra românismului şi păstrării identităţii naţionale. Numai prin Biserică s-a reuşit înfăptuirea marelui deziderat de unitate naţională, început la 24 ianuarie 1859, şi continuat la Alba-lulia pe 1 decembrie 1918.

Pentru români, Biserica este neamul, iar neamul este Biserica. Nu există două entităţi, ci două dimensiuni ale existenţei româneşti, osmotic împletite. Ele nu sunt altoite sau grefate una pe cealaltă, nici nu se tolerează forțat, pentru că trupul Bisericii, în acest colţ de lume, este neamul românesc.

161

DOMNUL ESTE JUDECĂTORUL MEU 1 Ortodoxia serbează în aceste zile (17 şi 18 decembrie)

pe doi sfinţi care poartă acelaşi nume: Sfântul proroc Daniil şi Sfântul român Daniil Sihastrul. Primul este profet al Vechiului Testament, el trăind cu 600 de ani înaintea Mântuitorului lisus Hristos. De numele său este legată cartea profetică a Vechiului Testament, în limba ebraică, daniil înseamnă: Domnul este Judecătorul meu.

Al doilea Daniil, serbat de Ortodoxie, Sf. Daniil Sihastrul, îşi începe viaţa sihăstrească (isihia - Ib. gr. linişte), în prima jumătate a veacului al XV-lea, în munţii dimprejurul satului Laura, din Bucovina. Se retrage departe de lume şi de frământările acesteia, la adevărata viaţă pustnicească, după ce va părăsi Episcopia de Rădăuţi, unde a deprins pravila vieţii călugăreşti şi a lucrat în gospodăria mănăstirii alături de ceilalţi monahi.

Schitul în care se retrage, numit şi schitul Sfântului Lavrentie, nume care provine de la „lavra“ de călugări care s-au nevoit acolo, va reprezenta o treaptă de nevoinţă’în îmbrăcarea „schimei mari“, adică ultima treaptă a călugăriei, primind numele Daniil. Noul ieroschimonah Daniil se retrage într-un loc tăinuit, înspre munte, pe malul Viţeului, azi aflat în satul Putna, unde, după spusele tradiţiei, a dăltuit cu multă osteneală în stâncă (numită şi Stânca Șoimului) un paraclis, cu pridvor, naos şi altar şi sub aceasta, tot în piatră, o încăpere ce îi slujea drept chilie, după ostenelile zilei.

Daniil Sihastrul a devenit unul dintre cei mai populari sfinţi moldoveni din toate timpurile, cunoscut şi sub numele de „Sfântul Daniil schimonahul“ sau „Sfântul Daniil cel Nou“ spre a-l deosebi de prorocul din Vechiul Testament sau de Sfântul Daniil Stâlpnicul. Una din tradiţiile păstrate de popor despre Daniil Sihastrul a fost fixată în scris mult mai târziu, de 1 În cotidianul Deșteptarea, 17-18 Decembrie, Bacău, 2005.

162

marele cronicar moldovean Ion Neculce (1672-1745), în lucrarea acestuia O samă de cuvinte. Vestea despre acest evlavios sihastru se răspândi repede, mai ales în satele din nordul Moldovei, fiind căutat de o mulţime de credincioşi cărora le citea rugăciuni pentru izbăvire de boli şi suferinţe etc. Astfel, Ştefan, fiul lui Bogdan Vodă, care a devenit domnitor al Moldovei, încă din vremea copilăriei sale, primea de la acesta poveţe şi îndrumări, obicei pe care l-a păstrat în tot timpul domniei sale.

La chilia sihastrului, Ştefan afla refugiu după grele bătălii, copleşit de durere, şi chiar de deznădejde; găsea liniştire şi încurajare din partea acestuia. Ştefan Vodă l-a cercetat pe sihastrul Daniil atât în vremuri de pace, cât şi în vremuri de război. Acesta l-a îndemnat, conform tradiţiei, să ridice mănăstirea Putna, în apropiere de chilia în care trăia. Noua mănăstire a fost sfinţită la 10 septembrie 1470 de mitropolitul ţării, Teoctist şi de episcopul Tarasie de la Roman. Mănăstirea a devenit locul în care a fost îngropat domnitorul împreună cu familia sa. Tradiţia spune că sihastrul Daniil a fost propus pentru rangul de mitropolit, lucru pe care acesta nu l-a primit, retrăgându-se în priveghere şi rugăciune neîncetată într-un loc pustiu, numit Corbul, pe malul râului Voroneţ, unde povăţuia în continuare pe cei ce se îndreptau spre el, pregătind ucenici într-ale călugăriei, printre care şi pe Grigorie Roşca, viitor egumen la Probota, apoi mitropolit al Moldovei şi ctitor al viitoarei mănăstiri Voroneţ.

Istoria ctitoriei mănăstirii Voroneţului o aflăm după scrierile marelui cronicar Ion Neculce, în lucrarea sa O samă de cuvinte, din care redăm spusele acestuia:

„Iară Ştefan Vodă, mergând de la Cetatea Niamţului în sus pre Moldova, au mărsu la Voroneţ unde trăia un părinte sihastru pre nume Daniil. Și bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până s-a istovi ruga. Și după ce s-au istovit sihastrul a se ruga, l-au chiemat în chilie pre Ştefan

163

Vodă. Şi s-au spove- duit Ştefan Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au zis să nu o închine, că războiul iaste al lui. Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele sfântului Gheorghe, să fie hramul bisericii. Decii au şi purces Ştefan Vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oastea, feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţelegând că va să vie Ştefan Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Niamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorcându-să înapoi Ştefan Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghe".

Această nouă ctitorie a domnitorului Ştefan cel Mare în

cinstea Sfântului Gheorghe purtătorul de biruinţă a fost ridicată în vara anului 1488, din 26 mai până la 14 septembrie, după cum spune pisania, după 12 ani de la bătălie.

După fiecare luptă dată în apărarea credinţei şi a fiinţei naţionale, biruitor sau biruit, braţul încă plin de sânge al luptătorului se întorcea să se cureţe în faţa bunului Dumnezeu prin duhovnicul său înaintevăzător Danii Sihastrul.

Daniil Sihastrul a fost înmormântat în mănăstirea Putna sub o lespede pe care se află o inscripţie în limba slavonă: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicu Daniil“ fără precizarea datei. Dar, în Mănăstirea Putna se găseşte o părticică din moaştele sfântului Danii Sihastrul, un deget arătător, îmbrăcat în ferecătură de argint şi împodobit cu mărgăritare. Numele Sfântului Daniil Sihastrul apare în mai multe documente şi vieţi ale sfinţilor din acea vreme şi de mai târziu, toate subliniind că în tradiţia populară a fost considerat sfânt, canonizarea acestuia făcându-se în anul 1992, la 20 iulie, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când s-a hotărît prăznuirea lui la 18 decembrie.

164

GÂNDURI DE ANUL NOU ȘI DE ANUL VECHI1 Orice final de an ne aduce în minte retrospectiva celor

petrecute pe parcursul anului respectiv. Ca pe un răboj al minţii şi al inimii, ne reamintim despre cele bune şi mai puţin bune pe care le-am avut de trăit în anul care se încheie peste puţine ore.

A fost un an în care ni s-a testat capacitatea de a fi împreună în momentele de suspans social, modalitatea de a acţiona sinergie, unitar pentru ajutorarea semenilor aflaţi în impasuri şi nevoi de orice fel, nu numai în România, ci şi în alte părţi ale lumii: Asia, America, Franţa, Marea Britanie, Irak etc.

În plan social-politic am asistat, în continuare, la degringolada celor votaţi de noi în urmă cu un an, ale căror promisiuni electorale de a trăi mai bine, nu s-au împlinit deloc. Aceaşi situaţie domină, în general, scena relaţiilor interumane, spaţiu în care am sesizat o acutizare negativă, o distanţare din ce în ce mai mare a oamenilor unii faţă de alţii, dar şi fată de ei înşişi.

De la potopul apelor, care a durat isterizant de mult, prelungite ca şi laitul-motiv (inventat?) al gripei aviare, la indolenţa oamenilor în fața propriei soarte nefericite; de la indiferenţa religioasă la fanatismul religios; şi de la machiavelismul politic la discursurile inflamante, naţionaliste; de la criza din interiorul întregii societăţi româneşti la la criza mondială; de la imaginea unui preşedinte care dansa pe litoral cu pirandele, în puseurile căutării de popularitate, în plină suferinţă a poporului provocată de inundaţii, la imaginea unui hăhăit politic cu irizări vulgare şi calpe, de şmirghel inconsistent, tocit; de la diversiunile create pentru a abate atenţia poporului de la lipsurile cotidiene, până la tensiunile create de unii ierarhi în sânul ortodoxiei, care au uitat de 1 În cotidianul Deșteptarea, 30 Decembrie, Bacău, 2005.

165

vocaţia celor trei voturi monahale, cufundându-se în lupte de culise, nu tocmai ortodoxe.

De asemenea, am văzut oameni bogaţi şi oameni fără nimic: stări contrastante, cutremurătoare; am văzut pe unii care apar în Top 300, marii milionari, în valută, nu în lei, cinstit îmbogăţiţi sau nu, ei ştiu, dar am văzut şi oameni care locuiesc iarna în stradă şi privesc la televizor în vitrinele magazinelor ghifuite cu bunătăţi la care ei nu vor ajunge niciodată. Oare topul celor 15 milioane de săraci din România cine îl va face? Ar fi topul ruşinii, disperării şi neputinţei, lată, cum putem, în parte, zugrăvi tabloul unui an din istoria României post-decembriste.

Şi ce dacă nişte (mii de) tineri au murit acum 16 ani? Pentru mulţi nu contează jertfa lor! Cei mai tineri, unii de azi, nici nu ştiu acest lucru! Ceea ce îi interesează pe mulţi sunt părţile de suprafaţă ale vieţii vegetative. Mai ales că unii răspundeau într-un interviu la televizor, foarte detaşat că acum 16 ani, în decembrie 1989, a avut loc „împreunarea dacilor cu romanii”. Ce o fi rezultat din această împreunare, numai ei, acei tineri ignoranţi, ştiu!

*****

Dar, dincolo de toate acestea, am văzut şi oameni care au mereu grijă de semenii lor. OMENI! în adevăratul sens al cuvintului! Oameni care au dus ajutoare fel de fel, au construit case pentru semenii afectaţi de viituri, au îmbrăcat pe sărmani, au mângâiat pe cei întristaţi, nu pentru a da bine pe sticlă, ci din adâncul inimii lor.

Cei mai mulţi au rămas anonimi chiar şi pentru cei ajutaţi. Jertfa lor este primită de Dumnezeu cu adevărat! Mulţimea anonimă a strâns peste două miliarde de lei vechi în Episcopia Romanului, bani cu care se construiesc case pentru sinistraţii de pe Valea Muntelui, Apa Asăului şi alte zone.

Aşadar, în anul 2005 au existat discrepanţe sociale, cataclisme etc precum au existat în toată istoria. Nimic nu e

166

nou sub soare, în afară de Naşterea Iui Hristos! Probabil aşa va fi şi la anul! Dumnezeu ştie!

Dar avem posibilitatea ca să schimbăm istoria anului viitor. Putem face ca anul 2006 să fie anul reconsiderării tainei persoanei umane, a ecumenismului autentic, a păcii şi bucuriei, a dragostei şi echităţii. Bogaţii să creeze servicii şi case celor care nu au vlaga socială, economică, dar au chemare, studii şi râvna de a lucra ceea ce este plăcut oamenilor şi lui Dumnezeu. Dacă ne-am trezi din slujba trupului şi a orgoliului am fi mai conştienţi şi de starea noastră de fiinţe spirituale. Să vedem curgerea timpului şi să ne gândim la cuvintele Psalmistului David: „Omul este ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori, că duh a trecut prin dânsul şi nu se va mai cunoaşte încă locul său”. Să ne amintim acestea de câte ori ne culcăm şi de câte ori ne trezim!

Să facem ca anul 2006 să fie anul milei oamenilor faţă de oameni şi el va deveni şi mai mult anul milei Domnului! Prin urmare, să începem să lucrăm la istoria mânturirii pentru a ne transfigura prin iubire si sfinţenie, prin lumină şi bunătate. Altfel, riscăm să mai pierdem un an din istoria lumii! Să facem binele în orice moment, să biruim răul în toate formele lui şi să ne căutăm unii pe alţii pentru ca să ne descoperim în dragostea Mântuitorului nostru lisus Hristos. El S-a făcut Om ca omul să devină ca Dumnezeu!

Vă urăm un AN NOU mai bun, plin de fericire şi sfinţenie. Sus să avem inimile!

167

ÎNTÂLNINDU-L PE HRISTOS1

În drumul Său spre Ierusalim, Iisus trece prin Ierichon (cf. Luca 19,1-10). Pe când El străbătea cetatea, mai-marele vameşilor, pe nume Zaheu, auzind că vine pe acolo Iisus, încerca să-L vadă, dar nu putea din pricina mulţimilor, find mic de statură. Atunci, se urcă repede într-un copac (sicomor) de la marginea drumului. Iisus îl vede şi îl strigă pe nume:” Zaheu, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!” Auzind chemarea, Zaheu se dă jos din sicomor şi merge acasă unde Îl primeşte pe Iisus. Unii dintre cei care erau de faţă au început să cârtească împotriva lui Iisus, reproşându-i că a intrat să găzduiască la un om păcătos.

