personality profile specific for the organized … 05 48.pdf · profilul criminalului organizat:...

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

351 Section: Social Sciences

PERSONALITY PROFILE SPECIFIC FOR THE ORGANIZED CRIMINAL IN THE OFFENSE

OF RAPE

Mariana Pădureanu PhD, University of Craiova

Abstract: The purpose of the present paper is to elaborate, based on the literature, a personality profile, respectively a mode of operation for the organized criminal type, with special reference to the

sexual psychopathy în the case of committing a rape with premeditation. In order to build the

personality profile of the organized type of perpetrator, it is necessary to distinguish between

organized offenders and disorganized offenders, to highlight the differences between them, as well as to evaluate the different theories and models of serial killers elaborated by the authors. Thus, whether

it is based on a hereditary trend towards crime, either on an acquired tendency, in a criminal

direction, or on a biological anomaly, several theories have been constructed that will be presented in the paper: theory of abuse, heredity theory, theory of biological abnormality, frustration theory,

construct theory, psychological conflict theory, theory of criminal characterization, differential

association theory. Determination of psychological profile, understanding of criminal motivation and, especially, predictive guidance are extremely useful in identifying and capturing organized

perpetrators, especially serial killers in which case rape is followed by the death of the victim.

Keywords:perpetrator, sex offense, serial killer, victim, rape

1. Consideraţii introductive privind infractorii de tip organizat şi cei de tip

dezorganizat

Pentru a construi profilul de personalitate al făptuitorului de tip organizat se impune o

delimitare între infractorii organizaţi şi infractorii dezorganizaţi, care să pună în evidenţă

diferenţele dintre aceştia.

Astfel, infractorul organizat (cel care îşi premeditează acţiunea) are, de obicei,

inteligenţa peste medie, fiind metodic şi viclean, iar crimele lui sunt bine gândite şi cu atenţie

plănuite. Crima este, de obicei, comisă în afara zonei în interiorul căreia infractorul își are

domiciliul sau locul de muncă, acesta deplasându-se mai mulţi kilometri decât o persoană

obişnuită1.Victimele, de obicei oameni străini, sunt alese cu grijă dintre persoanele pe care le

poate controla prin manipulare sau dominare, pe care le urmărește un timp pentru a le studia

obiceiurile zilnice și cu care are ceva trăsături comune2.

Infractorul organizat este considerat sociabil şi se foloseşte de farmecul personal și de

abilităţile verbale pentru a-şi atrage victimele şi pentru a fi capabili să preia controlul asupra

lor. Nu este lipsit de discenământ, fiind conştient de efectele și gravitatea faptei pe care o

săvârşește, precum și de sancțiunile prevăzute de lege, însă este extrem de încrezător în

abilităţile sale în confruntarea cu anchetatorii. Manifestă interes față de mersul anchetei

criminalistice, urmărind ştirile din mass-media privind crima şi, în mod frecvent, se folosește

de un obiect care a aparținut victimei pentru a retrăi evenimentul sau pentru a-şi continua

fantezia3. Este foarte important pentru el să dețină controlul sexual asupra victimei. El evită să

lase dovezi şi, de obicei, îşi aduce propria armă. Cadavrul este, de cele mai multe ori, mutat

1T. Butoi, Criminali în serie - psihologia crimei, Editura Phobos, Bucuresti, 2003, p. 102. 2P. Vronsky, Female Serial Killers: How and Why Female Become Monsters, Berkley Books, New York, 2007,

p. 21. 3M. Newton, The encyclopedia of serial killers, second edition, New York, 2006, p. 203.



de la locul crimei pentru a a juca ‖feste‖ poliției sau pentru a preveni descoperirea prin

transportarea într-un loc unde poate fi bine ascuns4.

Spre deosebire de categoria infractorilor organizaţi, infractorii neorganizaţi (cei care

nu-şi premeditează infracţiunea) au, de obicei, inteligenţa sub medie, nu au beneficiat de

educație decât sporadic, fiind singuratici, adesea necăsătoriţi, deoarece au dificultăţi în a

stabili relaţii interpersonale. Sunt neglijenți, neîngrijiți, trăiesc, de regulă, fie singuri, fie cu o

rudă, în vecinatătea locului crimei, într-o locuință murdară5. Nu au un loc de muncă stabil și

pot fi descrişi ca fiind inadaptaţi social.

Infractorul dezorganizat acţionează sub imperiul impulsurilor şi, de obicei, va alege o

victimă din propria lui zonă geografică, pe care o va ataca brusc și o va supune prin forță. Nu

posedă un autoturism sau conduc un vehicul vechi, uzat ori de calitate proastă şi evită

oamenii. De obicei, suferă de o boală mentală, ori este incompetent din punct de vedere

sexual, folosește o armă improvizată, iar locul crimei este lăsat în dezordine6.

