Modalităţi de petrecere a timpului liber în comunism

Master: Studii culturale româneşti în context european

Anul I, sem I

Studente: Ioniţă Alexandra Grigore Elena Andreea

1

Cuprins

I. PETRECEREA TIMPULUI LIBER

II. ANIVERSĂRI, MAJORATE, PETRECERI

III. VACANŢE/ CONCEDIIIII.1. Călătoriile în comunismIII.2. Litoralul- destinaţia preferată în comunism

IV. SĂRBĂTORIIV.1.Eliminarea sărbătorilor creştineIV.2. Crăciunul şi Revelionul

2

I. Petrecerea timpului liber

În zilele noastre avem nenumărate variante de petrecere a timpului liber: ne aşteaptă mall-urile, cluburile, pub-urile, restaurantele.

Pe vremea lui Ceauşescu, însă, românii erau nevoiţi să fie cât se poate de inventivi ca să pună la punct o seară reuşită cu prietenii. Lipseau locurile moderne unde ar fi putut ieşi, dar era mereu prezentă voia bună.

Românii găseau mereu variante de distracţie în perioadă comunistă, de multe ori şi în funcţie de zona geografică în care locuiau şi care putea să fie sau să nu fie ofertantă. Spre exemplu, norocoşii care locuiau în Ploieşti aveau foarte aproape Valea Prahovei, unde mergeau foarte des cu cortul. Filmele care rulau în numeroasele cinematografe din Ploieşti, onomasticile cu salată boeuf şi bere Azuga din apartamente sau o zi de duminică la ştrandul Bucov erau alte distracţiile extrem de savurate din Ploieştiul comunist. Un peisaj obişnuit din Ploieştiul comunist erau cozile din numeroasele cinematografe din oraş: CFR, Muncitoresc, Tineretului, 23 August, Patria, Modern. Cum programul de la televizor dura foarte puţin, sălile de cinema erau pline. Lacrimogenele filme indiene – „Prietenii mei, elefanţii“, „O floare şi doi grădinari“, cele cu arte marţiale – „Sora 13“, „Biciul fermecat“, filmele istorice româneşti şi comediile franţuzeşti formau oferta redusă de la cinema. Nu o dată, pentru că filmele se schimbau doar o dată la şapte zile, oamenii ajungeau la acelaşi film şi de trei ori pe săptămână. Cinema-ul era şi loc de întâlnire. După o prăjitură la cofetărie, tinerii nu aveau unde să meargă altundeva decât la cinematograf. În complicitatea întunericului din săli, băiatul punea braţul pe umerii fetei şi îi putea fura un sărut, ca în povestea de dragoste de pe ecran. Foarte gustate erau şi proiecţiile cu iz ilegalist din apartamente, de la video-urile primite din străinătate. După 1975, cenzura filmelor devenise foarte strictă, astfel că ploieştenii care puseseră mâna pe un astfel de aparat organizau seri de film, cu loc plătit, în care puteai vedea pelicule occidentale.

Aşadar, în top erau restaurantele şi cofetăriile, la care se adăugau şi cinematografele existente. Circurile ambulante erau deliciul celor mici, în timp ce cei mai tineri profitau de primele variante de „club”. Restaurantele erau de regulă însoţite de celebrele grădini de vară, foarte apreciate de aceia care doreau să servească o bere rece în aer liber.

3

În plus, cei care lucrau în uzine şi fabrici se puteau distra la clubul care era cu circuit închis. Se numeau seri dansante pentru socializare, ceilalţi organizau petreceri în locuinţe.  „Ştiam şi noi să ne distrăm. Parcă eram mai cuminţi, chefurile noastre erau mai domolite. Nu se înjura atât”, spune Vasilica Miut, în vârstă de 60 de ani. Oamenii spun că distracţia şi viaţa de noapte pe vremea comunismului erau împărţite pe clase sociale. De exemplu, tineretul din clasa medie avea cluburile studenţeşti.

În epoca fără cluburi, pub-uri şi petreceri “de fiţe”, distracţia nu a lipsit, chiar dacă resursele erau limitate. Nu lipseau vestitele chefuri de apartament, cu muzică în surdină şi jaluzelele trase, şi nici cele de la cabane cu foc de tabără, mâncare la ceaun şi melodii cântate în cor în acomaniament de chitară.

Acum oraşele sunt pline de restaurante dintre cele mai cochete, însă duc lipsă de clienţi. Pe vremea lui Ceauşescu, oamenii nu puteau servi masa la restaurantele din centrul oraşului, fără rezervare pentru că nu puteai să prinzi o masă liberă decât cu foarte mult noroc. Şi asta pentru că oricine îşi permitea să ia masa în oraş. Scoteau din buzunar cel mult 25 de lei pentru o friptură şi o baterie de vin. E adevărat, că orchestra nu avea voie să cânte decât până la orele 22,00, că berea nu se mai găsea decât până la ora 19,00, că trebuiau să suporţi şi prezenţa miliţienilor care obişnuiau să facă des razii în restaurante,dar cu toate acestea era o atmosferă de voie bună. 

Istoricii spun că o altă distracţie a românilor erau spectacolele de muzică populară de la Casa de Cultură a Studenţilor. „Să nu uităm că, în anii 50-60, cea mai mare parte a orăşenilor erau muncitori şi erau veniţi de la sate. Când îi ascultau pe Dumitru Fărcaş, Veta Biriş, Nicolae Sabău sau pe Nicolae Furdui Iancu uitau de comunism şi de Ceauşescu, se simţeau liberi“, este de părere istoricul clujean Vasile Lechinţan. El mai spune că până în anii 70 nu era fals cultul pentru popor, iar muncitorul era respectat. În anii 70 şi 80 acest cult a devenit unul de formă şi a fost umbrit de cultul pentru „tovarăşii“ Nicolae şi Elena Ceauşescu. Filme bune, rele şi sovietice Clujenii mergeau la filme la cinematograful Republica, actualul „Florin Piersic“, din Piaţa Mihai Viteazu. Se uitau la pelicule americane, englezeşti şi indiene cu Raj Kapoor. „În acea vreme circula un banc despre filme. Se spunea că filmele sunt de trei feluri: bune, rele şi sovietice“, spune Lechinţan.