Petrecând ceva vreme cu Iisus, Zaheu este profund mişcat de cuvintele Nazarineanului. Evanghelistul Luca nu descrie tot dialogul, dar înţelegem că în Zaheu are loc o convertire imediată la cuvintele Domnului. Zaheu, Îi spune lui Iisus: „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, iar dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva îi întorc împătrit”.

Zaheu este al doilea vameş pe care ni-l descriu Evangheliile, primul vameș convertit fiind Matei, care devine unul dintre Apostolii Domnului. Vameşii nu erau agreaţi de populaţie, fiind chiar urâţi pentru calitatea lor de încasatori de biruri. Ei erau socotiţi ca unelte ale robiei romane. Aşadar, nici Zaheu nu se bucura de simpatie, mai ales că era „mai-marele” vameşilor. Situaţia lui morală nu era una dintre cele mai bune. Dar, are şansa să-L întâlnească pe Însuşi Dumnezeu, Care produce în el o mutaţie uimitoare. Zaheu iubea averile şi banii, e lucru cert, însă la fel de limpede realizăm că în el era vie puterea conştiinţei.

Auzind de trecerea lui Iisus, Zaheu caută cu orice preţ ca măcar să Il vadă. Nici nu bănuia că acest OM va rămâne în casa lui, pentru că nimeni nu intra la un vameş, fiind socotit 1 În cotidianul Deșteptarea, 28-29 ianuarie, Bacău, 2006.

168

un „om păcătos”. Iisus este de fapt cel care caută întâlnirea cu Zaheu vameşul. Acesta, nici nu ar fi îndrăznit să Îl cheme în casa sa. Putea fi refuzat. Dar, Iisus îi demonstrează atoştiinţa Sa: îl cheamă pe nume şi cere să intre în casa lui. Auzind cuvintele Lui, Zaheu se pocăieşte, făgăduind că va da jumătate din averea sa celor săraci şi că va repara împătrit nedreptăţile făcute semenilor săi. Zaheu realizează modelul autentic de mărturisire a păcatelor.

El era conştient de răul produs unora şi se oferă, prin maximă căinţă, să îndrepte situaţia. Iisus nu i-a cerut aceasta, însă Zaheu dovedeşte că era preocupat de starea sa spirituală. Voia să se pună în acord cu cerinţele lui Dumnezeu. El recunoaşte starea sa greşită de până atunci. Recunoaşte toate relele pricinuite semenilor şi chiar îşi asumă responsabilitatea faptelor de care nu-şi mai aminteşte: „..de am nedreptăţit pe cineva cu ceva...”

Sentinţa o dă chiar Iisus: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiul lui Avraam! Căci Fiul Omului a venit să-l caute şi să-l mântuiască pe cel pierdut!”

În atari condiţii, şi noi cei de azi, ne dăm seama că „Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. Zaheu, tocmai prin această stare de metanoia, de căinţă, se resuscitează moral, spiritual.

Actul său de căinţă şi de acţiune, de faptă vie, bună, îl restituie comunităţii sale, reabilitând pe lângă dânsul şi casa sa. Zaheu devine respectat şi cinstit pentru pocăinţa şi dreptatea pe care le instituie de acum ca centrul vieţii sale.

Vedem că Dumnezeu iese personal în căutarea „oii pierdute”, a omului păcătos, îl cheamă pe nume şi îl mână spre locul sfinţeniei. Dar, este nevoie şi de voinţa acestuia, căci Dumnezeu nu încalcă libera alegere a omului.

Ce s-ar întâmpla în lumea de azi dacă toţi am deveni asemenea lui Zaheu? Poate părea o utopie! Dar, prin faptul că acest lucru s-a petrecut cu foarte multe persoane din istoria creştinismului, demonstrează că e o „utopie”

169

realizabilă. Depinde doar de conştiinţa omului să facă aceasta trecere de la starea de păcat la cea de virtute. De la pasivitate şi complacere în rău spre fapte bune.

Dacă toţi cei care nedreptăţesc pe cineva s-ar căi de faptele lor şi ar returna împătrit pentru nedreptăţile lor lumea ar deveni locul sfinţeniei. Ar începe Raiul de aici, de pe pământ!

Iată, Iisus trece prin cetatea ta zilnic! Primeşte chemarea Lui: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta!”

170

VINDECARE PRIN CREDINŢĂ1 După o discuţie aprinsă cu cărturarii şi fariseii din

Ierusalim, care veniseră după Iisus în ţinutul Ghenizaretului ca să-L încerce, Acesta trecu, împreună cu ucenicii Săi, în părţile Tirului şi ale Sidonului. Pe cale, o femeie cananeiancă a venit spre Mântuitorul şi-L ruga: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon!” Dar Iisus nu-i răspunse nimic, ea însă şi mai tare striga. Atunci, ucenicii Lui Îl rugară: „Doamne, slobozeşte-o, că strigă în urma noastră!” Iar Iisus le răspunde astfel: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel!” Femeia cananeiancă veni înaintea Domnului, I se închină, şi-I spuse: „Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor! Atunci răspunzând, Iisus i-a spus: O, femeie mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela” (cf. Matei 14,34; 15,1-28).

Cunoaştem din Biblie că, în timpul lui Iisus, provincia Galileia era denumită şi „Galileia neamurilor” deoarece acolo convieţuiau mai multe etnii, printre care şi neamul canaaniţilor. Ei erau urmaşi ai poporului aflat de israeliţi la venirea în Ţara Sfântă după ieşirea din robia egipteană. Tirul şi Sidonul erau două cetăţi situate aproape de Marea Mediterană, spre nord-vestul ţării. Iisus cunoştea zona deoarece fusese pe acolo cu prilejul minunii săvârşite la nunta din Cana. Fiind născut în Galileia, este limpede că Iisus cunoştea neamurile care locuiau în acele ţinuturi.

Atitudinea lui Iisus faţă de femeia cananeiancă pare la început de neînţeles. Dar, pe parcursul desfăşurării episodului de mai sus, ne dăm seama de logica pedagogică a Domnului. Femeia cananeiancă era de alt neam, or Iisus

1 În cotidianul Deșteptarea, 4-5 februarie, Bacău, 2006.

171

tocmai acest lucru vrea să îl elimine pentru a arăta unicitatea lui Dumnezeu pentru toate popoarele.

Iisus spusese cu altă ocazie: „Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc şi va fi o turmă şi un Păstor!” Lucru deplin înţeles de femeia cananeiancă. Ea Îl apelează cu numele: „Doamne, Fiule al lui David”. Îi recunoaşte dumnezeirea, precum şi descinderea Sa din viţa regească a lui David.

Deşi Iisus era de neam iudeu, cananeianca nu ezită nici un moment să Îi ceară ajutorul. Însă, Iisus o pune la încercare. Prima dată se face că nu o aude, apoi îi vorbeşte în pilde petru ca ea însăşi să mărturisească în acelaşi fel, dar foarte smerit, nediferenţierea neamurilor înaintea lui Dumnezeu. Iisus, ca parte a testării, foloseşte El Însuşi motivul naţionalităţii, punând în prim plan, aparent, nemul israeliţilor. Femeia, mânată de credinţă puternică în dumnezeirea şi puterea Lui, înţelege mesajul Mântuitorului, şi Îi răspunde: „Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor!” Şi insistă: „Doamne, ajută-mă!”

Observăm aici două tipuri de mijlociri. Întâi, femeia care mijloceşte pentru fiica ei vindecarea de la Dumnezeu. În al doilea rând, vedem mijlocirea apostolilor la Hristos pentru femeia cananeiancă. Biserica ne învaţă că trebuie să ne rugăm unii pentru alţii, doar în acest mod stabilim calitatea noastră comunială de fii ai lui Dumnezeu. Testul pedagogic exprimat de Iisus îi include şi pe ucenicii Săi. Nedumeriţi de pasivitatea lui Iisus, ei intervin la El şi Îl roagă să o ajute pe femeie. Apostolii ştiau că la El toate sunt cu putinţă. Ei se alătură rugăciunilor femeii, devenind una cu ea în rugăciunea pentru vindecarea fiicei posedate de demon.

Exemplul este profetic! Este de fapt vorba despre unitatea Bisericii Mântuitorului. „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu” – ne spune Hristos. Iisus era cu ei, pentru că puterea rugăciunii lor era mare. Scopul lecţiei era trecerea peste diferenţierile etnice pe care

172

oamenii şi le impun în istorie şi unirea în Iisus Histos. Sf. Pavel spunea: „În Hristos nu mai este nici femeie, nici bărbat, nici rob, nici liber, nici scit, nici elen, nici evreu, ci una sunt toţi!” (Galateni 3,28).

Aşadar, în Domnul Hristos ne recunoaştem ca fii ai aceluiaşi Dumnezeu. Deci, dacă suntem fii înseamnă că suntem fraţi, un singur popor: poporul lui Dumnezeu. Iisus demontează încă odată pretenţiile naţionaliste. Drept urmare, El nu refuză rugăciunea femeii unită cu cea a ucenicilor, pentru că fiind una în rugăciune demonstrează depăşirea resentimentelor naţionaliste în faţa încercărilor vieţii.

„O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti!” Evanghelistul Matei menţionează: „Şi s-a tămăduit fiica ei chiar în ceasul acela”.

Vindecarea este rodul insistenţei omului în rugăciune şi în comuniune cu semenii. Nimeni nu se poate mântui individual, ci doar în strânsă acţiune, de mărturisire a credinţei, de rugăciune şi de viaţă curată, cu semenii săi.

Deci, şi noi cei de azi care suntem martorii segregării pe motive rasiale, naţionaliste, extremiste, în multe zone ale pământului, trebuie să fim conştienţi că înaintea lui Dumnezeu suntem egali şi să trăim acest fapt în vieţile noastre.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi!

173

MÂNDRIE ŞI SMERENIE1 Din duminica de mâine, 12 februarie, Biserica Ortodoxă

intră într-o nouă perioadă liturgică denumită Triod. Termenul provine din limba greacă şi înseamnă „trei ode” sau trei cântări”.

Perioada Triodului este, aşadar, dedicată perioadei de pregătire a creştinului pentru marele praznic împărătesc al Învierii Domnului. Sunt zece săptămâni care preced cea mai mare sărbătoare creştină: trei săptămâni în care ne pregătim pentru Postul Mare plus alte şapte săptămâni care constituie Postul Păresimilor. Fiecare din aceste 10 duminici este aşezată sub semnul unei pericope evanghelice, cu scopul de a institui o serie de trepte duhovniceşti în urcuşul spre Învierea Domnului. Ele descriu pilde, fapte şi minuni ale Mântuitorului Iisus Hristos având ţelul de a întări viaţa spirituală a omului.

Prima dintre cele 10 trepte este duminica de mâine denumită „Duminica vameşului şi fariseului”:

„Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va semeri şi cine se va smeri se va înălţa.” (Luca 18,10-14).

Iisus, rosteşte pilda aceasta în contextul în care unii se credeau drepţi în timp ce de fapt erau nedrepţi. Fariseul făcea parte dintr-o grupare privilegiată. Fariseii cunoşteau Legea şi o respectau în cele mai mici detalii. Cu toate acestea, din pricina modului lor ipocrit de viaţă, nu erau iubiţi de popor. 1 În cotidianul Deșteptarea, 11-12 februarie, Bacău, 2006.

174

Vameşul era un slujbaş al romanilor, colector de taxe şi impozite, deci nici el nu era iubit de popor. Ceea ce impresionează în pilda de mai sus este dorinţa celor doi de a se întări spiritual. Ei merg la templu să se roage. Fariseul transformă, însă, rugăciunea sa într-o enumerare a faptelor bune săvârşite. Intenţia sa de a se ruga devine laudă. El făcea într-adevăr fapte bune, avea conştiinţa că nu este ca alţi oameni care fac tot felul de rele. Punctul în care el devine fragil fără să realizeze este tocmai momentul în care începe să-şi compare faptele cu ale altor oameni. Chiar îl condamnă în sinea sa pe vameş. Era poate şi un resentiment faţă de colectorul de taxe. Fariseul îi plătea vameşului taxele. Lucru de apreciat, de altfel, pe care Iisus îl recomandă tuturor: „Daţi cezarului ce-i al cezarului…” .

Însă, Hristos îi condamna adesea pe farisei pentru rigorismul lor exacerbat, dar care făcea abstracţie de duhul legii, de trăirea spiritului legii. Fariseii aplicau litera excluzând duhul acesteia. „Vai vouă, fariseilor… că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să le lăsaţi. Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (cf. Matei 23,23-24).

Dorinţa de îndreptare a fariseului eşuează când începe să-i judece pe ceilalţi şi să expună înaintea lui Dumnezeu toate faptele sale bune. Numele fariseilor ajunsese încă din acea epocă să fie sinonim cu prefăcătoria, cu falsitatea şi cu mândria. Fariseii adorau să fie cinstiți de oameni, se rugau la colţurile străzilor şi pe acoperişurile caselor ca să fie lăudați şi apreciați. Lauda oamenilor era seva care le dădea viaţă.

Vameşul era conştient de faptele sale şi bune şi rele, dar el pune în prim plan smerenia. Nu spune nimic din câte făcuse. Era conştient că Dumnezeu este Atoateştiutor. Nici nu se îndoia de acest lucru.

Dumnezeu cunoaşte profunzimile inimilor noastre. Nu ne putem ascunde de El. Vameşul nu încearcă acest lucru, ci,

175

smerindu-se, doar se ruga: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!” El nu pomeneşte decât de păcatele sale.