Agresorul dezorganizat are obiceiul, în multe situații, de a-şi depersonaliza victima

prin dezmembrare sau mutilare facială ori de a-i provoca multiple răni. Spre deosebire de

infractorul organizat, care înfăptuiește acte de viol asupra victimei, în cazul infractorului

dezorganizat actele sexuale sunt îndeplinite după moartea victimei.

Locul morţii coincide cu locul crimei, în general, infractorul dezorganizat nedepunând,

de obicei, nici un efort pentru a ascunde cadavrul. În cazul în care cadavrul a fost mutilat, este

posibil ca autorul să aranjeze victima într-o poziție specială, conform unui scenariu care are o

semnificaţie personală pentru el. De cele mai multe ori, arma crimei este lăsată la locul faptei.

PROFILUL PSIHOCOMPORTAMENTAL CARACTERISTIC AL

CRIMINALULUI ORGANIZAT ŞI AL CELUI NEORGANIZAT7

Organizat Neorganizat

Scor ridicat al inteligenței Scor scăzut al inteligenței

Competența socială Inadaptat social

Calificare profesională Necalificat

Competența sexuală Incompetent sexual

Statut social ridicat Statut social scăzut

Loc de muncă stabil (tatăl) Fără loc de muncă (tatăl)

Educație inconsecventă în copilărie Educație dură în copilărie

Tip controlat în timpul comiterii faptei Tip anxios

Consum de alcool Consum minim de alcool

Stres situațional (agitație) Stres situațional minim

Trăiește cu un partener Trăiește singur

Mobilitate mare (deține un autoturism) Are domiciliul sau locul de muncă situat în apropierea

locului crimei

Urmărește ecourile crimei (în mass-media) Interes minim față de eveniment

Își poate schimba locul de muncă/ domiciliul în altă localitate

Schimbare semnificativă de comportament (abuz de droguri/alcool, religiozitate)

DIFERENȚE PSIHOCOMPORTAMENTALE ÎNTRE CRIMINALUL

ORGANIZAT ŞI CEL NEORGANIZAT8

(perspectiva modului de operare – ecuația interpersonală în cuplul penal victimă-agresor)

4T. Butoi, I.T. Butoi, Psihologie judiciară. Tratat universitar I, Editura Fundației ‖România de Mâine‖, București, 2001, p. 33. 5P. Vronsky, Female Serial Killers: How and Why Female Become Monsters, p. 21. 6Ibidem. 7Preluare după: T. Butoi, I. T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară – teorie şi practică, Editura

Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 41. 8 Preluare după: Ibidem.



Organizat Neorganizat

Plănuiește atacul Atac spontan

Victima/locul este necunoscut Victima/locul este cunoscut

Personalizează victima Depersonalizează victima

Controlează conversația Conversație minimă

Locul crimei reflectă pierderea controlului Locul crimei este neîngrijit, întâmplător

Caută victime docile Victima este aleasă brusc, întâmplător

Constrânge victima Constrângere minimă

Viol agresiv înainte de moartea victimei Act sexual înfăptuit după moartea victimei

Cadavrul este ascuns Cadavrul este lăsat la vedere

Arma/urme absente Arma și urme prezente la locul crimei

Transportă cadavrul în alt loc Cadavrul rămâne la locul crimei

O altă clasificare care delimitează făptuitorii de tip organizat de cei de tip dezorganizat se

realizează în funcţie de modul de operare. Astfel, în funcţie de acest criteriu, se disting:

a) infractori de ocazie care săvârşesc infracţiunea sub presiunea unor nevoi materiale

întâmplatoare sau pentru satisfacerea unor dorinţe irezistibile. Ei nu caută ocazia, ci profită de

o situaţie accidentală (însuşirea lucrului pierdut, furturi ale unor bunuri nepăzite, lovirea unei

persoane).

După săvârşirea faptei, starea de surescitare şi lipsa de experienţă le provoacă o stare

de emotivitate, nesiguranţă şi de lipsă de rezistenţă faţă de organele de anchetă, ceea ce

înlesneşte obţinerea declaraţiilor care pot duce la descoperirea adevărului.

b) infractorii de obicei sunt cei la care săvârşirea faptelor a intrat în deprinderea lor. Ei

caută ocazia săvârsirii infracţiunilor şi-şi crează condiţiile favorabile. În raport cu genul

infracţiunii în care operează, fiecare are un mod caracteristic, un stil personal (modus

operandi).

Ei vor avea o stare de tensiune psihică mai redusă în timpul săvârşirii infracţiunii, fiind

criminali organizaţi; după comiterea faptei însă, teama de sancţiune este foarte puternică. Din

acest motiv folosesc orice mijloace pentru a deruta ancheta şi deseori joacă rolul de învinuiţi

pe nedrept.

