pas+si+postp7_roman_nuv_pov

Paşoptism şi postpaşoptismCurs 7

Proza de ficţiune. Romanul

Prof. dr. Liviu PapadimaFacultatea de Litere

Universitatea din Bucureşti

Paşoptism şi postpaşoptismCurs 7: Proza. Statutul ficţionalităţii

Atât din lectura textelor din perioada paşoptistă şi postpaşoptistă, cât şi din reacţiile critice din acea vreme, se poate constata o tendinţă destul de apăsată de ancorare în preceptele fidelităţii faţă de "obiect", de respectare a "adevărului" lumii de dincolo de text. Lucrul acesta n-are de ce să mire, de vreme ce emanciparea literarului e încă în curs. Istoria, călătoria - timpul şi spaţiul - iată cele două pretexte în jurul cărora se consolidează proza românească: istoria de odinioară, cu panopticul său de fapte şi figuri marcante sau exemplare, dar şi cea care "se face“, dezvelind


sub ochii autorului şi ai cititorilor săi multiplele faţete ale "luptei dintre vechi şi nou"; călătoria în străinătate, ca experienţă a alterităţii, sau în spaţiul autohton, ca descoperire de sine; ambele, şi istoria şi călătoria, filtrate prin sita memoriei personale sau a celei "culturale", de la letopiseţ la Baedecker. Operelor literare li se cere să fie nu numai verosimile ci şi, într-un anume sens, "veridice", să deţină un soi de "certificat de adevăr": documentar, memorialistic, al "observaţiei" juste, măcar al "ideii" generale căreia fabulaţia i se substituie sinecdocic.

Liviu Papadima, Literatură şi comunicare


Edificatoare este pentru caracterul problematic al normelor ficţionalităţii la mijlocul veacului trecut anevoioasa impunere a romanului autohton. […] Întru totul semnificativ, iarăşi, rezistenţa îndârjita manifestată la apariţia romanului - "romanţ" -, la noi ca şi aiurea, pune cel mai tranşant pe tapet, sub semn negativ, chestiunea ficţionalităţii. Romanţurile sunt incriminate fiindcă "o imaginaţiune prinsă o dată de aceste lecturi ardinte, nu vede mai mult lucrurile sub colorile lor naturale, ci se rătăceşte cu încetul într-o regiune de himere şi în urmărirea unor fiinţe fantastice" (ziarul "Dâmboviţa", 18/30 decembrie 1864); sau, şi mai răspicat, fiindcă aceste scrieri obişnuiesc "spiritul într-o lume imaginară, insuflă dezgustul datoriei, gonind din viaţa reală până chiar şi bucuriile cele mai modeste şi mai sănătoase" (N. Nicoleanu, la 1877). Moraliştii vremii se tem că cititorii o să încurce sau o să înlocuiască realitatea de zi cu zi cu ficţiunea.

idem

Paşoptism şi postpaşoptismCurs 7: Proza. Romanul

• Împrumutat în limba noastră din franceză, termenul de "roman" are origine latină. El provine din "romanic(us)", care a dat, în franceza medievală, "romanz", atestat în sec. al XII-lea, desemnând scrieri în versuri sau în proză redactate în "lingua romana", limba vorbită la acel moment, spre deosebire de textele erudite, scrisă în latină.


• În unele limbi europene, atât romanice cât şi germanice, termenul corespunzător are altă provenienţă. De exemplu "novela" în spaniolă şi "novel" în engleză, derivate din italianul "novella", desemnând scrieri cu caracter senzaţional, de regulă inspirate din actualitate, termen din care derivă, în limba română, "nuvelă".


• În limba engleză circulă, în paralel cu "novel", termenul "romance", utilizat cu referire la povestirile cavalereşti medievale sau desemnând naraţiuni în proză, cu personaje imaginare şi eveniomente eroice, aventuroase sau misteriose, sau pur şi simplu o istorie amoroasă.


• Şi în limba română, în secolul al XIX-lea, a circulat, alături de "roman", termenul "romanţ", fără a exista o distincţie semantică clară între cele două variante. Astăzi "romanţ" mai este folosit doar ironic, pejorativ.