În timp ce fariseul pomenea doar de faptele sale bune şi se fălea cu ele. Fariseul trăia după prescripţiile Legii, într-adevăr, însă era învârtoşat, modelat să fie aşa. El nu mai avea puterea de a vedea şi auzi decât ceea ce i se pecetluise în fiinţa sa. Din punctul lui de vedere altfel nu se putea.

De fapt, în cei doi ne recunoaştem fiecare. Oscilăm în viaţa cotidiană ca şi în cea spirituală. Suntem când vameşi când farisei, după cum ne dictează împrejurările. Când suntem în biserică ne umilim pentru păcatele noastre şi ne asemănăm vameşului, iar când suntem în societate ne comportăm altfel, de parcă ar fi două identităţi în noi.

Dedublarea noastră este un fals. Nu trebuie să fim aşa! Ci să avem continuitate şi constanţă în tot ce facem. De fapt în templu nu intră doi oameni, ci intru eu, care sunt când „vameş” când „fariseu”. O dată îi condamn pe ceilalţi şi îmi compar faptele cu ale lor, altă dată mă smeresc. Oscilaţia aceasta de la mândrie la smerenie trebuie eliminată. Nimeni nu se poate mântui sau pierde prin faptele altora, ci numai prin cele proprii. Măsura finală sunt faptele personale. Ele sunt cele care mă pot salva sau mă pot condamna. Însă, smerenia le depăşeşte pe toate: iată exemplul vameşului de azi, a vameşului Zaheu, a femeii păcătoase, a tâlharului pe cruce etc. Smerenia este antidotul contra mândriei.

„Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”

176

BRAŢELE IUBIRII PĂRINTEŞTI1 Meditaţia pe care o propunem astăzi este legată de pilda

„fiului risipitor”, citită în Biserică, în Duminica a doua a perioadei Triodului pe care tocmai o parcurgem.

Evanghelia, ne istoriseşte despre un tată care avea doi fii. Cel mai tânăr, vine la tatăl său şi îşi revendică partea sa de moştenire. Tatăl, împarte averea, iar partea cuvenită o dă fiului cel mic. Acesta pleacă în ţări depărtate unde petrece în desfrânare o vreme, cheltuind pe plăceri toată moştenirea sa. Venind un timp de foamete în ţara aceea se afla şi nemai având mijloace de trai, se tocmeşte ca păzitor de porci. Foamea, îi da ghes atât de tare încât s-ar fi mulţumit şi cu mâncarea porcilor, însă nu i se permitea nici acest lucru.

Îşi vine în fire, şi cu mare durere în suflet se gândea că acasă până şi slugile părintelui său se îndestulau de pâine, iar el nu putea să mănânce nici din râşcovele porcilor. Ia decizia să revină la tatăl său şi să îi spună: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă măcar ca pe una din slugile tale!”. Revenind, tatăl îl aştepta şi îl cuprinde în braţe. Fiul îşi cere iertare şi-l roagă să îl pună măcar în rândul slugilor. Dar tatăl, cu lacrimi în ochi, porunceşte slugilor să taie viţelul cel îngrăşat, să aducă inel şi haina cea dintâi a fiului său pentru că „pierdut era şi s-a aflat, mort era şi a înviat”.

Apoi au intrat în casă pentru a se veseli de întoarcerea fiului său. Între timp, fiul cel mare venind de la câmp, auzind zgomotele de veselie, chestionează pe una din slugi, care îi povesteşte de întoarcerea fratelui său. Auzind acestea s-a mâniat, nemai voind să intre în casă. Tatăl, ieşind, îl ruga să intre. Fiul cel mare începe să-i reproşeze: „Tată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când s-a întors fiul acesta al tău, care ţi-a mâncat 1 În cotidianul Deșteptarea, 18-19 februarie, Bacău, 2006.

177

averea cu desfrânatele, ai tăiat viţelul cel îngăşat”. Iar tatăl îi răspunde:” Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi ştii că toate ale mele sunt ale tale. Trebuia să ne veselim, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15,11-32).

Cutremurătoare pildă, plină de profunde semnificaţii! Tatăl simbolizează pe Dumnezeu care ne dă darurile

Sale spre a le folosi rodnic. Fiul risipitor reprezintă oamenii care nu înmulţesc darurile primite, ci le risipesc în plăcerile acestei lumi. Starea de decadenţă a fiului risipitor este starea omului care iese din comuniunea cu Dumnezeu şi se pierde în ispitele şi păcatele lumii. Decadenţa este atât de abisală, încât aproape că se pierde asemănarea cu El din om. Iar acesta ajunge la stadiul minim de umanitate, asemuindu-se mai curând regnului animal. Porcii simbolizează mizeria şi dezordinea, reflexele carnale, care întunecă raţiunea şi normalitatea.

Când fiul risipitor îşi vine în fire, este clipa când redevine conştient de starea sa gravă. Apoi ia decizia de a se îndrepta, de a se restitui dragostei părinteşti. El dă dovadă de maximă căinţă şi revine la tatăl, care este sursa bunăstării şi echilibrului. Tatăl, îl repune în condiţia de fiu, din care singur se exclusese. Fiului îi este restituită haina cea dintâi, ca simbol al recunoaşterii filiaţiei. Primeşte un inel ca pecete a dragostei fără de sfârşit a tatălui, şi încălţări, ca simbol al protecţiei şi siguranţei oferite de acesta. Masa organizată de tatăl pentru bucuria revenirii fiului reprezintă cina dragostei dumnezeieşti pentru omul pocăit, reîntors din păcatele sale. Tatăl, nu îi reproşează nimic, ci îl primeşte cu bucurie mare, „i s-a făcut milă… a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”.

Numai un părinte ştie cu câtă răbdare îl aşteaptă pe fiul său şi câtă lacrimă varsă pentru rătăcirile acestuia. Se înţelege cât de fericit este când acesta revine căindu-se, rebilitându-se moral şi spiritual. În limba greacă verbul philéo înseamnă „a iubi”. De aici trece în latineşte ca „filius” şi în româneşte ca „fiu”. Deci, „a fi fiu” înseamnă a iubi pe cel

178

căruia îi eşti fiu. Fiind fiu înseamnă că iubeşti, iar nemai iubind îţi pierzi calitatea de fiu.

Fiul risipitor devine, în final, modelul prin excelenţă al smereniei şi căinţei. Venindu-şi „în sine” el activează puterea conştiinţei care fusese anesteziată până atunci. El redevine viu spiritual. De aceea tatăl spune că „mort era şi a înviat”. Revine din starea de pierzanie morală şi spirituală. Totodată se redefineşte, se regăseşte pe sine şi înviază, tocmai datorită iubirii tatălui care nu i-a refuzat nimic.

Iubirea tatălui este atât de mare, încât fiul risipitor, căit acum, este aşezat în prim plan, ceea ce declanşează opoziţia fiului mare. Dar tatăl îl convinge că pocăinţa fratelui său trebuie să fie prilej de bucurie şi pentru toţi.

Fiecare păcat este o treaptă spre moarte, dar prin căinţă ne ridicăm la stadiul de fii iubitori ai lui Dumnezeu, recunoscători pentru bogatele sale daruri. Numai prin virtute păstrăm legătura iubirii cu El, altfel ne risipim în moarte. Să stăm în stare de trezvie spirituală pentru a fi fii mereu iubitori şi vii.

Pace tuturor!

179

ZIUA ÎNFRICOŞĂTOAREI JUDECĂŢI1 Finalul istoriei va consemna cel mai mare eveniment de

la Înălţarea Domnului: Parusia sau a doua venire a Domnului şi Ziua Înfricoşatei Judecăţi. Atunci, va avea loc cel mai mare proces din istorie, deoarece întreaga umanitate va fi judecată de Dumnezeu, atât ca întreg, dar şi fiecare persoană în parte. Trebuie ştiut că fiecare om care a trecut la cele veşnice primeşte judecata particulară şi este aşezat temporar în starea de fericire sau de suferinţă, conform cu faptele săvârşite în viaţă. Scopul Judecăţii finale este acela de a se urmări efectele bune sau rele ale faptelor noastre în istorie. Sentinţele, pedepsele rostite asupra păcătoşilor, ca şi răsplata drepţilor, vor fi unice, de neşters, pentru veşnicie.

Din acel moment nu se va mai putea face nimic. Istoria se va fi încheiat, lumea va fi dat socoteală pentru tot ceea ce a făcut în istorie şi se va deschide veşnicia: bucuria sfinţilor împreună cu Dumnezeu-Treime. Cei osândiţi de propriile fapte la chinurile iadului vor primi pedepse în funcţie de gravitatea relelor săvârşite în viaţa lumească. Ei vor rămâne despărţiţi de Dumnezeu pentru a li se respecta voinţa liberă prin care ei înşişi s-au separat de Dumnezeu. Dumnezeu nu li se poate opune, căci El nu Se poate opune voinţei omului.

Cutremurător moment! Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, va judeca umanitatea pentru că El S-a făcut Om şi poate aprecia la modul sublim întreaga natură umană, fiindu-I proprie. Faptele oamenilor vor fi scoase la iveală şi fiecare va trebui să răspundă pentru ele dacă nu vor fi găsite conforme cu poruncile evanghelice.

Mă gândesc tot mai profund ce mare va fi ruşinea fiecăruia când faptele sale rele vor fi făcute publice. Ce grandios spectacol al ruşinii şi dezonoarei! Dar şi ce mare va fi bucuria sfinţilor, mucenicilor şi drepţilor care şi-au petrecut

1 În cotidianul Deșteptarea, 25-26 februarie, Bacău, 2006.

180

viaţa în ascultare de poruncile Domnului, trăind în iubire faţă de semeni şi de toată creaţia lui Dumnezeu.

Încep să cred tot mai adesea că “toate mi se întâmplă

numai mie”. Dacă nu aş avea o solidă constituţie creştin-ortodoxă, aş pune toate acestea pe seama ghinionului, superstitiţiei. Dar, mai curând pun întâmplările neplăcute, pe care le-am trăit în ultima vreme, pe seama încercărilor cotidiene. Fiecare dintre noi trebuie să trăiască o sumă de acte în care ne identificăm şi ne structurăm vocaţia de buni creştini. Este vorba despre modul în care ştim să alegem în fiecare clipă. Orice secundă devine prilej de alegere între bine şi rău. Fără a vedea viaţa în “negru şi alb”, fără să satanizăm continuu, fără să trăim mereu sub umbra angoasei, dar şi fără a ignora prezenţa răului în lume, suntem mereu puşi în ipostaza de a ne zidi sau dărâma. Cale de mijloc nu există!

De câtă iertare trebuie să dăm dovadă zilnic! Şi când spun aceasta, mă refer în mod special la atitudinea noastră față de oamenii fără conştiinţă. La aceia care slujesc doar propriului interes. Sunt din ce în ce mai tare dezamăgit de faptul că cei mai mulţi pierd dimensiunea mântuitoare a existenţei. Ei ratează, fără scrupule, propria salvare şi se afundă tot mai adânc în mizerie şi morbideţe, în urâciune şi răutate.

Ce minunat ar fi dacă fiecare om şi-ar vedea doar de propriile probleme şi treburi. Însă mulţi sunt interesaţi de problemele altora. Ei nu îşi fac deloc cum trebuie propriile obligaţii cotidiene, dar sunt interesaţi cum alţii îşi fac sau nu datoria. Am trăit de prea multe ori în ultima vreme momente de revoltă şi tristeţe. Mă revolt când o vânzătoare îmi vinde o pâine veche, cu pretenţia că trebuie să-şi vândă marfa cu orice preţ, iar unei cunoştinţe îi aduce o pâine proaspătă. Mă deranjează faptul că mă adresez unei instituţii de “protecţie a consumatorului”, iar aceasta dă răspunsuri evazive, invocând motive “tehnice”, în nerezolvarea chestiunii. Mă revolt atunci când mi se spală maşina într-un salon de “cosmetică” auto,

181

iar lucrătorul dă grăbit cu un jet de apă rece şi apoi freacă direct cu peria pe noroiul de pe maşină, distrugând vopseaua unei maşini noi. Mă revolt când un instalator îmi cere “taxă adiţională” pentru “o bere”, deşi am plătit bani buni pentru contractul în cauză! Mă revolt când mi se cer bani pentru lucrări de “mântuială”, pentru mobila asamblată care ţine până pleacă tâmplarul! Şi toate acestea pe banii mei pe care îi obţin prin munca cinstită. Nu pot să accept toate aceste tentative de înşelăciune directă, a “hoţilor de firmă” tocmiţi parcă să ia bani nefăcând nimic de calitate. Nu pot să dau mită sau şpagă pentru nimic în lume! Cred că m-ar bate Dumnezeu dacă nu aş lua mereu atitudine împotriva escrocilor. Nu pot să tac! Dacă noi vom tăcea se vor ridica pietrele şi vor striga în locul nostru!

Oamenii nu trebuie să se mai lase înşelaţi! Nimeni nu trebuie să plătească apa neagră ca fiind limpede, sau apa rece ca fiind caldă. Uneori am impresia că eu sunt „anormal”, că sunt nesincronizat la curentul general de ipocrizie şi înşelăciune. Dar altfel nu pot fi! Aşa m-au crescut părinţii: în cinste, omenie şi respect faţă de Dumnezeu şi de oameni, de creaţia Domnului. Vă mulţumesc, iubiţii mei părinţi!

