nicolae carandino - viata de haz si de necaz a lui constantin tanase

NICOLAE CARANDINO

Viaţa de haz şi de necaz a lui Constantin Tănase

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CARANDINO, NICOLAE Viaţa de haz şi de necaz a lui Constantin Tănase / Nicolae Carandino ; pref.: Vartan Arachelian. - Bucureşti : Biblioteca Bucureştilor, 2011 ISBN 978-606-8337-08-1

792(498) Tănase,C

Ediţie îngrijită de Vartan Arachelian

Tehnoredactare computerizată şi concepţie grafică:Cezar-Octavian Diţă

NICOLAE CARANDINO

Viaţa de haz şide necaz a lui

Constantin TănasePrefaţă de Vartan Arachelian

Editura Biblioteca BucureştilorBucureşti – 2011

Viaţa de haz şi de necaza lui Constantin Tănase

povestităde N. Carandino

„Câte mituri culturale, politice şi socialenu s-au desumflat în timp ce mitul

lui Tănase a crescut mereu şi ameninţăîn viitor să tot crească”.

N. Carandino – 1938

VIAȚA DE HAZ ȘI DE NECAZA LUI CONSTANTIN TĂNASE POVESTITĂ

DE N. CARANDINO

Vartan ARACHELIAN

Cu mai bine de treizeci de ani în urmă, Nicolae Carandino publica primul volum din memoriile sale

sub titlul De la o zi la alta. Cartea era atât de forfecată de cenzură încât prietenul său de-o viață, Leon Kalustian, l-a ironizat astfel pentru infidelitatea involuntară în care ieșise tilul cărții sale din strunga supervizorului: „Grecule, cartea asta trebuia s-o numeşti De la un an la altul…”. Aveam să mă întorc la aceste memorii de curând, după o incursiune făcută într-una din colecțiile ziarelor interbelice. E vorba de ziarul România. Iar descoperirea conexiunii dintre prestația lui Carandino în paginile zilnice ale inportantului cotidian – oficios carlist, e adevărat, dar o publicație care se situa atât prin ținuta grafică, cât și prin standardul scriiturii la un înalt nivel european! – și volumul de amintiri, a declanșat această inițiativă editorială. Uitasem, de bună seamă, dedicația de pe pagina de gardă care o însoțea, și care, iată, realizam acum că mă îndatora. Creditul nu venea din faptul că eram înșirați toți membrii clanului în dedicația respectivă, ci pentru altceva. Eram gratulați „cu recunoștința lui Nicolae Carandino”. Nu meritasem cu nimic acest gest; poate că era unul de circumstanță, un gest inerțial al politeții de altădată, ceva din uzanța epocii, numai că în conjunctura în care o redescopeream atât de târziu, după parcurgerea numitei

gazete interbelice, căpăta o cu totul altă semnificație. Despre ce e vorba? Descoperisem, la o distanță de cincisprezece ani de când directorul Dreptății a plecat dintre noi, că dedicația era un avans, așa cum ne fac, uneori, cei plecați, nouă, celor întârziați pe aici; un credit ca un memento care să ne facă să nu le uităm trecerea prin lume.

…Grație bunăvoinței managerului Bibliotecii Metro-politane a Bucureștiului, care e în același timp și un împă-timit cărturar, dr. Florin Rotaru, vede lumina tiparului o strădanie publicistică a lui Nicolae Carandino, proiectată ca o carte de sine stătătoare, dorință nerealizată însă din circumstanțe potrivnice, împrejurări la care ne vom referi în aceste rânduri. Dar mai întâi să vedem ce am găsit în colecția de-acum mai bine de șaptezeci de ani. E vorba, mai întâi, de exercițiul zilnic, de câteva luni, al cronicarului teatral – viitorul director general al Teatrului Național –, de a oferi cititorilor oficiosului Frontului Renașterii Naționale, ziarul România serialul Viața de haz și de necaz al lui Constantin Tănase povestită de N. Carandino. Dacă romanul în foileton fusese răsfățul cititorilor de ziare din secolul al XIX-lea, acum, în anii treizeci ai secolului trecut, moda care ne venise de la Paris, epicentrul canoanelor de tot felul al lumii civilizate, importate însă și acolo de peste Ocean, consta în destăinuirea prin presă a biografiilor oamenilor de succes. A oamenilor de succes, repet, care nu întotdeauna avea timpul să confirme că sunt și de valoare. Desigur, apetitul cititorilor pentru biografiile oamenilor în vogă era stimulată de dinamica societății americane, o societate deschisă, fără caste, fapt care asigura ascensiunea rapidă a oamenilor dotați, chiar și de condiție socială modestă – poate, mai ales, aceștia –, în varii domenii. Ni- colae Carandino terminase deja serialul cu povestea vieții concitadinei sale, frumoasa brăileancă Haricleea Darclee, cântăreața de operă care cucerise lumea muzicală mondială,

8 ◆ Viaţa de haz și de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

iar această poveste fusese imediat pusă pe piață – urmând prescripțiile editoriale de peste Ocean – și sub forma unei atrăgătoare cărți. Dar nu doar pentru acest motiv Nicolae Carandino se grăbea acum să consolideze succesul său de public căutând un alt erou al timpurilor noastre. Cum nimeni nu putea concura atunci în privința simpatiei, dar și al succesului financiar, cu marele cupletist și director al Teatrului „Cărăbuș”, atenția ziaristului-scriitor se îndreptă spre Constantin Tănase. O alegere ușor de făcut, dificil de valorificat însă! Omul ales era implicat până peste cap în tot ceea ce făcea, era un brand de mare succes, era o întreprindere în sine care funcționa cu motoarele turate la maximum! Simțea, oare, că timpul îi e măsurat draconic? Poate, dar nu faptul că Tănase era foarte ocupat avea să fie obstacolul pe care avea să-l întâmpine Nicolae Carandino oprindu-și alegerea asupra marelui comediant – și comediograf – ca erou al viitorului serial jurnalistic, ci cu totul altceva. E adevărat, nici Tănase nu era un in-terlocutor convenabil, cum l-ar fi recomandat obârșia moldovenească. Părintele Cărăbuşului, va constata repede Carandino, nu era din spița povestitorilor care populau deja paginile istoriei literaturii române, coborători direcți din pulpana cronicarilor voievodali, ci părea, mai degrabă, prin temperamentul său fugos, un muntean transplantat la Vaslui; el se consum repede în virulente cuplete, avea geniu critic, dar nu respirație epică! De aceea cartea are un titlu care ține să ne avertizezi că ea îl are ca personaj central pe Constantin Tănase, dar povestea aparține lui Nicolae Carandino. Cu entuziasmul vârstei – abia intrase în al patrulea deceniu nu doar secolul, dar și viața sa– ziaristul travestit de-acum în biograf se pusese pe treabă și deja vedea cu ochii minții cum demersul său publicistic va fi încununat de un nou succes editorial. De ce n-a fost așa?

Cred că un soi de blestem a făcut ca ziarul România,

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 9

ziar de partid, și încă al unui partid unic!, să aibă o posteritate nemeritată. E suficient să amintim că mulți dintre cei care-l scriseseră zi de zi aveau să fie blamați sub ocupația străină care avea să vină și să instaleze alt partid care se vroia neasemuit de… unic. Printre alte multe ta-buuri, a căror încâlcare viza Codul penal, era și interdicția de a nu se frecventa colecția ziarului și cu atât mai puțin de a te referi obiectiv la această publicație. Drept dovadă că nu se glumea cu aceste interdicții e faptul că unii dintre redactorii săi vor înfunda pușcăria. Acest tabu avea să se prelungească și în timpurile noastre când nu doar opre- liștile oficiale aveau să fie ridicate, dar și cutumele care impuneau sfială asupra intimităților omenești vor fi neso-cotite. De această amnezie… selectivă continuă să fie ur-mărită această instituție jurnalistică românească, care cunoscuse, după cum spuneam, un standard profesional și tehnic de nivel internațional. Paradoxul e că și eroii acestei evocări introductive – Nicolae Carandino și Leon Kalustian –, personalități de bază – și de vază – ale publicației, de a căror prietenie m-am bucurat, deși suficient de locvaci asupra epocii interbelice în care străluciseră nu doar pro-fesional, dar și prin succese mondene, deveneau zgârciți când venea vorba despre perioada petrecută la România.Mi-am exprimat mirarea profesorului Valeriu Râpeanu, editorul atâtor „interbelici” care supraviețuiseră pușcăriilor comuniste, printre care și cei doi străluciți gazetari, între- bându-l de ce conu Nico vorbea atât de rar despre avata-rurile sale de la România. Avea să-mi confirme ceea ce înclinam să cred și anume că exista chiar la ei, cei care dăduseră viață publicației, o anumită reținere, mai degrabă prudență, decât discreție, de a vorbi despre trecutul în care se implicaseră atât de emoțional. Apoi, desigur, prigoana politică la care au fost supuși, din care n-a lipsit încadrarea lor cu informatori erau motive suficiente de precauție.

10 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

(Să amintesc aici că înainte cu vreo doi ani de Marea cădere, prietenii cărora Carandino le dăduse să citească manuscrisul volumului al doilea al memoriilor sale fuseseră convocați la Securitatea municipiului București pentru a fi avertizați că sunt pasibili de pedeapsă pentru că citind un text nepublicat aduc „atingere siguranței naționale”.) Dar dincolo de circumstanțele politice în care erau obligați să trăiască cei doi, Carandino și Kalustian, după anii mulți de pușcărie, aveau și alte motive pentru a ocoli subiectul. Carandino va fi mai mai explict în memoriile sale. Poate și pentru că fusese atât de vizibil în paginile publicației!

Apariția pe piața presei cotidiene a ziarului România s-a făcut ca urmare a schimbării de regim pe care Carol o efectuase, înlocuind sistemul pluripartidist cu dictatura personală, inaugurând astfel seria celor trei dictaturi de care va avea parte România timp de jumătate de secol. Motivele sunt multiple, dar unul dintre ele trebuie amintit, fie și pentru faptul că el ne dă târcoale și azi. E vorba de căderea în desuetudine a democrației reprezentative, când cei aleși dovedeau/dovedesc că aveau/au un limbaj, ca și un comportament, dublu, unul în campania electorală și altul în prestația instituțională. În sfârșit, ca o primă consecință a abolirii democrației a fost lichidarea presei democratice, transformând peste noapte falanga de ziariști democrați într-o armată de șomeri. „În împrejurări grele”, avea să scrie Carandino, nu fără o undă de superbie profesională, „ziariştii plătesc totdeauna cei dintâi. Aşa cere onoarea meseriei.” Și aveau să plătească, mai ales după război, chiar cu vârf și îndesat! De la condamnări la moarte, la propriu, la „condamnări administrative”, adică pușcărie pentru cel puțin cinci ani, fără vreo judecată, terminând cu excluderea din viața publică. Altfel spus: moarte civilă. Dacă așa avea să se întâmple mai târziu, nici schimbarea de macaz operată de Carol, de la democrație – așa cum era


ea, chiar oloagă – la dictatura personală, nu s-a făcut fără sacrificarea breslei gazetarilor. Al liber-cugetătorilor, ca să-l parafrazez pe Lenin, nu doar un lider politic al unui stat care avea să cuprindă o șesime din suprafața globului, dar și un ziarist profesionist în mai toate scrierile sale. Lenin formula primul dependența scrisului la gazetă în lumea modernă de sacul cu bani al patronului! Cei doi ziariști români erau ziariști de stânga, o stângă europeană, mă grăbesc să precizez, din acea stirpe pentru care „ziarul ofe-rea puterea la îndemâna talentului. (…) Într-o viață publică în care marile principii erau câlcate în picioare, nu ziariştii aveau puterea de a le salva. Ei se grăbeau însă să denunțe nedreptatea, răutatea, monstruozitatea artistică sau morală, ascultând parcă de o lege nescrisă şi sfidând uneori chiar interesele lor personale…” Facla era „produsul” lui Ion Vinea, ca director și al lui Carandino, ca prim-redactor. Timp de șapte ani, din 1931 până în 1938, atunci când avea să fie suprimată, laolaltă cu celelalte publicații, Facla avea să- i fie, după cum va mărturisi eroul nostru, „amanta de inimă. Dar, într-o bună zi, şi ea a dispărut. Carol al II-lea constatând că pulverizase partidele şi compromisese personalități, a intrat direct în regim dictatorial… În fața perspectivelor sumbre care mi se deschideau, am hotărât să-mi modific specialitatea. Din ziarist politic, m-am proclamat cronicar dramatic… Cronicele mele aveau îndeajuns ecou, ca Ion Vinea să poa-tă face o butadă în acest sens: „S-a proclamat singur cel mai mare cronicar dramatic al țării. Și, culmea, mai are şi dreptate”. Nu aveam!… Dar eu eram studios şi tenace, pe lângă tânăr şi impertinent. Ceea ce a determinat pe mulți să aibă încredere în viitorul semnăturii mele teatrale – şi printre ei pe Cezar Petrescu.”

Avea 33 de ani când, la începutul lui iunie 1938, pe Strada Regală, la numărul 1, la etajul V, se năștea cotidianul România. Director era Cezar Petrescu, iar semnătura sa


va fi întâlnită zilnic – cu rare excepții fortuite – pe câte un editorial care poate fi citit și astăzi aproape cu același interes! (Am transcris la întâmplare semnăturile din primele numere. Și mai fiecare spune câte ceva despre perso-nalitățile reunite sub același frontispiciu: Perpessicius, Radu Boureanu, „americanul” Titus Podea (cu suita de corespon-dențe despre Expoziția Universală de la New-York din 1938, care va reveni în România de-abia în septembrie 1944 în uniforma de maior american), cronicarul sportiv Radu Vasilescu (ginerele lui Liviu Rebreanu; acesta era și el prezent cu reclama noului său roman, Gorila), PetruManoliu, Porfira Sadoveanu, Emil Serghie, Tudor Șoima-ru (autorul unui incitant serial realizat în Orientul Apro-piat sub titlul semnificativ – și atunci și astăzi – Furtună în Palestina), Jack Paleologu, Eugen Jebeleanu, Al. Busuio-ceanu, Const. Virgil Gheorghiu (viitorul autor al celebrului roman Ora 25, care va fi ecranizat avându-i în distribuția internațională dirijată de regizorul francez de origine armeană, Henri Verneuil pe Anthony Quinn și Virna Lissi), desenatorii/caricaturiști A. Jiquidi și Neagu Rădulescu, regizorul Ion Sava (aici în calitate de machetator al coti-dianului) etc. Carol…Rex nu lipsea nici el, chiar dacă pre-zența sa era printr-un text doar de câteva cuvinte. Frapant însă: „Mi-ar fi plăcut să fiu profesor, dacă n-aş fi fost rege.” (Poate ar fi fost mai bine pentru toți. Regelui, autocrat acum, îi dădea mâna să se dea… mic!) Evident, semna… prezent și N. Carandino. Iar în culise, după cum avea să-l „deconspire” Const. Virgil Gheorghiu în amintirile sale, se afla, ca factotum, delegat de guvern, mai exact de Armand Călinescu, titularul de la Interne, de unde veneau fondurile, alt ziarist democrat din presa din Sărindar, nimeni altul decât Leon Kalustian. „Doi prieteni au servit ca emisari” (ai lui Cezar Petrescu– n.n.), își amintea N. Carandino: „Emil Serghie şi Leon Kalustian. Era vorba să intru în redacția


oficiosului carlist România, în calitate de şef al paginii teatrale şi de cronicar dramatic.” La trei săptămâni de la ieșirea pe piață a ziarului Carandino va începe publicarea în foileton a „Vieții de glorie şi pasiune a marei Darclee ”. Pe vremea aceea ziariștii erau de două categorii. Una, care putea fi confundată cu cea a… vânzătorilor de ziare, chiar dacă în fapt erau ceva mai mult, curieri între Poliție, Tribunal și redacție, unde-și vârsau tolba în rubrica de câini striviți (cred că expresia îi aparține lui Maupassant în Bel-Ami), și cei puțini, aleşii, dăruiții, scriitorii care-și făceau prin gazetărie un nume. Ei erau vedetele lumii mediatice de atunci! Iar biografiile celebrităților, mai mult sau mai puțin romanțate, constituiau palierul de sus al sumarului zilnic, desertul ziarului. Deși oficios, jurnalul – pare un paradox! – nu era scris pentru… Carol, ci pentru cititori! Chiar dacă românilor li se servea în aceste pagini– desigur, împotriva dorinței – un antidot pentru toxinele cu care presa comunistă avea să-i înbolnăvească după război, în proporții de masă, și articole ideologice de-ale Frontului... (Numai că, vai, în „presa leninistă” celui care ignora arti-colele doctrinare, indigeste, îi rămânea mai nimic de citit! Greu de găsit reportaje reușite/ digerabile despre fapte de viață, iar dacă și acestea lipseau, cititorului nu-i rămânea de lecturat decât puține fapte diverse sau – și asta nu peste tot! – doar… ferparele! Că – aparent de neînțeles – abia după Revoluție balastul din presa comunistă, adică articolele propagitului aveau să fie mai citite decât la apariție asta se explică prin gusturile morbide ale profanatorilor de mor-minte de a descoperi ce făcuseră ziariștii în ultimii cinci ani. Numai că asta e o altă poveste, chiar dacă și ea vine să confirme convingerea noastră că ziarul nu moare – cum credea un personaj al lui Mihail Sebastian –, la o oră după ce rotativa îl livrează cititorilor. Dar nu e singurul motiv pentru care trebuie să lăudăm preocuparea mai nouă a


Bibliotecii metropolitane ca ele, colecțiile de ziare, să fie scanate și făcute accesibile în realitatea virtuală!)

Să ne întoarcem însă la ziaristul Carandino, care ne confirmă că exista și atunci, înainte de apariția în România a presei clonate după Pravda, cititorul de gazete care era indiferent la articolele de propagandă: „ În fiecare număr al ziarului, un publicist ardelean, Septimiu Bucur, asigura articolul de „doctrină”. Nimeni nu-l citea, nici din redacție, nici din afară. Fiindcă nimeni nu era curios. Doctrina Frontului Renaşterii Naționale (F.R.N.), cine să se intereseze de asemenea amalgam, în care intrau tot felul de rezidii ale fascismului, ideologie la modă în Europa?! Numai el, Septimiu Bucur, nu se descuraja. Scria mereu şi devenea din ce în ce mai trist. Până când într-o bună zi a murit, parcă intoxicat de propria sa secreție.” În schimb, cititorii aveau ce citi în cele douăzeci de pagini mari de ziar – cât avea România, dar asta în zilele obișnuite, de lucru, căci în cele de sărbătoare numărul paginilor era multiplicat până la trei ori rația zilnică de foaie tipărită, cum avea să fie de Crăciun – 62 de pagini! Mai ales că redactorii erau tot atât de străini de obiectivele regimului carlist, cât de străini se simțeau și demnitarii obligați să îmbrace uniformele croite pe căprării, uniforme proiectate din imaginația febrilă, de modistă a lui Rex. Nici nu-i de mirare, deci, că nu doar în intimitate, Carol era nemulțumit și de unii și de alții! De produsul jurnalistic, în special. La fel ca și dictatorii care aveau să-i succeadă, Carol era nedumerit cum de ziariștii nu se sinchisesc de ordinea cuvintelor pe care se străduia să o impună. Mai ales că guvernul bugetase generos întreprinderea: hârtia de tipar era adusă din Finlanda, sfidând astfel prin preț și calitate monopolul liberal de la Letea Bacău, salariile și colaborările erau peste standardele obișnuite, paginația era asigurată de profesioniști în artele frumoase, straie luxuriante prin risipa de fotografii, caricaturi și benzi desenate, a la americaine,


apoi ample corespondențe din Europa și Orientul Apropiat realizate de trimiși speciali, iar logistica era abundentă încât fiecare redactor, de exemplu, fusese dotat cu un aparat de fotografiat Leyka ultimul tip. Într-un cuvânt, nimic nu lip-sea ca România să fie cotat ca un ziar de nivel european! Din păcate, nu doar în cazul indivizilor, dar și în cazul instituțiilor se întâmplă o degringoladă pe care unii o pun pe seama ghinionului! Geaba ne întrebăm post festum cum poți performa valoric îmbrățișând idei conjuncturale! Cine urmărește număr de număr colecția ziarului va observa ceea ce îndeobște se întâmplă în mai toate întreprinderile de acest tip, că la început ne poziționăm sus, sus de tot, ca să avem de unde intra în vria picajului necontrolat! „La Ministerul de Interne trona Armand Călinescu. El asigura existența gazetei, independent de vânzarea sau de ecoul ei politic. Cezar Petrescu era prea ziarist însă, ca să nu-şi dea seama că povestea nu putea merge aşa, fără risc, la nesfârşit. El ştia că ziarul şi teatrul sunt cele două prăpăstii fără fund ale economiei culturale moderne, că nici o avere, nici un buget nu pot rezista deficitelor sporite „en boule de neige”.

Din perspectiva noastră, a moștenitorilor, mai indife-renți la risipa înaintașilor, decât la cea a înlocuitorilor lor din demnitățile publice, credem că o monografie dedicată publicației va fi un elogiu meritat. Ziarul era remarcabil atât prin suma condeielor, cât și prin varietatea enciclopedică a subiectelor abordate în ample, docte și seducătoare reportaje. Dar să ne întoarcem la strădania lui Nicolae Ca-randino. Așa cum spuneam, încurajat de succesul avut cu serialul în foileton inspirat din viața marei cântărețe de operă, Hariclea Darclée, născută chiar acolo unde, iată, o altă mare soprană de talie internațională, Mariana Nicolesco, perpetuează înaintașei sale lauda numelui prin-tr-o sărbătoare bienală a cântecului de operă, Carandino, și el cu rădăcini grecești, fiul unei românce și al unui grec,


și-a îndreptat atenția spre Constantin Tănase. Cu un an înainte Cărăbuş spărsese gheața, trecând granița pentru un lung turneu în Egipt, iar acum, chiar în zilele în care apărea la București ziarul România, la Constanța, Tănase – o coincidență ? – tocmai se întorcea dintr-un turneu de mare succes din Turcia. Nu doar artistul era extraordinar, dar și performanțele comerciale obținute de el erau incredibile! Din ultimul turneu în Orient superba motonavă Transilvania, regina incontestabilă de atunci a Mediteranei, aflată la primele sale călătorii, aducea acasă o trupă nume-roasă – aproape nouăzeci de persoane – , iar încasările fuse-seră suficiente ca să acopere costurile călătoriei. Înainte de a intra în materia cărții pe care o aveți acum la dispoziție, să vedem cum avea să-și amintească, mult mai târziu, cronicarul de teatru Nicolae Carandino de eroul său. Cu atât mai mult cu cât, așa cum spuneam, cartea e scrisă de Nicolae Carandino, e povestea compusă de un scriitor care, în acest caz, s-a ignorat pe sine în favoarea popularului artist. E un sacrificiu pe care puțini autori (sau moderatori de televiziune de azi) îl fac. Și anume să se subordoneze interlocutorului pentru a-i pune în valoare virtuțile, pentru a-l incita ca scrutându-se pe sine să ne descopere secretul neobișnuitei sale popularități. Nu doar succesul, totuși, dar și valoarea, dacă ea există. Cum se vede, în această poveste de haz şi de necaz inteligența, ca și gustul îndelung educat, îl ajută pe Carandino să facă punte peste prăpastia în care alți confrați, dacă l-ar fi abordat pe Constantin Tănase într-un registru frivol, pitoresc, puteau cade cu ușurință. În carte Constantin Tănase, în pofida hazului natural al artistului, dar și al teatrului de nișă, cum a fost și a rămas revista, apare ca un personaj complex, cu o biografie pe care și-a construit-o cu o înverșunată ambiție; un self made man. E fascinant să vezi cum un elev al aristocratului Constantin Nottara, profesorul său de la Conservator, poate păstra


nealterată – până la sfârșitul vieții – inocența de acasă. Citind povestea în filele jurnalului, eram convins că Tănase juca teatru și în relația cu interlocutorul său. Așa credea și partenerul său de atunci, Nicolae Carandino. Da de unde! Iată revelația târzie a autorului acestei cărți: „Tănase era om simplu şi de bunăvoință. Avea un suflet angelic şi ajuta pe toată lumea; fluviul de aur care curgea fără încetare la casa Teatrului „Cărăbuş” nu se oprea în buzunarele lui. Omul devenise o instituție națională. Era cel mai mare afiş din țară şi, în acelaşi timp, actorul primit cu cele mai furtunoase aplauze. E drept că nimeni nu spunea ca el cupletul, dar publicul îl ovaționa înainte de a-l auzi spunând. De altfel, la casa de bilete a teatrului se întâmplau scene de un nemaipomenit pitoresc. Se prezentau oameni care nu ştiau nici să citească, nici să scrie. Și cereau, de exemplu, douăzeci şi cinci de bilete. Știți, venim cu nunta tuma de la Băneasa. Ne trebuie pentru duminică. Tănase nu se deosebea în multe privințe de publicul lui. Avea naivități dezarmante, şiretenii de copil şi un instinct artistic de o nemaipomenită siguranță. Înalt şi spătos, avea un cap care părea sculptat într-o preistorică ciupercă. Nasul îți ieşea în întâmpinare de sub ochii demonici; pigmentată de vârsat, pielea părea croită din alt material decât cel obişnuit, omenesc. Tănase vorbea puțin, dar cu mult duh. Nu avea darul de a povesti, dar îl avea pe acela de a întrerupe. Când îi scriam viața la România, îl vedeam aproape în fiecare zi, acasă, pe strada Puțul cu plopi, sau la Săftica, în culise la „Cărăbuş”. N-avea memorie şi încurca lucrurile. Istorisea mult cu gesturi, cu interjecții, cu jocuri de fizionomie. Până la urmă, atent la cum joacă mai mult decât la ce spune, mă stricam de râs. Și, odată rămas singur, suplineam cu imaginația golurile vaste pe care le lăsau poveştile lui din trecut, fiindcă tiparul nu ştie de glumă; a doua zi trebuia să apară pagina şi, ca să apară, „mort-copt”, trebuia s-o scriu.


N-am să uit niciodată cu câte pregătiri m-a dus la Săftica să-mi arate, în curtea frumoasei vile pe care o construise, „o surpriză extraordinară.” Era vorba de un bordei. „Aşa cum a fost al nostru. Fii atent. Nimic nu lipseşte…” Și cu emoție de nedescris, a început să-mi arate paradisul pierdut al copilă-riei lui moldoveneşti. Atunci n-am fost prea atent la tot ce spunea. Eram prea tânăr ca să-l înțeleg, aşa cum îl înțeleg astăzi.”

Mărturisesc că la multe dintre cele povestite, cu zeci de ani în urmă, de cei de-un leat cu Carandino, aveam să păcătuim și noi. Iar de cei tineri de azi, ce să mai zicem! Astăzi ei au atât de puțină disponibilitate să asculte pe alții, încât preferă să ne audă vorbind în locul lor. Iată de ce un fapt atribuit marelui comediant a rămas neelucidat și pentru cunoscătorii specializați în istoria revistei. E felul în care avea să moară Constantin Tănase în august 1945, după o scurtă suferință. S-a zis că i s-a tras moartea de la un cuplet în care-i luase la refec, în balon, pe ocupanți. Auzisem din copilărie ipoteza asta dar, iată, cum nici eu n-am avut curiozitatea să-i întreb pe contemporanii lui, pe Carandino sau pe Kalustian, spre exemplu, legenda persistă dar nu doar în cazul meu. Probabil că așa s-a întâmplat și cu alții, mai intimi cunoscători ai personajului. Se știe – sau poate generațiilor mai tinere bâtrânii n-au apucat să le povestească – despre pasiunea specială a soldatului sovietic pentru ceasuri. Pentru orice fel de ceas! Depun mărturie că primul soldat sovietic văzut de mine în cartie-rul copilăriei din Constanța era o… soldată. Călărea un cal de tracțiune pomeranian – pradă de război și el! – ca și ceasul deșteptător, tip chefere, cu „umbrelă” pentru soneria-deșteptător, atârnat, ca un medalion, între sânii care-i împungeau rubașca soldățească. Davai ceas/davai palton – avea să fie cupletul cu care Tănase ridiculiza mania de colecționar de ceasuri luate cu japca de la cetățenii pașnici. Nimeni nu poate jura că de la acest cuplet i s-a tras


moartea. Dar misterul place, cred, mai mult decât realitatea, dacă o fi fost alta. De aceea, probabil, ambiguitatea avea să tenteze ca ea, legenda, să fie motivul dramatic de pornire în scenariul lui Titus Popovici care stă la baza excelentului film făcut de Manole Marcus Artistul şi sălbatecii. Dar cum se întâmplă îndeobște cu astfel de deturnări ale legendelor am privit trama filmului ca o mistificare, iar deturnarea circumstanțelor istorice din legendă în scenariu avea să facă ca legenda să continue. În rolul artistului era Toma Caragiu. Nici că se putea un altul! Caragiu era inegalabil de grăitor, probabil ca și Tănase, mai ales, în tăcerile sale, nu doar dincolo de semantica bazică a replicilor. Da, probabil că așa era și Tănase. De fapt la Tănase ne gândeam cu toții văzând filmul! Ce păcat că Titus Popovici, din motive politice, închipuise alți sălbateci decât cei asupra căruia turnase cu vitriol Tănase al nostru! Filmul, oricum, rezistă timpului, mai ales că și unii și ceilalți păreau tocmai atunci ieșiți din peșteri! Dar nu numai ei; toată Europa își ieșise din minți încă din toamna anului 1939 !

Dar să revenim la Viața de haz şi de necaz al lui Con-stantin Tănase povestită de N. Carandino. Cercetând colec-ția ziarului România vom observa că într-un număr Caran-dino îi lipsește pe cititori de porția zilnică de poveste. (Am crezut că din varii motive cronicarul a lipsit… motivat; cine semnează în ziar nu semnează în condică, iar cine semnează invers nu e ziarist, nu-i așa?!) Se pare că moti-vul avea să fie unul ce se va dezvălui mai târziu. Și nu era vinovat harnicul povestitor al vieții lui Constantin Tănase; n-avea să treacă decât puțin peste o săptămână și în locul episodului cu numărul 30 autorul va face o vagă promisiune cum că va continua cu un volum doi. N-avea să-l mai scrie. Peste mulți ani va destăinui cine-și băgase coada în treburile ziarului! Nu era nimeni altul decât șeful cu sutană al guvernului, Prea Fericitul Miron Cristea. Așa


cum îl citam mai înainte pe Carandino, mediul redacțional era total străin de obiectivele regimului. „Personal am aflat că la cârma țării se afla patriarhul Miron Cristea în ziua în care a oprit apariția în foileton a Vieții de haz și de necaz a lui Constantin Tănase, tocmai când ajunsesem la faza revistei de mare spectacol. Mi s-a comunicat că Prea-Sfinția Sa găsește nepotrivită cu destinația oficiosului publicarea unei vieți de actor cu episoade atât de imorale. Mai mult, îmi transmitea chiar sfatul să scriu o viață mai edificatoare, bunăoară pe aceea a sfântului Ioan Chrysostomul! A fost greu să-i explic lui Tănase întâmplarea. Am impresia că nu m-a crezut niciodată, că și-a închipuit cine știe ce manevră de culise teatrală, cine știe ce invidie actoricească la baza unei hotărâri care pe el îl oprea să fie citit de public!” Ce-ți e și cu popii când se apucă să facă politică! Și, în plus, politică editorială! Lasă că Prea Fericitul avea el ce avea cu presa care-i vânase pasiunile prea pământești!

Cartea pe care o gândise Nicolae Carandino nu doar că apare acum, dar pare a fi fost scrisă în acest timp. Da, mentalitatea sriitorului ne e familiară, chiar dacă nu e a unui minimalist, distanța pe care o ia față de personajul și evenimentele petrecute cu un secol în urmă sunt trecute printr-un filtru auctorial modern. Povestea se întinde de când Tănase venise pe lume – nu mult timp după ce noma-zii artiști descindeau pe scenele târgurilor de provincie din căruța cu paiațe – și continuă pe nerăsuflate până la sfârșitul Marelui Război. Ce mai, sunt consemnări despre vremuri de mult apuse, dar la care ne întoarcem cu o ne-reprimată nostalgie. Nu pentru că era mai bine, ci pentru că astfel îi frecventăm pe părinții fondatori ai României instituționalizate. Eroic avea să fie și desantul de comedianți ai revistei, deși picarești vor fi cele mai multe dintre întâmplările care aveau să marcheze devenirea lui Tănase și – odată cu el – a teatrului de revistă de la noi. Dincolo însă

Viaţa de haz și de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 21

de plăcerea pură, sublimă a lecturii, cititorul iese îmbogățit sub varii aspecte istorice și pedagogice. Cu o grijă expresă pentru detalii autorul povestirii însuflețește, rând pe rând, tablouri existențiale care l-au inspirat și pe Caragiale, dar și atmosfera mahalalelor moldovenești, sau vitregia campaniei militare de dincolo de Dunăre, Războiul Balcanic. Evident, grație eroului său, Constantin Tănase, prezent în mai toate marile evenimente istorice ale timpului, Carandino nu scapă prilejul să refacă în fața noastră, prin intermediul re-vistei, atmosfera de mare fierbere cetățenească din cei doi ani ai neutralității, amintiri atât de proaspete care au marcat prin Marele Război de Reîntregire viața bunicilor noștri. Cartea lui Nicolae Carandino are pagini memorabile prin care istoriile mărunte ale oamenilor obișnuiți adaugă noi tușe la conservarea în memoria colectivă a unor episoade pilduitoare atât pentru eroismul popular, cât și pentru abi-litatea politică și diplomatică a elitelor. O astfel de mostră, consemnată revuistic de trupa lui Tănase, e jocul savant, la două capete, prestat de șeful guvernului liberal. Pentru abilitatea politică a lui Brătianu, altfel de histrionism decât cel revuistic, un joc cu focul în care miza era visul secular al românilor, Reîntregirea, Tănase găsește echivalenţe pen-tru a face transparentă politica secretă liberală. Obligat să folosească un limbaj dublu care să materializeze în folo-sul țării avantajele neutralității active pe care o inițiase în primii doi ani ai Marelui Război, Brătianu riscase acum popularitatea sa, ridicându-și în cap popolul suveran. În tot acest timp, pentru a-și dosi și mai bine intențiile, Brătianu întreținea un comerț activ cu Germania. Tănase avea să-i sară în ajutor venind la rampă și ascunzându-și nasul fățos sub masca Sfinxului, va „Spunea pe scenă „Ionel Brătianu” tot ceea ce nu putea mărturisi de pe banca ministerială:

Unii făceau multă gură Că dau nemţilor untură.


Untură dacă le-am dat Iodoform în schimb am luat. Mi-au mai dat pentru porumb În schimb grăunţe de plumb Nu vă temeţi fraţii mei... Le păstrez tot pentru ei.Sau... Pe Tăkiţă l-am pus eu Să strige război mereu Ca să zic când om pleca N-a vrut ţara să mai stea.Iar mulţimea, care nu cerea prea mult ca să aclame, nu

ştia cum să-şi manifeste entusiasmul, fericită că printre glume şi cântece putea dibui adevărul hotărîrii dezrobitoare. Era destul să apară Tănase alături de Marioara Cinsky pentru ca dezlănţuirea aplauzelor să nu-şi mai afle stavilă. Arta celor doi actori, deşi beneficiind de atmosfera atât de originală a momentului politic, nu era dintre cele obişnuite. Se întregeau de minune în duetele rămase de atunci vestite, deşi calităţile lor se completau fără să aibe între ele un pic de asemănare.

Un singur element comun, temperamentul teatral, lega o voce de cealaltă, un pas de cel de alături, o atitudine de cea imediată şi parcă ostentativ opusă.

Ce admirabile vehicule ale sentimentului patriotic, fru-museţea şi talentul!”

Dacă până acum avem știre doar din presa interven-ționistă despre temperatura, despre cum febricita opinia publică, zi de zi, la dilemele naționale – intrăm? când? cu cine? – avem acum și mărturii pe care ni le transmite cu generozitate Carandino prin eroul serialului său, Constan-tin Tănase:

„La teatre se refuza lumea la casă; dorinţa unanimă de a afla cum stau în realitate lucrurile nu-şi găsea satisfacţie în


repetatele ediţii speciale strigate pe străzile oraşului. Lumea voia să-şi potolească febra patriotică şi curiozitatea ascultând în acordurile unei muzici directe, imediat accesibile, adevă-ruri exprimate în simboluri facile şi sonore.

Marioara Cinsky a fost în asemenea împrejurări mai mult decât o femeie frumoasă, o talentată artistă şi o cucoană deşteaptă. A fost un drapel.

Alături de vijelioasa exuberanţă a lui Tănase reţinerea ei feminină făcea impresie. Nimeni nu ştia să puie mai mult accent în cupletul patriotic, mai mult dinamism decât această femeie care în aparenţă era sortită doar plăcerilor rafinate ale secolului libertin. De câte ori în această agitată perioadă a neutralităţii Marioara Cinsky a jucat rolul României, care în gândul nemărturisit al tuturor era Mare?

„Vino draghe să te pupem” – îi striga Tănase nefericit că trebuie să joace rolul Ungurului. Dar Marioara Cinsky conștientă de înalta ei răspundere, răspundea cu... nobilă voluptate:

„Pupă-te-ar pupezele!”Iar în sală... delir.— „Bine coană Marioară, se poate să-mi faci una ca asta

în faţa publicului?- a întrebat-o câteva minute mai târziu, Tănase, în culise.

Ei, asta-i bună! Cum dragă, zi să mă las să mă pupe Ungurul?”

Cultivat la școala marilor valori, cronicarul teatral Carandino știa, de bună seamă, cât de perisabile sunt cupletele politice, ca și opiniile gazetărești, și de aceea nu insistă decât rareori pe textele cu care se produceau Tănase și artiștii săi, căci „să nu judecăm însă cupletele de dinainte de război cu mentalitatea de astăzi! Desigur, peste alt sfert de veac, amuzamentele noastre vor părea deopotrivă de ridicole.” Această selecție drastică dă măsura seriozității cu care Carandino investighează „cazul Tănase”, secretul


popularității sale, descoperă valoarea națională a acestuia, insistând, cu precădere, asupra binefacerilor sociale – peda-gogice și morale – ale umorului de extracție populară într-o societate incipientă, grăbindu-i constituirea. Și avea drep-tate să constate la sfârșitul impus din afară serialului său că meritul „celor până astăzi publicate a constat în mare mă-sură tocmai în caracterul lor inedit; nu se poate spune că evoluţia recentă a „revistei” şi cariera directorului Tănase, de la fundarea „Cărăbuşului” şi până astăzi s-au bucurat de împrejurări care să ofere un material epic deopotrivă de ne-cunoscut cititorilor grăbiţi ai unui cotidian.” Cu alte cuvinte într-o societate în care trei din cinci români erau analfa- beți, cupletul politic suplinea cu brio editorialul de ziar. Ca să nu mai vorbim de plus valoarea pedagogică adăugată pe care-l aducea râsul sănătos, molipsitor al lui Tănase…

…1939 abia începuse când Carandino ostenea la ultimele episoade ale serialului său, întrerupte atât de brutal. Pacea mai avea răgaz doar câteva luni, până la 1 septembrie. Apoi va cădea victimă vecina noastră, Polonia, urmând la rând dezmembrarea României Mari. În răstimp, la București lumea continua să se bucure de viață. Chiar inconștientă, dacă ne referim la apetitul în creștere pentru petreceri sardanapalice… Constantin Tănase continua însă seria marilor montări cu același succes de casă. Tănase la Istambul, era acum revista la vogă de la „Cărăbuș”. În lunile următoare – între aprilie și iulie 1939 – va face casă spectacolul Tănase Revue în Turcia, Egipt, Liban și Palestina. Aurel Storin, cel mai calificat istoric al Teatrului de revistă, a găsit printre documentele de arhivă de la „Cărăbuș” un contract cu o agenție de impresariat care prevedea câteva condiții speciale pentru artiști în cadrul unui turneu proiectat pentru o lună, în toamna acelui an. Contract nu s-a realizat. Poate și pentru că războiul începuse deja în Europa. Un an mai târziu, odată cu abdicarea forțată a lui


Carol, „cenzura”, scrie istoricul „Teatrului C. Tănase”, Aurel Storin, „s-a întețit simțitor şi evident că Tănase şi teatrul lui au resimțit aceasta din plin. Nici măcar „iluziile” nu mai erau posibile.” Era doar prologul la o lungă și lentă stingere a luminilor la „Cărăbuș”.

În sfârșit, e timpul să spunem – pentru cei care nu l-au cunoscut – că Nicolae Carandino (născut la Brăila, la 19 iulie 1905, mort la București la 16 februarie 1996), nu era – cum de altfel se poate convinge oricine citește și această carte – nici lipsit de har scriitoricesc, nici lipsit de o solidă formație culturală. Studiase dreptul, apoi petrecuse trei ani la Paris nu doar pentru un doctorat, ci și pentru o temeinică instruire culturală. Cei care l-au apucat în tinerețe afirmă că dovedise vocație pentru meseria de apărător, de avocat, de maestru la bară, dar n-avea să profeseze prea mult timp deoarece patima gazetăriei avea să-l absoarbă definitiv. Iar apoi, mai întâi lagărul antonescian de la Târgu Jiu și, nu mult mai târziu, mizeriile pușcăriilor comuniste, cu supli-mentul de recluziune prin deportarea în Bărăgan, aveau să-i răpească ani mulți care puteau fi atât de rodnici pentru formația și vocația sa culturală. Traducerile din tragicii greci, apoi cele câteva volume de teatrologie, pe lângă bogata sa producție publicistică risipită în presa interbelică, sunt – totuși – prea puține semne pe care le-a lăsat celor care vin acest om care era hărăzit unei cariere culturale strălucitoare. Dacă Istoria n-a vrut să fie așa, ar fi păcat ca și amintirile despre locvacele și spiritualul, despre acest om cu o neprețuită vocație a prieteniei să se șteargă din memoria colectivă. Ar fi a doua și definitiva sa moarte!


Iartă-ne cititorule dacă îndrăznim să-ţi recomandăm pe Tănase.

Îl cunoști mai bine desigur decât îl cunoaștem noi, care ne-am hotărît să-i istorisim viaţa. Îl cunoști mai bine fiindcă ani de-a rândul l-ai urmărit cu stăruinţă, fiindcă mereu și pretutindeni erai de faţă, gata să-l aplauzi, gata să-l aclami ori de câte ori te convoca să-l vezi și să-l asculţi.

Dar îl cunoști altfel.Nu te-ai gândit niciodată să legi momentele disparate

între ele pentru a evoca omul, socotind că misiunea lui era să te distreze, iar obligaţia ta să te lași furat de amăgirea clipei.

Tănase este totuși altceva decât un simplu pretext de agreabilă digestie.

Tănase este un mare actor popular care de peste treizeci de ani reușește să placă ţăranilor și târgoveţilor, analfabeţilor și intelectualilor de rasă. Întreaga suflare românească a găsit în acest personagiu devenit legendar numitorul comun

al supremei ei înfrăţiri; în veselia fără constrângere a lui Tănase totul căpăta un aspect de optimism autohton cu rădăcină certă în frământarea istorică a poporului răbdător și dornic de glumă.

Rând pe rând toate momentele mari ale vieţii noastre publice s-au oglindit în cariera și verva actorului, durerile găsind în bunul lui simţ, în perspectiva lui de cetăţean necăjit, satisfacţie morală dacă nu alinare.

Nimic nu părea totuși să hărăzească pe omul, C. Tănase, acestui prestigios destin, fiindcă nimic nu părea la prima vedere în înfăţișarea lui de natură să trezească ideea unei radicale desprinderi de mediu. Urâţenia lui Tănase, proverbiala lui urâţenie semăna cu o mie altele, întâlnite la colţ de stradă; tenul ciupit de vărsat, nasul mai mare decât se cuvine, statura de gigant patrat și cumsecade, nimic, nici măcar lumina blândă a ochilor vineţi argintii, n-ar fi îndrituit pe cineva să-i prezică o popularitate cum puţine au fost pe aceste plaiuri.

DE CE A DURAT TĂNASE

Câte mituri culturale, sociale și politice nu s-au desum-flat în timp ce mitul lui Tănase a crescut mereu și ameninţă în viitor, la fel să crească. Se pune în mod firesc întrebarea de ce Tănase a reușit să menţie concentrată favoarea po-pulară, de ce având atâtea dezavantagii fizice a canalizat adeziunea și simpatia mulţimilor?

Răspunsuri multe se pot da în această privinţă și multe plauzibile. Este neîndoielnic faptul că aspectul fizic al lui Tănase, cu osebire caracteristic are, dacă trecem peste prima impresie, darul de a fi reţinut. De asemenea pasiunea acestui actor pentru spectacol și chemarea excepţională a talentului său de umorist au completat spre cea mai mare glorie a „Revistei” darurile unei excepţionale cariere. Dum-


nezeu a dat nas lui Tănase; el însă a știut să-l poarte fără să și-l ia la purtare.

Dar ascultarea de gustul maselor, chiar neexprimat, i-a fost principală chezășie a succesului. Nimeni n-a știut să plece urechea mai atent la dorinţa publicului și nimeni n-a știut să satisfacă această dorinţă cu mai multă repeziciune și cu mai mult simţ al actualităţii spectaculare.

Cine știe însă care ar fi fost soarta acestor calităţi dacă la temelia lor nu s-ar fi întâmplat șansa consubstanţialităţii?

Să ne explicăm. „Tănase” este din aceiași stofă, din aceiași substanţă

cu noi toţi; în fiecare dintre cei care l-au văzut, care l-au ascultat, care l-au presimţit, scormonind bine s-ar putea descoperi – sub inimă – regiunea peste care marele comic s-a decretat pe vecie stăpân.

Tănase a jucat pe claviatura instinctelor noastre, cântecul de totdeauna al faunilor și al silvanilor. Zeu de pădure în fiinţa căruia bureţii, mușchii de pe copaci, ră- dăcinele mirositoare, scoarţa ramurilor înmugurite, intră ca elemente naturale de fiinţă, el n-a furat, în ciuda privi-rilor aprige și a gesturilor fără răspuns alte nimfe decât consimţitoare.

Pe acest fond de natură primitivă și năvalnică s-a altoit o religiozitate care este a tradiţiei și un simţ al dreptăţii care nu este mai puţin ancestral. Dincolo de rolurile pe care le-a interpretat actorul, dincolo de personagiile variate ale repertoriului său comic biruie peste timp personalitatea. Tănase e valabil prin tot ce a adăugat an cu an la înflorirea propriului său mit.

A evadat într-o bună zi din „Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale sau din comediile lui Alecsandri și ieșind în lume n-a mai găsit în el nimic livresc, nimic adăugat unui fel de a fi care al lui fiind era și al vecinului.

Tănase rezumă în cântec și în mișcare indignarea sau


entuziasmul popular aducând în grija lui de a corespunde doar mai mult dinamism decât ar fi putut pune în slujba clipei ascultătorii, doar fărâma de talent care scuză și justifică. Principala caracteristică a personagiului Tănase în variatele strae în care l-a îmbrăcat imperativul actualităţii este bunătatea de suflet, umanitatea. Tănase înţelege și nu o „face pe grozavul”; el cunoaște fără să fi studiat slăbiciunile oamenilor și accentele de depășire pe care cu atâta grijă ei la ascund.

OMUL — ARTISTUL — CETĂŢEANUL

Viaţa lui Tănase este de aceia plină de învăţăminte și înainte de a servi drept explicaţie la o carieră ea evocă odată cu anumite permanenţe ale firii omenești pagini din bucuria și durerea românului mijlociu, ale acelui român, care și-a făcut datoria fără să se „învârtească”, fără să „tragă chiulul”, așa cum de atâtea ori exemplul celor mari l-ar fi îndemnat. In povestirea noastră vom trece în revistă episoadele cele mai importante ale unei vieţi care s-a desfășurat în medii foarte variate păstrând mereu contactul cu aspiraţiile medii ale poporului, cu izvoarele nesecate ale sentimentalismului popular.

Vor defila înaintea cititorului atent, amintirile copilă-riei vasluiene, când pasiunea artistică mijea în mormolocul mai vioi și mai dezgheţat decât presupunea vârsta fragedă, isprăvile liceanului debutant în meseria de director de teatru, aventurile învăţătorului care alături de Ion Adam aplica pe teren sisteme personale de pedagogie, veselia și necazul soldatului Tănase în cei șapte ani de oștire, visurile plutonierului reangajat elev în aceiaș timp la Conservator, asprele condiţii ale debutului, participarea la primele companii de teatru și de operetă, împrejurările celui dintâi turneu în străinătate, campania din 1913, experienţa războ-


iului celui mare, triumful revistei în epoca neutralităţii și renașterea ei în perioada de după răsboiu sub semnul lui Tănase precum și etapele principale ale unei cariere care a culminat în festivitatea de la Cercul Militar la care alături de Suveran au participat aţâţia valoroși fruntași ai vieţii noastre publice.

Povestirea va merge până în zilele de astăzi mai puţin grijulie de a păstra întâmplărilor parfum românesc dar atentă la zvâcnirea de autenticitate a faptelor la descrierea pasagiului moral și sufletesc în care s-a născut, a crescut și s-a dezvoltat Tănase.

Nu va fi un panegiric, nici o apologie.Tănase e obișnuit să vorbească fără perdea. Tănase

spune tot.Așa a făcut și de astă dată.Amatorii de „picanterii” vor fi poate dezamăgiţi aflând

că înapoia aparenţelor de strălucire și de fast, înapoia baletistelor șoldii și a cupletelor deochiate, se ascunde o viaţă temătoare de cele sfinte, un suflet generos și iubitor de oameni.

Va fi greu, desigur, să convingem pe foarte mulţi dintre admiratorii lui Tănase că marele comic este un timid, că averile pe care le-a câștigat prin muncă cinstită au luat calea bisericii și a instituţiilor de cultură și de binefaceri. Dovezile pe care le vom aduce însă nu vor putea decât să înfăţișeze alături de acel Tănase pe care toată lumea l-a văzut pe scenă, măscărici, un Tănase necunoscut de marele public, un Tănase demn de încrederea pe care a inspirat-o artiștilor, literaţilor, oamenilor de ispravă.

TĂNASE CREATOR DE PUBLIC

Reţeta de la „Cărăbuş” este egală, întotdeauna egală cu aceia a tuturor teatrelor din Capitală împreună... Iată


un fapt de la sine elocvent care nu are nevoie de explicaţii suplimentare. Mai mult, Tănase nu fură niciun spectator de-al vreunui teatru oarecare de stat sau particular. El formează, dimpotrivă, pentru arta spectacolului un public hotărât altfel să rămâie acasă, la poker, lângă bateria cu șpriţ la ghiaţă.

Nu stă nicăieri scris că un admirator al lui Tănase așteaptă doar prilejul binevenit pentru a merge la „Hamlet”, dar nu e mai puţin adevărat că obișnuinţa de a merge la spectacol este un frumos început susceptibil câteodată de neașteptate dezvoltări.

În acest scop, al adunării publicului să asculte un text însoţit de muzică și în vederea ridicării din neant, (adică din pânză și vopsea) a unei lumi de iluzii, Tănase a cheltuit o viaţă de necurmată trudă și a pus mereu la încercare destoinicia sa de șef, de comandant.

Biografia lui C. Tănase se confundă în mare parte cu istoria revistei românești. Genul, așa cum se scrie și cum se reprezintă astăzi, se datorește în mare parte aceluia care a îndrăznit să-l conceapă în proporţiile de montare și de figuraţie pe care lumea le apreciază fără să se ostenească în cercetări de origină. Odată cu „Plici”, revista a luat la noi o dezvoltare pe care hiatusul războiului celui mare n-a reușit efectiv să o întrerupă.

Se discută în fel și chip cauzele care au dus la dispariţia operetei, gen pentru care publicul manifestă o constantă predilecţie. Mulţi susţin, și explicaţia lor nu-mi pare lipsită de temei, că Tănase, realizând revista ca spectacol modern, a dat lovitura de graţie operetei furând pe spectatorii iubitori de fast și de glumă ușoară pentru a lăsa în seama operei pe amatorii de muzică serioasă.

Iată prin urmare cum intervenţia unei personalităţi artistice poate, la un moment dat, modifica gustul public dându-i orientări pe care înainte era departe de a le bănui.


În tot acest proces de diferenţiere al spectacolului românesc, proces început cu mult înaintea apariţiei lui Tănase pe ecran, actorul și directorul de scenă au avut rol egal cu șeful de întreprindere.

Vom analiza în cursul povestirii și la momentul oportun contribuţia lui Tănase în perfecţionarea artei de a spune cupletul, dar nu ne putem opri de a sublinia de pe acum aportul extraordinar al directorului de scenă.

Tănase are un bun simţ teatral, un instinct al notei, al glumei, al cuvântului just care transmis la generaţii întregi de interpreţi a ridicat pe scena de revistă atâtea frumoase talente. Firește, nimeni nu a ajuns din elevii și continuatorii lui să-i fure într-adevăr meșteșugul, fiindcă în realitate talentul este și altceva decât o chestiune de meserie. Tănase a făcut școală dar n-a putut creea personalităţi. Sunt destui care pe urmele lui au încercat să-și dureze un nume, o reputaţie de vedetă. Au cheltuit în acest scop inventivitate, simţ al nuanţelor și adesea talent. Dar rezultatele au fost mediocre faţă de nivelul pe care l-a atins popularitatea, gloria, și tehnica lui Tănase.