Datorită evoluţiei sale spectaculoase şi a numeroaselor modificări de conţinut şi de structură care s-au succedat de-a lungul timpului, "romanul" este un subgen greu de definit.

Caracteristicile general acceptate sunt:• scriere epică în proză• de dimensiuni mari• cu un grad mare de complexitate (în planul subiectului,

al parsonajelor, al situaţiilor înfăţişate etc.).Aceste caracteristici nu sunt însă suficiente pentru a distinge riguros romanul de alte subgenuri narative: mitul, legenda, saga, nuvela, povestirea etc.

Paşoptism şi postpaşoptismCurs 7: Proza. “Romance” vs. “Novel”

"Distincţia aceasta, intuită de mulţi, a fost preluată şi adâncită de Northrope Frye. Pentru Frye, deşi «formele prozei ficţionale sunt mixt, asemenea formelor rasiale şi nu separabile ca sexele», există totuşi o deosebire principială majoră într «romance», ale cărui convenţii ţin mai mult de baladă şi de basm, şi «novel», înrudit mai degrabă cu comedia de moravuri. «Romance»-ul nu creează oameni în carne şi oase, ci figuri stilizate care reprezintă arhetipuri psihologice şi se mişcă într-un decor nedeterminat, un fel de «vacuo idealizat prin reverie». «Novel»-ul înfăţişează indivizi cu stare civilă, personaje care poartă măşti sociale (personale), trăind într-un mediu real, conturat cu pregnanţă. «Romance»-ul, mult mai vechi decât «novel»-ul, a apărut ca un produs întârziat al mitologiei clasice şi a reînviat în epoca romantică datorită tendinţei «spre un feudalism arhaic sau al libidoului idealizat». În schimb, parodia romanescului şi a idealurilor sale a devenit o temă importantă în romanul cu caracter burghez mai pronunţat."

Paul Cornea, Constituirea unui gen. Între "romance" şi "novel": romanul românesc în secolul al XIX-lea, în Regula jocului, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1980, pp. 268-269

Paşoptism şi postpaşoptismCurs 7: Proza. Romanul. Evoluţie

Antichitate• "Romanul grec" cuprinde scrieri redactate către sfârşitul Antichităţii

greco-latine, în perioada elenistică (sec. I î. Chr. – sec. al III-lea d. Chr.).

• Acestea sunt naraţiuni pline de peripeţii palpitante, construite de regulă pe următoarea schemă: doi tineri se îndrăgostesc, dar sunt despărţiţi de un eveniment neprevăzut, trecând fiecare prin numeroase aventuri, până ce în final reuşesc să se regăsească.

• Mulţi cercetători consideră că nu avem încă de a face cu romane propriu-zise, ci mai degrabă cu înlănţuiri de naraţiuni independente (asemănătoare, de pildă, cu 1001 de nopţi), chiar dacă ele urmăresc, în special, soarta celor două personaje principale.

• Tot ca nişte nuvele extinse pot fi considerate scrierile parodice de la sfârşitul Antichităţii latine Măgarul de aur de Apuleius şi Satyricon de Petronius.


Evul mediu• Scrierile narative de amploare din această

perioadă, care se substituie epopeii antice, sunt romanele cavalereşti, cântecele de gestă, naraţiunile eroice.

• Amestecul de neverosimil şi de realitate, de invenţie şi de relatare factuală, face ca astfel de scrieri să fie apropiate de basm, legendă, mit sau baladă.


Renaşterea şi barocul• În secolele al XVI-lea şia al XVII-lea, epica europeană îşi

diversifică tematica, tiparele compoziţionale şi registrele stilistice.

• Sunt scrise în această perioadă romane cavalereşti care continuă tradiţia medievală, romane picareşti în care eroul, un aventurier isteţ, trece prin diverse peripeţii în medii sociale variate, romane pastorale etc.

• Un punct de referinţă în istoria romanului este considerată apariţia, între 1605-1615, lui Don Quijote de Cervantes, scriere care aduce în prim-plan, prin personajul ei principal, incompatibilitatea dintre lumea idealizată, fabuloasă, a epicii medievale şi lumea reală, a existenţei de zi cu zi.