Cum să nu te revolţi când ţi se pradă biserica în care slujeşti de ani buni, cu mare dragoste şi credinţă, oamenilor şi lui Dumnezeu, mereu făcând lucruri bune. Ce jalnic am ajuns dacă unii sparg şi distrug biserici pentru a jefui cutia milelor sau banii enoriaşilor pentru pomelnicele morţilor! Cel care fură îşi fură mântuirea; cel care înşeală se autoînşeală, iar cel care minte îşi fură singur adevărul. Aşadar, nimeni să nu mai fure, nimeni să nu mai înşele şi nimeni să nu mai mintă! Fiecare să muncească pentru Domnul! Ziua Înfricoşatei Judecăţi este cu fiece clipă tot mai aproape!

Să ne rugăm pentru aceştia: „Doamne, iartă-i ... deşi ei ştiu ce fac!”

182

TIMPUL ZIDIRII PRIN IUBIRE1 Peste puţină vreme vom păşi în Sfântul şi Marele Post al

Paştilor. Intrăm în timpul statornicit, de tradiţia bisericească, pe baza Sfintei Evanghelii şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, unei mai mari purificări trupeşti şi sufleteşti. Postul Mare, este un post al nevoinţelor, al înfrânării voinţei, al eliberării de patimi şi al sporirii virtuţilor. Dar scopul postirii nu este postul în sine şi cultivarea virtuţilor, ci eliberarea de obişnuinţele rele, care sunt contrare apropierii de Dumnezeu. Prin urmare, postul şi virtuţile sunt trepte sau mijloace duhovniceşti prin care creştinul trebuie să intre în comuniune cu semenii şi cu Dumnezeu.

Necesitatea postului o arată Mântuitorul Iisus Hristos, deoarece El Însuşi a postit. A demonstrat că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Iisus ne arată că postul unit cu rugăciunea este cea mai puternică armă contra pornirilor nefireşti, oprire şi biruire a puterilor demonice.

Dar lupta nu se sfârşeşte aici. Hristos Domnul ne spune că demonii nu ies decât numai cu rugăciune şi cu post. Este o referire clară la acţiunea diavolilor de subjugare şi denaturare a naturii umane prin cultivarea înclinaţiilor spre diverse păcate. Diavolul nu vine niciodată ca impunător cu forţa, ci ca propunător. El este denumit şi „ispititorul”, pentru că ne susură în urechi ceea ce ar dori el să facă trupeşte, dar fiind lipsit de trup acţionează spre coruperea omului. Nu-l poate obliga la nimic, dar este cel mai dibace manipulator. Toată munca lui constă în a-l convinge pe om să facă răul fizic pentru şi în locul său, folosind motive care induc în eroare. Încearcă să îi omului arate că nu face rău, ci bine, că nu este nedrept ci drept etc. Modul în care omul se opune, în care luptă cu tentaţiile, devine de acum apanajul liberului arbitru, al

1 În cotidianul Deșteptarea, 4-5 martie, Bacău, 2006.

183

propriei voinţe umane, ajutată de îngerul păzitor şi de Dumnezeu.

Există în om, din naştere, o anumită înclinare spre rău, o sumă de înclinaţii spre anumite păcate. Ele nu îi sunt proprii în mod personal, dar îi aparţin pentru că fac parte din constituţia sa genetică. Este adevărat faptul că fiecare moştenim de la înaintaşii noştri o sumă de predispoziţii spre păcat sau virtute. Tot aşa cum moştenim de multe ori de la ei şi asemănarea fizică, inflexiuni ale limbajului, predispoziţii spre anumite boli, sensibilitate la unele privaţiuni etc, la fel moştenim şi tarele spirituale.

Dacă înaintaşii au corupt un segment genetic prin comportament deviant, păcătos, va fi afectat întreg lanţul genetic. Fiecare din urmaşi va moşteni în genele sale o parte sau chiar întregul alterărilor produse de înaintaşi. În acest sens putem vorbi de boli trupeşti şi duhovniceşti.

Unora li se pare incorect că trebuie să pătimim din pricina altor persoane, chiar dacă au fost înintaşii noştri. Dar primim zestrea, fie bună sau rea, pentru că purtăm aceeaşi fire, iar ei sunt zămislisitorii noştri. Păcatele sunt personale, într-adevăr, dar suntem nevoiţi să preluăm efectele lor, fără voie. Păcatul adamic moştenit de fiecare om devine explicabil, prin urmare. El este radiat prin botez, iar omul devine o făptură nouă în Iisus Hristos. După botez intră în prim plan educaţia creştină şi voinţa persoanei în cauză. Dacă omul alege să trăiască în virtute (iubire) nu se mai activează tarele atavice, distructive pentru sine şi urmaşii săi. Dar dacă primeşte să vieţuiască în dezordine morală, în păcat, atunci reînvie stricăciunea din genele sale, crescând predispoziţia spre păcat în sine şi în urmaşii săi. Devenim răspunzători prin viaţa noastră de sănătatea trupească şi duhovnicească a neamului nostru.

Mijloacele de apărare le găsim în Biserică: postul, rugăciunea, meditaţia, iertarea, ajutorarea aproapelui, spovedirea şi împărtăşirea etc. Acesta este drumul spre Dumnezeu. Postul trebuie să fie prilej de bucurie, de pace şi

184

înţelegere. Dar nu trebuie să ne limităm doar la perioadele propuse de Biserică pentru a posti. Pentru a ne defini ca buni creştini, trebuie să continuăm postul şi după perioada calendaristică, prin fapte bune şi prin educarea voinţei, care trebuie să refuze răul în toate formele sale. A face bine înseamnă a posti de rău. Oprirea de la numite mâncăruri în post trebuie să educe voinţa. Postul înseamnă înfrânare, oprelişti în calea răului din dorinţa de a ne asemăna cu sfinţii şi cu Dumnezeu.

Sunt unii care spun că nu pot posti, invocând diverse motive, dar ei nu-şi arată decât lipsa de voinţă. Căci nu în mâncare stă viaţa, ci în spirit. Vedem că şi prescripţiile medicale indică oprirea de la un anumit fel de alimentaţie, pentru vindecarea trupească. Însă, postul nu este un regim alimentar, o dietă sau o cură de slăbire. Prin post dorim creşterea spirituală, iar sănătatea duhului nostru atrage şi sănătatea trupului. Observăm că mâncarea creşte trupul şi scade puterile sufletului, pe când postul scade grosimea trupului şi creşte tăria sufletului. Postirea trebuită unită cu rugăciunea şi cu prezenţa la Sfintele Slujbe. În zadar posteşti dacă nu te împărtăşeşti, dacă nu eşti în înţelegere cu semenii tăi.

Când începi postul tu cu toţi te împacă şi rămâi mereu în împăcare cu ei! Porneşte spre Golgota Mântuitorului, spre Învierea Sa, cu inima golită de rău, de pofte, de îmbuibare şi beţie. Găteşte-ţi cămara sufletului! Împodobeşte-o cu virtuţi şi cu lumină. Iisus ne învaţă: „Tu când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns… şi Tatăl… îţi va răsplăti ţie”.

Să vă iubiţi unii pe alții!

185

DUMINICA ORTODOXIEI1 Prima Duminică din Postul Paştilor este dedicată cinstirii

dreptei învăţături de credinţă: Ortodoxia. Termenul provine din limba greacă şi este alcătuit din: a) adverbul όρθώς (ortõs) – în chip drept, corect, bine; şi b) verbul δόξάζω (doxázo) – a avea o opinie bună, a crede corect, a judeca bine, cinstire dreaptă etc (cf. A. Bailly, Dictionnaire grec-français, Ed. Hachette, Paris, 2000, p. 1399 şi p. 532). Prin urmare, termenul desemnează acea persoană care are o credinţă reală, corectă, dreaptă. Ortodoxia este cunoscută sub numele de Dreapta credinţă, iar credincioşii ortodocşi poartă denumirea de drept măritori sau bine cinstitori.

De ce este numită Ortodoxia ca fiind Dreapta credinţă? Ortodoxia îşi are fundamentul în revelaţia naturală

(creaţia lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură) şi în cea supranaturală (descoperirea lui Dumnezeu în mod direct prin Întruparea Fiului Său, Logosul). Cele două dimensiuni ale credinţei reale în Dumnezeul cel adevărat au fost confirmate de Însuşi Iisus Hristos şi predate Sfinţilor Apostoli care le-au încredinţat episcopilor şi întregii Biserici, pe firul tradiţiei şi suscesiunii apostolice.

Credinţa dreaptă şi învăţăturile primite nu sunt rodul raţiunii omeneşti, ci sunt descoperire dumnezeiască, menite să conducă umanitatea spre adevărata cunoaştere şi credinţă în Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii, sub inspiraţia Sfântului Duh, au adâncit înţelesul dreptei-credinţe spre folosul tuturor celor ce cred.

Credinţa nu este un exerciţiu sentimentalist sau pietist. Ea trebuie să se axeze şi pe raţiune şi cunoaştere, pentru că altfel ar risca să se transforme în bigotism sau necunoaşterea adevărului şi Subiectului de credinţă. În schimb, nu trebuie să se centreze numai pe cunoaşterea pur informaţională pentru că atunci ar deveni ştiinţă. Cele două aspecte, credinţa şi 1 În cotidianul Deșteptarea, 11-12 martie, Bacău, 2006.

186

raţiunea, trebuie împletite în mod real în demersul actului de credinţă. Fericitul Augustin spunea: „Cred ca să înţeleg şi înţeleg ca să cred!” .

Duminica Ortoxoxiei a fost instituită în martie 843, de împărăteasa Teodora a Bizanţului (842-856), în înţelegere cu patriarhul Metodie al Constantinopolului (4 martie 843 -11 iulie 847), după convocarea unui sinod care a declarat valabile toate hotărârile sinoadelor ecumenice şi a decis reintroducerea cultului sfintelor icoane în Biserică.

Din 11 martie 843, prima Duminică din Postul Mare a fost denumită Duminica Ortodoxiei, ca victorie deplină, după atâtea veacuri asupra ereziilor. Biserica Răsăriteană trecuse vreme de opt secole prin grave tulburări, fiind nevoită să demonstreze adevărul de credinţă pe baza Scripturii şi Tradiţiei, folosind şi importante argumente logice. Ereziile culminaseră cu erezia iconoclastă, care era împotriva cinstirii sfintelor icoane, sub pretextul idolatriei. De fapt, iconomahia (lupta contra închinării la Dumnezeu prin icoane) conţinea suma tuturor ereziilor de până atunci. Iconoclaştii subminau cinstirea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor.

Asemenea accente întâlnim şi astăzi în spaţiul grupărilor sectare sau pseudo-religioase sau chiar la anumite persoane care se declară eronat drept-credincioşi, dar care relativizează adevărul de credinţă. Auzim adeseori afirmaţii de genul: „toate religiile sunt bune”, „fiecare religie conţine ceva bun” şi că „în final toate religiile conduc spre acelaşi Dumnezeu”.

Interpretările sunt uneori voit tendenţioase, alteori pleacă din necunoaşterea credinţei ortodoxe. Evident că nu toate religiile conduc spre Dumnezeu. Calea nu este decât una! Numai Iisus Hristos este Mântuitorul lumii. El ne spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa… Nimeni nu poate intra la Tatăl decât prin Mine… Eu sunt uşa”. De asemenea, Hristos ne avertizează că vor veni mulţi „lupi răpitori”, „hristoşi mincinoşi… iar dacă cineva vă va zice că hristos este acolo sau dincolo să nu credeţi”. Deci, în Iisus Hristos s-a împlinit

187

Scriptura Vechiului Testament, iar dacă s-a împlinit înseamnă că s-a sfârşit. După Înălţarea Domnului rămâne credinţa Bisericii în Fiul lui Dumnezeu întrupat, jertfit şi înviat pentru mântuirea lumii. În afară de Iisus Hristos nu este mântuire. Numai prin El putem dobândi viaţa veşnică, pentru că El S-a făcut Om şi a pătimit pentru toţi oamenii, aducând Jertfă vie şi curată Însăşi Persoana Sa divino-umană. El nu ne spune că mai sunt şi alte căi prin care putem dobândi salvarea, ci spune: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt, iar dacă n-ar fi fost aşa v-aş fi spus. Iată, Mă duc să vă gătesc loc!”

O altă remarcă din ce în ce mai des auzită este aceea că Biserica ortodoxă este învechită, că nu mai corespunde aşteptărilor contemporanilor, că nu procedează la un aggiornamento precum alte Biserici, că slujbele ortodoxe sunt prea lungi şi obositoare etc.

De fapt, viziunea „comentatorilor” este eronată. Ea porneşte fie din răutate, fie din necunoaştere. Iisus ne spune: „Dacă ochiul tău este întunecat, tot trupul tău va fi întunecat!”

Nimeni nu poate afirma că Ortodoxia este desuetă. Biserica este Trupul lui Hristos şi prin urmare Hristos nu se poate învechi, deoarece „Hristos şi ieri şi azi şi în veac Acelaşi este”; cerul şi pământul vor trece dar El acelaşi este; toate se vor schimba ca o haină învechită dar El nu Se va schimba.

Biserica este mereu nouă, pentru că Duhul Sfânt este cel care suflă peste ea lucrarea sfinţitoare. Or, sfinţenia nu are termen de valabilitate, ea este veşnică pentru că îşi are izvorul în sfinţenia lui Dumnezeu care este veşnic. Deci, presupusul aggiornamento pe care al trebui să îl facă Biserica, este un non-sens.

