POPOARE I SPA II ISTORICEȘ Ț

1.ETNOGENEZA ROMANEASCA reprezintă un proces istoric, lingvistic şi cultural, de

formare a unui popor.A fost rezultatul unui indelungat si complex proces etno-lingvistic desfasurat pe o straveche vatra traco-geto-daca aflata intre Tisa, Nistru, Carpatii Nordici si Muntii Balcani care, in urma cuceririi romane, a suferit procesul romanizarii.Rezultatul a fost o prima sinteza etno-culturala, sinteza daco-romana , care a stat la baza etnogenezei românilor.Procesul etnogenezei romanesti s-a desfasurat, in principal la nord de Dunare, dar si la sud de fluviu, incheindu-se spre sfarsitul secolului al VIII-lea.

2.DACO-GETII, erau un popor de origine indo-europeană, ce au reprezentat ramura

nordică a tracilor.In perioada Epocii Fierului, aria carpato-dunareano-balcanica, s-a diferentiat in ramura sud-dunareana (tracii sudici) si ramura nordica (getii, cum au fost numiti de greci, sau dacii, cum le-au spus romanii).Până în secolul I î.Hr., când şi-au constituit un stat propriu, au fost organizaţi în triburi şi uniuni de triburi. In sec. I i.Hr. geto-dacii se individualizeaza. Strabon „ getii si dacii vorbesc aceeasi limba”.

3.GETO-DACII au intrat contact cu lumea romană, preluând elemente ale culturii

materiale şi spirituale ale acesteia, încă dinainte de instaurarea stăpânirii imperiale în zona dunăreană (faza preliminară a romanizării geto-dacilor). Ameninţarea romană directă a început să se manifeste din timpul regelui Burebista, întemeietorul statului dac (82-44 î.Hr . ).

4.BUREBISTA (82-44 î.Hr . ) – a fost conducătorul get care a unit pentru prima dată toate

triburile daco-geţilor sub o singură autoritate politică, punând astfel bazele statului dac. Condiţiile care au favorizat întemeierea statului în secolul I î.H.au fost: unitatea etnică, lingvistică şi religioasă a daco-geţilor;unificarea triburilor geto-dace a fost realizată atât pe cale paşnică cât şi prin forţa armelor. Burebista a beneficiat de sprijinul direct acordat de marele preot al cultului zalmoxian, Deceneu.După moartea regelui dac statul dac s-a destrămat în patru, apoi în cinci entităţi statale distincte (Strabon).

5.LEGATURILE DACO-ROMANE s-au intensificat in secolele I i.Hr.   –I d.Hr. , dar, dupa

instaurarea stapanirii imperiale pe teritoriul locuit de geto-daci, s-a trecut la o noua etapa, manifestata printr-o romanizare intensa.Geto-dacii din Dobrogea de astazi au intrat sub stapanirea romana din anul 46 d.Hr.,facand parte din provincia Moesia.La sfarsitul secolului I d.Hr., Decebal (87-106 i.Hr.) conducator dac ce a purtat initial numele de Diurpaneus, urmas al lui Scorilo si succesor al lui Duras reuseste sa refaca unitatea statului dac avand capitala la Sarmizegetusa in Muntii Sureanu (S-V Transilvaniei).

6.SERIA conflictelor militare cu romanii a fost deschisă de predecesorul lui Decebal,

Duras, prin campania dacilor la sudul Dunării, în Moesia (iarna anului 85/86).În anul 87 , Domiţian (51-96) fost împărat roman al dinastiei Flaviilor (81-96), trimite în Dacia o armată romană condusă de Cornelius Fuscus. Aceasta este înfrântă de Decebal la Tapae. Ulterior (anul 88), o nouă armată romană, în frunte cu Tettius Iulianus, atacă Dacia, regele dac fiind acum înfrânt (tot la Tapae). Anul următor (89), se încheie pacea dintre Decebal şi Domiţian. Având caracterul unui compromis, aceasta prevedea transformarea Daciei într-un stat clientelar Romei. La 18 septembrie 96, Domi ian, ultimul dintre Flavi, cade victimă unei conjura ii de palat, organizată deț ț comandantul gărzii palatului i de so ia sa, Domitia Longina.ș ț

