POLUAREA SOLULUI

Solul s-a format din roci, sub influenţa factorilor pedogenici: climă, microorganisme, vegetaţie şi relief. Deoarece transformările rocilor în timp au fost profunde, solul apare ca un corp natural, distinct, deosebit de roca mamă. Durata de generare a solului este mare, astfel încât pentru a se forma pe cale naturală 3  cm de sol sunt necesari 300-1.000 de ani, iar pentru 20 cm, 70.000 de ani.

Din compoziţia solului fac parte, în principal, următoarele: - substanţe minerale: SiO2, FexOy, CaCO3, CaSO4 etc. - rezultate din degradarea şi alterarea rocilor şi a

mineralelor; - substanţe organice: acizi humici, celuloză, hemiceluloză, aldehide, alcooli, fenoli, grăsimi,

aminoacizi, albumine etc. - produse prin descompunerea resturilor vegetale şi animale de către microflora şi microfauna existente în sol.

Compoziţia chimică a solului este în continuă schimbare, prin procese rapide, sau lente de pedogeneză, cu implicaţii asupra ecosistemelor.

Solul poate îndeplini următoarele funcţii: sursă de elemente nutritive pentru plante; participă la circulaţia apei şi a altor elemente în natură; depozit şi sursă regenerabilă de energie fosilă, prin fitomasa transformată în humus; adsoarbe şi neutralizează poluanţi.

5.1. Poluarea solului

Poluarea solului se manifestă prin: degradare fizică: compactare, modificarea structurii; degradare chimică: creşterea conţinutului de metale grele, pesticide, modificarea pH-ului,

creşterea nivelului de radioactivitate; degradare biologică: germeni patogeni.

Aşadar, se poate spune că solul este afectat de numeroase tipuri de poluare, cum ar fi poluarea: fizică, chimică, biologică şi radioactivă.

Indicatorii principali ai poluării solului sunt:- conţinutul de elemente, substanţe, microorganisme;- deprecierea calitativă şi cantitativă a recoltelor; - creşterea cheltuielilor pentru menţinerea recoltelor la parametrii anteriori poluării; - cheltuieli pentru lucrări de drenaj, antierozionale etc.; - restricţii la exportul unor produse (legume, fructe sau cereale cu un conţinut prea mare de nitraţi);- restricţii în utilizarea furajelor din terenurile contaminate cu plumb etc.

Solul fiind un sistem mult mai complex decât aerul şi apa, poluarea îi afectează proprietăţile, inclusiv nivelul de fertilitate. În plus, poluanţii prezenţi în sol pot trece în plante, apă sau aer, iar depoluarea este un proces dificil, uneori chiar de nerealizat.

În România, solurile poluate sunt clasificate în clase, tipuri şi grupe (Tabelul nr. 5.1).

Tabelul nr. 5.1 Clasificarea solurilor poluate

Clasificare poluare sol Simbol Observaţii

Clase de poluare

PFPCPBPR

-poluare fizică-poluare chimică-poluare biologică-poluare radioactivă

Tipuri de poluare PaPbPcPdPePf

-poluare prin excavare la zi-poluare prin acoperire cu halde, steril, deşeuri-poluare cu deşeuri şi reziduuri anorganice-poluare cu substanţe purtate de vânt-poluare cu materiale radioactive-poluare cu deşeuri organice din industriile alimentară şi uşoară-poluare cu deşeuri agricole şi forestiere

PgPhPiPjPkPlPmPnPoPpPqPx

-poluare cu dejecţii animale-poluare cu dejecţii umane-poluare prin eroziune şi alunecare-poluare prin sărăturare-poluare prin acidifiere-poluare prin exces de apă-poluare prin exces/carenţă de elemente nutritive-poluare prin compactare, cruste-poluare prin acoperire cu sedimente-poluare cu pesticide-poluare cu agenţi patogeni contaminanţi

Grade de poluare

012345

-practic nepoluat (reducerea producţiei sub 5 %)-slab poluat (reducerea cu 6-10 %)-mediu poluat (reducerea cu 11-25 %)-puternic poluat (reducerea cu 26-50 %)-foarte puternic poluat (reducerea cu 51-75 %)-excesiv poluat (reducerea peste 75 %)

Solurile poluate pot fi prezentate prin mai multe simboluri, ca de exemplu: PCq4 - sol poluat chimic cu pesticide, foarte puternic; PFC - poluare fizico-chimică; PFCB - poluare fizico-chimico-biologică; Pa1, Pa2, Pa3, Pa4, Pa5 - prin excavare la zi de gradul 1, 2, 3, 4, 5.

POLUAREA APELOR

Poluarea apelor reprezintă alterarea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale apelor, produsă direct, sau indirect, în mod natural, sau antropic.

Poluarea poate avea loc: a. continuu (permanent) - canalizarea unui oraş, deversare de reziduuri din industrie;b. discontinuu - poluare la anumite intervale de timp; c. temporar - colonii provizorii; d. accidental - în cazul unor avarii.

4.1. Sursele de poluare ale apei

Sursele de poluare ale apei se clasifică după următoarele criterii:a) provenienţă: activităţile menajere, industrie, agricultură şi transporturib) aria de răspândire a poluanţilor:

- surse locale (conducte de canalizare, rampe de descărcare); - difuze - poluanţii se răspândesc pe o arie mare. Uneori este dificil de localizat sursa.

c) poziţie: surse fixe: activităţi industriale, zootehnice etc. surse mobile: autovehicule, locuinţe şi instalaţii care se deplasează etc.

Industria deversează în apele de suprafaţă substanţe chimice, resturi vegetale şi animale, solvenţi, hidrocarburi, apă caldă etc.

Din agricultură provine apă cu numeroase substanţe chimice: pesticide, fertilizanţi, detergenţi etc.Transporturile răspândesc în mediul înconjurător produse petroliere, detergenţi etc.Activităţile menajere generează dejecţii, detergenţi, alte substanţe.Poluanţii apelor pot fi grupaţi după următoarele criterii:

a) natură: poluanţi organici, anorganici, biologici, termici, radioactivi;b) stare de agregare: suspensii (substanţe insolubile în apă); solubili în apă; dispersii coloidale;c) durata degradării naturale în apă - poluanţii pot fi:

- uşor biodegradabili; - greu biodegradabili (degradarea are loc în mai puţin de 30 de zile);

- nebiodegradabili (degradarea se produce în 30-60 de zile); - refractari (degradarea începe după cel puţin 2 ani).