Desigur, Biserica are datoria de a face înţeles mesajul evanghelic cât mai multor oameni. „Cine are urechi de auzit să audă!” Cât priveşte lungimea obositoare, pentru unii, a slujbelor ortodoxe, credem că nu este decât o motivaţie puerilă sau găsirea unui „nod în papură”. Slujbele au fost alcătuite de Sfinţii Părinţi sub inspiraţia lui Dumnezeu şi

188

exprimă învăţătura de credinţă. Slujbele sunt o mărturisire de credinţă a întregii Biserici. Participarea la sfintele slujbe demonstrează lungimea credinţei, iar participarea trunchiată, ocazională, „în rate”, arată lipsa tăriei în credinţă. A participa două ore la Sfânta Liturghie, sau o oră la utrenie sau vecernie, nu este un timp prea mare comparativ cu timpul dedicat altor activităţi. Se pare că unii se îngrijesc mai mult de trup decât de suflet. Câte ore nu pierd unii stând la mese copioase, la partide de fotbal, prin magazine etc? Nu slujbele sunt lungi, ci credinţa unora este scurtă.

Să dedicăm cunoaşterii şi trăirii credinţei mai multă lungime din timpul nostru, pentru că atunci când faci din dragoste un lucru timpul nu mai contează, ci te dedici cu trup şi suflet împlinirii lui.

Hristos în mjlocul nostru!

189

CRUCII TALE NE ÎNCHINĂM, HRISTOASE!1 A treia Duminică din Postul Paştilor este dedicată, de

Biserica Ortodoxă, Sfintei Cruci. Întreg Postul Mare stă sub semnul Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. Crucea Sa conţine şi subsumează întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc şi a întregii creaţii.

Prefigurată încă din Vechiul Testament, în chipul preumblării Sfântului Duh deasupra apelor la crearea lumii, prin pomul cunoştinţei binelui şi răului, prin nuiaua cu care Moise a despărţit Marea Roşie, prin toiagul lui Aaron, cu care stânca stearpă a devenit izvor de apă, prin braţele ridicate ale lui Moise, cu care israeliţii au biruit pe amaleciţi, şi prin multe alte simboluri, Crucea Domnului este altarul de jertfă prin care lumea a dobândit viaţă.

Crucea este mântuitoare deoarece însuşi Domnul slavei veşnice, făcut Om, Se aduce pildă de curăţie întregii lumi pentru a o salva din braţele neantului. Crucea trece de la stadiul de simbol la cel de putere vie a lui Dumnezeu. Prin păcat omul a căzut în sferele distructive ale neantului. Păcatul ucide trupeşte şi spiritual. El este refuzarea lui Dumnezeu de către om. Or, prin Crucea lui Hristos omul este renăscut şi purificat. Era nevoie de Jertfa Crucii Lui pentru ca omul să fie restituit lui Dumnezeu la starea de Om nou. De aceea Hristos este numit şi Noul Adam.

Prin aceasta, Iisus nu aduce la Jertfă un simplu om, căci atunci nu avea valoare soteriologică jertfa Sa. Nu Dumnezeu avea nevoie de jerfa Crucii, ci omul. El urcă pe lemnul Crucii şi firea dumnezeiască împreună cu cea omenească. Dumnezeu pătimeşte odată cu omul pentru a-l salva. Dacă pe Cruce era înălţat un om obişnuit, indiferent de cât de bună ar fi fost starea sa morală, nu era suficient.

În cartea dreptului Iov citim că nici pruncul de o zi nu este fără de păcat. Prin urmare era necesară prezenţa unui 1 În cotidianul Deșteptarea, 25-26 martie, Bacău, 2006.

190

OM fără de păcat, nu iertat de păcate, ci un OM care nu a gustat păcatul. Astfel, Dumnezeu, la plinirea vremii, Îl face Om pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, pentru a intra în istorie fără ca să îi schimbe cursul din distrugere şi rău în viaţă şi în Înviere. Pe Cruce este ridicat Iisus Hristos, OM şi DUMNEZEU adevărat.

El primeşte toată durerea lumii pricinuită de păcatele acesteia. Suferind o incomensurabilă durere, în locul fraţilor Săi, Iisus dovedeşte neţărmurita Sa dragoste pentru oameni. Dacă prin Întrupare El devine om ca noi toţi, purtând toate afectele şi patimirile, prin Cruce depăşeşte stadiul voliţional, intrând în sfera supra-raţionalităţii.

Oricât am medita, din perspectiva raţiunii sau a oricărei religii, nu putem pricepe cum Dumnezeu Se face Om şi Îşi varsă sângele pentru lume. Însă, prin lumina credinţei creştine înţelegem că Crucea Domnului nu este numai jertfa personalizată, ci este purtarea Sa de grijă pentru lume, dumnezeiasca Sa providenţă. El Îşi arată imensa-I dragoste pentru noi făcându-se Om. Iisus nu Se serveşte de trupul şi de sufletul Său ca de o haină, ci acestea Îi devin proprii pentru veşnicie. Trebuia ca un Om să pătimească efectele păcatelor lumii întregi. Or, numai Iisus, fiind fără de păcat, face ca întreaga creaţie să beneficieze de Jerfa Sa. Rănile Lui vindecă rănile noastre, sîngele Lui purifică sângele nostru, durerea Lui devine bucuria noastră, prin patimile Sale noi luăm mângâiere, păcatul este distrus, răul este biruit cu propriile arme, întunericul devine lumină, moartea devine viaţă veşnică.

Aşa trebuie să înţelegem Crucea Sa. Ea nu este un obiect simplu, de adorat. Crucea, din lemnul de tortură şi de batjocură, se face semnul prin care primim mântuire, obiect de mare cinste. Numai prin asumarea Crucii intrăm în adevărata viaţă. Dacă Iisus a primit Crucea de bună voie, tot aşa trebuie să procedăm şi noi.

Ne asemănăm Lui prin Cruce, numai că noi trebuie să ne luăm Crucea şi să Îi urmăm Lui pentru păcatele noastre.

191

Pe Crucea zilnică, a durerii şi suferinţei, mergem pe urmele Sale. Cel ce pătimeşte de boală sau de orice alt necaz, trebuie să ştie că suferă pentru propriile greşeli. Dar, are sprijinitor tare pe Iisus. Dacă nu ar fi El cu noi în fiece moment ne-am secătui de puteri. El este Cel care ne întăreşte şi ne dă puterea de a trece peste toate. Iisus Hristos este Cel care ne umple, ne este mereu alături, iar în momentele grele ne poartă pe braţe. Aşa cum El şi-a purtat Crucea fără să se vaite, în locul întregii lumi, tot aşa şi noi să ne ducem crucea, povara păcatelor, cu credinţa că la capătul ei stă Învierea.

Ortodoxia nu vede prin Cruce doar un moment al durerii, al torturii şi groazei, ci prin Cruce întrevede bucurie şi nădejde. Tot suspinul Crucii moare pe ea, căci numai prin aceasta trecem spre Înviere. Crucea face vizibilă Învierea. Doar prin ea avem acces la lumina Învierii. Crucea este locul unde se ard păcatele şi reziduurile umanităţii, care a corupt întreaga creaţie, pe ea se distruge chipul morţii, în mod paradoxal. Moartea este distrusă prin ea însăşi, tot aşa cum microbii sunt distruşi prin vaccinul creat din ei. Locul de îmbinare al braţelor Crucii este centrul istoriei şi veşniciei. Acolo, timpul se topește în eternitate, fără să fie anulat.

Crucea este nebunie pentru cei ce nu cred în puterea ei. Dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este harul şi puterea lui Dumnezeu, Care face ca prin ocara Crucii să luăm cinstea tâlharului căit şi să murim pentru a învia.

Aşadar, să ne asumăm crucea durerilor pentru că este plata păcatelor noastre, şi aşa să-I urmăm lui Hristos, fără să ne lamentăm şi să-L interogăm pe Dumnezeu. Dolorismul crucii cotidiene trebuie văzut prin prisma durerii Domnului de pe Cruce. Atunci vom vedea ce mică este durerea noastră particulară. De fiecare dată când faci răul să te gândeşti că are efect invers. Va veni vremea când vei suferi pentru el, fie aici, fie dincolo. Diferenţa este că dincolo chinul poate fi mai mare şi veşnic. Tu alegi, omule ! Dar nu dispera, mai ai încă

192

şansa de a realiza puterea Crucii Domnului şi nu te lăsa copleşit de păcat. Biruieşte-l! La capăt te aşteaptă Învierea !

De câte ori vei cădea, ridică-te şi te vei mântui !

193

VIRTUŢILE CREŞTINE – TREPTE SPRE ÎNVIERE1 Pentru orice creştin conştient de misiunea sa în lume

este evident că nu există mântuire fără practicarea virtuţilor. Întreaga învăţătură patristică este străbătută ca un fir roşu de necesitatea virtuţilor în viaţa creştină.

Modelul absolut care esenţializează suma virtuţilor este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. El este Cel care ne inspiră prin Duhul Sfânt pentru a-I urma Lui şi de a ne asemăna cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul, căruia Ortodoxia i-a dedicat Duminica a patra din Postul Paştilor, ne învaţă că viaţa creştină autentică este un suiş pe treptele virtuţilor spre Împărăţia lui Dumnezeu. El a scris o lucrare intitulată Scara Raiului în care arată că există 30 de trepte sau virtuţi în efortul ascetic spre asemănarea cu Dumnezeu. Prima treaptă este lepădarea de sine. Prin aceasta, omul creştin se dezbracă de propriul eu, adică de sine însuşi, pentru a se dedica total semenilor săi, creaţiei şi lui Dumnezeu.

Lepădarea de sine reclamă nu depersonalizarea, ci punerea în prim plan a lui Hristos, după cuvântul Sf. Pavel care spunea: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Aşadar, centrul vieţii creştine trebuie să fie Iisus Hristos – Mântuitorul lumii. Numai în strânsă relaţie cu El putem începe acest urcuş spre Înviere. Cele 30 de virtuţi, printre care: postul, rugăciunea, curăţia, dreptatea, iubirea, cinstea, adevărul, înfrânarea, pocăinţa etc., slujesc purificării şi spiritualizării trupului şi voinţei noastre.

Ele nu sunt un simplu exerciţiu ascetic şi nici scop. Scopul final este străluminarea fiinţei omului şi unirea cu Dumnezeu. Căci, la Dumnezeu nu se poate intra decât în stare de curăţie absolută. Pentru aceasta, suma virtuţilor este obligatorie. Dar, virtuţile nu trebuie practicate pentru ele însele, ci prin ele se atinge un stadiu înalt de comuniune cu 1 În cotidianul Deșteptarea, 1-2 aprilie, Bacău, 2006.

194

Dumnezeu şi cu semenii. Ele sunt efortul omului în drumul spre Dumnezeu. Păşind pe scara virtuţilor, din treaptă în treaptă, omul creştin evoluează, îşi adaugă o nouă ridicare spre Dumnezeu.

Despre acest urcuş duhovnicesc vorbise şi Sf. Grigore de Nyssa în lucrarea Despre viaţa lui Moise. El asemăna urcarea acestuia pe Sinai, după tablele Legii, sau cele 10 porunci, cu despătimirea. Sf. Grigore, numeşte acest suiş spiritual epectaze. Prin ele omul se dezvoltă spiritual spre un nou nivel de înduhovnicire. Dar, paradoxal, acest elan spre înălţimile spirituale, are loc prin pogorârea în abisurile profunzimilor propriei inimi spre întâlnirea cu Dumnezeu.

Despre necesitatea ascezei în unirea cu divinitatea vorbiseră şi stoicii – care puneau mare accent pe practicarea virtuţilor şi ascezei, dar şi neoplatonicienii, în special Plotin şi Porfirius, ucenicul acestuia. Diferenţa dintre asceza filosofică şi cea practicată de creştini este constituită de finalitatea celor două tipuri de asceză. Prima, porneşte, prin propriile puteri, spre un Dumnezeu imuabil şi inert, care iradiază involuntar binele, şi care nu comunică, şi nici nu doreşte acest lucru, cu creaţia pe care fără voie o emană din sine, pe când asceza creştină porneşte spre Dumnezeu cel adevărat, revelat, de la Iisus Hristos – Om şi Dumnezeu.

În creştinism, asceza este un demers apofatic. Nu este un elan negator, ci unul care elimină treptat tot ceea ce depărtează de adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Asceza creştină are ca intenţie eliminarea răului din propriul sine. De aceea ea începe cu lepădarea de sine şi cu postul. Astfel, şi trupul şi sufletul devin mai uşoare, putând zbura pe aripile rugăciunii spre săvârşirea binelui.

La fel cum sculptorul elimină din marmură cu dalta părţile ne-necesare pentru a scoate la iveală forma dorită, tot aşa şi efortul ascetic se desprinde de balastul gravitaţional prin virtuţi. Cu toate acestea, omul virtuos ştie că niciodată nu poate face totul, pentru că drumul spre perfecţiune este infinit. Prin virtute se descoperă tot mai mult dorinţa vie de a

195

urca spre Dumnezeu. Dar este un drum nesfârşit pentru că Dumnezeu este nesfârşit şi veşnic.

Virtutea este cunoaşterea lui Dumnezeu din fapturi. Când se urcă pe scara ultimă a vituţilor, abia de acolo omul realizează cu nu Îl va putea cunoaşte niciodată în întregime pe Dumnezeu. Dar, urcând „din slavă în slavă” pe aripile Sfântului Duh, omul cunoaşte noi şi noi dimensiuni în Dumnezeu-Treime-de-Persoane. Fiind veşnic, inepuizabil, Dumnezeu are mereu ceva nou de comunicat, şi Se deschide omului pe măsura deschiderii acestuia spre El. Practic, cu cât te deschizi mai mult spiritual cu atât primeşti mai mult. Acest proces nu are limite. Dar puterea aceasta nu vine de la noi, ci de la Sfântul Duh. De noi ţine numai voinţa de a începe şi continua sfortul ascetic.

