Universitatea de Artă şi Design

Cluj Napoca

Pigmenţi

Sectia Conservare-restaurare

Student: Iuoraş Irina

Materiile prime utilizate de către pictorii români ai evului mediu erau procurate din mediul înconjurator, din comerţul epocii, sau erau realizate artizanal, in atelierele proprii, cu tehnologii care se regăsesc în practica mult-seculara a omenirii. Însă, purtau adesea amprenta unei originale si interesante tradiţii tehnice autohtone.

Materiile prime procurate din mediul înconjurător erau numeroase. Ele eau mai uşor accesibile si bineînţeles, mai ieftine decât cele procurate din comerţ. Faptul ca erau mai ieftine era un avantaj major, mai ales in lucrările de serie mare sau chiar unicate, ai căror beneficiary aveau posibilităţi modeste.

Un pigment este o pulbere colorată care poate fi menţinută pe locul aplicării cu un medium de fixare. În mod normal se face distincţia între pigmenţi si coloranţi, coloranţii fiind substanţe colorate solubile care pătrund în materialul pe care sunt aplicate şi îi alterează culoarea combinându-se cu el fizic şi adeseori chimic. Pigmenţii, în sensul strict al cuvântului, sunt numai fixaţi pe suprafaţă de către mediumul adeziv în care sunt aplicaţi.

Probabil cea mai simplă ilustrare a unui pigment se poate vedea în cazul mozaicului. Fiecare mic cub colorat poate fi privit ca o particulă de pigment fixată în poziţie de liantul în care este pusă. În sensul obişnuit al cuvântului, desigur, particulele separate de pgimenţi sunt mici si, în loc sa fie puse in medium-ul de fixare, ca în mosaic, ele sunt, în cele mai multe sisteme de pictură, complet imersate în medium şi înonjurate de către el. În mod obişnuit, un pigment pentru pictură este o pulbere foarte fină, care examinată sub microscop, se dovedeşte a fi alcătuită din bucăţi separate ce pot fi comparate cu cuburile distinct ale decoraţiei în mosaic.

Roşurile abundă în natură. Pământurile roşii, piatra roşie, de multe nuanţe, ne amintesc de marea varietate de culori cu care oxizii de fier decorează faţa Pământului. Dar nu neapărat orice roşu sau piatra roşie dă un pigment bun, sau măcar folosibil. Multe pământuri par în natură puternic colorate, dar oidată uscare, nu mai au în ele nicio culoare. O cantitate redusă de material colorat va conferi o culoare atata timp cât el este umed, dar se va manifesta cu greu atunci când pământul se usucă. Multe dintre pietrele ce par intens colorate, reduse la o pulbere fină, se dovedesc lipsite de culoare. Dacă cineva şi-ar permite extravaganţa de a preface în pulbere un rubin, şi chiar unul de cea mai închisă nuanţă, rezultatul ar fi un simplu praf alb (acest lucru poate fi demonstrate, mai puţin costisitor, cu un ciob de sticlă colorată). Pentru a fi de calitate, este necesar ca ocrurile să conţină în mare parte săruri colorate de fier, şi nu lut slab colorat, precum cele mai multe pământuri. Cele mai bune ocruri pentru pictori sunt depozitele formate prin expunerea minereurilor de fier la intemperiile vremii; elepot fi transformate prin spălare şi decantare în oxizi de fier aproape puri. În Evul Mediu, depozitele de oxizi de fier pur sub formă de hematită erau private ca o sursă important de culoare roşie.

Cinabru(chinovar vermillon)Cinabrul este un pigment natural sau sintetic, o sulfur de mercur (HgS), cunoscut de chinezi,

greci şi romani. Este menţionat de Pliniu sub numele de minium, denumire atribuită ulterior oxidului roşu de plumb (miniu de plumb). Romanii îl extrăgeau din minele Almaden (Sania) şi constituia un monopol de stat. S-a folosit în picture murală de la Pompei. Sulfura de mercur sintetică a fost preparată prin procedee pe cale uscată (prin incalzirea mercurului de sulf, în anumite condiţii) de chinezi, de alchimiştii arabi, (Gaber sec. VII-IX). În Europa Evului Mediu circulau numeroase reţete de fabricare, iar Cennino Cennini în tratatul său de cinabru ca ‘un pigment artificial preparat chimiceşte în alambic’.

Începând din secolul al XVIII-lea se prepară cinabru şi p[rin metode pe cale umedă (industrial din 1785), metode după xare se prepară şi astăzi. Produsul se comercializează sub numele de vermillon.

Cinabrul este unul dintre cei mai grei pigmenţi (masa specifică 8,29). Are i o culoare roşie intensă cu o mare putere de acoperire. Este rezistent la acizi şi alcali, dar nerezistent la lumina solară tinzând să se innegrească. Are loc un process chimic prin care cinabrul de culoare roşie, cristalizat în sistemul hexagonal, trece în metacinabru de culoare neagră, cristalizat în sistemul cubic sau amorf (fenomen de polimorfism). S-a observant că pigmentul obţinut prin metode umede se înnegreşte mai uşor decât pigmentul preparat pe cale uscată sau decât cel natural, probabil datorita impurităţilor.

Roşu cinabru, datorită culorii sale foarte intense, s-a folosit mult în toate tehnicile de pictură. Datorită lipsei de rezistentă la lumină, acest pigment nu se utilizează în pictura murală exterioară. Fenomenul de modificare a culorii cinabrului a fost observant şi în picture murală din România la biserica mănăstirii Suceviţa.