7.CONFLICTELE DACO-ROMANE se reiau odată cu urcarea pe tronul Romei a lui Traian

(53-117) al doilea Imparat al Imperiului Roman din Dinastia Antoninilor (98-117) successor al lui Nerva si predecessor al lui Hadrian(fiu adoptiv). În anul 101 izbucneşte primul război daco-roman (101-102). Decebal este înfrânt la Tapae. În iarna 101/102 luptă împotriva romanilor în Moesia, alături de aliaţii săi, burii şi sarmaţii, dar este nevoit să încheie pace. Tratatul din 102, defavorabil dacilor, prevedea :

dărâmarea zidurilor cetăţilor dacice; cedarea Banatului, Olteniei şi Munteniei către romani; anularea politicii externe a lui Decebal.

8.INTRE primăvara anului 103 i primăvara anului ș 105 la rugamintea lui Traian catre

Apolodor din Damasc, un arhitect sirian sau grec, favorit al acestuia, este construit Podul lui Traian pe Dunărea de Jos, la est de Por ile de Fier, în apropiere de ora ul Drobeta-Turnuț ș Severin.Scopul constructiei a fost acela de a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian

i a proviziilor necesare celei de-a doua campanii miltare de cucerire a Daciei regelui Decebal.ș  Între anii 105 şi 106 se desfăşoară cel de-al doilea război daco-roman. Întreaga Dacie este cucerită, rezistenţa dacilor este înfrântă, Decebal se sinucide iar Dacia devine provincie romană(106).

9.INTRE anii 106-109 este construit Tropaeum Traiani, in cinstea imparatului Traian,

ca omagiu pentru infringerea coalitiei formata din geto-daci, buri si sarmati, in urma luptelor purtate de romani cu acestia in anul 102.In ziua de 12 mai, anul 113, a fost inaugurat la Roma monumentul "Columna lui Traian"construit de catre Apollodor din Damasc din ordinul Imparatului Traian, monument unic in felul sau, destinat sa comemoreze toate victoriile acestuia in urma razboaielor daco-romane, de la inceputul celui de al doilea secol al erei noastre.Dupa moartea lui Traian (117 d.Hr.) provincia Dacia a suferit doua reorganizari provocate de urmasul sau Hadrian (117-138 d.Hr.) prima fiind in 119 in Dacia Superior si Dacia Inferior si cea de-a doua in 123 in Dacia Porolissensis, Dacia Superior si Dacia Inferior.

ROMANIZAREA, procesul de asimilare de către autohtoni a elementelor de civilizaţie şi de cultură romana, a cunoscut 3 etape:

1.ETAPA PREROMANA: sec. I i.Hr.–sec. I d.Hr. când au avut loc numeroase contacte între civilizaţia dacă şi cea romană;

2.ETAPA STAPANIRII ROMANE: 106–271 d.Hr.

3.ETAPA POSTROMANA (POSTAURELIANA): dupa 271–275 d.Hr. când civilizaţia romană a continuat să existe şi să se dezvolte în condiţiile încetării autorităţii statului roman. Romanizarea Daciei a fost rezultatul unei acţiuni îndelungate în domeniile politic, economic, social, cultural şi spiritual. Romanizarea a fost, în esenţa ei, un fenomen lingvistic, prin acţiunea următorilor factori:

1.ADMINISTRATIA: guvernatorul si toti functionarii cu atributii administrative, edilitare,fiscale etc. vorbeau limba oficiala a administratiei romane, latina;

2.ARMATA ROMANA: adusă în provincia Dacia şi cantonată în castre, a avut un rol important in procesul de urbanizare si in evolutia demografica a provinciei;