Dar, în viaţa aceasta, actuală, când suntem îmboldiţi din toate părţile de multe ispitiri şi păcate mai putem purcede la acest efort? Mai are el sens? Desigur că da! Suma virtuţilor este iubirea celuilalt. Te goleşti pe tine ca să îl umpli pe el. Numai în celălalt afli chipul lui Dumnezeu din tine.

Sf. Ioan Scărarul spune: „Săvârşiţi toate faptele bune pe care le puteţi face: nu defăimaţi pe nimeni, nu furaţi de la nimeni, nu înşelaţi pe nmeni, nu loviţi pe nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu lipsiţi de la Sfintele Slujbe, ajutaţi pe cei săraci, nu smintiţi pe nimeni, de ceea ce este al altuia să nu va apropiaţi. Dacă astfel veţi face nu veţi fi departe de Împărăţia cerurilor”.

196

SFÂNTA CUVIOASĂ MARIA EGIPTEANCA1 A cincea Duminică din Postul Paştilor este dedicată de

Biserica Ortodoxă Cuvioasei Maria Egipteanca, care a trăit în veacul al V-lea. Ziua ei de pomenire este și data de 1 aprilie, când a trecut la Domnul.

În tinereţile sale, avusese o viaţă foarte dezordonată, trăind în desfrânare şi nepăzind nici o lege a moralei. La un moment dat are loc în viaţa ei un eveniment deosebit: trezirea conştiinţei. Realizează răul pe care-l produsese până atunci şi ia decizia de a se îndrepta. Abandonând toate câte avea, părăseşte lumea păcatului şi porneşte în pustiul din jurul Iordanului unde duce o viaţă cu totul specială, sfântă, îndelung căindu-se pentru păcatele sale. În ultimul an al vieţii sale nevoitoare a fost întâlnită de un bătrân preot călugăr, Zosima, căruia i-a povestit toate câte trăise. Pentru căinţa şi nevoinţele sale, Maria, primise de la Dumnezeu darul mergerii pe apă. Sfântul Sofronie, care istoriseşte sinaxarul sfintei, spune că aceasta plutea la un metru deasupra pământului şi era înconjurată de o lumină puternică.

Sfintele Evanghelii istorisesc cazul Mariei Magdalena, care fusese desfrânată, şi se pocăise la picioarele Mântuitorului, iar Acesta i-a dăruit iertarea păcatelor, arătându-i-Se ei prima dată după Înviere. La fel este cazul femeii surprinse asupra adulterului, pe care Iisus Hristos o iartă pentru căinţa ei. Din istoria Bisericii aflăm şi despre viaţa imorală dusă de Fericitul Augustin până la convertirea la creştinism şi despre viaţa sa curată petrecută în Hristos mai apoi. Cu toate acestea, Mântuitorul condamnă aspru păcatul desfrânării spunând că cel ce priveşte poftind spre femeia altuia a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui. Aşadar, iertând păcatele, Hristos dă dovadă de iubire nemărginită, dar aceasta nu poate fi generată decât de maxima căinţă a celui în cauză. 1 În cotidianul Deșteptarea, 8-9 aprilie, Bacău, 2006.

197

Azi, vedem tot mai mult invazia mediatică a idolatrizării trupului şi formelor. Multora li se pare că este ceva normal. Nu este aşa! Raţiunea şi credinţa devin anesteziate de deschiderea simţurilor carnale, a a poftelor. Plăcerea cotropeşte mintea şi sufletul se lasă cuprins de nebunia epidermei, a gustului, a mirosului, a văzului şi auzului. O beţie a simţurilor! Nu doar unii tineri greşesc astfel, ci şi mulţi oameni maturi. Castitatea şi fidelitatea par, pentru unii, cuvinte desprinse din cărţi. Unii tineri îşi încep viaţa intimă de foarte devreme, pentru a fi la modă, pentru a nu fi luaţi în derâdere de cei care au făcut deja acest lucru. Dar, în esenţă este coruptă ideea de dragoste, de dedicare, de nuntă. Aceştia nu realizează că prin cununie îşi devin reciproc cunună. Dar, oare câţi mai aşteaptă clipa nunţii pentru a-şi oferi reciproc florile curăţiei şi tinereţii lor? Oare cel ce nu a trăit în castitate până la căsătorie va trăi apoi în fidelitate faţă de soţul său? Greu de crezut!

Aşadar, trebuie să ne împotrivim din toate puterile noastre în lupta cu ispitele şi patimile pentru a le birui. Am văzut mai sus exemple elocvente despre puterea credinţei şi a căinţei. Să ne apropiem de Iisus Hristos cu toată curăţia şi dragostea, pentru că El iartă orice păcat dacă vede lacrima sinceră şi dorinţa de a nu mai păcătui.

Dragă cititorule, dacă te recunoşti aici, şi s-a mişcat ceva în inima ta, e semn că voinţa şi conştiinţa ta sunt treze! Mergi degrabă, cât mai ai vreme, la Biserică şi măruriseşte-ţi păcatele! De azi făgăduieşte-I Domnului că vei începe, ca şi Cuvioasa Maria, o nouă viaţă, în curăţie şi dreptate. Şi nu uita să îţi împlineşti promisiunea! Apoi, du-te şi spune şi altora cât de bun este Domnul şi cât mult bine ţi-a făcut!

Lumina lui Hristos luminează tuturor!

198

LAZĂRE, VINO AFARĂ!1 Apropiindu-se sărbătoarea iudaică a Corturilor, ce se

ţinea în amintirea celor patruzeci de ani petrecuţi de Israel prin pustie, după ieşirea din robia egipteană, Iisus Hristos vine în Ierusalim şi începe a predica în Templu. După mai multe controverse cu fariseii şi cărturarii de la Templu, El trece dincolo de Iordan, unde predicase Botezătorul Ioan. La puţină vreme, primeşte vestea că Lazăr, prietenul Său, este greu bolnav. Dar, spre surprinderea ucenicilor Săi, Iisus nu se grăbea spre Betania, unde locuia Lazăr.

După două zile pleacă spre Betania, unde află de la surorile lui Lazăr, Maria şi Marta, că acesta murise. Cu durere, Maria îi spune: „Doamne, dacă ai fi fost aici, Lazăr nu ar fi murit!”. Iar Iisus a lăcrimat. Apoi, cerând să fie dus la mormânt, pune să fie ridicată piatra de la intrare. Surorile I-au spus atunci: „Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile!”. „Ridicaţi piatra!” – le-a poruncit Iisus. Mulţumind lui Dumnezeu, Iisus a strigat: „Lazăre, vino afară!”. Iar Lazăr, fiind legat cu fâşiile de pânză, a ieşit viu din mormânt. Minunea i-a scandalizat pe farisei şi pe conducătorii Templului. Din ziua aceea au hotărât să-i ucidă pe Iisus şi pe Lazăr. Între timp, Iisus se retrage spre cetatea Efraimului, de unde revine în Ierusalim, fiind întâmpinat de mult popor adunat pentru a-L vedea pe Cel care înviase morţii.

Învierea lui Lazăr este un preambul al Învierii lui Iisus. El face această minune din dragoste pentru Lazăr dar şi pentru a întări credinţa apostolilor că va învia şi El din morţi. Lazăr nu era primul mort înviat de Iisus. El înviase şi pe tânărul din Nain şi pe fiica lui Iair. Deci, Iisus intră în Ierusalim ca Domn al vieţii şi al morţii, arătând că are puterea de a birui moartea şi de a reda viaţa. Legile firii sunt înfrânte prin dumnezeirea Sa. De acea Iisus îl lasă iniţial pe Lazăr să moară, ca cei care erau cu el să fie martori ai morţii sale şi pentru ca poporul 1 În cotidianul Deșteptarea, 15-16 aprilie, Bacău, 2006.

199

care stătea împrejur să creadă că Iisus este Fiul şi trimisul Tatălui ceresc, înviindu-l pe Lazăr .

Când Iisus intră în Ierusalim o face pentru ultima oară. Poporul Îl aştepta cu ramuri de finic şi cu veşmintele întinse pe jos pentru ca El să păşească peste ele. „Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului!” – strigau copiii şi întreg poporul, iar fariseii îi certau ca să tacă.

Iisus nu vine în Ierusalim ca un împărat cuceritor de teritorii şi de slavă lumească. El vine, călare pe mânzul asinei, smerit, spre Cruce şi spre moarte, spre Jertfă şi Înviere. Iisus vestise de trei ori deja ucenicilor săi despre pătimirile şi moartea pe care avea să le sufere, dar le dă şi nădejdea Învierii Sale. Unsul lui Dumnezeu venea spre a elibera poporul Său din robia păcatului cu puterea smereniei şi Jertfei Sale, dar fariseii au înţeles prezenţa Lui în Ierusalim ca pe un afront şi o ameninţare la integritatea numerică a credincioşilor de la Templu. Ei se temeau că după învierea lui Lazăr, mulţi vor crede în Iisus şi vor urma Lui, părăsind Templul şi Legea lui Moise. Mai mult, după intrarea în Ierusalim, Iisus dărâmă mesele schimbătorilor de bani şi vânzătorilor din Templu, îi bate cu biciul şi îi ceartă: „Scris este: Casa Mea, Casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari!” Cu toate acestea nu aveau curajul să Îl aresteze în public, căci se temeau de poporul care văzuse minunile Sale. Episodul din Templu a adâncit şi mai tare convingerea fariseilor că acest Iisus trebuie ucis deîndată.

Odată cu intrarea în Ierusalim a Domnului începe calvarul sfintelor Sale Pătimiri. Aşadar, prin învierea lui Lazăr, Iisus anticipează Învierea firii omeneşti din Sine. Intrarea Sa în Ierusalim semnifică a doua venire a Fiului Omului care va avea loc la sfârşitul veacurilor, concomitent cu învierea morţilor.

Binecuvântat este Cel ce vine întru Numele Domnului!

200

INTRE DOUĂ SĂRUTĂRI1 S-ar putea ca acest titlu să-i nedumerească pe unii

cititori. Mulţi dintre dânşii vor realiza că este vorba despre trădarea prin sărutare a lui Iuda. Dar, şi mai mulţi se vor întreba care este a doua sărutare.

Examinând semnificaţia cuvântului „sărut”, descoperim eufonia cu cuvântul „sare”. Sarea pe care zilnic o punem în mâncare. Iisus spune ucenicilor Săi: „Voi sunteţi sarea pământului, iar dacă sarea se va strica cu ce se va săra?” În acest sens, interpretând metaforic atingerea sfântă dintre două persoane, ele îşi devin reciproc „sare”, dând „gust” relaţiei personale. Prin urmare, nimeni nu este deosebit prin sine, ci doar prin relaţia exclusiv pozitivă configurându-se cu semenii.

Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, OM şi DUMNEZEU, stă de la Florii şi până la Înviere între două sărutări. Sărutarea de trădare a lui Iuda şi sărutarea plină de căinţă a femeii desfrânate. Iuda Îl vinde pentru 30 de arginţi, iar Maria Magdalena Îi sărută sfintele Sale picioare, în casa lui Simon leprosul, ungându-L cu mir de mare preţ.

Asistăm la un negrăit dialog al opoziţiilor între Iuda şi Maria Magdalena. Dialogul faptelor. Totuşi, o tensiune inexprimabilă îi separă. Iuda Îl sărută mincinos pe Iisus, iar femeia păcătoasă Il sărută cu mare căinţă. Cu toate că Iuda participase la minunile Domnului, la Invierea lui Lazăr etc, el Îl vinde pe Iisus. Dar, de unde convertirea femeii desfrânate? De unde auzise ea de Iisus? Poate participase la predicile Sale; poate fusese martoră a minunilor Sale; poate mâncase din mâna Sa la înmulţirea pâinilor în pustie etc. – Evanghelia nu menţionează. Cert este că atitudinea ei este cutremurătoare. Ştia noianul păcatelor ei, iar El îi spune: „Femeie, iertate sunt păcatele tale cele multe pentru că mult ai iubit!” 1 În cotidianul Deșteptarea, 22-23 aprilie, Bacău, 2006.

201

Sunt expuse două atitudini diametral opuse. De fapt, în cele două personaje ne recunoaştem cu toţii. Când suntem Iuda, când Maria Magdalena. De fapt, ambii sunt chipul păcatului. Numai că primul nu se regăseşte pe sine, ca Petru, după trădare, pe când Maria Magdalena vine cu lacrimi la Hristos. În Sfânta Liturghie spunem: „… sărutare ca Iuda nu Iţi voi da, ci ca tâlharul, mărturisindu-mă, strig Ţie: pomenește-mă, Doamne întru Împărăția Ta”. Dar, când păcătuim suntem ca Iuda, iar când ne căim devenim ca Maria Magdalena. Făgăduim să nu trădăm, ca Petru, dar când ispitele ne împresoară, uităm promisiunea.