Tinerii purtau plete, băieţii, blugi strâmţi şi cât mai evazaţi, iar fetele nu se fereau să poarte fuste Mini Jupe. Cei mai mulţi ascultau muzică din Vest, învăţau să cânte la chitară prin parcuri şi petreceau dansând ore în şir până târziu în noapte. Meciurile de fotbal erau hobby pentru bărbaţi şi femei deopotrivă, noaptea băieţii umblau mândri cu prietena la braţ staţii lungi de troleu, pe jos şi vorbeau. Frica în miez de întuneric nu exista, drogurile nu existau, dar oamenii beau. Modul de distracţie publică era destul de redusă, oamenii citeau foarte mult, nu prea conta din ce clasă socială făceai parte.

4

Viaţa era destul de plină din punct de vedere al distracţiei, dar până înspre anii 1980, când lucrurile au început să fie din ce în ce mai urâte. Atunci au dispărut filmele vestice complet, accesul la restaurante nu-şi mai avea rostul pentru că nu se găsea mai nimic din meniu, iar lipsa căldurii şi a mâncării deveneau din ce în ce mai necruţătoare. Existau ceaiurile, petrecerile date la prieteni. Aici depindea foarte mult de cum erau părinţii, dacă aveau noroc şi erau înţelegători, atunci petrecerile puteau dura până la 5 dimineaţa. De băut, se bea tărie în general, dar se dansa foarte mult. Oamenii vorbeau, făceau glume. La început se asculta muzică pe pick-up, apoi pe magnetofon şi târziu pe casetofon. Când a apărut video, cine avea era vânat de toţi prietenii. Ceaiurile se făceau de obicei sâmbăta sau duminica, dar studenţii mai petreceau şi în timpul săptămânii, nelipsite fiind şi cele din cămin.     În ceea ce priveşte atitudinea, era de noncomformism. Pe fondul unei rebeliuni generale, dar şi ca repulsie în faţa regimului, oamenii purtau plete, cămăşi înflorate, blugi evazaţi, se asculta Rock, Rock`n`Roll şi băieţii învăţau, după ureche de multe ori, melodiile preferate la chitară.

O mare parte a românilor preferă la sfarşit de saptamana sau chiar în fiecare zi, mersul la cumpărături, considerând această activitate o placută modalitate de petrecere a timpului liber. Aşadar, românii se plimbă ore în şir printr-un mall fără să cumpere ceva doar uitându-se la ce se mai poartă si încercand să prindă ofertele speciale. Nu degeaba se spune ca romanii au devenit dependenţi de cumpărături, indiferent de perioada anului. Dacă în zilele noastre românii îşi petrec zilele libere la shopping, hoinărind prin magazinele ce oferă o gamă variată de produse , în anii comunismului lucrurile erau complet diferite neavând ce cumpăra, produsele fiind achizioţionate „pe sub mână”.

Lucian Mândruţă îşi aminteşte că cele mai râvnite obiecte ale acelor ani (walkman, televizor, casetofon, adidaşii) puteau fi cumpărate cu foarte mare dificultate, la preţuri ce depăşeau cu mult valoarea lor.

„Geaca mea neagră are deja un fermoar rupt. Consecinţă a politicii înţelepte a partidului, care a limitat importurile, că să nu mai depindem de capitaliştii veroşi. Încerc să-l închid pentru a mia oară, în vreme ce alerg spre staţia de autobuz, să mă văd cu Luana, amica mea care tocmai mă sunase cu jumătate de oră mai devreme.

”Hai, c-a început şi la noi! E lumea strânsă la Universitate!”E 21 decembrie. Am 22 de ani şi locuiesc în cartierul Pantelimon, la etajul 10 al

unui bloc de pe Aleea Ilia, pe lângă Galeria Modei (pentru nostalgici am dat numele vechi al magazinului, că acum e o bancă acolo).Viaţă mea e simplă: dimineaţa merg la antrepriza de instalaţii electrice (AIEA), unde am un job de birou inutil, după vreun an pe şantier la Casa Poporului, unde de asemenea m-

5

am dovedit relativ neindemantic la tras cabluri. Seara mă duc la facultatea de Hidrotehnică, unde învăţ meseria de constructor de porturi şi baraje, cu nădejdea că într-o bună zi o s-o pot aplica în Ohio, USA. Sunt deci un viitor emigrant. Sau cel puţin aşa mă văd.

Salariul meu e 1750 de lei, pe cartea de muncă sunt trecut ca lacatus mecanic”, blugii mei au 3 ani si îi port peticiţi pe ici, pe colo, căci se rup de obicei în primul an, după ce i-ai purtat practic în fiecare zi. Sunt blugii de 10 dolari la sursă aduşi de vaporeni, blugi originali”, pe care mama a dat, că să-mi facă o bucurie, 1500 de lei, când am făcut 20 de ani.Banii mi se duc toţi pe mâncare şi alergat prin oraş după tot felul de lucruri care, în principiu anu se gasesc”. Ce nu se găseşte? Trec aici în ordinea gradului de interes:��

Casetofon japonezRomânia nu importă asemenea prostii, căci Tovarăşul şi Tovarăşa ascultau doar muzică populară, la pickup (cred). Găseai doar pe sub mână, JVC, Naţional Panasonic, Akaia¦� Sau la consignaţie pe strada Covaci (cea plină de cafenele acum, în Centrul Vechi). 5000 de lei minim, n-am avut niciodată banii ăştia şi-a trebuit să mă mulţumesc cu unul de 2250 de lei, rusesc şi teribil de prost. Îmi aduc aminte că trebuia să-i reglezi capul de citire la fiecare casetă, cu o şurubelniţă.