El nu s-a pierdut niciodată în amănunte, el n-a risipit o vână excepţională în succese minore pentru uzul exclusiv al rafinaţilor.

Tănase s-a adresat publicului de revistă, marelui public de revistă și a întrunit întotdeauna majoritatea sufragiilor. E destul ca el să apară pe scenă singur sau înconjurat de tot corpul de balet ca nimic să nu mai conteze înaintea ochilor omului din stal, nici piciorușele dansatoarelor, nici culorile crude ale decorului, nici lumina orbitoare de reflector. Fără Tănase revista e o revistă ca oricare alta, cu Tănase, e o adevărată întrunire populară.

Numele lui trezește surâs pe toate buzele și veselie în cele mai întristate inimi. Într-o mulţime care este doar incidental sensibilă la valorile pur estetice Tănase trezește


sensibilităţi adormite acordând mulţumiri pe planul unui imediat fără pretenţii și fără ostenitoare eforturi.

Darului neasemuit pe care îl are de a reflecta epoca, mentalitatea comună și sclipirea succesivă a emoţiilor trecă-toare se datorește interesul pe care îl prezintă povestirea acestei vieţi.

CE CUPRINDE VIAŢA LUI TĂNASE

Prin locul pe care l-a ocupat în spectacolul românesc, prin poziţia pe care a câștigat-o luptând zi de zi, pentru izbânda revistei populare, Tănase a stat în permanenţă fixat în centrul actualităţii curente, ecou viu al sbuciumatelor prefaceri din viaţa naţională.

A cunoscut personal oameni politici de vază (Ionel Brătianu, Mareșalul Averescu, Vintilă Brătianu, Alexandru Văitoianu, Vasile Morţun, N. Titulescu, Take Ionescu, Ga-briel Marinescu, Vaida Voevod etc., etc.), actorii de teatru și de revistă care au făcut cinste scenei românești și străine (C. Notara, Aristiţa Romanescu, Belcot, Petre Liciu, Aristide Demetriade, De Max, Josefina Baker, Prince-Rigadin, Dra-nem, Niculescu-Buzău, Marioara Cinsky, Bob Hopkins, Nitta Jo, Grigore Brezeanu etc., etc.), scriitori, oameni de litere, autori de reviste (A.D. Herz, Victor Eftimiu, Cincinat Pavelescu, Mircea Rădulescu, C. Solomonescu etc., etc.), precum și alte numeroase personalităţi din Capitală și din provincie.

Viaţa lui Tănase a fost după cum foarte lesne vă închipuiţi departe de a fi o viaţă de schimnic. Preocupările lui de actor și de director nu l-au împiedecat să participe la evenimente, iar bunul simţ cu care natura l-a înzestrat i-a permis să reţie din desfășurarea lor tot ceea ce merita oprirea memoriei și cinstea unui comentariu.

Regina Maria și George Enescu, adică Suverana graţiei


și Prinţul muzicii au acordat vrednicului actor de revistă o atenţie de care a știut să rămâie demn. Tănase, născut din părinţi săraci, a fost în realitate „copilul nimănui”. Tot ce a reușit să înfiripe se datorește puterilor proprii și talentului care i-a permis să rămâie vraciul neobosit al grădinilor de vară, bufon permanent al Măriei Sale Poporului.

Istorisirea pe care o începem și care are drept scop desvăluirea unui Tănase intim, pe nedrept necunoscut de Marele Public, începe cu mult înainte de război, desfă-șurându-se într-un spaţiu de timp pe care viitorul ar putea să-l eticheteze generic, „epoca lui Tănase”.

Sunt puncte de vedere din tot ceea ce ne-a povestit marele actor care meritau să fie însemnate pe hârtie dacă nu din alt interes, apoi din al mărturiei indispensabile pentru zugrăvirea unor stări de lucruri prăfuite de vremuri, dar insuficient cunoscute. Să nu vă miraţi de aceia când la răstimpuri Tănase va avea sub pana noastră mai puţin haz și mai multă tristeţă, când din viaţa lui vor apare și spinii printre florile de carton ale decorului.

Liniștiţi-vă însă, nu avem de gând să scriem o tragedie.Oricât ar fi fost uneori soarta vitregă faţă de Tănase,

numele îi rămâne definitiv legat de-al veseliei și ar fi într-adevăr trist dacă urmând exemplul eroului nostru, n-am izbuti să vă descreţim fruntea.

Acestea fiind spuse, am întors prima filă din „Viaţa de haz şi de necaz” a lui C. Tănase.

Legenda spune că înainte de nașterea lui Tănase babele

de prin vecini se uitau cu jale la mătușa Ilinca.— S-arată a gemeni, Soro!La 5 Iulie 1880, evenimentele au desminţit însă preves-

tirea. S-a născut Tănase singur. Dar cu nasul lui...N-avem posibilitatea să controlăm sensul ascuns al bas-

mului de mai sus.


Martorii – hai să le zicem „oculari” – au dispărut. Tă-nase, cu toată proverbiala lui isteţie, declară pe drept cuvânt că nu-și aduce aminte.

Ar fi inelegantă în asemenea împrejurări orice insis-tenţă din partea noastră. (Și când spunem acest lucru, ne gândim și la partea a doua a legendei care circulă așa cum numai legendele știu să circule: anume s-a iscat mare dis-cuţie, până azi nelămurită, dacă întâi a fost Tănase sau întâi nasul!)...

Strada Hușului din Vaslui unde eroul nostru a văzut lumina zilei nu s-a schimbat prea mult în cincizeci și opt de ani. S-au făcut firește unele înfrumuseţări de detaliu, ici un trotuar, colo o lumină electrică, dar datele esenţiale au rămas aceleași. Mahalaua oscilează între praf și noroi la fel ca pe vremuri; din lumea care a fost, puţină a mai rămas iar în starea caselor făcute din vălătuci, jumătatea de secol peste arhitectura lor prăvălită a lăsat urme din care fiecare târg în descompunere poate să servească asemuitoare exemple.

Părinţii lui Tănase erau oameni gospodari la casa lor, dar fără osebită dare de mână. Neștiutori de carte ca atâţia alţii de pe acea vreme și cum destui și până astăzi au rămas, ei făceau parte din marea familie a celor iscălind „prin punere de deget”. Dar firea nu le era din această cauză mai rea nici mai ascunsă. Tatăl, Ion Tănase, ca om drept, cinstit și sperios faţă de stăpânire, nu voia să știe nici de ale judecăţii, nici despre vardiști purtând în conștiinţa lui de ispravă o dușmănie instinctivă la adresa agenţilor dreptăţii publice. Sentimentele nu și le arăta altfel însă decât prin indiferenţă și prin tăcere așa cum fără știrea nimănui și pe furiș făcea datorii la Iani cârciumarul pentru a le plăti corect la sfârșit de săptămână. Într-un cuvânt nu-i plăcea lui Ion Tănase să dea cuiva socoteală. Nevastă-sa în schimb, Elena, sau mătușa Ilinca așa cum îi spunea mahalaua, era mai veselă decât se poate închipui. N-o întrecea nimeni


la snoave, după cum nimeni nu-i sta potrivă la joacă și la cunoașterea datinilor. Avea ureche muzicală și ritm viu în vârful piciorului de putea să conducă un „brâu” întreg chiar dincolo de vârsta legiuită pentru asemenea distracţii și cunoștea ale botezului, ale nunţii și ale înmormântării în toată legea lor străveche.

„Costică” băiatul „tătuţii” și al „mămuţii” s-a arătat de la început demn de tradiţiile familiale în care se dezvolta. Singur la părinţi era mai alintat și mai jucăuș decât copiii din vecinătate, dar nebuniile nu le făcea niciodată prea mari așa încât după săvârșire oamenii cu scaun la cap puteau de bine, de rău, să le îndrepte.

Copiii de o seamă îl recunoșteau șef, „căpitan”, fie din cauza priceperii la năzbâtii, fie din cauza iuţelii de mână și astfel, cu droaia de supuși după el, întindea Costică toată uliţa cât era de largă și toate maidanele cât erau de părăginite. În timp ce „mămuţa” îngrijea de-ale casei iar „tătuţul” își vedea de reţete în calitatea lui de laborant al farmaciei Ortenski, odorul scăpa și dincolo de marginile cunoscute ale universului său infantil pentru a pleca în haiducie la Bulbonica sau chiar pe undeva mai departe de unde se întorcea plâns și hârtănit.

Vara înnota la ghiol cu băieţii și trecea odată cu ei apa, legat de coada cailor sau prindea chișcari din nămolul de la fund; iar cum luciul prindea coajă, spre sărbători, o lua cu patina înainte cât vedea cu ochii și cât îl ţineau puterile spre un necunoscut pe care ar fi vrut mai repede și mai adânc să-l pătrundă. A ajuns așa odată, până la Bârlad, străbătând îngheţul și întunericul pierdut printre străini și înfricoșat de noaptea care creștea. S-a ascuns la gară printre tampoanele unui tren despre care aflase că pleacă la Vaslui. Conductorul, văzându-l mic, necăjit, fără parale s-a apropiat să-i asculte povestea.

— Cum ai ajuns tu pe aicea, mă?


Iar Costică i-a mărturisit, cu nasul aplecat peste bărbie şi cu lacrimile disperării pe faţă cum a plecat înainte fără să ştie de ce, fără să ştie încotro merge şi încotro ajunge.

Când la 7 ani l-au dat la şcoala No. 1 de băieţi la domnul învăţător Vasiliu, s-a găsit alături de prietenii din mahala şi de alţi mulţi necunoscuţi despre care niciodată înainte nu auzise. Îşi aduce azi aminte de numele lor: Vasile Pamfil, Ion Lăzanu, Theodor Cosmescu, Avram Focşaner, Pogângeanu, Zuckerman, Leizer Marcu, Ion Vameş, Grunberg Moise, Ştefănescu Niculae.

Unii au ajuns înalţi funcţionari, oameni de finanţă, alţii generali şi alţii, în fine, au rămas mai departe cu o meserie sau cu un rost oarecare în tristeţea cenuşie a târgului mol-dovenesc.

Pe acea vreme însă toţi erau o apă, băieţii care învăţau carte cu „don Vasiliu”!

„Costică” nu prea strălucea la învăţătură.El era mai tare la recreaţie.La muzică, la gimnastică şi la religie făcea minuni. Dar

se împăca foarte greu cu aritmetica.Nu intrăm în prea multe detalii; e destul, ca să aveţi o

slabă ideie despre mersul studiilor lui Tănase, să vă spunem că în clasa a doua a „stat” doi ani până s-a lămurit pe deplin la toate materiile şi a trecut voiniceşte în clasa următoare,

Cine se gândeşte însă la „studii” în anii supremei feri-ciri, în anii desăvârşitei inocenţe?

„Costică” nu era, poate, mai distrat decât camarazii. îşi păstra însă, ca şi ei, vioiciunea pentru ceasurile când „domnu învăţător” pleca de pe catedră, cu băţul lui cu tot.

Era mai voinic decât copiii de seama lui, Costică, şi avea la fiecare pas nevoie de voinicia lui. Curgeau poreclele cu aluzii foarte puţin subtile la dimensiunile nasului respectiv şi când atmosfera devenea din cale afară de în-cordată mai scăpa şi el câte un pumn, doi după câte o ureche


până se linișteau lucrurile și reveneau băieţii la respectul dinainte...

Acasă se uita cu nesfârșită admiraţie la unchii lui din Bălteni, la cei trei fraţi ai bunicului înalţi ca brazii și puternici ca-n poveștile cu zmei.

Bunicul murise înaintea lor dintr-un accident; călcase într-o ţeapă de salcâm. Fraţii n-au închis ochii însă decât la 103, la 110 și ultimul la 115 ani, oameni parcă dintr-alt os decât al semenilor apropiaţi.

Bunica nu și-a mai revendicat după moartea lui bărbatu-său drepturile la pământul din Bălteni. Cumnaţii ei însă, recunoscători, aduceau de câte ori se întâmpla să vie la oraș desagi plini cu bunătăţi și de toate câte la ţară-s ieftine, în târg nu puteai să te apropii de ele.

Costică trecea din braţele unui uriaș într-ale altuia cu inima ghem, cu faţa linsă de pupături și gâdilat foarte de bărbile și de mustăţile brumate ale moșilor săi prea expansivi. Fie că era în luna lui Cuptor, fie că troznea piatra de ger, bătrânii pășeau la fel de ţanţoși cu pieptul gol și cu obrajii îmbujoraţi.

Dar Costică nu prea făcea sfat multă vreme cu ei. Erau prea mari și prea voinici pentru joaca lui și adesea, când le scăpa din braţe, își destindea șalele amorţite, cu necaz amar și nemărturisit. Îi plăcea mai mult să meargă pe la hramuri cu „mămuţa” ori cât ar fi fost drumul de lung și calea începută mai spre dimineaţă. După cum tuturor sindrofiilor cu oamenii în vârstă în chip firesc le prefera hârjoneala în voie, din ogradă, cu „băieţii”.

Se jucau de-a „mingea la perete”, de-a „cadrilul”, de-a „babele”, de-a „mingea-n bortă”, de-a „întoarselea cu banii”, „la chioc” și în toate felurile din care unele s-au uitat și altele au rămas până-n zilele noastre.

Până-ntr-o zi când s-au trezit jucându-se de-a teatrul așa cum văzuseră că fac artiștii la „grădina Iacob”.


În acele vremi când venea o „companie” de actori la Vaslui nu se făcea reclamă în felul în care se face astăzi prin orașele de provincie pe unde muzica, talentul și frumuseţea hotărăsc să facă oprire.

În acele vremi se lipeau pe pereţi afișe de mână iar muzica militară cânta afară până se aduna lumea.

Copiii cei dintâi, și printre ei mai în frunte Costică, se aciuiau pe lângă instrumentiști.

Când pe la nouă, nouă și jumătate intra în fine mu-zica în grădină, fiecare mucos își avea făcut un prieten în orhestră. Greutatea pentru băieţi era să pătrundă înăun-trul gardului, pe urmă se descurcau ei cum se descurcau, fie pitindu-se după scaune, fie urcându-se în pomi, fie furișându-se prin culise. La intrarea muzicanţilor bătă-lia mare era pe transportul viorilor și al alămurilor. În-cârcat cu o cutie neagră sau cu un trombon, „Mitică”, „Ionel”, „Nicușor” sau „Costică” treceau biruitori în faţa controlorului dezarmat simţindu-se și ei artiști, participanţi benevoli la dansul iminent al fantasmelor. Deabia intraţi în grădină în calitate de „fii” sau „ajutori” ai violonistului sau ai toboșarului, ţiganul de la ușă desmeticit îi căuta prin locurile mai întunecate unde se ascundeau de lumina prea strălucitoare a lămpilor cu feștilă sau a lumânărilor de seu. Și când îi descoperea, ţin-te goană, ţine-te bătaie!

Într-o seară, Costică al nostru urmărit de ţigan cu băţul a căzut tocmai din vârful pomului lângă gardul de cătină plin de urzici. Când s’a întors noaptea târziu acasă – după spectacol – mai, mai să nu-l recunoască mătușa Ilinca, atât era de beșicat pc faţă și vânăt. „N-ai fi plecat de la „tiatru” drace să vii acasă nici de ţi-ar fi plesnit ochiul Doamne fereşte! Că de veneai repede te ungeam cu ceva şi nu te mai umflai de usturime!

Costică asculta și tăcea fericit.Puţin îi păsa lui de dureri și de frumuseţe, luceau în


ochi imaginile încă proaspete ale „reprezentaţiei” iar în inimă îi tremura pornirea de a face și el a doua zi „la fel”.

Prin anii copilăriei lui Tănase Vasluiul nu era ocolit de artiști. „Grădina Iacob” gemea de lume ori de câte ori cânta vestitul cupletist I.D. Ionescu „La vila regală” sau Vlădicescu

Avântă, avântă barca uşoară Ca rondonela de spumă zboară.Actorii se prezentau în faţa publicului foarte eleganţi,

cu joben, cu mănuși albe, în frac și cu pelerină. Înainte de a impune prin arta lor, care covârșea posibilităţile de critică ale spectatorilor ei aduceau în mizeria orașului provincial nuanţe de distincţie și de frumoase maniere în care oricine se grăbea să recunoască o rază pierdută din strălucirea „Parisului” depărtat și feeric.

Cu atât mai puternic și cu atât mai definitiv entuziasmul trezit în sufletul nevinovat al copiilor!

Tănase le conducea „trupa”. Jucau din amintire impro-vizând textul după cele ce văzuseră și auziseră cu o seară înainte.

Așa au interpretat – în curtea lui Tănase – „Meșterul Manole”. A fost un prilej de fastuoasă montare.

Toate cearceafurile, toate lăicerele mătușii Ilinca au fost utilizate în perfectarea decorului.

Pe zidul – de pânză – o foiţă îngustă roșie, simetric dispusă, înfăţișa cărămida. Sforile de pe margini funcţionau la timp ca să dea iluzia aproximativă a creșterii; în seara reprezentaţiei atât de firești au părut elementele de decor și suspinurile nevestii lui Manole încât biata coana Ilinca a plâns cu lacrimi cât pumnul de jalea copilei zidite de vie deși îl frânsese din bătaie, cu câteva ceasuri înainte, pe Costică din cauza jafului pe care îl făcuse în cearceafuri.

Jucau în „Meșterul Manole” cei trei fraţi Gavrilești,


Costică, Nicu şi Jenică, Mitiţa Antoniu în rolul nevestei Iui Manole, Tănase în rolul meşterului şi alţii cu misiuni mai puţin însemnate.

Spectacolele erau cu plată. La început se percepea pentru cele trei feluri de locuri, un bumb, doi bumbi sau trei bumbi; preţul locului de intrare urcându-se odată cu vârsta copiilor la cinci, zece şi cinsprezece bani. S-a ajuns astfel la reţete totale de circa 60-70 bani care prilejuiau bătaie mare după spectacol, când suna ceasul împărţelii „frăţeşti”.

Altă piesă de mare succes: anume „Banditul Licinski”

triumfa şi în spectacolele date de băieţii vasluieni de pe strada Huşilor.

Oamenii mai în vârstă, rude şi părinţi, în marea lor majoritate, care văzuseră piesa interpretată de actorii renumiţi ai timpului, consimţeau totuşi, de dragostea odraslelor, să participe la reprezentaţii. Înainte ca publicul să intre în vreun grajd, special amenajat pentru teatru, trebuia să treacă prin faţa unei mese cu lumânare unde se distribuiau, contra monedă, bilete de mână. Orice loc adăpostit de prin mahala era de altfel susceptibil de a fi transformat în sală de spectacol. Aşa, bunăoară, a fost când doi „actori” au jucat înaintea a doi spectatori „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” adunând toţi păduchii din poiata de găini care servea drept „local” în toată regula.

Mai târziu, mult mai târziu, Tănase avea să-şi treacă producţia din anul III de Conservator interpretând cu alte mustăţi decât cele furate din fuiorul mamei pe acelaşi „Conu Leonida” care-i turburase ambiţiile copilăreşti. Despre aceasta însă vom vorbi mai pe larg la vremea sa...

De sărbătorile Crăciunului „băeţii” mergeau cu steaua şi mai ales „cu haiducii”.

Iancu Jianu era la modă, iar aventurile lui cu jandarmii,


dragostea nevesti-sii Sultanina, alcătuiau pentru actorii precoci un fericit pretext de spectacol...

Să trăiască Jianul nostru Vai de voi cei din oraşsunau primele versuri ale baladei interpretate cu mare

lux de figuraţie și cu peruci aduse special din Bârlad.Caretaș (astăzi cunoscut sub numele de Vermont ca

prim sufler la Operă) dirija corul.Fioroși, când nu erau ridicoli, băieţii purtau, cu osebită

mândrie, bărbile și mustăţile lipite cu pap cizmăresc. Afară în frig, când papul îngheţa, situaţia era suportabilă dar prin casele unde îi primeau creștinii, la căldură, se înmuia repede lipitura și în puţină vreme vedeai bunătate de haiduci mestecând cu îndârjire mustăţi încleiate.

Nimeni nu se plângea însă și nimeni nu găsea nefiresc sacrificiul; admirabilă inconștienţă a vârstei în care iluzia îmbracă în podoabe de aur realităţile cele mai meschine...

Încet, încet tot interpretând roluri variate în spectacolele organizate de copii, Tănase a ajuns cunoscut în mahala și chiar în lumea care roia în jurul „trupelor” venite de aiurea. La vârsta de 12 ani, bine dezvoltat, el părea de 16, iar experienţa pe care o câștigase în ale scenei îi permitea să aspire la onoarea de a participa ca figurant în reprezentaţiile serioase.

Primul lui rol pe o scenă veritabilă l-a jucat Tănase cu prilejul trecerii trupei evreești a lui Segalescu prin Vaslui. Textul era în gustul timpului, adică melodramatic. Micul Costică juca rolul unui birtaș, având în același, timp misiunea de a trage cortina. Se vorbea în piesă despre hoţii de codru, despre hoţii de oraș, se prezentau hanuri blestemate și alte lucruri teribile care aveau, firește, darul de a scoate în evidenţă puritatea de suflet a unei nenorocite fecioare. Tănase prevăzut cu șorţ peste burta falsă nu avea


prea mult de spus; își amintește și azi doar de câteva cuvinte, primele pe care le-a rostit în faţa unui public veritabil: („Biata Zalostina!... Antoniu!), fără să se poată dumiri, la atâţia ani distanţă, asupra sensului pe care îl aveau în desfășurarea acţiunii.

Dar rostul cel mai important al lui Tănase la acest spectacol era tragerea cortinei. Spânzurat sus, la frânghii și costumat în birtaș, așa cum îi cerea rolul, el privea când în scenă când în culise mândru de încrederea care i-se acordase; furat adesea de vraja luminilor de desubt sau de perspectivele pe care doamna Mărculescu, artista, le lăsa ghicite dezbrăcându-se în cabină, când mai scăpa și el – bietul Tănase – sforile. Vasluienii însă nu protestau prea vehement când la jumătatea actului se lăsa cortina (tot pe jumătate) convinși fiind că „așa e piesa” și nebănuind o singură clipă că vinovat era ochiul cupid al blestematului Costică și omeneasca șovăială a unor degete slabe.

A sosit și vremea liceului. Manevrele de toamnă avuseseră loc în acel an în ţinu-

tul Vasluiului. Multe pregătiri s-au făcut pentru primi-rea și găzduirea tinerilor prinţi Ferdinand și Maria care participau la exerciţiile trupelor. În sufletul copilului Cos-tică, martor la tot ceea ce se întâmpla cale de o poștă jur înprejur, frumuseţea prinţesei, trecând călare pe un cal alb, a lăsat urmă neștearsă.

Cine ar fi putut, dealtminteri, să o vadă, în splendoarea primei tinereţi, fără să nu-l îngenunche maiestatea?

Dar îndatoririle școlii, din ce în ce mai severe, îi îndepărtau pe copii de la plăcerile hoinărelii și ale contemplaţiei. Liceul „Mihail Kogălniceanu” avea reputaţia unei instituţii severe, dar această reputaţie nu schimbase prea mult buna dispoziţie a lui Costică după cum n-a parvenit mai târziu să-i modifice aptitudinile intelectuale...

N-a prea fost elev strălucit Tănase! Trecea, de obicei, cu


media cinci. Lua zece la gimnastică, zece la muzică, zece la religie, iar la celelalte obiecte câte trei. Ce era el vinovat că în liceu se învăţa aritmetică, fizică, franceză, germană?

La urma urmii ieșea el la capăt cu toate obiectele într-un fel sau altul, dar se împotmolea greu la nemţească. Nu știa altceva decât două versuri de început dintr-o poezie:

Der schönste Nam’ auf Erde herum Der scönste Menschen mund als „Mutter” Când îl întreba profesorul gramatică sau îl punea să

explice un text rămânea de piatră, lângă tabla de lemn.— Bine tomn Tănase, tar Tumneata nu știi absolut

nimica.— Ba știu, domnule Profesor.— Ce știi? Spune ce știi!— Știu „Die Mutter”.— Pine, spune „Die Mutter”.Și Tănase începea hotărît poezia de parc-ar fi știut-o

toată pe de rost.Profesorul îl oprea de obiceiu, plictisit de la primele

versuri.— Pine, pine. Asta ved ca ştii. Dar trebuie învaţat şi

altceva.Toată clasa era la curent cu felul în care Tănase știa la

germană până și poezia „Die Mutter”. Nu râdea însă nimeni prea tare de știinţa lui fiindcă mai toţi erau slabi la această materie. Profesorul „funcţiona” metodic, tipicar, cum se cade, așa cum, de obicei, sunt profesorii nemţi. Băieţii îi învăţaseră repede rosturile.

Știau când îi scoate la lecţie, cam ce îi întreabă și în ce ordine.

— Ștefănescu, Tănase, Zuckermann!Toţi trei ieșeau la tablă cu cartea în mână. Pe textul de

tradus fiecare avea însemnată mărunt cu creionul partea care îi revenea... în ordinea catalogului.


Într-o zi profesorul a avut o fantezie. (Ce surprize nu poţi să ai de la un neamţ!)

— Să înceapă tomn Tanase.Catastrofă!Băieţii râdeau în bănci pe înfundate.— Să mă iertaţi domnule profesor, Ștefănescu e întâiul.— Nu e nimic tomn Tanase, începeţi dumniavostra.— Vai de mine! Cum se poate una ca asta. El e întâiul.

Să înceapă el că pe urmă vă explicăm noi cum stă chestia.Dar n-a fost chip cu neamţu’.A trebuit să înceapă Tănase.Și a început firește de unde sta scris cu creionul pe

pagina lui; adică de la mijloc...A ieșit o atât de mare zăpăceală încât profesorul a

încheiat cu melancolică indignare:— Asta nu este frumos la tumniavostra; nu invaţaţi

nimic. Nu știţi nimic.— Ba eu știu domnule profesor – întrerupe Tănase.— Ce știi tumniata?— Știu „Die Mutter”, domnule profesor. Și Tănase fără să aștepte vreun ordin tușea de două ori

scurt, îndrepta niţel umerii, sufleca nasul pe o parte, ridica ochii la cer și începea:

„Der schonste Nam’ auf Erde herum.”— „Bine, bine. Asta ştii, tumniata! Dar nu-i destul, – îl

oprea la timp neamţul, iar băieţii toţi pufneau de râs privind la „Năsăilă”.

Așa îl porecliseră, de când cu povestea bragagiului Mehmet.

Vindea turcul rahat, zaharicale și bragă, la un colţ de stradă, pe lângă liceu. Tănase îl „opera” ajutat de un prieten. Se apropiau amândoi de Mehmet și privind la marfă îl întrebau:

— Ce ai pe aicea, turcule?


— Avem de toate, effendi. Dulci avem, beutura ieste! Rahat-lokum...

Tănase după ce asculta atent câteva minute întors cu faţa către amicul de alături:

— Tu bei ceva?— Aș bea o bragă.Atunci tot Tănase cu un ton imperativ către turc:— Dă-i o bragă. Dă-i și un rahat.Mehmet, fericit de alișveriș, se executa la comandă

spre complecta satisfacţie a prietenului. După consumaţie, acesta din urmă continua un dialog amical cu turcul în timp ce Tănase cu aerul cel mai natural din lume se depărta văzând cu ochii.

Când să fie vorba de plată în zadar își cerea turcul drepturile.

— Păi bine, frate, eu am comandat? se scuza prietenul rămas pe teren. Eu n-am parale. El mi-a făcut cinste, el să plătească!

Și turcul, luându-și taraba în spinare, întorcea colţul străzii în căutarea boierului care-și cinstea atât de galanton prietenii.

Văzând că „lovitura” prinde, băieţii au mai repetat-o. Turcul bătrân și cumsecade uita repede și intra de fie-care dată din nou la apă cu aceiași naivitate cu care se învrednicise la prima încercare. Până într-o zi când, îngro-șându-se gluma și simţind că pe sistemul „de-a comanda” trebuie să închidă prăvălia și să se mute din oraș, a luat hotărîrea să facă plângere la liceu. Profesorii au făcut în cancelarie ancheta cuvenită. Și-au dat cu părerea succesiv și continuu domnii Racovitza, Fodor, Calmusky, Barberi și după multe investigaţii s-a ajuns la concluzia că băieţii din clasa lui Tănase erau vinovaţii. Introdus în sala de curs ca să recunoască pe autorul principal al „sistemului” bragagiul n-a dat decât o singură referinţă:


— Este unu cu nasu mare.Asta era destul. Nimeni n-avea în toată clasa așa

podoabă pe faţă. Toţi s-au întors spre Tănase în frunte cu profesorul. A fost un moment penibil...

Tănase s-a sculat de la locul lui calm și cu un aer foarte natural a spus următoarele:

— Păi bine domnule profesor, nu vedeţi dumneavoastră că turcu nu-i serios? Cum adică, e destul să treacă pe stradă cineva și să-i spuie un cuvânt ca el să se puie „pe servit”? Dacă i-aș fi spus să-i dea lui Zuckerman o mie de lei în loc de o bragă, îi dădea?

S-a încins o mare discuţie în urma căreia a rămas pe deplin stabilit că reclamaţia turcului nu merita să fie luată în seamă. Ba puţin a lipsit ca profesorii să-l dea pe mâna servitorilor.

Mehmet, nedumerit, a rămas cu braga lui mai departe în mahala. De teamă însă să nu intre în discuţie sau să nu servească „pe neplătite” o lua la picior ori de câte ori vedea mijind în zare un nas ceva mai altfel decât cele obișnuite.

Dar Tănase, între timp, când nu se ocupa în mod serios de gimnastică, avea în vedere alte șotii. Era tare la bară, la trapez și mai ales la salturile cu trambulina. Când venea profesorul Negruzi de la Iași cu turneul lui de gimnaști îl cerea și pe Tănase de la direcţie. Sărea „Năsăilă” la tram-bulină peste 12 soldaţi cu baioneta la armă de rămânea toată școala, de la director până la servitori, cu gura căscată.

Erau, dealtminteri, singurele isprăvi pe care le izbutea elevul Constantin Tănase. Într-ale cărţii, așa cum v-am spus, era mai modest și mai fără pretenţii. Dar în acest domeniu erau în schimb îndrăzneţi și pretenţioși... profesorii.

Corigent la fizică în clasa patra, profesorul Brăileanu nu voia să-i elibereze diploma. Toate insistenţele erau za-darnice. Nu că ar fi ţinut în mod deosebit examinatorul ca elevul lui cel mai nepriceput să-i explice „coeficientul de


dilataţie” sau „formula pendulei”. Știa el bine cu cine are de-a face. În schimb, însă, nu prea se împăca Brăileanu cu ideia că altcineva decât Tănase, îndemna pe băeţi să-l bată cu zăpadă când întârzia sâmbătă seară pe hudiţele Vasluiului, după ovreice. Nu l-a prins nici nu l-a văzut dar simţea înăuntrul lui certitudinea că „băeţii” lucrau la ordinul și sub inspiraţia lui „Năsăilă”.

Examenul a fost amuzant în felul lui.— Domnule profesor am venit să mă ascultaţi.— Păi ce să știi tu măi Tănase, că tu ești neastâmpărat

mă! Tu umbli haihui toată noaptea. — Tocmai fiindcă nu știu multe dom’le profesor să mă

întrebaţi și dumneavoastră mai ușor.— Bine măi băiete! Zi atunci cum se produce electri-

citatea.Tănase a avut un lapsus. Dar și-a revenit repede. Fe-

ricit, cu ochii surâzători, a exclamat cu aerul lui Cristofor Columb când a descoperit America:

— Prin frecare dom’le profesor!Iar Brăileanu surprins el însuși de rezultatele excep-

ţionale pe care le obţinuse în urma atâtor ani de studii dintr-un element cu bine stabilită reputaţie în toată școala, i-a „dat drumul” și i-a spus încântat:

— Admirabil măi băiete. Ţin-te înainte de carte, că ai să ajungi bine!

Repede și pe nesimţite trec anii fără trudă!Tănase a ieșit din copilărie fără să-și dea bine seama

despre motivele care îi îndemnau pe oameni să se poarte cu el altfel decât înainte. Se obișnuise să trăiască în lumea de basm a jocului și a veseliei. Supărările îi fuseseră mărunte și bucuriile mari, deși firea lui nu înclina spre visare nici spre idealismele false care transformă inutil și uneori periculos asprele realităţi. Vârsta are însă poezia ei mai presus de variaţiile temperamentale ale unuia sau ale altuia.


A fost și Tănase poet la 14 ani, poet involuntar.Sensibilitatea lui de băiat sărac și necăjit fu însă repede

sugrumată de împrejurări.A contribuit mult la aceasta impresia pe care o lăsa

aspectul său fizic, și conștiinţa neîndoielnică rămasă despre caracterul penibil al acestei impresii.

Tănase era timid din cauza urâţeniei. Simţea, până și la prietenii lui apropiaţi, mișcarea instinctivă de respingere din primul moment, după cum își dădea seama de progresul treptat pe care îl îndeplinea felul lui de a fi în stabilirea unor raporturi de simpatie normală. Nu-l supărau atât poreclele cât îi îngheţa sufletul tăcerea opacă în care ghicea total și definitiv refuzul. Se uita câteodată în oglindă cu dorinţa de a controla, de a verifica motivele subitelor antipatii dimprejur, dar se ferea să-l surprindă cineva când se uită... Îi părea rău că trecând pe lângă ele, fetele care nu plecau ochii, râdeau cu inima plină. Le-ar fi preferat mai indiferente, mai nesimţitoare, purtându-se și faţă de el în felul în care se purtau cu toată lumea anonimă, de pe stradă. Câteodată îl durea efectul neîntârziat de veselie pe care îl provoca prin simpla apariţie; alteori simţea în bucuria altora un element sufletesc natural, ceva asemănător cu aerul, cu apa pentru păsările și peștii Domnului.

Absolvent al celor patru clase de liceu la „Mihail Kogălniceanu” a plecat prin mijlocul lui august spre Iași să se înscrie la școala militară, purtând cu mândrie în buzunar diploma pe care o câștigase în lupta dreaptă cu profesorul lui de fizică. Încerca pentru întâia oară necunoscutul cu pârtii dinainte fixate, cu ajutorul material mediocru dar cert al părinţilor de acasă și având înaintea ochilor un ţel mai precis decât odinioară când zbura cu patina pe ghiaţa Bârladului.

Ostilitatea oamenilor i s-a părut însă, cu cât se depărta de mahalaua vasluiană, mai accentuată. Cei din tren, cei de la Iași păreau neobişnuiţi.


N-avea vreme să-i oprească din drum să le spue: „Staţi, măi, fraţilor! O fi nasul meu prea mare, oi fi ciupit de vârsat, mi-or fi ochii vineţi, dar sunt și eu un om de treabă, un om ca toţi oamenii”. Și trecătorii de la ei nu se opreau să-l consoleze cu o privire sau cu un surâs.

La școala militară toate l-au intimidat și în primul rând disciplina. Trebuia să treacă examenul medical înainte de a participa la concurs. Robust, bine legat, n-avea în privinţa sănătăţii nicio grijă deosebită. A trecut în faţa doctorului cu un camarad pirpiriu și bolnăvicios alături. Au schimbat repede câteva vorbe în care timp Tănase i-a dat și un sfat la ureche: „Ţin-te mai drept ceva; nu vezi cum se uită ăștia de pe aici, chiorâș la dumneatale?” Rezultatele măsurătorilor erau pentru cei doi copii misterioase. Căutau să ghicească gândul doctorului după întrebări.

— „Al cui eşti tu mă”.— „Al tatii, dom’le doctor” – răspunde repede și distrat

Tănase.— Bine, bine! Dar cu ce se ocupă tat’tău!— Muncitor ce vrei să fie. Muncește și el ca toată lumea.

E laborant la o farmacie din Vaslui.— „Dar tatăl dumitale?” se adresează medicul băiatului

bolnăvicios care asculta trist conversaţia.— „Al meu e colonel, domnule doctor”.— „A! Colonel”. Și figura examinatorului s-a îmbujorat

subit sub efectul revelaţiei care îl apropia sufletește de elev mai mult decât puteau să-l depărteze măsurătorile prescrise de regulamente.

A doua zi când s-au dat rezultatele, mare fu mirarea lui Tănase când s-a văzut respins. Camaradul din preziuă în schimb era trecut pe lista admisibililor. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Se pipăia pe piept, pe braţe, clătina din umeri, tușea. Toate resorturile vieţii lui animale funcţionau de minune la cel mai mic apel; verificarea dădea rezultate


imediate și strălucite. Se simţea voinic și sănătos, bine legat în spinări, capabil să dovedească la bătaie jumătate din numărul concurenţilor, plus comisia examinatoare.

Întors acasă, în camera sărăcăcioasă de hotel a stat câteva ceasuri trist și împovărat de nedreptate. S-a întors însă repede la școală, a deschis mai multe uși – înfuriat – una după alta, îmbrâncind plantoanele și ajuns în fine înaintea comisiei care examina pe admisibilii de la vizita medicală și-a dat drumul cu sete:

„Bine domnilor! Pă mine să mă respingeţi la comisia medicală? Dreptu-i? Dacă voiaţi să scăpaţi de mine aveaţi destulă ocazie la istorie, la matematică! Da sănătate am slavă Domnului că de mă înfurii şi dau un pumn în perete s-alege praful de el!

Înainte ca vreun ascultător să se dumirească, Tănase a trântit ușa.

— „Fi-v-ar şcoala a dracului!” Și a pornit ușurat pe stradă. Înapoi sa, „comisia” râdea

în hohote. Atât păruse de comică figura protestatarului.A doua zi dimineaţa pleca un tren spre Vaslui.Ce să facă până una alta singur și necunoscut într-un

oraș străin? A stat de vorbă niţel cu chelnerul de la hotel și a aflat o adresă: ,,La patru stâlpi”. Nu mai fusese niciodată prin asemenea locuri nici nu cunoscuse bucurii mai presus decât ale jocului cu băeţii din mahala. Amurgul de toamnă, singurătatea, supărarea, plictiseala l-au hotărît repede. S-a pipăit prin buzunare. Bani avea cât era nevoie. A oftat repede între cele două preţuri: cincizeci de bani și un leu, dar înspăimântat de cele ce auzise de pe la băieţi n-a îndrăznit să ia cu el, în vestă, mai mult decât gologanii necesari.

„La patru stâlpi” a ales pe cea mai urâtă fată, singura care îl onorase cu un surâs. Când și-a scos vesta însă i-a căzut un gologan pe podea. Rămas doar cu nouăzeci de bani


s-a simţit fără curaj, intimidat. A căutat pe jos o jumătate de ceas pe sub pat, pe sub scaune, pe sub sobă și negăsind banul a plecat amărât, așa cum venise, să aștepte la Liotei plecarea trenului de Vaslui.

Părinţii ar fi vrut să-l vadă urmând liceul mai departe. Tănase nu prea avea deosebită înclinare pentru această cale a învăţăturii, dar sfătuit de unii și de alţii, îndemnat de ai lui, a pornit într-o încercare nouă spre Brăila, după ce fusese respins la Iași. S-au adunat bani de prin familie să aibe băiatul printre străini, dar ce puteau aduna niște bieţi oameni ca să poată întreţine un elev de școală fără să-și ia pâinea de la gură?

În Brăila Tănase s-a simţit mai străin decât oriunde. Din uliţa de la gară i s-a arătat liceul, vestitul liceu real „N. Bălcescu” la izvoarele de știinţă ale căruia fusese și el hărăzit să se adape. S-a înscris din primele zile și a urmat chiar, câtva timp, cursurile, dar și-a dat curând seama că nici școala nu era de el, nici viaţa din Brăila.

Banii s-au isprăvit repede, mai repede decât făcuseră socoteală cei de la Vaslui. Cursurile erau grele, profesorii severi. Copleșit de împrejurări, se plimba pe cheiul Dună-rii privind cu ochii pierduţi spre vapoarele sosite din ţări depărtate. Îl bântuiau gândurile plecării dincolo de întin-derea apei, nu însă fără a-l înfricoșa. Se simţea străin pe pământ dar mite într-un bastiment rătăcitor prin mări depărtate...

Încotro s-apuce?Să rămâie la Brăila fără bani și fără șanse de a face la

liceu vre-o ispravă? Să se întoarcă înapoi acasă la Vaslui, învins a doua oară, cu durerea banilor în zadar risipiţi și cu perspectiva incertă a unei slujbe modeste?

S-a hotărât, după câteva săptămâni de nevoie, pentru această din urmă soluţie...


Laborantul de farmacie ar fi vrut să-și vadă feciorul slujbaș la stat. „Ascultă-mă pe mine, Costică! Fă-te telegrafist la gară. Cheferiştii ăştia au viitor. Ai leafă bună, mai târziu la bătrâneţe pui mâna pe o pensie. Nu umbla după cai verzi.”

Costică însă păstra în suflet dorul vieţii libere; nu-i plăcea atmosfera de birou, cu ore fixe, cu activitate după tipic și cu avansări mecanice. Îl trăgea aţa spre alte orizon-turi mai largi, spre câmpuri de acţiune în care energia lui să se poată desfășura în voie....

Se pierdea vorbind cu prietenul lui, Ion Adam, învăţă-torul (și scriitorul de mai târziu), despre minunăţiile din alte ţări și despre posibilitatea de a le vedea aclimatizate și pe la noi. Ion Adam urma la Bruxelles Universitatea liberă. El avea faţă de Tănase avantajul de a fi „european” pe lângă atâtea alte superiorităţi pe care i le acorda vârsta și înclinarea spre ale cărţii.

Sfatul lui a prins în mintea fragedă și în sufletul atât de expansiv al adolescentului: „Hai să mergem profesori”.

Ion Adam trebuia să-și treacă un ultim examen ca să ia diploma de la Bruxelles, înainte de a părăsi ţara pentru a pleca spre Belgia occidentului” a făcut ce-a făcut și l-a numit pe Tănase suplinitor la Cursești.

Mare bucurie pentru tânărul fiu al laborantului de farmacie, pentru elevul oropsit al liceului Kogălniceanu această înaintare într-o categorie socială faţă de care se obișnuise să poarte respectuoasă dușmănie. Tănase n-a privit însă noua lui îndeletnicire ca un prilej de răzbunare sau ca un simplu pretext de a încasa o leafă.

Îi plăceau mult copii. Se înţelegea cu ei repede, le povestea snoave, le imagina jocuri și izbutea, chiar mai iute decât femeile obișnuite cu îngrijitul, să înlocuiască lacrimile de pe obraji cu veselia cuceritoare.

La ţară, la Cursești s-a simţit însă tare stângaci printre oamenii pe care nu-i cunoștea și care îl priveau bănuitori.


L-au interesat, din primul moment, datinile și, îndeosebi, elementul spectacular din îndeplinirea lor. Câteva zile după ce s-a instalat la Cursești, fiind vorba de o nuntă, flăcăii i-au propus să fie și el „conocar”, adică vestitor călare al mirelui pe lângă mireasă.

Tănase n-a stat nici o clipă la îndoială; a primit. Nu prea știa ce are de făcut, nici nu se apropiase până atunci de șa, dar satul îngrijise ca domnul învăţător să aibe cal, bici și să primească îndrumările legiuite.

Sâmbătă seara, prin urmare, s-a trezit Tănase călare printre flăcăi, plesnind cu sfichiul strașina de la casa miresii

Bună seara boieri mari De când seara a înserat Bună seara n-am mai dat.În urmă venea întreg alaiul, lăutarii, mirele în carul cu

boi.... toată nunta.Lucrurile au mers la început de minune. S-a încins

un joc în ograda miresii de se ridicase colbul în sus de un metru și înădușise tot, flăcăul. Tănase înfierbântat și zdravăn învârtea toate fetele în horă și mai cu osebire pe una plăcută de băiatul proprietarului școlii primare. De unde să știe, el, străin, că fata are angajamente mai ales când o vedea dispusă să lege cunoștinţă nouă?

Treburile s-au cam încurcat la plecare când mireasa a plecat în carul mirelui cu sipetul de lăicere alături de bărbatul pentru care fusese dăruită și crescută. Când să iasă alaiul afară din sat, spre cătunul mirelui, flăcăii din partea locului i-au oprit să „dea vulpe”, adică de băut. Era mare neînţelegere asupra acestui obicei, unii susţinând că e datoria flăcăilor din satul fetii să „dea vulpe” și alţii, dimpotrivă, că această obligaţie revine mirelui. Controversa s-a lichidat cu bătaie în toată regula când flăcăii au scos penele de la roţi și cât p-aci să dea mirele cu mireasă cu


tot în șanţul de alături. Tănase nu prea era în largul lui. Nu știa nici să umble călare de privea mereu urechile calului din faţă grav și serios ca un episcop, nici obiceiurile locale privitoare la demnitatea învăţătorilor în caz de ciomăgeală nu le cunoștea. Rezultatul a fost că la prima înghesuială a luat câteva ghioage serioase pe spinare pe care calul, luând vânt, l-a dus departe, dincolo de pământul Curseștilor.

Întors cu chiu cu vai acasă îl aștepta o altă surpriză. A găsit odăile goale. Îl prădaseră, probabil, flăcăii supăraţi de îndrăzneala pe care o arătase la horă...

Aici s-a oprit prima experienţă a lui Tănase în ale „conocăriei” și ale învăţătoriei... I s-a făcut lehamite de Cursești înainte să ia contact cu copiii, înainte să vadă bine, bine școala. Și s-a plâns lui Ion Adam care tocmai se întorsese de la Bruxelles.

Mai târziu, amintindu-și de întâmplările din Cursești,

Tănase le va privi cu simpatia pe care o dă perspectiva depărtării. In revista „O nuntă ca-n poveşti” el a evocat cu prilejul unirii „Carpatului” cu „Dunărea” obiceiurile agreste pe care în atât de neprielnice împrejurări le învăţase.

Pentru moment însă Curseștii nu spuneau nimic tână-rului învăţător. Numit prin stăruinţă la Hârsoveni, tot pe valea Racovei, Tănase avea să reînceapă cariera de învăţător sub tot atât de neprielnice auspicii.

Deabia sosit s-a prezentat primarului din sat.— Bine, măi, băiete! Du-te și tu la școală și fă ce trebue

să faci!Primirea nu era dintre cele mai amabile iar cuvintele

nu puteau încuraja pe un învăţător neaclimatizat cu mediul străin al satului.

Tănase s-a dus, totuși, la școală, unde, afară de servi-torul Ion Alexe, n-a mai găsit pe nimeni. Copiii nu veneau la cursuri de frica unui învăţător care sosea de două ori


pe săptămână din comuna de peste deal, parcă pornit să-i pedepsească și să-i bată.

A rotit ochii în dreapta și în stânga: nici ţipenie de om. Școala era în paragină. După ce a pus să se deretice prin încăperi, a tras a doua zi dis de dimineaţă clopotul în speranţa că tot s-o apropia vreun copil. În zadar însă; n-a venit nimeni.

S-a răspândit în schimb zvonul în sat că a picat din oraș un învăţător nou și tânăr, dar urât ca mama focului, iar drept consecinţă lumea se ferea serios să vie pe la școală sau să-l întâlnească pe stradă.

Simţea Tănase, trecând pe uliţa satului, cum se trântesc porţile, cum îl privesc ochi bănuitori de sub ferești și cum copiii, îngroziţi, fugeau de rupeau pământul.

Ce era de făcut? Știa prea bine, din experienţa lui de până atunci, că odată prima impresie de antipatie învinsă ar fi putut, neturburat, să lucreze; dar greutatea era tocmai la început. A instalat în curtea școlii bare fixe, trapeze și alte aparate de gimnastică în speranţa de a momi astfel pe eventualii elevi. Umblând prin sat, pe de altă parte, nu se sfia să lege vorbă cu toată lumea, dând copiilor deosebită atenţie; băieţașilor le cumpăra creioane, fetiţelor cercei iefteni dar coloraţi.

Încet, încet curtea școlii a început să se populeze. Vreo zece, doisprezece elevi veneau să asculte snoave și ghidușii. După două luni numărul lor a crescut simţitor odată cu seriozitatea materiilor de predare. Se întâmplase un fenomen curios. De unde înainte fugeau copiii – când îl vedeau pe Tănase – ca de spaimă, acum nu înţelegeau să-l părăsească nici la ora mesei. Ba unii ar fi stat și noaptea în școală și nu s-ar mai fi întors acasă. Tănase le organiza de două ori pe săptămână șezători în care se citeau povești, în care se făceau coruri și exerciţii de gimnastică. Copiii rămâneau la aceste șezători până seara la opt după care oră petrecerea continua cu flăcăii și fetele din sat.


O scripcă și o cobză ţineau partea lirică a sărbătorii iar perechile dansau polca dreaptă pe furate sau „scotish”. Câteodată venea la Hârsoveni și Ion Adam să-și mai vadă prietenul. Când se nimerea să fie în ziua aceia șezătoare cei doi amici se întreceau în a fi curtenitori faţă de fete; dar câtă deosebire de firi de la unul la celălalt! Ion Adam era de felul lui visător și se încurca singur în poezie, pe când Tănase, mai instinctiv, găsea repede cuvântul și gestul indicat de împrejurări. Învăţătorul din Hârsoveni a sfârșit dealtminteri prin a birui ostilitatea pe care fizicul său, la început, o trezise; nimeni nu-l mai vedea urât și nimeni nu se mai ferea să se apropie; gestul de consimţire al copiilor fiind urmat cu bucurie de întreg satul, tineri și bătrâni deopotrivă.

Pe la horile și pe la șezătorile unde mergeau împreună, Tănase avea chiar mai mult succes decât Ion Adam în ciuda marii lor deosebiri de înfăţișare.

Când gingașul autor al „Constanţei pitorești” începea să le descrie ochii și sprâncenele în stilul lui Alecsandri din „Pasteluri” fetele se zăpăceau și rămâneau mute.

— Nu vor să vorbească, măi Costică, şi pace, exclama, descurajat, Ion Adam.

— Nu se poate Ionică, nu se poate. Ia să le vezi cum vorbesc ele cu mine – răspundea Tănase.

Erau două surori – Măriuca și Anica – frumoase amân-două; așa cum le descria Ion Adam.

— De ce nu răspunzi Măriucă, domnului învăţător?— Dacă îmi tot spune de lună şi de ochi... Eu nu ştiu. Și

Măriuca pleca faţa rușinată.— Vorbeşte cu a mea că-i guralivă, conchidea atunci

Tănase către Ion Adam.Experienţa nu dădea însă rezultate sensibil diferite. Ion

Adam tot despre soare, lună, fragi și fildeș se rostea în timp


ce amicul său, mai rezolut, știa să găsească tonul just pentru a ajunge la emoţie.

Întâmplarea se repeta pe toate planurile. În raporturile lui cu oamenii din sat Tănase izbutise să-și câștige sufletele, iar copii îl urmau orbește așa cum știu copiii să urmeze pe cine le este drag.

Dumineca pleca pe valea Racovei cu școlarii să le arate cetăţuia unde luptase Ștefan cel Mare. Pornirea era din faţa primăriei de unde, în frunte cu lăutarii, copiii se grăbeau să ajungă la locul unde să le „explice” domnu’ învăţător. Nu avea Tănase dar de povestitor din cel obișnuit. Dimpotrivă, așa cum la început înfăţișarea lui respingea, cuvintele erau departe să îmbie la ascultare. Tănase vorbea însă fără floricele, direct, natural cu un simţ instinctiv al esenţialului și fără să piardă din vedere publicul căruia i-se adresa. Nu căuta decât să orienteze, bunăoară, interesul faţă de noutate al copiilor spre lucrurile folositoare transformând pe nesimţite o excursie într-o lecţie. Așa a fost când a urcat toată școala în care și în căruţe de a dus-o în gara Buhăești. Majoritatea copiilor nu văzuse încă trăsura dracului. Tănase ajuns în gară a cerut un tren de marfă, a dat drumul copiilor să-l examineze din toate părţile având grijă să nu complice cu prea multe explicaţii știinţifice un adevăr prea simplu ca să nu fie evident.

Atmosfera din Hârsoveni era patriarhală. Amintirile de demult, din vremea glorioasei domnii a lui Ștefan se împleteau cu un prezent pe cale de a deveni istoric. În casa bătrânească acoperită cu șindrilă în care se născuse Vlăhuţă și în care se afla sediul școlii, Tănase se uita ascultând poveștile bătrânului servitor Ion Alexe, fost valet al lui Cuza. Era curios de toate câte sau petrecut, învăţătorul, dar prefera instrucţia vie cărţilor plictisitoare. Și Ion Alexe istorisea astfel decât se scrie în volumele severe. Prin funcţia


pe care o ocupase pe lângă prinţ era în măsură să cunoască amănunte intime, amănunte care umanizau și apropiau de înţelegerea sufletească a lui Tănase figura solemnă a domnului cu cioc din cartea de citire.

Când, după trecerea anilor, s-a dus cu trupa Bărcănescu prin turneu și a nimerit la Piatra-Neamţ, fostul învăţător de la Hârsoveni a avut prilejul să verifice spusele omului lui Cuza.