De exemplu, coprolactama se biodegradează în circa 3 săptămâni, iar clorbenzenul se descompune în 2 ani.Poluarea organică – îşi are sursele în fabrici de celuloză şi hârtie, industria chimică, petrochimie, industria

alimentară.Poluarea anorganică (săruri, acizi, baze) – este indusă de industria chimică (produse clorosodice), extracţia

ţiţeiului, prepararea minereurilor, hidrometalurgie. Poluarea biologică – îşi are originea în activităţile menajere, funcţionarea abatoarelor etc. Prin apă se transmit

numeroase boli: - bacteriene (febra tifoidă, dizenteria, holera); - virotice (poliomelita, hepatita); - parazitare (giardioza).

Poluarea termică – se produce prin deversarea de apă caldă, provenită de la instalaţii industriale şi îndeosebi din industria energetică. Ca urmare a acestui fapt, scade concentraţia oxigenului din apă, creşte sensibilitatea organismelor acvatice la poluanţi, dispare o parte din faună, se înmulţesc peste măsură algele albastre etc.

Poluarea radioactivă – este generată de următoarele:- apa rezultată din extracţia şi prelucrarea minereurilor radioactive (uraniu, thoriu);- depozitele de deşeuri radioactive;- avariile la reactoarele nucleare;- naufragiile vapoarelor cu încărcătură nucleară etc.

Poluarea cu produse petroliere – acestea provin din extracţia, transportul şi prelucrarea ţiţeiului:- platforme de foraj;- spălarea tancurilor petroliere;- accidente.

Petele de ţiţei (maree neagră) se întind pe suprafeţe mari (o tonă de ţiţei, răspândită în strat monomolecular, poate ocupa 10-12 km2).

Pelicula de petrol distruge flora şi fauna deoarece:- întrerupe contactul cu aerul;- împiedică asimilaţia clorofiliană; - sunt distruse ouă, larve (păsările ihtiofage nu îşi mai găsesc hrana, mor de frig prin îmbibarea

penajului cu ţiţei); - compuşii fenolici şi aromatici sunt toxici, benzopirenul este cancerigen etc.

Ţiţeiul deversat în mare se poate recupera parţial (10-14%) prin: adsorbţie în mase plastice poroase; congelare (se solidifică); colectarea mecanică - aspiraţie cu pompe şi sisteme colectoare.

Depoluarea poate continua şi prin alte metode, cum ar fi: - dispersarea ţiţeiului prin insuflare de aer, prin conducte perforate, scufundate;- dispersare cu detergenţi;- aprindere cu aruncătoare de flăcări.

Bilanţul ţiţeiului deversat în mare poate ajunge la: recuperare: max. 14%; evaporare: 20%; degradare în situ: 50%; sedimente: 13%; rămas în apă: 1%; rămas pe mal: 2%

Degradarea petrolului are loc în mod diferenţiat, în funcţie de natura şi proporţia componentelor.Toate metodele de depoluare sunt scumpe şi anevoioase:

- pentru recuperare este necesar ca marea să fie calmă;- detergenţii sunt mai periculoşi pentru peşti, decât hidrocarburile;- arderea provoacă (în zonă) poluare atmosferică.

Din punct de vedere a alterării apelor, detergenţii sunt poluanţi uşor şi greu biodegradabili. produc spumă - efect letal asupra peştilor; la concentraţii mari, spuma are efect toxic pentru

toată faună acvatică; la tărm/ mal - aspect neplăcut şi miros de H2S (se descompune cu ajutorul microorganismelor

anaerobe). Pesticidele - substanţe organice cu fosfor, sulf, clor, brom etc.:

efect toxic asupra fondului piscicol, vegetaţiei acvatice şi la animalele ce folosesc apa pentru băut; cancerigene pentru om; efectele ajung la om, prin lanţuri trofice:

DDT plancton peşti lişiţe

1 5 ori 1.000 ori 25.000

DDT plancton nevertebrate peşti păsări0,015 mg/l 0,04 mg/kg 0,3 mg/kg 8 mg/kg 24 mg/kg

Limitele maxime de toxicitate pentru pesticide sunt foarte mici: de exemplu, pentru antrazină (culturi de porumb) - nivelul de avertizare pentru adulţi: 200 ppb - expunere timp de 7ani; 3 ppb - expunere timp de 70 de ani.

Substanţele radioactive - se concentrează în organisme şi se transmit prin lanţuri trofice. De exemplu cesiul:

Cs nevertebrate peşti raţe gălbenuş de ou1 35 de ori 2.000 ori 7.500 ori 20.000 ori

Eutrofizarea apelor se produce atât natural, cât şi antropic:- zootehnie - gunoiul de grajd conţine uree (combinaţie chimică cu azot);- apa drenată de pe terenurile agricole fertilizate cu substanţe care conţin azot şi/ sau fosfor, sau de pe

terenurile pe care se depozitează fertilizanţii; - fenomenul este alarmant - multe cursuri de apă sunt afectate de dezvoltarea exagerată a vegetaţiei

acvatice.

PLOAIA ACIDA

Prin sintagma ploaie acidă sunt descrise câteva moduri în care substanţele acide din atmosferă ajung pe Pământ. Astfel că termenul mai precis ar fi "depunere acidă". Depunere acidă poate fi de două tipuri:

- umedă;- uscată.

Depunerea umedă este reprezentată de ploaia acidă propriu-zisă, ceaţa şi zăpada.Depunerea uscată este constituită din particule şi gaze acide (circa 50% din aciditatea atmosferei ajunge pe

Pământ). Particulele acide ajung pe sol, clădiri, copaci etc., fiind antrenate de apa meteorică. Astfel, aciditatea apei care le antrenează în apele de suprafaţă devine mult mai mare decât a apei meteorice propriu-zise.

Vânturile pot antrena compuşii acizi din atmosferă pe distanţe de sute, chiar mii de kilometri.Cauza principală a ploii acide o reprezintă dioxidul de sulf (SO2) şi oxizii de azot (NOx), compuşi cunoscuţi

şi sub denumirea de gaze acide.Gazele acide reacţionează în atmosferă cu apa, oxigenul şi alte substanţe chimice generând compuşi cu

caracter acid, cum ar fi soluţii diluate de acid sulfuric (H2SO4) şi acid azotic (HNO3), sărurile acestora (sulfaţi şi azotaţi).

Viteza şi randamentul majorităţii reacţiilor cresc în prezenţa radiaţiei solare.Indicatorul pentru aciditatea ploii acide este pH-ul, cu valori în intervalul 0-14. Pentru un pH=7, mediul

respectiv este considerat neutru. Ploaia normală are un pH= 5,5 (caracter slab acid datorită dizolvării CO2 din atmosferă). Ploaia acidă poate ajunge la pH=2,6 (unele zone din statul New York).

