MISIUNE

Viitorul Astăzi este o comunitate de credincioși Adventiști de Ziua a Șaptea ce are ca

scop proclamarea ultimei solii de har din partea lui Dumnezeu pentru poporul advent. Aceasta

este Solia Adevărului Prezent. În fiecare generație, Dumnezeu a trimis un mesaj care să

descopere poporului Său timpul cercetării lui. Noi trăim în ultima generație, în cele mai

solemne timpuri din istoria sacră. Venirea Celui Preaînalt în slavă și mărire este chiar la ușă.

Astăzi Dumnezeu are o Solie specială pentru poporul Său. Această Solie are menirea de a ne

pregăti pentru criza legii duminicale ce ne stă în față și de a ne ajuta să vedem mai clar

pericolele care ne amenință.

Acum, chiar înainte de venirea Sa, se petrec evenimente despre care Spiritul Profetic

spune că „sunt puncte de cotitură în istoria popoarelor și în cea a bisericii. În providența lui

Dumnezeu, când aceste crize neobișnuite sosesc, este dată lumina pentru acel timp. Dacă este

primită, atunci are loc un progres pe plan spiritual; dacă este respinsă, urmarea este declinul și

ruina spirituală.” (Ellen White, The Bible Echo, 26 august 1895). După cum observați, a primi

sau a nu primi Lumina despre aceste puncte de cotitură este o chestiune ce ține de viață veșnică

sau de moarte veșnică. Este un lucru teribil a desconsidera Lumina pe care Cerul o trimite

pentru timpul prezent și a neglija privilegiile date pentru o înțelegere mai profundă a planului

de Mântuire. Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea i-a fost oferită cea mai mare cantitate de

lumină în privința profețiilor, a planului de mântuire și a Legii lui Dumnezeu. De aceea, noi

suntem cei mai răspunzători înaintea lui Iehova pentru folosirea acestei Lumini. Dacă vom

neglija să o folosim și să o cercetăm stăruitor, atunci vom primi același răspuns pe care l-a

primit și ispravnicul necredincios: „Rob stricat şi leneş, ai ştiut că secer de unde nu am semănat

şi adun de unde nu am vânturat; De aceea trebuia să dai banii Mei schimbătorilor de bani şi Eu

venind, aş fi primit ce este al Meu cu dobândă. Luaţi de aceea talantul de la el şi daţi-l celui ce

are zece talanţi;” (Matei 25:26-28).

Așadar, scopul acestei reviste este de a extrage din comorile Bibliei și Spiritului Profetic

bijuterii pentru timpul prezent. Cercetând istoriile sacre ale Bibliei, vom înțelege cum acestea

ilustrează experiențele prin care noi vom trece. Astfel vom pricepe mai bine modul de lucru și

principiile caracterului lui Dumnezeu!

Domnul să vă binecuvinteze, iar Duhul Său să vă dea multă înțelepciune și perseverență

în studiu!

Revista Viitorul Astăzi este distribuită gratuit! Costul de tipărire

și expediere al unei reviste este de aproximativ 6 lei. Pentru

donații sau oricare alte întrebări, nu ezitați să ne contactați:

CONTACT

Editor: Edelin Filip Iordan

Telefon: 0773 948 283

Email: viitorul.astazi@gmail.com

Website: viitorulastazi.ro

mailto:viitorul.astazi@gmail.com

2

CUPRINS

Scurtă Recapitulare ................................................................................... 3

Anul Ebraic 1843 ........................................................................................ 5

Norii Persecuției Se Adună ..................................................................... 21

Prima Dezamăgire și Timpul De Întârziere ........................................... 39

A Doua Solie Îngerească ......................................................................... 52

Raționamentul Celei De-a Doua Solii .................................................... 59

3

SCURTĂ RECAPITULARE

4

Continuăm în acest număr studiul despre linia de reformă a Milleriților. În numerele trecute

am studiat despre două subiecte importante: validitatea stâlpilor și temeliei credinței

advente exprimată prin cele două hărți profetice; o parte din pietrele de hotar care

formează reforma exodului Millerit și contextul istoric ce înconjoară aceste pietre de hotar:

Anul 1798: începe „Timpul Sfârșitului” pentru acea generație, așa cum este menționat

în Daniel 11:35,40; 12:4. În același an începe creșterea cunoștinței și desigilarea cărții

lui Daniel profetizată în capitolul 12. Tot atunci sosește prima Solie îngerească din

Apocalipsa 14:6-7.

În anul 1831, William Miller începe să prezinte public dovezile credinței sale, după

cincisprezece ani de studiu

În anul 1838, Josiah Litch, folosind metodologia de studiu a lui William Miller, prezice

încetarea supremației otomane „în anul 1840, în luna August”, ca împlinire a profeției

din Apocalipsa 9.

Pe 1 August 1840, Josiah Litch scrie că perioada celor 391 de ani și 15 zile asociată

celui de-al doilea vai „se va termina la 11 August 1840” - adică peste zece zile. Atunci

supremația Otomană se aștepta să se prăbușească.

Pe 11 August 1840, a avut loc „o împlinire remarcabilă a profeției”. Ellen White scrie

că „chiar la data fixată, Turcia, prin ambasadorii ei, a acceptat protecția puterilor

aliate ale Europei, așezându-se în felul acesta sub controlul popoarelor creștine.

