muzeul apelor

3
Apa face lucrurile să se miște, le face vii. Nu îmi place efectul apei asupra materiei, totul devine alunecos și neplăcut la atingere. Mă gândesc la senzația pe care o ai când o algă îți atinge piciorul, o dată, de mai multe ori, în funcție de valuri și de mișcarea apei. Sau poate fi altceva... să simți în mod repetat ceva rece și alunecos pe piele te face să crezi că e posibil ca ceva viu să ți se plimbe printre picioare. Apa tulbure te împiedică să vezi ce se ascunde prin nisip și mâl, cumva e mai bine. Te gândești că nu poate fi decât o algă mișcată de valuri. Vocea: Un șarpe, un pește! Refuz să privesc spre fundul apei și să disting orice s-ar putea afla acolo. Mase vii. O masă de apă întinsă cât vezi cu ochii. Prin ea nu vezi decât foarte târziu. O masă cu patru picioare pe apă. Pare vie și mișcă. Știe să înoate, face pluta pe față, picioarele îi atârnă și nu ating pământul niciodată. Poate cândva îi vor crește rădăcini. Sau... cineva cu patru picioare poartă masa în spate și-o plimbă de pe un val pe altul. Nu se vede cine, e invizibil. O peliculă subțire opacă- l acoperă, dar știu că e acolo. În clasa întâi, am fost în una din primele excursii făcute cu școala și am vizitat Muzeul apelor. Pentru copii, un asemenea muzeu ar trebui să fie educativ, să stârnească interes. Așa a fost. Habar n- aveam ce aș putea să văd acolo sau cât de bine dotat ar putea fi locul în sine. Încăperile cu date istorice despre clădire, fotografii cu numeroși savanți care și-au adus contribuția acolo stârneau mai puțin interesul, așteptatele exponate se aflau în restul camerelor, fiecare având un oarece specific, respectiv creat un anumit univers. Halal univers! Acvarii imense cu ape tulburi, cu pești de toate soiurile, mari, prea mari, mici, aproape invizibili, pești exotici, marini, oceanici, de baltă, de naiba să-i ia, pentru că abia reușeam să privesc și să trec pe langă geamurile de sticlă care mi se păreau extrem de nesigure. Acvariile mici erau suportabile, dar tot ce mă înconjura îmi dădea o stare puternică de angoasă. Viul din jurul meu, sunetele apei, imaginile mișcate surprinse cu coada ochiului, mai mult sau mai puțin voluntar, agitația copiilor care atingeau acvariile și care loveau sticla cu degetele, uneori cu pumnul, în speranța că peștii le vor da oarece atenție.

Upload: petrocala

Post on 21-Dec-2015

13 views

Category:

Documents


1 download

DESCRIPTION

proza scurta

TRANSCRIPT

Page 1: Muzeul apelor

Apa face lucrurile să se miște, le face vii. Nu îmi place efectul apei asupra materiei, totul devine alunecos și neplăcut la atingere. Mă gândesc la senzația pe care o ai când o algă îți atinge piciorul, o dată, de mai multe ori, în funcție de valuri și de mișcarea apei. Sau poate fi altceva... să simți în mod repetat ceva rece și alunecos pe piele te face să crezi că e posibil ca ceva viu să ți se plimbe printre picioare. Apa tulbure te împiedică să vezi ce se ascunde prin nisip și mâl, cumva e mai bine. Te gândești că nu poate fi decât o algă mișcată de valuri.

Vocea: Un șarpe, un pește!Refuz să privesc spre fundul apei și să disting orice s-ar putea afla acolo.

Mase vii. O masă de apă întinsă cât vezi cu ochii. Prin ea nu vezi decât foarte târziu. O masă cu patru picioare pe apă. Pare vie și mișcă. Știe să înoate, face pluta pe față, picioarele îi atârnă și nu ating pământul niciodată. Poate cândva îi vor crește rădăcini. Sau... cineva cu patru picioare poartă masa în spate și-o plimbă de pe un val pe altul. Nu se vede cine, e invizibil. O peliculă subțire opacă-l acoperă, dar știu că e acolo.

În clasa întâi, am fost în una din primele excursii făcute cu școala și am vizitat Muzeul apelor. Pentru copii, un asemenea muzeu ar trebui să fie educativ, să stârnească interes. Așa a fost. Habar n-aveam ce aș putea să văd acolo sau cât de bine dotat ar putea fi locul în sine. Încăperile cu date istorice despre clădire, fotografii cu numeroși savanți care și-au adus contribuția acolo stârneau mai puțin interesul, așteptatele exponate se aflau în restul camerelor, fiecare având un oarece specific, respectiv creat un anumit univers. Halal univers!Acvarii imense cu ape tulburi, cu pești de toate soiurile, mari, prea mari, mici, aproape invizibili, pești exotici, marini, oceanici, de baltă, de naiba să-i ia, pentru că abia reușeam să privesc și să trec pe langă geamurile de sticlă care mi se păreau extrem de nesigure. Acvariile mici erau suportabile, dar tot ce mă înconjura îmi dădea o stare puternică de angoasă. Viul din jurul meu, sunetele apei, imaginile mișcate surprinse cu coada ochiului, mai mult sau mai puțin voluntar, agitația copiilor care atingeau acvariile și care loveau sticla cu degetele, uneori cu pumnul, în speranța că peștii le vor da oarece atenție. Nici embrionii în formol nu mă încântau foarte tare. Ființele diforme, nedezvoltate ca niște creaturi de tranziție eșuate, nereușite, pluteau într-un lichid nu tocmai limpede. Îmi făceam rău singură, îmi imaginam cum ar fi să se spargă borcanele alea, cum ar fi să ating carnea aia flască, ba chiar îmi imaginam cum ar fi să am așa ceva în gură.