Trecea prin mijlocul orașului și a zărit în fundul unei curţi, peste drum de parcul comunal, o bătrână cu broboadă de dantelă odihnind pe o bancă făcută dintr-un trunchiu de stejar. Era Elena Doamna.

Tănase s-a apropiat sfios și a întrebat, după cuvenita închinăciune, despre Ion Alexe. Elena Doamna îl cunoscuse și a confirmat actorului tot ce acesta aflase prin valetul lui Cuza despre felul de a fi, despre apucăturile gloriosului și nefericitului prinţ care făcuse Unirea.

Dar la Hârsoveni Tănase nu se gândea să verifice. El asculta ceasuri de-a rândul în mijlocul copiilor povestea lui Ion Alexe în care retrăiau vremuri prea vechi pentru a le fi putut cunoaște direct și prea noi ca patimile oamenilor să nu le fi schimbat în cărţi înfăţișarea. Dar Ion Alexe era bătrân, tare bătrân și bolnav de pelagră. Într-o bună zi, plictisit de suferinţe și de vechime, s-a sinucis, aruncându-se într-un puţ. A fost mare zarvă-n sat cu acest prilej. Pro-curorul Racoviţă (fostul profesor de franceză al lui Tănase, de la liceul din Vaslui) a venit personal să facă ancheta. La insistenţa învăţătorului el a dat cuvenita autorizaţie de înmormântare, dar preotul din sat, sub motiv că moartea nu-i fusese creștinească, refuză să slujească la în-mormântare. Tănase era indignat. El credea că omul merita din partea locuitorilor din Hârșoveni mai multă atenţie. Învăţase în acest scop pe copii să dea răspunsurile la slujbă, organizase corul, pregătise satul să participe la solemnitatea


pe care o considera prilej de manifestaţie naţională... Popa însă nu admitea, întemeiat pe canoane, vreo abatere de la cele ce hotărâse.

Văzând că în sat nu mai era nimic de făcut, ca să convingă pe cei în drept, Tănase a plecat călare la Vaslui să obţie autorizaţia protopopului. Până să se întoarcă însă cu ea în dinţi, preotul din sat îl îngropase pe Ion Alexe fără slujbă.

Sub instigaţia lui Tănase, tot satul s-a revoltat. Umbla din om in om și explica nedreptatea care se făcuse. „Nu e pentru noi oameni buni! Ce ne facem însă cu copiii? Eu le-am spus multe despre moş Alexe şi ei s-au învăţat să-l stimeze. Ce zic ei acum? „L-aţi îngropat ca pe un câine”. Ce or zice ei despre mine, văzând că tac şi că nu mă amestec?”

Vorbele lui Tănase rodeau în sufletul sătenilor. Fiecare simţea că se pângărise o glorie locală, că un pic din strălucirea satului se veștejise. „Da, domnu’ învăţător are dreptate”. Și sub impulsul acestei „dreptăţi”, fără ajutorul căreia omul simplu, în curăţenia lui de suflet, purcede rar la faptă, s-a adunat tot satul în curtea bisericii de s-a văzut nevoit și preotul să îndrepte lucrurile cât mai repede și cât mai bine.

S-a făcut seara, pe la șase, o sfeștanie la groapa lui Ion Alexe. În prezenţa satului, a școlarilor și sub supravegherea lui Tănase cel grijuliu de datini și cel iubitor de glorie...

Asemenea dramatice întâmplări însă nu puteau ușura sarcina tânărului învăţător din Hârsoveni. Dacă se înţelegea de minune cu ţăranii, raporturile lui cu autorităţile nu erau dintre cele mai bune. Tănase lua instinctiv partea celor mulţi și partea dreptăţii. Scotelile lor, ale fruntașilor puși în majoritate pe pricopseală, nu puteau să-i convie. Băiat sărac și cinstit, el nu înţelegea să se alăture jefuitorilor, nici să stea deoparte fără să se amestece. Activitatea lui nu se mărginea la școală, unde parvenise să înfiinţeze cursuri


de perfecţionare pentru flăcăii și fetele de 16-18 ani; el se considera în bezna satului o flacără venită de la oraș care, în măsura slabelor ei puteri, trebuia, totuși, să lumineze. Ce folos că revizorii Michiu și Mătăsaru îi aduceau elogii pentru felul în care știa să îndrume pe elevi, cînd atâtea mai erau de făcut pe toată întinderea satului văduvit de iniţiative!

Nu mai departe, câte greutăţi întâmpinase Tănase cu părinţii lui Niculae; de felul lor ţigani potcovari. Copilul era deștept și avea surprinzătoare aptitudini la aritmetică. Aduna dintr-o dată cifre cu mai multe numere, rezolva problemele cele mai grele și lăsa impresia că ar fi în stare să biruie, cu aceiași ușurinţă, dificultăţile de calcul, cele mai serioase. Ce folos însă! Ţiganii n-au vrut să-l trimeată la carte nici în ruptul capului. Socoteala lor era simplă și simplistă în același timp. De ce să-și îndemne ei băiatul la învăţătură când fiind potcovar, erai om mare în sat?

Tănase își amintește și azi de ochii înfriguraţi ai puiului de ţigan, de scânteia pe care o purta în priviri și la gândul că n-a putut să le înalţe lumina regreta puţinătatea vremurilor pierdute la ţară în străduinţa de a educa pe săteni.

Câte dușmănii printre cei mari nu-și făcuse de-a lungul celor doi ani și jumătate cât s-a cheltuit, după puteri, pentru binele satului...

Considerând rolul lui de învăţător mai larg decât îl încercuiau legile și regulamentele, încerca să împace pe ţărani, să-i apropie, să-i împiedice de la procese. Dar eforturile lui în această direcţie se loveau de interesele notarului, care trăia din gâlceava altora, după cum în alte domenii dorinţele de omenie și de reformă cuminte întâlneau împotrivirea celorlalţi factori de conducere și adesea de spoliaţiune. Tănase s-a simţit la un moment dat copleșit de greutatea sarcinei la care, în impetuozitatea vârstei fragede, se înhămase. Analizându-se bine, își putea


descoperi calităţi de om de ispravă; prea puţine însă calităţi de erou. De ce să stăruie fără rost într-o carieră pentru care, în afară de idealismul tineresc, nu avea altă vocaţie?

Concluzia firească n-a întârziat. S-a întors din nou la Vaslui dezamăgit, dezorientat, dar plin de energie și de exuberanţă, conștient că ziua de mâine trebuia să aducă mai multe bucurii decât cea de ieri, decât cea de astăzi...

Din ziua în care plecase învăţător foarte rar avusese

prilejul să mai vie pe acasă. Un alt copil se născuse în familia laborantului, o fetiţă, anume Maria, consolare întâr-ziată pentru părinţii din ce în ce mai despărţiţi de fiul lor Costică.

În timpul vacanţelor mari Tănase își încasa leafa pe două luni și cu 120 lei în pungă venea să-și vadă, totuși, locurile pe unde copilărise, prietenii de pe strada Hușilor, mama care, veselă și vioaie, în ciuda anilor, îl aștepta.

Dădea cu acest prilej reprezentaţii de gimnastică în stilul profesorului Negruzzi adăugând la spectacol doar o parte comică, pe care o interpreta personal. Avea cola-borarea fraţilor Balașeu foarte pricepuţi la trapez și la bară fixă, concursul lui Calmusky, ajuns, mai târziu, actor la Teatrul Naţional din Iași, precum și alte preţioase „numere”. Se executau „figuri” interesante și periculoase, bunăoară la fus, „moara în coate”. În urma acestei isprăvi Tănase rămânând cu marginile pantalonilor de clown înfășurate pe aparate, a căzut și a scăpat sănătos, dar cu un dinte rupt în faţă.

După cum vedeţi trupa de clovnerie și gimnastică a învăţătorului din Hârsoveni aducea în mahalaua târgului aroma pericolului și a fanteziei. Tănase evoluând printre bare și frânghii, îl ţinea în dinţi pe Calmusky, sigur, deo-potrivă, pe tăria musculară și pe supleţea lui în mișcare.

Lumea venea să asiste, dornică de spectacole, și curioasă


de progresele pe care le făcuse fiul laborantului. În ciuda multelor intrări gratuite se încasau sume relativ frumoase la intrare, iar Tănase putea astfel să-și salveze până la toamnă o parte din cei 120 lei capital cu care plecase de la ţară.

Se întâmplau foarte rar și cazuri de „concurenţă” de natură să deranjeze socotelile trupei. In ziua în care Tă-nase fixase o mare reprezentaţie, o trupă de francezi, cine știe cum pripășită prin partea locului, a anunţat și ea un spectacol. Actorii străini făceau o reclamă senzaţională. Se plimbau costumaţi, în trăsuri, pe străzile Vasluiului, adu-nând astfel pe urma lor toţi ștrengarii urlători de pe uliţi.

Tănase simţea că nu poate să reziste. Dacă juca trupa lui în aceiaș seară cu a francezilor era dezastru.

S-a dus la prefectură, la domnul Ciurea și s-a plâns. În ce fel și cu ce argumente și-o fi exprimat păsul nu știm, fapt este că autoritatea a chemat pe casierul teatrului, pe Froke, și a pronunţat următoarele categorice cuvinte:

— Să spui franţujilor să se astâmpere. Trebue să-l lăsăm pe Tănase să-şi facă damblaua!

Fără să-și închipuie că aplică în materie teatrală și cu anticipaţie legea protecţiei muncii naţionale, Tănase a dat spectacolul anunţat în seara aceia, străinii fiind amânaţi pentru a doua zi.

Un public numeros a venit să asiste la reprezentaţia care avea loc în curtea școlii de fete No. 1, școală pe care o conducea doamna Rășcanu, mama viitorului ministru de Război, cu acest nume. Printre spectatori era și Ion Tănase laborantul, curios să vadă giumbușlucurile lui Cos-tică, despre care toată lumea făcea haz. N-a prea fost entu-ziasmat.

Om din popor și fără carte păstra în suflet respectul unei onorabilităţi burgheze la care, neparvenind să par-ticipe, o jinduia pentru odrasle.

La farmacie, printre borcane cu reţeta în mână, se


orienta după un instinct care niciodată nu greșise. În viaţă însă era mai stângaci, mai temător de intervenţia neașteptatului. Aplauzele și ilaritatea din public îl întristase.

— Bine mă, Costică, nu vezi tu că te-ai făcut de râsul lumii! S-ajungi tu „actior”, în loc să te faci și tu telegrafist, să umbli cu chipiu roșu-n cap, de să se uite lumea după tine?!...

Dar Costică auzea vorbele lui tată-său Ion fără să le asculte. Avusese încurcături „muierești” pe la Hârșoveni, se plictisise pe de altă parte de condiţiile în care-și vedea de învăţătorie. S-a hotărît de aceia într-o bună zi să plece voluntar în oștire. Numai mama știa despre proiect; necu-noștinţa în care Ion Tănase se afla despre gândurile lui fiu-său, fiind compensată în mintea acestuia din urmă de hotărîrea înrolării la „armă specială”, la „calea ferată”...

Cu acte în regulă, inimosul voluntar a luat trenul spre București, unde a trecut ţanţoș poarta regimentului 1 de Geniu. Comandant era colonelul I. Culcer înlocuit peste 2-3 luni de colonelul Hârjeu care va ajunge mai târziu ministrul de Război al ţării. Dar inocentul recrut nu-și dădea seama în acel moment despre asemenea serioase lucruri; el pășea într-o viaţă nouă cu inconștienţa caracteristică tuturor novicilor.

Odată cu el a intrat în cazarmă și un alt voluntar. (Era în 28 August 1899). I-a repartizat pe amândoi la fortul Popești, compania 10 C.F.R. de sub comanda căpitanului Popovici. Pe atunci forturile din jurul Bucureștilor erau ocupate de companii C.F.R. și regimente de artilerie.

Constantin Tănase și Ilarie Bârlogeanu, pe care destinul îi potrivise alături, și furierul îi repartizase pe aceiași foaie de drum, au plecat împreună spre noua lor așezare militărească.

Bârlogeanu era mai dezgheţat, mai șmecher decât Tănase. Oltean din părţile Severinului, știa să se descurce și să iasă basma curată, iar oștirea n-a exercitat asupră-i acea


presiune morală care, dintru început, anulează posibilităţile de manevră ale soldatului pus pe „chiul”. Fiindcă în orice prietenie durabilă trebue să fie unul mai isteţ și altul mai naiv, prietenia lui Tănase cu Bârlogeanu a început din prima zi a înrolării pentru a continua și după cei trei ani de serviciu când tot în aceiaș zi s-au eliberat.

La fort au stat două luni de zile timp în care și-au mai adăugat la echipă un alt prieten: pe Kerner Isac. Tustrei se considerau „băieţi subţiri”, își dădeau aere de prinţi în exil și de câte ori tăiau lemne în magazie, nu uitau să se exprime între ei... pe franţuzește.

Ţiganul Baran, care făcea de santinelă, asculta de zor conversaţia dar nu pricepea boabă. Prost cum îl făcuse tată-său însă, a intrat la idei. A fost destul ca într-o noapte să-l surprindă pe Tănase că iese afară după niște nevoi. A doua zi a ieșit la raport:

— Să trăiţi don sergent. E spionaj în companie. Umblă noaptea și vorbesc de se înţeleg numai între ei.

Lucrurile s-au lămurit până la urmă, dar nici Tănase, nici Kerner, nici Bârlogeanu n-au mai încercat-o pe fran-ţuzește; mai ales că nimic în afară de ifose nu-i îndemna să întrebuinţeze limba lui Voltaire.

Tănase l-a pedepsit totuși, în felul lui, pe Baran, care n-avea alt cusur decât al spontaneităţii în prostie. Ţiganul nu rezista la glumă; se prăpădea de râs pentru cel mai mic fleac și îndeosebi, când Tănase se uita la el într-un anume chip, lăsa arma jos și se ţinea cu mâinile de burtă.

La ora de teorie în dormitor s-a repetat adesea următoare scenă.

Soldaţii stau aliniaţi pe marginea patului în jurul lui „don căprar” sau „don sergent” care le explica – pe înţeles – reglementele. Baran aflat și el printre ascultători căsca gura și holba ochii reușind să-și construiască un „cap de expresie”. De câte ori Tănase îi surprindea privirea, ţiganul


însă pufnea în râs – după bunul său obiceiu... Înainte de a fi solicitat pentru explicaţii ţiganul înghiţea din partea superiorului o palmă.

— Ce râzi mă! Unde te afli?— Râd de volintir, să trăiţi!— Așa măgarule! Râzi de volintir. Măcar de ai fi tu de

ispravă cum e el!...Și Baran înghiţea drept concluzie a doua palmă.Tănase, în acest timp, mai nevinovat decât fecioara

Maria, continua să-l privească pe ţigan care, cuprins de un râs isteric, alterna în hohote și încasa repetate corecţii. Dar Baran tot înghiţând azi, tot înghiţând mâine a avut o dată vreme să se explice. Aflând „superiorul” că nu „de” volintir râde, ci „din cauza” volintirului dreptatea s-a făcut pe loc. A mâncat și Tănase câteva palme în ciuda protestelor sale de nevinovăţie, iar orele de „teorie” au revenit la normal spre cel mai mare folos al instrucţiei...

Tănase nu mai era, de la prima lună, naivul care in-trase speriat în oștire. A tăcut și a plătit primele zile, când i s-a furat, i s-a imputat și apoi i s-a vândut aceiași mu-niţie care-i fusese încredinţată spre păstrare. Dar după câteva săptămâni învăţase să privească întâmplările vieţii militare cu mai multă seninătate, să aprecieze valoarea de despovărare a „gradului” și să execute ordinele cu precizie, fără entuziasme supărătoare.

Nu trecuse două luni de viaţă la post când Tănase și Bârlogeanu au fost detașaţi la regiment în compania 11 C.F.R. de sub comanda căpitanului Negoescu și în su-pravegherea directă a sergentului major Ion Popescu. Amândoi „volintirii” urmau școala de căprari. Tănase, deși simplu soldat, datorită studiilor pe care le avea și a faptului că fusese învăţător, a fost, în același timp, numit și profesor de „particulare” la școala de caporali și de sergenţi.

Preda noţiuni de geografie, de istorie și de religie acelora care îl „frecau” la instrucţie.


Situaţie cam bizară pe care nici examenul de caporal n-a rezolvat-o.

Tănase a trecut întâiul pe regiment, dar, fără vechime fiind, trebuia să aștepte împlinirea celor 6 luni reglementare pentru a căpăta dreptul de a purta gradul.

Între timp camarazi de-ai lui au fost avansaţi printre care și un anume Trandaș care căpătase impresia că fusese persecutat la „școală”. Tănase a plătit cu mult necaz această impresie a recentului său superior. Trandaș îl însărcina mereu cu misiuni delicate, din care nu putea ieși decât ocărit sau pedepsit.

Nici băieţii nu se lăsau însă, cu una cu două, batjocoriţi de căprar. Bârlogeanu, care avea spirit inventiv, a găsit o răzbunare machiavelică. Umplea la raster ţeava armei lui Trandaș cu un lichid necostisitor pe care îl avea la dispoziţie în speranţa că arma ruginindu-se căprarul va suferi observaţii din partea superiorilor. În general lucrurile se petreceau de altfel așa cum le ticluise în gând și cum le tradusese în fapt Bârlogeanu. Cu o singură diferenţă:

Trandaș îl bănuia mereu ca autor al isprăvii pe Tănase și proceda în consecinţă. Adică îl zăpăcea din bătaie în timp ce Bârlogeanu râdea pe înfundate sub pătură...

Cele 6 luni necesare pentru a putea purta gradul de caporal au trecut însă cu iuţeala gândului. Nu cususe încă galoanele, le avea doar înseilate, în ziua „cea de sânge udă” când Tănase s-a urcat în dormitor să-l găsească pe Trandaș.

Caporalul „cu vechime” a șovăit. Dar Tănase prinzând curaj din acompaniamentul vocal, necesar în asemenea situaţii, i-a așternut pe obraji două perechi de palme se-rioase... din cele cu scăpărare de măsele.

Trandaș, contrar așteptărilor, nu s-a supărat. Îl bătuse un căprar deci, nu mai era „lovirea superiorului”, iar din punct de vedere omenesc recunoștea că în timpul celor câteva luni de așteptare ale lui Tănase, întrecuse măsura


severităţii. Așa că din această armonioasă simfonie de palme s-a închegat o nouă prietenie, cu atât mai vârtoasă cu cât a fost mai neprevăzută.

Povestea cu așteptarea gradului s-a repetat și la exame-nul de sergent la care Tănase a ieșit tot întâiul. În așteptarea vechimii, Tănase a fost trimis îndărăt, la compania 10, unde a fost detașat custode la bateria 13-l4 de lângă Jilava. Viaţa nu i-a fost la început prea agreabilă la cantonul fără uși și fără ferești în care locuia. Lua porumb din pod îl punea pe plită și făcea „floricele” cu care își astâmpăra foamea și urîtul.

La două săptămâni primea de la companie hrana în bani din care plătea contul la cârciuma din sat a Dobreștilor. Era tare iubit, de altfel, în familia viitorului primar al Capitalei. Îl porecliseră „Tănăsică omul lui Dumnezeu” și în lipsa băiatului care se afla la Paris, pe la studii, bătrânii se distrau la veselia contagioasă a ostașului priceput în hori, în chiuituri, în jocuri și în toate câte tinereţii îi stau atât de bine.

Tănase era simplu, comunicativ și se înţelegea de mi-nune cu toată lumea. I se întâmplau uneori, din cauza aces-tui fel de a fi, natural și fără pretenţii, unele aventuri hazlii dar el nu-și schimba felul de a fi, pentru atâta lucru.

Așa l-a trimis odată un inginer la canton cu servanta după niște cumpărături... Obișnuită să-l vadă glumind duminica la horă și judecându-l după uniformă, servitoarea – să-i spunem Maria – l-a luat repede:

— Hai Tănase! Pune mâna pe coş să mergem la canton.Tănase n-a protestat. A luat coșul și tot timpul drumului

s-a purtat numai cu „sărut-mâna”. La canton, odată sosit, aceiași politeţe amabilă. „Nu vreţi să vă servesc, duduie, cu nişte floricele?” „Vai de mine. Dacă vrei dumneata!” Și unde mi se întorcea și unde mi-se fandosea Mariţa!

După câtva timp servanta a spus de vreo două ori


„Te rog să nu fii obraznic!”, dar n-a avut inimă să spuie şi a treia oară... La întoarcere, când a intrat să dea socoteală inginerului, acesta l-a pus să scrie o petiţie de care avea urgentă nevoie.

— Dar frumos scrii dumneata! Ai ceva şcoală?— Am şi eu puţină – a răspuns Tănase. Câteva clase de

liceu. Vreo patru. Am mai fost şi învăţător la ţară”.— Aşa? Vai de mine dar ia un scaun domnule Tănase!

Ai fost foarte drăguţ că te-ai deranjat. Să chemăm femeia; cu ce te putem servi?

Câteva minute după aceea, când uşa s-a deschis, şi în pervaz s-a arătat, surprinsă, fata din casă Tănase, picior peste picior, într-un fotoliu, comanda amical:

— Fă, Mariţo, adu, te rog, o dulceaţă. În urma acestui episod Mariţa a căpătat o deosebită

consideraţie pentru „domn căprar”; până ce Tănase a fost mutat la 11 C.F.R. în calitate de sergent, ea a venit pe la baterie cu de-ale mâncării, în aceiaşi măsură mândră de relaţia pe care o legase şi recunoscătoare...

Odată cu noua avansare a putut Tănase să dezvolte o mică activitate teatrală la care dragostea de spectacol de multă vreme îl îndemnase. Simplu soldat nu putuse să-şi facă gustul, dar cu autoritatea pe care i-o dădea gradul cine ar fi putut să-l împiedice de la o activitate „culturală” în cadrul regulamentelor?

A organizat, la început, un fel de teatru din foi de cort în curtea cazărmii, cu reprezentaţii fixe sâmbăta după-masă, la care băeţii mai subţiri din regiment îşi dădeau concursul.

Curtea fiind oarecum comună cu a palatului Cotroceni se întâmpla ca Regele Carol I, principele Ferdinand, prinţesa Maria, cu actualul Suveran de mână, să asiste, în trecere, la spectacol, îşi aminteşte şi astăzi Tănase de monologul lui, de succes, „Iţic de santinelă”. Păzea Iţic un post oarecare,


cu pușca la umăr, când sărind o broască din tufiș și el închipuindu-și că e vreun hoţ făcu somaţiile legale. Efectul comic era sigur, mai ales că broasca mecanică speria pe ovrei la momentul potrivit al monologului.

Râdea îndeosebi prinţul Carol, ascultând la Tănase un râs franc, un râs optimist care era al vârstei copilărești...

Mai târziu „trupa”, câștigându-și galoanele artistice în curtea regimentului, a obţinut dreptul de a juca în sala de mese. Aceasta datorită protecţiei colonelului Hârjeu care ţinea foarte mult la Tănase. Dar evenimentele se desfășurau prea favorabil pentru eroul nostru ca nenorocirea să nu-și arate pe undeva colţii. Era în sărbătorile Crăciunului. Regi-mentul organiza, deobicei, coruri care mergeau la Palat, la Cotroceni, și pe urmă, după obiceiul creștinesc, pe la casele oamenilor. De astădată colonelul, de teama dezordinilor, n-a acceptat cererea celor interesaţi.

Cum ar fi putut să respecte ostașii regimentului 1 de Geniu, un asemenea ordin care îi priva de un prilej, înde-lung așteptat, de petrecere? S-au strecurat, cum au știut, din cazarmă și odată adunaţi în stradă au urmat itinerariul lor obișnuit. La Palat li s-a servit vin și prăjituri ca în anii precedenţi, apoi s-au dus pe la casele ofiţerilor, pe la cluburi...

Într-un târziu, hotărîţi să se despartă, au făcut la cafe-nea împărţeala gologanilor. Tănase s-a întors la cazarmă; ceilalţi, câţi rămăsese, însă, ameţiţi de băutură, s-au refor-mat sub conducerea sergentului Asadur și au mai cutreerat cu corul o nouă serie de case... A doua împărţeală, care s-a făcut spre dimineaţă, a decurs în condiţii mai puţin calme decât cea dintâi. A avut loc anume în fala Palatului.

Interesaţii, în mare ţinută, s-au înjurat și s-au bătut în lege; ba, la un moment dat, au scos și baionetele.

Povestea s-a încheiat, firește, la Comenduire.A doua zi, colonelul, informat de toate cele petrecute, a

chemat la el pe Tănase.


— Bine mă Tănase ce-ai căutat cu coru’ în oraş?— Să trăiţi „don colonel” n-am știut...— Ce n-ai ştiut, mă! Nu v-am dat eu ordin – şi ţie şi

tuturor – să nu vă duceţi?— Să trăiţi „don colonel”, vedeţi dumneavoastră, n-am

crezut, că n-am știut, etc., etc.”.Și se bâlbâia și îngăima la vorbe fără rost bietul Tănase

de-ţi era mai mare mila.Pedeapsa a fost exemplară. Soldaţii au luat câte 10 zile

închisoare. Iar cei doi șefi de cor, Asadur și Tănase au fost suspendaţi din grad pe șase luni cu mutare din compania respectivă.

Operaţia s-a îndeplinit cu un deosebit fast. Tot regi-mentul a fost adunat pe platou la apel. S-a citit ordinul de zi în faţa trupei ascultând în poziţia de drepţi.

Tănase a ieșit din front și a plecat spre compania 6-a în timp ce Asadur venea spre a 11-a. Pe drum li s-au rupt galoanele. Toată lumea era emoţionată. Și colonelul, și ofiţerii, și soldaţii.

Dar cel mai nenorocit era Tănase. Plângea ca un copil și era bântuit de gânduri negre.

În zadar încerca noul lui căpitan Mihailide să-l încu-rajeze.

— Lasă mă, nu fii prost, că nu-i treaba chiar aşa de-a dracului pe cât pare. Se îndreaptă ele, lucrurile.

Tănase, deprimat, plângea într-una, fără să găsească în cuvintele altora vreo consolare.

Căpitanul, emoţionat, s-a dus la colonel dar acesta i-a spus:

— Știi foarte bine căpitane că nu pot să fac nimic... Spune-i, totuşi, să vie la mine.

Când s-a prezentat Tănase înaintea colonelului Hârjeu, plâns și roșu la faţă cu nasul parcă mai borcănat ca de obicei, comandantul regimentului avea sufletul împărţit între compătimire și o irezistibilă pornire spre râs.


Figura noului soldat era atât de comică încât trebuia să aibe cineva prea mult suflet ca să n-o ia în seamă.

Colonelul Hârjeu s-a stăpânit însă. Era om cumsecade. Rotund la faţă, cu mustaţa măruntă, sever ca aspect dar om drept și bun în fond, ţinuse să-l pedepsească atât de aspru pe Tănase ca să fie exemplu și dintr-o concepţie destul de frecventă în lumea militară a asprimii faţă de elementele de nădejde.

După o porţie serioasă de morală și după o dojană tot atât de apreciabilă, Tănase s-a simţit, totuși, reconfortat. Îl chemase colonelul și îi vorbise. Aflase din gura lui că pedeapsa e provizorie și că odată trecută nu va mai avea nicio consecinţă. Viaţa se anunţa, din nou, trandafirie.

În timpul serviciului activ Tănase a fost recomandat lui Totolici, dirijorul corului de la biserica Popa Tatu. Avea o voce frumoasă de bariton, care a găsit repede întrebuinţare. Plătit la început cu 12 lei pe lună, mai târziu cu 15, își câștiga astfel banii necesari pentru existenţă.

Aptitudinile muzicale ale lui Tănase au fost, de altfel, apreciate încă din vremea liceului, când profesorul Ghim-peţeanu de la Vaslui îl lăsa să dirijeze corul. De astădată era treabă mai serioasă, dar militarul nu se descurca mai greu decât liceanul de pe vremuri.

Mai făceau parte din cor Rudi Hamerli, tenorul Con-stantinescu (tatăl actorului Nae Roman) și mulţi alţii pe care i-a estompat – în memorie – uitarea. Tănase găsea mult farmec meseriei muzicale și gusta, mai ales, alături de băieţii și fetele din cor, momente de libertate pe care viaţa disciplinată din cazarmă nu putea să i le procure. Ce haz mare în zilele de Paști când, înainte să înceapă slujba, coborau sfori cu undiţe de la balcon spre mijlocul bisericii, unde un paracliser adormit păzea – vorba vine – pasca! Ajunseseră unii specialiști în acest soi de pescuit, pe când


alţii, mai ageamii, scăpau plăcinta la jumătatea drumului, trezind prin zgomot din letargie pe acel paznic nedumirit asupra mișcărilor de deplasare ale obiectelor de pe tavă...

De sărbători, când nu pleca în grup cu băieţii de la cazarmă, Tănase mergea cu Moș Ajunul în corul bisericii de la Popa Tatu. N-avea haine civile pentru rangul de corist ambulant, dar lua cu împrumut, de pe la camarazi, sau, în cel mai rău caz, cu chirie de pe la „haine vechi”. Îl aștepta adesea negustorul la ușa caselor boierești cu hainele militare pe braţe, zălog al celor civile care înăuntru trebuiau să-i facă figură onorabilă. Iar la ieșire schimbarea de costum se îndeplinea în câteva clipe, pe ger și pe zăpadă, lângă vreun pom sau în vreo înfundătură, unde viforul se sfia să pătrundă. Și toate astea pentru ca în casele oamenilor primitori Tănase să facă figura unui „pui de bogdaproste”, stângaci în hainele prea scurte sau prea strâmte și temător că s-ar putea să se afle cauza eleganţei sale prea relative.

Caracteristic în acest sens, episodul din casa Danie-leștilor.

Prost îmbrăcat și neluat în seamă de nimeni, Tănase ocupa un loc pe la coada mesei, în timp ce restul corului după ce își făcuse datoria, sta înșirat de-a dreapta și de-a stânga gazdei. Până și slugile îl serveau la urmă pe bietul Tănase, care nu punea totuși prea mult la inimă fiind ocupat cu ale gurii. Mai o felie, două de pâine unsă cu icre negre, mai un pahar de vin, vremea trecea în veselie și cu voie bună. Pe la sfârșit s-a auzit un glas răzleţ:

— Ce ar fi să ne spuie şi Tănase ceva? Dar fraza n-a trezit decât neîncredere. Cucoanele se

uitau la băiatul ursuz și prost îmbrăcat și își dădeau coate. Tănase își vedea de treabă nu nasu-n farfurie; toată grija lui fiind să prindă ceva curaj în vorbire. La lectura biletelor de plăcintă a ridicat în fine glasul

— Daţi-mi-le mie; că le citesc eu!


Au izbucnit râsete; s-au auzit interjecţii.— I-auzi domnule! Vorbeşte! Cine zicea că-i mut?„Las’ că v-aranjez eu” – îşi spunea în sine, Tănase şi a

început lectura. Cum citea un bilet, cum îl rupea şi îl arunca sub masă. În acest fel lectura putea să nu coincidă cu textul fără să trezească supărare. Ce au auzit urechile babelor prea înfipte şi ce au înghiţit tinerii filfizoni, de prisos să vă spunem. Tănase improviza pe spinarea comesenilor catrene corosive.

— Vai dragă, dar ce bine se potriveşte! se auzea, din când în când, câte o voce din cele, fireşte, neavizate, pentru ca, de jur împrejurul mesii figurile să se schimonosească galeş, una după alta, sub aluzie... După lectură, Tănase a trecut în centrul atenţiei generale. Danielescu l-a chemat să stea în capul mesii. „Dar mă rog de unde eşti dumneata?” „Cum te chiamă?” „Eşti de felul dumitale militar?” etc. etc. Până şi cucoanele mai frumoase şi mai înţepate nu conteneau să-l găsească „interesant”, de vreme ce alte calităţi nu erau de „bonton” să-i proclame...

Iar în anii următori, ori de câte ori se anunţa de Crăciun corul bisericii de la Popa Tatu, Danielescu întreba înainte de a deschide uşa:

— Bine bine, măi băieţii, dar Tănăsică e şi el cu voi?Vara regimentul pleca prin ţară pentru lucrări de

geniu. La prima campanie de lucru în Curtea de Argeş, mai novice, Tănase n-a îndrăznit să iasă din rânduri. Când însă, în anul următor, a plecat regimentul la Râmnicul Vâlcea, el a organizat serbarea de la Zăvoi în folosul „Crucii Roşii”.

Toată grădina era plină cu lampioane veneţiene, cu făclii şi lumini colorate. Prin chioşcuri nevestele ofiţerilor vindeau de-ale mâncării sau bilete de loterie. S-a jucat şi teatru: „Ofiţerul şi ordonanţa” cu Tănase în rolul loco-tenentului şi Montaureanu în cel al ordonanţei. Dar lovitura cea mare a fost la 12 noaptea, când, cu efectivul a două companii, Tănase a montat cucerirea Griviţei.


A fost prima lui montare în stil mare. Decorurile se străduiau să semene cât mai mult fotografiilor de pe pereţii din cazarmă. „Valter Mărăcineanu” juca însufleţit de parcă ar fi fost aidoma eroului care pierise sub gloanţe pe câmpiile bulgărești. Torţele, focurile oarbe și muzica militară adăugau realismului prea crud al încleștării elemente de fantastic pe coarda lirismului patriotard. Publicul a aplaudat cu mult entusiasm spectacolul iar ofiţerii, foarte mulţumiţi de îndemânarea lui Tănase în ale teatrului, n-au uitat să amintească și colonelului cine era în fapt regizorul și directorul de scenă.

Așa se explică, dealtminteri, că simpatia de care se bucura Tănase a mers crescând până în ziua eliberării... La 28 August 1902, trei ani după ce se înrolase, a părăsit regimentul cu același Bârlogeanu de care în tot timpul milităriei fusese nedespărţit. Colonelul Hârjeu a dat „volintirului” un frumos certificat de bună purtare și o reco-mandaţie către frate-său, secretar general la Lucrările publice, în vederea unei introduceri la școala de mișcare pe care o conducea Cotescu. Tănase, urmărit de gândul pe care i-l infiltrase tată-său Ion, se gândise, într-adevăr, la posibilitatea de a intra în serviciul căilor ferate. Dar în momentul în care, cu bucceaua la spinare, trecea pragul regimentului alături de Bârlogeanu spre o lume care nu-i aștepta cu flori și nici cu recompense, o grea melancolie îi stăpânea sufletul. Nu o dusese prea bine în viaţa militară; suferise destule necazuri. La plecare însă suferinţele se pierdeau ca fumul, retrăind în amintire doar bucurii care, îngemănate, îi înduioșau simţirea

Nici el, nici Bârlogeanu nu spuneau vreun cuvânt.

Pașii lor răsunau în curtea părăsită a pustiu. Își luaseră amândoi rămas bun de la ofiţeri, de la camarazi, cu poziţie de drepţi sau cu strângere de mână... În momentul părăsirii


unor obiceiuri devenite a doua natură, inima li se făcea cât un purice. Ar fi plâns și unul și altul cu hohote dar le era rușine și nu îndrăzneau, în prostia simplă a tinereţii care dimpotrivă copilăriei și a anilor de bătrâneţe nu găsește cu cale să-și manifeste simţirea cea adevărată.

Cum să se descurce amândoi în București?N-aveau nici o cunoștinţă, nici o speranţă de a găsi de

lucru. Bârlogeanu era mai dezgheţat dar avea mai puţine daruri. Ce folos însă că Tănase era plin de talent de vreme ce talentul lui nu reușise să se afirme dincolo de modestele hotare ale cazărmii și ale bisericii din cartier!

Recomandaţia colonelului Hârjeu, privitoare la obţine-rea unui loc în școala de mișcare, strălucea ca un meteor în întunecime. După repetate drumuri pe la minister Tănase a obţinut în fine scrisoarea către Cotescu și s-a dus cu ea să se prezinte la școala de pe calea Griviţei. Aici, odată sosit, un funcţionar l-a lămurit dintr-un răspuns:

— Domnul Cotescu? Uite chiar acum a plecat.Și Tănase a luat drumul înapoi buimac, de parcă întâl-

nindu-l pe Cotescu pe drum l-ar fi putut recunoaște din mulţime.

S-a oprit la staţie și a așteptat tramvaiul așa cum se aștepta pe vremuri. Nu mai era nici supărat, nici grăbit.

Se vede că nu îi fusese scris să ajungă ceferist, se vede că „tata” n-avea noroc să aibă din partea lui fecioru-său, vreo bucurie. În vagon a zărit un cunoscut.

— Dar ce cauţi pe aici pe Griviţa, mă’ , Tănase?— Uite m-am dus și eu la școala de mișcare cu o scri-

soare de recomandaţie către domnu’ Cotescu.La auzul acestor cuvinte un domn de alături interveni.— Ce scrisoare ai dumneata? Cine ești?— Am o scrisoare de la domnul secretar general Hârjeu

pentru domnul director Cotescu de la școala de mișcare.— Dă scrisoarea încoace! Eu sunt Cotescu.


Tănase nu-și mai revenea. Iată, în fine, că îl favoriza și pe el hazardul.

Dar Cotescu, după ce și-a pus ochelarii, și a parcurs vag paginile pe care le avea în mână, a fost categoric:

— Dragul meu, referinţele pe care mi le dă Hârjeu sunt foarte bune. E prea târziu însă ca să mai poată fi ceva de făcut. Rămâi mai bine pentru la anul viitor. Examenele de admitere s-au dat, școala a început, locuri nu mai sunt... ar fi imposibil să începi anul acesta.

Speranţele, care în câteva minute renăscuseră, s-au spulberat. Înfăţișarea, ca și felul de a vorbi al directorului de la școala de mișcare, nu îngăduiau insistenţe. Dealtminteri Cotescu a coborît, la una din staţiile următoare, salutând politicos, pentru a lăsa înapoia lui o dezamăgire cu atât mai mare cu cât mai de curând fusese precedată de înflorirea speranţelor.

Acasă, Tănase s-a consultat cu Bârlogeanu, s-a mai chibzuit singur și a luat hotărârea de a se înscrie la Con-servator.

Prezentându-se însă la ghișeul acestei instituţii i s-au cerut mai multe acte pe care nu le avea la îndemână. Până să scrie la Vaslui, până să le primească ar fi pierdut și acest nou termen.

Secretar la Conservator era domnul Corneliu Moldo-vanu. Mișcat de panica zugrăvită pe faţa lui Tănase i-a admis înscrierea sub rezerva depunerii ulterioare a actelor. Dar această formalitate importantă, ca posibilitate principială, era departe de a rezolva dificultăţile presante ale situaţiei. Cei doi prieteni ședeau foarte prost din punct de vedere financiar. Locuiau într-o cameră modestă, închiriată la un grec, pe Bulevardul Elisabeta, în dreptul podului Sfântu Elefterie, lângă grădina Zdrafcu.

Problema chiriei în urma acontului plătit nu era toc-


mai presantă. Mai greu de rezolvat era însă aceia a hranei zilnice.

Într-un târziu, Tănase a primit cinci lei de acasă. Bârlo-geanu, în schimb, rămăsese fără para chioară și nici nu aștepta de undeva vreun ajutor.

Treceau zilele fără să aducă vreo altă schimbare decât aceia a micșorării „capitalului” de rezistenţă. Ședeau ceasuri întregi în odaie fără să-și vorbească, obosiţi de alergătura zadarnică prin oraș, pândind, sub presiunea foamei, trece-rea covrigiului pe sub fereastră.

„Calde cornuri, cornuri caldeee! Paatruu de un baan!”În schimbul unui ban de zece, Tănase și Bârlogeanu

câștigau curajul necesar pentru a aștepta încă o zi.Data examenului de admitere la Conservator se apropia

totuși, fără să ţie seama de starea de subnutriţie a lui Tănase. Pe deasupra, în timp ce alţi elevi pregăteau bucăţi din repertoriu cu profesori particulari el, Costică al lui Ion din Vaslui n-avea nici răgazul, nici liniștea de suflet, nici resursele materiale pentru a-i imita.

Comisia era severă și compusă din personalităţi cu deosebită autoritate. Făceau parte din ea Eduard Wachman, directorul Conservatorului, Al. Davilla, directorul Teatru-lui Naţional, profesorii C. Nottara, Kiriac, Aristizza Roma-nescu și Mala.

Când s-a văzut Tănase în curtea Conservatorului, la ziua sorocită, și a rotit ochii împrejur a sfeclit-o.

Ce căuta el printre „ciocoiași”? Cum îndrăznise să-i treacă prin minte că ar fi putut să-l ia cineva în seamă, să-l asculte, ba să-l și admită la cursuri?

Puţin a lipsit să n-o rupă la fugă.Se simţea prost în hainele lui cazone transformate

pentru „civilitate” cu tot dinadinsul. Își scosese vipușca de la pantalonul „la gheată” pe care îl purta, dar urma ei


rămăsese vizibilă dea-lungul piciorului. Haina era mai mult tunică, deși se străduia să o ţie desfăcută la gât. Ghetele – tot de la cazarmă – se arătau găurite la talpă și pe deasupra.

În schimb, camarazii lui, care îl observau cu priviri în care interesul era combinat cu ironie si compătimire se prezentau cu totul altfel. Făceau grupuri și vorbeau între ei înfriguraţi, băieţii sclivisiţi și pudraţi purtând cu anticipaţie plete „artistice” iar fetele guralive, zglobii, ciripind inconsistent unui viitor pe care îl scontau, toate, la înălţimea visului. Actori de la Teatrul Naţional își căutau elevii, trecând de la un grup la altul, pentru a le da ultime recomandări, pentru a le transmite reţeta infailibilă a succesului.

Tănase își dădea seama cât e de străin, cât e de caraghios în această lume. Cu părul deabia crescut, cu mustaţa mijind, îmbrăcat cum era și trăgând nervos din ţigară pe la colţuri, nu putea decât să atragă atenţia.

Cum nu-l cunoștea nimeni ca să-i transmită mai de-parte starea civilă, curiozitatea unanimă se consuma febril și fără aliment.

Iar el, Tănase, mai puţin înfricoșat de singurătate decât de eventualitatea unei conversaţii, continua să tragă fumuri numărate dintr-o ţigară care, aprinsă și stinsă la timp, căci trebuia să dureze două ceasuri.

Candidaţii erau chemaţi în ordine alfabetică.A auzit la un moment dat servitorul strigând.— Ion Manolescu...Un tânăr slab și distins s-a desprins dintr-un grup și a

trecut în sala de examen...Tănase suferea la „intrarea” fiecăruia pândind la „ie-

șire” pe figura candidatului urmele aprecierilor la care fu-sese supus.

I-a venit în fine și lui rândul.— Constantin Tănase.


— ‘Zent!Răspunsul a fost atât de prompt și cu atât de pronunţată

rezonanţă militară încât toate duduile au izbucnit în râs. Veselia lor nervoasă n-avea dealtminteri nevoie pentru a izbucni de prea rafinate efecte de contrast.

Tănase a plecat capul umilit și s-a trezit – după câţiva pași – înaintea comisiei.

I-au dat să citească un text. L-au întrebat „literatură”. Apoi a citit franţuzește. N-a strălucit Tănase la nici una din aceste iscodiri; de bine de rău însă „mergea” și comisia putea să aștepte momentul producţiei.

— Ei, ce ştii dumneata să ne spui? a întrebat solemn Nottara în clipa supremei încercări.

Tănase timid, emoţionat, zăpăcit a spus „Iţic de santinelă”, apoi o anecdotă cu un ţigan...

— Bine, dar dumneata nu ştii vreo fabulă, vreo poezie de Grigore Alexandrescu, de Donici, de Vasile Alecsandri? – a întrebat un membru din comisie.

— Nu știu, să trăiţi. N-am învăţat, a răspuns cu sin-ceritate Tănase.

— Cum asta? Nu te-a învăţat nimeni?— Nu m-a învăţat. Că eu am învăţat singur.Vocea lui Tănase displăcu comisiei. Avea tonul ridicat,

dar făcând pe „ovreiul” și pe „ţiganul” în bucăţile pe care le alesese a lăsat totuș impresia că nu are „organ”.

Membrii comisiei s-au consultat repede între ei și înainte de a-l concedia au găsit un cuvânt amabil.

Kiriac însă, care-l auzise cântând la biserică, l-a oprit la ușă și adresându-se colegilor din comisie le zise:

— Domnilor! Băiatul are voce frumoasă. Îl ştiu eu. Să-l mai examinăm niţel.

Rechemat, Tănase a prins curaj. I s-a dat să cânte un solfegiu.

— Aşa domnule! De ce nu vorbeai în felul ăsta adineaurea


cu noi? Vezi dacă n-ai învăţat o bucată cumsecade care să-ţi arate calităţile?

— Mai știu domnule profesor. Am mai pregătit ceva – intervine Tănase.

— Ei bine spune, s-auzim! – conchide sceptic Nottara.Și Tănase atunci, plin de încredere, conștient că trebue

să facă maximul de efort pentru a birui în momentul decisiv a început:

NAIUL, COBZA ȘI VIOARA Naiul, cobza şi vioara Și ţambalul şi cu basul La o nuntă boierească Nimerind îi duce pasul. Cum se văd intraţi în casă Haide ’ncep fiştecare După limbă să vorbească Și să ceară de mâncare. Mai întâi şi întâi vioara. Subţirică şi uscată Prin prejur prin casă cată Și cu glas duios şi jalnic Zice amar în limba sa Aaş mâncaaa, Aaaş mâncaaa! aaş mâncaaa! Iară cobza cea bătrână Scurtă ’n gât umflată tare Dându-şi capul pe spinare Învăţănd-o ce să ceară Îi şopteşte aşa-n tăcere. Brânză cere, brânză cere, brânză cere. Brânză cere, brânză cere, brânză cere Înapoi vine ţambalul Pe cureaua sa lăsată La vioară cată drept


Dă din labe, bate’n piept, Gura-i merge ca şi-o roată – De cotigă Unt cu mămăligă, unt cu mămăligă, unt cu mămăligă Naiul slab şi subţirel Numai coastele de el Haide ’ncepe să vorbească I-a venit şi rândul lui Dar nu vezi că nu-i, dar nu vezi Că nu-i, dar nu vezi că nu-i Iar apoi bătrânul bas Lung în gât, cu gâtul hluj, Rezemându-se pe coastă Ca şi câinii când fac sluj, Auzind că nu-i mâncare Și că nu-i de ce să stai Zise: Hai! Hai! Hai! Hai! Spală putina şi hai!

Toată comisia a izbucnit în râs. A mai spus de atunci Tănase pe la serbări și pe la festivaluri acest monolog, ră-mas predilect, dar are impresia că niciodată nu l-a spus mai bine.

Imitaţia diferitelor instrumente a fost îndeosebi atât de reușită încât membrii comisiei care cunoșteau totuși bucata l-au lăsat să o spuie toată fără nicio întrerupere. Când, în fine, a ieșit afară din sala de examen, vai de capul lui cum arăta bietul Tănase. Roșu, înădușit, zăpăcit de atâtea întrebări și sucituri a găsit în vestă mucul de ţigară acolo unde-l ascunsese, l-a reaprins, a tras un fum și s-a pus pe așteptare. Nu că rezultatul i-ar fi lăsat vreo serioasă îndoială. Era convins dimpotrivă că nu trecuse; dar o speranţă tot mai zăcea pe undeva prin suflet ascunsă și curiozitatea de a-și vedea cu ochii isprava nu-l îndemna mai puţin.

Mai era un ceas de așteptare.


S-a plimbat prin curte cu pasul rar și hotărît până a auzit din nou râsete izbucnind în dreapta și în stânga.

A luat-o atunci pe stradă încet, încet, până la Pake și

înapoi.Se oprea din când în când din drum, mai aprindea

odată mucul, mai trăgea un fum, fără să se poată gândi la tot ce ar fi putut în viaţa lui să se întâmple dacă „rezultatul” ar fi fost unul și nu cel diametral opus.

Când s-a întors înapoi la Conservator „listele” erau afișate.

Din aproape douăzeci de concurenţi numai doi erau reușiţi la clasa de declamaţie:

La dramă: Ion ManolescuLa comedie: Const. Tunase.A sărit în sus de bucurie și a luat-o repede la goană spre

casă. Să-i spuie isprava și lui Bârlogeanu.Noaptea a trecut într-o exaltare care nu putea ţine

seamă de lipsurile materiale. A doua zi aveau să reintre în normal. Succesul însă cu porţile lui larg deschise spre glorie îl îmbăia prea mult ca să-și dea seama de numărul cel mare al greutăţilor care trebuiau de acum încolo învinse. Se vedea artist așa cum visase, nu „actior” cum îl vedea bătrânul din Vaslui, artist așa cum era Grigore Manolescu, Barbellian, Grigorescu-Tuciu și atâţia alţii pe cari îi întâlnea pletoși pe străzi, cu lavaliera fluturând in vânt, cu buza de jos niţel căzută, cu ochii privind mai departe decât strada plină de oameni mărunţi și mediocri

Tot ce văzuse de la galeria „Naţionalului”, toate melo-dramele, toate comediile i se amestecau in imaginaţie. Bârlogeanu, el însuși sceptic de obiceiu și fără entuziasm, se lăsa furat de vraja viitorului. Nu vorbeau prea mult, nefiind de felul lor guralivi, dar privind prostiţi unul la altul cu gura căscată, cu ochi atenţi se puteau lipsi de ajutorul


atât de impropriu al cuvintelor. Tănase se simţea dator, de la înălţimea la care îl ridicase biruinţa, să-l protejeze pe Bârlogeanu.

— Lasă că te am eu în vedere și pe tine...Iar auzind aceste cuvinte, Bârlogeanu care căpătase un

mare respect pentru camaradul lui de mizerie, n-a surâs...Trezirea a fost a doua zi cu atât mai dureroasă. Victoria

morală de la Conservator nu împiedica asaltul neîndurător al mizeriei să continue. Visurile tinerilor n-au rezistat dincolo de beţia primelor clipe. Viaţa i-a recâștigat repede în cleștele ei de fier. Problema existenţei zilnice a devenit din nou acută, iar prestigiul lui Tănase faţă de camaradul lui Bârlogeanu a scăzut simţitor când impresia succesului de la Conservator n-a reușit să fie întovărășită de o cât de relativă modificare a „menu”-ului.

După ce că n-aveau bani din ce să se miruiască au mai spart și un geam la gazdă. „Grecu” îi așteptase până atunci cu chiria. Credea că vor sfârși prin a fi angajaţi pe undeva și că astfel datoriile lor ar putea fi achitate. Văzând însă că povestea întârzie și văzând mai ales că distinșii săi chiriași departe de a plăti din cele vechi, fac dimpotrivă pagube noi, s-a hotărît să-i dea afară, oprindu-le geamantanul. Nenorocirea nu era prea mare nici pentru Ilie Bârlogeanu, și nici pentru Tănase, atâta vreme cât ar fi putut salva lucrurile; părăsind domiciliul; aveau chiar avantajul de a trece cu buretele peste datorii altminteri greu de achitat.

Fata proprietarului, Acrivi, o grecoaică palidă și cu ochi de tăciune, a intervenit pentru geamantanul proscrișilor. Îl văzuse pe Tănase pe la Conservator dând examene. Ea însăși urma cursul de canto. A fost un serviciu colegial.

În acest timp viaţa de artist a lui Tănase continua. Ziua îi era împărţită între cursurile de declamaţie de la Conservator și corul de la biserica Popa Tatu.

Nottara nu prea era mulţumit de progresele pe care


le făcea elevul lui. Tănase, nemâncat, fără curaj și mai ales intimidat de solemnitatea cursului, nu îndrăznea să depășească limitele unei „spuneri” corecte. Învăţa pe acea vreme „Are sabie sau n-are”. Nottara îi cerea adesea monologul; îl asculta sceptic și nemulţumit, apoi făcea observaţiile de rigoare spre marea tristeţe a lui Tănase, care dându-și seama de cusururile pe care le avea nu putea izbuti să și-le îndrepte.

Până-n ziua în care s-a însurat camaradul lui de cor de la biserica Popa Tatu, anume Cordescu.

S-a întins seara la nuntă un chef de i-a mers vestea. Tănase a băut și a cântat toată noaptea, pentru ca dimineaţa, vesel și bine dispus, să nu se mai întoarcă acasă, ci să meargă direct la Conservator. Aici colegii nu-l mai recunoșteau atât era de volubil și de hazliu. La lecţie, când Nottara i-a cerut: „Are sau n-are” Tănase a spus bucata într-alt fel decât o spunea de obiceiu, dar atât de bine încât toată clasa s-a tăvălit de râs. Asistau la cursuri și elevii din anii următori. În mulţimea, încă anonimă, care se adăpostea în bănci viitorul a desprins pe Maximilian, pe Storin, pe Bulandra, pe Mihalescu și pe destui alţii câţi în această împrejurare se sileau să fie la ison cu prietenii din bancă, de alături.

— Păi bine Tănase, cum de n-ai spus aşa până astăzi? întreabă Nottara.

Elevul a bâiguit o explicaţie anodină, dar fericit că plă-cuse maestrului, s-a temut ca nu cumva „talentul” să-i fi fost un simplu și trecător efect de chef.