Evenimentul a împlinit profeția cu exactitate”. Ca urmare a împlinirii acestei preziceri,

„mulțimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică

adoptate de Miller și colaboratorii săi”. Dumnezeu a folosit profeția din Apocalipsa 9

și prezicerea făcută de Josiah Litch pentru a confirma metodologia lui William Miller.

Motivul principal pentru care mișcarea Millerită nu a crescut virtuos până la acea dată

a fost metodologia specială pe care ei o foloseau, și concluziile deosebite la care

ajungeau folosind această metodolgie. Însă datorită confirmării metodolgiei de pe 11

August, „un impuls minunat a fost dat Mișcării Advente”. După acel eveniment,

„bărbați de cultură cu poziție s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât și în publicarea

vederilor sale, astfel că, de la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune”. Astfel,

de la 11 August 1840, lucrarea a început să se întindă cu repeziciune, iar prima Solie

îngerească a fost împuternicită prin confirmarea metodologiei de studiu millerite.

Toate aceste evenimente și dovezi profetice ne permit să plasăm sosirea Îngerului din

Apocalipsa 10 la data de 11 August 1840. Inspirația spune că „poziţia îngerului, cu un

picior pe mare şi altul pe uscat, simbolizează vastitatea proclamării mesajului. Ea

va străbate oceanele şi va fi vestită în alte ţări, chiar până la marginile pământului.”

Iar în Tragedia Veacurilor se adaugă faptul că Solia millerită începe să străbată

oceanele până la marginile pământului începând cu anul 1840: „Mișcarea Adventă din

anul 1840-1844 a fost o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu; prima Solie

îngerească a fost dusă la toate stațiunile misionare din lume”. Iar în pasajul în

care dumneaei comentează despre împlinirea remarcabilă a prezicerii profetice a lui

Josiah Litch de pe 11 August 1840, se spune că urmarea acestei împliniri a fost că „de

la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune.”

5

ANUL EBRAIC 1843

6

HARTA 1843 Poporul nostru a primit, în anii 1842 și 1850, două documente pe care sunt inscripționate

stâlpii și temelia credinței noastre. Aceste documente se numesc Harta 1843 și Harta 1850.

În numărul 4 al revistei Viitorul Astăzi, am studiat în detaliu despre aceste documente și

importanța lor în generația finală din care facem parte. Pionierii adventiști au înțeles că

publicarea acestora a fost o împlinire a prorociei din Habacuc 2:

„Și DOMNUL mi-a răspuns şi a zis: Scrie viziunea și lămureşte-o pe table, ca să fugă

cel ce o citeşte.” Habacuc 2:2.

De asemenea, Ellen White ne spune că „schema folosită în 1843 a fost dirijată de mâna

Domnului şi că nu ar trebui schimbată”. Totuși spune că a existat o singură greșeală datorită

faptului că mâna Sa a acoperit „unele cifre”.

„Am văzut că schema folosită în 1843 a fost dirijată de mâna Domnului şi că nu ar

trebui schimbată; că numerele erau întocmai cum a vrut El; că mâna Sa a fost

deasupra şi a ascuns o greşeală în unele cifre, greşeală pe care să n-o poată vedea

nimeni până nu avea să-şi ia El mâna.” Scrieri Timpurii, 74.

În revista numărul 4 am amintit care a fost natura greșelii și lumina pe care Dumnezeu a

oferit-o pentru clarificarea ei. În acest număr vom aprofunda acest subiect.

Probabil că ați realizat că Harta 1843, deși este numită astfel, a fost publicată în anul 1842,

în luna mai. Totuși, motivul pentru care a fost numită Harta '43 a fost că prezicea venirea

Domnului în acel an. Trei profeții de pe acea hartă se terminau, conform milleriților, în anul

1843:

7

PROFEȚIILE DE 2300, 2520 ȘI 1335 DE ANI PE HARTA 1843:

Deși erau unele diferențe între ei cu privire la

data exactă a venirii și cu privire la modul de

calcul al anului calendaristic, milleriții credeau în

unanimitate că Domnul va veni în anul 1843:

„Milleriţii credeau în unanimitate că „anul 1843” era anul Revenirii. Unii, cu toate

acestea, aşteptau ca Domnul Cristos să vină conform calendarului comun Gregorian

(între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1843), iar însuşi Miller anticipase acest eveniment

cândva între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. Miller a presupus că „modul în care

iudeii calculau timpul” era bazat pe calculul de la echinocţiul de primăvară din 1843

la echinocţiul de primăvară în 1844. Mai târziu, în anul 1843, când calcularea anului

iudaic a fost mai profund analizată, s-a descoperit că existau două metode pentru

determinarea anului iudaic. Prima metodă, calcularea rabinică, reglementa

„începutul anului prin calcule astronomice”, şi începea cu „prima zi de lună nouă

cea mai aproape de echinocţiul de primăvară când soarele este în Berbec.”Conform

acestei metode, anul iudaic 1843 începea pe 1aprilie 1843, şi se termina pe 20 martie