Efectele ploii acide. Ploaia acidă determină determină, în principal, următoarele:

- acidifierea apelor de suprafaţă (lacuri, cursuri de apă);

- distrugerea unor specii de arbori din pădurile de altitudine medie (foioase);

- alterarea solurilor (terenurile forestiere sunt cele mai sensibile);

- descompunerea materialelor de construcţie (clădiri, monumente);

- diminuarea vizibilităţii atmosferice;

- înrăutăţirea stării de sănătate a oamenilor.Căile de diminuare a depunerilor acide. Acestea presupun implicarea atât a statului, cât şi a cetăţenilor. În

acest scop, oamenii trebuie să înţeleagă atât modul în care ploaia acidă afectează mediul înconjurător, cât şi modul în care trebuie intervenit asupra surselor ploii acide.

Reducerea emisiei de SO 2 de la termocentrale se poate realiza prin câteva metode, cum ar fi:

- folosirea de cărbune cu concentraţii mici de sulf;

- spălarea cărbunelui;

- folosirea de instalaţii (numite scrubere) pentru îndepărtarea chimică a SO2 din gazele de ardere;

- înlocuirea cărbunelui cu gaze naturale etc.Diminuarea emisiilor de NOx, îndeosebi de la motoarele cu ardere internă, se poate face prin:

folosirea convertoarelor catalitice; prelucrarea benzinei în aşa fel încât să permită o combustie cât mai curată.

Surse alternative de energie electrică: centrale atomo-electrice, hidrocentrale, eoliene, apele geotermale, radiaţia solară. Astăzi sunt folosite pe scară largă hidrocentralele şi reactoarele nucleare.

Surse alternative în domeniul transporturilor: gaze petroliere lichefiate (GPL), acumulatori, pile de combustie, alcool, combinaţii benzină-surse alternative.

Toate sursele de energie prezintă avantaje şi dezavantaje pentru mediul înconjurător. În general, majoritatea surselor avantajoase pentru mediu sunt destul de scumpe, ceea ce face ca cea mai mare parte a locuitorilor Terrei să nu îşi poată permite utilizarea lor.

În prezent, energia produsă în centrale nucleare, hidrocentrale şi termocentrale este cea mai ieftină.În viitor pot apărea schimbări datorită atât progreselor tehnologice, cât şi modificării standardelor de mediu.Reconstrucţia mediului deteriorat. Depunerile acide afectează puternic elementele unui ecosistem. Prin

modificarea compoziţiei solului şi a apelor din jur are loc distrugerea completă a mediului de viaţă a plantelor şi animalelor.

Recuperarea ecosistemelor afectate necesită foarte mulţi ani (sute de ani, pentru soluri), chiar dacă are loc scăderea nivelului emisiilor acide, iar ploile devin normale ca pH.

Refacerea lacurilor şi a apelor de suprafaţă. Calcarul (CaCO3) sau varul [CaO = var nestins; Ca(OH)2 = var stins], introduse controlat în apa lacurilor, neutralizează aciditatea (procedeu folosit destul de frecvent în Suedia şi Norvegia, dar mai puţin în SUA).

Procedeul are numeroase dezavantaje, cum ar fi:

- costuri relativ mari;

- trebuie repetat pentru a păstra apa la un pH adecvat;

- metodă de scurtă durată şi limitată la un anumit perimetru;

- nu rezolvă problemele care privesc modificările chimice ale solului sau sănătatea pădurii;

- nu îmbunătăţesc vizibilitatea;

- nu evită deteriorarea materialelor din mediul înconjurător;

- nu elimină riscurile privind sănătatea oamenilor.Avantajul principal al procedeului este acela că permite păstrarea faunei în apele de suprafaţă, îndeosebi a

peştilor.Măsuri pentru viitor. Deşi în prezent s-au diminuat simţitor depunerile acide provenite de la principalele

surse (termocentrale şi automobile), concentraţiile de SO2 şi NOx din atmosferă sunt încă mari.Câteva căi suplimentare de reducere a ploilor acide, ar putea fi:

reducerea emisiilor de la alte surse; reconsiderarea emisiilor de la sursele deja controlate; îmbunătăţirea randamentelor de ardere şi a instalaţiilor de transfer termic; folosirea surselor alternative de energie.

Rolul cetăţenilor. Fiecare individ poate reduce contribuţia sa la apariţia ploii acide, prin acţiuni/ fapte de conservare a energiei:

închide lumina, calculatorul şi alţi consumatori casnici atunci când nu le foloseşte; cumpără dispozitive şi instalaţii de uz casnic cu randamente bune de folosire a energiei electrice:

dispozitive de iluminat, aparate de aer condiţionat, radiatoare, frigidere, maşini de spălat etc.; fixează termostatul la valori cât mai mici iarna şi cât mai mari vara, atunci când încăperea nu este

locuită; izolează casa cât se poate de bine; foloseşte transportul public, sau bicicleta ori de câte ori este posibil; cumpără vehicule ale căror emisii de NOx sunt mici, şi le menţine în stare bună de funcţionare; se informează necontenit.

3.2. SMOGUL

Smogul, ca formă de poluare a atmosferei, se prezintă sub formă de ceaţă albă sau galbenă-cafenie. Termenul smog derivă din cuvintele [smoke = fum] şi [fog = ceaţă] şi se pare că a fost folosit prima dată în

anul 1905 de către H.A. Des Voeux pentru a descrie condiţiile atmosferice ale multor oraşe din Marea Britanie.

Folosirea sa s-a impus după manifestarea ştiinţifică "Manchester Conference of the Smoke Abatement League of Great Britain" unde H.A. Des Voeux a prezentat un raport privind cele peste 1000 de victime ale "smoke-fog" din toamna anului 1909, din oraşele Glasgow şi Edinburgh.

Din punct de vedere al compoziţiei şi condiţiilor de formare, smogul poate fi:a. reducător sau sulfuros (de tip londonez);b. oxidant sau fotochimic (de tip californian).

3.2.1. Smogul reducător

Este sub formă de ceaţă albă, datorită prezenţei în aer a:

- dioxidului de sulf (SO2);

- umidităţii ridicate;

- particulelor solide în suspensie (fum);

- calmului atmosferic.Dioxidul de sulf, la concentraţii mari în atmosferă, reprezintă cauza principală de formare a smogului

reducător. Acesta provine, în cea mai mare parte, din arderea combustibililor fosili cu sulf, în principal, cărbune (energie electrică, încălzire, gătit, transport). Cantităţi tot mai mari de SO2 au început să fie deversate în atmosferă odată cu revoluţia industrială (după 1750), fapt pentru care smogul reducător se mai numeşte şi smog industrial. Un asemenea smog, la concentraţii mari şi persistenţă de ordinul zilelor, devine foarte toxic pentru organismele vii. Cei mai expuşi sunt copiii şi bătrânii cu afecţiuni pulmonare şi cardiovasculare.