3.VETERANII (soldati lasati la vatra): au prezentat un rol important in romanizare intrucat unora li se atribuiau functii administrative (primar al unei zone), altii primesc bani si sunt improprietariti cu pamant in zona cucerita, primesc si cetatenie, au si dreptul de a se casatorii;

4.COLONISTII: colonizarea a fost o actiune dirijata de statul roman.Eutropius (sec. IV d.Hr.) spunea ca romanii au adus colonisti in Dacia „din toata lumea romana pentru popularea oraselor si cultivarea ogoarelor”;

5.URBANIZAREA: asezarile urbane din Dacia romana au fost de doua categorii:colonia–asezare urbana organizata dupa modelul Romei, prima fiind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, urmata de Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula, Tropaeum Traiani si municipia–asezari urbane cu autonomia administrativa si juridica precum: Porolissum, Tibiscum, Dierna, Troesmis;

6.ACTIVITATEA ECONOMICA: interese pentru minele din Apuseni;

7.DREPTUL: romanii si-au impus normele de drept, constitutia Antoniniana (212 d.Hr.);

8.VIATA CULTURALA: invatamantul se facea in limba latina;

9.RELIGIA: s-au manifestat următoarele fenomene religioase - sincretismul: amestecul atributelor unor zei diferiţi, inclusiv ale celor locali, într-un singur cult şi interpretatio romana: adorarea unor zeităţi dacice sub nume romane; crestinismul a inceput sa se raspandeasca la sfarsitul sec. I d.Hr. in Moesia si apoi inDacia; in sec. IV in Dobrogea.

10.PRINCIPALUL rezultat al romanizării a fost formarea unui nou popor daco-

roman.Atunci când împăratul Aurelian a decis retragerea armatei şi administraţiei din provincia imperială Dacia, din raţiuni strategice,   în anul 271 d.Hr. , majoritatea populaţiei nu a părăsit acest teritoriu şi a continuat să trăiască la nord de Dunăre. În urma procesului de romanizare, s-a format populaţia daco-romană. Aceasta vorbea limba latină populară (vulgară), dar a mai păstrat şi cuvinte din limba dacică. După abandonarea provinciei Dacia de

către romani, procesul de romanizare a continuat. Atunci s-a desfăşurat etapa postromană a romanizării   , când şi dacii liberi, care nu făcuseră parte din provincia Dacia, intrând în contact cu daco-romanii, s-au romanizat.In anul 602 d.Hr. romanitatea nord-dunareana se rupe de cea sudica, fenomen cauzat de trecerea masiva a slavilor la sud de Dunare (limesul dunarean).Dobrogea de astăzi a făcut parte din Imperiul Roman de Răsărit până în anul 602.

Principalele etape ale formării poporului român au fost:

1.PERIOADA STAPANIRII ROMANE (sec. II - III), când asupra dacilor şi-au exercitat influenţa romanizatoare armata, coloniştii, veteranii, administraţia romană, constituindu-se astfel poporul daco-roman.

2.PERIOADA MIGRATIILOR, ulterioară retragerii aureliene, când fenomenul romanizării s-a extins şi asupra dacilor liberi. Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a daco-geţilor şi moesilor din provincia romană Moesia. In perioada secolelor al IV-lea–al VIII-lea d.Hr., limba latina vulgara, vorbita de daco-romani, s-a transformat, mai intai, intr-o limba protoromana.Procesul etnogenzei romanesti s-a desfasurat, in principal, la nord de Dunare dar si la sud de fluviu, incheindu-se spre sfarsitul sec. al VIII-lea .