Televizor color14000 de lei oficial, nu se găsea aproape niciodată la liber. 30.000 la negru. De asemenea nu mi-am putut permite. Nu că aveai ce vedea: televiziunea avea două două ore pe zi. Pentru a te bucura de televizor şi de vocea Irinei Nistor îţi trebuia un video player VHS. Cel mai simplu costa 25.000 lei. Un recorder era 50.000, dar mai făceai bani cu el. Pentru reper, o Dacie costa, cu programare, 70.000 lei. Crazy.

Adidaşi albi  Ăsta era un a„must”, pentru că modă, în vremea lui Ceauşescu, era cu mult mai fixistă� ca asta din ziua de azi. Trebuia să porţi acel obiect, acea culoare, în felul acela. Şi atât. Îmi aduc aminte că a fost un an în care toată lumea a purtat tricouri marinăreşti, cred că în 1985. Nu exista adolescent pe stradă îmbrăcat altfel! Cel puţin în Bucureşti. Adidaşii albi costau, oficial, 200 de lei şi ceva, Cu spagă cu tot, treceau de 500. Dar chiar şi aşa îi găseai greu. Eu n-am avut niciodată din cei cu adevărat cool, pentru export, şi-a trebuit să mă mulţumesc cu o clonă fabricată la Cooperativă Meşteşugăreasca, a cărei talpă s-a dezlipit în primele săptămâni şi pe care am continuat să-l lipesc cu Prenadez următorii doi ani.

6

BlugiExistau două variante: imitaţiile româneşti (care erau de un albastru spălăcit, întrucât colorantul indigo nu se importă) şi cei originali, aduşi de vaporeni din Turcia sau de tiristi din Germania. Favoritii vremii erau Rifle, Levis, Jordache (ăştia erau din State, am avut şi eu o pereche cadou de la amicii mei de acolo). Cei româneşti erau 2-400 de lei şi se găseau peste tot, că nu-i voia nimeni. Ceilalţi, doar în consignaţie sau între prieteni care cunoşteau pe cineva”. De la 1000 de lei în sus, minim.

 WalkmanDa, acel player cu casetă şi cu căşti cu buretzel portocaliu. Cine avea aşa ceva la 16 ani, era un tânăr zeu, binecuvântat cu privirile tuturor fetelor din liceu. Nu exista în magazine, costa 2000 de lei, pe sub mână, în condiţiile în care aparatul era vreo sută de dolari maxim, afară. Am fost implicat într-o tranzacţie dubioasă în care am dat 2 kg de cafea boabe (primite de la amicele mele Marina şi Roxana, din State), contra unui player la mână a doua. A fost cea mai fericită zi din viaţă mea de până atunci.

 Muzică străină  Nu puteai să intri într-un magazin şi să ceri o casetă sau un disc cu Madonna, de exemplu. Nu existau la raft Dîre Straits. Cât vedeai cu ochii, doar Mirabele Dauer şi Angele Similea, asezonate cu câte un Ducu Bertzi sau Mihai Constantinescu. Fireşte, nici un adolescent urban care se respectă nu ascultă aşa ceva (şi-aş fi râs atunci dacă-mi spunea cineva că peste 25 de ani hipsterii vor considera muzica românească din vremea comunismului cool). Noi ne luam muzica din altă parte: discuri şi casete aduse în ţară de românii care lucrau în străinătate (de obicei şoferi de tir şi vaporeni). Dacă aveai noroc şi copiai pe casetofonul tău de la prima mână, se auzea acceptabil. Însă după vreo doi-trei intermediari, pierderile de calitate pe casetele audio normale erau foarte mari. Muzica se auzea cam că la un post de radio pe unde medii. Dar noi ne bucuram şi aşa de ea.

Mâncare  La 22 de ani nu prea ţi-e foame. De-aia nu-mi aduc aminte decât că mâncăm zahăr ars în ibric, în loc de ciocolată fără gust care se găsea din când în când în magazine. Fructe? Doar mere. Bananele? Una-două pe iarnă. Portocale la fel. Nu existau banane sau portocale vara. Nu există nici un alt fruct exotic, nicăieri, pentru absolut nimeni din oamenii pe care i-am cunoscut eu. De asemenea, nu-mi aduc aminte să fi mâncat vreodată steak (friptură de vită) sau muşchi de porc între 1982 şi 1989. Niciodată. Pur şi

7

simplu nu aveai de unde să le iei în mod oficial, iar pe sub mână era prea mult pentru posibilităţile mamei, care mă creştea singură. Cel mai de aveam pe masă mâncare de cartofi cu nişte chestii organice (că nu le pot numi carne) care, sincer, nici acum nu ştiu unde creşteau pe bietul animal.

Ţigări şi băuturăSincer, fumam. Mult. În week-end, la munte, beam o jumătate de pahar de vermut italian. Se mai găsea prin barurile din Predeal, Ricadonna, la 47 de lei sută de grame. Ţigările erau însă cea mai mare problemă. Fumam Tomis, la 23 de lei, când aveam bani. În rest, Snagov (10 lei) sau Carpaţi (3 lei). Toate erau proaste şi ultra-toxice, mă şi mir cum am supravieţuit până azi. Dacă voiai ţigări bune, cele bulgăreşti erau vreo 40 de lei (BT), cele sârbeşti 50 parcă (Vikend), iar crema, Kent, se ducea la 80-100! Asta era de fapt şi cursul real de schimb al dolarului. 100 de lei un dolar, sau un pachet de ţigări străine. Oficial, dolarul era 16 lei.

Prea lungă lista? Prea multe cifre? Am vrut să va faceţi o idee de viaţa de atunci. O viaţă cu două feţe, că şi noi. Simplă şi frumoasă. Şi rece şi gri în acelaşi timp. Dinăuntru veneau căldură şi ideile şi sentimentele. Din afară ne înconjura un aer obtuz, al unei ţări conduse de proşti aruncaţi de valurile istoriei la putere. Am scris acest text ca un ghid de supravieture urbană, în folosul tinerilor marxişti de azi. Ştiu că sunt unii care spun că întoarcerea la comunism ar fi soluţia pentru arelele” capitalismului. Iar eu�� le spun că am trăit jumătate din viaţă mea într-un comunism exact cum îşi doresc ei: fără nici o influenţa din afară, neaoş, patriotic şi în acelaşi timp catastrofal.