În anul 1909 la Glasgow şi Edinburgh au murit peste 1000 de persoane, iar în 1952, la Londra, într-un interval de 5 zile cu ceaţă şi calm atmosferic au murit peste 4.000 de persoane.

În prezent există un risc redus de formare a smogului industrial, deoarece energia electrică provine, în cea mai mare parte, din hidrocentrale, reactoare nucleare, gaze naturale, derivate de petrol şi surse neconvenţionale.

3.2.2. Smogul fotochimic

Înlocuirea cărbunilor cu derivatele de petrol a dus la apariţia unui alt tip de smog, numit smog fotochimic. Acesta se manifestă îndeosebi în centrele urbane cu trafic auto intens, nefiind necesară prezenţa ceţii sau a fumului.

Smogul fotochimic este generat de acţiunea luminii solare asupra unor compuşi chimici (poluanţi primari) prezenţi în atmosferă. În acest fel apar sute de noi compuşi toxici (poluanţi secundari).

Cei mai importanţi poluanţi primari sunt oxizii de azot (NOX) şi compuşii organici volatili (COV) (în special, combustibilii folosiţi la motoarele cu ardere internă).

Generarea smogului fotochimic. Condiţiile pentru apariţia smogului fotochimic sunt următoarele:1. sursa : NOx şi COV;2. intervalul din zi:

dimineaţă - primele ore: traficul auto intens duce la creşterea emisiei de NOx şi COV; dimineaţă - după începerea lucrului:

- traficul auto scade;- au loc reacţiile chimice {NOx + COV} – duc la creşterea concentraţiei NO2;

în timpul zilei – are loc creşterea nivelului de insolaţie:- NO2 se descompune;- se formează {O3 + compuşi toxici, cum ar fi peroxiacetil nitratul, PAN};

pe timpul nopţii:- încetează formarea O3;- O3 existent se descompune.

3. condiţiile meteo :- precipitaţiile diminuează smogul (sunt îndepărtaţi poluanţii din atmosferă);- vântul îndepărtează smogul, dar apar probleme în zonele în care ajunge aerul poluat;- inversiunea temperaturii - accentuează efectele negative ale smogului fotochimic.

Inversiunea temperaturii (diminuarea deplasării pe verticală a maselor de aer) determină reducerea dispersiei verticale a agenţilor poluanţi. Fenomenul poate dura zile până la săptămâni. În condiţii normale, în timpul zilei, aerul de la suprafaţa scoarţei terestre se încălzeşte, deplasându-se pe verticală. În acest fel agenţii poluanţi sunt antrenaţi spre altitudini mai mari. În situaţiile în care are loc inversiunea temperaturii, poluanţii rămân blocaţi la nivelul solului.

4. topografia zonei : depresiunile sunt predispuse poluării cu smog fotochimic deoarece:- dealurile şi munţii din jur împiedică deplasarea maselor de aer, fapt care duce la

creşterea concentraţiei agenţilor poluanţi;- apar puternice inversiuni de temperatură.

În concluzie:- ozonul apare în troposferă în condiţii naturale (chiar într-o atmosferă nepoluată), dar este consumat de NO

[vezi reacţia (3.3)];- dacă în aer există COV, NO participă la alte reacţii {(3.6) şi (3.8)}, iar ozonul rămâne în atmosferă.

Aceasta poate fi una din cauzele creşterii concentraţiei O3 la valori toxice.

3.1. AMPLIFICAREA EFECTULUI DE SERĂ

Efectul de seră se caracterizează prin următoarele:- fenomen natural, care înlesneşte încălzirea scoarţei terestre şi a atmosferei;- este posibil datorită prezenţei în atmosferă a gazelor de seră - absorb radiaţiile solare cu

lungime de undă (λ) mare care vin de la suprafaţa Pământului;- fără efectul de seră, viaţa pe Pământ probabil nu ar exista (temperatura medie ar putea fi de -

18°C, faţă de 15°C, în prezent).În timpul trecerii prin atmosferă, energia radiaţiei solare poate fi absorbită şi/sau reflectată (Figura nr.

3.1).

Bilanţul pentru energia solară care se îndreaptă spre Pământ:

26% - reflectată înapoi în spaţiu de către nori şi particulele în suspensie; 19% - absorbită de nori, diferite gaze (cum ar fi, ozonul), particule în suspensie; 55% - ajunge pe Pământ, din care:

4 % - reflectată înapoi în spaţiu; 51 % - rămâne la nivelul scoarţei terestre (încălzeşte suprafaţa Pământului, topeşte

gheaţa şi zăpada, evaporă apa, asigură fotosinteza plantelor).Prin încălzirea scoarţei terestre, aceasta emană energie sub formă de radiaţii cu lungime de undă mare ( radiaţii

infraroşii). Circa 90% din energia acestor radiaţii este absorbită de gazele de seră din atmosferă (Figura nr. 3.2).Ca urmare a acestui fapt are loc încălzirea suplimentară a atmosferei. Moleculele gazelor de seră, prezente în

atmosferă, radiază căldură în toate direcţiile, iar aproximativ 90% din această energie ajunge din nou pe Pământ, accentuând încălzirea scoarţei terestre. Această succesiune de secvenţe se repetă până la epuizarea radiaţiilor infraroşii.

Nivelul efectului de seră este determinat, în principal, de concentraţia gazelor de seră din atmosferă. Aceasta a crescut odată cu revoluţia industrială, la începutul sec. al 18-lea (Tabelul nr. 3.1 şi Figura nr. 3.3).

Tabelul nr. 3.1Gazele care determină (amplificarea) efectul(ui) de seră.

Obs. Se consideră că în perioada analizată nu s-a modificat concentraţia vaporilor de apă.

Nr.crt.

Gazul de seră

Concentraţia

Nivelul de creştere

Contribuţia la amplificarea

efectului de seră, %

anul 1750 Prezent

1. Dioxid de carbon, CO2 280 ppm 360 ppm 29% 55

2. Compuşi cloro- fluorocarbon, CFC

0 990 ppt 25

3. Metan, CH4 0,70 ppm 1,7 ppm 143 % 15

4. Protoxid de azot, N2O 280 ppb 310 ppb 11% 5

5. Ozon, O3Nu se

cunoaşte

Depinde de latitudine şi altitudine

Nivelul a scăzut în stratosferă şi a

crescut în troposferă

Nu s-a stabilit cu precizie

6. Hexafluorură de sulf, SF6

Nu se cunoaşte

SF6 este gazul al cărui efect de seră este de 22.000 de ori mai puternic decât cel al CO2 pe o perioada de 100

de ani.