Limba romana este o limba neolatina cu urmatoarea structura:

1.SUBSTRATUL DACO-MOESIC (traco-dacic) – circa 10% din fondul lexical de baza, stratul latin;

2.STRATUL FUNDAMENTAL LATIN (60 % din vocabular);

3.ADSTRATUL SLAV-MERIDIONAL - în jur de 20% din fondul lexical, reprezentând cuvinte pătrunse în limba română începând cu sec. al IX-lea, când procesul etnogenezei era deja încheiat.

Dialectele limbii romane sunt:

1.DIALECTUL DACO-ROMAN – vorbit pe intregul teritoriu al Romaniei, in Rep.Moldova, precum si in comunitatile romanesti din tarile vecine (Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria) si

2.DIALECTELE SUD-DUNARENE: dialectul aroman, istro-roman si megleno-roman.

11.IN SECOLELE IX-X, sud-slava devine limba liturgica si mai tarziu limba de

cancelarie.In sec. al VII-lea d.Hr. in imperiul Bizantin devine limba oficiala.In sec. al VIII-lea are loc desavarsirea etnogenezei romanesti.

Cuvinte de origine dacica: aprig, barza, balta, brad, branza, brau, Carpati, catun, caciula, codru, copil,Dunare, gard, mal, mazare, manz, Mures, Olt, parau, prunc, strugure, vatra;

Cuvinte de origine latina: a ara, argint, aur, biserica, bun, camp, cires, a culege, duminica, femeie,frate,frumos, grau,lana, mana, munte, paine, picior, sare, a semana, soare;

Cuvinte de origine slava: Bistrita, cneaz, Dambovita, gasca, jude, plug, secera, staret, targ, vama;

12.INCEPAND din secolul al VII-lea, autohtonii încep să fie menţionaţi în izvoarele

documentare ale vremii ca un popor romanic distinct constituit. Astfel, in lumea bizantina, identitatea etnica a romanilor era bine cunoscuta, prima mentiune gasindu-se intr-un tratat militar din sec. al VII-lea Strategikon  scris de imparatul bizantin Mauricius in care acesta denumeste populatia de la nord de Dunare cu termenul de romani.

 În sec. al IX-lea Moise Charenati în „Geografia armeană” pomeneşte despre „ţara necunoscută ce-i zic Blak-Valahia”. Tot în sec. IX cronica turcă Oguzname aminteşte despre valahii est-carpatici care sunt „ţare vlahilor” – Ulak-ili, iar locuitorii acestor formaţiuni teritoriale, acestor ţări sunt numiţi în Cronica lui Nestor „valahi” şi în„ Legenda despre Oguz man”, ei poartă numele de „vlakes”.

In lucrarea sa Despre administrarea imperiului, din sec. al X-lea Constantin Porfirogenetul ( 912-959 ) aminteste de asezarea slavilor în Balcani si înfatiseaza întrepatrunderea lumii slave cu cea româneasca straveche, numindu-i pe cei din urma cu termenul de romani, în vreme ce pentru bizantini foloseste denumirea de romei. Tot in aceasta lucrare Constantin Porfirogentul preciza ca “acestia se mai numesc si romani pentru ca au venit din Roma si poarta acest nume pana in ziua de astazi ”.

Românii încep să fie amintiţi cu termenul de valahi într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, în anul 980 ( sec X ).Tot pentru acest secol cronicarul Kedrenos  îi aminteşte pe vlahii „chervanagii” (cărăuşi) din apropierea locului Presna.

In sec. al XI-lea Kekaumenos in lucrarea sa Sfaturile si povestirile lui Kekaumenos ii amiteste pe vlahii(românii) sud-dunareni care traiau în apropierea Dunarii si pe Saos (Sava).

Pe la jumatatea aceluiasi secol(sec. XI) in tratatul Podoaba istoriilor, al geografului persan Gardizi, românii sunt constataţi între Dunăre şi „un munte mare”, care poate fi identificat cu Munţii Carpaţi. 

În sec. XII istoricul bizantin Ioan Kynnamos, care străbate teritoriul românilor nord-dunăreni, scrie despre aceştia în cronica sa Epitome:„se zice că sunt veniţi demult din Italia”.