1844, o perioadă ce se încadra în limitele anului lui Miller. Cealaltă metodă era

calculul Karait şi provine de la iudeii karaiţi, un mic grup care „încă aderă adliteram

la legea Mosaică, şi încep [anul] cu luna nouă cea mai aproape de recoltarea orzului

în Iudeea ... care este o lună mai târziu față de anul rabinic.” Karaiţii subliniau

Leveticul 23:10-11, care cerea iudeilor să aducă un snop din primele roade ale

8

recoltei lor preotului, ca o jertfă legănată în ziua a 16-a a primei luni, o ceremonie

care, destul de evident, putea fi păstrată doar când recolta de orz era coaptă în

Iudeea. Pe acest principiu, anul iudaic karait 1843 începea pe 29 aprilie 1843 şi se

termina pe 17 aprilie 1844. Milleriţii deasemenea au descoperit că majoritatea

iudeilor urmau calculul rabinic deoarece era mai practic să calculezi anul prin

calcule astronomice asociate cu echinocţiul de primăvară decât prin coacerea orzului

în Iudeea.” P. Gerard Damsteegt, Foundations of the Seventh Day Adventist Message

and Mission, 83.

Practic, acest citat ne spune șase lucruri importante:

1. Milleriții credeau „în unanimitate” că Domnul va veni în anul 1843. Atât calculele de

pe Harta 1843, cât și denumirea acesteia ne arată faptul că Milleriții aveau această

credință.

2. Inițial, o categorie de credincioși credea că „anul 1843” era anul Gregorian.

Calendarul Gregorian este cel pe care noi îl folosim zi de zi. Anul începe iarna, pe 1

Ianuarie, are 12 luni de 28-31 de zile, și 365-366 zile. Treptat, accentul a trecut spre

celelalte tipuri de calcul calendaristic, iar majoritatea milleriților se uita spre calculul

ebraic al calendarului. Este logic ca profețiile care au început în timpul istoriei sacre a

Israelului antic, să continue pe același calcul evreiesc al anilor, iar cele care au început

după ce ușa privilegiilor naționale pentru iudei s-a închis, (de exemplu 1260, 1290,

1335 de ani) să fie calculate în calendarul gregorian.

3. Miller credea că anul ebraic 1843 se calculează de la echinocțiul de primăvară 1843 la

echinocțiul de primăvară 1844. El stabilește limitele de 21 martie 1843 și 21 martie

1844 pentru acest an. Foarte mulți credincioși împărtășeau această vedere a lui

William Miller.

4. „Mai târziu în anul 1843, când calcularea anului iudaic a fost mai profund analizată, s-

a descoperit că existau două metode pentru determinarea anului iudaic.”

5. Prima metodă calcula anul 1843 conform calendarului evreiesc rabinic. Așa cum am

citit, anul rabinic începe în „prima zi de lună nouă cea mai aproape de echinocţiul de

primăvară când soarele este în Berbec.”. Anul rabinic 1843, transpus pe calendarul

Gregorian, „începea pe 1 aprilie 1843, şi se termina pe 20 martie 1844. „De

asemenea, majoritatea iudeilor urmau metoda de calcul rabinică deoarece, spre

deosebire de adoua metodă, începutul anului putea fi stabilit doar prin calcule

astronomice.”

6. A doua metodă provine de la grupul iudeilor karaiți. Anul karait începe „cu luna nouă

cea mai aproape de recoltarea orzului în Iudeea.” Acest grup păstra încă principiile

calendaristice date de Iehova poporului său prin Moise. În ziua a șaisprezecea a lunii

întâi, poporul trebuia să aducă snopul de orz al primelor roade la Sanctuar. Astfel, era

nevoie ca începutul anului să fie potrivit pentru ca orzul în Iudeea să fie copt la

9

șaisprezece zile de la începutul anului. Anul ebraic karait 1843 a început pe 29 aprilie,

spre deosebire de cel rabinic ce a început pe 1 aprilie 1843 - la aproape o lună

diferență.

MILLER: 21 MARTIE 1843 – 21 MARTIE 1844. Așa cum am spus, William Miller a crezut inițial că anul ebraic 1843 se întinde de la 21

Martie 1843 la 21 Martie 1844. Conform Hărții 1843, profețiile de 1335, 2300 și 2520 de ani

se termină în acel an, iar William Miller și-a publicat crezul că Domnul va veni în acel interval

de timp, astfel:

„Niciodată nu am fost convins cu privire la oricare zi anumită pentru venirea

Domnului, crezând că niciun om nu poate ști ziua și ora. În toate prelegerile mele

publicate, se poate citi pe pagina de titlu ‘în jurul anului 1843’. În toate prelegerile

mele orale, am spus întotdeauna audienței că perioadele s-ar termina în 1843, dacă

nu era vreo greșeală în calculele mele; dar că nu puteam spune că sfârșitul nu putea

veni chiar înainte de acel timp, iar ei ar trebui să fie continuu pregătiți. În anul 1842,

unii din frații mei predicau cu mare convingere anul exact, și m-au corectat pentru că

adăugam un „DACĂ”. Presa de asemenea a publicat că eu am fixat o zi exactă, 23

Aprilie, pentru venirea Domnului. De aceea, în luna decembrie a acelui an, pentru că

nu puteam vedea nicio eroare în calculele mele, mi-am publicat crezul, că între 21

martie 1843 și 21 martie 1844 va veni Domnul. Unii aveau mințile fixate asupra unor

zile specifice; dar nu puteam găsi dovezi pentru așa ceva, doar dacă tipurile legii

Mozaice arătau spre sărbătoarea Corturilor.