În zilele următoare a avut prilejul să se convingă că greșise în această teamă. Găsise dimpotrivă, cu prilejul exaltării la care îl supusese nunta lui Cordescu, îndrăzneala necesară în gest și în frazare pentru a specula actoricește un text. Mulţumirea lui Nottara avea să se manifeste din ce în ce mai des; Tănase era conștient că se află în stăpânirea meșteșugului, că a descoperit punctul central al artei de


scenă, punct de la care pornind, toate perspectivele se des-chid spre realizarea rotundă. Bucuria lui interioară era ca de obiceiu întovărășită de surdina ameninţătoarelor nevoi materiale. Aruncat în stradă, împreună cu Bârlogeanu, din casa de la podul Elefterie, încotro s-o apuce? A trăit atunci o perioadă de peregrinări prin mansarde, prin camere mo-bilate despre care amintirea nu păstrează alte urme decât ale melancoliei.

Bârlogeanu, disperat, se hotărîse să se întoarcă înapoi la Severin. când o posibilitate de rapidă îmbogăţire s-a oferit celor doi camarazi de restriște. Cunoșteau din regiment pe un locotenent Petrescu, în literatură Pierre d’ Alick, și în viaţa lui teatrală președinte onorific al societăţii „Scena”. Dar locotenentul Petrescu mai era mare acţionar la o fabrică de unsoare de copite.

— Măi băieţi, vă faceţi achizitori de comenzi pe lângă negustorii de detaliu. Aveţi comisionul vostru. Vindeţi mult câştigaţi şi voi proporţie. Vindeţi mai puţin, tot „ciupiţi” mai mult decât aveţi prilejul astăzi. Cuvintele locotenentului nu li s-au părut sărace în bun simţ. Bârlogeanu a hotărît pe loc să-și amâne plecarea. Tănase, din parte-i, a acceptat ideia de a deveni plasator de unsoare de copite cu entuziasm – dată fiind sărăcia în care se afla – explicabil. După ce locotenentul le-a dat în primire cutiile de unsoare, Tănase, mai lacom, a luat mai multe decât Bârlogeanu, cei doi prieteni s-au pus pe alergătură.

Nu ieșise bine în stradă investit în noua lui calitate și iată că Tănase s-a dezmeticit. L-a cuprins timiditatea lui caracteristică, acea moleșeală în braţe și la genunchi, acea strângere de gât sufocantă, fenomene de pe urma cărora din cea mai fragedă copilărie suferise. Cum să vândă el unsoare de copite? Ce nevoie așa mare au bucureștenii de asemenea marfă? Câteodată se mustra amar pentru nehotărîrea care-l


cuprindea, își lua curajul în dinţi și intra halucinat în prima prăvălie care-i se arăta deschisă în cale.

— Duduie, vă rog, nu cumva aveţi nevoie de unsoare de copite?

— De ce să avem nevoie, domnule?— De unsoare de copite.— Ia vezi-ţi de treabă domnule! Ești nebun? Ce să

facem noi cu unsoare de copite? Asta-i bună! Hai repede că n-avem timp de glumă.

De abia atunci Tănase își dădu seama că intrase într-o... cofetărie. Bârlogeanu izbutise să facă o comandă de două-zeci de lei, la care îi revenea vreo patru lei comision, dar nimic mai mult.

În vederea acestor mediocre rezultate, alergau, în schimb, de dimineaţa până seara, întinzând Bucureștii în lung și în lat cu speranţe, din ce în ce mai reduse, și cu foarte slabe dorinţe de a continua.

S-au trezit într-o dimineaţă desnădăjduiţi șl înfometaţi lângă cutii.

Trebuia să o ia din nou la picior în căutarea clienţilor fantome.

— Măi Costică! Eu am o ideie. Vând cutiile și plec.Tănase s-a uitat lung la prietenul lui, Bârlogeanu. Nu

pricepea.— Bine, bine, măi Ilie. Dar cui le vinzi?— Găsesc eu Costică dacă e vorba să le vând „de tot”.— Cum ai să le vinzi de tot mă dacă nu-s ale noastre?— Nu cumva o să aştept flămând până oi putea să trăiesc

din comisioane! La urma urmii, n-o să vie locotenentul să mă caute la Severin pentru nişte biată unsoare de copite.

Și îngâmfându-se niţel pentru a birui ultimele scrupule ale lui Tănase, Bârlogeanu a continuat:

— Firește, cum fac rost de parale, cum găsesc un post îi trimit omului banii, pentru marfă. Deși el în fond n-a plătit-o.


— Ai dreptate tu, Ilie! Parcă luăm de la cineva? Luăm de la fabrică.

Greu a fost până s-au hotărît. Orașul care refuza cu încăpăţânare să cumpere pe credit unsoare de copită, s-a dovedit, de la început, amator de acest articol la preţ redus și cu bani „peșin”. Ilie Bârlogeanu a adunat în câteva zile 8 lei pe marfa lui, iar Tănase zece. Sumele pentru starea de lipsă în care se aflau erau enorme. Ele reprezentau, totuși, maximum pe care în limitele unei vieţi libere și l-au putut procura. Povestea nu mai putea să dureze. Bârlogeanu s-a hotărît definitiv să ia drumul Severinului.

Despărţirea celor doi prieteni a fost grea. Anii de sărăcie ii apropiase; necazurile, mizeriile îndurate în comun au sfârșit prin a crea între ei legături mai puternice decât ale timpului sau ale înrudirii.

Au mâncat emoţionaţi la o cârciumă de lângă gară, așteptând plecarea trenului. Pe peron nici unul din ei n-a fluturat din batistă. Cuvinte mari n-au rostit, fiindcă le era rușine.

S-au strâns în braţe la fluierul locomotivei și s-au des-prins unul de altul pentru totdeauna, plângând, fiecare separat, o tinereţe pierdută.

Tănase și-a șters lacrimile care îl podideau și s-a întors spre oraș fără să se mai uite înapoi, neobișnuit cu gândul de-a cutreiera, fără sprijinul sufletului prietenesc, strada ostilă omului sărac și fără importanţă.

Banii de pe cutiile de unsoare s-au cheltuit repede, așa

cum repede se cheltuiesc toţi gologanii nemunciţi. Gonit de pe Calea Moșilor, dintr-o mansardă unde nu plătise, Tănase a ajuns tocmai în Calea Plevnei unde, neavând posibilitatea să închirieze o cameră, a închiriat un pat.

Alături de el odihnea un student care în schimbul a șase lei pe lună avea același drept de dormit.


Camera era sărăcăcioasă, întunecată și – de la sine înţeles – mobilată cu strictul necesar unor persoane în trecere.

Pereţii musteau a igrasie.Geamurile murdare de la fereastră filtrau o lumină

verde-gălbuie.Plutea în atmosferă aroma râncedă și descurajantă a

mizeriei, iar tăcerea aștepta groasă pe scânduri pasul de om care să o turbure.

Veneau în cameră numai noaptea și atunci tiptil, te-mându-se unul să nu fie observat de celălalt. Nici Tănase, nici studentul nu scoteau o vorbă.

Așteptau muţi sub plapumă și cu privirea la cer, alinarea provizorie a somnului și gustau în așteptare, amarul sufe-rinţii solitare și anonime.

Așa au trecut primele zile. Se fereau să nu se surprindă mâncând, după cum dimineaţa la plecare fiecare avea grija să introducă în gheata lui, pe nesimţite, bucata de carton care să-i ferească talpa de ploaie și noroi.

Într-o noapte, sosind acasă, Tănase a provocat emoţie studentului, care mânca și care s-a ascuns de rușine cu felia de brânză și colţul de pâine în cearceafuri.

— Ascultă camarade, nu te feri degeaba. Suntem amândoi cam la fel după cum văd eu.

Studentul a scos capul la lumină și a întins mâna dreaptă. Nevoia îl obișnuise să vadă în orice om necăjit un prieten. Chipul lui Tănase dovedea că nu se înșelase.

Ziua, când nu avea curs la Conservator sau cor la bi-serică, umbla bezmetic prin Cișmigiu.

Lukianoff ţinea „bufetul” instalat într-o casă cu geam-lâc, alături de care, pe o scenă rudimentară se dădeau spectacole de comedie. Nu se plătea intrare, dar preţul consumaţiei era ceva mai ridicat.

Tănase n-avea totdeauna banii necesari pentru a se


instala la masă și pentru a comanda o bere. Se mulţumea atunci să privească printre uluci pe V. Maximilian recoltând aplauze în piesele lui Vasile Alecsandri, sau pe alţi actori, tot atât de tineri, dar fără dar, camarazi de Conservator purtaţi de vânturile nevoiei și de dragostea artei pe scenele improvizate ale debutului.

N-avea însă vreme să caște prea mult gura la spectacol, așa cum făceau burghezii cuminţi instalaţi la mese cu neveste, cu copii și cu alte persoane valide din familie.

Pe el îl gonea din spate nevoia.Când l-au dat afară și de pe calea Plevnei n-a mai avut

puterea să reziste.S-a întors umilit înapoi la regimentul unde de bine de

rău n-avea grija zilei de mâine, unde s-a simţit, în ciuda măruntelor necazuri, membru într-o mare familie. N-ar fi renunţat în ruptul capului la cariera lui artistică, dar nu vedea pe de altă parte posibilitatea de a rezista fără sprijin în orașul dușman. Colonelul Hârjeu l-a primit cu semne vădite de bucurie.

— Mă Tănase! Ce tot umbli cu prostiile! Nu mai căuta funcţii prin alte părţi. Vino înapoi în oștire, reangajea- ză-te! Eu îţi dau voie să urmezi și cursurile la Conservator”.

Tănase a mulţumit colonelului și a dat fuga la Nottara.— Maestre, mă primiţi la curs dacă viu îmbrăcat

militar?— Cum să nu te primesc? – i-a răspuns maestrul –

numai să fii la vreme la lecţie şi să-ţi vezi de treabă.Termenul de reangajare nu trecuse.A făcut o cerere, a predat-o colonelului și în foarte scurt

timp s-a văzut clin nou în cadrele regimentului 1 de Geniu, pe care nu de mult îl părăsise.

De astă dată însă condiţiile de viaţă și posibilităţile de mișcare erau altele decât ale sfiosului „volintir” care se înrolase simplu soldat cu trei ani mai înainte.


Tănase a fost numit ajutor al ofiţerului cu cazarmarea, grefier al consiliului de disciplină și comandant al secţiei de pompieri.

În ceea ce privește găzduirea, i s-a dat o odaie la corpul de gardă, o odaie simplă dar curată care n-aducea nici pe dedeparte cu domiciliile succesive pe care le schimbase în scurta sa viaţă civilă.

Colonelul îi spusese lui Tănase că poate să urmeze la Conservator în „orele libere”. Se știe prea bine ce înseamnă pentru un grad inferior „ore libere” în armată; noul rean-gajat n-a luat recomandaţia colonelului altfel decât trebuia luată și a izbutit să împace datorită unor constante eforturi cele mai antinomice servicii: acel al lui Marte și acel al Muzelor.

Asigurat din punctul de vedere material – mânca la popota ofiţerilor și dormea în odaie separată la cazarmă – Tănase a putut să desfășure o intensă activitate în sensul preocupărilor sale curente. Din disponibilităţile materiale de care foarte curând a putut face uz, a cumpărat cu 150 lei de la „Feder” un pian „Bosendorfer” și de la altă prăvălie la un preţ ceva mai redus o bicicletă „Brenabor”.

Se înscrisese de curând la clasa de canto a conser-vatorului. Iar pianul, în afară de serviciile pe care i le aducea pentru studiile personale, prezenta necontestate utilităţi ca instrument ajutător al directorului muzical de regiment.

Nu prea știa să cânte Tănase altfel decât cu o singură mână și din această mână mai cu osebire, utilizând un singur deget, dar pianul de ocazie pe care îl cumpărase, constituia fala artistică a regimentului; toţi ofiţerii fiind de acord că pentru dirijarea corului și pentru întocmirea unui program serios la serbări era bine ca directorul „părţii artistice” să aibe tot ce-i trebuie la îndemână.

Cu pianul s-a descurcat el cum s-a descurcat Tănase. Mai greu a fost cu bicicleta.


O cumpărase pentru a circula rapid între cazarmă și Conservator. Pentru moment însă, departe de a-i scurta din timp, vehiculul îl obliga la exerciţii suplimentare de deprindere. A învăţat cu îndărătnicie ocolind curtea regi-mentului fără să ia în seamă râsetele camarazilor și pufnirile celor din trupă; ori de câte ori venea de-a berbeleacul se scutura frumos pe haine, nu se uita nici în drepta nici în stânga și reîncepea cu mai multă îndărătnicie ca înainte. Mai greu a fost când a căzut într-o groapă cu var și a fost nevoie de mai mult decât de o scuturare ca să arate curat și proaspăt.

Nu exista însă pentru sergentul instructor, și pentru elevul de Conservator Tănase, vreo oprire serioasă. Prea voia să-și vadă cu orice preţ de treabă ca să nu izbutească.

Când l-au chemat la examenul de plutonier a avut câteva clipe de emoţie. Lasă că nu știa prea multă carte militărească, dar președinte al comisiei era ajutorul comandantului de regiment, un anume locotenent-colonel Drăgotescu reputat prin severitate. Mai făceau parte din juriul examinator și ofiţerul cu cazarmarea, Lepădătescu, azi colonel în rezervă, un căpitan și un sublocotenent.

Gradul de plutonier avea pe atunci mai multă impor-tanţă decât are astăzi în oștire, plutonierul fiind considerat jumătate ofiţer: purta sabie, un singur galon și îndeplinea funcţia de ofiţer de serviciu.

Ajuns în faţa comisiei, Tănase n-a prea răspuns cum trebuia. Comisia însă, departe de a se supăra din această cauză, nu parvenea să-și păstreze seriozitatea și să-și stăpâ-nească râsul. Lucrurile cele mai anodine căpătau haz când erau spuse de Tănase, dar buna dispoziţie a ofiţerilor nu împiedica pe candidat să fie notat după întinderea reală a cunoștinţelor sale.

Locotenentul Lepădătescu, voind să-l scape, se adre-sează la un moment dat președintelui comisiunii:


— Domnule Colonel, daţi-mi voie, aș vrea să-l întreb eu ceva mai ușor.

— Mă rog. Faceţi! – a răspuns colonelul.Iar Lepădătescu adresându-se atunci lui Tănase:— Ești bun dumneata să-mi spui ce însemnează „punct

iniţial”.Când a auzit Tănase întrebarea a îngălbenit. Cu chestii

de astea vroia să-l ajute Lepădătescu?Știa din experienţă însă că nimic nu e mai grav în oștire

decât tăcerea la întrebarea superiorului, și în consecinţă a început să bâiguie.

— Punct iniţial este... este un punct iniţial. Așa, hm! un punct care te iniţiază, În sfârșit.., iniţial.

La auzul acestor savante explicaţii a râs și colonelul. S-a întors către membrii comisiei care la rândul lor erau foarte bine dispuși.

— Ăsta-i actor, domnule! Ce să mai umblăm noi cu ale milităriei! Nu vedeţi că nu se prinde!

Și întorcându-se către Tănase:— Ia să lăsăm „teoria”. Ce-ar fi să ne spui „Are sabia sau

n-are?”. Am aflat că te pricepi la așa ceva, mai bine decât la „punctele iniţiale”!...

Examenul trecând la partea artistică a durat încă un ceas, timp în care elevul lui Nottara a știut să păstreze în faţa ofiţerilor un prestigiu pe care, altfel, militărește, la atât de jalnic nivel îl coborâse. La sfârșit toată lumea a fost mulţumită: examinatorii fiindcă petrecuseră câteva clipe vesele, Tănase fiindcă devenise plutonier din sergent-in-structor...

Nu se potrivea deloc viaţa reangajatului Tănase cu viaţa pe care o dusese, câţiva ani înainte, „volintirul”. Ca plutonier își permitea fantezii și libertăţi la care odinioară nici măcar nu s-ar fi putut gândi. Așa, într-o seară, fiind ofiţer de serviciu a scos pianul în curtea cazărmii – după


stingere – și-a început să cânte niște hori la care numai cine era de lemn a putut să nu se prindă. În câteva minute, la apelul lui Tănase, tot regimentul era în curte și zburda de parcă nu fusese în timpul zilei „instrucţie”, de parcă a doua zi la cinci n-avea să sune „deșteptarea”.

Din păcate venirea rondului a întrerupt veselia. Căpitanul a cerut lămuriri.

Era 10 jumătate noaptea și trupa încă nu se odihnea. În loc să fie liniște mormântală în cazarmă, era bal în toată regula.

— Mă rog unde-i ofiţerul de serviciu? Tănase s-a ridicat de la pian.

— Eu sunt, să trăiţi, domnule căpitan.— Cum îţi permiţi, domnule! Dar ce înseamnă asta? Ce

fel de ofiţer de serviciu ești dumneata? Îţi baţi joc de oștire? Las’ că te dau eu pe mâna consiliului de disciplină.

Tănase a îngheţat.Călcase reglementele, e drept, dar bunul simţ protesta

împotriva formelor.— Să trăiţi, domnule căpitan. Dacă soldaţii îs veseli toţi

și le convine, nu-i mai bine așa? Că doar nu-i o crimă să cânte și să joace oamenii de voia lor și fără poruncă...

Când a mai auzit căpitanul că are de-a face cu Con-stantin Tănase, plutonierul-artist, s-a domolit. Dar actorul prinsese în schimb curaj și nu-l slăbea.

— Ce, ar fi fost rău, domnule căpitan, ca în seara asta toată oștirea din Țara Românească să fi jucat hora? Că doar n-am făcut beţie, nici scandal. Le-am cântat băieţilor liniștit și ei au jucat fiecare ca pe acasă.

A ascultat căpitanul explicaţiile lui Tănase fără să mai spuie o vorbă și, cucerit de duioșia nopţii, a plecat fără să pedepsească pe nimeni, fără să scrie ceva în procesul-verbal. „La urma urmii are dreptate”.

Odată cu gradul de plutonier, Tănase a putut să se


ocupe temeinic de organizarea Teatrului militar. A perfec-ţionat, în vederea spectacolelor, „sala de mese” care îi fusese încredinţată, înfiinţând scena așa cum se cerea, cu decoruri și culise. Apoi a montat „Curcanii” lui Ventura piesă pe care o văzuse reprezentată la „Teatrul Naţional”. S-au făcut cu acel prilej eforturi excepţionale de regie ca respectându-se indicaţiile textului trupa să poată defila pe scenă. Pepi Machhauer a venit special de la Teatrul Naţional să supravegheze grima, iar impresia pe care a lăsat-o spectacolul a fost atât de puternică, încât, la sfârșit, toată sala a ovaţionat în picioare. Colonelul dând semnalul aplauzelor.

La reprezentaţiile mai dificile dădeau concursul elevii

cu termen redus și uneori Tănase aducea actori civili din oraș.

(Așa s-a întâmplat, bunăoară, că Georgescu-Timică a jucat în „Curcanii”).

Progresele pe care le realiza trupa lui Tănase și stabili-zarea spectacolelor sâmbătă după masă au permis ofiţerilor să contracteze obiceiul de a asista împreună cu soţiile. Nu se juca totdeauna teatru.

Tănase, care nu uitase îndemânarea lui de gimnast din prima tinereţe, organiza și spectacole în care la bară, la trapeze, la trambuline sau la paralele valorile sportive ale regimentului puteau să-și arate destoinicia.

Mulţi dintre ofiţerii care asistau la reprezentaţiile de teatru sau la cele de gimnastică ale lui Tănase sunt astăzi generali cu mare reputaţie în oștire. Ne permitem să cităm câteva nume: Ștefănescu-Amza, Mihail Ionescu, Cihosky, Iorgulescu, Căţoiu etc., etc.

Iată spectatorii de care actoria a rămas și până astăzi mândră. După cum niciodată n-a uitat recunoștinţa pe care o datorește instituţiei în sine, dincolo de ajutorul pe


care l-a avut din partea oamenilor. El n-a fost sprijinit și încurajat de un ofiţer sau de un comandant de regiment și persecutat de altul. Toţi i-au dat concursul lor sufletesc. Fie că regimentul era condus de colonelul Hârjeu, fie că în fruntea lui se afla colonelul Istrate, nimic nu se schimba din dispoziţia ofiţerilor și a comandanţilor faţă de Tănase, cel nu prea priceput în ale milităriei, dar cel atât de dibaci în tot ceea ce privea organizarea serbărilor și a festivalurilor.

Numai astfel se poate explica, dealtminteri, posibilitatea pe care a avut-o actorul de a urma în timpul serviciului militar atâtea cursuri. Se înscrisese Tănase și la „principii” urmând teoria și solfegiile muzicale precum și elementele de canto coral cu maestrul Kiriac.

Ziua îi era foarte încărcată. Pleca dimineaţa cu bicicleta la orele 8 la Conservator, unde avea de trei ori pe săptămână cursul de declamaţie cu Nottara. De la 10 la 12 avea clasa de canto, între timp însă trebuia să fie la regiment când soseau ofiţerii, să le dea raportul. După masă, între 2 și 4 se întorcea din nou la Conservator să asiste la cursul de „principii”.

Viaţa i se înfăţișa normal între Conservator și cazarmă, fără alt răgaz decât al odihnei strict necesare, decât al somnului.

Colegii de teatru ai lui Tănase duceau o viaţă cu mult mai lipsită de griji.

Avem în faţă un program al examenului claselor de declamaţie din „28 şi 29 Mai 1905, orele 2 p.m. precis”, seria Aristizza Romanescu și seria Const. Nottara. Cităm câteva nume dintre care atât de puţine au reușit să câștige notorietatea: Șerbănescu Eugenia, Sfetcovici Lucrezzia, Fărcășanu Maria, Nestorescu Rodica, Colorian Eugenia, Cocea Florica, Movilă Resurecţia, Filotti Maria, Ionescu Marietta, Faliero Hariclie, Simionescu Marioara, Vasiliu Na-talia... Grigoriu Ion, Vârgolici Mihail, Florescu George, Pe- trescu Ștefan, Dumitrescu Constantin, Dumitrescu Radu,


Fotino Mihail, Popovici Arsenie, Niculescu Petre, Chris-tescu Vasile, Manolescu Ion, Belcot Casimir, Radu Popea, Danielopol Nicolae și Tănase Constantin.

Din bucăţile pregătite pentru producţia anului de către Constantin Tănase programul citează „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” și D’ ale Carnavalului de Caragiale, Ginerele lui Hagi Petcu de Vasile Alecsandri, Ruy Blas de Victor Hugo și Avarul de Molière.

De altfel, între anii 1905 și 1907, s-au perindat multe talente prin Conservatorul nostru. Belcot, Ciprian, Florica și Alice Cocea, Marioara Filotti, Tina Barbu, Duţulescu, A. Athanasescu, N. Kanner etc., etc., care, învăţând rudi-mentele tehnicei, aveau mai târziu să se ilustreze în variatele domenii ale artei teatrale.

Am spus mai sus că Tănase nu ducea viaţa obișnuită a colegilor săi de teatru. Îl deosebea în primul rând îmbră-cămintea. Când în costum de plutonier spunea la cursul lui Nottara tiradele lui don Cezar de Bazau din „Ruy-Blas” se strica toată clasa de râs.

Maestrul avea totuși la curs o excepţională autoritate. Intra în clasă la ora 8 precis în haine negre, cravată neagră și mănuși albe. Totdeauna curat, totdeauna îngrijit, totdeauna solemn, Nottara avea aerul că oficiază în calitatea lui de înalt reprezentant al Artei supreme.

Obiceiurile băieţilor, pe de altă parte, nu aveau nici-o legătură cu felul de a fi al lui Tănase. Ei se adunau la cafeneaua „Macedonia” unde trăiau o crâncenă boemă. Jucau table și biliard toată ziua rămânând datori când la patroni, când la chelneri, întreţineau discuţii de artă cu adesea foarte violente consecinţe și, în general, așteptau înaintea unui sfarţ neplătit pe un director de trupă dispus să-i angajeze.

Tineri, își dădeau osteneala să pară blazaţi; umblau cu lavalieră și lăsau să se strecoare, peste buza de jos lăsată, o


voce gravă, ca a lui Bozeanu sau ca a lui Teodor Popescu. Fiecare se lăuda pe sine în paguba actorului de renume care-i ilustra genul, bătaia finală decurgând, în mod firesc, din ciocnirea principiilor. Tănase nu-și putea permite luxul de a pierde vremea la cafenea nici nu se simţea în stare să ţie piept la discuţie bătăioșilor săi confraţi.

Se împrietenise totuși, la un pahar de vin, cu Belcot și prietenia lor a devenit din ce în ce mai strânsă când meseria actoricească i-a adunat în aceleași distribuţii. Duceau zilele de amărăciune și de sărăcie împreună împărţind frăţește ultima bucată de pâine și ultimul ban. Când figurau pe la Teatrul Naţional, tineri și nebăgaţi in seamă, se ascundeau prin cabine să mănânce bucata de brânză și cele câteva măsline păstrate până atunci prin buzunare. Se fereau de sârmele electrice, care într-o bună zi i-au „curentat” și i-au zvârlit de perete, dar n-aveau mai puţină grijă de privirea dispreţuitoare a colegilor care i-ar fi surprins în cursul unui dejun atât de frugal.

La Conservator, aveau mai mult curaj. N-au îndrăz-nit ei la producţia de canto în anul II să se prezinte profe-sorului Ștefănescu în scena lui Bartolo cu don Bazilio din „Bărbierul”? Ștefănescu nu prea avea elevi și văzând în Tănase un element bun căuta să-l câștige pentru operă.

— Ce-ţi trebuie ţie declamaţie? – îi spunea profesorul. Ai voce și îţi baţi joc de ea. Bei, fumezi, în loc să ţi-o îngrijești așa cum trebuie. Ce bine ai face să te lași de maimuţăreli și să te apuci de treabă serioasă.

Tănase asculta, dar nu răspundea nimic. La producţie a cerut voie profesorului ca pe lângă singurul elev, Stănescu-Cerna, să se prezinte și el cu Belcot în „Bărbierul”. Pregătise scena cu maestrul Nottara care le arătase toate nuanţele jocului de scenă. Au avut un succes colosal, mai ales în ceea ce privește partea actoricească.

— Vezi că e bine, domnule profesor, să fii şi niţel mai-


muţă? – i-a spus Tănase, în concluzie, profesorului zăpăcit încă de spectacolul la care asistase... Dar n-a părăsit, totuși, îndeletnicirile lui pur actoricești pentru a încerca serios cariera muzicală.

La producţiile clasei de declamaţie, Nottara a pus în scenă, la rândul său, „Scrisoarea pierdută” cu o distribuţie care lăsa în umbră tot ceea ce se juca pe scenele oficiale. Cu Belcot, cu Maria Filotti, cu Aurel Athanasescu, C. Tănase și Christescu, maestrul a realizat un spectacol care a rămas clasic în analele Conservatorului...

Plutonierul izbutea astfel să fie apreciat alături de cele mai promiţătoare talente ale epocii. Viitorul lui actoricesc era însă împiedicat de cerinţele, în definitiv aspre, ale vieţii militare.

Tănase a venit în Conservator dintr-alt mediu decât al elevilor obișnuiţi; de aceia i-a fost mai curând posibil să înfrângă unele tradiţii. A fost, bunăoară, singurul și cel dintâi care a dat examen fără să spuie versuri și nu-mai interpretând o scenă din „Noaptea furtunoasă” a lui Caragiale. Ca „Jupân Dumitrache”, Tănase n-a plăcut nu-mai profesorului, ci a reușit să impresioneze până si pe mucalitul său amic Belcot.

Făceau amândoi echipă după plecarea lui Bârlogeanu și după trecerea din ce în ce mai accentuată a plutonierului spre civilitate. Nu prea se înţelegeau prin Conservator rosturile acestei prietenii dar nici Belcot nici Tănase nu se lăsau impresionaţi de nedumerirea colegilor. Le plăcea să se întâlnească din când în când, înaintea unui pahar de vin, povestind unul și ascultând celălalt într-o liniște neturburată de glumele prostești ale confraţilor...

Tănase asculta cu gura căscată poveștile pe care le anima verva lui Belcot. Iar acesta din urmă nu se sătura, la rându-i, ascultând întâmplări din viaţa militară, întâmplări autentice, susceptibile de a fi transformate... în cuplete.


— Eram odată sergent de gardă la furaj, unde era închisoarea celor condamnaţi de la 6 luni în sus, începea Tănase. Cât erau ei de oropsiţi deţinuţii, seara se distrau întrei ei, se ţineau de jocuri. Câteodată mă tenta să particip. Cum adică? Eu să stau afară și să mă plictisesc pe motiv că sunt cumsecade și ei înăuntru să se veselească? Lăsam atunci în locul meu pe caporalul de gardă cu misiunea să închidă ușa după mine și intram și eu în joc de parc-aș fi fost un dezertor oarecare.

Distracţiile lor erau spirituale, de un spirit firește cam gros, cam trivial, dar n-aș fi zis niciodată că la temelie stă desnădejdea, – atât se aseamănă între ei, oricare le-ar fi punctul de plecare, oamenii care petrec.

Belcot asculta și punea rar câte o întrebare. — Ce fel de jocuri? Multe și variate. Îmi aduc aminte

de „primirea naivului”. Când venea un element nou la închisoare i se înscena un proces, in toată regula cu pro-curori, judecători, avocaţi etc. etc., așa cum din păcate toţi deţinuţii știau că se petrec lucrurile pe la Curţi și pe la Tribunale. Inculpatul era așezat pe o pătură ţinută de ca-pete. Când comisia se pronunţa pentru achitare se trăgeau și marginile păturii de se rostogolea „achitatul” cât era de lung. Pe urmă îl legau la ochi pentru jurământ și îl puneau – chipurile – să pupe crucea.

Întâmplările de acest soiu erau străine de felul de a fi al lui Belcot. Din această cauză însă le gusta cu mai mult interes ascultând ceasuri întregi povești din lumea deosebită și stranie a pușcăriașilor.

— Și zii, mă, Tănase, tu te înţelegeai bine cu ei? – îl întreba Belcot într-un târziu.

Nu-ţi venea niciodată să rămâi?

Într-o zi, la Conservator, Eduard Wachman l-a chemat pe Tănase.


— Ia ascultă mă, cât câștigi tu la Popa Tatu? N-ai vrea mai bine să cânţi în corul Mitropoliei?

— Sigur că aș vrea, domnule Director.Și cu recomandaţia lui Ed. Wachman a intrat Tănase în

corul bărbătesc cel mai select pe care îl avea Capitala, plătit fiind cu 35 lei pe lună, o sumă destul de importantă pentru bugetul unui om sărac și pentru valoarea de cumpărare a leului.

Din păcate, banii nu sunt ușor de câștigat pe această lume, iar suplimentul de salariu al lui Tănase a coincis cu o viaţă de vexaţiuni și de mizerii. Tovarășii lui de cor, uneori, nu-l apreciau ca om. Alteori îl invidiau ca muzicant; totdeauna însă aveau grijă să-l vexeze, prevalându-se de superioritatea clasei sociale din care făceau parte. Era între ei un fel de coaliţie tacită. La cea mai mică glumă a unuia săreau susţinerile și sublinierile camarazilor. Tănase rămânea mereu izolat, ţintă predestinată din cauza bunei sale cuviinţe și a timidităţii, farselor nesărate și jignirilor de tot soiul.

A răbdat o zi, a răbdat două, până s-a dus la Wachman să se plângă.

— Mai așteaptă și tu. Așa e la început. Până te obiș-nuiești, până se mai obișnuiesc și ei!

Directorul Conservatorului avea dreptate.S-a întors și s-a pus pe așteptare. N-au trecut însă două

zile și la o repetiţie un tenor mai sclivisit și mai pretenţios decât ceilalţi i s-a adresat în aprobarea vădită a celor de faţă:

— Ia dă-te niţel la o parte. Ce crezi că ești la cazarmă!A fost picătura de apă care a umplut paharul, S-a dat

câţiva pași înapoi și cu îndrăzneala timidului a început să-i judece:

— Mă dar grozavi mai sunteţi dumneavoastră, de mă tot plictisiţi de când am venit pe aicea! Nu cumva oi fi servitor pe la voi? Că de altceva nu sunteţi buni decât de


mutre și de fasoane. Nu vă place cum sunt îmbrăcat, nu? Aţi vrea să viu la repetiţie în ștofă englezească? De, aș vrea și eu, dar n-am ce vă face. S-a întâmplat să fiu ostaș, nu scutit, nici reformat. De aia nu mai stau între voi și vă dau dracului pe toţi: lichele, secături, pușlamale, vagabonzi…

Tănase și-a deșertat tot sacul; amintiri din mahalaua de la Vaslui, „cultură” proaspătă de la cazarmă.

Vai de capul lor, ce le-au mai auzit urechile! Spre sfârșit a căzut și ceva bătaie, așa cum se întâmplă în asemenea împrejurări când unul singur e de o părere și mulţimea de alta. Din fericire Tănase știa destul de bine să se descurce în această ramură a discuţiei; plecând înapoi la Popa Tatu a lăsat printre cântăreţii de la Patriarhie câteva frumoase vânătăi în semn de lirică amintire.

Isprăvile lui de bătăuș coincideau însă cu oarecare noto-rietate muzicală. Făcea parte din societatea corală „Hora” de sub conducerea lui Cezărescu și Juarez Movilă. Maestrul Kiriac l-a introdus în societatea nou înfiinţată „Carmen”, unde s-a găsit alături de Folescu, de părintele Nae Popescu și de alţi mulţi cântăreţi, seminariști și teologi.

Dar cariera lui strict teatrală avea să înregistreze succese rapide și decisive pentru orientarea actorului și a muzicantului.

Tănase a vrut la început să se angajeze la Naţional. Acesta îi era visul când, figurant, rătăcea alături de Belcot, prin culisele severei instituţii. Dar o întâmplare de haz rămasă clasică în analele bâlbâielii actoricești avea să-i curme în această privinţă speranţele.

Se juca „Ocolul pământului” piesă de mare succes într-un nesfârșit număr de tablouri și cu mare lux de figuraţie.

Ciucurette, care trebuia să interpreteze rolul unui sergent dintr-un tablou oarecare, avea reprezentaţie de beneficiu la „Liric”. Domnul Paul Gusti, anunţat în ultimul moment, căuta înlocuitor.


A chemat repede pe toţi tinerii aflaţi prin culise: M. Fotino, N. Kanner, I. Manolescu, Niculescu-Piron, C. Tă-nase și s-a oprit cu alegerea la acesta din urmă.

— Ai să joci pe sergentul șef de gardă. Ţine rolul, înva-ţă-l repede. Sunt numai câteva cuvinte. Am eu grijă de „intrări”. Nu e nevoie de joc de scenă…

Tănase a deschis hârtiile pe care le avea împăturite în mână și a parcurs textul cu înfrigurare. Nu era mult de spus, într-adevăr. Câteva replici scurte: „Da”, „Nu”, „Da”, „La 10 mile de fortul Kerney”. Apoi o frază ceva mai lungă de care s-a înfricoșat. Aflase însă că directorul Davila va asista la matineul ce urma să înceapă peste câteva minute și la gândul că ar putea să-i reţie atenţia s-a așezat pe un scaun și-a început să buchisească. Totul mergea de minune, afară de fraza ultimă în care presimţea că o să se bâlbâie.

În sfârșit, s-a sunat începutul spectacolului și n-a întârziat nici rândul tabloului cu pricina.

Tănase a intrat în scenă întovărășit de garda respectivă. Înainte i se afla Petre Liciu în rolul lui „Phileas Fogg”.

Primele replici au mers de minune.— „Unde suntem aici?”— „La 10 mile de fortul Kernev”. La fel și monosilabele „Da”, „Nu”. Dar a sosit rândul frazei fatale:„Negrii au o ură neîmpăcată contra celor albi; ori de

căte ori îi întâlnesc îi atacă și îi omoară. Pe nici-unul nu cruţă”.

Când a spus Tănase primul cuvânt din această frază i s-au împăienjenit ochii, i s-a golit creerul, i s-au înmuiat genunchii.

De ce? Nici astăzi n-ar putea să spuie. A încercat să scape de pustiul care se întindea înaintea

lui cu șmecheriile obișnuite.— Negrii, negrii! Negrii. Âââââ. Negrii, domnule!


Nu-i așa cum îţi închipui dumneata! Ehei! cu ăștia nu-i de glumă.”

Liciu n-a putut să-și mai ţie râsul, iar Tănase, văzându-l că râde, se zăpăcea și mai tare.

Știa totuși că are obligaţia de a da ultimul cuvânt ca să lege replica următoare. Toate vorbele i s-au amestecat în gând ca zarzavatul într-o oală cu apă fierbinte.

— Negrii! Negrii... Atacă... Cruţă. Cruţă. Cruţă!Până să zică ultimul cuvânt tot ansamblul de pe scenă

năvălise în culise unde toată lumea, Davila, Gusti etc. etc., se strâmba de râs.

Tănase, când s-a văzut singur, și trezind atâta ilaritate – publicul imitase și el pe actori – s-a pierdut complet.

A încercat atunci să salveze situaţia. Rolul lui mai conţinea o singură replică. La întrebarea lui Liciu „Care va fi semnalul?” trebuia să răspundă „Un foc de pușcă”. Liciu nefiind de faţă, Tănase a privit spre public și a spus, neîntrebat, cu aerul cel mai natural din lume:

— Un foc de puşcă!A trebuit să se lase cortina și să se întrerupă spectacolul.

Râdea lumea din sală, râdeau actorii de pe scenă de se cutremurau culisele, numai bietul Tănase, roșu, amărât, disperat, nu-și găsea consolare. Se gândea cu tristeţe la pretenţia pe care o avusese de a fi angajat la „Naţional”, de a place marelui Davila și considerând prăpastia in care se prăbușise plângea ascuns după un decor, pe ruinele nesă-buitelor sale iluzii.

Râsul feroce al camarazilor nu contenea decât pentru a lăsa loc unui superior dispreţ. Singur Niculescu-Grasu s-a apropiat de el, i-a pus mâna pe ceafă și i-a spus:

— Măi băete, nu te despera așa, că s-au mai bâlbâit și alţii și nu s-a întâmplat nici o nenorocire. Ehei! Să fii tu sănătos, la câţi actori mari li se înpleticește limba! Nu mai îţi face sânge rău! Să știi de la mine că nu e niciodată rău


când râde publicul. Asta înseamnă că actorul are talent și că are haz.

— Bine, bine, domnule Niculescu, sughiţa Tănase, dar a fost de faţă și domn director, cum o să mă mai angajeze el când i-am făcut-o boacănă?

— Lasă că te angajează el dacă ai talent, că e om deștept și nu se uită la o greșeală de nimica toată.

Preţioasă, desigur, în clipa aceia consolarea lui Nicu-lescu-Grasu, dar mai consolator va fi succesul de la Ote-teleșeanu în „Doctorul Damelor”.

N-a trecut mult timp, într-adevăr, și Tănase a avut prilejul să debuteze in personagiul principal din localizarea lui Ranetti, creând rolul lui Cristache Poșircă, „comisar clasa-ntâia”. Erau în distribuţie: A. Bărcănescu, Belcot, Ro-zescu, Viorica Marini, Veve Georgescu, Betina Misirliu, Elena Rîureanu etc., etc,

Succesul lui Tănase s-a precizat de la repetiţii.— Da, cine-i plutonierul ăla care joacă? De unde a mai

ieșit?” întrebau cu necaz cabotinii.Publicul, el n-a mai pus întrebări, el a aplaudat din

toată inima comedia bufă și în deosebi cupletele așa cum erau anunţate pe afiș: De remarcat în această piesă: Cuple-tele soneriei de noapte, duetul amintirilor, Cake-Walke, Vindecarea nevricalelor prin danţ, Cancan general de familie, Cântecul lui Nea Iancu acompaniat de corul damblagiilor, „Pungaşii trăiesc bine în România” şi mai multe alte cuplete de actualitate care se vor schimba la fiecare reprezentaţie potrivit evenimentelor zilei.

Fericite vremuri în care preţurile de intrare variau între 0,50 galeria pentru copii și 25 lei avantscena I; „Benuar”-ul fiind 15 lei ca și „Belle-Etage”-ul de 6 persoane.

Publicul a venit în mare număr și de repetate ori la spectacol spre avantajul trupei de comedii și operete „N. Poenaru”, spre mulţumirea directorului de scenă Petre


Liciu și spre marea bucurie a lui C. Tănase care, deși anunţat cu numele greșit pe afiș, era fericit de perspectivele neîndoielnice ale gloriei.

După această piesă însă Poenaru s-a retras din trupă, Bărcănescu luând direcţia artistică, iar Petre Liciu direcţia de scenă permanentă. Noua companie a montat o altă localizare de Ranetti – „Ţivila de la Hotel Ghidale” – în care Tănase a creat rolul lui Dinică Chioftea.

Distribuţia a fost de o strălucire excepţională. Jucau în „Ţivila de la Hotel Ghidale” marele Ion Anestin, Alexan-dreasca, Ionescu de la Craiova, Belcot, Florea Simionescu, Bărcănescu etc. etc. A fost un succes cum până atunci nu s-a mai văzut. Piesele de public se jucau maximum de 5 sau 6 ori, „Ţivila de la Hotel Ghidale” s-a reprezentat cu săli pline de 45 ori în șir, aducând la teatru serii noi de spectatori. După biruinţa din Capitală trupa a plecat în provincie să-și exploateze succesul. Tănase nu prea avea învoire să lipsească de la cazarmă; la Ploiești, la Buzău și în celelalte orașe apropiate de București se putea repezi după spectacol la regiment, ca să facă act de prezenţă. Când a fost însă să se joace pe la Brăila, pe la Galaţi s-au încurcat rău lucrurile, la dificultăţile distanţei adăugându-se un destul de grav incident de natură militară.

Într-adevăr, înainte ca „Ţivila de la Hotel Ghidale” să se joace în turneu, Tănase, împreună cu alţi colegi reangajaţi, au ţinut o adunare la Corpul II Armată în vederea alcătui-rii unei societăţi de ajutor mutual. Adunarea a fost foarte însufleţită. S-au ţinut discursuri entuziaste, s-au luat hotă-rîri etc. etc., iar Tănase a fost ales reprezentant al societăţii în formaţie față de autorităţile civile și militare. Proiectul n-a prea plăcut comandamentelor superioare, întâi fiindcă ele n-au fost puse în cunoștinţă de cauză, al doilea fiindcă adunarea a avut loc într-un local militar și fără prealabilă autorizaţie.


Consecinţa normală n-a întârziat: participanţii au fost pedepsiţi cu 10 zile de „Garda Pieţii”. Pedeapsa cădea cum se putea mai râu pentru Tănase, care tocmai își propunea să ceară concediu în vederea continuării turneului. Seria de reprezentaţii cu „Ţivila de la Hotel Ghidale” a continuat, totuși, în provincie cu suflerul în rolul lui Poșircă. în timp ce creatorul personagiului lua cunoștinţă directă despre închisoarea legendară în cercurile militare din București.

Dracul nu e însă niciodată atât de negru pe cât îl descrie lumea.

S-a umplut el de păduchi în două zile, dar, ieșind la raport, căpitanul Pârâianu, vestitul căpitan Pârâianu, n-a fost mai sever decât ceilalţi ofiţeri cu care avusese până atunci de-a face. Ba, Tănase a reușit să-l convingă să-i dea voie să plece după trupa din turneu în zilele de sărbătoare și sub promisiunea solemnă a întoarcerii la timp. La sfârșit a mai fost iertat și de vreo două zile, așa încât pedeapsa a părut mai scurtă și mai agreabilă decât și-o închipuise.

Peste câţiva ani „Cercul subofiţerilor” avea să se realizeze așa cum îl plănuiseră „rebelii” de la Corpul II Armată. Iată deci un nou argument ca în amintirile lui Tănase cele 10 zile de la „Garda Pieţii” să retrăiască sub semnul succesului și al rodniciei.

Dar cariera militară începuse să fie o serioasă povară pentru actorul care trebuia să dispuie de întregul său timp liber și de toate rezervele de preocupare și de muncă.

Ofiţerii din regiment erau mândri de notorietatea lui Tănase; în mediul teatral, atât de redus al vremii, numele lui începuse să se afirme.

Căpitanul Darvari, care conducea în regiment compania 5-a de telegrafiști, l-a recomandat mătușii sale, soţia lui Ionaș Grădișteanu, ca să spuie versuri pe la ceaiuri.

Îmbrăcat de „tata Mehală” cu fracul sau smokingul de rigoare (în schimbul 1,50 sau 2 lei chirie), Tănase mergea


la ora sorocită în palatul de pe calea Victoriei să-și exercite talentele de cântăreţ, de actor și de cupletist.

Avea mare succes – moral – la cucoane și era așteptat, când întârzia, cu o nerăbdare de natură să-i flateze vanitatea de cabotin. Mai venea pentru bucăţile de dramă și actorul Radu Popeia, dar Tănase, cu versurile lui comice și niţel, niţel decoltate era gustat mai cu osebire. Doamna Coandă îl acompania la harfă, efectele de „pizzicato” la acest instrument împerechindu-se de minune cu pasagiile în care Tănase își strâmba glasul sau expresia. Cucoanele care îl auzeau pentru întâia oară râdeau de el sub evantalii; aspectul „de împrumut” pe care îl avea în hainele lui „tata Mehală” și nasul scos în evidenţă de grimă nu ușurau deloc stabilirea curentului de simpatie necesar pentru ascultare; încet, încet însă Tănase le câștiga încrederea iar după două, trei exhibiţii de cuplete devenea indispensabil faivoclocului, favoritul cucoanelor ipocrite și limbute, spaima fetelor de măritat care roșeau la simpla lui înfăţișare.

Acasă, la Grădișteni, pe când era elev de conservator în anul al III-lea, a avut prilejul să cunoască pe generalul Manu, ministrul de Război. Căpitanul Darvari, care era de faţă, a avut grijă să-l recomande pe plutonierul artist și să comunice dorinţa lui de a trece „în elementul corespunzător vârstei”.

— Cât mai are de îndeplinit ca serviciu? – a întrebat generalul Manu.

— Un an și jumătate domnule general.— Bine, vino mâine pe la mine la minister şi văd eu ce

am de făcut.Tănase nu mai putea de bucurie. Împrejurarea îl

favorizase oferindu-i prilejul de a abandona, în folosul ca-rierei actoricești, cu un ceas mai de vreme, cariera militară.

Când s-a prezentat a doua zi la minister a fost poveste mare până să pătrundă la cabinet. Îl opreau la lot pasul ofiţerii.


— Ce cauţi dumneata pe aici domnule? Cum ai să intri la ministru? Dumneata ești militar și trebuie să mergi pe cale ierarhică!

Tănase a izbutit să pătrundă la generalul Manu, numai după lungi parlamentări și susţinând morţiș că avea ordin, din partea ministrului, să se prezinte.

Dar odată intrat, lucrurile au mers repede. Generalul a chemat un aghiotant și i-a dat înscris către

regiment: „Rog trimiteţi în elementul corespunzător vârstei pe plutonierul C. Tănase şi raportaţi despre executare”.

Întors la cazarmă, cu hârtia în mână, a trebuit să su-porte mustrările colonelului Tănăsescu, acela care, după Hârjeu și după Istrate, comanda regimentul 1 de Geniu.

Explicaţiile n-au durat prea mult. Tănase a mărturisit dragostea lui de oștire, obligaţiile pe care le avea faţă de această instituţie care l-a primit și l-a adăpostit în vremuri grele. Nu mai putea însă continua, în același timp, cariera de actor și de militar. Pierdea angajamentele de la teatru și nu putea să depuie nici la cazarmă o muncă stăruitoare.

Colonelul n-a insistat prea mult; Tănase a mai stat vreo două zile în regiment ca să dea în primire; despărţirea actorului de militar efectuându-se nu fără strângere de inimă așa cum o prescrisese ministrul de Război, generalul Manu.

Libertatea de care dispunea Tănase, odată eliberat de obligaţiile armatei, era desigur plină de avantaje morale; ea presupunea însă reînceperea vieţii de risc, a luptei pieptișe cu nevoile zilnice așa, ca pe vremuri, când își închipuise că poate zbura cu aripile proprii. De astă dată avea însă avantajiul unei meserii definite și mai ales pe acel al succesului în exercitarea ei. S-a angajat repede la „Grigoriu” de unde plecase Maximilian, Ciucuretti și Carussy. A jucat, în cursul stagiunii, „Bocaccio”, „Sibyl”, „Fata aerului” cu Leonard și Lucrezzia Brezeanu alături.


Numele lui Tănase începuse să circule alături de al celor mai reputate celebrităţi ale vremii; Leonard tânăr, frumos și de pe atunci cuceritor al inimilor cuconești se împrietenise cu... antidotul său scenic.

De la sine înţeles că de câte ori ieșeau pe stradă îm-preună, nu Tănase se bucura de majoritatea privirilor ga-leșe ale trecătorilor. Obișnuit, cu asemenea tratament, el nu se supăra însă, ca lăsând frumosului Leonard toate gâdi-lările vanităţii, să se consoleze cu ideia de a fi apreciat de „persoanele de gust”. Și numai în intimitate.

Nici afacerile comerciale nu le izbuteau cu ușurinţă, împreună. Au luat odată la „Grigoriu” o reprezentaţie de beneficiu.

— N-ai nici-o grije mă, i-a spus lui Leonard, Tănase, cu relaţiile pe care le am in lumea militară n-o să rămâie în sală nici-un loc liber”.

— Bine dragă, dar eu ce mă fac. Am și eu nevoie de bilete. Umblă o grămadă de femei după mine și trebuie să le vând și lor câteva locuri că altminteri e prăpăd!

Pe scurt, oricine i-ar fi ascultat ar fi crezut că până în seara reprezentaţiei toate locurile vor fi reţinute și că nu se va mai găsi nici un bilet de vânzare la casă.

Realitatea a fost totuși alta.Să nu mai vorbim de Leonard, dar Tănase chiar, care

atât de sigur se arătase pe relaţiile lui în oștire, s-a întors cu pachetul de bilete subsuoară; prieteniile din armată nefiind altfel decât cele din viaţa civilă, adică supuse și ele uitării și ezitante în faţa sacrificiului pecuniar.

Nici unul, nici altul dintre cei doi actori nu era de altfel în stare să plaseze un bilet unui necunoscut în ciuda aerelor grozave pe care și le luau, în ciuda reputaţiei de îndrăzneală și chiar de obrăznicie, pe care le-o creiase publicul.

Raporturile dintre Leonard și Tănase erau departe de a avea caracterul celor dintre Tănase și Belcot.


Leonard născut parcă pentru teatrul liric își luase zborul spre glorie adulat de femei, solicitat de directorii de trupe, având pe lângă toate darurile și pe acela al facilităţii. Învăţa repede rolul, partitura, jocul de scenă, de era în stare să joace seara un rol pe care-l primise în studiu dimineaţa.

Între Tănase și Belcot în schimb, sărăcia și suferinţa comună creau legături de fiecare zi, legături pe care timpul nu reușea să le sfarme cu una cu două. Își aduceau aminte înaintea paharului cu vin de anii de la Conservator, când tăcuţi și fără lescaie așteptau, în subsol, ora de curs. Afară troienea, cafenelele gemeau de lume; prin casele oamenilor cu stare sfărâiau lemnele în sobă.

Pentru ei zi de fericire era doar aceia în care primeau leafa pentru figuraţia de la Naţional: cinci lei pe lună. Mergeau și ei la bodegă atunci, ca tot Românul, și comandau la treizeci și cinci de centime halba câte 7-8 rânduri, de cetăţean.

Belcot – mai rafinat – cerea și „cuargal”, pe lângă tradi-ţionala scrumbie a lui Tănase. Mai din cauza băuturii, mai din cauza fumului, mai din cauza mirosului Tănase avea la un moment dat impresia că „Berăria Comșa” se întoarce din loc și se învârtește, se învârtește... Îl bătea atunci pe umeri pe Belcot și o porneau spre casă pe Bulevard în sus. De la Thüringer unde își lăsa prietenul, Tănase continua drumul singur, fericit până la Cotroceni unde-l aștepta marea liniște a somnului...

Simţea faţă de Belcot o prietenie în felul celei pe care o avusese faţă de Bârlogeanu, o prietenie care nu se manifesta prea mult în cuvinte, ci mai ales în fapte de cotidiană frăţie. Spre deosebire însă de camaradul lui de militărie, colegul într-ale teatrului avea, pe lângă inteligenţă naturală, cultură și talent. Belcot traducea piese, scria cuplete deopotrivă de priceput în muzică și în literatura teatrală curentă, iar Tănase interpreta.


Asta nu scădea întru nimic valoarea actoricească a lui Belcot, care avea specialitatea de a recolta în roluri mici succese care eclipsau strălucirea protagoniștilor.

Poetul spune că nu există mai mare durere decât să-ţi reamintești în mizerie timpurile fericite. Tănase, povestind viaţa lui de odinioară, adică evocând sărăcia, privaţiunile, vexaţiile de tot soiul, are față de întâmplările trecute surâsul înţelegător al biruitorului... Își aduce aminte de o întoarcere de la Conservator spre cazarmă. Aștepta la staţie sosirea tramvaiului cu cai. Aștepta în zadar. Nu se zărea nimic la orizont.

A băgat degetele în buzunarul de la vestă să-și pipăie capitalul: o „băncuţă” pitită lângă briceag și s-a hotărît să intre, până una alta, în cofetăria din colţ, la „Murgășanu”.