Ideea marxistă e problema, nu oamenii. Pentru că în 25 de ani de atunci am descoperit că românii pot fi şi sunt muncitori, corecţi şi umani, nu doar speriaţi, îngheţaţi la coadă şi deprimaţi de lipsă de orizont a unei ţări închise.Azi sărbătoresc 25 de ani de când am ieşit în stradă. Eu unul n-am ieşit pentru lista de mai sus. Am ieşit pentu lucrul care mi-a lipsit cel mai mult, şi pe care îl trec aici, la final:

Libertate  Ăsta nu se găsea nicăieri, nici măcar pe sub mână. Dar ne-am luat-o (singuri sau cu un pic de ajutor) în final şi n-am de gând s-o mai dau nimănui, niciodată!”1

1 Lucian Mânduţă, Cum ar fi daca azi ai iesi la cumparaturi in comunism. Ce se gasea si la ce pret in ultimii ani ai lui Ceausescu., în Hunedoara Libera, 22 decembrie 2014, http://hunedoaralibera.ro/cum-ar-fi-daca-azi-ai-iesi-la-cumparaturi-comunism/, (20.01.2015).

8

Ploieşti, Cinema Victoria, 1980

Ploieşti, Cinematograful Muncitoresc, 1980

9

Ploieşti, Cofetăria Albina, începutul anilor 1980

Bufetul Zaraza, zona Pieţei Anton, în anul 1980.

10

Barul Piccadilly şi casa cu lebădă de pe strada Basarabi colţ cu Dobrogeanu Gherea în 1983.

Cofetăria „Scufița Roșie”, aflată la intersecția străzilor Teatrului și Kogălniceanu. A fost demolată după cutremurul din 1977, iar pe locul său se află astăzi blocul ce are la parter asociația vânătorilor.

11

II. Evenimente

Aniversări, majorate, petreceri

Onomasticile şi aniversările se organizau întotdeauna în casa sărbătoritului: “Prietenii ne invitau la aniversarea lor cu câteva zile înainte. Nu se găseau de toate, ca acum. Pentru a face rost de băutură, ţigări şi carne se apela la cunoştinţe. Ascultam muzică la casetofon, de aceea fiecare aducea colecţia de casete” (Ioniţă Vasile, 53 ani).

Curentul electric era plin de pene, iar programul la televizor limitat la două ore invita la somn. Şi totuşi…  Lumea găsea destule motive şi locuri de distracţie. Dacă posibilităţile se tot restrângeau, românii îşi făceau din propriile case cele mai ingenioase „localuri“. Dacă nu deranjai prea tare vecinii şi dacă nu stătea alături vreun turnător care să cheme Poliţia, petrecerile de acasă erau cele mai reuşite. Cu vecini, cu prieteni, cu neamuri sau colegi de serviciu, se încingea un chef de zile mari în micul apartament de bloc. Cine stătea la casă era avantajat. Tavanul acestora era mult mai înalt decât cel de la bloc, atfel încât când „chindia“ (sau „bairamul“, regionalismele dobrogene ale petrecerii) era la apogeu, petrecăreţii se urcau unul pe umerii celuilalt dansând la înălţime ca spectatorii entuziaşti la marile concerte.

Muzica era furnizată de pickup-uri, magnetofoane (mag - prescurtat) sau casetofoane (cas). Când a apărut video-ul în casele românilor, la mijlocul anilor `80, a fost o revoluţie. Majoratele sau petrecerile au început din acel moment să fie organizate „multimedia“, pe imaginile sonore înregistrate din Occident, de la topurile şi emisiunile muzicale. Dar pentru cei trecuţi de nebunia disco, chefurile puteau fi organizate foarte bine pe muzica dansantă românească.

12

Orice întâlnire cu prietenii era o evadare din cenuşiul vieţii în comunism.

13

III. Vacanţe/ Concedii

III.1. Călătoriile în comunism

Acum e simplu: daca te pasionează călătoriile ţi-ai luat biletul, ţi-ai rezervat cazarea, iţi faci bagajul şi pleci! Sau, contractezi o excursie cu o agenţie de turism şi te poţi bucura de un ţărm însorit, undeva, departe sau poţi petrece multe ore într-un autocar, făcând un circuit printr-o ţară străină. Dar nu a fost întotdeauna aşa.

În primul rând, până prin anii ’70, conceptul de “călătorie” aşa cum îl ştim azi, nu exista pentru români. Pentru multe familii vacanţa se reducea la a merge la rude, la ţara (daca aveau), daca nu, şi-l petreceau acasa, mergând la strand. În cel mai bun caz, mergeau în staţiuni, cei mai mulţi cu bilete primite prin sindicat, fiindcă erau mai ieftine La ONT (Agenţia Naţionala de Turism, pentru cine nu ştie, transformată apoi în Oficii Judeţene de Turism sau OJT-uri), sejurul într-o statiune costa mai mult.

Mai erau camerele “la particular”. Adică, în garile staţiunilor, la munte sau la mare, stăteau mereu câţiva care îţi ofereau spre închiriere o camera. Mulţi preferau acest sistem, fiind mai rezonabil ca preţ decat la OJT, mai ales ca unii iţi dădeau voie să şi găteşti! Nu exista all inclusive,croaziere, sau călătorii în ţări exotice.Oamenii nici nu se gândeau la aşa ceva, în vremurile acelea! Şi asta nu neaparat fiindcă nu aveau bani. Pur şi simplu din România nu se putea pleca oriunde şi oricum.