În timpul anului ’43, au fost aruncate asupra mea și a celor asociați mie cele mai

violente acuzații, atât prin presă, cât și prin unele amvoane. Motivațiile noastre au

fost atacate, principiile noastre au fost prezentate greșit, iar caracterele noastre

calomniate. Timpul a trecut: iar 21 Martie a trecut, fără să fim martori la venirea

Domnului nostru. Dezamăgirea noastră a fost mare, și mulți nu au mai umblat cu

noi.” William Miller, Apology and Defense, 26.

În luna decembrie a anului 1842 William Miller prezice venirea Domnului între 21 Martie

1843 și 21 Martie 1844. Însă această prezicere a întețit opoziția împotriva mișcării. Ea a

provocat „în timpul anului 1843 ... cele mai violente acuzații atât prin presă, cât și prin unele

amvoane”. Mulți credincioși ai celei de-a doua veniri au început să fie „excluși din Sinagogă”

din pricina speranței lor.

10

Citatul se încheie astfel: „Timpul a trecut: iar 21 Martie a trecut, fără să fim martori la

venirea Domnului nostru. Dezamăgirea noastră a fost mare, și mulți nu au mai umblat cu

noi.” În primăvara anului 1844, grupul millerit a fost confruntat cu prima dezamăgire.

Controversa creată datorită prezicerii millerite s-a transformat într-o separare în masă

atunci când această prezicere nu s-a împlinit. Solia Îngerului al doilea a oferit milleriților

înțelegerea și motivația de a se separa de bisericile care au respins Solia Adevărului prezent.

Vom studia mai mult despre aceste subiecte în secțiunile următoare.

Cu toate acestea, prezicerea unei perioade de timp definită pentru a doua venire a fost

condusă de Dumnezeu.

„Eram neclintiţi în încredinţarea că predicarea unui anumit timp aparţinea lui

Dumnezeu. Acest lucru i-a condus pe oameni să cerceteze Biblia cu stăruinţă, pentru

a descoperi adevărurile pe care nu le înţeleseseră mai înainte. Iona fusese trimis de

Dumnezeu spre a proclama pe străzile cetăţii Ninive că, în decurs de patruzeci de zile,

oraşul avea să fie nimicit; însă Dumnezeu a primit umilinţa celor din Ninive şi a

prelungit timpul lor de har. Totuşi, solia pe care o dusese Iona fusese trimisă de

Dumnezeu, iar Ninive a fost pus la probă potrivit cu voinţa Sa. Lumea privea

nădejdea noastră ca o amăgire, iar dezamăgirea noastră ca un eşec ce era firesc să

urmeze.” Mărturii vol. 1, 56.

Care era greșeala din prezicerea lui William Miller? Practic, înțelegerea lui William Miller

despre anul 1843 era greșită din două puncte de vedere:

În primul rând, datele ce delimitau anul ebraic nu erau corecte. Calculul corect de

timp este calculul evreilor Karaiți. Însă William Miller nu a folosit nici calculul

Rabinic, nici Karait pentru a ajunge la datele de 21 Martie 1843 și 21 Martie 1844.

Vom detalia curând acest subiect.

În al doilea rând, modul de numărare al anilor era greșit. De ce? De exemplu, din

vara anului 457 înainte de Cristos până în vara 1843 nu erau decât 2299 de ani.

Explicația stă în modul de calcul al anilor în preajma trecerii dintre anii dinaintea erei

noastre la cei din era noastră. Calendarul Gregorian numără anii dinaintea erei

noastre în sens invers, și pe cei de după era noastră în sens normal. Așadar după

anul 457 î.e.n urmează 456, 455, 454... Dar ce se întâmplă când ajungem la 1 î.e.n? Ce

urmează după? Anul 0? Anul 0 nu există. Urmează, așadar, anul 1 e.n. Așadar, de la

începutul anului ebraic 457 î.e.n. (din primăvară) până la începutul anului ebraic 1

î.e.n., câți ani întregi avem? De la 2 î.e.n. la 1 î.e.n. avem 1 an. De la 3 î.e.n. la 1 î.e.n.

avem 2 ani. De la 4 î.e.n. la 1 î.e.n. avem 3 ani. De la 457 î.e.n. la 1 î.e.n. avem 456 de

ani! Așadar, de la începutul anului ebraic 457 î.e.n până la începutul anului ebraic 1

î.e.n sunt 456 de ani întregi. Câți ani sunt de la începutul anului ebraic 1 î.e.n până la

începutul anului 1 e.n? Anul 0 nu există, deci nu este decât un an. Așadar, de la

11

începutul anului ebraic 457 î.e.n la începutul anului 1 e.n sunt 457 de ani întregi.