2. Profilul criminalului organizat: teorii şi modele de criminali în serie

Majoritatea criminalilor în serie sunt organizaţi şi antisociali. Cei mai mulţi dintre ei

urmează anumite modele de bază, ceea ce a permis specialiştilor să realizeze profilul psiho-

comportamental. Mai mult de 80% dintre criminalii în serie sunt bărbaţi, caucazieni, cu vârsta

cuprinsă între 20 şi 30 de ani9. Victimele lor sunt, de obicei, femei caucaziene. În ceea ce

priveşte aspectul exterior, acesta nu îi trădează, ei arătând ca nişte oameni obişnuiţi.

În copilărie, criminalii în serie manifestă, de obicei, trei comportamente cunoscute sub numele

de triada MacDonald: udatul patului, incendieri, cruzime faţă de animale. De asemenea, ei

provin din familii destrămate, fiind deseori neglijaţi sau abuzaţi. Unii dintre ei pot fi timizi şi

introvertiţi, alţii, din contră, sunt joviali şi sociabili însă, în realitate, se simt foarte izolaţi.

Mulţi specialişti sunt de părere că o copilărie nefericită reprezintă cauza acţiunilor lor

criminale.

În ceea ce priveşte motivele care îi determină să ucidă, în literatura de specialitate au fost

formulate foarte multe teorii, nici una nefiind însă pe deplin satisfăcătoare: „descoperirea

devenirii unui criminal în serie este ca alinierea cubului lui Rubik‖10

. Autorii de specialitate

9 E. W. Hickey, Serial Murderers and Their Victims, Thomson Learning, Wadsworth, 2002, p. 213. 10 P. Vronsky, Serial Killers: The Method and Madness of Monsters, Berkley Books, New York, 2004, p. 16.



au construit mai multe teorii posibile11

, cum ar fi: abuzul şi neglijarea din copilărie, nebunia,

ereditatea, leziuni ale creierului etc.

Prima teorie vizează abuzurile şi neglijarea pe care mulţi criminali în serie le-au experimentat

în copilărie. Robert Ressler şi Tom Shachtman s-au folosit de un studiu desfăşurat de FBI, pe

baza a zeci de interviuri cu criminali în serie. În fiecare caz ei au descoperit „un model similar

al unei copilării grav neglijate‖12

. În timpul copilăriei, există perioade în care copiii învăţă ce

înseamnă iubirea, încrederea, mila şi alte reguli care stau la baza interacţiunii cu alte fiinţe

umane. Dacă aceste sentimente nu sunt imprimate în timpul copilăriei, e puţin probabil ca ele

să se mai dezvolte mai târziu.

Criminalii în serie au fost adesea abuzaţi psihic sau sexual în copilărie13

sau au fost martorii

unor astfel de abuzuri asupra unor membri ai familiei. Acest model al neglijării şi abuzului

face ca criminalii în serie să se maturizeze fără să le pese de nimeni altcineva în afară de ei

înşişi. La fel de adevărat este însă că mulţi copii sunt neglijaţi sau abuzaţi însă nu devin

criminali în serie.

Pentru mulţi, singura posibilă explicație a crimelor în serie este nebunia făptuitorului. Mulţi

criminali în serie pledează ca fiind nevinovaţi invocând nebunia. Conform Codului S.U.A.,

este admisă o apărare întemeiată pe motivul nebuniei dacă, la momentul comiterii actului

infracţional, făptuitorul, ca urmare a unei grave boli mentale ori defect mental, nu a fost în

stare să aprecieze natura şi gravitatea actelor sale14

. În dreptul penal român figurează, printre

cauzele de neimputabilitate, iresponsabilitatea. Astfel, art. 28 din noul Cod penal prevede:

„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de persoana care, în momentul

comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea să le

controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze‖. Practic, un criminal în serie

care invocă nebunia trebuie să dovedească faptul că, la momentul comiterii crimei, era

incapabil să distingă binele de rău. Însă poate fi foarte dificil de demonstrat că nu a

conştientizat faptul că acţiunile sale vor avea ca rezultat moartea victimelor.

Mulţi criminali în serie au fost diagnosticaţi de psihologi şi psihiatri ca fiind psihopaţi şi

având o tulburare de personalitate antisocială (‖antisocial personality disorder‖/ APD).

Conform Manualului Statistic şi de Diagnostic al Tulburărilor Mentale, o persoană cu o astfel

de tulburare a personalității de tip sociopat se caracterizează prin hedonism, imaturitate

emoțională, lipsa responsabilității, neconformitate cu normele sociale, iritabilitate şi

agresivitate, capacitatea de a-și justifica comportamentul astfel încât să pară rezonabil și

întemeiat15

, de unde rezultă și lipsa de remuşcări16

. Psihopaţii nu sunt nebuni; ei disting binele

de rău, dar punerea unui astfel de diagnostic ar putea explica comportamentul lor în timpul

ciclurilor de ucidere.

