Toamna ţesătoare de Vasile Alecsandri

Toamna mândră, harnică

Şi de bunuri darnică

A-mpărţit a ei comori:

Frunza-i dat-au vântului,

Iar roada pământului

Dat-o au la muncitori.

Dat-au in pentru ştergare

Şi porumb pentru coşare

Plin de ţinte aurii,

Şi toţi strugurii de vie

Pentru dalba veselie

De la nunţi şi cumătrii.

Dat-au încă pentru coasă

Iarba-i verde şi frumoasă

Care-n mai au înflorit;

Şi-a ei păsări cântătoare,

Şi-a ei şiruri de cocoare

Tainicului Răsărit.

Ş-au rămas, sărmana, goală,

Pe când viforul se scoală

Aducând gerul de an!

Ce-a să facă ea la iarnă?

Norii vin ca să aştearnă

Pe câmpii un lung troian.

Vai de ea! Ce-a să devie

Sub cumplita vijelie

Care suflă oţerit

Peste văile uscate,

Peste apele-ngheţate,

Peste codrul desfrunzit?

Dar nu-i pasă! Cât e soare,

Toamna, mândră ţesătoare,

Pune furca-n brâul ei,

Ca să toarcă şi să ţese

Pânză lată-n iţe dese

De-nvelit umerii săi.

Şi torcând de-a lungul trece

Peste brazda murgă, rece,

Unde ies painjini mii.

Iar fuioru-i de mătase

Pe pământ în urmă lasă

Mreji de raze argintii.

Câte lanuri, văi întinse,

Toate-acuma sunt cuprinse

De lungi fire ce lucesc.

Unele s-adună în caier,

Altele, pierdute-n aer,

Tainic, lin călătoresc.

Toamna grabnic le urzeşte,

Le-mpleteşte, nevedeşte,

Şi cu toate la un loc

Ea-şi lucrează o învelitoare

Ca să meargă-n şezătoare

Şi să ia parte la joc.

Iat-o în cămeşă albă,

Cu lefţi mari lucind în salbă,

Mari cât ochii săi căprii.

Trista iarnă-o pizmuieşte

Şi prin neguri o pândeşte

Descântând vrăjitorii.

Iar românul cu drag spune:

“Doamne! fă încă-o minune!

Scoate-o faţă-n calea mea,

Ca şi toamna harnică

Şi de suflet darnică,

Să-mi fac traiul meu cu ea!”

Sfarsit de toamna

de Vasile Alecsandri

Oaspetii caselor noastre, cocostarci si randunele,

Parasit-au a lor cuiburi s-au fugit de zile rele;

Cardurile de cucoare, insirandu-se-n lung zbor,

Pribegit-au urmarite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde campie acu-i trista, vestezita,

Lunca, batuta de bruma, acum pare ruginita;

Frunzele-i cad, zbor in aer, si de crengi se dezlipesc

Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru parti a lumei se ridica-nalt pe ceruri,

Ca balauri din poveste, nouri negre plini de geruri

Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori

Trece-un card de corbi iernatici prin vazduh croncanitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivat calare!

Vantul suiera prin hornuri raspandind infiorare.

Boii rag, caii rancheaza, cainii latra la un loc,

Omul, trist, cade pe ganduri si s-apropie de foc.

George Topârceanu

Rapsodii de toamnă

I

A trecut întâi o boare

Pe deasupra viilor,

Şi-a furat de prin ponoare

Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră

I-au răspuns fâneţele.

Toate florile şoptiră,

Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte

Mândru ca o flamură.

Solzii frunzelor mărunte

S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană

Fără ocupaţie

A adus o veste-n goană

Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,

Plopii şi răsurile

Spun că vine-un vânt de iarnă

Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare

Vocea lui tiranică,

Toţi ciulinii pe cărare

Fug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.

Colo jos, pe mlaştină.

S-a-ntâlnit un pui de cioară

C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă

Altă veste stranie,

C-au pornit-o peste luncă

Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,

Ies din şanţuri vrăbiile.