In sec. XIII, romanii sunt amintiti in corespondenta dintre Ionita cel Frumos ( Kaloianul ) si Papa.

13.La fel ca si bizantinii, ungurii au intretinut un contact permanent cu romanii,

romanitatea acestora fiindu-le cunoscuta.

In sec. XII notarul Anonymus al regelui Bela afirma in cronica sa Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) ca la sosirea lor, ungurii au gasit in Panonia slavi, bulgari si blachi adica pastorii romanilor”.

In sec. al XIII-lea Simon de Keza nota, in Gesta Hunnorum et Hungarorum, ca romanii erau in Panonia la venirea hunilor, iar in vremea lui Attila, romanii, locuitori ai

oraselor (civitates), s-au inapoiat in Italia, doar “vlahii, care au fost pastorii si agricultorii acestora, au ramas de bunavoie in Panonia”.Altfel spus Anonymus si Simon de Keza, admit explicit prezenta “vlahilor” sau a “pastorilor si colonilor” romanilor in bazinul Dunarii, inainte de cucerirea lui Arpad sau chiar de cea a lui Attila.

Poggio Bracciolini (1380-1459) in sec. al XV-lea a fost printre primii umanisti italieni care au afirmat originea romana a poporului roman si care a argumentat latinitatea limbii române cu probe culese direct din spatiul românesc de cunoscatori ai limbii latine.

Contemporanul sau Flavio Biondo (1392-1463) afirma despre romanii cu care se intalnise la Roma, ca “invocau cu mandrie originea lor romana”, iar cu Enea Silvio Piccolomini (Cosmografia 1501), devenit papa sub numele de Pius al II-lea, idea originii romane a acestora a intrat in circuitul stiintific European. În legatura cu textele referitoare la Tarile Române, acesta si-a cules informatiile de la misionarii dominicani si franciscani.

Atenienii Demetrie si Laonic Chalcocondil sunt primii, care dupa veacuri de gândire medievala, revin la teoria antica elina, care identifica limba cu neamul.Tot in sec. al XV-lea in preajma caderii Constantinopolului, Laonic Chalcocondil, grec stabilit in Italia, cunostea originea comuna a romanilor, numindu-i daci pe cei din nordul Dunarii si vlahi pe cei din sudul fluviului.

Antonio Bonfini (1434-1503) a fost umanist italian.La comanda regelui Matei Corvin, el a scris o istorie a ungurilor Decadele .Traind la curtea regelui Ungariei, Antonio Bonfini preciza ca “din legiunile si din coloniile duse in dacia de Traian si ceilalti imparati s-au tras romanii”.

Filippo Buonaccorsi (1437-1496), consilier la curtea iagellona, a calatorit in moldova, unde cunoscandu-I pe localnici, afla despre “descendenta romanilor din colonisti romani”.

In sec. al XVI-lea Francesco de la Valle in lucrarea sa “Însemnari despre originea, obiceiurile si orasele românilor” (1532) si Antonio Verancsics (de origine dalmata) in lucrarea sa “Descrierea Transilvaniei, Moldovei si Tarii Românesti”(dupa 1549), aduc în discutie si legatura dintre limba româna si limba latina. Acestia s-au bazat în afirmatiile lor despre romanitatea românilor pe cunoasterea directa a acestora.

In sec. al XVI-lea, Jan Laski, episcop de Gnezo, vorbind in Conciliul Lateran ( 1514 ) despre Moldova, a semnalat originea romana a populatiei “caci ei spun ca sunt osteni de odinioara ai romanilor”.Tot acum, Nicolaus Olahus, umanist transilvanean de faima europeana, el insusi de origine romana, in lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care sustine unitatea de neam, limba, obiceiuri si religie a romanilor, iar Johannes Honterus–originar din Brasov–inscrie in harta sa (1542) numele Dacia pentru intreg teritoriul locuit de romani.