Secolul al XVIII-lea• Romanul îşi defineşte statutul ca fiind un gen literar al mentalităţii şi

al viziunii despre lume burgheze.• Sub influenţa ideilor iluministe, apare acum romanul filozofic (Jean

Jaques Rousseau: Noua Héloiză, Diderot: Jaques fatalistul etc.).• Decisivă pentru evoluţia ulterioară a genului pe plan european este

considerată producţia romanescă din Anglia secolului al XVIII-lea.• Apar acum numeroase romane care scrutează, din unghiuri diferite

şi cu tehnici narative tot mai elaborate, multiplele faţete ale existenţei individului în lumea în care e nevoit să trăiască: romanul "robinsoniadelor" (Defoe), romanul sentimental în formă epistolară (Richardson), romanul realismului comic (Fielding), al idilei familiale (Goldsmith), romanul umoristic (Sterne) etc.

• La sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister de Goethe, se configurează tipul Bildungroman-ului (romanul formării).


Secolul al XIX-lea• Proza narativă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din prima parte

a secolului al XIX-lea readuce în actualitate, dintr-o perspectivă romantică, interesul pentru mit, simbol, legendă, fantastic, în special în literatura germană (Novalis, Tieck, E.T.A. Hoffmann etc.).

• Se inaugurează, tot sub influenţa sensibilităţii romantice, romanul istoric (Walter Scott, Victor Hugo, Manzoni ş. a.)

• În secolul al XIX-lea romanul îşi dobândeşte prestigiul şi o largă audienţă prin opera marilor realişti (Balzac, Stendhal, Flaubert, Jane Austin, Charles Dickens, Thackeray, George Eliot, Thomas Hardy, Tolstoi, Dostoievski).

• Prin opera acestora, romanul descoperă noi resurse de investigare a existenţei umane: critica socială, studiul moravurilor, al caracterelor sau al psihologiei abisale, al dilemelor existenţiale etc.


Secolul al XIX-lea• În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin Zola şi prin

curentul naturalist, romanul tinde să fie conceput ca un instrument de prospectare a realităţii apropiat de cercetarea ştiinţifică (biologie, sociologie etc.).

• În această perioadă câştigă o largă popularitate diverse formule de succes precum: romanul de mistere, romanul sentimental, de aventuri, ştiinţifico-fantastic etc.

• Datorită popularităţii genului, se practică pe scară largă romanul foileton, publicat în fascicole în periodice.


Secolul XX• Romanul îşi impune categoric supremaţia între genurile literare.• Totodată, regulile constitutive ale genului devin extrem de laxe.• Marii autori ai secolului XX (Proust, Virginia Woolf, James Joyce,

Franz Kafka, Thomas Mann, William Faulkner ş. a.) subminează, în diverse forme (subordonarea naraţiunii capriciilor memoriei involuntare sau "fluxului conştiinţei", devierea în absurd a realităţii, inocularea unor semnificaţii simbolice sau parabolice în relatare, proliferarea punctelor de vedere divergente, adesea vădit distorsionante, asupra subiectului povestirii, destrămarea compoziţiei etc.) convenţiile de bază ale romanului realist (coerenţa acţiunii şi a personajului, reprezentarea inteligibilă a lumii narate, echilibrul compoziţional).


Secolul XX• Către o deconstrucţie radicală a acestor convenţii a tins

noul roman francez, cu caracter experimental, din deceniul şapte (Allain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute, Michel Butor ş. a).

• Romanul are o tot mai largă circulaţie internaţională, ducând către o globalizare a genului (de exemplu, impactul deosebit pe care l-au avut romanul latino-american, prin autori ca Julio Cortázar, Ernesto Sabbato, Gabriel García Marquez, Mario Vargas Llosa ş.a., romanul japonez etc.).

Paşoptism şi postpaşoptismCurs 7: Proza. Romanul. Tipologie

• Romanul este subgenul literar cu cea mai bogată varietate tipologică. Pe parcursul evoluţiei sale istorice atât de sinuoase s-au conturat nenumărate tipuri de roman.