A pătruns timid, printre mese, temător să nu le răs-toarne, să prăvălească la pământ vreo tavă cu zaharicale, să nu calce cu bocancii vreun pantof de duduie...

Deabia se așezase și o fată nostimă, cu șorţ alb peste fusta neagră, îi ceru socoteală:

— Ce dorește domnul?— Păi... eu zic să-mi aduci o prăjitură.Își făcuse socoteala: zece bani prăjitura, îi mai rămâneau

patruzeci din care să-și plătească transportul pe două zile și să-i mai rămâie rest.

Nu îi plăcea să intre prin cofetării. Prea era liniște și prea se simţea – îmbrăcat militărește și cu trăsături nobile – ţinta privirilor celor mai puţin galeșe din încăpere.

Când a cerut plata, nu mai găsea băncuţa.S-a scotocit prin toate buzunarele, le-a întors pe dos,

a căutat pe jos, a ieșit în stradă la ușa prăvăliei. Ia banii de unde nu-s! Ce era de făcut! Nu-l cunoștea nimeni din toată cofetăria. A început să bâiguie: „Nu mai am bani, domnișoară”.


— Vai de mine, dar cum intri dumneata fără bani să consumi? Se poate una ca asta?

— Aveam duduie! Dar i-am pierdut! Sunt om cinstit; nu fac eu de astea.

Se roșise tot, îi curgeau nădușelile. Pe cât se cerceta mai cu de-amănuntul, pe atât nu ajungea la vreun rezultat. Băncuţa dispăruse ca prin farmec.

Fata, indignată, a găsit o soluţie care să o scoată din cauză:

—Vorbiţi dumneavoastră cu cucoana. E la casă!Tănase s-a apropiat de stăpână, umilit, neștiind cum

să-și bălăngăne mâinile, unde să-și așeze picioarele.— Nu vă cunosc. Îmi pare foarte rău. Aranjaţi cum știţi

cu încasatoarea.Replica era tăioasă și nu permitea speranţe.O ideie i-a fluturat prin minte: să lase amanet briceagul.— Mă rog cred că valorează mai mult de zece bani! Vi-l

las zălog până mă plătesc...N-a apucat să așeze însă instrumentul contondent pe

masă și a sărit dintre prăsele... „băncuţa”.— Uite banii cucoană! Nu v-am spus eu! Se poate una

ca asta. Să intru eu într-o prăvălie, așa fără capital!”A achitat și a ieșit pe ușe.Câteodată e destul să găsești lucrul tău, ca să te bucuri.

Pășea triumfător, ca un general, spre staţie. Pierduse cu povestea prăjiturii vreo două-trei tramvaie. N-a uitat însă, cu toată graba, să așeze gologanii într-un buzunar și briceagul într-altul, ca să nu mai aibe „istorii” și cu taxatorul... Deși de astă dată – la dimensiunea gologanilor – ar fi putut să-și permită luxul neglijenţei.

Dar glumele de la „Teatrul Naţional”, când figura în tot soiul de piese după necesităţile regiei sau după fantezia mucalită a lui Botez?

Se juca odată „Patru săbii”, o feerie în care se povesteau


isprăvile a patru fraţi porniţi să cucerească lumea. Prin culise era emoţia obișnuită a zilelor de premieră, emoţie cu atât mai accentuată cu cât Cuţarida, reputat ghinionist, juca într-unul din rolurile principale. Efectele s-au văzut dealtminteri de la prima schimbare de decor „la vedere”. Se lăsa întuneric în sală și pe scenă, iar niște cârlige mari coborând de sus urmau să ridice siluetele de stânci trans-formând în câteva minute peisagiul marin într-un interior oarecare. Toate dispozitivele au funcţionat perfect. Marea a dispărut în mai puţin de o secundă ca și ridicăturile pietroase. Când s-a făcut lumină însă pe scenă, și a trebuit să continue spectacolul, nu mic a fost râsul spectatorilor constatând că înapoia lui Cuţarida, fără perucă, se afla... o stâncă. Bietul actor se nimerise tocmai în dreptul cârligului care, mânat parcă de blesteme, a preferat să-l ușureze de plete decât să-și facă datoria cinstit în schimbarea decorului.

La răspândirea acestei vești toate cabinele s-au îngrozit. „Ce să-i faci, dragă”. „Le-am spus eu”. „Aşa e când joacă bietul Cuţarida”. Fiecare interpreta evenimentul ca o pe-deapsă a destinului înfruntat și fiecare aștepta să vadă sfârșitul.

Printr-unul din ultimele tablouri „fraţii” trebuiau să se lupte cu „domnul” din Vântură-Ţară, Regele Uriașilor. Tănase, care avea relaţii în lumea militară, adusese pentru figuraţie doisprezece soldaţi de la jandarmii călări, conduși de un sergent. Ei urmau să reprezinte pe scenă neamul giganţilor. În seara premierei însă n-a putut veni sergentul care repetase, ci altul, care a intrat în scenă fără să știe efectiv despre ce era vorba.

S-au trezit astfel Tănase luptând de zor cu Aristide De-metriade iar Cuţarida cu gradatul. Restul ostașilor, grimat și costumat în toată regula, mârâia pe scenă după indicaţii.

Tănase trebuia să fie, în ciuda unei crâncene împotriviri, aruncat în apă de către Demetriad.


Iar Cuţarida – așa cerea textul – trebuia să dovedească, la pământ, pe sergent.

Partea întâia a planului, conceput de autor și pus în scenă de Botez, s-a îndeplinit întocmai, dar sergentul, neprevenit, nu se dădea bătut cu una cu două. Asuda Cuţarida strângându-l în braţe și dându-i brânci; omul nu se lăsa și pace.

Înfuriat, actorul îi spune, la un moment dat, cu glas tare:

— Cazi jos mă! N-auzi, sergent? Nu înţelegi!? Dar sergentul i-a răspuns calm: „Ce-s nebun! Să-mi

dea ordin domnu’ plutonier!”Au trebuit până la urmă să-l cheme pe Tănase din

culise.— Cazi dracului jos, mă! Așa-i piesa.— Bine don’ plutonier! Cad dacă trebuie și dacă ziceţi

dumneavoastră.Publicul între timp se zăpăcise. Unii, care pricepuseră

despre ce e vorba, râdeau cu hohote; alţii, mai naivi, și mai puţin la curent cu dedesubturile teatrale, întrebau pe vecini ca să le explice care e rostul „sergentului” și al „plu-tonierului” în feerie.

După spectacol soldaţii trebuiau să se întoarcă la ca-zarmă. Botez nu, îi învăţase să se spele și să dea cu vaselină pe faţă; oamenii și-au smuls bărbile lipite cu eter și au ieșit în frig spre cazarmă fără nici-o grijă. Se mai ciuguleau ei pe drum, înjurând pe „bărbier” (așa îi spuneau ei lui Machauer, grimeurul) dar erau departe de a bănui consecinţele înţe-păturilor de pe obraz.

În puţine cuvinte și în scurt timp pielea li s-a făcut, din cauza temperaturii scoborâte de afară, pergament. A mai dat Dumnezeu că a fost a doua zi și inspecţie, de au trebuit să se bărbierească la iuţeală cu briciul de cazarmă și opera lui Botez, Machauer et companie a ieșit desăvârșită.


La al doilea spectacol toţi soldaţii arătau ca nişte stu-denţi de la Heidelberg.

N-a fost chip să se mai apropie cineva de ei cu „bărbile”.Cum miroseau a eter, cum începeau să înjure: — Lasă, domnule! Destul că ne-am ras odată cu cără-

midă. Nu ne mai trebuie.După multe codeli s-a găsit soluţia.Purtând peruci plantate au consimţit să iasă pe scenă

mai departe, uriaşi improvizaţi sub lumina reflectoarelor care nu reuşeau totuşi să le estompeze aspectul fioros şi în aceiaşi măsură jalnic.

Dar amintirile din turnee?Pe atunci actorii nu plecau din Capitală cu tren special

să se oprească o zi numai în fiecare oraş pentru a cutreera într-o lună toată ţara. Altele erau obiceiurile publicului, alte condiţiile de transport. Când ajungea o trupă într-o regiune îşi închiriau oamenii casă, se angajau în pensiune etc., etc. Fiecare oprire însemna o stabilizare de viaţă pe timp de câteva săptămâni. Să revenim însă la fapte.

După desfacerea celebrului trio Ciucuretti-Maximilian-Carussy de trupa Grigoriu, a fost angajat Tănase în această trupă. Revenind, în anul următor, cei trei la compania „mamă”, Tănase n-a mai avut angajament în Capitală, dar a plecat cu Grigoriu în turneu.

Ultima etapă: Constanţa. Iarna era grea şi rezultatele materiale ale peregrinării n-au fost prea strălucite; în ciuda reputaţiei de om norocos pe care o avea Grigoriu, reţetele au fost pretutindeni sub aşteptări. La întoarcerea spre Bucureşti, trenul s-a înzăpezit între Medgidia şi Cernavodă fără şanse de prea apropiată despotmolire.

Actorii nu prea aveau parale. Grigoriu, fiind la sfârşitul turneului, găsea că n-avea nici-un rost să dea vreun avans. S-au gândit ei ce s-au gândit la modalitatea de a câştiga un ban, până ce au luat hotărârea – Tănase şi Mişu Fotino –


să fundeze o trupă care să dea reprezentaţii la Medgidia. Zis și făcut. „Ce jucăm?” Iată prima întrebare pe care și-au pus-o. „Ţivila de la Hotel Ghidale” a fost la această întrebare primul răspuns.

Localizarea lui Ranetti cerea însă o distribuţie impor-tantă. Înmulţirea actorilor din trupă presupunea pe de altă parte scăderea beneficiilor. Au contras atunci piesa la cinci personagii și au jucat-o comprimată, numai esenţă, ca pentru Medgidia.

Mai greu a fost să găsească o sală de teatru. Nu se

afla așa ceva în toată localitatea. S-au oprit, după matură chibzuinţă, la o crâșmă și au procedat rapid la amenajarea unei scene din scaune, din scânduri, din butoaie, din cearceafuri culese de la hotelul de alături. Spre capul scenei – spre „cabine”, chipurile – se afla un butoiu mare cu cepul foarte îmbietor. Nu le-a fost greu actorilor să-i descopere și să-i aprecieze conţinutul. Ritmul comediei devenea din această cauză din ce în ce mai buf, locuitorii din Medgidia fiind departe de a-și da seama despre adevăratele motive care stimulau verva actoricească.

Reţeta a fost de o sută de lei, cifră impresionantă, dată fiind localitatea și condiţiile în care avusese loc spectacolul. Trupa improvizată a hotărât ca în urma succesului trebuia să se acorde și publicului satisfacţia de a sta într-o sală cu dușumea pe jos, nu cu pământ simplu. Noul local de teatru pe care l-au găsit satisfăcea din plin dezideratul unei civilizate pardoseli, dar nu permitea instalarea unei scene. În disperare de cauză, actorii s-au oprit la loja destinată orhestrei și au decis să o transforme. Zis și făcut. Jumătate a devenit „cabină”, jumătate „scenă”. Publicul de jos nu vedea pe cei din trupă decât de la brâu, dar această împrejurare nu i-a scăzut entusiasmul. Se juca „Ofiţerul și ordonanţa”. Afară era un vifor nemaipomenit. La un moment dat


furtuna a deschis ușile de perete și a adus zăpada în public. Peste câteva minute sala era goală de lume. Vântul spărsese geamurile și intrase val-vârtej peste spectatori. Rămași singuri la jumătatea „piesei” actorii au împărţit reţeta. Activitatea lor teatrală în Medgidia se soldase cu suma de cincizeci de lei pentru fiecare. Destul, prea destul ca să-și poată privi de sus camarazii mai puţin inventivi și deci mai săraci...

Altădată i-a luat Nottara să joace „Marchizul de Priola” la Turnu Măgurele. Erau foarte mulţi tineri în trupă: Tony Bulandra, Ion Manolescu, Belcot...

Tănase se pregătea, la București, de nuntă. Avea mar-tori la ofiţerul stării civile pe Nottara și pe Liciu. Fiind vorba însă numai de o singură reprezentaţie și aceasta sub supravegherea Maestrului, a plecat și el la Măgurele, ră-mânând ca la întoarcere, a doua zi, să aibă loc ceremonia.

Iarna era grea și le-a făcut surpriza unei înzăpeziri. Trenurile nu mai mergeau. Trupa trebuia să rămână musai două zile în Turnu Măgurele așteptând să se reia circulaţia. Tănase, care tocmai cumpărase niște găini – mai ieftine – pentru cununia din Capitală, era mai melancolic decât oricare altul. Prinsese să le taie și de frică să nu se strice le-a atârnat afară în bătaia zăpezii până s-au făcut cum e lemnul...

Două zile la Turnu-Măgurele, nu treceau așa de repede. „Măi băieţi, ce jucăm?” a întrebat Maestrul. Au fost discuţii lungi și pretenţioase. Unul spunea o piesă și alţi zece îl combăteau cu argumente serioase.

Nottara a curmat, la un moment, dat controversa. „Ju-căm Manasse”. Actorii cunoșteau piesa care avusese atâta succes și trezise atâtea discuţii la „Naţional”, dar o cunoșteau numai „pe înţeles”.

Nimeni n-avea, firește, textul. Au anunţat atunci spec-tacolul pentru seară și au pornit în oraș pe căutate. Nu era


ușor să găsești o piesă de teatru recent jucată la Naţional, în textul ei veritabil, într-un oraș cum era Turnu-Măgurele. Pe înserat, Tănase, care urma să joace pe Zeilig-Șor, s-a întors triumfător cu textul in mână; îl găsise în biblioteca unui profesor de liceu. Odată cu găsirea piesei au devenit evidente celelalte dificultăţi. Nimeni nu-și cunoștea, afară de Nottara, rolul și nimeni n-avea timpul material să-l înveţe. Marele actor însă îi îmbărbăta:

— Lăsaţi băieţi! N-aveţi nici-o grijă. Vă dau eu intrările, vă dau replicile, ne descurcăm noi. O să vedeţi.

Încrederea în Nottara, în reușita spectacolului era contagioasă. Îndrăzneţi, fără să știe în fond „de ce” și „pe ce”, băieţii au intrat în scenă să joace. Până la intrarea lui Manasse, piesa a mers într’un ritm ameţitor. Se înghiţeau replici, se săreau scene în așa fel, încât până și spectatorii începuseră să-și dea seama.

Când a fost însă rândul lui Nottara să înfrunte publicul, situaţia s-a schimbat.

Maestrul a luat in mână frânele acţiunii dramatice. Schimba textul la fiecare pas pentru a introduce în scenă pe un actor sau pe celălalt. „A! Uite... Mi se pare că vine Zeilig Șor...”

„Știu! Știu ce vrei să-mi spui. Nu-i aşa că eşti de părere că Nissim trebuie să-şi dea fata etc., etc. Și astfel, prin întrebări meșteșugite, prin replici indirecte, aducând și scoţând el pe scenă actorii transformaţi în figuranţi, piesa a ajuns la bun sfârșit. Nu era desigur textul pe care îl imaginase Ronetti Roman.

Maestrul „trăsese” toate rolurile la el, anulând „efectele” partenerilor și acordând lui Manasse prestigii pe care autorul se mulţumise doar să le sugere.

În actul final, la scena rugăciunii, Nottara observă că îi lipsește „tales”-ul; Recuziterul uitase să i-l procure. S-a uitat în dreapta, s-a uitat în stânga și, îngrozit, a făcut un pas in


culise, și ridicând faţa de masă pe care stau așezate grimele, s-a acoperit cu ea pe cap cu un gest brusc și impresionant.

Numai era teatru ceea ce se petrecea pe scenă, dar era în schimb înaltă, superioară jonglerie.

Purtase pe umerii lui toată piesa. Jucase efectiv toate rolurile, dăduse toate intrările rămânând mereu pe scenă gata să repare neatenţia unuia, sau gafa altuia. Iar publicul, furat de măestria jocului, de felul patetic și „simţit” în care Nottara știa să interpreteze, n-avusese vreme să observe că omul se dedublase, că reușise să atingă culmi de lirism fără să abandoneze o singură clipă facultăţile controlului de sine și supravegherea celor de aproape.

De abia după spectacol și-au dat seama actorii prin ce au trecut și au meditat la adânca semnificaţie a teatrului, la resursele de care trebuie să dispună actorul. Unii, amin-tindu-și de cele petrecute cu câteva ceasuri înainte, îndrăz-neau chiar să glumească.

Numai Nottara surâdea sardonic privind cum își în-grijea Tănase... găinile îngheţate.

„Ehei! Altă generaţie!”Altădată – câţi ani să fie de atunci? – au plecat să dea

câteva reprezentaţii la Sinaia și la Bușteni. Erau elevi de Conservator și sperau să facă rost de ceva parale. Trupa nu era prea mare: Ion Manolescu, Belcot, Tănase și alţi câţiva.

Masa o luau acasă la Manolescu, primarul orașului și tatăl colegului din companie. Seara urma să sosească și Montaureanu din București cu trenul pentru a interpreta rolul lui Rozeanu din „Mincinosul”.

Nu prea știau ei mare lucru, dar erau tineri și nu se îndoiau de nimic.

Tănase era, îndeosebi, încântat. Venea pentru prima oară la Sinaia.

Respira – fără efort – aerul ozonizat.Privea în dreapta și în stânga munţii, brazii, simţindu-se


în limpiditatea oamenilor și a naturii ca o pierdută pată de noroi.

S-a pipăit pe faţă și a intrat la primul frizer care i-a ieșit în cale.

— Barba?— Da, domnule! Ce, nu se vede? — Ba, vai de mine, se vede!Și bărbierul a intrat în conversaţie, din viciu profesional.— Nu sunteţi din partea locului?— Nu.Tănase nu era limbut de felul lui, dar bărbierul scotea

cuvintele din gura omului ca niște simple măsele.— Cu ce ocazie aţi venit pe la noi? Sunteţi în vile-

giatură?”Tănase ofta și răspundea.— Nu. Sunt actor. Am venit cu trupa.— A! Aţi venit cu o piesă? Și unde jucaţi mă rog?— În sala Riegler. — Am să viu și eu. Dar ce jucaţi?— Ia mai multe lucruri; în general însă din Caragiale.Resemnat și căutând la urma-urmii să-și facă reclamă,

Tănase ridicase tonul. Bărbierul care nu contenea ascuţind briciul, l-a tras de mânecă.

— Priviţi la domnul care se bărbierește... Nu acela!... Prin oglindă! E Caragiale!

Când a auzit Tănase una ca asta i s-a întărit săpunul pe faţă.

— Ce spui, domnule?— El e! Îl cunosc, slavă Domnului. Caragiale auzise și el conversaţia. Când să plece s-a

apropiat de scaunul lui Tănase.— Ascultă băiatule, cum te chiamă pe tine? Iar Tănase a răspuns ca la raport.— Domnule Caragiale, mă chiamă Tănase, sunt elev la

Conservator în clasa lui domnu’ Nottara.


— Stai bre! Mi-a vorbit mie Costache Nottara de unul Tănase care-i bun în piesele mele! Tu oi fi?

— De, știu și eu! Tănase, roșu ca para, se tot băiguia și nu putea să scoată o vorbă acătării.

— Când jucaţi, să vin și eu? întreabă Caragiale.— Jucăm diseară la „Riegler”– a silabisit Tănase.După plecarea scriitorului din frizerie n-a știut cum să

dea goana mai repede să-și găsească tovarășii.— Măi băieţi, ne-am curăţat!— De ce?— Păi vine diseară Caragiale la spectacol.— Nu mai spune!Și pune-te pe repetiţie, pune-te pe ascultătură. Ceasurile

însă treceau repede. Seara au lăsat vorbă la control:— Ia vezi mă, cum o veni unu cu niște haine groase ca

de aba și roșcovane, lat la faţă și cu mustăţi, vii repede să ne spui!

Într-un târziu a venit băiatul și le-a adus la cunoștinţă evenimentul.

Culmea ghinionului însă: ce te faci că nu vine Mon-taureanu?

A început spectacolul fără el. Fiecare se prezenta cu bucăţile de la Conservator; studiate în fel și chip, banalizate pe la toate festivalurile de provincie... Când a venit rândul piesii „Mincinosul”, cine să joace rolul lui Rozeanu?

Se uitau prin sală, au trimis pe la gară. Nimic.Montaureanu nu se arăta.— Trebuie să „intri” tu măi Hodoș. Altceva nu-i de

făcut.Hodoș, care nu era actor, care nu cunoștea piesa, dar

care avea ghinionul de a fi în anturajul „lor” ca prieten, a protestat la început. S-a lăsat însă convins văzând dispe-rarea zugrăvită pe feţele camarazilor săi de petrecere. Din fericire trebuia să iasă în scenă numai în actul ultim. A ieșit


mai mult îmbrâncit din culise. El trebuia să fie „adevăratul Rozeanu” acela care prin simplă prezentare aduce deznodă-mântul spulberând minciuna și dând de rușine pe „min-cinos”.

Nu știa însă nici o boabă din text. Ședea cu spatele la public, manechin, iar replicile le dădea Belcot din culise.

De la sine înţeles că la așa reprezentaţie Caragiale nu s-a ostenit să se urce pe scenă și să felicite pe actori. Iar băieţii, la rândul lor, n-au știut încotro s-o apuce ca nu cumva să le iasă în cale. După „succesul” de la Sinaia a urmat acela – mai mare – de la Bușteni.

Sala era ca vai de lume, iar scena au improvizat-o la iuţeală din câteva scânduri. Publicul în schimb era tare pretenţios; plutea în aer un straniu miros de praf de pușcă.

Nici băieţii nu știau să distreze poporul așa cum ar fi dictat importanţa preţurilor percepute la intrare. Simţind că aventura risca să se încheie dezagreabil, fiecare a avut grijă, ca după ce-și termina „rolul”, să spele putina. Firește fără să-și anunţe confraţii. La sfârșit, Tănase, s-a văzut singur și abandonat pe scenă.

Publicul cerea mereu alte bucăţi pe un ton foarte ameninţător. Tănase își isprăvise parte repertoriul. Hai să le spuie pe „Drăgan”, celebrul monolog al lui Liciu. Nu-l știa însă pe dinafară ca lumea; l-a spus mai mult în linii generale, exagerând bâlbâielile și mimica.

Voci de la parter îl întrerupeau indignate:— Mai las-o domnule! Zi-i înainte și isprăvește odată

cu bâlbâitul!Pe scurt, când s-a retras de pe scenă, a luat-o la fugă,

de frica bătăii, în pădure și găsind acolo restul trupei au pornit-o noaptea pe jos spre Sinaia cu ghetele în mână să nu le strice de noroi, spre casa primarului unde îi aștepta masă întinsă și cu meseni având alte dispoziţii decât cele ale publicului din Bușteni...


Tănase n-a învăţat meseria teatrală propriu zisă din Conservator. Teatrul adevărat l-a înţeles și a început să-l practice în anturajul lui Liciu, alături de Manolescu, de Belcot, Dinu, G. Mihăescu, Buzescu și de alţi tineri iubitori de artă...

Liciu nu era numai un perfect actor de aleasă cultură și de variate resurse scenice. El era în primul rând un gentleman. Rezultatele: conflictul pe care l-a avut cu Davila s-a datorit, până la urmă, tăriei sale de caracter. Când actorii s-au strâns să protesteze împotriva directorului și când Davila s-a arătat la faţă, nimeni n-a mai rămas alături de Liciu. Acesta însă, cavaler, a demisionat trăgând, în ceea ce îl privea, toate consecinţele.

Mai târziu avea să-l urmeze și Nottara în pribegie plecat în urma unui conflict de aceeași natură...

Doi ani a stat Liciu afară din teatru jucând la Liric, la Bulevard sau prin provincie; pe urmă Davila i-a întins mâna și l-a rechemat, aducând omagiu caracterului de care dăduse dovadă. În acest răstimp însă trupele particulare de teatru au profitat de aportul actorului și al directorului de scenă; generaţii întregi de începători au trecut prin mâna maestrului, această trecere rămânând însemnată în cariera lor artistică prin adevărate progrese.

Liciu avea o înaltă ideie despre teatru, o ţinută morală și o eleganţă fizică de natură să impresioneze pe oricine. Când se adunau actorii la vreo masă la „Gambrinus” pentru a comanda vestiţii „Frankfurter pe varză” și pentru a discuta chestiunile la ordinea zilei, prezenţa lui era suficientă ca să atragă și pe aceia a lui Caragiale patronul localului.

Conversaţia își ridica dintr-o dată nivelul. Băieţii tineri se transformau subit în ascultători. Nu se mai auzea nicio vociferare.

Îi plăcea lui Liciu să vorbească și să apere demnitatea artei nu numai prin cafenele ci și pe teren, la repetiţii sau


la spectacole când se simţea nevoia intervenţiei sale auto-ritare.

Cât s-a supărat el la Brăila, când „băieţii”, de dragul unei farse la adresa lui Niculescu Piron, erau cât p-aci să compromită reprezentaţia!

Era acel Niculescu Piron un camarad de teatru foarte de treabă care datorită caracterului său amabil devenise ţinta obișnuită a glumelor de bun și de prost gust. Niţel distrat și totdeauna de bună credinţă, el cădea regulat în cursă oricât învăţătura de minte ar fi trebuit să-i fie de folos.

La Brăila, Tănase trecuse sufleur. Așezat într-o cușcă de tablă nou construită, cu piroanele încă întoarse spre înăuntru era foarte mândru de încrederea pe care i-o arătase Liciu. Pe la marginea culisei actorii își așezaseră rolurile deschise la pasagiul în care trebuiau să „intre” și erau atenţi la replică. Mișu Fotino a întors foile textului lui Piron, care s-a pomenit în actul III, fără să bage de seamă. Când i-a venit totuși rândul să intre, s-a opus arătând textul manevrat de Fotino. În zadar căuta să-l convingă Liciu, în zadar îi arăta ca să-l îmbie consternarea de pe scenă. Niculescu Piron tare pe „ce sta scris” nu înţelegea să se miște în ruptul capului. Când a intrat în fine, mai mult împins decât de bunăvoie, Tănase, din cușcă, la curent cu farsa lui Fotino, se strâmba de râs. Tot lăsându-se pe spate însă, ca să-și dea mai în voie drumul hazului s-a izbit cu capul de piroanele cuștii. A fost rândul lui Niculescu de pe scenă să râdă deși spectacolul pe care-l oferea în acel moment Tănase însângerat, era departe de a fi ilariant...

Supărările lui Liciu nu descurajau pe Danielopol, pe Fotino, pe Kanner, pe Belcot...

Niculescu Piron avea specialitatea de a pronunţa greșit cuvintele „radicale”. Spunea „fural” în loc de fular, „cohrem” în loc de goldcrem și așa mai departe, spre marele amuzament al camarazilor porniţi pe glume ieftine.


Nu-i trebuie mult omului la tinereţe ca să izbucnească în râs. Niculescu Piron juca printre camarazi rolul unui permanent stimulent de bună dispoziţie. Câteodată, și nu rareori, valoarea comică îi era sporită prin intervenţie din afară. Așa a fost când, la plecarea de la Brăila, el a cumpărat o damigeană de vin să o ducă în dar unei fete pe care o curta... la Buzău.

Simţind că recipientul este prost păzit, băieţii l-au cam pus la încercare în cursul drumului.

În Buzău, la gară, damigeana care se golise a fost în mod discret umplută – cu ajutorul restauratorului, dar în locul vinului „adus special” prietenii au introdus... zeamă de varză.

Piron era departe de a-și da seama despre cele ce se petrecuse. Mândru și fericit, el a dus personal cadoul pre-gătit aceleia care era aleasa inimii sale. Primit cu mulţumiri și cu manifestaţii de politeţe în cele două zile cât a stat în Buzău, nici nu bănuia că i se făcuse o farsă.

De abia la Focșani, când a primit o drastică scrisoare, s-a dumirit puţin. Fata, fără să-i dea multe amănunte, îl punea la punct pentru felul neconvenabil în care găsise cu cale să o omagieze.

Disperat, Niculescu Piron o chemă la telefon:— V-a plăcut, duduie, vinul pe care vi l-am adus? Așa-i

că e o recoltă bună?— Ce vin, domnule! Zeamă de varză!— Lasă duduie! Vorbesc despre vin. Despre vinul pe

care vi l-am dăruit!— Zeamă de varză domnule, zeamă de varză… M-auzi?Niculescu Piron asculta înmărmurit și nu-și revenea. Se

întorcea din când în când spre băieţii care veniseră în păr la Poștă să asiste...

— Eu cred că e defect aparatul! Trebuie că are ceva. Altminteri nu se explică. Îi vorbesc de vin și ea îmi tot dă înainte cu „zeamă de varză”.


Văzând că neînţelegerea continuă, i-au spus repede și pe jumătate cum stau lucrurile.

— Ascultă duduie! – striga bietul Niculescu Piron la telefon: „Nu sunt eu vinovat. Măgarii ăștia de prieteni pe care îi am. Mi-au băut vinul, duduie, și au pus în loc zeamă de varză... Nerușinaţii!

Supărarea a fost și mai mare când a fost vorba să plătească taxa telefonică. De teamă să nu iasă cu acest prilej vreun scandal mai mare și să fie obligaţi să contribuie, camarazii o șterseseră cu toţii la Teatru lăsând pe Niculescu-Piron pradă celei mai patetice indignări!

— Asta nu se face. Era la mijloc... chestie sentimentală. Înţeleg, când e vorba de noi între noi, n-are importanţă, dar așa! Chestie sentimentală, domnule!

Peste câteva zile însă i-a trecut supărarea. Așa era felul lui Niculescu-Piron.Avea suflet de aur și nu înţelegea să lipsească pe

camarazi de bucuria farselor ieftine.

De ce s-a căsătorit Tănase întâia oară și de ce a ales-o pe Iosefina Reitman?

Multe ar fi de înșirat drept răspuns la aceste întrebări. Explicaţia cea mai adâncă se află însă în felul de a fi al ac-torului, care străin de ai lui, și puţin înclinat spre a duce viaţa de boemă căuta, fără să-și dea seama, un rost familial.

Legăturile de altă ordine, decât ale prieteniei și ale artei, contau foarte puţin în perioada în care actorii nu se bucurau în public de consideraţia pe care o au astăzi fiind, din această cauză, nevoiţi să se apere și să se ajute între ei.

În cei doi ani pe care Petre Liciu i-a petrecut în Capitală și în provincie se formase, în trupa pe care o conducea, un spirit de camaraderie și nobilă emulaţie cum rar s-a pomenit în teatrul românesc.

Dragostea „băieţilor” pentru maestrul lor nu avea mar-


gini; cine îl supăra pe Liciu se simţea nenorocit și nu căuta decât prilejul unei isprăvi care să merite iertare.

Mai atent poate decât ceilalţi, Tănase, când nu juca, își petrecea vremea privind și studiind jocul lui Liciu, așa cum îi era la îndemână, din culise, să-l înţeleagă și să-l „fure”!

Petre Liciu avea și el la rându-i, mare încredere în calităţile lui Tănase, în darul lui comic, în seriozitatea și în stăruinţa lui tehnică. Îl întrebuinţa la regie, la direcţia de scenă, ca ajutor, încredinţându-i sarcini care presupuneau apreciere. La răstimpuri, Tănase primea din partea maes-trului câte un ban de aur drept recompensă, ban de care era mai mândru decât de leafa lui normală sau de elogiile nespălaţilor.

Teama pe care „băieţii” o aveau de a nu-l supăra pe Liciu, s-a dovedit și în momentul în care la Craiova, Tănase nefiind distribuit în „Banii” lui Mirbeau, a trebuit să joace un rol de servitor.

— Vă rog foarte mult, domnule Liciu. Eu vă spui di-nainte. Mă tem tare să nu pufnească lumea, cum am păţit-o în „Greve”, când anunţam că se întâmplase durere mare și publicul se strâmba de râs. Să știţi că eu nu-s de vină.

Într-adevăr, bietul Tănase numai cap de dramă nu avea; nici reputaţie teatrală de asemenea natură, încât să treacă neobservat într-un rol de figuraţie.

La spectacol, cu aerul cel mai nevinovat și cel mai dramatic din lume, a intrat în scenă aducând teribila veste lui Isidore Lechat-Liciu:

„Fiul Dumneavoastră, domnule Lechat, a avut un accident de mașină și a murit”, sau în orice caz un text cu alte cuvinte, dar cu acest sens.

Publicul n-a putut să-și stăpânească râsul, atât era de comic Tănase în veleităţile sale dramatice. Iar Liciu, copleșit la birou, lăsându-și capul în palme, îi șoptea drastic și enervat: „Ieși afară! Ieși afară”.


Era singura soluţie, dacă mai rămânea Tănase în scenă se transforma piesa în comedie bufă.

După spectacol a fost discuţie mare.— Măi, Tănase, tu ai făcut-o dinadins. Te-ai împiedecat

la intrare...— Vai de mine domnule Liciu, se poate să fac una ca

asta! Mi-am dat dimpotrivă toată osteneala să fiu dramatic.— Ai văzut ce dramă a ieșit din osteneala dumitale, a

încheiat, supărat actorul care ducea respectul scenei dincolo de marginile socotite de cei tineri obligatorii.

Isprava lui Tănase a fost însă nimica toată pe lângă ce i-a făcut Gogu Mihăescu în „Regulus Codoveanu”. Piesa se juca la Ploiești. Tănase era în rolul titular; Gogu Mihăescu juca pe Păstrăvan Dincă, poliţaiul de Sinaia.

Începuse spectacolul fără ca acest din urmă interpret să fi sosit din București.

Mare emoţie în culise și o așteptare grea de panică.În fine, iată-l sosind în ultimul act când trebuia, în

conformitate cu resorturile farsei, să simuleze arestarea ju-decătorului Regulus Codoveanu. Erau în scenă Petre Liciu, Florea Simionescu, Belcot, C. Tănase, Duţulescu, frumoasa Ricoboni care juca rolul Dorei de Snagov–toată distribuţia...

Se aștepta intrarea lui Gogu Mihăescu și momentul culminant al acţiunii:

— În numele legii te arestez. Eu sunt Păstrăvanu Dincă poliţaiul din Sinaia.

Zăpăcit de întârziere, îmbrăcat la iuţeală și împleti-cindu-se în vorbă, Gogu Mihăescu a rostit:

— Eu sunt Sinaia și în numele lui Păstrăvanu Dincă te arestez.

A izbucnit pe scenă un râs irezistibil. Tănase se ciupea singur ca să se poată reţine. Tensiunea jocului pro-voacă adesea între actori asemenea momente de veselie exuberantă. Au părăsit unul după altul scena. Cortina ră-


mânea totuși ridicată. Liciu mai serios decât ceilalţi po-runcea prin culise.

—Intraţi în scenă, mă. Nu se face! – Și dădea cu pumnu-n ei doar, doar s-or liniști.

Cum își lua însă vreunul inima-n dinţi să înfrunte din nou publicul, aplauzele, care de la gafa lui Mihăescu nu conteniseră, treceau la un tempo vivace. Își dăduse lumea seama de încurcătura actorilor și departe de a se supăra le încuraja amical, buna dispoziţie.

Tot la Ploiești, în aceiași sală „Cooperativa” a venit odată Nottara să joace Hamlet. Erau în trupă Niculescu-Grosu, Tănase, Belcot etc., etc.

Sala de teatru era la etajul al doilea.O trapă de pe scenă comunica printr-o scară cu etajul I

și ducea la cabinele artiștilor. De la sine înţeles această trapă a fost utilizată în scena groparilor.

Tănase juca pe cel dintâi gropar; Belcot pe al doilea; oricât ar fi fost ei de neserioși își dădeau seama de răspun-derea pe care o aveau faţă de maestrul Nottara care trebuia, intrând, să găsească la îndemână craniul pentru a rosti celebrul monolog.

Tănase ședea ascuns până la brâu în așa zisă groapă și învârtea cu lopata pământul așezat pe margini. Recuziterul avusese grijă să așeze craniul cu pricina pe lopată, dar în emoţia clipei, Tănase a făcut o mișcare greșită de a lunecat tumba până... la etajul întâi. Ce era de făcut?

Nottara, care era deja pe scenă, văzând cum stau lucrurile, a improvizat un dialog cu Belcot, iar Tănase s-a dat la fund ca să caute blestemata căpăţână a lui Yorick. Când a găsit-o în fine, altă belea: se fărâmase din rostogolire. A potrivit el bucăţile cum le-a potrivit și fuga sus să ofere „rezultatul” lui Nottara.

Marele actor a primit craniul; peste câteva clipe însă i s-a desfăcut în mâini.


„Nenorocire, nenorocire”... declama Nottara. „Sărmane Yorick. Nici craniul tău nu mai rezistă! Uite-l că s-a fărâmat în două”.

Ploieștenii, între timp, ascultau și se minunau foarte de adâncimea lui... Shakespeare.

Nottara era mai sceptic și mai înclinat să guste farsele scenei decât Liciu. Se obișnuise să iasă din încurcătură oricare ar fi fost situaţia în care l-ar fi pus neglijenţa sau reaua voinţă a camarazilor și nu socotea josnică, pentru un actor, arta de a-și păstra prezenţa de spirit.

Liciu în schimb nu admitea glume cu ale artei. Râdea rar în asemenea ocazii și se supăra des.

La Tecuci, când s-a dat „Cinematograful”, piesa dom-nului Paul Gusti, a avut toată dreptatea să se indigneze.

Băieţii fuseseră după masă la coana Leanca, la crâșmă, de unde „zi-i cu vin, zi-i cu covrigi” au plecat mai bine dispuși decât era nevoie pentru spectacol. Tănase juca pe Ilie Dobre, măcelarul. La un moment dat era în scenă cu Liciu.

— Mă, ori vorbești limpede, ori îţi dau una de te lovește tetanosul.

Pronunţând aceste cuvinte, Tănase nu s-a mulţumit cu ameninţarea. Afumat cum era l-a atins pe Liciu după falcă de i-a sărit scuipatu-n stal.

Lovitura a avut darul să-l desmeticească; acum își dădea seama Liciu că toţi, absolut toţi, erau în halul lui Tănase, adică aghesmuiţi. Și Belcot, și Florea Simionescu...

S-a supărat atunci pe toată lumea și n-a mai schimbat un cuvânt vreme îndelungată spre mâhnirea actorilor care ţineau la el și nu știau cum s-o dreagă.

Liciu, la rândul lui, era tare amărât.Iubea o femeie din trupă care era departe de a-i aprecia

politeţa și curăţenia; o iubea în felul lui, adică sentimental, cu efuzii, cu dorinţa neîncetată de a se umili, de a face


sacrificii, de a-i suscita și întreţine dragostea prin omagiul continu adus farmecelor ei aparente.

Era afemeiat Liciu fără să fie „don Juan”, slăbiciunea faţă de sexul frumos cuprindea în caracterul lui o zonă nesigură și lunecătoare.

Între el și restul trupei se interpusese „ea”; cu alintări viclene, cu acel dar de a înteţi raporturile dintre bărbaţi care constitue însușirea de căpetenie a femeilor de scenă.

La Galaţi s-a făcut, în fine, împăcăciunea generală.Se juca „Ginerele prefectului” în beneficiul lui Tănase

care interpreta rolul principal.În scena în care Tănase dădea cu pumnul în masă și

spunea „Nu se poate... nu se poate” pentru a ridica, îngrozit, mâna cu mânușa fiicei sale împletită între degete, Liciu privea foarte atent din culise.

S-a apropiat în antract:— Dragă Tănase! Să știi că scena cu mănușa, așa cum ai

jucat-o, a avut gesturile unui actor care promite.Tănase s-a înduioșat auzind elogiile, atât de rare, atât

de preţioase, ale lui Liciu.— Maestre! Te rog să ne ierţi că te-am supărat! Lucrurile

astea pe care le facem le-am învăţat toţi de la dumneata.Liciu l-a bătut pe umăr amical și s-a întins o masă mare

cu veselie deosebită. Ascultau atenţi vorbele maestrului care încălzindu-se a început să le vorbească despre ale artei, despre marii actori pe care îi văzuse, despre Novelli care îi fusese profesor și despre multe alte frumoase lucruri pe care tinereţea le aude prea rar ca să le poată pricepe, ca să le poată urma...

Tot cutreierând orașele de provincie trupa lui Liciu s-a dus și la Vaslui.

Mare emoţie pe strada Hușilor.Mama, „mătușa Ilinca”, a venit în gară să-și primească

băiatul, și prietenii lui, cu colaci, cu renumiţii colaci


de Vaslui. Sora lui Costică, Maria făcea onorurile casei alergând vioaie, de colo până colo să îngrijească de musafiri. Bătrânul Ion Tănase s-a prezentat și el simplu, timid cu ochii în pământ.

— Eu sunt tata lui Costică.Așa prinsese obiceiu să se recomande pretutindeni și în

deosebi la spectacolele pe care le dau în Vaslui trupele de teatru venite în turneu.

Liciu era încântat de felul de a fi al bătrânului și com-parând furtuna pe care o trezise între ai lui hotărîrea de a face teatru cu bucuria primirii din mahalaua moldovenească îl fericea pe Tănase fără să-și imagineze că a fost și „aici”, la început, ostilitate.

Dar bătrânul s-a opus, e adevărat, numai până a văzut că băiatul își croiește un drum serios în viaţă.

Când Costică a ajuns să fie cunoscut pretutindeni, în Capitală ca și în provincie, a înţeles el, Ion Tănase, că nu câștiga mai mult nici nu era mai considerat în calitate de telegrafist decât de „actior”.

Prejudecăţile burgheze împotriva boemei nu prinseseră rădăcini in mediul totuși patriarhal din Vaslui, iar Liciu se simţea încântat de lipsa de suspiciune a celor dimprejur, de surâsul lor binevoitor. de consideraţia pe care i-o arătau la tot pasul.

Fugea lumea de actori pe atunci de rupea pământul. Era destul să se afle la hotel că cineva face parte, in orișice calitate, dintr-o „trupă” ca să i se trimeată nota și să i-se ceară, sub rezerva părăsirii camerii, plata cu anticipaţie. Prin restaurante „ober”-ii strigau la „piccoli”: „Hei! strân-geţi muștarul dă pe mese, că sosesc nemâncaţii”.

Iar ei, boemii, având aerul că dispreţuiesc vexaţiile societăţii neînţelegătoare se situau prin felul lor de a fi la altitudinea artei victorioase... dincolo de obrăznicia con-temporanilor.


Această diferenţiere socială între artiști și profani era mai sensibilă în staţiunile climaterice. La Slănicul din Moldova, bunăoară, pe unde trupa lui Liciu obișnuia să-și petreacă – dând spectacole – vilegiatura, actorii fă-ceau grup aparte. Jucau table și poker numai între ei, cei mai credincioși la acest soi de distracţii fiind Tănase, Ion Manolescu și Georgian, secretarul lui Liciu poreclit „Haoleu, copilașii mei!” Mare slăbiciune pentru directorul lui avea acest Georgian care, în afară de patima cărţilor, era cel mai cum se cade și cel mai credincios om din lume. Dar patima nu-i era dintre cele comune.

Odată a intrat la Slănic într-o farmacie cu o reţetă în mână pentru unul din copiii lui bolnavi. Pe tejghea a văzut o hârtie de douăzeci de lei. S-a gândit la posibilitatea de a o valorifica la joc și la primul moment favorabil a luat-o in stăpânire. După ce a plătit doctoria pe care o cumpărase a părăsit în grabă farmacia și s-a dus glonţ la „băieţi”.

— Haideţi măi, facem un poker?Peste cinci minute Ion Manolescu, Tănase și Georgian

erau instalaţi la masă.Norocul nu favoriza pe pătimașul secretar al lui Liciu.

Se auzea mereu „Haoleu, copilașii mei” ca un leit motiv revenind ori de câte ori capitalul iniţial suferea cea mai mică atingere. La un moment dat Ion Manolescu are trei ași. Georgian intră în cacialma, dar adversarul lui plătește

— Ce ai?— Trei ași! Dar tu.— Eu? Eu am „full” domnule!— Bine, ai câștigat!Georgian a pus mâna pe bani și a zvârlit cărţile.— Bine, nene, dar arată-ne „full”-ul.— Ce să vă arăt! N-aveţi încredere în mine? Se poate

una ca asta?La acest răspuns a intervenit și Tănase. Discuţia


devenind foarte aprinsă și ameninţând să depășească limi-tele prieteniei Liciu a încercat să împace lucrurile.

— Liniștiţi-vă ce dracu! Iar v-aţi încăierat?Dar Ion Manolescu, Tănase și Georgian vociferau care

de care mai aprins fără să ia seama la cuvintele maestrului.În acea clipă – așa cum se întâmplă pe scenă în come-

diile proaste – un personaj providenţial și-a făcut apariţia.Anume farmacistul care după îndelungi cercetări des-

coperise că unul dintre actori îi luase de pe tejghea hârtia de douăzeci de lei.

De la sine înţeles contribuţia lui nu putea limpezi situaţia. „Acţiunea” a avut un nou prilej de a redeveni... dinamică în dezavantajul bietului Georgian care s-ar fi lipsit cu inimă ușoară de transpunerea „sforilor” teatrale în viaţa de toate zilele.

Liciu însă ţinea foarte mult la Georgian în ciuda supărărilor pe care i le cauza. Odată pe vaporul de Tulcea, secretarul a pierdut la cărţi banii pe care-i dăduse directorul ca să scoată un geamantan de la Galaţi. Liciu n-a știut cum să repare lucrurile fără să i se bănuiască intervenţia. A despăgubit pe parteneri, rugându-i până la urmă să simuleze că pierd „de adevăratele” ca în acest chip Georgian să-și recâștige suma pe care fără să-i aparţie o jucase.

Râdea tot vaporul de bucuria lui Georgian care singur nu aflase de complotul amical al lui Liciu si privea cu superioritate pe jucătorii din faţă-i.

Așa era felul „secretarului”: aprig și necruţător la câștig.Liciu îl ierta însă convins fiind că este „suflet bun” și

ţinând seama de credinţa cu care îl servea în tot ce nu avea legătură cu jocurile de noroc. Dealtminteri marele actor trecea printr-o criză sufletească mai presus ca rezonanţă, ca intensitate de problema existenţei bietului Georgian.

Raporturile dintre el și trupă deveneau, din cauza dra-gostei sale nefericite, din ce în ce mai încordate. „Băieţii”


care îl divinizau, care la un cuvânt al lui ar fi făcut orice sacrificiu, aveau zilnic prilejul de a-l vedea umilit, înșelat, jignit în amorul său propriu de actor și de bărbat.

Într-o zi, la Alexandria, ca delegat al camarazilor săi, Tănase i-a vorbit deschis:

— Știu, știu prea bine. Ai dreptate, a răspuns Liciu. Femeia asta nu-i de mine! Simt și eu că am împins lu-crurile mai departe decât trebuia. Desfac trupa și îmi reiau libertatea. Tu dacă vrei, continuă. Ești dealtminteri singurul care ar putea să-și ia răspunderea. Dacă băieţii n-au angajamente n-ar fi rău să încerci...

N-a trecut mult de la această conversaţie însă și după desfacerea trupei când, într-o seară l-au zărit în dreptul lui Frascatti, cu aceiași femeie, pe care își promisese să o părăsească, la braț. Liciu a ridicat jenat gulerul de la palton și a iuţit pasul. Era mai presus de puterile lui, eliberarea.

Altădată, întâlnindu-l pe Tănase, care tocmai se despăr-ţise de Belcot și de bunul lor prieten comun doctorandul de la Filantropia Oroviceanu, Liciu i-a mărturisit că ar voi să reconstitue trupa de odinioară la „Liric”.

— Te iau pe tine administrator, Tănase, că ești mai destoinic.

Dar peste câteva zile s-a îmbolnăvit și a fost internat la spitalul Olchovsky.

Între timp trupa își continua turneul sub conducerea lui Tănase. Georgian, deși angajat, fusese delegat de băieţi să stea la spital să îngrijească de maestru. Zilele treceau într-o așteptare fără speranţe.

O telegramă i-a ajuns la Târgu-Jiu:„Vino imediat București. Georgian”Tănase s-a urcat imediat în tren și cu sufletul plin de

triste presimţiri a trecut poarta spitalului. Liciu slăbise extraordinar. Era îmbătrânit și păstra doar în înfrigurarea ochilor o viaţă care nu putea să anime braţele, atârnând deasupra plapomei, moarte.


— Lasă mă Tănase că mă fac eu bine! Ai să vezi tu ce treabă o să facem. Ce teatru o să jucăm!”

Tănase asculta cu lacrimi în ochi planurile maestrului. Nu-i aducea nici-o obiecţiune; asigura că trupa îl așteaptă nerăbdătoare să revie, că băieţilor le e dor de el dar înapoia cuvintelor pe care le rostea căuta să ascundă cu orice chip convingerea izvorând din înfăţișarea realităţilor neîndu-rătoare.

A plecat înapoi la Târgu-Jiu posomorât să spuie celor rămași în așteptare:

— Măi băieţi! Se duce maestrul!După două zile o nouă telegramă a lui Georgian avea să

confirme presimţirea.Marele Liciu murise ducând în lumea de dincolo o-

dată cu profilul lui de aristocrat al artei, pagini vii dintr-o neuitată boemă.

După dispariţia Maestrului toţi s-au împrăștiat, fiecare în ramura de activitate teatrală care i-a convenit sau care i-a fost la îndemână.

Care dintre ei însă n-a păstrat, pentru ceasul amintirii emoţionante, lacrima care se prelingea în clipa de faţă pe obrajii lui Tănase?

Care la evocarea lui Liciu nu ascunde cu grijă, bărbă-teasca rușine a suspinului?

Între anii 1905 și 1907 cât a cutreerat ţara în compania lui Liciu și cât s-a afirmat pe scenele bucureștene repertoriul lui Tănase a crescut considerabil.

În afară de „Doctorul damelor” și de „Ţivila de la Hotel Ghidale” trupa juca „Banii” lui Mirbeau, „Nelly Bozier”, „Lipitorile satelor, „Cinematograful”, „Tudorache Sucitu”, „Mache Somnambulul”, „Mitică Ghinion”, „Francmasonii”, „Dispărut”, „Nevasta altuia”, „Don Vagmistru”, „Grigoraș și Mustochide” și multe alte bucăţi: farse, vodeviluri, operete, comedii, tot ce era necesar în acel timp ca să poată reţine


atenţia unui public neformat, dar pretenţios în ceea ce privește varietatea. Avem în faţa ochilor afișe din această perioadă. Ne oprim la spectacolul „Scrisorii pierdute”. „Co-medie originală in 4 acte de D-l I.L. Carageali” așa suna reclama tipărită pe foiţă roșie.

Distribuţia oferea câteva nume interesante. D.I. Manolescu juca pe Tipătescu, d. Duţulescu pe Dandanache, I. Georgian pe Farfuridi, Florea Simionescu pe Caţavencu, Tănase pe Trahanache, I. Ricoboni pe Zoe și Petre Liciu apărea în „Cetăţeanul turmentat”.

Piesele nu ţineau în acel timp afișul așa cum îl ţin astăzi; trupa lui Liciu rămasă ulterior sub conducerea lui Tănase dispunea cam de 15 piese în repertoriu putând adică la rigoare să facă faţă o lună cu schimbare de program la fiecare două zile.

Când mergeau „băieţii” vara angajaţi în vilegiatură la Slănic, răspunderea nu era atât de mare; se întâlneau în această staţiune actorii cei mai mari ai vremii: Agatha Bârsescu, Nottara, Petre Liciu, Radovici și plăcerea lor de a face alături de ei aproximativa figuraţie coincidea cu entuziasmul publicului sedus de frumuseţea spectacolelor.

Mai greu a fost când fără Liciu și sprijiniţi doar de steaua atât de schimbătoare a norocului au trebuit să-și câștige existenţa distrând toate gurile căscate din cele mai depărtate și opace colţuri de provincie.

Interesante timpuri, totuși în care viaţa de actor nu se funcţionarizase, în care ultimul figurant avea o dragoste faţă de meșteșug mai presus de asaltul neîndurător al foamei, în care personalităţile teatrale păstrau, chiar faţă de colegi, nimbul înaltei chemări. A juca pe scenă nu era o corectă scrisoare de recomandaţie în lumea burgheză și nici măcar un pretext de admiraţie seacă pentru snobi, dar era o definitivă consacrare a vieţii de privaţiuni din patetica boemă.


Unde n-a fost Tănase vântură ţară cu „băieţii lui” nedespărţiţi?

Au ajuns odată la Craiova, într-o vară... Actorii localnici întâlniţi la cafenea îi persiflau:

— Ce căutaţi măi pe aici? Nu cumva credeţi că umblă câinii cu colaci în coadă? Ehei băieţașilor, e greu, e mai greu decât vă închipuiţi voi.

Ascultau modești, așezaţi la colţul meselor, mesagiile de descurajare.

— Ce să facem! Om încerca să jucăm și noi – îi între-rupea, la răstimpuri, Tănase.

Se vede că invidia confraţilor se exprimase într-un „ceas rău”. Douăzeci de zile cât a stat în Craiova n-a putut să dea trupa nicio singură reprezentaţie. Cum se apropia de ora 8 seara începea o ploaie și o furtună de ridica în aer scaune și feţe de mese cu tacămuri cu tot. Levy, care ţinea bufetul, în loc să facă și el ceva vânzare, distribuia prăjiturile „băeţilor” atât era de cald în timpul zilei încât nu îndrăznea să le păstreze pentru al doilea spectacol.