Conform anumitor specialişti, criminalii în serie au leziuni ale creierului sau alte

defecte biologice care contribuie la declanşarea acţiunilor lor. Deteriorarea unor porţiuni ale

creierului precum lobul frontal, hipotalamusul şi sistemul limbic poate contribui la agresiune

extremă, pierderea controlului, pierderea judecăţii şi violenţă17

. Astfel de studii a efectuat

11A se vedea V. Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pp. 90-122. 12 R. K. Ressler, T. Shachtman, Whoever Fights Monsters. My Twenty Years Tracking Serial Killers for the FBI,

St. Martin's Press, 1993, passim. 13 D.J. Sears, To kill again: The motivation and development of serial murder, Wilmington, Delaware, 1991, p.

37. 14 U.S. Code, Title 18. Part 1, Chapter 1, Section 17 - Insanity Defense. 15

The Committee on Nomenclature and Statistics of the American Psychiatric Association, Diagnostic and

Statistical Manual of Mental Disorders, American Psychiatric Association – Mental Hospital Service,

Washington, 1952, p. 38, disponibil la adresa http://www.turkpsikiyatri.org/arsiv/dsm-1952.pdf. 16 P. Vronsky, op. cit. 17 S. L. Scott, What Makes Serial Killers Tick?, The Crime Library, disponibil la

http://www.crimelibrary.com/serial_killers/notorious/tick/victims_1.html.



Cesare Lombroso18

, creatorul ―omului criminal‖, care a definit actul criminal ca fiind ‖o

anormalitate biologic‖ ce este cauzată de ‖atavism organic şi psihic‖ şi de ‖o patologie

epileptică‖19

.

O altă teorie este teoria constituţiei criminale sau teoria eredităţii pe care unii autori o

consideră factor preponderent: „povara eredităţii este în mod particular frecventă la subiecţi

pe care-i caracterizează o predispoziţie spre crimă; (...) factorul ereditar joacă un rol

preponderent mai ales în geneza a ceea ce constituie fenomenul predispoziţiei spre crimă (...)

şi se rezumă practic într-o mai mare probabilitate de a comite o crimă chiar sub influenţa unor

instigări criminogene ce rămân dedesubtul pragului determinant asupra masei‖20

.

Alţi autori, dimpotrivă, consideră că, în cazul criminalilor în serie, ca şi în cazul criminalilor

recidivişti, nu este vorba de o tendinţă ereditară spre crimă, ci de o tendinţă dobândită,

îndreptată într-o direcţie criminală21

. Referitor la raportul dintre influențele ereditare și

influențele factorilor exteriori, de mediu, psihologul francez R. Zazzo afirma că acesta este de

4 la 1 în favoarea influențelor de mediu22

.

Teoria personalității criminale, aparținând lui J. Pinatel (1971) se bazează pe concepția stării

de periculozitate psihică, pe potențialul de periculozitate psihică pe care-l prezintă infractorul,

care impune astfel necesitatea pronunțării unui diagnostic criminologic al acestuia, un

diagnostic privind capacitatea de a răspunde penal. În continuarea acestei idei, Pinatel

construiește o personalitate criminală ce se caracterizează în principal prin egocentrism și

egofilie, impulsivitate și inafectivitate ca nucleu central al acestei personalități. Potrivit

opiniei lui Pinatel, personalitatea criminală reprezintă elementul principal al trecerii la act,

între cauzele infracțiunii și realizarea sa interpunându-se totodată personalitatea delincventă.

Un continuator al teoriei personalității delincvente în cadrul criminologiei clinice este

Giacomo Canepa, medic legist, dar care, combinând medicina cu sociologia și psihologia,

afirma că fenomenul criminalității constituie o maladie morală care afectează societatea, al

cărui simptom principal constă într-o deteriorare a valorii sale morale fundamentale.

Argumentele sale fac, astfel, trecerea de la anomia socială la personalitatea delincventă.

Teoria personalității delincvente, înaintate de Di Tullio23

și continuate de Pinatel și Canepa,

atestă că:

- orice om, în circumstanțe excepționale, în funcție de personalitatea sa poate deveni un

infractor;

- factorii sociali influențează comportamentul numai dacă întâlnesc o constituție de

personalitate preexistentă și o situație de mediu oarecare, ceea ce arată că mediul nu

poate avea potențial patogen în lipsa unei structuri de personalitate.