Iuda şi Maria sunt chipul nostru interior: când suntem Iuda, când Maria din Magdala. Deci, cum pot coexista în noi două categorii morale? Este vorba de cădere şi de ridicare. Unul cade, iar altul se ridică. Viaţa creştină, de la Botez, trebuie să fie un perpetuu suiş, însă prin păcat cădem, iar prin virtute ne înălţăm. Prin urmare, trebuie să avem osârda lui Petru, nu dezădejdea lui Iuda, şi dragostea Mariei. După Înviere, Iisus S-a arătat întâi acesteia: Mariei Magdalena. Oare de ce a ales Iisus pe un tâlhar cu care să deschidă raiul şi pe o desfrânată căreia să i se arate ei întâi după Înviere? Din pricina căinţei lor! Raiul a fost inaugurat cu un fost tâlhar şi cu o fostă desfrânată. Secunda lor de regret le-a mântuit sufletele pentru veşnicie

Sunt două legi în mine, se zbat şi se frământ, de cer mă leagă una, cealaltă de pământ!

202

DIN PEŞTERĂ ŞI DIN MORMÂNT - BISERICĂ1 Naşterea, viaţa, activitatea şi moartea tragică a

Mântuitorului Iisus Hristos stau sub semnul celei mai smerenii. Smerenie care este sinonimă cu marea Sa iubire de oameni, căci Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său L-a dat, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

De la naştere şi până la moarte, Fiul Tatălui ceresc, nu a avut nici unde să Îşi plece capul. În peşteră străină se naşte şi tot într-o peşteră străină este aşezat cu trupu-I mort. Două peşteri marchează intrarea şi ieşirea lui Dumnezeu în şi din istorie. Pe ambele peşteri creştinii au înălţat biserici: biserica Naşterii, din Betleem, şi biserica Învierii, din Ierusalim. Acolo, El, Cel neprimit de lume, Iisus Cel răstignit şi înviat are Casă în care-i primeşte pe toţi oamenii care vor să se mântuiască. De fapt, fiecare biserică este peştera nativităţii şi resurecţiei Sale.

În Biserica Domnului este cuprinsă întreaga iconomie a mântuirii. Mormântul gol devine Biserică plină de Dumnezeu cel viu lucrător. Acolo are loc misterul insondabil al veşnicei Sale iubiri. Biserica readuce în actualitatea cotidiană istoria mântuirii umanităţii în Iisus Hristos, Domn al slavei. El trece, prin Inviere, dincolo de barierele materiei, fără să o anuleze.

Iisus, Robul Domnului, este Domn al veşnicei slave, pe care nu o părăsise nicicând, deşi Se dezbracase de ea la Întrupare. Prin Înviere împlineşte scopul pentru care a venit în lume: salvgardarea omenităţii de puterile iadului. Pe El iadul nu L-a putut reţine, pentru că era fără de păcat. Învierea distruge porţile iadului şi zideşte Biserica cea vie în lume. Iisus Se arată biruitor nu doar din mormântul gol, ci și din iad. Hristos biruieşte iadul biruind moartea.

Sf. Ioan Gură de Aur strigă triumfal: „Unde îţi este iadule biruinţa ta? Unde îţi este moarte boldul tău? Sculatu-S-a 1 În cotidianul Deșteptarea, 6-7 mai, Bacău, 2006.

203

Hristos, fiind începătură a învierii celor adormiţi!” Irumpe explozia de lumină necreată din mormântul lui Hristos.

Diavolul a fost învins, moartea a fost biruită „cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. În Iisus înviat suntem cu toţii părtaşi. De acum moartea nu mai stăpâneşte, ci devenim părtaşi vieţii veşnice. În Inviere rezidă toată taina creştinătăţii, căci dacă Hristos nu ar fi înviat, zadarnică ar fi fost credinţa noastră şi propovăduirea noastră.

Fără Inviere, Iisus rămânea în memoria istoriei ca un proroc deosebit, un om care a făcut mari minuni, a propovăduit mesajul iubirii de oameni, a murit pe cruce…. şi atât. Dar, El, Om şi Dumnezeu, nu putea fi oprit de moarte şi de iad. Cum putea muri Dumnezeu? Putea muri Cel etern? Desigur că nu! Însă taina Invierii este pentru noi oamenii şi în locul nostru. Nu El trebuia să moară şi să învieze, ci noi. El este aşezat mort pe lespedea rece: „În mormânt Viaţă, pus ai fost Hristoase, că s-au spăimântat puterile îngereşti, plecăciunea Ta cea multă preamărind!”; „Cu trupul moarte gustând, Doamne, amărăciunea morţii o ai stricat cu Invierea Ta, pe morţii cei din veac înviindu-i!”.

Dumnezeu Însuşi Se lasă pradă morţii şi iadului, dar omenitatea Sa îndumnezeită nu a putut fi ţinută de acestea, fiind fără păcat. Peştera şi mormântul devin izvoare de lumină şi de viaţă veşnică – sunt Biserica Dumnezeului celui viu.

Hristos a înviat pentru toţi!

204

EMAUS – CALEA EUHARISTIEI1 Seara se apropia cu repeziciune. Ierusalimul se pierdea

tot mai mult în urma lor. Sfânta cetate abia daca se mai întrezărea la orizont. Gânduri multe se succedau în inimile ucenicilor Luca şi Cleopa. De ce Îl prinseseră mai-marii templului? De ce L-au torturat? De ce L-au ucis? Doar predicase Legea iubirii şi făcuse mari minuni pentru popor. Erau întrebări care reveneau fară răspuns în inimile celor doi.

Un Străin Se apropie de dânşii: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi între voi în calea voastră şi de ce sunteţi aşa de trişti?” „Oare Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ai aflat de faptele petrecute în el în aceste zile?” „Care fapte?” – îi întrebă El. „Cele despre Iisus Nazarineanul, care era proroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L-au prins arhiereii noştri şi L-au dat la osândă de moarte. Dar noi nădăjduiam că El este cel ce avea să izbăvească pe Israel şi cu toate acestea astăzi este a trei zi de când s-au petrecut acestea”. „Ba ne-au mai înspăimântat şi unele femei din ale noastre care s-au dus la mormânt şi au văzut aratare de înger, dar pe El nu L-au văzut. „O, nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima! Oare nu trebuia să pătimească acestea Hristos şi să intre în slava Sa?” Şi, începând de la Moise şi de la toţi prorocii, le-a tâlcuit lor toate locurile care vorbeau despre Hristos.

Apoi, apropiindu-se de Emaus, El Se făcea că trece mai departe, iar ei L-au rugat: „Doamne, mai rămâi cu noi, căci este spre seară şi s-a plecat ziua”. Atunci, a rămas ca să cineze cu dânşii. Şi pe când frângea El pâinea şi le-a dat-o lor, ochii lor s-au deschis şi L-au cunoscut că este Iisus Hristos Înviat din morţi, iar El S-a făcut nevăzut de la dânşii (Luca 24,13-31).

1 În cotidianul Deșteptarea, 13-14 mai, Bacău, 2006.

205

Întâlnirea dintre Iisus înviat şi cei doi ucenici ai Săi este plină de semnificaţii. Întâi, El li Se arată pentru a-i căuta şi de a le întări convingerea Învierii Sale din morţi. „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne grăia pe cale?” (Luca 24,32) – se întrebau ucenicii.

De ce totuşi El nu li Se descoperă de la început ca fiind Iisus înviat?

Aici este vorba despre probarea credinţei celor doi. Ei aşteptau cu nerăbdare ca Învierea Lui să se petreacă, iar Iisus le confirmă aşteptările. El le promisese că va învia. Deci, primul simbol face referire expresă la credinţă, la convingerea că Iisus a înviat. În al doilea rând, Iisus săvârşeşte Sfânta Euharistie la hanul din Emaus în prezenţa celor doi, pe care-i împărtăşeşte. Hanul este chipul Bisericii lui Hristos, iar ucenicii simbolizează Preoţia specială, sacramentală, a lui Hristos, ei fiind în jurul Arhiereului celui veşnic.

Frângerea pâinii reiterează Jertfa de pe Cruce şi Învierea Domnului. Iisus Se face nevăzut pentru că Se ascunde în pâinea şi vinul euharistic. El nu mai devine perceptibil cu simţurile tactile ci cu cele ale credinţei. Iisus Jertfit şi Înviat stă veşnic prezent în Potirul Cinei celei de Taină: Sfânta Liturghie. Acolo, El Se află prezent, deşi nevăzut, în deplinătatea dumnezeirii Sale.

Acesta este răspunsul lui Hristos adresat chemării şi rugăciunii noastre euharistice: „Doamne, mai rămâi cu noi!” - El este prezent, după cum ne-a făgăduit, până la sfârşitul veacurilor, în Biserica Slavei Sale, prin veşnica suflare a Sfântului Duh. Este prezenţă întru absenţă. Ne face membri vii ai Bisericii Sale prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său şi una cu Sine în misterul credinţei.

“În Biserica Slavei Tale, stând, în cer ni se pare a sta!”

206

ÎNĂLŢAREA DOMNULUI - TRIALOGUL NESFÂRȘITEI IUBIRI 1

Naşterea (viaţa, minunile, Pătimirile, Crucea) Moartea,

Învierea şi Înălţarea sunt momentele cardinale ale existenţei istorice a Mântuitorului. Iisus Hristos produce prin Înălţare ultimul act istoric al primei Sale parousii pământeşti. Dar, prin aceasta, El nu se distanţează în sens spaţial de creaţia Sa, ci doar o transcende cu tot cu trupul omenesc pe care şi L-a asumat în deplinătatea sa fiinţială, rămânând totuşi cu noi „până la sfârşitul veacurilor”. Eu Mă duc la Tatăl, dar rămân cu voi.

Din punct de vedere conceptual, asistăm la o aparentă oximoronie, căci Învierea şi Înălţarea s-ar părea că interpun o barieră ontologică între omenitatea transfigurată din Hristos şi omenitatea din ceilalţi oameni. Dintr-un anumit sens este într-adevăr aşa, căci în Hristos subzistă firea omenească îndumnezeită, deci aceasta era în mod ontologic diferită de omenitatea celorlalţi oameni, El fiind fără de păcat, cu totul Nou. Căci prin întrupare, Logosul nu îmbracă nici formal nici aparent firea omenescă, ci în mod total, unic şi definitiv, la modul absolut. Iisus, nu doar restaurează, nu peticeşte şi nici nu purifică firea coruptă de păcat, ci o re-crează, o face din nou cu totul nouă, fară de prihană. Numai El are puterea aceasta.

Moartea lui Dumnezeu întrupat, fară riscul unui

teopaschism vulgar, este reală. Ea nu poate fi contrazisă. Iisus Hristos, Logosul etern al Tatălui, din moment ce-Şi asumă integral firea omenească şi păcatele întregii umanităţi, El care percepe în modul cel mai uman cu putinţă toate afectele volitive şi naturale ale firii omeneşti renăscute prin Sine, experiază şi moartea. Abia în Iisus Hristos omenitatea

1 In revista Cronica Romanului, Aprilie, An IV, Nr. 4, Roman, 2004, pp. 8-9. Republicat în cotidianul Deșteptarea, 31 mai, Bacău, 2006.

207

este ridicată la adevărata ei vocaţie, infinit mai mult decât ar fi reuşit Adam, în eventualitatea evitării dezastruoasei căderi. Hristos primeşte suferinţa şi moartea în locul fraţilor săi, trăind intensitatea unei dureri imense, echivalentă cu suferinţa însumată pe care ar fi trebuit să o suporte toţi oamenii. Dar, deşi moare cu trupul omenesc, „pentru că plata păcatului este moartea”, Logosul este deplin prezent în patimile cele înfricoşătoare, primeşte Crucea cu demnitate şi umilinţă totodată.

Dacă Hristos ar fi fost un simplu om, atunci suferinţele şi moartea Sa nu puteau ajuta deloc lumea. Devenea un martir, un erou, un profet care a vorbit mai profund decât oricare altul, şi doar atât. însă tocmai unirea ipostatică face ca jertfa lui Hristos să fie jertfa lui Dumnezeu făcut Om. De altfel, Hristos Se numea deopotrivă Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu. În El, cele două firi fiind neamestecate şi nedespărţite, are loc o comunicare deplină, reciprocă a însuşirilor celor două naturi: divină şi umană. Sf. Vasile cel Mare spunea: „El săvârşea pe cele omeneşti dumnezeieşte, iar pe cele dumnezeieşti omeneşte”.

De aceea zicem că pe Cruce a murit Însuşi Dumnezeu. Imnele din Săptămâna Patimirilor, de la Prohodul Domnului menţionează aceasta: „În mormânt, Viaţă, pus ai fost Hristoase...", iar o sedelnă de la utrenia glasului al V-lea spune aşa: „Cu trupul moarte gustând Doamne, amărăciunea morţii o ai stricat cu scularea Ta, pe morţii cei din veac ridicându-i”.

Teologul Olivier Clement are o lucrare intitulată „Viaţa din inima morţii” în care ne spune că Hristos, deși mort pe lespedea rece a mormântului, purta în Sine scânteia vieții. A nu se înţelege deloc, în mod iraţional, că poate cineva afirma că Dumnezeu a murit la modul propriu pe Cruce. Totuși, pe Cruce nu a murit un om obişnuit, ci Omul-Dumnezeu sau Dumnezeul-Om.

În acest mod, Dumnezeirea din Hristos participă, gustă moartea trupului. Dumnezeirea nu poate muri: „În mormânt cu

208

trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, şi pe Scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt ai fost Hristoase Dumnezeule, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”.

Aici se află misterul insondabil al existenţei şi planului divin, înaintea căruia mintea omenească eşuează prin limitudinea ei. El deşi era mort cu trupul, pus în mormânt, era mai viu ca oricând. Moartea Lui este o capcană pentru moartea însăşi. Iadul se repede hulpav ca să prindă sufletul Lui, dar nu reuşeşte, pentru că moartea experiată de Iisus nu era moartea datorată pentru păcatele Sale, căci nu avea, ci pentru păcatele tuturor oamenilor.