Totodată, românii organizau ieşiri cu cortul, atât la mare cât şi la munte.Călătoriile “externe”, erau excursii organizate în grup, cu ghid însoţitor, numai în

ţări din Europa de Est: Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, RDG (Republica Democrată Germana), Bulgaria şi, bineînteles, URSS sau Uniunea Sovietica, unde se ofereau numeroase itinerare. În oraşele vizitate, timpul turistului era ocupat cu programul obligatoriu, “timp liber” fiind foarte puţin sau deloc. Totul se întâmpla sub supravegherea ghidului. Şi în aceste ţări (cu excepţia Uniunii Sovietice), mai ales în capitale, puteai merge pe cont propriu, la “adrese”, obţinute de la prieteni, ale unor particulari care ofereau cazare contra cost.

14

III.2. Litoralul- destinaţia preferată în comunism

Turistul român avea, înainte de ‘89, acelaşi apetit pentru distracţie pe litoralul autohton ca şi acum. Deşi erau mai puţine mijloace de agrement şi mai puţine „libertăţi”, vocile hotelierilor care au prins vremurile acelea susţin la unison că românul ştia să se distreze mai bine în comunism şi că atunci aprecia mult mai mult vacanţa.

Înainte de Revoluţie, oamenii apreciau mai mult decât acum concediul. Vacanţa era vacanţă, şi toată lumea îşi lăsa grijile acasă. Puţini erau aceia care aveau maşini, astfel că trenul era principala conexiune cu marea. Iar cei care veneau cu maşina, din colţurile cele mai îndepărtate ale ţării, făceau adevărate „road-tripuri” până pe litoral. Tot pe litoral românii aveau şanse să prindă, la restaurantele hotelurilor, delicatese rare în magazinele din oraşe: Pepsi, salam de Sibiu, fripturi...

15

Biletele se achiziţionau din timp. Se vindeau exclusiv sejururi, nu se punea problema turismului de weekend sau a celui spontan, pentru că, atât în sezon, cât şi în extrasezon, hotelurile erau pline. Biletele se luau în special prin sindicat, iar dacă nu le achiziţionai din timp, şansele să mai prinzi locuri libere, chiar şi în extrasezon, se apropiau de zero.

În '77, preţul unei camere duble cu duş la categoria lux era de 52 de lei pe zi, iar cu baie - 57 de lei. La categoria a 3-a, tarifele erau mai accesibile: 23 de lei o cameră dublă cu baia la comun, iar camera cu baie era 28 de lei. Alocaţia de alimente era de 18 lei pe zi. Salariul mediu la vremea aceea era în jur de 1.800 de lei, de unde se poate trage concluzia că majoritatea românilor îşi puteau permite un sejur la mare. Potrivit decretului 247/77, staţiunile Mamaia, Eforie Nord şi Eforie Sud erau considerate de categoria 1, în timp ce Costineştiul, oaza distracţiei de pe litoral pentru tineret, era trecută la categoria 2. Neptun-Olimp nu era clasificată.

Anii ’60-’70, anii de glorie ai litoralului

„Tineretul din ziua de azi” ar putea spune că nu era mai nimic de făcut la mare în vremurile acelea, comparând cu ce au ei acum la dispoziţie, însă cei care le-au apucat i-ar contrazice.

În anii ’60-’70, România avea un litoral de invidiat, care rivaliza cu cele mai importante destinaţii de acest gen din Europa şi chiar din lume, mai ales că Grecia, Spania sau alte locuri notorii în prezent nu existau pe harta vacanţelor la malul mării, ci s-au dezvoltat mai apoi.

Infrastructura de la mare era foarte dezvoltată, iar ca agrement şi diverisment litoralul era foarte bine pus la punct. Mergeai în staţiune, unde aveai de la sporturi nautice (wind surf, hidrobiciclete), terenuri de minigolf, săli de bowling, care erau foarte bine dotate, până la o mulţime de restaurante cu programe artisice. Aveai cluburile de noapte, marile spectacole de varietăţi, cu reprezentanţii în toate staţiunile, nişte adevărate megaspectacole.

Localurile se închideau la 22:00

Distracţia pe litoral a început să fie ţinută mai din scurt, mai ales că, după ‘80, Ceauşescu a decis ca localurile să-şi tragă obloanele la 22:00. Se pare însă că acest lucru nu a schimbat mare lucru pentru că distracţia a devenit mai intensă, adică se întâmpla acelaşi lucru, dar într-un timp mult mai scurt.

16

  Erau foarte multe opţiuni de baruri şi discoteci, unde intrarea era pe valută - între 2 şi 5 mărci germane. Cele mai căutate erau Melody Bar din Mamaia, Bar Paradis din Jupiter, Crush, Scandinavia din Mamaia.

Accesul era restricţionat pentru români la discotecile pe valută. Existau şi cluburi disco pentru români, accesibile la preţuri, unde se asculta muzică americană sau italiană.

Costineştiul, Mecca tinerilor

Tinerii, la fel ca în zilele noastre, alegeau cu predilecţie Costineştiul în vacanţa mare. Era cea mai efervescentă staţiune, mai ales că aici nu prea se aplica regula dictatorilor şi erau localuri deschise toată noaptea. Oricum, distracţia se muta pe plajă sau în celebrele căsuţe.

Mai mult, toate „vedetele” vremii se mutau odată cu vara pe litoral. Erau spectacole de revistă, de cabaret, iar la restaurante erau formaţii care cântau live seară de seară, cinematografe în aer liber, iar la localurile bune trebuia să aştepţi să găseşti o masă liberă.

Marea Neagră îneca amarul

De la 19:00 începeau teatrele, spectacolele, restaurantele cu programe artistice - toate aveau formaţii. Iar la cele cu tradiţie, precum Calul Bălan, erau spectacole în toată regula, care făceau deliciul străinilor, şi chiar spectacole de calitate, cu instrumentişti români buni, cu dansuri.