De mâncat la prânz, mâncau la „Leonică”: 16 inși pe o singură cartelă de 7 lei. Sta scris pe carton „30 feluri de mâncare”, numele restauratorului și indicaţia tipografiei Italian şi Ignat Samitca din Craiova.

Cele treizeci de numere s-au epuizat repede; bani pentru a cumpăra o nouă cartelă nu aveau. Nevoia i-a învăţat să-l înșele pe bietul Leonică. Tăiau din cartela veche la nesfârșit litere de tipar care aduceau cât de cât cu „numerele” de mult epuizate. După ce mâncase pe toţi „i” și pe toţi „o” de pe cartelă, a ajuns de s-a minunat și Leonică.

— Măi băieţi, măi. Asta nu mai e cartelă. Asta-i ca pâinile lui Christos.

Se făceau că n-aud sau protestau cu energie, după împrejurări, adică în conformitate cu tonul supărării lui Leonică. Mai greu o duceau cu fumatul. Cumpărau ţigări


din cele mai ieftine, trei la cinci parale (fără carton) și împărţeau fiecare ţigară în trei bucăţi distribuite pe rând și la intervale.

Au trecut astfel douăzeci de nenorocite zile în care timp Leonică s-a înduioșat și le-a mai dat o „cartelă”, dar Dumnezeu ba; în fiecare seară ploaie și furtună. Într-o bună zi Primăria i-a chemat să dea concursul la un festival local. N-au putut să refuze.

Ghinion: a fost singura seară de iunie din acel an în care cerul Craiovei a rămas senin.

Văzând că nu mai au încotro, că elementele s-au îndârjit împotriva lor au luat o hotărîre eroică. S-a dus Tănase la Prefect:

— Domnule Prefect, am o rugăminte la dumneavoastră.— S-auzim.— Nu mai merge domnule. Nu mai putem. Dă-ne afară

din orașul dumitale.A râs prefectul și s-a executat. Le-a dat o foaie de drum

ca pentru vagabonzi și un gardist care să-i păzească până la Iași unde aveau de gând să plece... Și a scăpat de ei.

Șaisprezece inși nu pot pleca însă în călătorie fără alt capital decât al drumului plătit. Au consolidat datoriile de la hotel, de la Levy, de la Leonică s-au mai împrumutat cu încă 50 de lei și au pășit voinicește în vagonul de clasa a III-a care-i aștepta în gară.

Tănase a cumpărat, pe baza capitalului proaspăt îm-prumutat, pâine, măsline și ceva brânză.

Apă era destulă la cișmelele de pe parcurs. Tot înainte...Treceau staţiile una după alta și odată cu isprăvirea

proviziilor se înteţea atmosfera din vagon. Flămând, fiecare era mai arţăgos și mai cu pretenţii, fiecare avea obiecţiuni de adus conducătorului care „nu procedase așa cum trebue”. Tănase tăcea, înghiţea și se făcea că n-aude. Rând pe rând s-au trezit supăraţi Niculescu Piron, Mitrofan, Georgian,


Take Teodorescu, dar supărarea lor, atâta vreme cât trenul își continua nestingherit drumul, nu putea avea alt rezultat decât al poliloghiei.

Mai greu a fost la Chitila unde se făcea schimbarea pentru lăzi. Actorii ar fi vrut să coboare pentru a pleca spre București. Tănase, temându-se că rămâne director fără trupă, s-a înţeles cu gardistul:

— Nimeni n-are voie să coboare, domnilor. Am ordin de la domnu prefect. Trebuie să vă predau la Iași.

Au încercat cabotinii în fel și chip dar n-a fost po-sibil. Agentul forţei publice, muștruluit, era insensibil la rugăminţi și la ameninţări. Între timp, Tănase vesel și volu-bil făcea glume și întreţinea un haz artificial până să treacă blestemata de Chitilă fără să se răscoale „vagonul”.

A trecut în fine staţia delicată și multe altele mai puţin importante până când, străbătând Moldova, au ajuns morţi de foame și obosiţi la Iași, în pământul făgăduinţii.

Ce schimbare bruscă de destin în acest oraș! Au jucat din prima seară cum au ajuns și au făcut la un buget de circa 40 lei cheltuieli o reţetă de trei sute.

Succesul a continuat în acelaș fel și în zilele următoare. „Grădina Bragadiru”, în care ziua se făcea „skating”, era plină seara de cea mai bună lume a Iașilor. Se înghesuia publicul să plătească și să asculte de nu le venea actorilor să-și creadă ochilor când încasau lefuri și suplimente. S-a jucat astfel o lună de zile, seară de seară, câștigându-se bani frumoși și repurtând nu mai puţin frumoase succese morale, fără ca o singură picătură de ploaie să întrerupă „triumfala” serie de reprezentaţii.

Ce folos însă că banii adunaţi la Iași i-au pierdut în celelalte orașe ale Moldovei unde jucând, actorii nu s-au bucurat de aceleași împrejurări favorabile!

La Focșani, bunăoară, unde un bun prieten, Napoleon Romanos, construise o frumoasă grădină de teatru, „Terasa


Napoleon”, publicul, neobișnuit cu spectacolele, n-a dat nici trupei, nici proprietarului concursul necesar pentru a rezista.

Tănase a plecat apoi pentru stagiunea de iarnă în re-giunea Roșiori de Vede, Alexandria, Turnu Măgurele, Caracal, Râmnicu Vâlcea. Dădea reprezentaţii câte trei zile în fiecare oraș cu același repertoriu care se dovedise pe gustul publicului din Muntenia și din Moldova.

Unde erau vremurile fără prea mare grije de la Grigoriu, când alături de Leonard sau sub direcţia de scenă a lui Liciu, recolta succese fără alt efort decât al studierii rolului! Seara, când se întâmpla să nu joace, mergea cu Belcot alături pe „Matache Măcelaru” să-l vadă pe Agop la Berăria Constanţa, în repertoriul lui obișnuit: „Doctorul fără voie”, „Fluerul fermecat”, „Mort fără lumânare”...

Își aduce și acum aminte de nopţile agreabile pe care le petreceau ascultând cum armeanul, de meserie văxuitor de ghete, improviza pe scheletul unor piese cunoscute replici de grasă vervă populară. Purta Agop în timpul spectacolului o bășică de porc umflată în mâna dreaptă cu care-și bătea în scenă pe partenerii care greșeau spre marele haz al copiilor, stând în picioare, cu ochii lucitori.

La Caracal, și la Alexandria, era desigur mai puţin agre-abil. Alte obligaţii, alte răspunderi. Noaptea, obosit după spectacol, se trezea regretând anii de Conservator, fără să-și amintească mizeriile pe care le îndurase; lăsându-se furat de poezia trecutului apropiat nu găsea în ostenelile prezentului prilej deosebit de speranţă. Nu aveau multe satisfacţii bieţii actori de dinainte de război, dar pe dragostea lor de artă, pe îndârjirea cheltuită în urmărirea unui ideal s-a creat în publicul românesc obișnuinţa de a merge la un spectacol și de a-l aprecia. Învăţau piesele la iuţeală, și le jucau, firește, ca vai de lume, dacă judecăm realizările de atunci din perspectiva actualelor concepţii teatrale.


Entuziasmul ţinea însă de cele mai multe ori loc știinţei și priceperii; epoca nu cerea altceva. Toată străduinţa se mărginea la crearea unei atmosfere propice de atenţie, de ascultare, într-un mediu complect ostil.

Puţini aveau, pentru cavalerii rătăcitori ai scenei, sufletul lui Leonică; puţini consimţeau să se lase păcăliţi pentru a sătura pe înfometaţii de stele. Dar Tănase nu l-a uitat pe modestul restaurator de la Craiova. Când a venit gloria și turneele cu decoruri, cu personal, cu numeros corp de balet, n-a trecut odată prin orașul oltenesc fără să mănânce cu toată trupa la Leonică. Meniul îl cunoaște bine patronul. E același de pe vremuri: o supă, o friptură, ceva sarmale, niţel vin. Toate încercările de a-l invita aiurea au dat greș, oricât de simandicoase erau persoanele care făceau invitaţia; Tănase nu-și uita prietenii de zile rele...

O, turneele de altă dată în care publicul nu era el însuși lămurit despre ceea ce voia, în care actorii trebuiau să facă faţă tuturor pretenţiilor!...

La Roșioni de Vede, spectatorii n-au mai vrut să asculte piesa. Cereau cuplete. Nu era însă în tot târgul nimeni in stare să-l acompanieze pe Tănase și nici un instrument de muzică. Într-un târziu s-a găsit un trombon. Era mai mare hazul să-l auzi pe Tănase, făcând minuni de vitejie actoricească și vocală alături de trombonistul care asuda să „iasă” melodia. Publicul însă aplauda fericit; nu se uita la amănunte.

Stagiunea de la Roșiori de Vede, Turnu Măgurele, Ale-xandria s-a încheiat la Caracal în plină perioadă de alegeri. Generalul Condiescu, pe atunci locotenent în garnizoană, a împrumutat trupei muzica militară, așa încât n-a mai fost cazul să se alerge după vreun flaut sau după vreo ocarină. Reţetele în schimb au fost dezastruoase.

Cum să meargă oamenii la teatru, când aveau alegerile la îndemână?


Pe vremea colegiilor electorale, decorul în care era consultată naţiunea prezenta mai mult pitoresc decât orișice alt spectacol. Iar pasiunile politicianiste își găseau aliment în cele mai mărunte episoade locale.

Când s-a întors Tănase în București, după atâta chin, după atâta osteneală, n-a avut nici 2 lei ca să-și plătească trăsura.

Tragic bilanţ al unui turneu în care talent și voie bună în zadar se risipiseră...

Era atât de intoxicată atmosfera de politica în preziua răscoalei din 1907, încât la „Ambasadori” în Capitală (acolo unde pe urmă avea să se înalţe „Cărăbușul”), Al. Davila în calitatea lui de conducător al întreprinderii, a pus în scenă „Căderea guvernului” comedie tradusă în trei acte de E. Marinescu.

Jucau în piesă Achille Georgescu de la Naţional – rolul opoziţiei, I. Dumitrescu – rolul „Diplomaţiei”, Iosefina Reitman era „Libertatea”, iar Tănase înfăţișa, firește, glasul „poporului”. Mulţimea urmărea întâmplările, foarte super-ficial travestite, ale vieţii curente, cu un interes care avea foarte curând să-și afle o tragică rezolvare.

Înainte de a se însura el, de voia lui, cu Iosefina Reit-man, părinţii din Vaslui au încercat și ei să-l însoare.

Vederea a avut loc pe când Tănase era încă în armată și își petrecea scurtele concedii pe strada Hușilor.

„Vorbele” le-a adus nașu Ion Botez:— Cumetre Ioane cred că ar trebui să-l însurăm pe

Costică. Am o fată foarte bună, de răzeș, de prin Coșești. Are pământ, are și ceva parale. Ce zici? Cred că ar fi timpul să-l căpătuim.

Ion Tănase, la rându-i, l-a luat deoparte pe fiu-său:— Măi Costică, măi! Ia gândește-te și tu la viitor. N-ar

strica să-ţi găsești și tu o femeie ca toată lumea.


Și zi-i în dreapta și zi-i în stânga doar, doar de l-o convinge.

Costică n-avea însă chef de însurătoare. Era mai curând gata de petrecere și de chef. S-a chibzuit el bine și a ajuns la concluzia că n-ar strică să vadă cu ochii despre ce e vorba și văzând... să se distreze.

— Bine tată, mergem!A doua zi au luat-o în trăsură pe valea Racovei spre

Coșești, Ion Botez și cu finu-său, gătiţi cum se cuvine în asemenea solemne împrejurări.

Când să ajungă pe aproape de sat, Tănase se adresează tovarășului său de călătorie:

— Nașule, eu sunt de părere să mă lași pe mine să viu singur. Cred că e bine să umblu niţel prin sat să prind ceva „atmosferă”, să se obișnuiască oamenii. Dacă venim deodată amândoi, fuge fata de rupe pământul. A râs nașul Ion Botez la aceste cuvinte dar a consimţit. Nu era Tănase tocmai așa chipeș încât să stea locului fetele privindu-l; iar in sat străin, unde nimeni nu-l cunoștea, se putea să o mai ia din loc îngrozite. Trăsura a plecat prin urmare singură mai departe și Tănase a luat-o încetișor, încetișor, pe șosea. Mai cântând, mai chiuind, a ajuns în faţa crâșmei la horă în timp ce nașul de multă vreme pășise pragul de la casa fetii.

Nu-l cunoștea nimeni și se străduia să rămâie necu-noscut, privind pe furiș să ghicească din mulţime pe aceia care îi fusese pregătită. După un timp de cercetări și de reflexii a deosebit-o de celelalte. Nu se amesteca în horă socotindu-se de altă categorie: clientă de „serate” și de „complect”. Surâdea galeș cu un aer voit distant dar cu dinţi albi în măsură să scuze orice fandoseală. Când a venit un argat să o cheme acasă Tănase s-a luat binișor după ea, a văzut curtea, a cercetat împrejurimile și n-a întârziat să-i calce ograda. Un câine s-a repezit cu lătrături furioase. Fata a ieșit în ușe:


— Grivei! Dă-te la oparte!... Ce dorești dumneata? — Nu vă supăraţi duduie! Aș vrea și eu un pahar cu

apă. Sunt călător și văzând casa deschisă, am îndrăznit, a răspuns Tănase.

— Vai de mine! Poftim înăuntru.Dar Tănase n-a dat dintr-o dată urmare politicoasei

invitaţii. A intrat în vorbă cu fata și i-a aflat – cu meșteșug – firea și gusturile. Romantică de felul ei urmărea „foiţele” de prin gazete, ba citea și „fascicole”.

— Dar de unde ești dumneata?— Eu? Sunt de fel de prin Vaslui. Dar îmi fac serviciul

militar în București.— „Vai, București! Ce frumos trebuie să fie prin

București”. Și fata pronunţând aceste cuvinte rostogolea ochi de jar și de așteptare.

— Cum duduie n-aţi fost niciodată prin București?— Nu, n-am fost. Dar mi-a promis tăticu să mă ducă la

iarnă...I-a fost ușor lui Tănase, în asemenea condiţii, să descrie

orașul spre care se îndreptau aspiraţiile fetei, fără să cheltuie prea multă culoare și prea mult simţ al exactităţii. N-avea cine să-l controleze. Iar când fata deschidea ochii prea mari, înmărmurită, Tănase avea grije să-i spuie o glumă ca să-i închidă repede, într-un râs sănătos cum sunt cele de pe la ţară.

N-a trecut mult și călătorul a intrat în casă, după ce pas cu pas se apropiase de sufletul fetii. S-au făcut recomandările de rigoare într-o atmosferă atât de cordială încât nașul, Ion Botez, care până atunci pusese problema în principiu, a exclamat deschis:

— Ăsta-i băiatul!Părinţii nu mai pridideau servind vin, cafele și dulceaţă,

iar Tănase, bine dispus, întreţinea din parte-i conversaţia. De la descrierea Bucureștilor, văzând că „merge”, a trecut la


descrierea Parisului. Fata era complet zăpăcită; ar fi fost în stare să-l ceară ea, de teamă ca nu cumva să se răsgândească.

I-au lăsat în fine pe cei doi tineri împreună, așa cum cerea tradiţia. Dar Tănase s-a mulţumit să fie galeș și po-liticos.

La plecare a rămas ca fata să mai vie pe la Vaslui să se mai cunoască... Timpul a trecut însă repede peste acest început de idilă. Corespondenţa între București și Coșești n-a putut întreţine o flacără; Tănase avea alte griji, alte veleităţi, alte ambiţii.

După câţiva ani de dor și de așteptare fata s-a măritat cu un localnic.

A revăzut-o când, în turneu prin Vaslui, devenit actor cu renume, toată lumea îl cunoștea. Întrevederea n-a fost lipsită de melancolie.

— Așa sunt tinereţele!... N-a fost scris... Ţi-ar fi plăcut să mă fac actor așa cum m-am făcut?

Iar femeia a răspuns cu gingășia fetei de odinioară:— Păi n-ai văzut că asta mi-a fost drag la dumneata din

prima clipă?Dar când a venit Ion Tănase în București la fiu-său să

se opereze?Și-a luat bătrânul lucrurile într-o lădiţă și s-a urcat în

tren, așa nepriceput în ale călătoriilor și neștiutor de carte cum era.

Când a ajuns în gara de Nord s-a rătăcit...— Dar pe unde se iese afară de aici, măi băiatule?Copilul, întâmplător întâlnit în cale, l-a dus până la o

trăsură.Birjarul s-a uitat chiorâș de pe capră. Clientul nu părea

de soi.N-a dat bice cailor înainte de a întreba:— Încotro vrei să mergi dumneata?— Eu? La băiatul meu, la Costică...


— Bine, bine, dar unde stă Costică ăsta, și cum îi mai zice?

— Îi zice Costică Tănase și e „actior” pe aici prin Bucu-rești!

Omul de pe capră a dat din umeri:— Păi de unde să-l știu eu? Ce fel de om e?— E unul cu nasul mare.— Și niţel ciupit de vărsat?— El e, domnule! El e!Nasul lui Tănase era cunoscut înainte ca proprietarul

lui să ajungă celebru.Birjarul l-a dus pe bătrân în câteva minute la parcul

Oteteleșeanu.Ion Tănase a pătruns timid printre scaune și-a ales un

loc mai ferit, a pus lădiţa pe o faţă de masă și a privit spre scenă.

— Uite-l pe Costică!...Trupa Grigoriu repeta. Erau la rampă Liciu, Belcot, și

mulţi alţii.Când l-a văzut Tănase pe tată-său nu i-a venit să-și

creadă ochilor. L-a dus acasă, i-a dat să mănânce, l-a îngrijit până s-a întremat și l-a dus apoi să-l opereze Poenaru Căplescu...

Iar când bătrânul s-a întors sănătos tun pe strada Hușilor, la Vaslui, nu contenea lăudând pe „actiori” și ceasul în care Costică al lui s-a hotărît să nu-și ia șapcă roșie de telegrafist C.F.R. nici nevastă de pe la Coșești.

La vârsta lui Ion Tănase însănătoșirea nu putea fi definitivă.

Într-o vară, la Slănicul Moldovei, Tănase in turneu, tocmai se grima înainte de a ieși pe scenă. Urma să înceapă reprezentarea „Vagabonzilor” în care el deţinea rolul lui Crampus.

Nici un străin nu era în cabină. Sta în faţa oglinzii și își potrivea „talionul” de a dreapta și de a stânga nasului.


Piesa cerea pe faţa interpretului un apendice mai respectabil chiar decât i-l pusese natura la dispoziţie.

Deodată a înlemnit.Înnapoia lui sta un factor poștal, timid, rușinat, cu

ochii plecaţi:— Domnule Tănase aveţi o telegramă.A desfăcut-o repede.— Tristă veste pentru dumneata. A murit tatăl dumitale

– a îngânat factorul și a dispărut într-o secundă fără să aștepte recipisa sau bacșiș. Aflase despre ce e vorba de la Poștă.

Tănase a stat o clipă locului, învârtind intre degete hârtia cu pricina. De emoţie i-a căzut talionul de pe nas. N-a ieșit bine în culise că toată lumea i-a citit nenorocirea pe faţă. Și în câteva minute sala era ea însăși la curent cu sosirea telegramei. Copleșit, Tănase și-a terminat toaleta și a intrat in scenă; disciplina spectacolului este mai neîndurătoare decât multe altele cu reputaţie de severitate.

Dar în clipa în care a vrut să deschidă gura publicul s-a sculat în picioare și a întrerupt:

— Nu! Nu! Să nu joace Tănase! Nu se poate când primește asemenea telegrame! Vai de mine.

N-a fost chip să se potolească lumea; în zadar au adus actorii la cunoștinţa generală că altcineva avea să inter-preteze rolului lui Crampus. Publicul, care îl iubea și care-l aprecia pe Tănase, a refuzat. Spectacolul a fost amânat.

Noaptea Tănase a plecat spre Vaslui unde îl aștepta mama și Maria. După jalea de la îngropăciune a trebuit să facă faţă rugăminţilor: „Cum ne lași singure? Nu mai avem pe nimeni!”

S-a îndoit o clipă, dar dimineaţa a plecat înapoi spre Slănic, spre marea aventură, acolo unde pericolele sunt tot atât de mari cât eventualele satisfacţii, acolo unde zarurile destinului se azvârle neîncetat.


Pierderea bătrânului îl afectase mai mult decât se putea ghici pe figura lui de actor obișnuit să exprime dureri și bucurii imaginare. Alte cerinţi – momentul deznădejdii odată trecut – s-au fixat pe primul plan al conștiinţii sale și dându-le urmare a refuzat să se înapoieze spre pământul de lângă care se dezrădăcinase.

Reîntors la Slănic, a jucat în „Umbrela Adelaidei” cu o vervă pe care publicul a aplaudat-o fără să-i mai cerceteze originea.

Viaţa de scenă, viaţa pur și simplu, l-a recâștigat cu seva ei dispreţuitoare de moarte.

Ploieștii devenise, într-un timp, refugiul obișnuit al actorilor doritori să schimbe decorul, să câștige ceva parale, fără să se depărteaze, totuși, prea mult de Capitală.

Tănase a combinat o trupă cu Ahil Georgescu de la „Naţional” și a încercat norocul și el, într-o vară, la Grădina Griviţa. Ploua însă de rupea pământul, spre marea durere a lui Kahane, antreprenorul, și a lui Busuioc, patronul de restaurant, la care se hrănea trupa. Se urca în fiecare seară Tănase pe o scară înaltă și adulmeca situaţia meteorologică. Întindea nasul la Răsărit, la Apus și ori de câte ori vedea nori adunându-se dinspre Sinaia cobora melancolic:

— Am pus-o și azi de mămăligă măi băieţi! Iar ne plouă!

E greu să lupţi, ca director de trupă de vară, cu ele-mentele deslănţuite. A încercat să abandoneze câtva timp și a plecat in turneu la Turnu Măgurele. Aici, altă nenorocire; se instalase bâlci cu menajerii, cu panorame și alte asemenea năzbâtii. Cum să le faci concurenţă cu teatru simplu și încă fără muzică?

Foamea și setea au făcut ravagii în trupă; singur Maican, suflerul, bea enorme cafele într-o disperare mută: „Ce o fi să fie”.


Norocul însă nu i-a uitat complet: avea Ahil Georgescu un frate care ţinea baracă în bâlci și căruia îi mergea admirabil.

Câștigul omului a fost pus în mod serios la contribuţia de a putut trupa să se reîntoarcă la Ploiești, unde, în ciuda ploii, altele erau condiţiile de rezistenţă.

Kahane rămăsese – din cauza vitregiei vremurilor – fără para chioară; Busuioc restauratorul, pe de altă parte, nu gătea decât la comandă și încasând cu anticipaţie preţul materiei prime. Sărăcia progresase în lipsa lor și la Ploești.

După matură chibzuinţă au luat hotărîrea să plece la Buzău, firește fără să ia prealabile informaţii așa cum au făcut și la Turnu Măgurele.

N-aveau însă banii necesari de tren. Norocul lor că Buzău era la un ceas și ceva distanţă de Ploești; au intrat cu toţii într-un accelerat și pune-te pe explicaţii când a sosit controlorul.

Ba că a rămas unul in gară la plecarea trenului cu biletele, ba că le-au pierdut pe fereastră, ba că le aveau, dar nu le mai găsesc prin buzunare etc., etc

Conductorii i-au coborît și i-au predat la Buzău. Ce puteau altceva să le facă? Nici băieţii n-aveau dealtminteri altă pretenţie.

Odată ajunși însă după un drum cu trenul „călare”, altă surpriză îi aștepta. În Buzău se ţinea marele bâlci anual „Drăgaica”. Parcă era blestem pe capul lor! Unde mergeau numai de asemenea pricopseli aveau parte.

Toate hotelurile erau pline. S-au adăpostit cu chiu cu vai într-o bucătărie.

Nu-i vorbă, nici să fi fost camere n-ar fi avut cu ce le plăti; așa puteau invoca cel puţin scuza aglomeraţiei.

Era spre ora prânzului. Trupa murea de foame și „directorul” n-avea cu ce s-o hrănească. Bani cu împrumut de la cassă, înaintea spectacolului, nu se puteau ridica: se


duce dracului prestigiul și fără prestigiu nu poţi să trăiești în lume.

— Hai măi băieţi în „Crâng”, că am auzit despre o grădină grozavă pe aici pe la Buzău...

Și cu asemenea îmbieri Tănase a reușit să-și scoată oamenii din apropierea teatrului unde foamea li se citea pe ochi... la aer liber.

S-au plimbat ei ce s-au plimbat până au dat de un pădurar care învârtea o mămăligă nemaipomenită. Tănase care strânsese pe drum niște „pur” (usturoi sălbatec) a intrat în tratative cu omul. Pentru un leu cincizeci, au căpătat dreptul să mănânce mămăliga cu „pur” la care s-a adăugat și niţel mujdei. Drept băutură s-a servit apă limpede, dar atât de mare era foamea băieţilor, încât nimeni n-a avut vreme să aducă obiecţii felului în care fusese întocmit dejunul.

S-au întors în oraș pe la patru după masă și au organizat reclama. În ciuda ploilor din timpul zilei, seara a fost caldă și senină, iar împotriva tuturor așteptărilor reţeta a atins maximul adică trei sute de lei!

După spectacol, au putut în fine să mănânce și actorii ca oamenii, iar dimineaţa să-și plătească biletul înapoi spre Ploești, altfel decât la venire.

Când să se oprească trenul, pe cine au văzut în gară?Kahane și Busuioc așteptau. Se zvonise în oraș că le

mersese bine actorilor la Buzău.— Coane Tănase! Dă-ne și nouă câte ceva. Se spune pe

aici că v-aţi îmbogăţit!— Ce vorbești domnule? Așa dintr-odată? Să vă dau

câte cinci lei de fiecare, că mai mult nu pot”.Cinci lei! Mare sumă prin 1906, 1907.Văzând că nu prea merge cu teatrul de comedie Tănase

s-a angajat în vara următoare la „Ambasadori” unde soţii Dan ţineau trupă de operetă.

Margareta Dan era pe atunci una dintre cele mai ves-


tite primadone, iar „Văduva veselă”, „Prinfesa dolarilor”, „Voevodul ţiganilor” și alte asemenea spumoase compoziţii de muzică ușoară, plăceau extraordinar publicului setos de spectacole.

Odată cu Tănase s-au angajat în aceiaș trupă Băjenaru și Bărcănescu.

Iarna au plecat în turneu, tot cu „Văduva veselă” (în care Margareta Dan nu avea pereche), „Prinţesa dolarilor”, „Voevodul ţiganilor”, „Husarii la manevră” și multe alte operete la modă.

Dar soţii Dan s-au reîntors curând la Craiova unde erau societari la Teatru Naţional. Din trupa descompletată de elementele ei principale s-a constituit un mănunchi, restrâns cu Tănase în frunte și s-a continuat turneul. Nu mai mergeau prin orașele mari, dar nu ocoleau nici Medgidia, nici Cernavoda. Era o trupă de haiducie care pornită în aventură, nu înţelegea cu nici un preţ să abandoneze sau să se dezică.

Cine ar fi crezut că la Cernavoda s-ar fi putut juca „1001 de nopţi”? Compania Tănase-Bărcănescu a reușit acel tur de forţă amputând opereta de tot ceea ce reclama exces de decor sau de figuraţie. Dealtminteri chiar așa „măcelărit” cum a fost spectacolul tot erau obligaţi să cânte din culise câţi nu figurau pe scenă, corul propriu zis fiind ca inexistent.

La Medgidia au jucat într-o berărie.Odată, pe când era Tănase cu Luiza Bărăcănescu pe

scenă, chelnerul oferea cu glas tare printre mese: „Zece bani o halbă, zece!”

La Olteniţa, o voce din public a întrerupt scena de dra-goste din „Hagi Tănase” a lui Ranetti.

— Pup-o cârnule! Și isprăvește.Publicul din orășelele mici nu avea încă educaţia


spectacolului. Discuţia cu actorii de pe scenă – în mijlocul piesei – era lucru frecvent și nu trezea nicio protestare prea vehementă. Dar mulţimile care nu aveau disciplina teatrală din zilele noastre reacţionau în schimb cu o sinceritate care nu se mai întâlnește. Sala participa într-adevăr la spectacolul de pe scenă manifestându-și bucuria sau indignarea.

În timpul cât a avut compania de comedie și a vânturat cu ea ţara in lung și în lat aflându-se pe la Tecuci, în gravă criză financiară, a fuzionat cu trupa lui Vernescu-Vâlcea. Evenimentul, banal în sine, a avut totuși serioase consecinţe pentru evoluţia sufletească a lui Tănase.

De aceia îl relatăm in toate consecinţele lui.Vernescu-Vâlcea actor bun și destul de priceput ad-

ministrator n-a făcut prea bună afacere asociindu-se cu Tănase; iar acesta din urmă adăugându-și noi forţe acto-ricești n-a rezolvit criza financiară în care se zbătea.

Companiile combinate au continuat mai departe desti-nul lor rătăcitor, dar tot cutreerând provincia, actorii s-au cunoscut mai bine între ei și Tănase s-a legat mai mult de Vernescu-Vâlcea.

Acesta din urmă, om foarte cumsecade, avea slăbiciunea „Spiritismului”. Mișca toată ziua paharele pe coli mari de hârtie cu literele alfabetului însemnate deasupra, sau răsturna mesele la comanda sufletelor adormite de mult întru Domnul.

La început Tănase a rezistat dar azi o coincidenţă, mâine alta, insistenţa lui Vernescu-Vâlcea a dat roade. Chemau toată ziua, bună ziua pe Voltaire, pe Napoleon, pe Alexandru cel Mare și aceste simandicoase persoane nu găseau că este nepotrivit cu demnitatea lor postumă să ia contact spiritist dacă nu spiritual, cu niște simpli cabotini de provincie. Încurajaţi, Vernescu-Vâlcea și proaspătul său discipol Tănase, se consolau de mizeriile vieţii de toate zilele continuând cu însufleţire contactul cu lumea de dincolo.


S-au dus la Câmpina, au vizitat mouzoleul Iuliei de la Belu, invocau la miezul nopţii, prin cimitire, duhurile nevăzute și nu lipseau, în general, de la niciuna din înda-toririle unui perfect spiritist român, din acea epocă.

Legătura cu morţii o ţineau printr-un „medium”, un oarecare Georgian faţă de calităţile căruia nu pregetau să manifeste admiraţie și respect.

Pe zi ce trecea convingerea lor devenea mai temeinică până într-o zi, la o ședinţă, Georgian a comunicat, în plină „transă”, dorinţa fantomelor.

— Să faceţi colectă cât veţi putea, iar banii adunaţi să-l depuneţi în Cișmigiu la copacul cel gros pentru odihna sufletului vostru.

Au strâns mână de la mână vreo 50-60 de lei și au îndeplinit cerinţa de sus. Numai Tănase, după ce și-a dat partea, a simţit, mijindu-i în suflet, o mică îndoială. Ce nevoie să aibe „spiritele” de parale? Să ducă greu omul și în viaţa de apoi?

S-a dus în Cișmigiu și a pândit, ascuns, să vadă cu ochii care va fi soarta banilor depuși în scorbură.

Nu mică i-a fost mirarea când l-a zărit pe Georgian, printre arbori, înșfăcând gologanii și strecurându-se afară din grădină spre cele lumești cu rodul sărăciei lor adunate.

Prin urmare asta însemna să fii „medium”, să vibrezi la apelul puterilor nevăzute! A râs de prostia lui și s-a lăsat de spiritism preferând să-și păstreze gândurile pentru cele pământești și să nu se piardă în cele mistice pentru care, de altfel, nu avea vreo tragere de inimă deosebită.

Anii tinereţii treceau repede. Căsătorit, Tănase avea alte obligaţii decât rătăcind singur de capul lui prin inter-minabile turnee.

Frumoase glumele, agreabile ghidușiile și pline de „suflet” întâlnirile la un pahar cu vin cu prietenii de muncă și de ideal, dar vârsta cerea, pe lângă toate acestea, așezare,


sau măcar încadrarea într-o acţiune de mai mare interes artistic.

Aceasta a fost starea de spirit care a prezidat la înche-ierea contractului de asociaţie între A. Bărcănescu, Rubert Franck, C. Tănase, Ghimpeţeanu și Niculescu-Basu. Com-pania de operete astfel formată prin anul 1912 a purtat numele de „Asociaţia lirică”.

Fiecare din componenţii firmei își rezervase partea lui de muncă și de răspundere; actul autentificat la Vaslui dă în această privinţă detaliile necesare.

Al. Bărcănescu avea „conducerea artistică”, Robert Franck „conducerea muzicală și scenică”, Tănase „condu-cerea scenică în general”, Ghimpeţeanu și Niculeseu-Basu supravegheau „contabilitatea și administraţia”.

Capitalul iniţial era de 5000 lei iar durata asociaţiei era fixată la cinci ani de zile cu drept de prelungire.

Odată formalităţile juridice îndeplinite, tovarășii s-au pus hotărît pe muncă învăţând numeroase operete din repertoriul modern. Primele reprezentaţii cu „Suzana” (rolul principal fiind deţinut de Aura Mihăilescu, o excelentă ,.Suzană”), „Sânge vienez”, „Farmecul unui vals” etc., ele au avut loc în ţară după hazardul angajamentelor și după socotelile nu mai puţin fanteziste ale impresarilor provinciali. Când trupa s-a mai închegat, au semnat un angajament pentru 5 reprezentaţii la Cernăuţi, anunţând în reclama locală sosirea a 120 de persoane. Primul spectacol urma să fie cu „Ţăranul voios”.

Contrar obiceiurilor actoricești ale timpului, indicaţia de pe afișe nu era exagerată. Trupa era într-adevăr compusă din 120 de persoane dintre care orchestra număra treizeci de muzicanţi; coriștii fiind peste cincizeci la socoteală.

A. Bărcănescu a rămas la Iţcani s-o conducă pe noua angajată Virginia Miciora care sosea de la București iar Tănase, cu întreaga trupă, după îndelungi și chinuitoare


formalităţi a coborît cu mare alai de camioane de bagaje, de decoruri în gara Cernăuţi.

Primele informaţii despre nivelul artistic local nu erau de loc încurajante. I s-a comunicat lui Tănase de către bine-voitori că exista în Cernăuţi o trupă germană de operetă bine organizată, cunoscută și apreciată de public. Românii, pe de altă parte, nu osteneau cu temătoarele sfaturi:

— Ne faceţi de râs, domnilor. Își bat joc nemţii de noi! De ce nu anunţaţi adevărul, de ce exageraţi pe afișe numărul persoanelor din trupă? Mereu vin companii din Regat care anunţă 30-40 de actori și nu înfăţișează pe scenă decât patru sau cinci. Nu e bine așa, domnilor, nu e bine!”

În zadar protesta Tănase, susţinând că afișele nu mint. Cernăuţenii, păcăliţi de repetate ori, continuau să fie sceptici.

Trupa germană aștepta la rândul ei insuccesul compa-niei românești pentru a-și putea continua chiar de a doua zi spectacolele pe scena abandonată de prezumţioșii „streini”. Aceștia din urmă însă disciplinaţi, bine organizaţi și animaţi de o puternică ambiţie, nu înţelegeau să abandoneze terenul cu una cu două. Nu ascultau recomandaţiile mai mult sau mai puţin amicale, nici nu luau în seamă legitimele temeri ale consângenilor. Până și poliţaiul orașului, român de origină, le-a spus pe șoptite:

— Bine ar fi să vă prezentaţi cu rost. Băgaţi de seamă să nu păţim vreo rușine, că trupa nemţească de aici e foarte bună”.

În această atmosferă Tănase asuda descărcând camioa-nele și alergând după formalităţi. Actorii nemţi, aflaţi prin teatru, priveau de sus pe noii veniţi.

— Wer ist der Direktor? – întreba câte unul mai curios.Și când altul de alături îl arăta pe Tănase dădea din cap

cu vizibilă compătimire. Cine a mai văzut director împin-gând la roabă cu hamalii, neras. asudat și arătând ca vai de lume?!


Repetiţia a început după masă la trei. Toate biletele erau vândute. Le cumpăraseră românii. Tănase îngrijea de ultimele detalii: de îmbrăcămintea coriștilor, de potrivirea decorurilor. Când s-a umplut scena de lume și când au zburat primele note. un curent admirativ s-a iscat printre asistenţii privilegiaţi, un curent care a trecut zidurile pentru a se răspândi cu iuţeala fulgerului în tot orașul: „Trupa românească e bună, e foarte bună”.

Aflând că nemţii au obiceiul să vie în sală cu partitura în mână ai noștri au hotărît să cânte integral partiturile fără nici o tăietură

În această atmosferă de teamă febrilă s-a ridicat seara cortina. Românii, în deosebi, ascunși prin fundul lojilor sau înghesuiţi în fotolii așteptau eu îndoială momentul propice ca să se poată arăta la lumină sau s-o zbughească pe ușă afară.

Aplauzele au început timide, de la uvertură. Când s-a ridicat cortina peste „Ţăranul voios” și când s-au văzut pe scena care înfăţișa o ogradă douăzeci de fete în costume bătând laptele în putinei, și cântând, și vorbind românește, parterul s-a înviorat, lojile au început să se anime, iar aplauzele au izbucnit spontan.

După actul întâi tot ce era românesc în sală și de oare-care calitate, popi, învăţători, etc., etc., a năvălit în culise. Îngrijorarea se transformase în entuziasm.

Directorul trupei germane de operetă, care asista la spectacol, a dat imediat ordin de plecare cu ai săi spre Suceava unde erau așteptaţi în turneu. Toate speranţele de dezastru erau năruite; compania românească nu putea decât să-și consolideze succesul.

Într-adevăr, la sfârșitul spectacolului, ovaţiile au fost delirante. Publicul a deshămat caii de la trăsurile actorilor, i-a acoperit cu flori, le-a oferit banchete. Iar manifestaţia de admiraţie și de simpatie s-a prelungit cincisprezece zile și nu numai cinci cât fusese fixat în contract.


După câteva reprezentaţii autorizate la Suceava trupa românească a trecut graniţa înnapoi pe la Burdujeni. La frontieră, trecând cu trăsura au salutat emoţionaţi ghereta în care sentinela noastră păzea drumul spre „dulcea Bucovină”. Se întorceau acasă cu conștiinţa unei datorii frumos împlinite; nu făcuseră ţara de râs, iar în cuvântul și în cântecul lor, robiţii au ghicit nu numai permanenţa sentimentelor de frăţie ci, mai ales, certitudinea că izbânda dreptăţii se apropia.

După înapoiere, importante probleme de administraţie își cereau rezolvarea. „Asociaţia lirică” se mărise ca perso-nal, ca buget de cheltueli, ca pretenţii artistice. Apucase adică un drum care nu putea să fie decât al progresului sau al dezastrului. Favoarea publică nu refuza tinerilor actori concursul ei neprecupeţit, dar aștepta din parte-i recompense artistice în măsura speranţelor pe care le investiseră.

Sediul permanent al trupei se afla la Brăila. Orașul dunărean era prin 1912 în stare de deosebită înflorire. Cel mai mare port de export al ţării se bucura de viaţă artistică și de o animaţie mai presus chiar, în anumite sezoane, decât putea oferi în acest sens Capitala.

Se înălţau și se risipeau in Brăila averi cu demonică facilitate. Înclinarea spre veselie, spre dans, spre cântec, spre mai mult sau mai puţin nevinovata petrecere se manifesta în eleganţa niţel provocatoare a femeilor, în manifestările unui fast de factură quasi-nobiliară și în drame pasionale în care dragostea și risipa se îngemănau sub semnul morţii liniștite.

Amestecul de rase, contactul permanent cu occidentul civilizat, prezenţa străinilor de toate categoriile, de toate calităţile, rafinase un standard de viaţă în care virtuţile statice ale Bărăganului erau mereu altoite cu aportul de forţă și de aventură al apelor îndepărtate. Disponibilităţile


materiale ale Brăilei se risipeau însă deopotrivă celor mo-rale și intelectuale în focul de artificii al satisfacţiilor de senzualitate curentă. Nimic nu a rămas din tot ce a fost, niciun edificiu, nicio statuie, nicio instituţie, nimic decât amintirea împovărâtoare a unei opulenţe fulgurante și conștiinţa definitivă a unei declasări

Dar Brăila era departe de a trăi în 1912, conștient, această dramă. Înaintea războaielor care aveau să încheie epoca de chietudine și de îmbogăţire fără efort, protipen-dada economică și intelectuală a orașului îneca în vinul graţiei facile aprehensiuni nemărturisite și un foarte epicu-reu simţ al plăcerii desprinse de amărăciunea ei eternă.

Opereta făcea – în această atmosferă – adevărate rava-gii; sălile de spectacole și grădinile erau totdeauna pline, publicul cel mare confirmând prin modestul lui obol di-rectiva „spirituală” imprimată de mecenaţi.

„Asociaţia lirică” pentru a corespunde cerinţelor artis-tice ale publicului s-a gândit la o dezvoltare mai îndrăzneaţă a operaţiilor sale artistice și comerciale.

În urma unui împrumut de 30.000 lei obţinut de la firma Dumitru Ionescu și Gheorghiu, Bărcănescu și Tănase au plecat în călătorie de investigaţii prin străinătate. La Viena au cumpărat costume pentru opereta „Vice-amiral” de la casa „Hoffer”, la Berlin au angajat decoruri de la casa „Baruch” și la reîntoarcere compania a pregătit asiduu cea mai mare montare văzută până atunci în teatrul românesc. Pe lângă „Vice-amiral”, trupa a studiat „Ţar şi teslar”, „Solda-tul de ciocolată”...

Dar piesa de rezistenţă și marele succes al epocii a fost opereta „Vice-amiral”, a cărei premieră s-a dat la Brăila. Tănase juca rolul comic al lui Punto ordonanţa „Vice amiralului”. Din distribuţia de primă calitate mai făceau parte d-nii Niculescu Basu, Ștefan Ionescu, Mihăilescu-


Brăila, Niculescu-Clei, Stamate, Ghimpeţeanu și doamnele Virginia Miciora, Virginia Graur, Ecaterina Vasiliu, Iose- fina Reitman, I. Ţuţuianu etc. etc. A fost un succes nemaipo-menit pe care „Asociaţia lirică” l-a plimbat prin multe orașe importante din provincie, și pe care, în fine, l-a oferit spre apreciere și bucureștenilor la „Liric”.

Succesul din Capitală a fost cu atât mai uluitor cu cât majoritatea actorilor pierduseră dc mult contactul cu publicul. Tănase, îndeosebi, care lipsise din București vreo patru-cinci ani, timp în care a făcut teatru de provincie, era aplaudat ca o vedetă ieșită dintr-odată pe scenă fără să fi făcut ucenicie.

La premiera bucureșteanâ a operetei Vice-amiral, publi-cul a cerut de mai multe ori repetarea dansului executat de Tănase în actul III, iar la antract Dissescu, pe atunci ministru al instrucţiei publice, a venit pe scenă să felicite pe actorul nou care, nu se știa cum și de unde răsărise. Memoria mulţimilor este scurtă; după câţiva ani de absenţă se ștersese complect din amintiri succesul lui Dinică Chioftea din „Ţivila de la hotel Ghidale”, „Doctorul damelor” și alte comedii care au avut cel puţin meritul de a fi fost supraveghiate și jucate de Liciu.

Mai tot repertoriul „Asociaţiei lirice” era tradus de Belcot. El era și autorul cupletelor de răsunet „Fusta, fusta-i cu belea” din „Sânge vienez” și „Dacă nu-i şi nu-i şi nu-i” din „Valsul iubirii”, pe care arta lui Tănase le răspândise și le făcuse cunoscute.

Astăzi recitite aceste bucăţi sunt departe de a avea farmecul de odinioară. Anii le-au demodat.

Toate pe lume au fost lăsate Ca să se facă cu anume rost Femeile s-umble încorsetate Și fasolica s-o mănânci în post...Iar refrenul nu este mai puţin simplist:


Dacă nu-i şi nu-i şi nu-i Tot lucru la vremea lui Geaba orice opinteală Nu faci nicio pricopseală Dacă nu-i şi nu-i şi nu-i. etc., etc.Să nu judecăm însă cupletele de dinainte de război cu

mentalitatea de astăzi! Desigur, peste alt sfert de veac, amuzamentele noastre

vor părea deopotrivă de ridicole.

În primăvara anului 1913 Steiner actualmente la Operă a tratat cu Asociaţia lirică un angajament colectiv pentru o serie de spectacole la Smyrna și Constantinopole. După discuţii și tocmeli au căzut de acord în schimbul a 220 franci francezi pe seară (francul francez valora pe atunci 1,05 lei). Impresariatul avea în grija sa cheltuelile de transport începând din portul Constanţa pentru 102 persoane cu bagajele respective.

Data plecării a surprins trupa în turneu pe la Tecuci.Din târgul moldovean până la marele port al Dobrogei

era cale lungă și costisitoare. S-au adunat banii cum s-au adunat, iar pentru complectarea sumei Tănase și-a lăsat, în schimbul a cinci zeci de lei, ceasul amanet în grija res-tauratorului din gară.

Războiul balcanic era în toi în primăvara lui 1913, dar pe atunci războaiele nefiind „totalitare” oamenii puteau să-și vadă între timp de distracţii.

Până și la turci muzica și veselia își aveau rezervate drepturile în ciuda măcelului oficial decretat.

Transcriem câteva nume de pe pașaportul colectiv care a permis plecarea în ţară străină: A. Bărcănescu, R. Franck, C. Tănase, P. Ghimpeţeanu, Niculescu-Basu, St. Ionescu, Mihăilescu-Brăila, C. Stamate, M. Graur, Ionescu-Buzău, Niculescu-Clei, Ecat. Vasiliu, Virginia Graur, Iose-


fina Tănase, Lucreţia Bărcănescu, M. Mănescu, Jenny Ţuţuianu, etc., etc. Dar pe lângă aceste nume care aveau destulă notorietate în lumea muzicală și artistică a timpului, o mulţime de instrumentiști, coriști, baletiste, se adăugau fiecare răspunzător în măsura atribuţiilor pe care le avea de succesul sau insuccesul final. Înainte să urce în „Principesa Maria” bărbaţii mai răsăriţi din trupă au dat – cutreerând prin bodegi și cafenele – peste domnul Ion Brezeanu. „Nea Iancu” era „în continuare” și mucalit cum îl știe lumea se arătă foarte dispus să împartă sfaturi.

— Măi băieţi, o să vă ia dracu pe vapor, dacă nu mă ascultaţi! Mâncaţi zdravăn din vreme şi mai ales acritură. Vasul e mic, voi sunteţi mulţi, valurile prăpăstioase. Nimic nu e mai bun contra răului de mare decât castraveţi muraţi. Majoritatea actorilor din trupă nu călătoriseră încă pe mare. Sfaturile lui „nea Iancu” au fost deci urmate ca litera de Evanghelie. S-a întins o masă mare la cantina din port și înainte de a suna semnalul plecării fiecare a ţinut, din bruma ce avea, să se sature mâncând și să adauge la mâncare cât mai mulţi castraveţi din cei providenţiali. În timpul cât vaporul și-a întârziat plecarea, din cauza imposibilităţii de a se încărca rapid bagajele, s-a epuizat întreg butoiul cu murături al grecului de la cantină.

La semnalul sirenei, toată lumea era pe bord și intona, acompaniat de orchestră, toate cântecele patriotice care se puteau imagina de la „Trăiască Regele” și până la „Deşteaptă-te române”. Entuziasmul și veselia au durat însă până la ieșirea în radă.

Cum a luat niţel larg „Principesa Maria” corul și orches-tra au început să scadă ca ton și ca număr de participanţi. Tot dispăreau unul câte unul, holbând ochii, ţinându-se de burtă și căutând la disperare un colţ adăpostit.

La o oră de la plecarea din Constanţa nu rămăsese pe


covertă decât A. Bărcănescu, R. Franck, C. Tănase, contra-basistul și o nenorocită „vioară”.

La un moment dat s-a simţit si Tănase înclinat să ur-meze exemplul celor dispăruţi fără urmă, dar i s-a reco-mandat să stea pe „scaunul cu trepidaţii” dar n-a simţit decât o foarte mică ameliorare. Clopotul de masă anunţând ora prânzului l-a surprins în această postură melancolică: nu-i era rău dar nici nu-i era prea bine.

Comandantul portului Constanţa, care, sedus de vese-lia actorilor, întovărășia trupa până la Constantinopol, prezida dejunul. La dreapta lui luase loc A. Bărcănescu, iar la stânga urma să se așeze C. Tănase. Pe acesta din urmă îl apucase însă momentul critic al „răului de mare” tocmai în clipa în care un matelot servea pe o tavă cât toate zilele un pilaf înotând în grăsimi și arome.

A zbughit-o la fugă spre „scaunul fermecat”, când colo însă alt nenorocit îl ocupa și se lăsa zgâlţâit cu un deliciu foarte anevoie de întrerupt. Nici-un loc mai adăpostit nefiind liber a năvălit în cabină; își adusese aminte că se aflau pe acolo un soi de tinichele special amenajate pentru asemenea delicate împrejurări.

N-a deschis bine ușa însă și a rămas înmărmurit de spectacol:

Niculescu-Basu, cu ochelarii lunecaţi tocmai pe vârful nasului, sugea de zor o lămâie. Franck, ocupând patul de jos, privea spre dușumea cu o tristeţe plină de lichide sughiţuri, iar Stamate, cutremurat de convulsii, stropea din patul de sus chelia respectatului șef de orchestră.

Până la 4 dimineaţa, când vaporul a intrat în Bosfor, numai Bărcănescu a rămas teafăr și nevătămat. Restul trupei se tăvălea în convulsii de natură să estompeze bucuria con-templării peisagiului. Cine avea răgaz să guste maiestatea fortificaţiilor, limpiditatea Mării la Marmara, pădurea albe-lor minarete și mulţimea de catarge ale bărcilor pescărești!


Marea era plină de vase aparţinând celor mai variate naţionalităţi, celor mai depărtate state. Trecerea „Principe-sei Maria” era salutată în conformitate cu bine stabilitele canoane ale apelor

Sosirea la Constantinopol a însemna pentru mult în-cercata trupă un moment de ușurare; a doua zi trebuiau să plece spre Smirna unde urmau să aibă loc primele spectacole. Noaptea însă o aveau la dispoziţie pentru a-și vedea de-ale sufletului. Lipsa cea mai grea de suportat era a mâncării. După suferinţele gastrice de pe vapor, se întinsese o foame, peste toată trupa, din cele de neînvins.

Tot căutând un restaurant, au dat pe undeva prin port peste o berărie ţinută de un român. Patronul aștepta amărît în ușa prăvăliei.

— Ce vreţi dumneavoastră?— Ce să vrem! Ia suntem și noi români pripășiţi pe aici

și căutăm ceva de ale gurii.— Români? Vai de capul meu! Intraţi să vedeţi niţel ce

mi-au făcut aseară „ai noștri”!O nimeriseră cum nu se putea mai bine. Berăria se arăta

în faţă-le devastată. Mese și scaune rupte zăceau încălecate. Fripturi și maioneze înotau în părâuri de vin. Cioburi de sticle, de halbe, de sifoane completau decorul de ruină peste care jalea patronului se prelungea neputincioasă.

Bătaia începuse între marinarii nemţi și francezi. En-glezii săriseră și ei împotriva nemţilor ascultând o pornire care peste doi ani avea să fie a Marii Britanii.

De la o masă mai retrasă câţiva mateloţi de ai noștri asistau plictisiţi la spectacol. „Și asta zic ei, frate-meu, că-i bătaie!”

Nu se obosiseră bine combatanţii când s-au hotărît și ei să intervie; dar n-au sărit cu mâna goală. Au ridicat masa în sus și-au apucat fiecare de câte un picior până a rămas cu el slobod în mână.


Ţine-te atunci încleștare serioasă, măsele rupte, braţe fărâmate, oglinzi spulberate-n cioburi!

— Domnilor! Să fi văzut ce frumos se băteau franţujii, inglejii, talienii... domnule! Ca la pension! Nu se amesteca nimeni și dacă până la sfârșit nu se amestecau ai noștri, mai aveam și eu astăzi berărie ...nu hală de cioburi cum am acuma.

Dimineaţa trupa s-a îmbarcat pe un vapor egiptean care făcea cursa până la Smirna. Pe bord luase loc și o comisiune turcească oficială care urma să predea insula Mitilene. Marea Egee era plină de mine. Drept măsură de precauţiune vaporul „Kedivian” era precedat de un contratorpilor care avea în orice eventualitate misiunea să-l apere.

Delicată a fost mai cu osebire intrarea în golful Smirna, care era minat cu strășnicie. Din partea directorului de la „Theatre de Smyrna” a ieșit un yacht în întâmpinarea artiștilor români, un yacht în care tot ce avea mai berbant veselul orășel al Asiei Minore ţinuse să ocupe loc.

Când a văzut Tănase cum stau lucrurile și când a simţit nivelul pretenţiilor turcești, a luat repede o hotărîre eroică. Nu era posibil ca trupa după atâtea zile de călătorie obosită și smochinită să se înfăţișeze „conchistadorilor” otomani. Se ducea dracului toată reclama.