Dioxidul de carbon, CO2

Excesul de CO2 din atmosferă (fig.3.3) provine din surse naturale şi antropice, cum ar fi:- din arderea combustibililor fosili (cca. 65% din excesul de CO2 din atmosferă);- descompuneri organice;- incendii de pădure;- despăduriri;- modificări în folosirea terenurilor; de ex., trecerea în circuitul agricol a pădurilor,

păşunilor: circa 30% (ecosistemele naturale suportă de 20-100 de ori mai mult CO2 pe unitatea de suprafaţă decât culturile agricole);

- erupţiile vulcanice.Compuşii fluorocarbon, CFC (freoni) sunt substanţe chimice foarte stabile din punct de vedere chimic,

folosite în sisteme de condiţionare a aerului, congelatoare, spray-uri (cosmetice şi medicale) sau ca solvenţi de curăţare. Din fericire, contribuţia la efectul de seră este redusă, în primul rând datorită faptului că în atmosferă concentraţiile sunt relativ mici. În acelaşi timp, în ultimele decenii, concentraţia freonilor în atmosferă a început să scadă, fapt pus pe seama respectării Protocolului de la Montreal pentru reducerea producţiei şi a utilizării CFC (semnat de 46 de state în anul 1987).

Metanul, CH4

Sursele, în ordinea importanţei, sunt următoarele:- cultivarea orezului: condiţiile anaerobe din orezăriile inundate (nu există o evaluare

precisă a contribuţiei acestei surse; 60% din orezăriile lumii se găsesc în India şi China, unde nu s-au făcut măsurători în acest sens); din 1950 până în prezent, producţia de orez s-a dublat;

- şeptelul: digestia furajelor şi compostarea deşeurilor; în ultimul secol, cantitatea de metan a crescut de aproximativ 4 ori;

- termitele : emană metan printr-un proces similar celui întâlnit laşeptel, iar numărul termitelor creşte necontenit datorită despăduririlor, îndeosebi în zona tropicelor;

- mine de cărbuni, exploatarea petrolului şi a gazelor naturale; - zonele umede ;- descompunerile organice anaerobe ; - arderea biomasei ;- gropile de gunoi (deşeuri municipale).

Protoxidul de azot, N2O apare în atmosferă în următoarele condiţii: schimbarea destinaţiei terenurilor : despăduriri, trecerea în circuitul agricol a pădurilor,

savanelor, păşunilor etc. (are loc diminuarea cantităţii de azot înmagazinate în vegetaţia vie şi sol prin descompunerea materiei organice);

arderea biomasei şi a combustibililor fosili : se crede că are o contribuţie redusă; folosirea fertilizanţilor pe bază de azot: participă cu 0,2-50 %/an (nu există măsurători

riguroase); cultivarea terenurilor ; solul; oceanele; păşunile.

Creşterea concentraţiei N2O în atmosferă are loc cu 0,2-0,3 %/an. Acumularea sa în atmosfera este relativ redusă datorită reacţiilor de fotoliză (fiind activ din punct de vedere chimic, protoxidul de azot descompus în stratosferă de lumina solară).

Ozonul, O3: nu s-a reuşit determinarea cu precizie a rolului său în accentuarea efectului de seră:- circa 97% din ozonul atmosferic apare în condiţii naturale (acţiunea radiaţiei solare asupra

oxigenului molecular) în stratosferă (în ultimele decenii s-a înregistrat o scădere a concentraţiei de ozon stratosferic datorită, în principal, prezenţei CFC în atmosferă);

- restul de 3% este ozonul troposferic (considerat ozon artificial): se găseşte în imediata apropiere a scoarţei terestre, ca produs al smogului fotochimic.

Hexafluorură de sulf, SF6Gaz incolor, inodor, netoxic, neiflamabil, cu reactivitate chimică foarte mică. Se foloseşte în industria electrotehnică (gaz izolator pentru numeroase echipamente electrice, îndeosebi cele de

înaltă tensiune), adesea înlocuind compuşii cu toxicitate mai mare, cum ar fi PCB (Polychlorinated biphenyl – interzis în SUA din anul 1971 şi din 2001 de către Stockholm Convention on Persistent Organic Pollutants). Datorită proprietăţilor sale dielectrice superioare aerului, instalaţiile în care se foloseşte au dimensiuni mult mai mici decât cele clasice.

Unii specialişti susţin că datorită accentuării efectului de seră, temperatura pe Pământ a crescut în ultimul secol cu 0,3-0,6°C.

Din modelele matematice elaborate rezultă dublarea concentraţiei CO2 (posibil după anul 2050), ceea ce va face ca temperatura medie pe Pământ să crească cu 1-3°C. Acest fapt va genera "încălzirea globală", fenomen care nu este datorat efectului de seră, ci trebuie asociat doar cu accentuarea efectului de seră.

Totuşi, unii cercetători consideră că ecuaţiile folosite în modele matematice nu simulează cu precizie efectele unor posibile reacţii negative, care ar duce la contracararea accentuării efectului de seră. De exemplu, nu se simulează corect efectele creşterii stratului de nori. Astfel, creşterea temperaturii pe Pământ ar face să se evapore mai multă apă, ceea ce înseamnă sporirea volumului de nori din atmosferă. În aceste condiţii, va creşte cantitatea de radiaţie solară reflectată înapoi în spaţiu, diminuându-se cantitatea de energie absorbită de atmosferă şi scoarţa terestră.

3.1.1. Politici şi strategii privind încălzirea globală/schimbările climatice

a. Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor ClimaticeÎn anul 1992 liderii mondiali şi experţii de mediu din peste 200 de ţări s-au reunit la întâlnirea la nivel mondial

de la Rio de Janeiro pentru a încerca să răspundă crizelor globale de mediu. În acest context s-a convenit stabilirea Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (CCNUSC) care să creeze cadrul general al acţiunilor inter-guvernamentale de răspuns la provocarea prezentată de schimbările climatice. S-a recunoscut cu acest prilej că sistemul climatic este o resursă comună a cărei stabilitate poate fi afectată de emisiile de dioxid de carbon şi gaze cu efect de seră.

Obiectivul UNFCCC este: “realizarea stabilizării concentraţiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină interferenţa antropică nocivă cu sistemul climatic. Acest nivel va trebui realizat într-un interval de timp suficient care să permită ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările climatice, astfel încât producţia de alimente să nu fie ameninţată şi să permită continuarea dezvoltării economice într-o manieră durabilă.”

În ultimii 100 de ani temperatura medie globală a crescut cu 0,6°C şi în Europa cu 1,2°C, iar deceniul '90 a fost cel mai călduros din ultimii 150 ani. Se preconizează că temperaturile vor creşte cu 1,4-5,8°C până în 2010, creşterile cele mai mari înregistrându-se în Europa de Est şi Sud.