Pentru turiştii români, litoralul era ca o instituţie din punctul de vedere al divertismentului, era o modalitate sigură de distracţie. Nu simţeau lipsurile de pe litoral şi nu numărau stelele hotelurilor pentru că nici nu aveau termen de comparaţie şi atmosfera era frumoasă pentru că toata lumea vroia să profite la maximum de zilele libere, de vremea frumoasă, de apa mării şi de toate distracţiile pe care le oferea litoralul.

17

Litoralul românescu în anii comunismului.

18

IV.Sărbători

IV. 1. Eliminarea sărbătorilor creştine

Chiar imediat după 30 decembrie 1947 a fost întreruptă tradiţia sărbătoririi Bobotezei la Palat, unde patriarhul venea „cu botezul” la suveran. La 6 ianuarie 1948, însă, regele Mihai I era deja plecat din ţară, iar reprezentanţii Prezidiului Republicii Populare Române nu erau foarte ataşaţi de sărbătorile creştine sau nu-şi mai puteau manifesta credinţa religioasă. Dacă la această tradiţie în relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Stat s-a putut renunţa foarte uşor, altfel au stat lucrurile cu cele două mari sărbători creştine: Învierea şi Naşterea Domnului.

De la regimul burghez puterea comunistă moştenise două zile libere pentru salariaţi atât de Paşte, cât şi de Crăciun (25 şi 26 decembrie), sărbători legale care s-au dovedit mai greu de înlăturat.

Tendinta regimului comunist instaurat a fost să se detaseze de biserica. Astfel, s-a incercat redirectionarea atentiei publice dinspre sarbatorile pascale spre Ziua Muncii, 1 mai, si dinspre Craciun spre Anul Nou, respectiv aniversarea proclamarii Republicii, la 30 decembrie. In cele din urma, rolul bisericii in viata statului a fost diminuat semnificativ. Aida Vrioni nota in jurnalul ei, in 1951: „Nu se mai serbeaza decat sarbatorile laice: aniversarile catorva fapte care marcheaza evolutia socialismului in curs. Atunci se bucura poporul, dar nu se odihneste. Bucuria e dinamica, nu statica si multimea trebuie sa si-o arate prin mers si strigate, timp de cateva multe ceasuri. Dar, cel putin, stie ca s-a bucurat”.

În perioada comunistă, sărbătorile religioase erau de fiecare dată prilej de baluri, serate şi discoteci pentru a distrage oamenii din biserică. Deşi cluburile bucureştene au oferte generoase pentru sărbătorile de iarnă şi pascale, puţini îşi amintesc că acest obicei a fost inserat în stilul de viaţă românesc în scopuri de manipulare. „De Paşte erau petreceri cu câte două săli, una pentru cei mai în vârstă, care ascultau muzică populară şi românească, şi mai era o sală căreia i se spunea elita, unde se fuma şi se asculta muzică străină. Toată lumea ştia că petrecerile astea erau împânzite de securişti, dar tot se spuneau bancuri cu Ceauşescu, vorba unui prieten: poţi să spui bancuri politice, dar să nu le Scorniceşti”, râde Ion Bălăceanu, care pe vremea aceea lucra ca strungar la o fabrică de armament.

Angajaţii la întreprinderile de stat se bucurau de seri dansante şi sărbătoriri organizate în cluburile muncitoreşti de către UTC. „Mergeam la petreceri organizate de UTC sau de casa Armatei, pentru că fiecare uzină avea clubul ei. Activam în brigăzi artistice şi trupe de teatru şi de sărbători se organizau petreceri cu muzică, dans, sucuri şi bufet. Părinţii noştri mergeau la ţară la bal. De Sfântul Ion era balul babalâcilor, unde petreceau doar cuplurile căsătorite şi mai ales cele trecute de prima tinereţe, de la ora

19

12:00 până la 5:00 dimineaţa şi în afară de asta se ţinea hora satului, în fiecare sâmbătă”, spune Bălăceanu pentru capital.ro.

IV. 2. Crăciunul şi Revelionul

Crăciunul şi întreaga perioadă a sărbătorilor de iarnă erau cunoscute, în vremea regimului comunist din România, sub denumirea de „luna cadourilor“. Moş Crăciun a fost transformat în Moş Gerilă, iar bradul de Crăciun era „pomul de iarnă“. Nici felicitările de Sărbători nu erau la calitatea grafică din zilele noastre, iar mesajul transmis era altul.

„Serbările pomului de iarnă” începeau oficial sub regimul comunist pe 27 decembrie, când autorităţile vremii apreciau că erau stinse pulsaţiile timide ale înăbuşitei sărbători a Naşterii lui Hristos. În aproape fiecare casă, în ciuda discursului oficial, bradul era împobodit înainte de data de 25 decembrie, iar mulți români își petreceau sărbătorile creștinește, inclusiv prin participarea la slujbele Bisericii.

Punctul culminant al„marelui raliu al vacanţei copiilor” era Revelionul, ale cărei bucurii erau, în egală măsură, exagerate. În ciuda acestui fapt, dacă deschidem revistele pentru copii din acea perioadă, Moş Gerilă apare reprezentat foarte rar, în anecdote sau pentru a le insufla copiilor ceea ce trebuia să aştepte de la el.

"Un viitor care începe mîine. Mîine 22 decembrie. Un viitor ale căror prime săptămîni poartă un nume cu miros de brad, şi portocală şi sunet de zurgălăi. Va-can-ţa de iarnă! Te vei odihni, vei citi, vei merge la patinaj sau te vei da săniuţa. Vei lua parte ca artist amator, pe scenă, sau în sală, ca simplu spectator, aducînd de acasă un sac cu aplauze la SERBĂRILE PREGĂTITE DE ŞCOALĂ ŞI DE ORGANIZAŢIA TA ÎN CINSTEA CELEI DE A XX-A ANIVERSĂRI A REPUBLICII. Te vei duce la cinema, la teatru, la meciuri de hochei, de baschet, de volei. Vei petrece la Carnavalul de Anul Nou şi într-unul din orăşelele copiilor unde o să mănînci crizanteme de zahăr vanilat, o să aluneci pe tobogan şi-o să stai de vorbă cu Moş Gerilă încercînd să ghiceşti cu ce actor seamănă anul ăsta".