Un caz interesant de alterare a cinabrului a fost observant în pictura murală a capelei bisericii evanghelice din com. Hărman, jud Braşov unde picture a fost văruită. Pe stratul de văruială au apărut colorate în negru-cenuşiu siluetele picturii de dedesubt, numai acolo unde culoarea respectivă a fost realizată cu roşu cinabru. Petele negre conţin metacinabru şi provin din cinabru folosit în pictură. O ipoteză pentru formarea acestor pet ear fi migrarea cinabrului din stratul de culoare în stratul de văruială şi alterarea lui sub influenţa luminii solare. Nu s-a putut stabili dacă cinabrul a fost alterat înainte de văruire şi a migrat ulterior în văruială cu metacinabru. Confirmarea uneia sau alteia din ipostaze se poate face cu prilejul restaurării picturilor.

Este compatibil cu toţi pigmenţii şi lianţii. Înnegrirea unor pigmenţi pe bază de plumb sau cupru în amestec cu acest pigment, este determinată de impurităţile din produsele de sinteză impure, fenomenul nefiind observant la cinabru natural. Prin încălzire, sublimă la tem[eratura de 580 grade Celsius. Astăzi a pierdut din importanţa de altădată, fiind înlocuit cu roşu de cadmiu. Pigmentul roşu cinabru fiind un pigment mai scump, a fost falsificat cu miniu de plumb. Această practică a fost descrisă de Gheorghe zugravul în erminia sa din 1841.

Amestecarea lui cu roşu oxid s-a practicat în Antichitate. Denumirea veche a acestui pigment era Chinovar pisat, Chinovar, Kinabri, Piatră ţinobăr, Ţinavor sau Ţinober, iar cea actuală de Cinabru.

Miniu de plumb (roşu Saturn, roşu de plumb)Este un pigment mineral sintetic, un oxid de plumb (Pb3O4), de obicei fiind formulat ca

plumbat de plumb PbO2+2PbO.Se obţine prin incălzirea ceruzei sau litargei la 480 grade Celsius. La temperature mai

ridicate miniul trece din nou în litargă. Are o culoare roşu oranj, strălucitoare, cu o bună putere de acoperire. Este foarte fin şi poate rezista in formă cristalină sau amorfă, după condiţiile de fabricaţie. Are o greutate specific mare (8,8-9,0) şi un indice de refracţie ridicat (2,46).

Nu rezistă la acizii şi alcalii concentraţi şi nici la acţiunea hidrogenului sulfurat. Nu este stabil la lumină şi aer, tinzând să devină brun închis deoarece trece în dioxid de plumb (PbO2), fenomen observant pe multe picture în frescă din România.

Cennino Cennini spune în trataul său de pictură că ‘miniul este bun pe panou, deoarece pe zid, de cum vine in atingere cu aerul, se innegreşte şi îşi pierde culoarea’. Reconversia dioxidulu de plumb în miniu în condiţiile unei picture, nu a fost realizată.

Este compatibil cu toţi pigmenţii, chiar cu cei pe bază de sulfuri, dacă nu conţin sulfuri libere. Absorbţia de ulei este mică, 5-8% şi are un effect sicativ pronunţat asupra acestuia.

S-a folosit mult în diferite tehnici in pictură, în miniaturi şi în picture murală. Actualmente se foloseşte foarte puţin în picture artistic. Acestpigment era în trecut denumit şi Lambez sau Plumb roşu, iar acum este numit oxid roşu de plumb.

Ocru roşuEste un pigment mineral, o argilă pigmentată cu oxid de fier anhidru (Fe2O3). Conţinutul

în oxid de fier variază între 15% si 50%.Ocru roşu este un pigment foarte stabil la lumină şi la intemperii, nu este afectat de

alcalii, iar acidul clorhidric îl dizolvă numai la cald, lăsănd un rezidiu silicios. Are o putere bună de acoperire şi se usucă bine în ulei. La calcinare se mai închide puţin la culoare. Este compatibil cu toţi pigmenţii şi lianţii şi s-a folosit în toate timpurile şi în toate tehnicile de pictură.

Există mai multe sorturi de ocruri ce poarta numele regiunilor de extracţie. Astfel pământul de Pozzuola este un pigment de origine vulcanică, folosit în special în frescă unde face priză foarte bună cu varul. Bolusul armenesc sau bolus roşu este o argilă roşie foarte fină, folosită în special pentru prepararea grundurilor în vederea aplicării foiţei de aur şi la prepararea polimentului.

Un ocru roşu de calitate se extrăgea in Evul Mediu de lânga oraşul Sinope din Asia Mică, localitate ce a dat numele pigmentului roşu de Sinope. Cu această culoare se executau pe tencuiala brută (arriccio) schiţele scenelor ce urmau să fie pictate în frescă, culoare ce a dat numele ulterior Sinopia acestor schiţe. Acest ocru se mai folosea sub denimirea de Borblament, Borleman sau Burlearmă.

Ocruri roşii de asemenea foarte rezistente, se obţin şi prin calcinarea ocrurilor galbene. În funcţie de temperatură, de compoziţie şi de natura impurităţilor capătă nuanţe diferite, de la roşu-oranj, la roşu-cărămiziu şi roşu brun.

Bibliografie:

- Ioan Istudor – ‘Noţiuni de chimia picturii’ (pag. 141-146)- Daniel V. Thompson Jr. – ‘Practica picturii în tempera’ (pag. 110-

111, 118-119)- Mihail Mihalcu – ‘Valori medieval româneşti (pag. 26, 32-33)