14. Secolul al XVII-lea marcheaza apogeul culturii medievale romanesti scrise, atunci

cand au aparut primele cronici in limba romana ce afirma originea latina a romanilor si unitatea lor de neam.

Grigore Ureche (cca 1590-1647) in lucrarea sa Letopisetul Tarii Moldovei observa asemanarea dintre cuvintele românesti si cele latinesti, de unde concluzia originii comune a românilor din Moldova, Transilvania si Tara Româneasca, care se trag toti „de la Râm”.

Miron Costin (1633-1691) in lucrarea, De neamul moldovenilor în conceptia lui, istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriti si supusi de romanii lui Traian, care era considerat descalecatul cel dintâi.La retragerea romanilor din Dacia nu au plecat toti romanii, ci multi au ramas pe loc, rezistând navalirilor barbare

iar stolnicul Constantin Cantacuzino(cca. 1640-1714), in Istoria Tarii Romanesti, a subliniat continuitatatea de viata a dacilor sub stapanirea romana, unitatea si continuitatea romanilor.

În a doua jumatate a sec. al XVII-lea, rivalitatea austro-otomana se reflecta si în marturiile despre români. În acest context apare si cronica lui Ioan Lucius în 1666 la Amsterdam. Autorul a urmarit istoria Croatiei si a Dalmatiei, dar a facut si consideratii asupra vecinilor. Astfel, ultimul capitol a fost consacrat exclusiv discutarii originii romane a poporului român. Cronicarul si-a exprimat anumite dubii si rezerve cu privire la românii nord-dunareni. El nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia traiana, dar a sustinut ca el a fost sporit printr-o imigrare provocata de catre bulgari de la sud la nord de Dunare.

In sec. al XVIII-lea si la inceputul celui urmator, carturari precum Dimitrie Cantemir sau membrii Scolii Ardelene–Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Sincai, Ioan Budai-Deleanu–au pus in evidenta originea latina a limbii romane si continuitatea romanilor.

In sec. al XVIII-lea imparatul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), ii socotea pe romani “incontestabil cei mai vechi si mai numerosi locuitori ai Transilvaniei”.De asemenea contele Teleki, presedinte al Cancelariei Aulice Transilvane, recunostea in 1791 ca “romanii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”, iar Huszti Andras afirma in acelasi an (1791):“Nicio natiune nu are limba atat de apropiata de acea veche romana ca natiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur si care nu poate insela ca ei sunt in Transilvania urmasii vechilor colonii romane”

In 1791 a fost elaborat la Cluj memoriul Supplex Libellus Valachorum si adresat Curtii de la Viena, împăratului Leopold al II-lea al Austriei (succesorul lui Iosif al II-lea), in care se subliniaza ca romanii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei fiind urmasi ai colonistilor lui Traian.Tot in aceasta perioada , reprezentatii Scolii Ardelene sustin idea originii latine a romanilor.

Inceputa de episcopul Inocentiu Micu-Klein si continuata de grupul de intelectuali din Scoala Ardeleana – Gh. Sin cai , Petru Maior, Samuil Micu, Ion Budai-Deleanu - ,lupta de emancipare a romanilor ardeleni are drept principala directie afirmarea legitimitatii revendicarilor populatiei romanesti din imperiu in calitatea sa de mostenitoare directa a Romei antice.Savantii din Scoala Ardeleana au dovedit latinitatea limbii romane si a poporului roman, ceea ce argumenta existenta sa neintrerupta ca populatie autohtona in Transilvania ca si in celelalte tinuturi locuite de romani.

  În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, potrivit careia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită de toată populaţia odată cu retragerea romană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către sfârşitul sec. al XIII-lea în nordul Dunării, în Transilvania, unde îi vor găsi pe unguri şi pe saşi.Prin teoria sa, Franz Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană, care-i considera pe români cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai romanilor lui Traian. Scopul urmărit era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui.