Textul din revista Cutezătorii, din 1976, oferă o imagine sintetică a ceea ce reprezentau sărbătorile de iarnă, şi implicit Crăciunul, pentru copiii şi adolescenţii -pionierii şi uteciştii - perioadei comuniste.

20

Nu naşterea lui Hristos, ci doar Revelion şi vacanţa de iarnă; nu colinde, ci poezii şi cântece închinate conducătorului iubit, tovarăşei, patriei şi bravilor eroi ai muncii; scrisori nu pentru Moş Crăciun, ci pentru Moş Gerilă, în care oricum nu puteai să ceri vreo jucărie sau vreo hăinuţă fără să aminteşti de dorinţa de a avea note bune şi o clasă fără corigenţi, deşi poate ţi-ar fi plăcut să completezi lista cu banane, portocale, ciocolată sau carne; nu brad de Crăciun, ci pom de iarnă, împodobit nu în ajunul Crăciunului, ci în seara de Anul Nou; nu un Pluguşor pentru prosperitatea gospodăriei unde făceai urarea, ci unul cu versuri schilodite în care să cânţi bunăstarea gliei şi să mulţumeşti "marelui grădinar care ne creşte cu mult har".

21

Sărbătorile de iarnă, adică "serbările pomului de iarnă", începeau oficial pe 27 decembrie, când se stingeau şi pulsaţiile timide ale înăbuşitei sărbători a naşterii lui Hristos. Pentru că în ciuda discursului oficial, în aproape fiecare casă, bradul era împobodit înainte de data de 25 decembrie şi, eventual, ţinut mai departe de geam sau cu instalaţia oprită, Moş Gerilă sau Moş Crăciun - copiii avea mai mereu ezitări - venea în noaptea de Ajun, iar de Crăciun familia se reunea în jurul mesei, conform tradiţiei. Aşadar, o sărbătoare tăcută, mută, trăită în spatele uşilor închise şi al perdelelor trase.În afara lor, Crăciunul nu exista. Este suficient să arunci o scurtă privire pe copertele revistei Cutezătorii, una dintre cele mai cunoscute în epocă, din luna decembrie: se făcea retrospectiva anului care tocmai se încheia, era anunţată terminarea trimestrului I fără niciun corigent, erau prezentate jocuri de iarnă, copii care mergeau cu Pluguşorul printre blocuri sau prin sate ori pioneri în curtea şcolii. Orice, mai puţin vreun simbol al Crăciunului.

22

Revelionul, punctul maxim al sărbătorilor de iarnă

Pentru a compensa, Revelionul căpăta dimensiuni exagerate şi devenea cea mai importantă zi din acest interval. "Revelionul. Cuvîntul sună ca o galerie cu bolţi ... peste care s-a lăsat întunericul. Ei da, acolo, undeva, la capăt, la ultima treaptă, se află EL, Revelionul.Momentul trecerii dintre ani era exploatat propagandistic la maximum. Era prilejul de a enumera realizările Partidului şi de a stabili noi obiective pentru anul care urma să vină.

23

„Anotimpul alb, zilele care au mai rămas pînă la sfîrşitului anului calendaristic poartă gîndurile copiilor de la bradul frumos împodobit ce scînteiază în lumina jocului de artificii, la sacul plin cu daruri al lui Moş Gerilă, pe care-l întîmpină cu voioşia cîntecului, cu fapte frumoase, cu notele bune şi foarte bune din carnetul de elev. Surprizele care-i aşteaptă sînt multe şi foarte plăcute căci societatea noastră s-a îngrijit din vreme ca cei aproape 4,2 milioane de copii ai ţării să aibă o vacanţă plină de bucurii, iar tradiţionalele sărbători ale pomului de iarnă să fie mai strălucitoare ca oricînd. Anul 1979, anul Congresului al XII-lea al partidului şi al celei de a 35-a aniversări a eliberării patriei, a fost un an în care şi munca părinţilor a fost mai bună”.

"Un îndemn înălţător. Asemenea părinţilor noştri şi a fraţilor mai mari, comunişti şi uteceşti, sîntem cu toată fiinţa noastră angajaţi în acest prezent plin de fapte bogate în muncă şi în învăţătură, în vederea edificării viitorului comunist pe pămîntul patriei, viitor care înseamnă fiecare timp înainte şi deci, şi Anul nou, care şoseşte în curînd"."Se apropie ziua şi ora cînd ne vom face urări! Ne vom bucura să le adresăm sau să le primim. În prag de An Nou am cules cîteva astfel de gînduri pentru la anul, de la cîţiva colegi […] Vreau să fac un desen mare, o compoziţie dedicată oraşului meu. M-am şi gândit unde să aşez tramvaiele, podul de peste Bega. […] Mă preocupă o nouă metodă de a învăţa la istorie şi geografie. Volumul datelor de memorat îmi pune probleme. De

24

asemenea, mă gîndesc la clasa noastră, să terminăm anul şcolar fără nici un corigent. Aş vrea să am în acest an şi o maşină de cusut rochiţe şi pentru păpuşile mele".

Revelionul era punctul culminat al "marelui raliu al vacanţei", ale cărei bucurii erau, în egală măsură, exagerate. "Feericele orăşele ale copiilor îşi cheamă prietenii, patinoarele, pîrtiile de schi, bazele sportive, sălile de spectacole, bibliotecile toate sunt gata pentru mare raliu al vancaţei, în timp ce Moş Gerilă zăboveşte prin magazine, pregătindu-şi sacul cu daruri pentru serbările pomului de iarnă"."Moş Gerilă, toţi îmi spun că eşti darnic şi eşti bun..."Lui Moş Gerilă, chiar dacă era acceptat, nu i se acorda prea multă importanţa sau, cel puţin, asta se vede în revistele pentru copii din acea perioadă. Apare reprezentat foarte rar, în anecdote sau pentru a le insufla copiilor ceea ce trebuia să aştepte de la el. Una dintre cele mai cunoscute poezii ale vremii - Scrisoare către Moş Gerilă - venea cu un mesaj clar: trebuia să te mulţumeşti cu puţin. "Moş Gerilă toţi îmi spun/ Că eşti darnic şi eşti bun/ Dar să stii mai din'ainte/ C-am fost băieţel cuminte,/ Şi mai spun aşa să ştii/Ca eu nu-ţi cer jucării/ Cum ţi-ar cere şi alţi copii./ Însă nu m-aş supăra/Dacă tot mi-ai da ceva".