Acum, de la începutul anului 1 e.n, mai avem de adăugat 1843 de ani întregi pentru a

împlini totalul de 2300 de ani de la începutul anului 457 î.e.n. De la anul 1 e.n la anul

2 e.n. este 1 an. De la 1 la 3 sunt 2 ani. De la 1 la 1844 sunt 1843 de ani. Așadar,

pentru a număra 457 de ani întregi de la începutul anului 457 î.e.n, trebuie să

ajungem la începutul anului 1 e.n. Iar pentru a număra 1843 de ani întregi de la

începutul anului 1 e.n., ajungem la începutul anului 1844 e.n.! Astfel, de la începutul

anului ebraic 457 î.e.n, 2300 de ani întregi se termină la începutul anului ebraic

1844 e.n. Iar dacă profeția ar începe chiar la începutul anului, atunci s-ar aștepta ca

împlinirea acesteia să fie, conform prezicerii lui William Miller, în primăvara anului

1844. Atunci se termină anul 1843 și începe anul 1844. Dar dacă profeția nu a pornit

de la începutul anului, ci cu câteva luni mai târziu? Atunci cu siguranță că ea nu s-ar

mai fi putut termina în cursul anului ebraic 1843, ci în 1844. Data de sfârșit ar trebui

„împinsă” cu tot atâtea luni în anul ebraic 1844 cu cât a fost împinsă în anul 457 î.e.n.

Deci, singura variantă în care profeția s-ar putea termina în anul ebraic 1843 ar fi

dacă aceasta a început odată cu începutul anului 457 î.e.n. Chiar și așa, terminarea ei

ar fi exact la granița dintre anul 1843 și 1844, și nu se poate spune că s-a terminat cu

adevărat în ultima zi a anului 1843, ci mai degrabă în prima zi a anului 1844. Deși

Milleriții calculau anii terminali ai profețiilor pur și simplu scăzând aritmetic din anii

totali ai acestora anii care trecuseră înaintea erei noastre (ex: 2300-457 = 1843; 2520-

677 = 1843), au existat persoane printre ei care i-au avertizat de greșeala pe

care o fac. Clarificarea care a venit prin aceste voci a fost numită și „conceptul

anului întreg”.

Dr. Damsteegt, în excelenta sa carte de istorie adventă ne vorbește despre faptul că cele

două greșeli fundamentale ale milleriților au fost descoperite chiar înainte de primăvara

anului 1844.

AJUSTĂRILE CALCULULUI DE TIMP „În decursul anul 1843, ca rezultat al analizei atente în ceea ce priveşte calculele

profetice de timp, au fost introduse câteva ajustări care au fost acceptate treptat.

Prima corectare poate fi numită conceptul „anului întreg”. S-a descoperit că era o

greşeală să calculezi perioada dintre anii 457 î.e.n şi 1843 e.n prin simpla adunare a

cifrelor împreună ca şi cum ar fi numerale cardinale. Ele sunt numerale ordinale,

neseparate de un an zero, astfel că doar un an separă 1 î.e.n de 1 e.n. Prin urmare, a

fost recunoscut că pentru a face în total 2300 de ani întregi, este necesar să fie 457 de

ani întregi î.e.n şi 1843 de ani înregi e.n. Este evident că de la un anumit punct in

anul 1 î.e.n la acelaşi punct în anul 1 e.n, nu este decât un an întreg. Pe acelaşi

principiu, de la un anumit punct în anul 457 î.e.n la acelaşi punct în 1843 e.n, ar

trebui să fie decât 2299 de ani întregi; asta înseamnă cu un an mai puţin decât 2300

12

de ani întregi.....dacă, prin urmare, cei 2300 de ani încep la un anumit moment în anul

457 î.e.n aceştia nu se vor temina decât atunci când acelaşi punct este atins în anul

1844 e.n.

A doua corectură a fost în legătură cu anul corect pentru parousia. Anul iudaic al lui

Miller, din 21 martie 1843 până pe 21 martie 1844 a fost la început aproape general

acceptat printre adepții săi. Treptat, cu toate acestea, în timp ce atenţia era atrasă

către diferite calcule iudaice, tendința generală a discuţiilor a favorizat calculul

karait în defavoarea celui rabinic ca fiind mai biblic. Acceptarea calcului karait i-a

condus la corectarea datei crucificării, deoarece Ferguson, anterior autoritatea

millerită primară asupra datei crucificării, a folosit calculul rabinic în determinarea

acesteia. Plecând de la premisele că paştele iudaic, conform calculului rabinic, era

ţinut în ziua apariţiei primei luni noi după echinocţiul de primăvară şi că Domnul

Cristos a fost crucificat într-o vineri, Ferguson a datat crucificarea în anul 33 e.n.. Cu

toate acestea, conform calculului karait, Paştele era ţinut la următoarea lună nouă, o

lună mai târziu, având ca rezultat că nu ar putea să cadă tot într-o zi de vineri în anul

33 e.n, făcând acel an unul imposibil pentru crucificare. În această lumină, viziunea

Dr. William Hales, un preot şi cronologist irlandez, care stabilise ca an al crucificării

anul 31 e.n pe baza izvoarelor istorice în legătură cu întunecarea soarelui, devenise

general acceptată. Dr. William Hales a plasat crucificarea în mijlocul celei de-a 70-a

săptămânână (Daniel 9:27), făcând ca sfârşitul săptămânii să cadă în anul 34 e.n.