Papura pe lac se zbate

Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare

Sus pe-un vârf de trestie

Ca să ţie-o cuvântare

În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă

Îl insultă-n pauze

Şi din papură-l provoacă

Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige

Ca de mama focului.

Cocostârci, pe catalige,

Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte

Slab de constituţie,

În zadar vrea să ia parte

Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,

Poliţai din naştere,

Peste baltă şi boschete

Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru

Contra vinovatului,

Ca să-l aresteze pentru

Siguranţa statului...

De emoţie, în surdină,

Sub un snop de bozie,

O păstaie de sulcină

A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.

Peste straturi, dalia,

Ca o doamnă din elită

Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,

Farmec dând regretelor,

Stau de vorbă între ele:

"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, bătrână,

De pe-acum se sperie

C-au să-i cadă în ţărână

Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă

Stă-n lumina matură,

Ca un talger de balanţă

Aplecat pe-o latură...

Între gâze, fără frică

Se re-ncep idilele.

Doar o gărgăriţă mică,

Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul

Unei molii tinere,

Că i-a dispărut bărbatul

În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă

Greierii din flaute.

"Uf, ce lume, soro dragă!"

Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe

Mort de inaniţie.

Şi-acum pleacă să anunţe

Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite

De-aşa vremi protivnice

Se vorbiră pe şoptite

Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune

Doamna măsălariţă,

Tot soborul îi propune

S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,

Rumenele lobode

Vor de-acuma-n văduvie

Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna

A-nvăţat un brusture

Să le spuie-n faţă una

Care să le usture!...

Jos, pe-un vârf de campanulă

Pururea-n vibraţie,

Şi-a oprit o libelulă

Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,

Trupu-i fin se clatină,

Giuvaer de smalţ şi aur

Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline

Scade animaţia...

De mirare parcă-şi ţine

Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,

Se-ntretaie ştirile...

Ce e?... Ce e?... Spre podgorii

Toţi întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,

Aşternând pământului

Haina ei cu trenă lungă

De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,

Zâna melopeelor,

Spaima florilor şi Doamna

Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,

Ca-ntr-un nimb de glorie,

Peste şolduri triumfale

Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe

Pustiind cărările,

Cu alai de frunze moarte

Să colinde zările.

. . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . .

Gâze, flori întârziate!

Muza mea satirică

V-a-nchinat de drag la toate

Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe

Iarna mizerabilă,

Mă cuprinde o tristeţe

Iremediabilă...

Zile de toamna

De George Cosbuc

Ieri vedeam pe lunca flori

Mandri fluturi zburatori

Si vedeam zburand albine

Ieri era si cald si bine

Azi e frig si nori si vant

Frunzele cad la pamant

Florile stau suparate

Vestejesc de bruma toate

Ieri era frumos pe-afara

Ca-ntr-o calda zi de vara

Azi e toamna pe pamant

Vreme rea si bate vant.

Toamna

Autor / Poet: Octavian Goga

Văl de brumă argintie

Mi-a împodobit grădina

Firelor de lămâiţă

Li se uscă rădăcina.

Peste creştet de dumbravă

Norii suri îşi poartă plumbul,

Cu podoaba zdrenţuită

Tremură pe câmp porumbul.

Şi cum de la miazănoapte

Vine vântul fără milă,

De pe vârful şurii noastre

Smulge-n zbor câte-o şindrilă.

De viforniţa păgână

Se-ndoiesc nucii, bătrânii,

Plânge-un pui de ciocârlie

Sus pe cumpăna fântânii.

Îl ascult şi simt subt gene

Cum o lacrimă-mi învie:

- Ni se-aseamănă povestea,

Pui golaş de ciocârlie.

Afară-i toamnă

de Mihai Eminescu

Afară-i toamnă, frunza-mprăştiată,

Iar vântul svârlă-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N'ai vrea ca nimeni-n uşa ta să bată;

Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,

Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,

Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,

În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat-aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri...

Iar mâni subţiri şi reci mi-acopar ochiï.