25

"Unui şcolar/Moş Gerilă săniuţa/ Nu i-a mai lăsat lui Zet,/C-a alunecat la vale .../Ca şi notele-n carnet". "Moş Gerilă aceeaşi carte/Lui Dănuţ i-a dăruit,/ C-o pierdu-se pe cealaltă/Fără ca s-o fi citit". "Am să-l rog în mod discret/Pe Gerilă, cînd va trece/Să-i aducă în carnet/Fie şi un singur zece".

26

Aşa cum Moş Crăciun a fost transformat în Moş Gerilă, bradul de Crăciun a devenit pom de iarnă şi trebuia împodobit în noaptea de Anul Nou. Mai mult decât atât, tradiţia lui era împinsă atât în spaţiu, cât şi în timp. "Caleidoscop de Anul Nou. De mii de ani bradul a fost nelipsit cu ocazia sărbătorilor populare, datorită frumuseţii sale falnice, rezistenţei deosebite în faţa vitregiei naturii. Chinezii, japonezii şi alte popoare din Asia folosesc cetina de brad la sărbătoarea aşa-zisă a "lanternelor". Şi vechii greci aduceau bradul împodobit cu panglici multicolore, la "sărbătoarea luminilor", iar romanii împodobeau chipul lui Bachus cu ramuri de brad în care se aprindeau mici luminiţe. Dacii aveau un adevărat cult pentru brad, ale cărui centini erau folosite ca obiecte de podoabă la toate sărbătorile, la nunţi, la petreceri populare. De la romani, tradiţiile bradului au fost transmise şi altor popoare din apusul şi nordul Europei".

27

"Anul care s-a-ncheiat/A fost mîndru (...) zile minunate/ De partid asigurate""După datina străbună, cu prilejul Anului Nou, în Capitală şi în judeţele ţării va avea loc Pluguşorul copiilor şi tineretului prin care tînăra generaţie a patriei îşi va manifesta dragostea şi recunoştinţa pentru minunatele condiţii de viaţă şi muncă ce le-au fost create de către partid, de către secretarul său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu".

Cum suna acest Pluguşor de recunoştinţă al copiilor şi tinerilor? Mai multe versiuni, aceeaşi idee de bază.

Aho, aho, copii şi fraţi/ Staţi puţin şi nu mînaţi/ Şi urarea mi-ascultaţi/ C-am pornit-o de cu zori/ Prin ţară colindători/ Prin oraşe, prin comune/ Cu urările străbune/ De viaţă, de sănătate/ La constructorii voinici/ La mineri, la-nvăţători/ Că ni-e ţara cîmp de flori/ Răsădit de muncitori/ Tînăr să se-nalţe-n soare/ Cu uzine, cu ogoare/Şi cu vise minunate (...)Anul care s-a-ncheiat/ A fost mîndru ... Pentru zile minunate/ De partid asigurate;Anul care s-a-ncheiat/A fost mîndru şi bogat/Am'nălţat un imn ales/ Pentru-al XII-lea Congres/Cîntând dragostea fierbinte/ Pentru bravul preşedinte/Reales de-al ţării For/ Şi de întregul popor/ Să ne fie înainte/Înţelept conducător/ Nalt exemplu, far şi zbor ...."

28

"Şi-am pornit cu noi răvaşe/prin comune şi oraşe /Cîntece şi brazi cu flori/ Pentru bravii muncitori,/Pentru mîndrii oţelari/ Şi la harnicii zidari,/ Am adus urări frumoase/Pentru inimi, pentru case/ Pentru cei de pe tractoare//Ţărănimii din ogoare,/ Patriei înfloritoare ...Şi să-i mulţumim cu drag/Cu flori albe pîn'prag/ Că ne creşte cu mult har/Ca un mare grădinar/Ceauşescu - Bucurie/Rodnicie - Românie".

29

1988. Hipsterii din zilele comuniste purtau jeanși și adidași Nike sau Puma, aduse de marinari din Occident, împreună cu viniluri care erau duplicate pe casetă la o viteză uimitoare.

1987. Cum nu aveai voie să călătorești în afara României, vacanțele se petreceau în țară, la munte sau la mare. Unii plecau în excursii cu bicicleta, alții cu mașina, folosindu-și vehiculele drept hoteluri all-inclusive unde mâncau, dormeau, fumau și, dacă aveau noroc, chemau și-o gagică.

30

1985. Mașinile erau scumpe și puteai aștepta și șapte ani ca să-ți cumperi una. Nu prea aveai nici opțiuni: cele mai multe erau Dacia românești, care te lăsau aproape mereu în mijlocul drumului. Pentru economisirea benzinei, un weekend circulau mașinile cu număr par, un weekend cele cu număr impar. Dacă n-aveai garaj sau prelată, mașina hiberna în zăpadă pe timpul iernii, iar primăvara o găseai ruginită.

1981. În 1972, finala Cupei Davis dintre SUA și România s-a ținut la București. Fiind în prealabil terorizați că trebuie să câștige, românii au clacat și au pierdut. Zece ani mai târziu, competițiile sportive erau păzite de ingineri și arhitecți îmbrăcați în uniforme de Gărzi patriotice. Uneori se plictiseau atât de tare încât se dezbrăcau și stăteau la soare, cu armele la îndemână.

31