În 1994, România a ratificat CCNUSC prin Legea 24/1994. Prin semnarea CCNUSC şi adoptarea ţintei de reducere, România şi-a manifestat în mod clar preocuparea faţă de schimbările climatice la nivel mondial şi voinţa politică de a îndeplini angajamentele ce derivă din această Convenţie.

Astfel, ţara noastră se obligă să pună la dispoziţia conferinţei părţilor, inventarele naţionale ale emisiilor antropice, recurgând la metode comparate care vor fi aprobate de conferinţa părţilor.

b. Protocolul de la Kyoto faţă de CCNUSCCea de-a treia Conferinţă a Părţilor care s-a desfăşurat în decembrie 1997 la Kyoto (Japonia) a reprezentat un

nou pas înainte în problema schimbărilor climatice din perspectivă globală. Dovezile ştiinţifice apărute au indicat necesitatea unor măsuri mai stringente de reducere a emisiilor gazelor cu

efect de seră (GEF). Astfel, Părţilor participante la Convenţie li s-a cerut să meargă mai departe decât stabilizarea emisiilor de pe teritoriul lor (conform angajamentului din 1992) şi să reducă emisiile cu o cotă negociată înainte de prima perioadă de angajament (2008-2012).

România a semnat Protocolul de la Kyoto în 1997 şi l-a ratificat în ianuarie 2001 (legea 3/2001). Valoarea ţintă adoptată de România este o reducere de 8% faţă de anul de bază 1989, iar Protocolul de la Kyoto a devenit obligatoriu prin lege la 16 februarie 2005.

Protocolul stabileşte, de asemenea, trei mecanisme flexibile: - Implementare în comun (JI);- Mecanismul de Dezvoltare Curată (CDM);- Schimbul Internaţional de Emisii (IET).

Acestea au ca scop să ajute Părţile semnatare să reducă costurile de realizare a valorilor ţintă ale emisiilor proprii, profitând de oportunităţile de reducere a emisiilor sau de creştere a cantităţilor de GES îndepărtate din atmosferă cu costuri mai mici în alte ţări decât în ţara proprie.

De asemenea, aceste mecanisme oferă beneficii şi ţărilor gazdă prin aceea că asigură finanţare pentru proiectele de reducere a emisiilor.

Obligaţiile şi participarea benevolă a României în cadrul mecanismelor flexibile stabilite prin Protocolul de la Kyoto sunt:

Cantitatea maximă de emisii de GES pe care România le poate emite în perioada de angajament 2008-2012 în vederea conformării la valoarea ţintă de emisie este cunoscută sub numele de cantitate desemnată Părţii. Valoarea ţintă este egală cu de cinci ori emisiile din anul de bază, înmulţit cu 92%.

România îşi poate, în mod benevol, compensa emisiile prin creşterea cantităţii de GES pe care reuşeşte să le elimine din atmosferă cu ajutorul aşa numitelor bazine de absorbţie a carbonului în sectorul folosinţa terenurilor, schimbarea folosinţei terenurilor şi silvicultură. Totuşi numai unele dintre activităţile din acest sector sunt eligibile.

România trebuie să prezinte un inventar naţional anual al emisiilor de GES, iar la intervale regulate, comunicări naţionale conform CCNUSC şi Protocolului de la Kyoto, ambele rapoarte fiind depuse spre analiză.

România trebuie, de asemenea, să stabilească şi să menţină un registru naţional de urmărire şi înregistrare a tranzacţiilor în cadrul mecanismelor flexibile şi să demonstreze conformarea cu angajamentele de la Kyoto.

România trebuie să raporteze progrese demonstrabile în îndeplinirea valorii ţintă conform Kyoto până în ianuarie 2006. UE a elaborat un format recomandat pentru acest raport "Politici şi măsuri UE

În vederea realizării angajamentelor de limitare şi reducere a emisiilor cuantificate în scopul promovării dezvoltării durabile, fiecare parte semnatară va implementa şi/sau elabora politici şi măsuri în concordanţă cu circumstanţele naţionale, precum:

creşterea eficienţei energetice în sectoarele cheie ale economiei naţionale; promovarea formelor durabile de agricultură în lumina schimbărilor climatice; cercetarea, promovarea şi utilizarea mai intensă a formelor noi şi regenerabile de energie, a

tehnologiilor de reţinere a dioxidului de carbon şi a tehnologiilor de mediu inovatoare; reducerea progresivă sau eliminarea imperfecţiunilor de piaţă; încurajarea de reforme adecvate în sectoarele cheie pentru promovarea politicilor şi măsurilor de

limitare sau reducere a emisiilor de gaze de seră necontrolate prin Protocolul de la Montreal; măsuri de limitare şi/sau reducere a emisiilor de gaze de seră necontrolate prin protocolul de la

Montreal în sectorul transporturilor; limitarea şi/sau reducerea emisiilor de metan prin recuperare şi utilizare în managementul

deşeurilor, precum şi în producerea, transportul şi distribuţia energiei.

c. Cadrul juridic din România şi UE privind Schimbările ClimaticeLegislaţia actuală din România cu referire exclusivă la Schimbările Climatice cuprinde:

a. Legea nr. 24/1994 – ratificarea Convenţiei cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice;

b. Legea nr.3/2001 – ratificarea Protocolului de la Kyoto al Convenţiei cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice.

Pe lângă cele două acte normative există şi alte legi care cuprind prevederi legate de schimbările încadrate în legislaţia primară, cum ar fi:

Legea protecţiei mediului 137/1995 (cu modificările şi adăugirile ulterioare aduse de Legea 294/2003) şi Legea protecţiei atmosferei 655/2001 conţin prevederi generale referitoare la schimbările climatice.

HG 308/2005, HG 459/2003 sunt actele legislative de reorganizare a MMGA, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului (ANPM) şi respectiv a celor 8 Agenţii Regionale pentru Protecţia Mediului (ARPM). Aceste acte stabilesc responsabilităţile acestor instituţii referitoare la unele activităţi legate de procesul schimbărilor climatice.