Învierea Domnului relevează nedreptatea morţii Sale.

„Unde-ţi este moarte boldul tăul? Unde-ţi este iadule biruinţa ta? Sculatu-s-a Hristos, făcându-Se începătură a învierii celor adormiţi” - trâmbiţează falnic, în noaptea Paştilor, Sf. Ioan Hrisostom. Moartea nu-L putea reţine pe Dumnezeu - Izvorul vieţii şi întregii existenţe. „Deschideţi, voi, căpetenii porţile voastre ca să intre împăratul slavei! Cine este Acesta, Împăratul slavei? Domnul cel tare şi puternic în războaie, Acesta este Împăratul slavei!” Atunci au căzut porţile de aramă şi încuietorile veşnice ale iadului care ţinea legaţi pe nedrept pe sfinţii Vechiului Testament, de la Adam şi până la Ioan Botezătorul: „...şi multe trupuri ale sfinţilor s-au sculat şi au intrat atunci în cetate".

Hristos nu abandonează sufletele drepţilor încorsetaţi de limitele iadului. El duce vestea-cea-bună (Evanghelia) şi celor din iad care trăiseră aşteptarea mesianică. Apoi, neputând iadul să-L reţină, a trecut cu Ipostasul Său veşnic în trupul Său mort din mormântul Arimateianului, înviind întru Slavă. Nu a fost vorba de o revenire la viaţă sau de o resuscitare a unui cadavru, ci de o explozie de lumină dumnezeiască care umple de viaţă trupul mort. Hristos îşi reia trupul Său de om, dar nu mai este materializat, ci transparentizat, pnevmatizat, străveziat (cum spune părintele Stăniloae), înviat pentru un

209

alt mod de viaţă, veşnic. Dacă barierele iadului nu au putut să-l reţină nici barierele materiei nu-L pot stopa.

Se arată femeilor purtătoare de mir. „Bucuraţi-vă! ” Acum lacrimile lor îndurerate se prefac în lacrimi de bucurie, după cum le profeţise Iisus. El trece cu trupul înviat prin uşile încuiate „dând încredinţare ucenicilor Lui şi lui Toma”, demonstrându-le că Învierea Lui nu este o iluzie sau o fantasmă: „duhul nu are carne şi oase precum Mă vedeţi pe Mine că am... adu degetul tău şi pune-l în coasta Mea...vezi semnul cuielor, şi fii credincios iar nu necredincios ”. Hristos a înviat cu adevărat!

Înălţarea Domnului, cu trupul în Slava Sfintei Treimi,

este actul vizibil, istoric, care încununează şi pecetluieşte activitatea publică a Mântuitorului. El Se arată după Înviere multor martori vreme de patruzeci de zile. Dar se arată doar celor care au crezut în el. De aceea nu se arată cărturarilor şi slujitorilor Templului, care probabil nici înviat văzându-L nu vor fi crezut în mesianitatea Sa.

Legea şi Templul erau împlinite în El, şi dacă erau împlinite înseamnă că scopul lor era realizat, deci nu mai aveau sens după El. De acum taina credinţei în dumnezeirea lui Iisus Hristos va constitui scopul noii vieţi spirituale, creştine. Înălţarea Domnului este un alt Paşti, o trecere a trupului sau materiei în dimensiunea Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea nici nu Se arată Hristos în duh, ci cu trupul Său înviat. Altfel, credinţa în Înviere risca să fie socotită o halucinaţie.

Dumnezeu dovedeşte că preţuieşte creaţia materială, pe care o face părtaşă transfigurării produse prin învierea lui Hristos. Învierea şi Înălţarea Domnului se disting deci în mod absolut de platonism şi neoplatonism sau de subcurentele lor creştine. Căci în platonism trupul este mormântul sufletului iar moartea este adevărata eliberare a sufletului din chingile trupului.

210

Hristos Se înalţă cu trupul înviat în Slava Treimii celei veşnice, dând dovadă că împlineşte o şi mai mare iubire decât cea a Crucii. Nu mai avea nici un sens ca Hristos să rămână în chip văzut pe pământ, căci credinţa în El nu mai avea rost. Atunci când obiectul credinţei este prezent, dispare credinţa însăşi. Sf. Pavel spunea despre credinţă că este adeverirea celor nevăzute.

La a doua venire a Domnului, însăşi credinţa îşi va încheia funcţiunile, pentru că Mirele cel dorit va fi prezent. Credinţa va înceta precum dorul după cel iubit se ostoieşte în prezenţa lui, făcând loc revărsării nesfârşitei iubiri. Sf. Pavel spune că toate vor înceta, numai dragostea nu se va sfârşi niciodată. Mântuitorul spusese ucenicilor Săi: „Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”. Însă Hristos, fiind Capul Bisericii Sale, este prezent în creaţia Sa prin Duhul Sfânt, prin crugul misteriologic al Tainelor Bisericii. Este vorba de „prezenţă întru absenţă ” (cf. P.S. Ioachim Băcăuanul).

El nu abandonează firea omenească, ci o ridică în strălucirea Treimii de Persoane. De la Înălţare, firea omenească şade pe tronul Sfintei Treimi. Participă plenar la dumnezeire, la providenţă şi la planul divin de mântuire a lumii, la iradierea lumii cu increatele energii proprii naturii dumnezeieşti pe care o posedă. în Hristos înălţat pulsează esenţa firii omeneşti întregi. „De la înălţare, o inimă de om bate în sânul Sfintei Treimi” (cf. Sf. Grigorie Palama, D. Stăniloae, P.S. Ioachim Băcăuanul). Viaţa Treimii este şi viaţa Omului îndumnezeit. Dumnezeu este Om deplin, iar Omul este Dumnezeu deplin. Dar acolo, în Treime, firile nu con-fuzionează omogenic. Este o unire distinctă, ele sunt „neamestecate, neîmpărțite și nedespărțite” (Sinodul Chalcedon, 451).

Însă. îndumnezeirea firii omeneşti din Hristos este un efect al unirii ipostatice, pe când misticul se uneşte cu Dumnezeu prin energiile necreate ale Duhului Sfânt, nu ipostatic, ca Hristos. De la Înălţare, omenitatea „gustă din cina” dumnezeieştii fericiri.

211

Cât de infinită este iubirea lui Dumnezeu pentru om: dumnezeirea „gustă” patimile morţii omului şi în schimb îi dă acestuia viaţa veşnică! Natura umană devine părtaşă iubirii nesfârşite a Sfintei Treimi, căci Dumnezeu-Tatăl ne iubeşte şi mai mult în Ipostasul Unicului Său Fiu, făcut Om adevărat. Tatăl iubeşte pe chipul Fiului său un chip de Om, o persoană umană totuna cu dumnezeiescul Său Fiu, Cel prea-iubit, întru Care a binevoit să mântuiască neamul omenesc. Nu sunt doi fii în Treime, ci doar Unul-Născut din Tatăl fără de mamă (Naşterea eternă din Tatăl) şi din mamă fără de tată (naşterea suprafirească, de la Duhul Sfânt, în timp, prin Fecioara Maria).

Cenaclul colocvial al iubirii eterne aşteaptă să se umple „locurile” de la „masa” Tatălui cu sfinţii care vor veni până la sfârşitul veacurilor. Înălţarea este anticiparea Cincizecimii. În planul divin are loc mereu o epicleză în care Persoanele Treimii Se revelează omului pentru a-l mântui. Cincizecimea nu încheie însă revelaţia Treimii, pentru că ea însăşi este o revelaţie continuă în Duhul Sfânt, a Tatălui şi a Fiului.

Toate aceste acte consemnate de Sfinţii Evanghelişti, dar şi de istorici, au fost confirmate de cercetătorii contemporani. Însă în ac tu l sacramental al Bisericii, acestea nu sunt limitate la simple comemorări anamnetice, ci sunt reactualizate peste veacuri, aducând mereu un plus de vitalitate prin înnoirea produsă de lucrarea Duhului Sfant în lume. Desigur, Hristos nu poate fi divizat într-un Hristos istoric şi un Hristos metafizic, care prin Înălţare S-a distanţat în mod deist de creaţia Sa, dar nici nu rămâne un Hristos încastrat în istorie. El conţine mereu în Sine mis te ru l exi s ten ţe i t r i n i ta re ş i pământeşti.

Nu putem afirma că Învierea nu poate face parte din istorie, sau că ar aparţine doar metafizicului. Ucenicii L-au văzut, au mâncat cu El, au stat cu El 40 de zile după înviere, deci: Iisus înviat din morţi face parte din istoria lumii, acest aspect nu poate fi negat. Cu toate acestea El este, în chip de neînţeles pentru raţiunea umană, în sânurile Treimii veşnice.

212

Deşi Se întrupează, pătimeşte, moare, înviază sau Se înalţă, El petrece neschimbat cu Tatăl şi Duhul în eternul colocviu al iubirii nesfârşite: „Avva, Părinte!”, „Tu eşti Fiul Meu! Eu astăzi Te-am născut”. Este vorba de eterna Naştere din Tatăl, precum Duhul purcede etern din Tatăl. Acest „astăzi” trebuie înţeles cu sensul de „pururi”, ab aeternum. Hristos aparţine deplin şi istoriei şi veşniciei.

Duhul a fost dat la Cincizecime, urmează actul final al planului istoric al lui Dumnezeu: Parousia a doua a Fiului Omului... şi ultima. Abia transfigurarea întregii creaţii concomitent cu Parousia a doua a Fiului şi învierea morţilor, va marca finalul temporalităţii sau istoriei. Istoria se va încheia în acel punct terminus, consumată. Parousia Lui va marca intrarea în „timpul” lui Dumnezeu, în eternitate. Numai de acum încolo se poate vorbi de non-istoricitate, ne-durată sau ne-timp. Atunci nimic nu va mai avea întindere, dimensiune, sau durată, ci va fi o lume cu totul nouă şi diferită de orice percepţie tactilă. Va avea loc judecata finală a umanităţii ca totalitate şi a fiecărei persoane în parte. Vom vedea „cer nou şi pământ nou, căci cerul cel vechi şi marea nu mai sunt”. Dar nici atunci revelaţia nu se va încheia, ci va fi o infinită şi epectatică descoperire a tainelor lui Dumnezeu, a iubirii Sale mereu noi, pentru sfinţii Săi.

213

DUHUL ADEVĂRULUI1 Duminica a II-a de după Înălţarea Domnului este numită

Rusalii, Cincizecime, sau Duminica Pogorârii Sfântului Duh. La 50 de zile de la Înviere şi la zece zile după Înălţarea

Domnului are loc împlinirea promisiunii Sale făcute Apostolilor, trimiterea Sfântului Duh: „… vă voi trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede… Acela vă va învăţa tot adevărul” (Ioan 15,26). Apostolii se aflau în Ierusalim când Duhul Sfânt Se pogoară, cu vuiet mare, aşezîndu-Se peste ei în chipul unor limbi ca de foc. Concomitent, are loc şi fenomenul glosolaliei, darul vorbirii în limbi. Apostolii erau înţeleşi în predica lor de către toţi martorii: iudei, elini, romani, mezi, parţi, elamiţi, sciţi etc.

Care este sensul şi motivul Pogorârii Sfântului Duh? Iisus le promisese ucenicilor că nu îi va lăsa orfani şi că va rămâne cu cei care vor crede în El până la sfârşitul veacurilor. Iisus se Înalţă la Tatăl şi trimite pe Duhul Sfânt peste apostoli, sfinţindu-i cu harul apostoliei (preoţiei speciale) şi întemeind Biserica Sa.

Duhul Se pogoară Duminica pentru că este ziua Învierii. Sfântul Duh, Persoana a III-a a Sfintei Treimi, Duhul care purcede numai de la Tatăl prin Fiul, este deofiinţă cu Aceştia. Iisus trimite în timp, în mod extraordinar, pe Duhul pentru a insufla Apostolilor puterea de a propovădui Evanghelia.

Prin Duhul, care călăuzeşte Biserica Domnului, nevăzut, dar simţit cu receptaculul credinţei, este sfinţită creaţia. El Îl actualizează neîntrerupt pe Iisus Hristos, Domn al veşnicei slave.

Prin Duhul Sfânt Biserica sfinţeşte darurile de pâine şi vin prefăcându-le în Trupul şi Sângele Domnului, dar şi întreaga existenţă. Acolo unde este prezent Duhul este prezent şi Tatăl şi Fiul. Duhul este Duhul Adevărului. Iisus spusese că El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Deci, Sfântul 1 În cotidianul Deșteptarea, 10-11 Iunie, Bacău, 2006.

214

Duh Îl face mereu actual pe Hristos, făcând arc peste timp fără să îl anuleze.

Duhul este Cel care ne conduce prin inspiraţie la tot adevărul credinţei. El a descoperit Părinţilor Bisericii adevărurile de credinţă, întărind lucrarea lor. Duhul este dragoste, sfinţire, lumină, căldură şi viaţă.

De câte ori ne rugăm Duhul vine peste noi şi ne învăluie (epicleza). Fiecare rugăciune devine Cincizecime. Dar, Duhul poate fi izgonit prin păcate grave, capitale. Nu poate sălăşlui acolo unde este păcatul, pentru că este Izvorul sfinţeniei şi curăţiei.

El de aceea vine în lume, pentru a plini şi desăvârşi opera de mântuire a Domnului noastru Iisus Hristos.

Să ne rugăm Domnului: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni eşti şi pe toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.