• Încercările de sistematizare a acestei varietăţi debordante au dus inevitabil la rezultate diferite, în funcţie de criteriile adoptate de fiecare dată.


• după situarea în timp a acţiunii (roman istoric, contemporan, de anticipaţie etc.)

• după cadrul social sau geografic (roman urban, rural, regional etc.)

• după forma de organizare (roman epistolar, jurnal, cronică etc.)

• după substanţa epică (roman de întâmplări, de figuri, frescă etc.)

Mircea Anghelescu ş. a., Dicţionar de termeni literari, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R., 1976


• după materia epică şi personaje (roman de aventuri, cavaleresc, haiducesc, picaresc, poliţist, despre artişti, despre ţărani, al spaţiului natal, sătesc, al marilor oraşe, familial, de călătorii, de navigaţie, al vestului sălbatic, de anticipaţie, istoric etc.)

• după tema sau problemele abordate (roman de dragoste, al căsniciei, cu teză, de epocă, decadent, despre stat, al educaţiei, al dezvoltării, al formării, psihologic, social, etc.)

• după procedeele narative (la persoana I, la persoana a III-a, epistolar, în foileton, jurnal intim etc.)

• după atitudinea narativă de bază, modul de exprimare şi obiectivele avute în vedere (roman religios, elevat, didactic, satiric, comic, umoristic, sentimental, idealist, fantastic, filozofic, politic etc.)

• după destinatar (roman cu cheie, pentru adolescente, pentru femei etc.)

• după niveluri de ierarhizare (roman maculatură, trivial, de colportaj, de divertisment etc.)

Günther şi Irmgard Sceikle (eds.), Metzler Literatur Lexikon, Stuttgart, J. B. Metzlersche Verlagsbuchhandlung, 1990


"Subclasele acestui tip de scrieri sunt o puzderie – romanul sentimental, cronica de scandal, romanul de moravuri, biografic, istoric, epistolar, alegoric, pastoral, romanul oriental; roman à clef (oameni adevăraţi prezentaţi cu nume fictive), conte (de obicei o poveste filozofică) şi mai apoi Bildungsroman (formarea unui tînăr sau a unei tinere). Inutil să mai spunem, aceste «tipuri» se combină adesea. O altă caracteristică şi probabil o trăsătură esenţială a prozei narative este că fiecare tip notabil atrage după sine parodierea materialelor şi metodelor sale. [...] Cel mai bun mod de a descoperi pe cont propriu relevanţa trainică a unor astfel de clasificări şi tendinţa lor de a stârni parodierea este să inspectezi tipurile de naraţiune disponibile într-o prăvălie sau într-o mică librărie."

Wallace Martin, Recent Theories of Narrative, Ithaca and London, Cornell UP, p. 43

Paşoptism şi postpaşoptismCurs 7: Proza. Începuturile romanului românesc

• D. B. F., Elvira sau amorul făr’ de sfârșit, 1845• Ion Ghica, Istoria lui Alecu, Istoria lui Alecu

Șoricescu• M. Kogălniceanu, Tainele inimei, “Gazeta de

Moldavia”, 1850• Al. Pelimon, Hoții și Hagiul, 1853• V. A. Urechia, Coliba Măriucăi, “Zimbrul”, 1855• Al. Cantacuzin, Serile de toamnă la țară, 1855• G. Boerescu, Aldo și Aminta sau Bandiții, 1855

Paşoptism şi postpaşoptismCurs 7: Proza. Începuturile romanului românesc

• D. Bolintineanu, Manoil. Roman național, 1855• D. Bolintineanu, Elena. Roman original de datine

politic-filozofic, 1862• Pantazi Ghica, Un boem român, 1860• Radu Ionescu, Donjuanii de București,

“Independența”, 1861-1862• C. D. Aricescu, Misterele căsătoriei, 1861-1863• G. Baronzi, Misterele Bucureștilor, 1862-1864• Ioan M. Bujoreanu, Mistere din București, 1862

pas+si+postp7_roman_nuv_pov

Documents