Sistemul naţional pentru evaluarea şi gestionarea integrată a calităţii aerului, înfiinţat prin HG nr. 586 /2004, asigură cadrul organizatoric, instituţional şi juridic pentru cooperarea dintre autorităţi şi instituţii publice cu competenţe în domeniul protecţiei atmosferei şi evaluării şi gestionării calităţii aerului din România. În acest sens, Autorităţile şi instituţiile publice care au obligaţia să furnizeze, conform legii, informaţiile şi datele necesare evaluării şi gestionării integrate a calităţii aerului sunt:

– autoritatea publică centrală şi autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului;

– autoritatea publică centrală şi autorităţile publice teritoriale pentru sănătate;– autoritatea publică centrală pentru transporturi;– autoritatea publică centrală pentru industrie;– autoritatea publică centrală pentru comerţ;– autoritatea publică centrală pentru agricultură, păduri şi dezvoltare rurală şi

autorităţile publice teritoriale pentru agricultură şi dezvoltare rurală;– autoritatea publică centrală pentru coordonarea administraţiei publice;– autoritatea publică centrală pentru lucrări publice;– Institutul Naţional de Statistică şi direcţiile regionale din subordine;– consiliile judeţene;– primăriile şi consiliile locale.

De asemenea, titularii de activitate au obligaţia să furnizeze informaţiile şi datele necesare evaluării şi gestionării integrate a calităţii aerului.

Unele acte normative de sector sunt, de asemenea, relevante pentru politicile şi măsurile legate de reducerea emisiilor de GES, respectiv:

►În sectorul energiei:

- Legea nr. 199/2000 privind utilizarea eficientă a energiei creează cadrul legal de elaborare şi implementare a politicii naţionale pentru eficienţa energetică. HG 443/2003 transpune Directiva 2001/77/CE privind promovarea producţiei de electricitate din surse regenerabile pe piaţa internă a energiei electrice.

- HG 1892/2004 stabileşte un sistem de promovare a producţiei de electricitate din surse regenerabile de energie.

►În sectorul transporturilor: - HG 343/2002, în care problema calităţii aerului este abordată prin impunerea utilizării

unor carburanţi mai puţin poluanţi şi furnizarea de informaţii privind consumul de carburant şi emisiile de CO2 pentru noile vehicule precum şi privind reabilitarea drumurilor trans-europene.

În ultimii ani au fost transpuse şi implementate în România Directive UE cu un impact substanţial asupra emisiilor de GES, cum ar fi: Directiva 2001/77/CE privind promovarea producţiei de electricitate din surse regenerabile pe piaţa internă a energiei, Directiva depozite de deşeuri, Directiva Revizuită privind instalaţiile mari de ardere (2001/80/CE), Directiva IPPC (Prevenirea şi controlul integrat al poluării) 96/61/EEC şi Directiva privind performanţa energetică în construcţii (2002/91/CE).

De asemenea, pot reprezenta referinţe în domeniu şi următoarele două directive ale Consiliului Europei:

1. Directiva Consiliului Europei Nr. 93/76/EEC (SAVE I)Directiva îşi propune să păstreze calitatea aerului şi în acelaşi timp să asigure utilizarea raţională şi prudentă a

resurselor naturale obiectiv pentru realizarea căruia este necesar un efort colectiv al tuturor statelor membre. Aceasta presupune adoptarea la nivel comunitar a unor măsuri pentru limitarea emisiilor de CO2 şi promovarea utilizării raţionale a energiei.

Scopul principal al acestei Directive este atingerea de către statele membre a obiectivului limitării emisiilor de dioxid de carbon prin creşterea eficienţei energetice, în mod deosebit prin elaborarea şi implementarea de programe în următoarele domenii:

- certificarea energetică a clădirilor;- facturarea căldurii, condiţionării aerului şi apei calde pe baza consumului efectiv;- finanţarea prin terţi a investiţiilor de eficienţă energetică în sectorul public;- izolarea termică a clădirilor noi;- revizuirea regulată a cazanelor;- auditarea energetică a întreprinderilor cu consumuri energetice ridicate.

Programele pot include legi, reglementări, instrumente economice sau administrative, informaţii, precepte educative şi acorduri voluntare al căror impact poate fi evaluat obiectiv.

Statele membre vor iniţia şi implementa programe pentru certificarea energetică a clădirilor. Certificarea energetică a clădirilor, care va consta în descrierea caracteristicilor energetice, trebuie să furnizeze potenţialilor utilizatori informaţii privind eficienţa energetică a clădirilor.

Dacă se consideră adecvat, certificarea poate include şi opţiuni pentru îmbunătăţirea caracteristicilor energetice.

Statele membre vor iniţia şi implementa programe pentru facturarea costurilor pentru încălzire, condiţionarea aerului şi apa caldă, într-o proporţie adecvată, pe baza consumului efectiv. Aceste programe trebuie să permită ca sumele pentru aceste servicii să fie împărţite între utilizatorii unei părţi sau a întregii clădiri pe baza cantităţilor specifice de căldură, ventilaţie şi apă caldă consumate de fiecare ocupant. Aceasta se va aplica clădirilor sau părţilor din clădiri alimentate dintr-o instalaţie comună de căldură, aer condiţionat şi apă caldă menajeră. Locatarii unor astfel de clădiri trebuie să poată să-şi regleze propriile consumuri de căldură, ventilaţie şi apă caldă menajeră.

Statele membre vor iniţia şi implementa programe pentru a permite finanţarea prin terţi pentru investiţii de eficienţă energetică în sectorul public.

În sensul acestei Directive, "finanţarea prin terţi" înseamnă furnizarea completă de servicii de auditare, instalare, operare, întreţinere şi finanţare pentru o investiţie de eficienţă energetică, recuperarea acestor servicii urmând a se face, parţial sau integral, pe baza economiilor de energie.

Statele membre vor iniţia şi implementa programe astfel încât noile clădiri să aibă o izolaţie termică eficientă, pe termen lung, pe baza standardelor aprobate de statele membre, ţinând cont de condiţiile climatice sau zonele climatice şi de utilizarea dorită a clădirii.

Statele membre vor iniţia şi implementa programe de inspectare regulată a instalaţiilor de încălzire cu o putere nominală efectivă de peste 15 kW, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de funcţionare din punct de vedere al consumurilor energetice şi limitării emisiilor de dioxid de carbon.

2. Directiva Consiliului Europei nr. 96/137/EC (SAVE II)Decizia stabileşte obligaţia Comunităţii de a susţine un program pentru pregătirea şi implementarea de măsuri

şi acţiuni într-un mod cât mai eficient din punct de vedere financiar cu scopul de a promova eficienţa energetică în CE.Scopul principal al programului SAVE II constă în îmbunătăţirea intensităţii energetice la consumatori finali

cu cel puţin un procent faţă de ceea ce s-ar fi putut obţine în condiţii normale.Obiectivele generale ale programului sunt:

a) stimularea măsurilor de eficienţă energetică în toate sectoarele;b) încurajarea investiţiilor private şi publice în măsuri pentru conservarea energiei;c) crearea condiţiilor de îmbunătăţire a intensităţii energetice la consumatorii finali.