Interpretarea sa a devenit în mod special acceptată deoarece se încadra în mutarea

accentuării de la anul 1843 la anul 1844, care avea loc la acea vreme.” P. Gerard

Damsteegt, The Foundation of the Seventh Day Adventist Message and Mission, 89.

Totuși, în ciuda vocilor care existau printre ei, majoritatea Milleriților privea la primăvara

anului 1844 ca timp în care se așteptau să Îl vadă pe Domnul venind pe norii cerului. Prima

corectare nu a fost asimilată decât după dezamăgirea din primăvară. De fapt, chiar faptul că

prima corectare nu a fost asimilată la timp a produs dezamăgirea așteptărilor multora.

Le Roy Edwin Froom, explică modul în care prima corectare a început să fie asimilată la nivel

general de-abia după dezamăgirea din primăvară:

„Dar cu peste un deceniu înainte ca anul ebraic 1843 să înceapă, Miller a realizat că

cel de-al 2300-lea an profetizat nu se va sfârși decât cândva în timpul anului

calendaristic civil, comun 1844, pentru că el a calculat „1843” pe baza „anului sacru

ebraic”, despre care a înțeles că se întindea din primăvară în primăvară. Pe acesta el

13

l-a calculat aproximativ de la echinocțiu la echinocțiu, sau 21 Martie 1843 la 21

Martie 1844. Totuși, nu până când „anul ebraic 1843” al lui Miller s-a sfârșit (în

primăvara anului 1844) că marea majoritatea a Milleriților au început să asculte mai

serios de câteva voci insistente din mijlocul lor. Acestea tot încercau să demonstreze

că cei 2300 de ani din anul 457 î.e.n se vor termina în anul ebraic „1844”, nu în anul

„1843”.” Le Roy Edwin Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, vol 4, 789.

Așadar, numai după ce au văzut că Domnul nu a venit în primăvara anului 1844, ei au

început să se întrebe dacă nu cumva acei câțiva din mijlocul lor care susțineau că profeția se

va termina în cursul anului ebraic „1844” aveau dreptate. Sylvester Bliss era unul din aceștia:

„Dacă așadar, cei 2300 de ani au început la un anumit punct în anul 457 î.e.n., ei nu

se vor termina până când ajung în același punct în anul 1844 e.n.” Bliss.

"Chronology," Signs of the Times, 21 Iunie, 1843, p. 123.

Este interesant că afirmația de mai sus a fost făcută în Iunie 1843. Totuși, se pare că nu a

fost luată prea mult în seamă, de vreme ce majoritatea Milleriților priveau către anul ebraic

1843 ca fiind anul venirii Domnului. Cum s-a întâmplat acest lucru? Așa cum am citit, „mâna

Sa a fost deasupra şi a ascuns o greşeală în unele cifre, greşeală pe care să n-o poată vedea

nimeni până nu avea să-şi ia El mâna”. Planul său de a-i testa pe Milleriți printr-o dezamăgire

și a-i introduce într-un timp de întârziere a fost îndeplinit:

„I-am văzut pe cei din poporul lui Dumnezeu bucuroşi în aşteptare, uitându-se după

Domnul lor. Dar Dumnezeu intenţiona să-i pună la încercare. Mâna Sa a acoperit o

greşeală care fusese făcută în calculele perioadelor profetice. Cei care priveau după

Domnul lor nu au descoperit această greşeală şi nici oamenii cei mai învăţaţi care se

împotriveau fixării acelei date nu au reuşit s-o observe. Dumnezeu intenţiona ca

poporul Lui să se confrunte cu o dezamăgire. Timpul a trecut şi cei care L-au

aşteptat pe Mântuitorul lor cu nerăbdare s-au întristat şi s-au descurajat, în timp ce

aceia care nu iubiseră venirea lui Isus, ci au îmbrăţişat solia din teamă, au fost

mulţumiţi că nu venise la vremea la care fusese aşteptat. Mărturisirea lor nu atinsese

inima şi nu curăţise viaţa. Trecerea fără evenimente a perioadei fusese calculată

pentru a scoate la iveală astfel de inimi.” Scrieri Timpurii, 235.

14

Între timp, a doua corectare a fost asimilată destul de eficient chiar înainte de dezamăgire.

Milleriții au realizat că modul Karait de a calcula timpul este cel corect, și eventual și-au

corectat data de sfârșit al anului ebraic 1843. Totuși, așa cum am văzut, prima corectare nu

a fost asimilată decât după dezamăgirea din primăvara anului 1844, pentru că Dumnezeu

dorea să-Și testeze și să Își purifice poporul.

DE LA CALENDARUL RABINIC LA CEL KARAIT Haideți să citim un fragment din cartea de istorie profetică a lui Le Roy Edwin Froom care

explică înțelegerea Milleriților a calendarului Karait:

„Presiunea din partea oponenților i-a obligat pe asociații lui Miller care erau școliți

să studieze din nou legat de poziția lor, sau înțelegerea lor cu privire la anul iudaic și

să caute adânc în istorie. În consecință, au fost conduși să facă prima schimbare în

calculul lor - care avea de-a face cu timpul exact pentru începutul și sfârșitul "anului

sacru iudaic", care se întindea din primăvară în primăvară.