Dupa realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler.Teoria lui Sulzer este reluata si imbogatita intr-o lucrare ce va deveni fundamentala pentru adversarii continuitatii, iar teoria va fi denumita roesleriana (Studii Romanesti.Cercetari cu privire la istoria veche a Romaniei Viena, Leipzig 1871).Ideile principale sustinute de aceasta teorie arata ca:

dacii au fost exterminati ca popor in urma razboaielor cu romanii, cauza care a contribuit la disparitia vechii toponimii;

romanizarea nu s-a putut realiza in cei 165 de ani de stapanire romana, iar pentru ca dacii ramasi in viata traiau izolati, la retragerea aureliana Dacia a ramas pustie;

potrivit acestei teorii, poporul roman si limba romana s-au format in sudul Dunarii, in centrul sau vestul Peninsulei Balacanice, de unde au trecut in stanga fluviului, iar de aici ar fi patruns in Transilvania prin sec. IX-XIII ;

romanii sunt un popor de pastori nomazi; arata lipsa izvoarelor istorice care sa ateste existenta romanilor la nord de Dunare

inainte desecolul al XIII-lea ; maghiarii au gasit la venirea lor in Transilvania o “terra deserta”;

Primul istoric roman care ia atitudine fata de noua versiune a teoriei imigrationiste, dar fata si de exagerarile latiniste este Bogdan Petriceicu Hasdeu.Acesta sustine continuitatea daco-romanilor si apoi a romanilor in tot cursul Evului Mediu la nord de Dunare.Este urmat de A.D. Xenopol in Studii asupra staruintei românilor în Dacia Traiana (1884,.Iasi).La fel si Gh.I. Bratianu, in lucrarea sa „O enigma si un miracol istoric:poporul roman” contureaza asfel pe baze stiintifice, teoria continuitatii romanilor in spatiul carpato-danubiano-pontic.Acelasi lucru l-a facut si filologul Philipide care demonstreaza caracterul latin al limbii romane.Romanitatea romanilor a fost sustinuta si de D.Onciul, D.Photino, Mihail Kogalniceanu, care admit ca vatra de formare a poporului roman teritoriul de la sud de Dunare.

Mai tarziu o noua pleiada de istorici romani de mare anvergura au sustinut autohtonia romanilor si romanitatea lor.Printre ei se numara Nicolae Iorga (1871-1940).Lui i se alatura si Vasile Parvan.Acestor mari savanti li s-au alaturat si alti istorici si filologi romani de renume, ca Aurelian Sacerdoteanu, Constantin C. Giurescu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Sextil Puscariu, N. Dragan, si Emil Petrovici.

Pe aceeasi pozitie s-a situat si un numar important de istorici straini Th. Mommsen, E. Gibbon, J. Jung, C. Patsch, L. Homo, Paul Mackendrick, care considera ca romanii sunt urmasii daco-romanilor si ca s-au format ca popor in Dacia Traiana.

Servind anumite interese politice, unii istorici au elaborat teorii proprii, pseudo-stiintifice, potrivit carora romanii nu s-ar fii format in tara lor de astazi.Astfel un caz de inconsecventa il reprezinta Szamaskosy Istvan, (1565-1612). În timpul studiilor sale umaniste la Heidelberg si Padova a publicat o lucrare (1593) în care a dedicat un capitol Daciei romane, unde scria ca românii sunt urmasii romanilor, descendenta lor fiind atestata de limba acestora, care s-a desprins din limba latina. Umanistul maghiar a suferit mult în timpul stapânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania. La moartea domnitorului a compus un epitaph în care-l judeca aspru pe Mihai („Nero versus”).Dupa domnia lui Mihai Viteazu si-a schimbat radical parerea, afirmand ca romanii nu pot fi urmasii colonistilor romani, deoarece acestia au fost mutati la sudul Dunarii in vremea imparatului Gallienus.El a fost combatut de carturarii sasi L. Tropeltinus si J. Troster, ultimul autor al unei lucrari despre Dacia in care si-a afirmat convingerea “romanii de azi ce traiesc in Tara Romaneasca, Moldova si muntii Transilvaniei nu sunt decat urmasii legiunilor romane”.