- personalitatea este elementul de trecere la actul delincvent, între cauze și delict

interpunându-se întotdeauna personalitatea. În condiții identice de mediu, cu factori

nocivi, personalitatea face diferența între cei ce săvârșesc infracțiuni și cei care nu sunt

delicvenți, după cum același tip de personalitate delincventă se întâlnește în situații

diferite de mediu.

- personalitatea anomică se formează în condiții anomice de mediu, mai ales

microsocial, familial și apoi macrosocial, de grup inadaptat, și se caracterizează prin

păstrarea funcțiilor de cunoaștere, adică subiecții au posibilitatea de a cunoaște lumea

18 Printre studiile acestuia se numără C. Lombroso, L‟anthropologie criminelle et ces recents progres, Editura

Felix Alcan, Paris, 1891; C. Lombroso,L‟homme criminel, Editura Felix Alcan, Paris, 1895. 19V. Cioclei, op. cit., p. 92. 20

B. di Tullio, Manuel d‟anthropologie criminelle, Payot, Paris, 1951, p. 36. 21Al. Roşca, Psihologia generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Cluj, 1975. 22 R. Zazzo, Les jumeaux, le couple et la personne, tom II, Presses Universitaire de France, Paris, 1960, p. 302,

apud A. Chircev, V. Mare, I. Radu, Al. Roșca, M. Roșca, B. Zörgö, Psihologie generală, ediția a II-a, sub

redacția prof. univ. dr. Al. Roșca, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976, p. 474. 23B. di Tullio, op. cit,p. 36 și urm.



dar nu o recunosc în contrast cu instabilitatea comportamentală, egocentrism,

impulsivitate instinctuală, egofilie și instabilitatea sentimentelor încercate față de alții,

tendința de disimulare și vindicațiune, în lipsa sentimentelor de culpă și de empatie

interumană.

Teoria frustrației este o altă teorie psihologică de nuanță psihanalitică, frustrarea excesivă

căpătând un rol negativ și determinând motivații inadaptative primare sau secundare.

Frustrarea moderată are un rol pozitiv în depășirea unor obstacole din calea aspirațiilor, dar

frustrarea excesivă, născută din discordanța continuă între dorințele legitime ale persoanei și

posibilitățile de a le pune în practică poate duce la inadaptare și delincvență.

O variantă psihanalitică a teoriei frustrării este teoria complexului de inferioritate a lui Alfred

Adler24

, conform căruia individul frustrat este tentat să își compenseze sentimentul de

inferioritate prin săvârșirea de acte agresive, în scopul de a-și depăși condiția proprie de

frustrare, insatisfacție și inferioritate. Asemănător frustrației, lipsa rezistenței la frustrație,

precum și sentimentul de inferioritate sunt de natură să scadă imaginea favorabilă a fiecăruia

despre sine. În momentul în care complexul de inferioritate iese de sub control, nemaiputând

fi interiorizat și inhibat, scăderea toleranței la factorii frustranți de mediu extern este de natură

să ducă la manifestarea unor conduite aberante delincvente.

Teoria ‖constructelor superordinate‖ a lui George A. Kelly se bazează pe specificul de

anticipare a consecințelor comportamentului uman și afirmă că omul operează permanent cu

modele de interpretare a realității exterioare și a diferitelor situații cărora trebuie să le facă

față, modelându-și conduita conform imaginii pe care o are despre sine sau pe care ar dori să

o aibă la un moment dat. În lipsa unor astfel de modele anticipative, creative ori conformiste,

individul își creează conduite delincvente sau deviante25

.

Teoria conflictelor psihologice admite tipuri de conflicte intrasubiective (ce duc la tentative

de suicid sau suicid), intersubiective (ce duc la agresivitate și delincvență), biologice (ce duc

la agresiuni sexuale în cazul disfuncțiilor sexuale), psihologice (ce duc, de exemplu, în

familie, la adevărate conjugopatii) sau de natură socială (care au ca efect răzvrătirea socială) –

care, atunci când se depășesc anumite limite admise, suportabile, ale conflictului, conduc la

inadaptare și delincvență. Conflictul dintre natura omului și cultură a creat respectul,

admirația și creația valorilor umane, omul ieșind din natură prin cultură și astfel dezvoltându-

și personalitatea culturală bazată pe repectul pentru un ansamblu de valori acceptate și

asimilate, pe adaptarea la aceste valori și la mediul înconjurător, ca un efect al reluării și

încorporării permanente a valorilor sociale în personalitatea sa.

Pentru Richard Cloward și Lloyd Ohlin subcultura delincventă îmbracă un caracter

‖evazionist‖ (prin retragerea în asocialitate, prin intermediul consumului de droguri) și

conflictual (prin săvârșirea de acte cu caracter infracțional) în funcție de gradul de acces la

norme și mijloacele ilegitime, învățate în urma contactului cu modele infracționale26

.