Chiar încă din aprilie, apoi în iunie și decembrie 1843, și în februarie 1844, cu luni

înainte ca data inițială fixată de Miller pentru sfârșitul 'anului iudaic 1843' la vremea

echinocțiului de primăvară în 1844 - asociații săi (Sylvester Bliss, Josiah Litch,

Joshua Himes, Nathaniel Southard, Apollos Hale, Nathan Whiting și alții) au ajuns la

o concluzie clară. Și anume, aceea că soluția la profeția lui Daniel este dependentă de

modul vechi și original, luni-solar de calcul al timpului și nu de modul modern

alterat al calendarului iudaic rabinic.

Ei, prin urmare, au început să mute data inițială a lui Miller pentru încheierea celor

2300 de ani (de la echinocțiul de martie), la luna nouă a lunii aprilie, 1844. La

începutul acestei perioade de investigare, un editorial al revistei Semnele Timpului a

declarat:

‘Există o dispută între evreii rabinici și evreii karaiți, legat de timpul corect de

începere a anului. Primii [evreii rabinici] sunt împrăștiați peste tot în lume, și nu pot

observa timpul coacerii recoltei în Iudeea. Prin urmare, aceștia reglementează

începutul anului prin calcule astronomice, și încep cu prima zi a lunii noi care este

cea mai apropiată de echinocțiul de primăvară, atunci când soarele este în Berbec.

Evreii karaiți dimpotrivă, încă aderă la litera legii mozaice, și încep cu luna nouă cea

mai apropiată de recolta orzului în Iudeea; care este cu o lună mai târziu decât în

anul rabinic. Anul iudaic 1843 e.n., karaiții îl calculează în conformitate cu legea

15

mozaică, prin urmare, acest an a început odată cu luna nouă în a douăzeci și noua zi

a lui aprilie, iar anul iudaic 1844, va începe cu luna nouă în [18-19] luna aprilie ,

când 1843 și 2300 de zile, conform calculului acestora, va expira. Dar, conform

evreilor rabinici, acesta a început cu prima luna nouă din aprilie anul precedent, și va

expira la luna nouă din luna martie a următorului an.’

Prin urmare, ei au socotit că ultima zi a anului iudaic „1843” s-ar încheia cu apusul

soarelui din 18 aprilie1844. Astfel, prima zi a lunii întâi (Nisan) din „1844”,

adevăratul timp iudaic, ar avea echivalentul său civil pe 19 aprilie, totuși începând de

fapt cu apusul de soare din 18 aprilie. Astfel, am putea spune 18/19 aprilie.

Iar Himes, scriind după echinocțiul de primăvară în 1844, a declarat că adevăratul an

iudaic „1843” nu se încheiase încă:

‘După începerea acestuia [anului iudaic 1843], el [Miller] și-a exprimat ca și opinie

a sa că Domnul va veni cândva între 21 martie 1843 și 21 martie 1844. Această

perioadă a trecut deja, iar noi suntem la câteva zile după prelungirea perioadei de

timp prevăzută de el . . . . Deși anul iudaic nu s-a încheiat, ci s-a prelungit până la

luna nouă din aprilie, așa cum am explicat înainte, totuși timpul nostru va fi

considerat de către adversarii noștri ca fiind deja trecut.’

Acest lucru corectat de milleriți, de la începutul anului iudaic sacru, a fost făcut în

mod deliberat și în cunoștință de cauză, pe baza prevederii mozaice inițiale, către

care atenția lor a fost direcționată datorită controversei timpurii a karaiților în ceea

ce privește începerea adevăratului an sacru odată cu "luna nouă a recoltei de orz" în

Iudeea, care cădea de obicei în luna aprilie. Acest fapt a constituit baza argumentului

lor legat de luna octombrie ca fiind luna a șaptea, ca adevărat timp iudaic, pentru

anul sacru iudaic.” Le Roy Edwin Froom, The Prophetic Faith of our Fathers, volume

4, pag.795-797

Pionierii au făcut această corecție la presiunea din partea oponenților. Iar aceasta a fost

„prima schimbare” făcută în sistemul lor de calcul al timpului, exact așa cum am menționat.

A doua urma să fie făcută în vara anului 1844.

De asemenea, s-au prezentat două categorii de evrei care calculează calendarul în două

moduri diferite:

Evreii rabinici „reglementează începutul anului prin calcule astronomice, și încep cu

prima zi a lunii noi care este cea mai apropiată de echinocțiul de primăvară, atunci

16

când soarele este în Berbec.” Fiind împrăștiați peste tot în lume, le este mai

convenabil să delimiteze anul prin calcule astronomice, decât să observe timpul

coacerii recoltei din Iudeea.

Pe de altă parte, evreii karaiți „aderă la litera legii mozaice, și încep cu luna nouă cea

mai apropiată de recolta orzului în Iudeea”. Calendarul karait este calculat conform

instrucțiunilor date de Domnul lui Moise. Este calendarul folosit de evrei în timpul

suveranității lor naționale. Acesta este calendarul ebraic corect. Este important de

reținut că prima zi a lunii întâi a anului ebraic Karait „1844” corespunde cu 19

aprilie 1844 în calendarul civil Gregorian.