Vocea: Un șarpe, un pește!

Simțeam o scârbă permanentă amplificată de gândurile mele, o dată, dar și de mirosul pătrunzător de formol, de cadavru, de carne putrezită. O dată cu Delta Dunării, lucrurile au devenit mai luminoase. Vegetația, păsările și animalele împăiate erau cu mult mai plăcute privirii mele deja traumatizate. Acvariile erau luminate, iar oricât de jumulite și aproape descompuse ar fi arătat bietele animale, măcar eu îndrăzneam să mă apropii și să petrec mai mult timp în fața lor. Aproape că îmi plăcea, deși totul era mai degrabă fals. Bucata de viață de Dunăre era moartă, inertă, cu iarbă de plastic și pereți pictați, iar asta nu mă deranja câtuși de puțin. Mă liniștisem un pic și mă bucuram că văd partea de suprafață a vieții acvatice. Fluviul se varsă în mare, iar muzeul a fost gândit în ideea asta, drept urmare firescul parcursului cerea ca Dunărea să fie urmată de imagini marine. Văzusem de la o oarece distanță că într-un acvariu mai îndepărtat ceva albastru-gri de plastic semnifica marea. O butaforie ieftină mi-am spus! Bine, poate nu cu cuvintele astea, dar gândul că nu era nimic viu acolo mă liniștea. Sigură pe mine, am ajuns rapid în fața acvariului cu pricina. Pe moment nu prea știam ce văd, culoarea albastră-gri murdară care

Page 2: Muzeul apelor

predomina tot spațiul nu mă ajuta să disting prea bine despre ce era vorba. Celofanul care imita marea și valurile ei ajungea undeva cu mult deasupra mea și tot ce era dedesubt era cufundat într-o lumină întunecată. Eram pe fundul mării și nu îmi pica prea bine. Am făcut un pas înapoi și am rămas țintuită acolo o vreme încercând să vizualizez cât mai clar fiecare element în parte. Știam că nimic nu e viu, că pisica de mare împăiată care mă privea de pe fundul apei nu avea cum să miște în marea de plastic, că algele nu se ondulau, că peștii suspendați nu se vor apropia de geam, dar mi se părea că eu sunt acolo, înghițită cumva de celofanul ăla kitschos. În fața mea nu era decât un perete vopsit într-un albastru închis abisal, iar tălpile mele simțeau deja înțepăturile scoicilor, racilor, pietrelor,nisipului.

Vocea: Dă-ți ochii peste cap și lasă-i să cadă. Nimicul îi va prinde.

Da! O oroare! De la estetica muzeului până la frica provocată, scoasă la iveală dintr-un copil de 7 ani.În următorii 5 ani, am mai ajuns măcar încă o dată la muzeul apelor. Treceam razant pe lângă tot ce nu voiam să văd, chiar dacă uneori o curiozitate ciudată mă îndemna să privesc mai mult. S-ar părea că locul era și încă mai e un adevărat obiectiv turistic, numai bun pentru excursiile cu clasele primare. Mă întreb dacă sunt singura care a simțit teribilul disconfort, rămând de altfel cu o frumoasă fobie de adâmcime și de fundul oricărei ape, în orice formă, spațiu ar fi ea. Au contribuit la asta si alte excursii. Odată am avut proasta idee de a mă plimba pe un buștean îmbibat de apă care înainta în lac și așa am dat cu ochii de cioturile de copaci care creșteau, apropiindu-se îndrăzneț de suprafața apei. De obicei, momentele de genul sau amintirea lor îmi provoacă un ușor dezechilibru și imediat încep să simt pișcături dureroase în tălpi.

Îmi traduc singură fobia și știu că mi-e frică să mă scufund în necunoscutul ființei mele. Mă și văd alunecând într-o masă de apă întunecată spre străfundurile unor gropi abisale. Știu că apa ascunde multe și subconștientul meu face exact la fel. Mă tem de ce poate aduce fluxul și refluxul: balene, delfini eșuați, conserve ruginite, scoici, sticle, pietre, rahat, alge bolnave, bucăți de haine, cadavre, toate naufragiate pe țărm, iar locul lor nu e acolo. Mai scormonesc și eu și poluez apa. Mai înec pe cine nu trebuie și mai arunc obiecte nefolositoare prin orice cotlon.

Număr pe degete de câte ori am dormit singură într-o casă și foarte rar am dormit singură într-o cameră. Îmi caut ocupații, vorbesc cu alții, doar să nu rămân foarte mult timp cu mine. Seara înainte de culcare mă gândesc la ceva frumos, la cineva drag, să dorm liniștită. Mi-e frică de mintea mea dacă o las să umble cum vrea ea. Eu cu mine nu pot rămâne mult timp, mi-aș face rău.

Îmi place marea și intru în apă, cu rezervele mele, cu fricile mele cu tot, sperând mereu ca nici o algă să nu se atingă de mine, să nu văd nici o meduză, să nu se vadă, să nu...