A adunat repede toate fetele din companie.— Ascultaţi! Puneţi-vă repede câte ceva pe ochi. Mi-a

spus comandantul să vă comunic la fiecare. Sunt niște ţânţari pe aici prin golful Smyrna care înţeapă tare și lasă urmă... de rămâneţi cu tenul stricat toată viaţa”.

N-a isprăvit bine Tănase cuvântarea că să fi vrut numai nu găseai pe tot vaporul faţă fără voal și neacoperită.

Don Juanii din yacht n-au prea fost entuziasmaţi de adoptarea intempestivă a moravurilor turcești, dar Tănase a strecurat o explicaţie valabilă și în ipoteze în care pe sub văluri vreun ochiu mai dibaci ar fi putut ghici trăsăturile.


— „Divele” – cele într-adevăr frumoase – au rămas pe vapor. Nu vor să se despartă cu una cu două de toalete!

Crezând, sau prefecându-se turcii, au așteptat nerăb-dători spectacolul pentru a se convinge într-adevăr și cu ochi proprii de realităţi. Deși era săptămâna mare, grecii și francezii din localitate, optând pentru respectarea tra-diţiilor, impresarii și populaţia otomană au reclamat ca reprezentaţiile să fie amânate mai ales că ele coincideau cu sărbătorile turcești. După două zile de preparative și discuţii s-a ridicat în fine cortina deasupra operetei „Vice-amiral” mare „nouveauté pour Smyrne” cum anunţa programul.

Spectacolul avea loc în românește, limbă pe care de altfel afară de agentul nostru comercial nu o cunoștea nimeni în toată Smyrna. Circumstanţa era foarte tentantă pentru actorii care – din timp în timp – abandonau fidelitatea faţă de text în favoarea unor prea românești improvizaţii pe spinarea ascultătorilor. Dar succesul nu ţinea seamă de asemenea dificultăţi de transmisie. Publicul din Smyrna se mulţumea cu muzica, dansul și pantomima. Ba se trezea uneori aplaudând cupletele lui Tănase și uneori bisându-le; făcea credit sensului în favoarea unei expresivităţi destul de elocvente și fără ajutorul vocabularului.

Câteva reprezentaţii în șir au mers foarte bine, trupa repurtând frumoase succese morale și materiale. Directorul teatrului local nu știa cum să-i felicite mai călduros.

— Domnilor! Nu sunt printre dumneavoastră cele-brităţi mondiale. Dar aveţi un ansamblu corect și pus la punct cum rar s-a văzut pe la noi la Smyrna.

Publicul din localitate, dealtminteri, nu era de altă opinie. Plăteau și se amuzau turcii cu o îndârjire foarte agreabilă considerată din perspectiva rentabilităţii. Dar dificultăţile n-aveau să întârzie.

Directorul de teatru s-a amorezat de o artistă din trupă


și afla pe această cale multe secrete pe care niciodată n-ar fi trebuit să le afle. Devenise pretenţios. Cerea mereu balet, cerea să joace „comicul” și aducea întruna obiecţii cari nu-și puteau găsi în cadrul tuturor operetelor satisfacţie. Spectacolele, pe de altă parte, nu mai produceau, ca la început, când succesul de curiozitate nu se epuizase.

Un vânt de îndoială bântuia prin trupă și odată cu el presimţirile unei negre descurajări. Se afla în Smyrna „înămolită” o trupă nemţească de operete care pe vremuri avusese și ea succes. Directoarea acestei trupe Fritzi Arco, subreta care apăruse în „Contele de Luxemburg”, în „Fata pădurarului”, în „Suzana” cânta pe la restaurante și ieșea cu cheta; restul actorilor se dedase la tot felul de îndeletniciri în speranţa de a aduna banii necesari plecării; femeile „lucrau” la „pension” iar coriștii, transformaţi în hamali, cărau în port geamantane.

Nimic din toate acestea nu puteau avea darul să încu-rajeze pe actorii români. Tănase, îndeosebi, era îngrozit de funestele perspective care i se deschideau în viitor și stând de vorbă cu Fritzi Arco pe care o cunoscuse dintr-un turneu în ţară se imagina hamal asudând cu bocceaua în spate prin portul Smyrnei.

S-a întâmplat ca în timpul acestei crize de melancolie să întârzie și „directorul” cu plata. Nu mai primise de o bună bucată de vreme nimeni nici un ban și „restanţele” adăugându-se s-a născut teama că banii s-ar putea să se evaporeze.

Casierul, jumătate italian, jumătate francez, nu vorbea cumsecade nici o limbă. Își alcătuise un jargon personal din frânturi culese și adoptate la întâmplare având doar grija să le sudeze cu sos de politeţe mieroasă...

Când a văzut Tănase că se îngroașe gluma, a pus mâna pe un ciomag – adus de acasă – și prezentându-se la ghișeu a luat-o la început domol ca să intre spre sfârșit în acut.


— Pourquoi vous ne donnez pas argent? Fire-ai al dracului să fii de corcitură. Nous artistes, în toată regula, nu de la rue! Auzi mă? Ich bin ein Schauspieler von Rumanien. Să dai banii, măi păcătosule, că te strâng de gât...

Și astfel, utilizând puţinele cuvinte străine pe care le cunoștea, aluziile – pe românește la cele sfinte și la cele profane, Tănase a izbutit foarte ușor să sperie conducerea internaţională a faimosului „Theatré de Smyrne”.

A contribuit la efect și ciomagul fluturat la timp ca să puncteze înţelesul iar concluzia nu s-a lăsat prea multă vreme așteptată.

Îl crezuseră până atunci papă-lapte; acum s-a dovedit că are temperament, a fost tratat în conformitate cu această preţioasă calitate socială. I s-au numărat anume 6.600 franci francezi aur într-o basma în mai puţin timp de cât este îndeobște necesar pentru asemenea operaţie.

Mare bucurie când s-a aflat evenimentul în toată trupa și mai mare pe cei doi directori Bărcănescu și Tănase. Trebuind să intre în repetiţie, au ascuns banii în dosul scenei, în cușca de cinematograf.

La plecare au uitat de bani pentru a-și reaminti de condamnabila lor neglijenţă mult mai târziu pe când se plimbau fără grijă pe stradă; A. Bărcănescu a îngălbenit subit, Tănase a simţit cum i se înmoaie genunchii.

Întorși în grabă la faţa locului au avut bucuria de a întâlni în prag pe paznicul turc așteptând cu basmaua în mână. Nu lipsea nici un ban de aur. Suma era intactă. Tradiţionala cinste otomană nu se dezminţise.

Plecarea trupei a fost, în consecinţă, posibilă. Se aștepta dealtminteri la Constantinopole sosirea actorilor români angajaţi pentru câteva reprezentaţii la „Theatre des variétés”. Un vapor francez „Sinigaglia” tocmai trebuia să ridice ancora. Din întâmplare însă nu avea cabine suficiente pentru a îmbarca toată trupa iar pașaportul fiind colectiv nu era


posibilă fragmentarea grupului de călători. Circumstanţa s-a dovedit, după patru ore de la plecarea vaporului, extrem de norocoasă pentru actorii români: „Sinigaglia” s-a lovit de o mină și a sărit în aer cu pasagerii și întreg echipajul. Călătoria cu vaporul care a plecat a doua zi a fost din acest punct de vedere mai agreabilă. Nici o surpriză de natură militară, dar foarte multe supărări administrative privind așezarea personalului muzical și actoricesc pe „clase” și pe cabine.

N-a apucat bine Tănase să plesnească două serioase perechi de palme unui trombonist mai recalcitrant, că iată s-a arătat Constantinopolul. Aici succesul a fost mult mai mare ca la Smyrna. Erau în public și foarte mulţi români cari pricepeau textul și întreţineau atmosfera de entusiasm. Veneau la spectacole oameni din cea mai aleasă societate, iar participarea ministrului României n-a împiedicat cele-lalte legaţii să-și trimită și ele reprezentanţii.

Angajamentul prevedea șapte spectacole, dar succesul ar fi reclamat o prelungire de cel puţin zece. Trupa însă pierduse disciplina necesară. Pretenţiile de avansuri creș-teau, iar sumele primite de actori se transformau iute în „suveniruri” din Istanbul.

Fiecare umbla cu binoclul în șold și cu pălăria de paie pe ureche lăsând grijile serioase pe seama directorului.

Simţind că în ciuda încasărilor afacerea merge de râpă, Tănase a luat hotărârea întoarcerii în ţară. Toate insistenţele actorilor și mai ales ale artistelor, n-au reușit să-i schimbe hotărîrea.

— Nu mai merge fraţilor. Ne ducem acasă. Eu n-am chef să mă văd cărând geamantane prin Pera.

Și așa s-a făcut precum se hotărîse.Ajuns la București, după atâtea peripeţii, după atâta

frământare n-a avut leii necesari de trăsură așa cum n-avea oridecâteori se întorcea din turneele făcute în provincie,


un ban pus deoparte care să-i lase răgazul unei meritate odihne.

„Asociaţia lirică” pornită pe o durată de cinci ani s-a desfăcut. Nu se mai înţelegeau nevestele domnilor directori și când vrajba intră în gintea feminină nu mai este posibilă continuarea raţională a relaţiilor de afaceri.

Din trupa de operetă Tănase s-a ales cu una de comedie. A început din nou să cutreere ţara dând reprezentaţii pe la Brăila, Galaţi, Craiova, Turnu Severin.

În acest din urmă oraș l-a ajuns ordinul de mobilizare. Ţara intrase în războiul balcanic. Tănase i-a ascultat che-marea și a plecat pe front să-și facă datoria.

Toate treburile actoricești au rămas baltă. S-a gândit o clipă la termenul de activitate pe care și-l fixase, la Vaslui „Asociaţia lirică”: 1917.

Nu trecuse totuși un an de la înfiinţare și se dizolvase, nu trecuse un an și împrejurările interziceau orice mani-festaţie teatrală.

Ce avea să rezerve viitorul?A scormonit niţel în memorie timpurile ostășiei și s-a

revăzut soldat de parcă n-ar fi părăsit niciodată uniforma.In timp de pace ca și în timp de războiu Tănase s-a

obișnuit să accepte viaţa fără să o braveze, dar fără să-i dispreţuiască servituţile.

Mobilizarea îl găsea pregătit, așa cum pregătit l-au găsit în toate împrejurările vieţii suferinţele și bucuriile de tot soiul.

Tocmai jucau în grădina Paradis „Clopotele din Corneville” când alte clopote au chemat, cu glas mai puţin vesel, pe toţi românii sub arme.

Tănase se știa mobilizabil. A lăsat lucrurile baltă și a plecat spre București cât a putut mai repede.

În tren înghesuială mare și înfrigurare, așa cum se întâmplă în asemenea împrejurări când tot omul caută să se


întoarcă lângă ai lui și când tot „rezervistul” simte bătându-i în suflet inimă de „activ”.

A căutat repede un loc de odihnă dar n-a găsit nicăieri. Toată lumea se îndesa în compartimente. Copii ţipau, ne-vestele asudau, bărbaţii nu știau care, mai cu îndârjire, să suduie.

Numai „toaleta” era liberă; acolo și-a instalat Tănase cartierul general.

A dat Dumnezeu de s-a suit și Ion Morţun la o staţie ca să aibe cu cine sta de vorbă. Cât despre ale gurii introduceau sticle cu limonată pe geam de se mai răcoreau; arșiţa era neiertătoare. Baricadaţi și hotârîţi să nu-și cedeze cu una cu două „locul” au condamnat însă un vagon întreg de călători la abţinere; până la București, dată fiind starea de război, funcţiunile normale ale organismelor au fost suspendate.

În Capitală lucrurile s-au arătat într-o formă mai puţin umoristică. Tănase s-a prezentat la regimentul 1 de Geniu și a fost repartizat în compania a 2-a Pioneri. A doua zi dimineaţă – îmbrăcat – a pornit-o la drum.

Nu s-a gândit o singură clipă să se învârtească și, slavă Domnului, ar fi putut. Gemeau serviciile auxiliare de artiști care preferau să-și economisească puterile, dar Tănase care n-a fost niciodată erou cu tot dinadinsul n-a căutat niciodată calea de a fugi de datorie.

De la București compania a întins-o pe jos spre Turnu Măgurele. Drumul era anevoios, soarele ardea, praful se ridica în sus de nu se vedea om de om. In coloană era și o companie de sanitari în care se afla și Grigorescu-Tuciu.

Doctorul Drugescu a încercat să-l convingă:— Hai mă Tănase, urcă și tu în ambulanţă. Ești nebun?— Nu-s nebun deloc; dar eu merg pe jos. Cu trupa!Se putea să meargă el în trăsură și oamenii să asude pe

șosea? Se putea ca el, ecou viu al durerilor și al bucuriilor populare, să tragă chiulul ca un simplu estet de cafenea, ca un fecior de bani gata?


Nu s-a uitat înapoi nici n-a mai ascultat îmbierile. Din când în când deschidea geanta cu merinde și căuta ceva de mestecat. Avea cutii de conserve cu sardele; tot cercetându-le cu deamănuntul, s-a intoxicat...

La trecerea Dunării pe la Turnu Măgurele i se holbaseră ochii, i se umflase faţa de parcă era altă dihanie; să nu-l recunoști nu altceva. N-avea el trăsături prea delicate nici altminteri, dar cu ajutorul – nesolicitat – al blestematelor de sardele ajunsese otova.

Dincolo, în Bulgaria, dacă n-ar fi fost zvonurile că ar-matele ţarului Ferdinand se pregătesc să atace, dacă n-ar fi fost panica zugrăvită pe feţele oamenilor n-ai fi zis în ruptul capului că e război. Grădinăriile bulgărești erau în excelentă formă, cerul era senin, natura își continua netulburată anotimpul.

Până la Bela-Slatma, la poalele Balcanilor, oștile noastre n-au făcut decât scurte popasuri. Nici urmă de inamic. În schimb, din ce în ce mai ameninţătoare, se arăta holera.

S-au instalat la marginea satului Bela-Slatma în bivuac, lângă vechiul cimitir turcesc. Tănase, intoxicat și cu obrazul în plină erupţie își trata boala cu raci prinși dintr-o baltă apropiată.

Groaza pe care o avea de holeră nu-l împiedeca să se hrănească în toată conștiinţa. Barem dacă i-o fi dat să moară, să-l ia sătul!

Într-o zi, pe când era ofiţer de serviciu, doctorul I. Jianu a venit să inspecteze tabăra.

— De ce nu faceţi curăţenie pe aici? Ce-i murdăria asta?Tănase nu s-a intimidat:— Stai domnule! Liniștește-te! Ce ţipi așa?— Dar cum vorbești dumneata cu mine! Nu-ţi dai

seama! Ai uitat că e război? Te arestez imediat.— Păi tocmai fiindcă e război, domnule, vă vorbesc și

eu așa. Ce să fac și eu? La război, ca la război. Par-că n-am


vrea și noi să strălucească totul de prea mare dezinfecţie? Dacă n-avem cu ce? Dacă nu ne trimite nimeni nimic?

— Dar cum te chiamă pe tine, băiatule ?— Mai întâiu nu sunt „băiat”! Aș mai vrea să fiu; dar nu

se poate.— Cum îndrăznești să-mi vorbești pe tonul ăsta? Spune

repede cum te cheamă.Doctorul Jianu făcea spume la gură.— Aveţi dreptate să nu mă cunoașteţi așa bolnav cum

sunt! Mă cheamă Tănase!— Care Tănase? Artistul? Fire-ai al ciorilor să fii! Dar

rău te-ai mai schimbat.Se cunoșteau bine din viaţa civilă; dar Tănase văzând

că e luat într-un tempo cam repede nu îndrăznea să re-amintească împrejurările:

— Acum că ne-am împăcat fii bun și dă-mi un leac să scap de pacostea asta și să nu cumva să dau în holeră...

I-a dat doctorul, dar cum să te poţi ţine de regim în împrejurări de alimentare în stilul celor din 1913?

Pâinea care se trimetea pentru companie era mucegăită. Au dat-o la cai dar nici caii nu s-au simţit, mâncând-o, prea bine; vreo doi au murit „demonstrativ” cum spunea Toader. Era acest Toader ordonanţa lui Tănase un șmecher nemaipomenit care n-a întârziat să se înţeleagă de minune cu „don’ plutonier”.

Căpitanul văzând că alimentarea companiei se înde-plinea în condiţii mizerabile, că în fiecare zi creștea contin-gentul de holerici, l-a chemat la el pe Tănase.

— Să faci tu ce știi; te privește... De mâine să mănânce bine toată lumea și să nu mai aud de vreo nemulţumire.

Nu era greu să dai ordine. Dar nici nu era ușor să le refuzi. Tănase l-a convocat repede pe Toader și i-a comu-nicat importanta însărcinare pe care o primise.

— N-aveţi nici-o grijă „don plutonier” facem noi să iasă bine.


Și a ieșit numai decât Toader în campanie.Înșira pe fire lungi de aţă boabe de porumb găurite și

le întindea pe câmp. Apoi speria gâștele bulgarilor din sat. Cum înghiţea una o boabă și cum o simţea cu sfoara ’n cioc numa ’ncepea să tragă de celălalt capăt Toader al nostru. Cu acest sistem veneau gâștele la el de parcă erau magnetizate; și până nu aduna treisprezece-paisprezece pe zi nu se lăsa.

Alteori își făcea o biciușca prevăzută cu sfoară plum-buită. Cum vedea o pasăre mai în apropiere flutura în sus biciușca până-i înfășura gâtul și o trăgea spre cort, pescuită.

De la un timp și-au dat seama și bulgarii cum stau lucrurile și au venit să reclame.

Cine să-i asculte însă?O sută douăzeci de oameni mâncau zilnic gâscă pe

varză datorită dexterităţii și elasticităţii morale a lui Toader.Tănase dădea ordine. Ici fierbea un cazan cu ardei;

dincolo unul cu varză. Toader nu știa numai să pescuiască gâște; era dibaci și în arta de a cumpăra legume de pe la „grădinării” fără să cheltuiască parale. Iar Tănase, bucătar-șef, se ocupa cu pregătirea felurilor.

Odată cu schimbarea regimului de alimentaţie s-a modificat și starea de spirit a camarazilor. Noaptea după stingere ședeau ostașii pe marginea șanţului săpat pentru teorie și ascultau snoavele lui Tănase. Se întindea câteodată un râs de se cutremura tot frontul; numai dușmanul habar n-avea, invizibil și străin de toată veselia și de tot necazul de pe câmpia bulgărească...

Încet, încet, s-au introdus ai noștri și în viaţa Bela Slatinei. Primarul era un om cu ceva carte și mai subţire de felul lui, dar nevastă-sa foarte frumoasă umbla cu picioarele goale. Nu s-a arătat nici un ofiţer român ofensat de portul naţional al bulgăroaicei. Ba îi mai făceau și vizite având grije ca primarul să aibe în acelaș timp urgente nevoi publice de supraveghiat.


Tănase nu s-a dat nici el în lături văzând consideraţia de care primăreasa se bucura printre ofiţeri. Mijloacele lui de seducţie erau foarte reduse. Lasă că nu prea avea „trăsături” dar nici nu „rupea” vreun cuvânt pe bulgărește. Spre norocul lui însă, peste drum de casa primarului se afla o brutărie rechiziţionată pentru oștire. Oridecâteori trecea prin sat uita câte-o pâine pe la casa primarului. Și odată cu pâinea se obișnuise de la o vreme să îngroape în braţele bulgăroaicei și ceva belicoase amaruri.

Erau în bivuac suferinţe destule și dureri din cele care în descrierile foștilor luptători se omit din consideraţii așa zise „patriotice”.

Holera făcea adevărate ravagii. Noaptea se auzeau prin-tre corturi ţipete disperate și pașii surzi ai sanitarilor.

— Unde-i ăla mă?”; „Uite-l colea”; „Ia-l în braţe mă”, „umflă-l”!

Iar la aceste îndemnuri scurte răspundeau vaiete pre-lungi: „Aoleu”, „Aoleu mămucă”.

Tănase începuse să constate pe corp unele erupţii de caracter holeric și să simtă unele turburări gastrice nu mai puţin elocvente. Dar tăcea chitic și nu se mărturisea de teama să nu fie băgat între bolnavi în cortul de izolare. Vaietele în puterea nopţii îl îngrozeau; asculta cu sufletul la gură ecoul bocancilor; se liniștea când auzea depărtându-se zgomotul pentru a intra din nou in panică oridecâteori îl simţea pe aproape, gata să-i anunţe trecerea în rândul celor condamnaţi ...la holeră.

Ziua atmosfera era ceva mai veselă.Își mai găsise prieteni printre care pe actorul Irod acela

cu care pe vremuri jucase alături în „Curcanii”.Irod era „civil” cu o hotărîre pe care n-au reușit să o

înfrângă reglementele. Într-o zi, fiind caporal de gardă, a avut fantezia să primească rondul și să dea raportul așa cum se afla... adică în izmene.


A fost pedepsit cu închisoare, dar închisoarea în tabără însemna izolarea într-un cort aparte și scutirea de exerciţii. Cum Irod avea specialitatea cafelelor și poseda tot utilajul necesar pentru a le fabrica, nu i-a fost greu să transforme închisoarea în cafenea și pedeapsa colonelului într-o fruc-tuoasă afacere.

Mare zarvă a făcut în tabără vestea că generalul Beler, comandantul diviziei, pregătește un festival cu ocazia inaugurării celor trei troiţe și a celor trei fântâni ridicate în amintirea morţilor din război la marginea satului.

Tănase a fost convocat la divizie unde a primit însăr-cinarea oficială de a stabili programul. Grea răspundere dat fiind elementele reduse de care dispunea. A găsit după multă caznă niște ţigani: unul cânta din vioară, altul din cobză. Dar instrumentele lor nu aveau fiecare mai mult de două strune.

— Știţi voi mă cei aia „G dur” și „C dur”?— Știm don’ plutonier cum să nu știm!La festival, când fu vorba să-1 acompanieze, muzicanţii

s-au arătat mai puţin destoinici.Generalul însă, în ciuda faptului că Tănase și ţiganii lui

cântau în contratimp și pe diferite octave, s-a arătat foarte mulţumit. Nici nu era nevoe de alt rezultat.

Succesele veritabile n-aveau să întârzie odată cu demo-bilizarea.

Reîntors la București s-a întâlnit cu Belcot. Au stat de vorbă la un pahar cu vin și a povestit vechiului său tovarăș întâmplările războinice prin care trecuse.

— Ce făceaţi voi pe vremea aia? a întrebat la un moment dat Belcot.

— Ce să facem? Dă-i înainte! Dă-i înainte.Belcot a surâs și a cerut chelnerului un creion și o

hârtie.— Bun titlu de cuplet ăsta! Nu-i așa mă Tănase? Ce zici

tu?


„Dă-i înainte, dă-i înainte”.Și Belcot a așternut pe hârtia cu marginile udate de vin

primele versuri ale cupletului care în câteva săptămâni avea să cuprindă de la un capăt la altul, ţara.

Dă-i ’nainte, dă-i ’nainte, C’ aşa merge la război. Să nu dai de loc ’napoi!Se întorsese din războiu cu câteva găini. Făcuse rost de

ele, Toader.— Ia-le don’ plutonier! Barem cu atâta să ne alegem.Și cu atâta s-au ales.După războiu și-a reluat colaborarea cu Belcot, cola-

borarea autor-interpret care până atunci dăduse frumoase roade. Avea însă nevoie mare, nevoie urgentă de parale.

Cineva i-a sugerat ideia unui turneu. „Bine, dar cu ce trupă?”

A stat el și s-a mai chibzuit până într-o bună zi s-a hotărît să plece singur. De vreme ce nu avea capital să-și angajeze parteneri de ce să nu încerce limitele popularităţii sale crescânde?

Avea repertoriu pentru două spectacole materialul din

război, experienţa personală din Bulgaria, totul filtrat prin umorul și prin talentul extraordinarului Belcot. A luat din nou ţara de la un capăt la altul, când flămând, când bogat, consecvent cu sine numai și nepăsător de gura lumii. S-a codit, totuși, la reîntoarcerea în Capitală. I se oferise un contract pentru a spune cuplete la Eforie, în pauzele de la cinematograf. Era prima oară când se încerca în ţară acomodarea teatrului cu arta nouă a peliculei.

Nu era tocmai agreabil pentru un fost director de trupă să apară în lume ca la panoramă, dar n-a avut încotro, n-a avut de ales.

Deabia apărut pe scenă, în antracte, publicul l-a


acceptat cu o frenezie până atunci necunoscută. Făcea duete cu celebra Nitta-Jo „diseuse” pariziană, cu mai mult farmec decât frumuseţe, inteligentă și plină de talent. Aveau, Nitta-Jo și Tănase, o vogă nemaipomenită care aduna în sălile de spectacol lume de toate categoriile sociale, boieri și mitocani. Plutea în aer presimţirea cataclismelor și năvala spre plăcerile facile nu respecta obișnuitele opreliști ale moralei. Nitta-Jo, care se împrietenise cu antrenorul cailor de curse ale lui Al. Marghiloman, Durnell, venea foarte des în ţară pentru a triumfa la București sau la Sinaia, în programul varieteului Alhambra sau în festivaluri impro-vizate alături de fantezistul Tănase, definitiv rupt de cariera teatrală regulată.

De sărbători, cererea publicului crescând, celebrul duet se producea în aceeași zi la Eforie și în actuala sală Forum; se înghesuia cea mai bună lume a Capitalei să audă cuplete cu „dublu sens”, succesul lui Aristide Bruant celebrul șansonetist parizian găsea pe malul Dâmboviţei în ghidușiile lui Tănase un fericit echivalent.

Tot ce era mai select în Capitala politică, literară și financiară își dădea întâlnire la „Tănase”; fraţii Take și Toma Ionescu erau printre obișnuiţi.

Iarna, Grigore Brezeanu, fiul d-lui Ion Brezeanu, l-aangajat pe Tănase la Eforie, unde a apărut alături de altă „diseusă” pariziană, frumoasa Lambray sau „dama mas-cată”. I se spunea astfel artistei din cauza obiceiului pe care îl avea de a se înfăţișa publicului cu faţa acoperită de mătase neagră; o cochetărie în plus de natură să stârnească interesul și curiozitatea spectatorilor. Lambray era de o frumuseţe răpitoare și ducea o viaţă de risipă și de viţiu care avea să-și găsească mai târziu o tragică dezlegare. Nu știa românește, dar a învăţat foarte repede să se descurce în mediile politice și diplomatice unde reușea să-și ascundă cu multă dibăcie adevăratele intenţii. Locuind la Athenee-


Palace, bucurându-se de prietenii preţioase, Lambray a reușit să fure inima unui ofiţer de la legaţia rusă, pe care l-a urmat apoi la Petersburg.

Mai târziu a aflat Tănase prin prieteni comuni despre soarta „frumuseţii fatale” în imperiul moscovit: surprinsă făcând spionaj, ea a fost împușcată în condiţii pe care nimeni niciodată nu le-a putut lămuri în detaliu.

Roiau în Europa dinaintea marelui războiu asemenea femei pline de farmec și de inteligenţă care pentru lux și pentru pasiunea jocului își vindeau sufletul diverselor orga-nizaţii de spionaj.

Nici marele public, nici actorii ei înșiși răpiţi de obli-gaţiile meseriei nu își dădeau totdeauna seama de substratul misterios al luxului sfidător practicat de anumite dive inter-naţionale. Epilogurile rare, dar sângeroase, aveau darul de a trezi din când în când la asprele realităţi ale războiului, suflete închinate veseliei trecătoare.

Vara Tănase a spus cuplete singur la cinematograful Colos, pentru a apare apoi în sketch alături de Bob Hopkins, Dansatorul negru făcea furori; nu știa decât două-trei cuvinte românești, dar Belcot care aranjase textul avusese grijă să nu-i lase decât rol de pantomimă.

Ieșea la început pe scenă Bob Hopkins îmbrăcat în femeie. Tănase îi făcea curte. După ce pleca negresa scanda-lizată în culise, venea să ceară socoteală bărbatu-său – tot Bob Hopkins firește. Cearta se lichida cu o partidă de box încheiată cu victoria definitivă a lui Tănase, viu aplaudat de galerie...

În timpul în care eroul nostru obţinea succese de ase-menea calitate, de Max, marele de Max, se producea peste drum la grădina „Familia Luptătorilor”, acolo unde astăzi se află clădirea Marmorosch-Blank. Tănase mergea când era liber să-l asculte și să-l aplaude. Alteori îl aștepta la ieșire, fericit că poate schimba câteva cuvinte cu un autentic reprezentant al artei severe.


— Maestre, te rog – l-a întrebat odată Tănase – e ruşine ca un actor să joace de unul singur prin cinematografe?

Problema îl tortura. Spiritele camarazilor invidioși îl supărau uneori mai mult decât îi era permis să manifeste.

De Max a surâs amabil și a răspuns în felul în care ar fi făcut-o și faţă de propriii săi detractori.

— Amice! Nu e ruşine să joci unde se întâmplă şi unde eşti plătit. Numai să joci, în genul pe care ţi l-ai ales, aşa cum trebuie!

Invidia pe care o trezea Tănase era explicabilă dacă luăm în considerare suma pe care o câștiga. Nu era alt actor în ţară care să fie plătit până la o mie de lei pe zi, adică 200 lei de fiecare reprezentaţie cinematografică.

În afară de prietenia cu Belcot, Tănase mai făcuse rost de o legătură serioasă: aceia cu Niculescu-Buzău. Se înţele-geau dintr-o privire cei doi comici, fără prea multă vorbă, și adesea transformau viaţa în sketch.

Așa au făcut bunăoară când, aflaţi odată în călătorie, așteptau pe culoarele vagonului înghesuiţi, să se elibereze vreun loc în compartiment. Lucrurile le aveau depozitate la vagonul de bagaje; mai greu le era să găsească modalitatea de a se depozita pe ei înșiși.

S-au uitat câteva clipe unul la altul și soluţia s-a ima-ginat de o limpiditate nebănuită.

Întâi s-a strecurat la margine și milogindu-se, Nicu-lescu-Buzău.

Deabia instalat a început să manifeste violente dureri de burtă și să simuleze ameţeli.

Tovarășii de călătorie îl întrebau din curiozitate și chiar din compătimire:

— Dar, mă rog, ce ai dumeata, domnule?— Ce să am păcatele mele, sunt bolnav, sunt tare

bolnav!La aceste cuvinte Tănase își făcu apariţia în pragul


compartimentului înţesat de lume și adresându-se lui Niculescu-Buzău:

— Bine mă, tocmai aici te-ai băgat? Cum îţi este?— Ia, rău! cum să-mi fie!— Vai de capul meu până vom ajunge!Și unde mi ţi-l îngrijea Tănase și mi ţi-l cocoloșea; ba

îi aducea apă de băut, ba se arăta gata să-i aplice comprese etc.

Un călător îi ceru amănunte.— Pare bolnav rău prietenul dumitale, domnule! Ce

are?— Bine nu știu nici eu. N-aș putea să vă spun. Dar mi-a

spus doctorul că e sigur boală molipsitoare și mă duc să-l bag la spital. O fi holeră, o fi tifos, Dumnezeu știe!

N-a isprăvit Tănase bine informaţia că se și golise compartimentul. Fiecare de teama contagiunii își căuta rosturi aiurea; pe terenul abandonat Tănase și Niculescu-Buzău rămași singuri își întindeau cu voluptate oasele sănătoase, dar obosite.

Odată la Târgu-Ocna, într-un turneu, după spectacol s-au încurcat la un poker cu tatăl actorului Talianu, care era poliţai și cu alte personalităţi din localitate.

Pierdea Tănase, pierdea Niculescu-Buzău. La urmă, ca să aibă bani de miză au spart o pușculiţă

– cu lemnul de la sobă – o pușculiţă în care mari și laţi se aliau doar cincisprezece bani.

Niculescu-Buzău s-a apropiat – la o pauză de câteva minute – să se consulte cu Tănase.

— Ce ne facem nene? Ne sting ăștia de pe aici.— Ce să facem! Ne sting, ne sting!— Ba eu nu m-aș lăsa, ce să spun, se încăpăţâna Buzău.— Ai dreptate să nu te lași – îi răspunse Tănase – mai

ales că am impresia – nu sunt încă sigur – că unul din parteneri aranjează cărţile.


Când a auzit Niculescu-Buzău una ca asta, s-a dus glonţ la cuier unde a scotocit niţel buzunarele paltonului. Apoi a strecurat – fără să observe nimeni – o pereche de cărţi aduse de acasă, în șoșonii pe care nu-i scotea din picioare din cauza reumatismelor. Tot planul lui era ca în timpul jocului să simuleze că îi scapă jos o carte – în timp ce le „bătea” – să se plece să o ridice și cu iuţeala fulgerului să înlocuiască pachetul din mână cu acela, aranjat, ascuns în șoșoni.

Pus la curent cu intenţiile distinsului său amic Tănase îngheţase de frică.

— Mă Buzău, mă! Ne prinde și după toate alea mai mâncăm și bătaie!

— Lasă n-avea tu nicio grijă, răspundea Niculescu-Buzău, mă pricep.

N-au prins să se așeze din nou la masă că oridecâte ori prietenul lui scăpa pe jos vreo carte, se îngălbenea și bol-borosea Tănase de-ţi era mai mare mila.

Ce să facă însă? Intrase în horă, trebuia să joace.N-au trecut câteva minute și, ghinion, se rupe din

greșeală o carte de joc.Se schimbă repede „perechea” în funcţiune. Dar la

venirea celei noi, Niculescu-Buzău a început și el să asude.Ce se întâmplase? Cărţile aveau dosul „albastru” spre

deosebire de cele roșii cu care jucau până atunci și spre deosebire de pachetul care aștepta cuminte în șoșoni ocazia, definitiv pierdută, a manevrei savante...

Partida continua cu îndârjire. Nimeni sau aproape nimeni nu avea timp să observe manevrele eventualilor parteneri necinstiţi, afară de Tănase care era numai ochi și urechi. Nu deschise bine cărţile și observă cu emoţie un „ful” de ași.

Zărește în aceiaș timp și cartea de la fundul pachetului: un as de treflă. Unul din parteneri – acela care împărţea


cărţile – servindu-se a tras cartea de la fund pentru el. Tănase a observat, dar s-a făcut că nu dă atenţie.

Rămași singuri în joc au început să „pluseze”. La sfârșit, după mai multe „relansuri”, Tănase plătește sec.

— Ce ai dumneata?— Eu am „ful” de ași.— Păcat, eu am culoare!— Da ai culoare! De treflă, nu-i așa? Cu asul în frunte,

hai?Și unde mi s-a sculat Tănase în picioare și a pus în

mișcare calităţile lui de gimnast de la Vaslui pe obrajii prea vioiului său partener. Răsuna odaia nu altceva!

Niculescu-Buzău, între timp, cu pachetul propriu bine ascuns în șoșoni și supărat că n-avusese ocazia să-l utilizeze, aproba din cap ritmul palmelor, cu o indignare foarte ușor conţinută.

Dar cea mai cu haz „bătaie” a lui Tănase s-a întâmplat odată la Râmnicu-Vâlcea.

Se aflau, după spectacol, cu toată trupa de operetă la Berăria „Bulevard”.

Niște măcelari de la o masă s-au luat la ceartă cu un muzicant din orhestră. Dintr-o vorbă într-alta, s-a întâmplat ca muzicantul să mănânce în focul discuţiei o serioasă palmă. Camarazii lui au sărit să-l apere. Măcelarii s-au solidarizat... și s-au formalizat la rândul lor. Bărcănescu, Niculescu-Basu și Tănase nu puteau rămâne multă vreme indiferenţi. Pe scurt, ora fiind înaintată și mai toţi bine dispuși, s-a încins o bătaie din cele puţin obișnuite.

Patronul localului văzând că se îngroașe gluma și că lămpile, oglinzile, vesela și întreg inventarul riscă să sufere grave avarii, a avut o ideie genială.

Anume a stins lumina.Rămași pe întunerec, aprigii combatanţi n-au dezarmat.Tănase care se afla izolat într-un colţ al berăriei, a luat


o masă mai mică și a ridicat-o în cap – pentru a se feri de zborul cam periculos al sifoanelor – și s-a îndreptat spre direcţia în care știa el că se află adversarii.

Dar confuzia în sală era nemaipomenită.Plângeau copiii, ţipau femeile, iar din zgomotul de

pahare sparte, de scaune răsturnate, se auzea ţâșnind câte o înjurătură „din inimă”; încurcat în luptă, Tănase și-a chemat prietenii într-ajutor, prietenii care s-au repezit fără întârziere.

Dar ieșiţi afară din local, nu mică le-a fost mirarea constatând că măcelarii respectivi spălaseră putina și că în schimb nenorociseră din bătaie pe un biet negustor, care n-avea nici în clin nici în mânecă, la masa unde își consuma liniștit ţapul, cu toată încăerarea.

S-au dus la secţie cu tot alaiul, au dresat cuvenitele procese-verbale și spre dimineaţă au plecat din localitate, buimaci.

Dar „bătutul” avea ambiţie. I-a dat în judecată la tribu-nalul din Râmnicul Vâlcea, sperând să obţie din partea judecătorilor repararea dureroasei nedreptăţi al cărei invo-luntar obiect fusese.

Când, peste câteva luni, au primit băieţii la București citaţiile, s-au cam speriat.

Știau că neprezentându-se pierd și mai știau că drumul la Râmnicul Vâlcea și înapoi costa frumoase parale.

Au hotărît atunci să se înfăţișeze dimineaţa înaintea tribunalului, iar seara să dea o reprezentaţie din care să-și scoată cheltuelile deplasării.

Se adunase-n sala de ședinţă tot orașul doritor de spectacole gratuite. De la strigarea părţilor toată lumea era fixată: nu putea fi vorba de proces. Era teatru în toată regula.

Când a venit rândul lui Tănase să explice cum a devenit cazul în seara cea de pomină judecătorii nu s-au mai putut


stăpâni de râs și au suspendat ședinţa. Avocatul părţii ad-verse văzând că atmosfera e defavorabilă, a încercat să obţie o amânare. Tribunalul însă doritor de amuzament n-a consimţit nici în ruptul capului.

Ilaritatea creștea la fiecare nouă fază a procesului. Deca-nul baroului local Epure care apăra pe actori n-a ajuns să-și susţie pledoaria. I s-a trimis vorbă din camera de consiliu că o împăcare ar fi preferabilă; s-ar salva odată cu prestigiul justiţiei și situaţia delicată din punct de vedere juridic în care se aflau actorii.

La îndemnul avocatului lor „băeţii” s-au apropiat cu mâna întinsă spre reclamant.

— Hai să ne împăcăm nene, și s-o dăm dracului de vrajbă.

Acuma iartă-ne și dumneata, că tot ce s-a întâmplat a fost fără voia noastră,

— O fi fost fără voia dumneavoastră, le-a răspuns cetăţeanul, dar a fost, din păcate, pe spinarea mea.

— Bine, bine, dar ce să facem acum? Știi dumneata proverbul românesc: bătaia nu se întoarce îndărăt.

Dialogul a continuat astfel pe un ton din ce în ce mai amical pentru a sfârși cu împăcare generală.

Când s-au întors judecătorii în ședinţă părţile au cerut „scoaterea de pe rol” spre cel mai mare necaz al asistenţilor doritori de peripeţii glumeţe.

„Urmarea, diseară la spectacol”, a încheiat Tănase adresându-se publicului.

Și într-adevăr s-a jucat cu casa închisă atât era de curioasă lumea să vadă și să afle. Trupa a oferit recla-mantului bătut o lojă în care acesta s-a instalat cu toată familia. A fost veselie și aplauze în tot timpul spectacolului iar după spectacol s-a încins un chef la „Bulevard”, cu victima de odinioară în fruntea mesei, de i-a mers pomina.


Dimineaţa trupa a plecat de la berărie direct la gară spre Capitală, centru de noi și victorioase porniri.

În primăvara anului 1914 trupa de operetă Bărcănescu, Niculescu-Basu, Tănase s-a refăcut. Fiecare strânsese ceva parale și odată strânse le-a pus în comun pentru a încerca din nou norocul comercial al scenei.

Pe baza capitalului adunat, Al. Bărcănescu și C. Tănase au plecat într-un voiaj în străinătate pentru a aduna idei și pentru a simţi pulsul liric a al timpului.

S-au dus pe la Berlin, pe la Viena, la München și în fine la Paris.

Tănase a rămas uluit de tensiunea în care se afla Europa; rapiditatea călătoriei nu i-a permis să adâncească mai mult situaţia locală a ţărilor pe care le străbătea. S-a minunat și el asistând la schimbarea gărzii din Berlin după cum a rămas dezamăgit de „dezordinea” constatată în Franţa cea aparent doar nepregătită.

— Cum o să ia, mă Bărcănescule franţuzii ăștia Alsacia și Lorena? Îi bat nemţii de-i sting.

Dar încet, încet aclimatizându-se atmosferei atât de agreabile și-a schimbat părerile prea pripite. Avusese un incident cu hamalul din gară, apoi altul cu hotelierul, cu chelnerul de la „Duval” – ca orice român transplantat, fără prealabilă iniţiere, din mediul nostru patriarhal în mediul egalitar al Parisului.

— I-auzi, mă, „Liberté, egalité, fraternité!” Și când te apropii de ei nu știe cum să-ţi dea brânci, cum să fie obraznici, cum să te înghesuie.

Dar într-o dimineaţă, în spre zori, când s-a întors acasă cu mai mulţi prieteni cântând în „Place de l’Opera” „Rujiţa de pe răzor” fără să fie deranjat de flic și-a dat seama după oarecare reflecţii despre felul de a fi al localnicilor, despre adevărul celor scrise cu litere de aur pe edificiile publice.


Cincisprezece zile au stat în Paris umblând prin teatre, prin localuri, doritori să afle, să se instruiască pentru ca odată întorși în Capitală să poată aclimatiza și la noi ceva din progresele făcute de străini în arta spectacolului.

Cine ar fi bănuit că peste două luni va izbucni războiul mondial și cine, bănuind acest lucru, ar fi întrerupt, „exagerând” perspectivele unui viitor de sânge, activitatea lui de fiecare zi ? A trecut luna iulie cu întreg cortegiul ei de panici, de îndoeli, de speranţe sterpe, iar în august primele bubuituri de tun ale războiului mondial s-au auzit într-o Europă mai mult surprinsă decât consternată.

Viaţa de societate, distracţiile, petrecerile continuau cu aparenţe de natural în mai toate ţările beligerante. Iar la neutrii, încă neangajaţi în hora de foc dar susceptibili prin interese și prin poziţie geografică să se angajeze, tensiunea chinuitoarei așteptări se rezolva în nevroza plăcerilor imediate și strălucitoare.

A fost la noi epoca de ecloziune a revistei și în același timp epoca ei de maximă semnificaţie socială. Nu era timp, în trepidaţia cotidianului, de lungi pregătiri și de anevoioase gestaţii; actualitatea trecea crudă în „revistă” violent colo-rată de presiunea simţirilor populare. Verva justiţiară a pamfletarilor lirici își găsea jur împrejur numeroase pre-texte de aplauze.

Prima revistă bucureșteană de asemenea gen a fost „Războiul la șantan” care s-a dat la Eforie. O revistă într-un act dar mai multe tablouri de Gh. Ranetti în care erau ridiculizaţi ambuscaţii, patrioţii de cafenea, toţi aceea care duceau greul războiului „la şantan”.

Jucau în spectacolul de la Eforie mai mulţi actori de renume ai timpului și destui alţii care urmau să devie cunoscuţi.

Doamna Ștefănescu apărea în rolul Transilvaniei încă


robite. În baletul de cercetași nimeni nu bănuia că o fetiţă încă nelămurită, avea curând să ilustreze scena de revistă; Nataliţa Pavelescu era pierdută în restul figuraţiei anonime.

N. Bălţăţeanu actualul societar al Teatrului Naţional purta tinerește la gură trompetul anunţând libertatea. Ma-rioara Cinsky debuta în rolul „României”. Iar Tănase era „comperul” din combinaţie.

De la prima ei apariţie pe scenă Marioara Cinsky a plăcut publicului bucureștean care a consacrat-o; colabo-rarea ei cu Tănase a durat pe scenele din Capitală și din provincie șase ani, timp în care duetul rămas de atunci neîntrecut culegea din ce în ce mai entuziaste aplauze.

Marioara Cinsky a adus în revistă în afară de frumuseţe, de graţie și de talent, arta neîntrecută de a spune cupletul, de a-i sublinia nuanţele. De la dispariţia ei de pe scenă Tănase n-a mai găsit o parteneră de asemenea calitate, o camaradă și o colaboratoare în destoinicia căreia să se poată încrede.

Marioara Cinsky iubea teatrul cu pasiune rară și punea în slujba lui nu numai darurile ei artistice, dar și putere de muncă pe lângă un deosebit simţ al disciplinei spectacolului.

Venise de la Paris unde își făcuse studiile pentru a debuta în operetă la Grigoriu. Timp de doi ani a repurtat în acest gen succese care i-au consacrat numele înaintea unui public grăbit să o aclame. Fiindcă Marioara Cinsky pe lângă atâtea calităţi, avea și pe aceea supremă a farmecului. Spectatorii ei deveneau de la prima notă, de la primul gest, plecaţi supuși fără ca această dominaţie să fie obţinută prin mijloace triviale. Dimpotrivă, intrând în „revistă” odată cu „Războiul la şantan”, Marioara Cinsky a nimerit epoca în care genul era sensibil la politic și în deosebi la vibraţia patriotică. Cucoană de lume, cultă, cu aleasă educaţie, partenera lui Tănase a însemnat în arta pe care a practicat-o un pisc de atunci nemaiatins.


Între public și scenă era de altfel o comuniune senti-mentală care permitea toate îndrăznelile, toate entuzias-mele. Se juca la Eforie (și apoi la Comoedia) „Intrăm sau nu intrăm” de Fortunio (Faust-Mor) și Maximin (G. Milian) cu Ahil Popescu drept principal interpret, apoi „E lată rău” de Victor Eftimiu în grădina ulterior devenită Cărăbuș. Tănase, după „Războiul la șantan”, a apărut în „Plici” și în „Marafet bucluc”, în „Cacialmaua”...

Juca în această din urmă revistă rolul unui pașe, Ionel Brătianu, căruia i se prezintă pe tavă o odaliscă, toată îm-brăcată în alb: Marioara Cinsky. Publicul aplauda de la primele note ale divei

„Că nicăirea nu e ca-n ţara ta „Și la nevoie, vii tot la eaEra o fină aluzie la Marioara Ventura care triumfa din

parte-i, pe scenele de teatru ale Capitalei, în „Dama cu camelii” și în „Secretul”.

Nu se prea iubeau nici atunci actriţele între ele cum nu se iubesc nici astăzi. Cele trei Marioare (Ventura, Voi-culescu și Cinsky) nu nutreau una faţă de cealaltă prea amabile sentimente. Singură Cinsky avea însă posibilitatea prin genul pe care îl adoptase să-și exercite verva pe spinarea rivalelor ei de glorie.

A fost deajuns ca într-o seară să imite pe Marioara Ventura când pronunţa patetica frază din „Secretul”, „dacă spui o vorbă, o singură vorbă soţului meu, mă omor”, ca a doua zi același public, asistând la reprezentarea piesei lui Bernstein, să râdă în ciuda momentului dramatic trăit pe scenă.

Dar lui Tănase în celebra „Horă a lui Ionel” cine-i putea rezista?

Miniștri, deputaţi, înalţi dregători se întreceau în a-i cere textul și notele pentru a le transmite primului ministru,


care încântat de atmosfera patriotică din ţară nu aștepta decât momentul intervenţiei alături de Aliaţi.

Cupletele nu erau decât o abilă justificare a politicii oficiale.

Spunea pe scenă „Ionel Brătianu” tot ceea ce nu putea mărturisi de pe banca ministerială:

Unii făceau multă gură Că dau nemţilor untură. Untură dacă le-am dat Iodoform în schimb am luat. Mi-au mai dat pentru porumb În schimb grăunţe de plumb Nu vă temeţi fraţii mei... Le păstrez tot pentru ei.Sau... Pe Tăkiţă l-am pus eu Să strige război mereu Ca să zic când om pleca N-a vrut ţara să mai stea.Iar mulţimea, care nu cerea prea mult ca să aclame,

nu știa cum să-și manifeste entuziasmul, fericită că printre glume și cântece putea dibui adevărul hotărîrii dezrobitoare. Era destul să apară Tănase alături de Marioara Cinsky pentru ca dezlănţuirea aplauzelor să nu-și mai afle stavilă. Arta celor doi actori, deși beneficiind de atmosfera atât de originală a momentului politic, nu era dintre cele obișnuite. Se întregeau de minune în duetele rămase de atunci vestite, deși calităţile lor se completau fără să aibe între ele un pic de asemănare.

Un singur element comun, temperamentul teatral, lega o voce de cealaltă, un pas de cel de alături, o atitudine de cea imediat și parcă ostentativ opusă.


Ce admirabile vehicule ale sentimentului patriotic, fru-museţea și talentul!

Actorii de revistă aveau, în acea decisivă epocă a des-tinului românesc, limpedea conștiinţă a înaltei lor misiuni. Cea mai bună societate a Bucureștilor nu contenea să-i in- vite și să-i sărbătorească. În așteptarea momentului în care urma să trecem Carpaţii, nimic nu părea de prisos pentru pregătirea sufletelor, pentru suprema îmbărbătare morală. Prin saloane se organizau spectacole de revistă, la care actorii de renume erau invitaţi să-și dea concursul; sumele colectate cu acest prilej erau destinate „Crucii Roșii” sau fraţilor de viitoare suferinţă, luptătorilor belgieni, luptă-torilor sârbi. La teatre se refuza lumea la casă; dorinţa una-nimă de a afla cum stau în realitate lucrurile nu-și găsea satisfacţie în repetatele ediţii speciale strigate pe străzile orașului. Lumea voia să-și potolească febra patriotică și curiozitatea ascultând în acordurile unei muzici directe, imediat accesibile, adevăruri exprimate în simboluri facile și sonore.

Marioara Cinsky a fost în asemenea împrejurări mai mult decât o femeie frumoasă, o talentată artistă și o cu-coană deșteaptă. A fost un drapel.

Alături de vijelioasa exuberanţă a lui Tănase reţinerea ei feminină făcea impresie. Nimeni nu știa să puie mai mult accent în cupletul patriotic, mai mult dinamism decât această femeie care în aparenţă era sortită doar plăcerilor rafinate ale secolului libertin. De câte ori în această agitată perioadă a neutralităţii Marioara Cinsky a jucat rolul Ro-mâniei, care în gândul nemărturisit al tuturor era Mare?

„Vino draghe să te pupem” – îi striga Tănase nefericit că trebuie să joace rolul Ungurului. Dar Marioara Cinsky conștientă de înalta ei răspundere, răspundea cu... nobilă voluptate:

„Pupă-te-ar pupezele!”


Iar în sală... delir.— Bine coană Marioară, se poate să-mi faci una ca asta

în faţa publicului, a întrebat-o, câteva minute mai târziu, Tănase, în culise.

— Ei, asta-i bună! Cum dragă, zi să mă las să mă pupe Ungurul?

Revista „Plici” trebuia să fie dată de societatea „Obolul” sub înaltul patronaj al prinţesei Maria și al prinţului Carol. Mijloacele artistice ale cucoanelor din societate nu au corespuns însă cerinţelor textului.

Și astfel Tănase și Marioara Cinsky au avut norocul să interpreteze prima revistă purtînd semnătura Dur-Stoy-Kir.

Petre Durma, V. Stoicovici și N. Kiriţescu trei nume care au rămas însemnate cu litere de aur în istoria revistei românești. Și trei autori care i vor da în fiecare an talentului de cupletist al lui Tănase nou prilej să se afirme.

„Plici” s-a jucat o lună de zile fără întrerupere în Bu-curești, iar pe urmă s-a plimbat prin orașele cele mai im-portante din provincie.

În „Ionel Flașnetarul” Tănase recolta pretutindeni ovaţii. Apărea pe scenă cu o flașnetă și cu o colivie în care se afla un porumbel.

Refrenul făcea aluzie la situaţia lui Porumbaru, la ministerul de Externe.

„Mai stai, mai stai, nu zbura Cântă iarăşi porumbea”.Iar masca lui atât de asemuitoare cu a marelui om de

stat, talentul pe care îl risipea în spunerea cupletului bogat în dedesubturi politice trezea chiar în atât de susceptibila protipendadă liberală veselie și voie bună.

Take Ionescu venea din când în când însoţit de fratele său chirurgul Toma Ionescu să se asculte zeflemisit, iar fostul ministru V. Morţun a transmis „Sfinxului” textul


adevărat al cupletului și o fotografie a lui Tănase în „Ionel Brătianu” pe care autorul a așternut o admirativă dedicaţie.

În fine marele eveniment avea într-o bună zi să ajungă la îndeplinire.

Tănase juca „În foi de viţă” la „Colos” când a sunat mobilizarea generală. Sufletele, ele erau pregătite. A între-rupt cupletul, a închis grădina și s-a prezentat la regiment.