Conform teoriei psihanalitice, creierul, cu cele trei instanțe ale sale, creierul inconștient

(sinele), creierul preconștient (eul) și creierul conștient (supraeul) făurește un echilibru între

mediu și individ, progresul uman fiind realizat prin lupta supraeului socio-cultural cu sinele

biologic. Pentru Sigmund Freud, eul nu cunoaște stăpân la el acasă și când insatisfacțiile

refulate din conștient în inconștient caută o supapă, se produce crima, ca o răbufnire datorată

lipsei de putere a eului de a stăpâni sinele (de exemplu, crima pasională). Astfel, la factorii

interni (refularea sexuală) se adaugă în mod necesar factori externi (inaccesibilitatea

24 H. L. Ansbacher, R. R. Ansbacher, The Individual Psychology of Alfred Adler: A systematic presentation in

selections from his writings, Harper & Row, Publishers, Inc., 1964, pp. 256-257. 25 G.A. Kelly, The psychology of personal constructs, Norton, New York, 1955, p. 88. 26 R. A. Cloward, L. E. Ohlin, Delinquency and Opportunity, The Free Press of Glencoe, New York, 1960, pp.

161-211.



obiectului sexual normal, pericolele actului sexual normal, restrângerea libertății de

mișcare)27

.

H. Mannheim28

a formulat teoria caracteriopatiei, potrivit căreia delincvența își are geneza în

tulburările de caracter. În opinia sa, caracterul (format prin intermediul educației familial și

școlare în decursul vieții individului) face legătura dintre trăsăturile constituționale (care

diferă în funcție de temperament – coleric, impulsiv sau sangvinic) și mediu, astfel că printre

factorii psihofiziologici ce favorizează sau determină săvârșirea crimei se numără cei de

natură constituțională, patologică sau normală.

Teoria asociațiilor diferențiale, înaintată de E.H. Sutherland, afirmă că un comportament

criminal se învață prin asociere cu modele infracționale și ca urmare a repudierii și izolării

(atunci când subiectul se asociază cu alți infractori și, totodată, se izolează de persoanele ce

depreciază un atare comportament criminal). Asocierea cu modele infracționale produce

efecte cu atât mai grave cu cât are loc la o vârstă cât mai fragedă. În această teorie

interpretările nevaforabile privind respectul legii le înving pe cele favorabile. Comunicând și

relaționând în cadrul grupului infracțional, subiecții își însușesc disprețul față de lege și

modele negative de conduită și, în același timp, sunt tentați să se izoleze față de toți cei care le

condamnă comportamentul delincvent. Conduita infracțională devine, prin urmare, efectul

produs de socializarea negativă asupra personalității umane, consecința unei stagnări a

evoluției firești a comportamentului uman către formele sale specifice de conduită ierarhizată,

acceptată, anticipată și corectată permanent prin intermediul feedback-ului29

.

Anumiţi criminali în serie se folosesc de o semnătură, adică de un anumit ritual pe

care îl îndeplinesc în mod intenţionat pentru propria satisfacţie emoţională, chiar dacă nu este

o condiție necesară pentru înfăptuirea crimei. Unii aşează victima într-o anumită poziţie sau o

abandonează într-un anumit loc după ce au ucis-o. Un alt tip de semnătură poate consta în

torturarea sau mutilarea victimei. Este modul în care criminalul îşi satisface fanteziile, mod

care poate dezvălui multe despre personalitatea criminalului.

O altă trăsătură caracteristică fiecărui criminal în serie este modul de operare – modus

operandi. Acesta reflectă modul în care criminalul a comis fapta, de la atragerea şi

imobilizarea victimei până la uciderea ei. Dar un criminal în serie poate să-şi modifice modus

operandi de-a lungul timpului: învăţând din greşeli, îl perfecţionează.

Folosindu-se de cercetările făcute cu privire la scena crimei şi de declaraţiile

martorilor, psihologii şi psihiatrii pot construi un profil al criminalului. Pe baza anumitor

indicii, spre exemplu dacă scena crimei este foarte atent aranjată, se poate trage concluzia că

criminalul are un anumit grad de educație, este, foarte probabil, inteligent şi mai în vârstă.

Dacă victima a fost mutilată într-un mod foarte dezorganizat, criminalul este, probabil,

schizofrenic, iar schizofrenicii au, de obicei, o constituție slabă şi un aspect neîngrijit30

.

3. Profil de personalitate şi mod de operare la infractorii sexuali de tip organizat

Infracţiunile în legătură cu viaţa sexuală sunt cele mai periculoase şi cu urmări în plan

individual şi social la fel de grave.