Benko Joszef, in cartea Transilvania, sive magnus Transilvaniae Principatus (1778), arata ca la abandonarea provinciei traiane “multi romani impreuna cu dacii indigeni au ramas pe loc”.Odata cu miscarea de emanicpare a romanilor transilvaneni din sec. al XVIII-lea a fost lansata si“teoria imigrationista” dezvoltata de Franz Sulzer in lucrarea Istoria Dacilor Transalpini (1781) la care vor adera si istoricii I.C. Eder, Bolla Marton si I.Ch. Engel.

Invatatul sas Michael Lebrecht scria chiar in timpul rascoalei lui Horea (1784) ca romanii ca urmasi ai romanilor, sunt “cei mai vechi locuitori ai acestei regiuni”.In 1877 istoricul englez E. Gibbon , autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman, arata ca in Dacia, dupa retragerea aureliana a ramas “o parte insemnata din locuitorii ei, care mai mare groaza aveau de migrare decat de stapanitorul got”.

Netemeinicia afirmatiilor lui Sulzer a fost reliefata si de reprezentantii Scolii Ardelene, dar si de marele slavist Paul Ioseph Schafarik care sustine in 1844 ca “valahii de la nord si de la sud de fluviu au toti aceeasi origine” evoluand din “amestecul tracilor si geto-dacilor cu romanii”.

Dupa realizarea dualismului austro-ungar, Robert Roesler redacteaza Dacien und Romanen (1868) si Romanische Studien (1871).

Evidentierea rolului dacilor a cunoscut si forme exagerate în care Dacia înainte de cucerirea romana a fost centrul unei mari civilizatii. Astfel, Nicolae Densusianu în lucrarea aparuta postum în 1913, Dacia preistorica de 1200 pagini, reconstituia istoria unui presupus „imperiu pelasgic”, care pornind din Dacia cu 6000 de ani î.Hr., s-ar fi întins pe o mare parte a globului. Densusianu sustinea ca de la Dunare si Carpati s-a revarsat civilizatia asupra celorlalte parti ale lumii.

Mihai Roller a devenit istoricul oficial al regimului. În manualul de istorie a României (1947) Roller si colaboratorii sai negau romanitatea românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza româneasca. În conditiile în care comunistii români s-au îndepartat treptat de URSS, aceste teze au fost abandonate.

A doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost dominate de doua evenimente:

1. aparitia statului national roman, prin unirea Tarii Romanesti cu Moldova(1859);

2. obtinerea Independentei in urma participarii Romaniei, alaturi de Rusia, la razboiul impotriva Imperiului Otoman.Termenul de Romania a aparut, se pare, inca din secolul al XIII-lea, fiind intalnit la autori din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea.

ALTE NOTE:

Getii si dacii reprezinta acelasi popor deoarece vorbesc aceeasi limba –Strabon

Geto-dacii au intrat in istorie ca “cei mai viteji si mai drepti dintre traci –Herodot

Societatea geto-daca se imparte in comati si tarabostes;

Religia geto-dacilor este politeista;

1808–Gheorghe Sincai publica Hronica Romanilor si a mai multor neamuri;

1884 - A.D. Xenopol publica Teoria lui Roesler.Studii asupra staruintei romanilor in Dacia Traiana;

1940 - Gheorghe I. Bratianu–O enigma si un miracol istoric: poporul roman;

Vasile Parvan - Începuturile vie ii romane la gurile Dunării (1923) si Getica (1926)ț

Dimitrie Cantemir – lucrare: Hronicul romano-moldo-vlahilor