Nu se cuvenea ca tocmai el care îmbărbătase pe alţii, care fusese factor important în pregătirea atmosferei de război în mulţime să stea deoparte. Deabia îmbrăcat a primit ordin să plece spre frontul din Transilvania.

Până la Câmpina a făcut drumul cu trenul; de acolo înainte însă pe jos... până la Brașov. Orașul era părăsit de austro-ungari. Ai noștri au fost încartiruiţi în casele care se refuzau negre și ostile. Mai bine se simţea Tănase în satele românești unde după primele momente de sfială se stabilea legătura normală dintre suflete. La Codlea aflat în același detașament cu prinţul Valentin Bibescu a organizat o reprezentaţie cu dansuri și cântece locale. Învăţau ţăranii ardeleni cântece de dincoace de munţi iar soldaţii români jalea pământului apăsat. Primă imagine a Unirii morale.

De la Brașov au primit ordin de a pleca la Făgăraș; după dinamitarea statuiei lui Arpad.

Prima oprire a avut loc la Perșani unde locuitorii în majoritate unguri nu arătau prea mare bunăvoinţă faţă de năvălitori. O pivniţă cu șampanie Toerley descoperită la timp, ceva ceapă și usturoi alături, au alcătuit o masă „sui generis”. Dar foamea nu permitea nimănui să facă mofturi. Între rafinamentul băuturii și rusticitatea bucatelor nu s-a întâmplat nici o anormală ciocnire. Războiul concilia aceste două extreme; era dealtminteri singura conciliere pe care își putea permite să o facă în pustiita vale a Oltului.

După o mică ciocnire la Șercaia, după trecerea râului au ajuns la Făgăraș. În calitate de pontonier, Tănase participase


la construirea podului de peste Olt, a podului pe care la ordinul neașteptat de retragere trupele noastre aveau să-l zvârle în aer.

Pe cât de însufleţită și de lipsită de griji fusese înaintarea, pe atât de dureroase au fost zilele de panică ale retragerii. Căruţele nesfârșite de ţărani care luau calea pribegiei de teama represaliilor, bombardamentele de artilerie fără obiective precizate, demoralizarea care împingea fără motiv spre abandon și care transforma câteva pâlcuri de cava-leriști în prezenţa de foc și de fier a dușmanului – toate aceste elemente ale peisagiului natural, toate aceste nuanţe ale geografiei sufletești a fiecăruia, contribuiau decisiv la desăvârșirea inexplicabilei dar categoricei înfrângeri.

Tănase simţea, alături de ceilalţi ostași, greșelile celor

mari, care nu găseau cu cale, sau nu știau, să susţie retra-gerea.

De la Făgăraș, compania lui a luat alt drum spre înapoi decât cel pe care venise. Bombardamentul austrogerman era foarte precis și exercitat deaproape. Platoul Ţigăniei era în același timp obiectivul artileriei dușmane și ţinta ghiulelor românești dezorientate.

Întovărășit de un ţigan sanitar, de locotenentul doctor și de un caporal care fusese actor în viaţa civilă, Tănase cobora la vale spre o adâncitură în care se adăposteau ţăranii în pribegie cu femei, cu copii, cu căruţe. Au ajuns în fine după multe împiedicări la divizie unde au dat relaţii despre cele ce în calitate de martori oculari au avut prilejul să constate. Șinca Veche și Sinea Nouă, erau bătute de tunurile nemţești așa cum bătute erau toate staţiile de cale ferată, toate centrele de încrucișare, toate punctele strategice mai importante. Se urmărea înfrângerea noastră, dar nu se pierdea din vedere mai ales tendinţa de a întreţine atmosfera de panică.


În drumul spre Brașov, fugarii au întâlnit un ofiţer, care se ruga, lângă douăsprezece mitraliere, de toate convoaiele în trecere. Nu putea să lase nemţilor atâtea arme, nici nu găsea un mijloc de a le scurge spre ţară. În nedumerirea și în necazul lui, ofiţerul plângea copleșit de un destin de care nu era responsabil, și neputincios să găsească prin ordine sau prin ameninţări o soluţie, căuta prin vorbe bune și prin persuasiune, să explice nevoia de a salva tot ceea ce se putea „rupe” din numărul trofeelor adunate de dușmani.

I-au luat câteva mitraliere și i le-au înhămat la doi cai de la o căruţă cu bagaje. Iar ofiţerul a rămas mai departe pe drum, cerșind pentru restul mitralierelor dreptul de a servi mai departe oștirea în derută.

Până la Brașov spectacolul a fost mereu același: al deznădejdii în debandadă, în zăpăceală. Se evacuau spitalele cu mijloacele restrânse pe care împrejurările le lăsau la îndemână; se formau trenuri cu bolnavi înspăimântaţi de noaptea friguroasă, sfâșiaţi de durere, îngroziţi de per-spectiva morţii și a invalidităţii. Căruţele se opreau la răscruci, neștiind încotro s-o apuce; oamenii fugeau în marea lor majoritate, fără să știe de ce, contaminaţi de spectrul spaimei omniprezente.

O singură speranţă mai lucea în suflete, o speranţă pe care împrejurările o ridicau la valoarea de mit: „Averescu”.

Se auzise despre venirea generalului la comanda Arma-tei de nord și toţi fugarii, toţi înfrânţii se agăţau de această perspectivă, cu nemărturisită convingere că astfel fiecare și-ar putea spăla rușinea în chiotele, de atâta vreme amuţite, ale victoriei.

Între timp, la București, spitalele se umpluseră de răniţi și de bolnavi, transportaţi de pe front.

Domnul George Enescu a propus Marelui Stat Major ca echipe de actori și de muzicanţi să aline prin reprezentaţii special alcătuire suferinţele răniţilor, ridicându-i în același


timp moralul, atât de grav atins, de întorsătura ne care o luase războiul.

Printre primii artiști ceruţi de marele muzicant în vederea programului de lucru pe care și-l fixase, a fost și Tănase care a sosit, la ordinul de sus, în București și s-a prezentat apoi la Marele Cartier de la Buftea. Seara, a fost reţinut la masa prezidată de generalul Iliescu și la care participau colonelul Mihail Ionescu, Lică Stănulescu, direc-torul C.F.R.-ului militar și alte personalităţi ale înaltului comandament. Tănase asculta discuţiile, dar nu pricepea mare lucru.

Avea impresia că oamenii nu au noţiunea exactă a realităţilor și că părerile lor drepte sau strâmbe erau fără legătură cu drama care se petrecea pe front. Îi venea să-i oprească și să strige la tot pasul: „Nu-i aşa ! Altfel s-au în-tâmplat lucrurile”. Dar conștiinţa lipsei lui de pregătire în cele militare îl intimida.

N-a dat decât relaţii sporadice despre stări de lucruri pe care recent le constatase, despre situ aţii de trupe pe care le întâlnise în drumul retragerii, având doar satisfacţia să se vadă confirmat de telegramele care soseau neîncetat de-a lungul nopţii grele de triste presimţiri.

Rolul lui de consilier militar s-a sfârșit astfel înainte de a începe. El nu reprezenta decât mortificarea poporului conștient că fusese prost condus și insuficient pregătit. Nemulţumirea faţă de cei responsabili, nu-l împiedica însă ca alături de toţi ai lui, de marea masă a celor anonimi, să continue un sacrificiu săvârșit pentru salvarea Patriei.

A avut momente de chinuitoare îndoială. Prin urmare tot ceea ce cântase: „Ardealul”, „aliaţii”, „victoria”, erau simple iluzii pe care cizma nemţească n-a întârziat să le strivească. Prin urmare, oamenii în care crezuse l-au înșelat, amăgind prin el, odată cu el, mulţimea nevinovată și lesne crezătoare...


Dar instinctul l-a scos din paragina îndoelilor pentru a-l duce la acţiune, din nou la acţiune.

Echipa de artiști s-a alcătuit repede prin chemarea de pe front a celor desemnaţi să o cuprindă. Au făcut parte din ea la început, Niculescu-Basu, Jean Athanasiu, Monta-ureanu, St. Iulian, violonistul Buică și apoi mulţi alţii. Echipa s-a constituit în două secţiuni; una era condusă de George Enescu și cealaltă de Tănase. Seara se întâlneau la Hotel Metropol – unde locuia George Enescu – pentru a stabili programul spectacolelor de a doua zi.

Răniţii – soldaţi și ofiţeri – primeau cu entuziasm reprezentaţiile care însemnau în lumea lor de dureri și de renunţare, conștiinţa că bucuria și fericirea și râsul mai erau încă, în infern, posibile.

Tănase spunea cuplete, dansa și cânta cu o emoţie pe care rareori parvenea să și-o ascundă. Suferinzii îl apreciau pentru ușurinţa cu care îi puteau pricepe arta și pentru felul lui de a vorbi „de la inimă” simplu, direct, imediat.

A păstrat Tănase din această epocă o amintire care după douăzeci de ani, îi cutremură simţirea.

Pe când își executa „numărul”, fixat în program, într-o sală de spital oarecare, a văzut doi răniţi ridicându-se să aplaude cu ochii strălucitori de bucurie, dar stângaci în manifestarea prin gesturi a mulţumirii care îi copleșea.

Fiecare din ei era ciung de altă mână. Au profitat atunci de împrejurarea care îi așezase în același pat alături ca să-și asocieze palmele în realizarea aplauzelor.

Tănase își continua jocul și cântecul, dar plângea emoţionat de această manifestaţie de simpatie care depășea în tragica ei simplicitate tot ceea ce i-au putut vreodată oferi într-o carieră bogată în aclamaţii, cele mai entuziaste săli de spectacol.

Era in gestul invalizilor o durere comună care se dis-preţuia și care stăpânindu-se găsea vieţii triumfătoare un farmec mai presus de suferinţă, mai presus de mutilare.


În prietenia care se întemeiase sub semnul unei neno-rociri comune, soldaţii n-au avut nevoie să-și comunice impresiile. Palmele lor s-au apropiat spontan proclamând în realizarea monstrului bicefal, toată puterea de neînfrânt a emoţiei năvălind dinăuntru.

Nu toţi membrii echipei erau însă pătrunși de aceleași sentimente; nu toţi își dădeau seama de importanţa misiunii lor și foarte puţini mai ales aveau suficient simţ al disciplinei pentru a se ţine de treabă. Preferau să întârzie prin cafenele, să umble după afacerile lor personale, uitând că e război și că în sacrificiul general partea lor nu trebuia să fie de ei înșiși dispreţuită. Se trezea câteodată singur, singurel Tănase și susţinea, de voie, de nevoie. întreg pro-gramul datorită faptului că restul echipei își vedea de alte treburi neglijând tocmai cea mai importantă treabă: a datoriei ostășești.

Când a văzut că lucrul trece-n obicei, s-a pus pe înju-rătură. Așa îi era firea. Îi plăcea să se poarte bine cu oamenii când simţea că și ei, la rândul lor, se poartă omenește. Dar la mânie nu prea obișnuia să-și aleagă vocabularul. Cei vizaţi s-au dus să-l reclame la George Enescu.

Maestrul l-a convocat și i-a cerut pe un ton cât se poate de amabil să întrebuinţeze termeni mai dulci. A as-cultat Tănase și n-a spus nimic. Știa și el că e mai bine „cu frumosul”. Dar nu încercase înainte metoda asta ?

Peste câteva zile, un comisionar a venit să-l caute din partea maestrului cu un bilet în care-l convoca urgent la un spital. Rămăsese și George Enescu singur, abandonat de echipă, așa cum odinioară fusese Tănase.

— Ce le-ai spus domnule Tănase data trecută când au lipsit și pe urmă tot ei s-au supărat? – a întrebat marele violonist.

— Ia, ce să le spui ! Ca omul la supărare! I-am plimbat și eu niţel prin familie – a răspuns Tănase.


— Numai atâta? Puţin le-ai spus! Meritau ei mai multe.— Lasă dom’ le Enescu! Nu i-am lăsat eu cu una cu

două. Am mai completat și cu bucăţi din repertoriul bise-ricesc... !

Râdea George Enescu, de nu se putea ţine, de șotiile și de hazul lui Tănase, preferând tovărășia actorului altor si-mandicoase relaţii. Simţise sub aparenţa oarecum brutală și desigur comică a personagiului, bătaia unei inimi sensi-bile la durerea semenilor și un simţ al datoriei, o conștiin-ciozitate foarte rară printre cabotini...

Zilele treceau și odată cu trecerea lor progresa îna-intarea dușmană. Într-o zi, George Enescu l-a căutat pe Tănase prin tot orașul ca să-i comunice o veste de primă importanţă.

Actorul a ascultat-o înmărmurit deși întâmplările din ultimul timp îl pregătise pentru un asemenea deznodământ.

— Nemţii au trecut Dunărea. Mi-a spus Duca acest lucru. Ne retragem la Iași. Eu o să am mai departe grijă de echipă.

Se ghicea din stilul telegrafic și din emoţia care înto-vărășea cuvintele maestrului, că evenimente grave urmau să fie aduse foarte curând la cunoștinţa publică

Tănase a anunţat repede pe toţi camarazii. Au promis aproape toţi că vin la gară să plece spre Iași, dar prea puţini s-au ţinut de cuvânt, legaţi de interese, opriţi în loc de teama necunoscutului, sau pur și simplu incapabili de a depune în slujba ţării un alt efort.

În seara dinaintea plecării din București, Tănase a încercat să-l convingă pe Belcot:

— Haide măi în Moldova. Te las la mine acasă la Vaslui. O să aibă grijă ai mei de tine.

Dar toate insistenţele au fost zadarnice.Bolnăvicios, descurajat, nesimţindu-se în stare să-și


abandoneze locuinţa din București, obiceiurile, pianul. Belcot a rămas sub ocupaţie.

Nu bănuiau desigur când s-au despărţit, prietenii de atâţia ani, că niciodată în viaţă nu se vor mai întâlni; dar ultima lor strângere de mână a fost înduioșată și parcă temătoare.

Belcot avea să moară în 1917 bolnav de tifos exan-tematic...

Încet, încet, știrea apropierii nemţilor de Capitală a făcut ocolul Bucureștilor. Dimineaţa la gară era o afluenţă neobișnuită de lume. Plecau notabilii în pribegie. Plecau și oamenii săraci și neștiuţii.

Tănase își amintește în înfrigurarea acestei plecări imagini disparate ale peisajului. Gara plină de ceaţă, familia lui Vintilă Brătianu pe peron, o femeie simplă cu o colivie de canari în braţe pe treptele unui vagon de clasa a doua.

— Bine femeie, altă treabă n-ai în împrejurările astea, decît să pleci cu o colivie în braţe?

Dar Tănase a primit un răspuns melancolic și descu-rajat:

— Ce să facă și ele săracele? Păsări.În graba plecării, obligaţi să aleagă între sufletele și

obiectele dragi, oamenii nu ascultau totdeauna de cerinţele bunului simţ. Dezorientarea îi împingea la ridicol mai mult decât panica, mai mult decât presiunea nemiloasă a înaintării dușmane...

La Iași, odată ajuns, Tănase s-a acomodat așa cum a putut într-o odăiţă mică; masa o lua pe Bulevardul Brătianu la „Viorică”, un restaurant popular accesibil mijloacelor sale modeste.

Viorică era un om tare cumsecade și un negustor cum puţini se află. Mâncau la el în prăvălie o mulţime de artiști și studenţi nevoiași, fără obligaţia de a-și achita imediat consumaţia.


— Lasă dom’le! Nu-i nimic! Mi-oi da dumneata când oi avea.

Cu asemenea principii era firesc să nu progreseze afacerile bietului Viorică. De vreme ce el nu se îngrijea de viitorul lui, cine în haosul refugiului să-i poarte de grije?...

Tănase a continuat să joace prin spitale cu echipa

George Enescu, la care se adăugase și Marioara Cinsky.Celebrul duet care pasionase opinia publică în timpul

neutralităţii, a avut în Moldova retragerii un succes încă și mai mare.

Când nu cântau prin spitale, plecau în turneu prin orașele apropiate la Botoșani, la Dorohoi și chiar la Tecuci și Galaţi. Pretutindeni venirea lor coincidea cu deschiderea unor colecte în favoarea orfanilor de război. Se plimba Marioara Cinsky prin public și cânta cu emoţie, fără răspuns, refrenul care înmuia inimele și deschidea cele mai rebele pungi:

„Făceţi-vă pomană Cu cei nenorociţi...”În zilele de restriște actorii de revistă se regăseau pe

prima linie a înviorării sufletului popular, așa cum în frunte au stat câtă vreme a trebuit să se pregătească inimile pentru greaua încercare.

Recitite cântecele și cupletele de la Iași, nu mai au tremurul sentimental de pe vremuri.

Imaginaţi-vă însă efectul pe care-l producea într-un public deslipit cu atâta cruzime de realităţile de acasă cân-tecul Marioarei Cinsky:

Cărăruie, cărăruie Care duci la Bucureşti Drum ca tine altul nu e Nici in lumea din poveşti.


* Te aşterni în calea lungă A truditului meu dor. Numai dorul laşi s-ajungă În căsuţa cu pridvor. * Cale lungă şi frumoasă Cale ruptă de haiduci. Numai doru’l duci acasă Dar pe mine când mă duci?Dar „Balada Bucureștilor” ce ecou trecea în sufletele

pribege? „Când am plecat din Bucureşti Era o tristă zi de iarnă. Pornise amurgul să se cearnă Când am plecat din Bucureşti .......................................................... Și acum când doru-mi mă sugrumă Aş vrea să uit dar nu mai pot Mi-te păstrez în minte tot. Iubit oraş rămas în urmă. .......................................................... Iar între Capşa şi Palat E tristă strada şi pustie Căci au plecat în pribegie Cei dintre Capşa şi Palat.Melodiile treceau nesimţite Frontul, pentru a se

răspândi biruitoare în ţara ocupată.Se cânta la Brăila, la Buzău, la București sub ocupaţie

străină: Iubitul meu nu este prinţ El n-are loc şi nici dorinţi


Să stea-n palate. Sub vifor aspru de obuz El şade-n vale la Oituz, Și crunt se bate.Alte cuplete oglindeau lipsa în care se afla populaţia

de alimentele de primă necesitate sau ostilitatea faţă de proiectele de retragere fantezistă; pornirea spre glumă a Românului nu își găsea stavilă în nenorocire:

„Domnul Iorga ştiu că are La vorbă destulă sare De vrei un ou nu prea scump Mănânci oul lui Columb. De către unii se spune Că n-avem chibrituri bune Dar Românu-i îndrăcit Ia foc şi fără chibrit. * Unii vor mai cu dichis Să trăiască la Paris Iar alţii mai cu fason Vor s-o şteargă la Cherson. Să ştiu c-am să mă usuc Eu de aicea nu mă duc Fie pâinea cât de rea Tot mai bine-n ţara mea.”Actorii din echipă erau mobilizaţi pe loc.Făceau serviciul prin spitale și se considerau detașaţi

la Teatrul Naţional. Pe scena acestui teatru s-au jucat mai multe reviste dintre care Ei Iaşi!, 2 acte și un prolog de Dur-Stoy; La noi la Iaşi, 2 acte și un prolog de Kir-Nik. Pe afișe scria „Teatrul Naţional – Societăţile dramatice din București, Iași și Craiova”.


În „La noi la Iaşi” jucau (pe lângă Tănase și Marioara Cinsky), Niculescu-Buzău, Baldovin, V. Brezeanu, etc., etc., iar în „Ei Iaşi!”, N. Baldovin, Take Teodorescu, N. Stănescu și d. B. Bulfinsky. De la sine înţeles că nici textul propriu zis nici cupletele nu erau favorabile năvălitorilor care totuși – în teritoriul ocupat – se aflau perfect informaţi despre ceea ce se petrecea în capitala Moldovei și despre curentele de opinie.

Într-un sketch în care apăreau B. Bulfinsky, Marioara Cinsky și C. Tănase se făceau pronosticuri asupra configu-raţiei pe care urma să o aibă ţara în... 1940.

Nimeni nu-și închipuia la acea dată că patriotismul de revistă, fanteziile „demagogice” vor deveni curând, foarte curând o veselă și izbăvitoare realitate. Era epoca în care victoriile asupra nemţilor aveau loc doar pe scenă. Așa, bunăoară, în revista „A fost odată” Tănase, simbol al românismului, cădea în iad unde întâlnea pe Kaizer, pe Kronprinz și toate omeneștile ispite: vinul, cărţile, femeia.

În acest din urmă rol, al „Viperei”, Marioara Cinsky izbutea în fiecare zi să câștige aplauzele entusiaste ale publicului:

... Ochi de spaniolă am căpătat Iar părul anglo-saxon De la rusoaică roşu am luat Iar italianca – ton În urmă Franţa mi-a repictat Farmecul franţuzesc De la nemţoaică nimic n-am luat Restul... e românesc!Așa era atmosfera; până și-n zugrăvirea Femeiei, ca

simbol etern al păcatului se găsea prilejul introducerii „efectelor” beliciste și patriotice.


Pe scena Teatrului Naţional din Iași, în cadrul stagiunii deschise, Tănase a jucat prin diferite comedii și vodeviluri. Dar nu rămânea multă vreme pe loc trimis fiind să organi-zeze spectacole la Tecuci, la Bacău, la Huși, la Botoșani.

Era, în plin, epoca refacerii; bătea un vânt de înviorare, o încredere nestrămutată în viitorul victorios, un optimism poate nejustificat de fapte, dar nu mai puţin înrădăcinat în suflete.

Prin turneele sale din spital în spital, dintr-un centru de instrucţie într-altul Tănase a întâlnit adesea pe Regina Maria, neobosită în îngrijirea răniţilor. Și odată la Bârnova a avut prilejul să asiste la o inspecţie a regelui Ferdinand și a prinţului Carol.

Echipele aveau repertoriul pregătit pentru trupă.George Enescu a fost detașat pe lângă rege. Iar Tănase a rămas alături de prinţul Carol. La masă actorul a raportat viitorului său Suveran

despre cele ce avusese prilejul să afle în meseria de actor ambulant, detalii relative la interesul trezit de repertoriu printre bolnavi și răniţi...

Din noianul de amintiri care-l copleșesc ori de câte ori cu capul plecat ascultă înnăuntrul lui glasul trecutului, puţine sunt mai emoţionante decât evocarea scenei de la Iași dinaintea spitalului Veniamin Costake.

Seminarul fusese transformat în adăpost pentru bol-navii de exantematic.

Echipa n-a putut, deci, pătrunde în interior dar bolnavii au fost toţi așezaţi la ferestre să poată privi pe geam la spectacolul din stradă.

În mijlocul uliţii, printre copiii desculţi ai mahalalei, mângâiaţi de razele tari ale unei veri timpurii, actorii își exercitau fiecare la rând meseria, talentul.

Cânta George Enescu din vioară.Spunea cuplete Tănase.


Cânta Marioara Cinsky...Împrejurarea era de un sfâșietor patetism. Plângeau

executanţii îndureraţi, iar lacrimile curgeau șiroae și pe obrajii veștejiţi ai muribunzilor...

Ordinul de detașare la Marele Cartier s-a epuizat într-o bună zi. Tănase a trebuit să meargă la Bârlad ca să și-l reînoiască.

Odată ajuns în acest oraș a găsit mijlocul să fie recomandat generalului Cristescu și generalului Prezan.

Tănase avea un serios capital de glorie artistică. Aportul său putea fi decisiv în sporirea colectei pe care doamna Prezan o începuse în folosul orfanilor de război. A acceptat să dea o mână de ajutor cu condiţia ca toţi muzicanţii din regiune să fie adunaţi, cu instrumentele lor cu tot, în vederea unui concert.

Cristache Ciolac, detașat la Marele Cartier, urma să dirijeze această originală orchestră.

Pretenţia lui Tănase a fost cu rapiditate satisfăcută.În 24 de ore, două sute de muzicanţi s-au găsit, de voie

de nevoie adunaţi în sala de mese a școlii normale înainte de a începe repetiţia, Tănase urcat pe masă a prezentat executanţilor pe dirijor. Toţi îl cunoșteau din renume, nimeni nu-l văzuse încă la faţă.

Ciolac a încercat „Ciocârlia”.El la vioară și lângă el, alături de el, cobze, ţambale,

trompete, clarinete... O cacofonie imensă care n-a întârziat totuși să se limpezească în stranii armonii.

Repetiţia a durat o zi întreagă și s-a reluat dis-de-di-mineaţă pentru ca spectacolul să aibe loc neîntârziat în faţa unui auditoriu compus din ofiţeri români, englezi, francezi și în general din toate personalităţile atașate Cartierului.

Tănase a dat concursul la completarea programului spunând cuplete din repertoriul său obișnuit si poezii patriotice. Succesul moral și material a depășit toate aștep-


tările. S-au adunat vre-o 23.000 lei pe care Tănase, în cali-tate de director și casier, i-a predat doamnei Prezan,

— Ce putem să vă oferim în schimbul ostenelii dum-neavoastră, domnule Tănase?

— Nimic doamnă. Sunt militar și mi-am făcut datoria. Dacă aș fi fost actor aici, înţeleg... Dar așa...

Insistenţele repetate au sfârșit totuși prin a-i înmuia niţel „caracterul”.

N-a primit bani în ruptul capului, dar a trebuit să accepte un „dar”... la alegere: un costum de haine militare pentru el și un tort pentru mamă-sa de la Vaslui.

Peste o zi s-a urcat în tren îmbrăcat într-un costum de plutonier nou-nouţ purtând în braţe un tort de jumătate metru; întovărășit în drumul spre mahalaua Hușilor de afectuoasa recunoștinţă a superiorilor săi din Bârlad, Tă-nase s-a reîntors la Iași, unde a raportat șefului său ierarhic George Enescu, despre cele întâmplate la Cartierul General.

Marele muzicant era plictisit, din ce în ce mai plictisit, de dificultăţile pe care le întâmpina în executarea misiunii care-i fusese încredinţată. În scurtă vreme a refuzat să se mai ocupe de echipă, toată sarcina rămânând pe umerii lui Tănase.

În afară de ocupaţiunile strict militare actorul a găsit totuși timp și pentru a continua o carieră destul de grea de practicat în Iașii refugiului.

Juca în timpul stagiunii la „Naţional” iar vara apărea la grădina Tănăsache, în spectacole de revistă, de comedie și de operetă.

În momentele mari ale întregirii, la alipirea Basarabiei, de exemplu, Tănase a fost cel dintâiu actor care a apărut pe scena românească a Chișinăului. Trimis de Marele Stat Major, a organizat un spectacol în sala teatrului „Făclia”, spectacol la care au luat parte toţi ofiţerii basarabeni în frunte cu Ion Inculeţ, Ciugureanu, Cazacliu etc., etc.


La primirea oficială de la Iași, Tănase a jucat – pe scena „Naţionalului” – aflat sub direcţia lui Al. Mavrodi – Baba-Hârca spectacolul fiind urmat de un banchet dat în cinstea ofiţerilor români basarabeni la „Tănăsache”. După trei zile, fraţii de peste Prut au întors politeţa. S-au adunat tot la „Tănăsache” în jurul unei mese organizate în stil basarabean cu multe feluri de mâncare și cu destule feluri de băutură.

Atmosfera era atât de cordială încât până la urmă domnul Ion Inculeţ nu știa cum să-și manifeste surpriza că a putut întâlni, printre românii din vechiul regat, pe cineva care să-i poată ţine piept la „căzăcească” așa cum îi ţinuse Tănase.

Dar climatul de la Iași nu convenea, în grelele împre-jurări prin care trecea ţara, actorului obișnuit nu numai să exprime la rece, dar să și suporte toate suferinţele populare. În timp ce soldaţii mureau pe front în apărarea patriei el nu putea să continue impasibil un meșteșug care la lumina riscurilor de viaţă de la Mărășești și de la Oituz, apărea drept rușinos și ridicol.

Se plimbase de curând cu echipa pe la Bacău, pe la Piatra Neamţ, prin spitalele supravegheate de Clotilda Ave-rescu. A întâlnit cu acel prilej refugiată ocazional pe marea cântăreaţă franceză Frehel, gonită de înaintarea germană și ea prin tot locul; cunoscuţi dintr-o lume pe care marele hiatus al războiului o mutase definitiv în istorie.

Într-o bună zi, sătul de „inactivitate”, dornic să adauge la sacrificul tuturor partea care de deplin drept îi revenea, a ieșit la raport. De vreme ce meseria lui era să cânte și de vreme ce continua în plin măcel să distreze pe „învârtiţi” alături de cei din spitale, de ce să nu fie trimis pe front pentru a încuraja, în ofensivă și în rezistenţă, pe luptători?

Compania lui se afla pe dealul de la Momâia lângă Mărăști, sub comanda generalului Averescu.


În vâltoarea evenimentelor actorii erau bătuţi de vânturile nemiloase ale nevoiei. Se vorbea mereu și pretu-tindeni despre triunghiul morţii și despre evacuarea în Rusia a necombatanţilor.

— Ce ne facem? Ce ne-om face pe acolo? – așa se întrebau cabotinii. Tănase și Niculescu-Buzău au găsit repede răspuns în ceea ce-i privea; unul cântând din armo-nică, altul spunând cuplete, ei își propuneau să aștepte – ca „italienii” – paraua providenţială aruncată din cine știe ce mansardă.

Actorii ceilalţi, actorii „mari” erau în panică; nu vedeau nicio perspectivă în faţă, care să le permită continuarea profesiei și câștigarea pâinii zilnice.

Mulţi se apropiau de Tănase știindu-l întreprinzător și... „descurcă lume”, în speranţa că pe lângă el viitorul s-ar putea să se înfăţișeze în culori mai puţin negre. Tănase asculta și surâdea fără să dea prea mare atenţie solicitărilor al căror subit obiect devenise. Nu era obișnuit cu asemenea stimă din partea „lefegiilor” de la teatrele de stat și par-ticulare, el care întotdeauna era privit cu dispreţ și peste umăr de camarazii serioși”.

Din fericire aceste stări interesante ca prilej de revelaţii psihologice, au fost trecătoare, tocmeala rămânând iluzorie ca a ursului din pădure. N-a avut loc nici retragerea la Odessa, nu s-a pus în practică nici fantezistul proiect al triunghiului morţii. Iar deosebirile dintre comedienii cu și fără „treptele ierarhice” au revenit încet, încet la ceea ce, înainte de ipoteza revizuirii forţate, fuseseră.

Tănase continua să umble prin spitale cu echipa.Râdeau ciungii, șchiopii și toţi betegiţii Marelui

Războiu. Râdeau surzii, râdeau orbii...Numai odată, când au ieșit de la un spital de ofticoși,

Tănase și Niculescu-Buzău, s-au uitat unul la altul buimaci fără să se întrebe, fără să-și spuie o vorbă. Degeaba oste-


niseră un ceas de vreme cu giumbușlucurile lor obișnuite, cu dansurile și cupletele de care se prăpădea lumea râzând.

Nu surâseseră măcar, ofticoșii! Pe faţa lor moartea își zugrăvise cu anticipaţie gravitatea. Ce măruntă și ce lipsită de semnificaţie din perspectiva lor tragică părea gluma! Ieftina glumă.

Înainte de a pleca pe front era să o păţească Tănase deabinelea.

Cânta împreună cu Niculescu-Buzău un excelent cuplet al poetului George Gregorian. Negăsind costume adecvate rolurilor – adică straie de ţârcovnici – au găsit cu cale să se îmbrace popește, cu anterie și potcapuri în toată regula. Dar textul de la sine îndrăzneţ suscita o deosebită emoţie din cauza costumelor care-i transformau într-o sângeroasă satiră. În ciuda hazului imens pe care-l făcea lumea când Tănase și Niculescu-Buzău se plângeau că nu mai e colivă și prescură, Mitropolia a luat măsuri pedepsindu-i cu o suspendare de o lună de zile. Criza de costume la Naţional îi împinsese la nelegiuire. Pe front neplăceri de asemenea natură n-au mai avut. Dar au fost în schimb altele tot atât de grave. Așa e viaţa omului: cu bucurii și cu dureri împletite, iar în împletitura lui Tănase, nu știu cum s-a întâmplat, dar necazurile au fost destul de multe și destul de dese.

La Bâlca unde comanda generalul Arthur Văitoianu, Tănase găsise pe Aurel Athanasescu, fostul societar al Tea-trului Naţional, pe „Dură” care astăzi cântă pe Griviţa pe undeva pe la „Borţoasa” și pe doi ţigani: un ţambalagiu și o vioară secundă.

Împreună au alcătuit cea mai glorioasă echipă a teatrului românesc din timpul Marelui Războiu, echipa care a cântat și a jucat sub tirul artileriei inamice...

De la Bâlca, pentru a urca dealul Momâiei spre Mărăști, au trebuit să se urce călări. Erau îmbrăcaţi ca vai de ei, care cum nimerise; pe apucate. Haina o aveau ostășească,


pe picioare aveau jambiere iar pe cap câte o pălărie mare, cercetășească de semănau mai mult a locuitori de prin Far-West, decât a trupă actoricească ambulantă. Când să ajungă în fine la destinaţie, adică în sectorul de sub comanda colonelului Mărgineanu, mare le fu mirarea cu privire la spectacolul care li-se oferea. Toată trupa era adunată pe platou iar la ordinul comandanţilor ea dădea onorul. S-a mirat singur Tănase de importanţa pe care i-o acordau, dar ce să mai cerceteze cauzele, când înaintea lui, cât se vedea cu ochii înlemniseră toţi ostașii la o singură poruncă. Încet, încet lumea s-a desmeticit.

Izbucneau unul după altul ofiţerii.— Fir-ar al dracului să fie! Ăsta-i Tănase, domnule! Ia

dă-te jos de pe cal.Ce era vinovat însă Tănase că se anunţase vizita unei

comisii militare americane, că această comisie se rătăcise pe drum și că îmbrăcămintea lui avea aspect yankeu?

Au făcut haz ofiţerii, până în fine s-a anunţat sosirea americanilor veritabili și a avut satisfacţia Tănase să le dea, în front, alături de camarazi, onorul reglementar. După masă s-a dat în cinstea oaspeţilor de peste Ocean un festival în toată regula. Pe platoul din faţa Mărăștilor era convocată toată trupa afară de cei de serviciu în tran șee. Când zburau avioanele inamice pe sus, fiecare se așeza cu burta la pământ așa cum era dispoziţia. Iar când nu zburau îi zicea Tănase din gură și „Dură” din vioară cântece din cele populare care mergeau la inima soldatului.

Era o regiune dintre cele mai periculoase ale frontului, dar moralul ostașilor foarte ridicat nu lua în seamă pri-mejdiile.

Apoi echipa a plecat prin tranșee și prin „blokhausuri” să îmbărbăteze pe cei de sub focul direct al inamicului, pentru a se reîntoarce înapoia frontului ori de câte ori prin satele pustii de oameni, unde rătăceau doar câinii și


pisicile localnicilor, se organizau festivaluri culturale. Pe lângă Coţofenești a ascultat și generalul Berthelot și mulţi alţi ofiţeri din misiunea franceză, pe Tănase cântând pe franţuzește:

„Si tu veux Marguerite...”Sau Tănase je m’ apelle Tanase, Tanasel. J’ ai une figure belle. Et l’ air d’ un façonel ....................................... J’ ai un nez, j’ ai un nez Très bien façonné.

În climatul atât de aspru al bătăliei gluma tare, sarea niţel grunjoasă a „cupletului Tănase” izbutea sa fie pe placul celor mai rafinaţi Era ceasul senzaţiilor tari, al instinctelor dezlănţuite; arta superioară murise zdrobită de ghiulele. Murise sau amorţise de frică. Odată trebuind să treacă râul spre sectorul comandat de colonelul Obogeanu (unde urmau să-l întâlnească pe actorul Carussy) echipierii au fost opriţi de un violent tir de baraj al inamicului.

Tirul artileriei nemţești era de o uimitoare precizie. Mitralierele trăgeau, de asemenea, individual.

La trecerea podului a fost foarte greu să-i convingă pe ţigani.

Să treceţi mă, că vă ia mama dracului. N-a dat explicaţii multe dar cu relaţiile pe care le avea

a obţinut un „ausweiss” de înapoiere pe un nume falș... „Ionescu”.

Mai greu a fost la Mărășești unde îi era teamă să nu i se ceară și alte acte sau să i se controleze mai atent sem-


nalmentele. A stat mai cu spatele, a intrat într-o conversaţie foarte pasionată cu un așa zis cunoscut, dinainte prevenit, și mai cu ajutorul amurgului, mai cu obrăznicia a reușit să treacă gardul spre ţara liberă.

Deabia s-a dat jos din tren la Iași, o veste avea să-i potolească bucuria de a fi scăpat teafăr.

Ziarele anunţau cu litere mari că armatele lui Franchet d’Esperay trecuseră Dunărea și că nemţii se retrăgeau în dezordine.

Nimeni nu putea să-l consoleze de necazul că n-a fost de faţă la București să participe și el, odată cu întreg poporul umilit, la bucuria alungării, să mai vorbească odată, pe „amestecatelea”, cu maiorul de la „Komandatură” și să-și cânte cupletele necenzurate, așa cum le cântase la Iași.

Să fi știut, mai dormea o noapte în Cișmigiu, mai destupa un butoiaș cu bere la „Comșa”, ba ar fi riscat și câteva zile de pușcărie nemţească!

Dar împotriva ghinionului, știa prea bine Tănase, că nu este nimic de făcut.

Refugiul s-a încheiat brusc în marea beţie a victoriei. Speranţele cele mai nebunești se realizau. Dușmanul, pu-ternic și biruitor, se vedea dintr-o zi pe alta alungat din ţinuturile pe care cu atâta strășnicie le stăpânise. Marea oaste germană devenise sub acţiunea morală a înfrângerii o hoardă în derută, relaxarea din ultimele zile ale ocupaţiei sfârșind în resemnare și adesea în violentă indisciplină.

Câteva zile a mai stat Tănase la Iași, câteva zile în care nerăbdarea lui de a se reîntoarce în Capitala ţării celei mari și celei libere nu-și găsea astâmpăr.

Se încheia un capitol important de viaţă naţională și se deschidea altul. În destinul personal al lui Tănase, în cariera lui artistică evenimentele de ordin general aveau ecoul de totdeauna. Prilejul de meditaţie pe care i l-au oferit Iașii înfriguratei reîntoarceri a fost temeiul de acţiune. Tănase


nu obișnuia să întârzie sentimental asupra trecutului, îna-inte de a găsi prezentului, cel puţin, o încadrare în faptă.

Dar plecarea spre București, abandonul Moldovei în melancolia toamnei timpurii au zdruncinat până si sufletele cele mai insensibile la poezie...

Tănase a mai luat odată masa la Viorică înainte de a pleca. Îi era drag restauratorul grec pentru filotimia lui cu clienţii, pentru ridicolul simpatic al intransigenţei lui politice și pentru naivitatea cu care se lăsa mereu și în ace-lași fel tachinat.

— Ei Viorică, ia spune tu, ce zici de bătaia pe care au mâncat-o grecii de la turci, la Domokos?

Pentru Viorică, grecii nu fuseseră niciodată înfrânţi. Nu puteau fi.

Alerga repede în odaia lui de culcare și se întorcea cu un tablou mare de perete, în braţe, în care colorat se reprezenta, spre avantajul grecilor, desfășurarea istoricei bătălii.

— Ţe bataie bre! Privește aiţi si te lămurești imediat ţine a fost mai tare – exclama triumfător și patriotic Viorică.

În afară de această inocentă meteahnă, a politicii, omul nu avea decât calităţi. Restaurantul pe care îl ţinea avea în fund o cămăruţă pe care o rezervase intelectualilor și per-soanelor mai de soi. Veneau să mănânce în jurul unei mese modeste Octavian Goga și fratele său Eugen, Ion Morţun, fostul prefect de poliţie Corbescu, sculptorul Oscar Spaethe, Octavian Tăslăuanu, C. Stăncescu, Toma Gâlcă, C. Lupescu și mulţi alţi scriitori, ziariști și oameni politici.

Meniul nu prea era variat, dar avea Viorică un „Cotnar” veritabil cum rar se putea bea la Iași. Îl vindea cu 45 lei sticla, sumă destul de apreciabilă pentru epocă mai ales comparată cu preţul porţiei de fasole care era de numai treizeci de bani.

La „socoteală” nu era nevoie de altfel să se facă prea


mult uz de hârtie sau de creion. Mai fiecare boier avea de plătit cam 45 lei în zilele sobre, când nu făcea exces, și când nu amâna plata pentru mai favorabile calende... dacă numai grecești.

Dar condiţiile în care a stat prin Iași mai bine de un an de zile, gazdele incidentale, odaia închiriată împreună cu Toma Gâlcă în care mai dormeau C. Stăncescu și Ion Morţun?

Privaţiunile războiului au avut darul de a face să retră-iască boema de odinioară, anii Conservatorului; în clipa despărţirii de obiceiuri devenite a doua natură, omul își amintea, cu surâs înflorit în colţul buzelor, surpriza servi-toarei care vedea la ore diferite mereu alt cap răsărit de sub plapumă, înfăţișarea lui Stăncescu dormind în virtutea unor amicale privilegii într-o odaie cu seră și umbrit de plante arborescente ca pe un prematur catafalc...

Dar reprezentaţiile de la „Tănăsache” la care lumea era admisă cu plata biletelor în natură? Aducea respectivul pește, zahăr, cafea sau alt produs alimentar și în schimb câștiga dreptul de a consuma artă, lumină, sunet, culoare...

Uitarea urma să se aștearnă peste un prezent încă ne-lichidat în istorie.

Câte episoade însă, ale Iașilor lipsiţi de mijloace, aveau să-și găsească în Bucureștii deabia dezrobiţi o neașteptată continuare! Își aduce aminte Tănase de o manifestaţie împotriva speculanţilor de zahăr care a pornit din dreptul „Grand-Hotel”-ului. Erau în cortegiu oameni de ispravă cu neveste și copii; cauza lor era dreaptă, iar obrăznicia depo-zitarilor de alimente depășise limitele speculei permise. Tot privind de pe margine s-au trezit în rânduri și Tănase și Niculescu-Buzău...

Ei erau din oficiu cu poporul. Se putea să lipsească tocmai de astădată când participarea comporta pe lângă solidaritate sentimentală și oarecare risc? Se zvonise prin


oraș că la „Ciobanii” se află ascunse imense cantităţi de zahăr și mulţimea se adunase ca, mergând la faţa locului, să protesteze împotriva acaparatorilor.

Când a ajuns însă manifestaţia în dreptul Teatrului Naţional, mare fu uimirea celor neiniţiaţi: mulţimea a cotit la stânga spre clubul socialist din Sf. Ionică în loc să-și continue drumul în sus spre Calea Victoriei. Pe străzi pre-fectul de poliţie Nicoleanu desfășurase impresionante forţe de ordine iar contactul dintre jandarmi și populaţie nu avea loc în condiţiile cele mai calme și cele mai obiective.

— Ce-i cu ăștia măi „Buzău”? întreabă la un moment dat Tănase pe tovarășul de alături.

— Ori sunt comuniști, ori nu știu eu ce-i aia!— Mă, ăștia sunt puși cu tot dinadinsul să tulbure or-

dinea, mă!Nu le-au trebuit mai multe cuvinte ca să se înţeleagă;

s-au refugiat cum au putut, cum au nimerit, în tipografia „Cultura” departe de alaiul cu care n-aveau nimic comun.

De afară pătrundeau la răstimpuri vociferări, salve, somaţii; trecute parcă prin filtrul vătuit al distanţei.

În biroul tipografiei se adăpostise și un ofiţer de re-zervă. Ascuns după un scaun și dârdâind, a sfârșit până la urmă să găsească drumul unei conversaţii cu „tovarășii” pe care îi trimisese hazardul.

S-a recomandat și pe urmă a început să se laude. El fusese autorul manifestaţiei; el adunase mulţimea, el o îndemnase la protest.

— Bine domnule, dacă zici că dumneata i-ai adunat ce cauţi aici?

N-a prins omul să se explice pe terenul ideologic că Tănase l-a și luat în primire.

„Așa! Hai! Dumneata stai aici sub masă și o faci pe revoluţionarul, iar oamenii pe care i-ai asmuţit se bat afară cu armata. Frumos îţi stă pezevenghiute!


Și zi-i și dă-i, și dă-i și zi-i! Toată supărarea și-a potolit-o pe spinarea eroului de cancelarie care conducea strategic, de la adăpost, eroismul revoluţionar al maselor...

Povestea nu spune dacă șeful birocrat s-a tămăduit de bucuria conducerii fără risc, în urma tratamentului solid pe care i l-a aplicat Tănase, dar eroul nostru nu se gândea în momentul în care administra medicamentul la rezultatele lui practice.

Își vărsa omul, focul dinăuntru și era mulţumit că împrejurările îl ajutau „să se răcorească”.

Iarna a trecut repede; în turneu prin orașele principale ale ţării, Tănase răspândea repertoriul de cuplete patriotice cântat la Iași. Spre vară a hotărît să pună bazele unui teatru permanent de revistă. Locul cel mai indicat pentru asemenea întreprindere era „Amicii Orbilor” fosta Amba-sadori. Arhitectul Ed. van Saanen a făcut planul construcţiei care urma să se ridice; semăna – pe hârtie – cu un Cărăbuș. Cuvântul fiind socotit amuzant pentru a fi întrebuinţat în firmă, iar insecta bucurându-se de faima purtării de noroc, s-a hotărît de comun acord ca numele întreprinderii să rămâie cel sugerat de plan.

A fost la început o tovărășie între Tănase și Grigorescu-Tuciu finanţată de Petre Balaciu, proprietar și al „Teatrului Liric”. Din trupă mai făceau parte Marilena Bodescu, Nataliţa Pavelescu, Titu Protopopescu, Pizone etc., etc.

Prima revistă care s-a jucat a fost „Pisică pe orez” de C. Solomonescu și Mircea Rădulescu. A urmat „Alta la rând” de Dur-Stoy-Kir și apoi toate celelalte reviste până în zilele noastre.

De la fundarea „Cărăbușului” nu s-a schimbat numai destinul revistei românești; un capitol nou s-a deschis în viaţa lui Tănase și anume capitolul esenţial, al carierii sale directoriale. Tot ce fusese până atunci nu conta decât în sensul pregătirii de experienţă și destoinicie în vederea


bătăliilor pe care avea să le câștige directorul de teatru, directorul de scenă, actorul.

În toată această perioadă care se întinde de la încheerea păcii și până în zilele de astăzi, Tănase a luptat cu puteri proprii neajutat de autorităţi nesubvenţionat de oficialitate; în ciuda serviciilor pe care le aducea cauzei patriotice, prin simplul fapt al prezenţei românești în regiuni în care nicio altă trupă de teatru nu îndrăznea să se aventureze, el n-a beneficiat de alt avantaj decât cel câștigat prin muncă stăruitoare, prin continuitatea efortului.

Multe capitole, și colcăitoare de viaţă, se deschid îna-intea noastră. Cititorii au luat până acum cunoștinţă doar de prima parte a biografiei lui Tănase, de partea umbrită fie de trecerea timpului, fie de caracterul particular al eve-nimentelor.

Interesul celor până astăzi publicate a constat în mare măsură tocmai în caracterul lor inedit; nu se poate spune că evoluţia recentă a „revistei” și cariera directorului Tănase, de la fundarea „Cărăbușului” și până astăzi s-au bucurat de împrejurări care să ofere un material epic deopotrivă de necunoscut cititorilor grăbiţi ai unui cotidian.

De aceea „Viaţa de haz și de necaz a lui C. Tănase” va continua în volumul care va cuprinde, în afară de materialul până astăzi prezentat, desfășurarea kaleidoscopică a eveni-mentelor în legătură cu scena și culisele revistei „de mare montare”.

Vom descrie în amănunţime, rolul și contribuţia „auto-rilor”, destinul principalelor stele, turneele prin ţară și prin străinătate, viaţa necunoscută a culiselor.

Josefina Baker, Bigadin, Dranem, Napierkowska, Ager Young vor apare în paginile cărţii așa cum i-a cunoscut Tănase, când traectoria carierei lor s-a întâlnit cu a marelui nostru actor de revistă.

Nu vom uita deasemeni să referim despre împrejurările


în care au avut loc reprezentaţia de la Paris, turnarea filmului la Berlin, după cum nu vom omite aspectul filan-tropic al carierei președintelui societăţii „Scena”.

Din pomenirea operelor de binefacere, a școlilor și bisericilor înălţate va apare mai cuprinzătoare și mai profund umană personalitatea aceluia care, sărbătorit sub patronajul Majestăţii Sale, n-a pierdut nici măsura, nici modestia, ci a continuat să conducă o mare întreprindere care trăiește din valoarea lui prezentă și nu exploatând o glorie rămasă fără conţinut.

Viaţa lui Tănase este viaţa revistei, viaţa scenei și a culiselor. Felul lui de a vedea lucrurile, felul lui de a fi s-a imprimat asupra genului și a lăsat în mediul culorilor, al luminilor reflectate și în materialul omenesc întrebuinţat o dâră de suflet și de creaţie care nu se poate ușor irosi.

Încheiem, cu acestea, prima parte a „Vieţii de haz și de necaz” a lui C. Tănase.

Cititorii curioși să afle continuarea o vor găsi în volum.

(noiembrie 1938-ianuarie 1939)


Ilustraţii

Constantin Tănase,artist şi plutonier de geniu

Absolvent al Conservatorului în clasa maestrului Constantin Nottara

Constantin Tănase


Final de revistă la „Cărăbuş” în epoca marilor montări (1940)

La sărbătorirea semicentenarului Teatrului Naţional din Bucureşti. Tănase – elev la Conservator – apare în rolul actorului Lăscărescu (1902)

Şi o simplă carte de vizită poate fi,uneori, un document...


Turneu în Egipt (1939), puţin înainte de

depănarea poveştii vieţii sale în ziarul „România”


Teatru în cazarmă – Tănase în piesa „Curcanii” de Gr. Ventura

Tablou folcloric la „Cărăbuş”


În mijlocul echipei defotbal a teatrului

„Cărăbuş” – „Lovitură de deschidere” (1934)


Omul cu o mie de expresii şi un singur nas...


În 1913, Tănase a organizat turnee în străinătate, cu operetele „Sânge vienez” de J. Strauss şi „Curse-grătare” de Lehar


În „Sânziana şi Pepelea” deV. Alecsandri, Tănase interpretează

rolul Paharnicului

În „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, Tănase a jucat rolul lui Trahanache

Copertă de program la „Cărăbuş” (1927)

Vasluiul se închină idolului revistei


Afişul revistei„Ai greşit adresa”

Constantin Tănase, sub masca primului-ministru liberal Ionel

Brătianu în revista „Plici” (1915)

Spunând cupletul „Fusta, fusta, fusta-i cu belea”

Cu Ion Talianu în „Fraţii siamezi” (1935)

232 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino232 ◆ Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Grimat de mâinile dibace ale lui Pepi Machauer

Tănase sau Chaplin? (alături de Lizica Petrescu şi Ladislau Groff)

Cu Didina Castriş

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 233Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino ◆ 233

Diferite tipuri actoriceşti create de Tănase


Alături de actorulTitu Protopopescu

Doi ciobănaşi de revistă:Constantin Tănase şi Elena Zamora


Grădina „Cărăbuş”

În Napoleon... Tănase


Final de revistă de mare montare... (1920)

Repetiţie la „Cărăbuş”


Cu Casimir Belcot,unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, un cuplu

creativ de mare succes

Cu Prince Rigadin (1924)


Un admirabil trio: Tănase, avându-l în stânga pe Giugaru şipe Aurel Munteanu în dreapta

Constantin Tănase şi vedetele sale: Lisette Verea, Lulu Savu, Lizica Petrescu şi Mia Steriadi (1933)


Împreună cu scriitorul A. de Herz

La demonstraţia de 1 mai 1945, în mijlocul actorilor


Cu Josephine Baker (stânga), V. Stoicovici şiŢuchi Eremia (dreapta) – Paris, 1927

În turneu, înconjurat de admiratori


Vizitând minele Lupeni

La curse, cu soţia


Cu Felix Bressart în filmul „Visul lui Tănase” (1932)


George Enescu avea o deosebită preţuire pentru

Tănase alături de care condusese trupa de actori

în spitale, printre răniţi, sau pe front, în spectacole dintre

două bombardamente

G. Timică şi N. Kanner în revista „Cui i-o spui?” (1923)

Un actor dedicat cu totul teatrului de revistă: Ion Antonescu-Cărăbuş


Satirizând„malagambismul”

Tănase la radio


Cu barca în Cişmigiu – ultima fotografie a lui Tănase(iulie 1945)


Prince Rigadin şi Tănase, desen de Ioanid

Constantin Tănase, desen de I. Ross (colecţia I. Ross)


A. de Herz, văzut de Ioanid

N. Kiriţescu, văzut de Ioanid

Tănase, văzut de Ioanid

N. Vlădoianu, văzut de Ioanid


În „Muciolini” (desen de Gruia)Desen de Kapralik

Din săptămânalul „Spectator”, numărul din 1 martie 1945


Din săptămânalul„Spectator”, numărul din

28 septembrie 1944

Tănase în trei roluri diferite din revista „Rabdă inimă şi taci”

Mircea Durma, Stoicovici şi C. Tănase


Prima pagină a săptămânalului „Spectator”,numărul din 2 septembrie 1945


nicolae carandino - viata de haz si de necaz a lui constantin tanase

Documents