Violul, raportul sexual de orice natură cu o altă persoană prin constrângerea acesteia

sau în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa (art. 197 C.p.), raportul sexual

cu o minoră, incestul produc indignare, și pe bună-dreptate. Aceste fapte sunt săvârşite de

persoane lipsite de simţ moral şi grijă faţă de victimă, de către persoane brutale. Este adevărat

că, în cazul infracțiunilor de natură sexuală, există situații în care este extrem de dificil să se

27S. Freud, Opere III.Psihanaliză şi sexualitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p. 89. 28A se vedea H. Mannheim, Comparative Criminology, Routledge, London, 1965, passim. 29 E. H. Sutherland, D. Cressey, Principes de criminologie, Editions Cujas, Paris, 1966, passim. 30 P. Vronsky, op. cit.



facă diferența între amenințarea ori constrângerea urmată de consimțământul victimei și

constrângerea care a anulat orice consimțământ31

.

Există mai multe categorii de infractori sexuali: cei care săvârşesc fapta faţă de o

minoră; cei care săvârşesc fapta faţă de persoane aflate în imposibilitatea de a se apăra; cei

care săvârşesc fapta faţă de rudele apropiate; cei care săvârşesc fapta faţă de un partener de

acelaşi sex.

Criminalii care utilizează procedee şi mijloace anormale şi patologice sunt sadicul şi

masochistul.

De regulă, psihopatul sexual se caracterizează prin următoarele32

:

- capacitate de adaptare şi improvitaţie excelente (de regulă posedă un QI peste medie);

- posedă joc actoricesc (în copilărie a fost, probabil, un copil-problemă, obraznic,

agresiv, cu preocupări sexuale precoce etc.);

- caută compania altora, în grup se simte în largul său;

- manifestă atitudini provocatoare, sfidătoare, de regulă are un loc de muncă care

necesită o anumită calificare profesională, dar pe care îl poate părăsi repede din cauza

atitudinii sale conflictuale şi revendicative;

- nu are complexe de inferioritate (subapreciază sau sfidează poliţia şi experţii

psihologi, crezându-se superior, inteligent şi abil);

- dezvoltă simptomatologie de tip paranoic: este seducător, persuasiv, creează legende

credibile;

- de-a lungul timpului a avut relații intime multiple, dar puţin durabile, desfășurate în

zona hedonist-perversă, fiind chiar masochist pe suport sexual erotic;

- manifestă o atitudine dispreţuitoare în relaţiile interpersonale (toţi ceilalți sunt nişte

incapabili şi se coalizează împotriva sa, el fiind singura persoană competent şi care are

soluţii la toate); este lăudăros şi mitoman;

- se adaptează uşor în diferite circumstanţe situaţionale;

- îşi exteriorizează uşor trăirile şi sentimentele;

- se profilează ca personalitate de tip ―pinotelian‖, caracterizându-se prin insensibilitate,

egocentrism, imoralitate, agresivitate, excitabilitate (este lipsit de simţul onoarei,

ruşinii şi sentimentului de milă ori remuşcare).

- caută să-şi perfecţioneze crimele în timp (modus operandi) conform propriilor

fantasme (infracțiunea este premeditată, arma și instrumentele de tortură fiind aproape

întotdeauna prezente – cuțit, armă, plasturi, sfori, legături, cătuşe, cagulă, basma de

acoperit faţa, pungi, etc.);

- locul faptei reflectă o logică, un anumit mod de operare bine structurat și organizat, un

scenario repetabil, premeditat, menit a asigura success și satisfacţie;

- în mod obişnuit, odată violul consumat, victima, atunci când este lasată în viaţă, va

purta avea coșmaruri și va trăi cu groaza în suflet, ameninţările cu moartea

paralizându-i, de regulă, orice iniţiativă de a denunţa fapta;

- în violul urmat de moartea victimei, infractorul șterge urmele, de regulă, cadavrul fiind

deplasat de la locul faptei şi ascuns sau distrus prin ardere, dezmembrare, macerare

etc.;

- îşi aduce arma proprie şi nu o lasă la locul faptei după o crimă;

31R. C. Radu, Obstaclesand Limits of the Equal Treatment Principle in the Romanian Political Regime, în

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane ‖C.S. Nicolăescu-Plopșor‖, vol. XVIII, 2017, p. 95. 32Preluare după: T. Butoi, Sinoptic operativ – explicativ în identificarea, capturarea şi probarea faptelor comise

de psihopaţii sexuali - criminali în serie, disponibil la http://www.psiho-crime.ro/.