În cadrul programului, vor fi finanţate următoarele categorii de acţiuni pentru eficienţa energetică: studii şi alte acţiuni de acest fel având scopul de a implementa şi realiza măsurile Comunitare

(cum ar fi contracte de voluntariat, mandate pentru standardizare, achiziţii prin cooperare şi legislaţie pentru creşterea eficienţei energetice, studii privind efectul modificării preţului asupra eficienţei energiei şi studii care să stabilească eficienţa energetică drept criteriul de apreciere a programelor comunitare;

acţiuni pilot orientate sectorial în scopul accelerării investiţiilor eficiente energetic şi/sau în scopul îmbunătăţirii modelelor de utilizare eficientă a energiei, pentru a fi realizate în organizaţii/ companii publice sau private dar şi în reţelele comunitare existente sau în organizaţiile sau companiile grupate pentru a executa proiectele;

măsuri propuse de către Comisie pentru a încuraja schimbul de experienţă în scopul promovării unei mai bune cooperări între activităţile desfăşurate pe plan internaţional, Comunitar, naţional, regional şi local prin mijloace adecvate de diseminare a informaţiilor;

monitorizarea evoluţiei eficienţei energetice în statele Comunitare şi în statele membre individuale şi evaluarea şi monitorizarea acţiunilor şi măsurilor realizate în cadrul programului;

acţiuni specifice în favoarea managementului energetic la nivel regional şi local şi în favoarea unei coeziuni sporite între statele membre şi regiuni în domeniul eficienţei energetice.

2.2. Surse de poluare ale aerului

Sursele de poluare ale aerului: surse naturale şi surse artificiale.a. Sursele naturale sunt:

Solul – datorită factorilor fizici (temperatură), mecanici (ploi, curenţi de aer, impact meteoriţi, cutremure), biologici, solul răspândeşte în aer agenţi poluanţi:

- particule solide (anorganice, organice);

- gaze: CO2, H2S, NH3;

- substanţe odorante complexe. Plantele şi animalele poluează mediul cu polen, spori de mucegaiuri/ levuri, păr, pene, fulgi. Erupţiile vulcanice emit gaze (CO, CO2, H2, H2S, NH3), vapori de apă, materiale solide de

diferite dimensiuni, care pot ajunge până în stratosferă (30-50 km). Praful cosmic - dezintegrarea meteoriţilor în atmosferă (circa 1000 t/an ajung pe Pământ). Incendiile dioxid de carbon şi fum (distrug ecosistemele).

b. Sursele artificiale - activităţi ale omului din care rezultă produse solide, lichide şi gazoase, care pot ajunge în atmosferă. Aceste surse sunt fixe şi mobile. Surse fixe - produc o poluare limitată (în apropierea sursei):

- procese industriale: chimice, siderurgice, metalurgice, materiale de construcţie etc.;

- procese de combustie - producere de energie electrică/ termică, încălzire locuinţe; cantitatea şi tipul poluanţilor depinde de calitatea combustibilului şi felul arderii;

- servicii - staţii de benzină, instalaţii de vopsit, curăţătorii chimice (în uscat) etc. Surse mobile - mijloace de transport rutier, feroviar, naval şi aerian. Autovehiculele, datorită

gazelor de eşapament şi combustibilului folosit, poluează cu oxid de carbon, oxizi de azot, plumb, aldehide, etilenă, hidrocarburi aromatice, dioxid de carbon, pulberi.

2.3. Dispersia poluanţilor în atmosferă

Acest fenomen este influenţat de următoarele:

- factori meteorologici: vânt, turbulenţa aerului, umiditate, temperatură;

- modul de evacuare în atmosferă a poluanţilor.Vântul - factor important pentru dispersarea agenţilor poluanţi în atmosferă. Gradul de răspândire al

poluanţilor este direct proporţional cu viteza vântului:

- deplasarea maselor de aer cu viteză mică: acest fapt conduce la acumularea poluanţilor (creşte concentraţia de poluant);

- creşterea vitezei vântului: se măreşte volumul de aer în care se dispersează poluantul (scade concentraţia, de dorit sub valoarea limită admisibilă).

Vântul are un dublu rol: pozitiv - creşte gradul de dispersie al poluantului; negativ - cărăuş al poluanţilor.

Turbulenţa aerului - fenomen generat de diferenţele de temperatură şi de frecarea straturilor de aer în mişcare.

- favorizează dispersarea transversală a poluanţilor faţă de direcţia vântului;

- este strâns legată de regimul vânturilor (ca direcţie şi viteză). Turbulenţa aerului, după modul de formare, poate fi:

mecanică - apare datorită frecării maselor de aer de scoarţa terestră (depinde, în principal de rugozitatea terenului, relief, viteza vântului); predomină în nopţile cu temperaturi moderate şi fluctuaţii ale vântului de ordinul secundelor;

termică sau convectivă - este generată de diferenţa de temperatură dintre suprafaţa terenului şi pătura de aer din imediata apropiere; predomină în zilele cu soare şi vânt slab (fluctuaţii ale vântului de ordinul minutelor).

Umiditatea aerului Creşterea umidităţii are efecte:

- pozitive - împiedică difuzia poluanţilor (se înregistrează concentraţii mici în aer);

- negative - formează ceaţă (vaporii de apă condensează pe particulele din aer), fenomen care determină concentrarea poluanţilor.

Poluare indusă de creşterea umidităţii aerului, este diminuată (până la anulare) de precipitaţii (ploaia - îndepărtează gazele; zăpada - curăţă atmosfera de pulberi).

Temperatura atmosferei depinde de: anotimp, altitudine, relief, latitudine geografică. Variaţiile de temperatură favorizează dispersia poluanţilor, datorită deplasării maselor de aer.

Evacuarea în atmosferă a poluanţilor industriali se face prin intermediul coşurilor industriale (elemente de construcţie care asigură creşterea nivelului de dispersie al poluanţilor). Proiectarea şi amplasarea coşurilor se face după anumite reguli:

- înălţimea coşului (Hc): > 2,5 înălţime clădiri/ forme de relief din apropiere (se evită turbulenţa la partea superioară a coşului);

- viteza de ieşire a gazelor din coş: >20 m/s (jetul de gaze scapă din zona de turbulenţă a coşului);

- concentraţia maximă la sol a gazelor evacuate apare la o distanţă de 5-10 Hc;

- gazele evacuate prin coşuri cu diametrul < 2 m şi Hc < 60 m, nu se dispersează bine în atmosferă, astfel că în apropierea solului ating concentraţii periculoase.

Un coş bine proiectat asigură o bună difuzie atmosferică a poluanţilor, ceea ce face ca la nivelul terenului, concentraţia acestora să fie 0,001-1% din concentraţia gazului la ieşirea din coş.