- şterge urmele de la locul faptei (amprente, urmele de sânge din mașină, de pe haine

sau podele, urmele de paşi, dezbracă victima, îi ascunde sau distruge hainele, o

depersonalizează, ascunde cadavrul, etc.);

- urmăreşte în mass-media difuzarea știrilor privind efectele crimei (lasă uneori bilete la

locul faptei sau alte indicii pentru anchetatori);

- dezvoltă fetişuri pentru obiectele personale ale victimelor – bijuteriile, obiectele

cosmetice – pe care le poate oferi anturajului feminin apropiat – soție, amante,

prietene, soră, mamă, etc.;

- violează şi torturează victimele înainte de a le ucide deoarece psihopatul sexual (de

regulă semiimpotent), când îşi loveşte, strangulează, înţeapă, martirizează victima,

trăieşte sentimentul depăşirii impotenţei; având disfuncţii de erecţie, se manifestă

violent în relaţia sexuală, iar atunci când comite violul, actul sexual cu victima se

petrece înainte de suprimarea vieţii acesteia sau cu aceasta agonizând;

- este, de regulă, sadic, instinctul dominator de manipulare şi depersonalizare a victimei

fiind exacerbate de gemetele, ţipetele, implorările victimei și de neputința acesteia de a

se apăra;

- suprimarea vieţii victimelor se face lent, după numeroase manevre de tortură;

- împotrivirea victimei declanşează raptusul brusc afectiv-violent cu lovituri mortale.

Concluzionând, putem spune că determinarea profilului psihologic, înţelegerea motivaţiei

criminale şi, mai ales, orientarea predictivă sunt extrem de utile în identificarea şi capturarea

făptuitorilor de tip organizat, în special a criminalilor în serie.

BIBLIOGRAPHY

H. L. Ansbacher, R. R. Ansbacher, The Individual Psychology of Alfred Adler: A systematic

presentation in selections from his writings, Harper & Row, Publishers, Inc., 1964.

T. Butoi, Sinoptic operativ – explicativ în identificarea, capturarea şi probarea faptelor

comise de psihopaţii sexuali - criminali în serie, disponibil la http://www.psiho-crime.ro/.

T. Butoi, Criminali în serie - psihologia crimei, Editura Phobos, Bucuresti, 2003.

T. Butoi, I.T. Butoi, Psihologie judiciară. Tratat universitar I, Editura Fundației ‖România de

Mâine‖, București, 2001.

T. Butoi, I. T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară – teorie şi practică, Editura

Pinguin Book, Bucureşti, 2006.

V. Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Editura All Beck, Bucureşti, 1999.

A. Chircev, V. Mare, I. Radu, Al. Roșca, M. Roșca, B. Zörgö, Psihologie generală, ediția a II-

a, sub redacția prof. univ. dr. Al. Roșca, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

R. A. Cloward, L. E. Ohlin, Delinquency and Opportunity, The Free Press of Glencoe, New

York, 1960.

Committee on Nomenclature and Statistics of the American Psychiatric Association,

Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, American Psychiatric Association –

Mental Hospital Service, Washington, 1952, disponibil la adresa

http://www.turkpsikiyatri.org/arsiv/dsm-1952.pdf.

S. Freud, Opere III.Psihanaliză şi sexualitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.

E. W. Hickey, Serial Murderers and Their Victims, Thomson Learning, Wadsworth, 2002.

G.A. Kelly, The psychology of personal constructs, Norton, New York, 1955.

H. Mannheim, Comparative Criminology, Routledge, London, 1965.

M. Newton, The encyclopedia of serial killers, second edition, New York, 2006.

R. C. Radu, Obstaclesand Limits of the Equal Treatment Principle in the Romanian Political

Regime, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane ‖C.S. Nicolăescu-Plopșor‖, vol.

XVIII/2017.

http://www.turkpsikiyatri.org/arsiv/dsm-1952.pdf



R. K. Ressler, T. Shachtman, Whoever Fights Monsters. My Twenty Years Tracking Serial

Killers for the FBI, St. Martin's Press, 1993.

Al. Roşca, Psihologia generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Cluj, 1975.

D.J. Sears, To kill again: The motivation and development of serial murder, Wilmington,

Delaware, 1991.

S. L. Scott, What Makes Serial Killers Tick?, The Crime Library, disponibil la

http://www.crimelibrary.com/serial_killers/notorious/tick/victims_1.html.

E. H. Sutherland, D. Cressey, Principes de criminologie, Editions Cujas, Paris, 1966.

B. di Tullio, Manuel d‟anthropologie criminelle, Payot, Paris, 1951.

P. Vronsky, Serial Killers: The Method and Madness of Monsters, Berkley Books, New York,

2004.

P. Vronsky, Female Serial Killers: How and Why Female Become Monsters, Berkley Books,

New York, 2007.

R. Zazzo, Les jumeaux, le couple et la personne, tom II, Presses Universitaire de France,

Paris, 1960.

http://www.crimelibrary.com/serial_killers/notorious/tick/victims_1.html

personality profile specific for the organized … 05 48.pdf · profilul criminalului organizat:...

Documents