Haideți acum să investigăm cu mai multă atenție cine erau karaiții și modul în care

calculează anul mai exact:

CINE ERAU KARAIȚII? „Karaiții, o sectă fondată în secolul al VIII-lea, au refuzat, cu unele excepții, să

recunoască calendarul normativ stabilit și au reintrodus sărbătoarea Lunii Noi. Anii

bisecți erau determinați prin observarea coacerii recoltelor de orz în Palestina. În

consecință, karaiții sărbătoreau adesea festivalele în date diferite de cele stabilite de

rabini.” Encyclopaedia Britannica.

Am înțeles că ei aderă la calculul antic ebraic de timp. Însă cum calculau evreii timpul? Cum

calculau ei lunile noi și lungimea anului?

CALCULUL ANTIC DE TIMP „Dr. Prideaux spune,

În vechime, forma anului folosită era în întregime neartificială; pentru că nu era

stabilită de nicio regulă sau calcule astronomice, însă anul era format din luni lunare

– stabilite prin aparaiția lunii [astronomice n.tr.]. Atunci când vedeau luna nouă, ei

își începeau lunile [calendaristice n.tr.], care câteodată aveau 29 de zile și câteodată

30, conform cu apariția mai devreme sau mai târzie a lunii noi. Motivul pentru

aceasta era durata cursului sinodic al lunii (adică de la lună nouă la lună nouă)

care este de douăzeci și nouă de zile și jumătate. Astfel,jumătatea de zice lipsea lunii

de 29 de zile, era adăugată următoarei luni, ce o făcea lungă de 30 de zile; așa că

lunile lor aveau lungimi de 29 și de 30 de zile alternativ. Niciuna dintre ele nu avea

17

mai puțin de 29 de zile, și de aceea niciodată nu se uitau după luna nouă înainte de

noaptea de după cea de-a 29-a zi; și, dacă atunci o vedeau, următoarea zi era prima

zi a următoariei luni. Nici nu avea vreuna din lunile lor mai mult decât 30 de zile și

de aceea ei niciodată nu se uitau după luna nouă după noaptea următoare celei de-a

30-a zi; dacă ei nu o vedeau, trăgeau concluzia că vederea a fost împiedicată de nori,

și făceau următoarea zi prima a următoarei luni, fără să mai aștepte deloc; anul

comun consta în doisprezece asemenea luni. Însă doisprezece luni lunare erau cu 11

zile mai scurte decât anul solar, iar fiecare dintre anii solari începea cu 11 zile mai

devreme decât cel de dinainte; iar în 33 de ani, va duce începutul anului prin toate

cele 4 anotimpurile la acelaș punct din nou. De exemplu, în Turcia, unde se folosește

acest tip de an, pentru remedierea acestei probleme, se obișnuiește să se adauge a

treisprezecea lună în al doilea sau în al treilea an. Astfel, ei nu permiteau ca anul

lunar să rămână în urmă cu mai mult de o lună față de anul solar. Ei erau forțați să

facă aceasta datorită sărbătorilor: pentru că sărbătoarea Paștelui (a cărei primei zile

era fixată întotdeauna în mijlocul lunii Nisan) era celebrată prin mâncarea mielului

pascal și prin oferirea darului de legănat, ca prim rod al secerișului de orz; iar

sărbătoarea Cincizecimii, ce era ținută în ziua a cincizecea după ziua a 16- a a lunii

Nisan (care era ziua în care snopul de legănat era oferit), trebuia sărbătorită prin

oferirea a două pâini legănate ca primele roade ale grâului, ale secerișului; iar

sărbătoarea corturilor, care începea întotdeauna pe a 15-a Tizri, era fixată în timpul

recoltei fructelor pământului; Paștele nu putea fi ținut până ce mieii nu erau crescuți

potrivit pentru a fi mâncați, și orzul crescut pentru a fi cules; nici Cincizecimea,

până ce grâul nu era copt; Nici sărbătoarea corturilor, până ce adunarea viilor și

măslinilor nu se terminau; și de aceea, aceste sărbători erau fixate în aceste sezoane

din an, iar intercalarea de care am vorbit mai sus era necesară. ’ Hist. Jews Vol.1. p.

51.” Joshua V. Himes, Signs of The Times and Expositor of Prophecy, 5 Decembrie

1843.

Luna se „învârte” în jurul pământului, tot așa cum pământul se „învârte” în jurul soarelui.

Durata de rotație a pământului în jurul soarelui este de 365 zile și 6 ore. Durata de rotație a

lunii în jurul pământului este de 29,5 zile. În timpul acestor 29,5 zile, noi vedem cum luna

aparent „își schimbă forma”. În realitate ea nu își schimbă forma. Ea este o sferă a cărei

jumătate este aproape întotdeauna (cu excepția eclipselor de lună) luminată de soare. Însă

datorită formei sferice, noi nu vedem mereu jumătatea luminată de soare în totalitate. Dacă

am vedea-o întotdeauna, atunci am vedea mereu luna plină. Dar noi vedem că luna plină

apare treptat. De la partea total întunecată, la prima „seceră”, la lună plină, iar apoi iar la

seceră și din nou la partea total întunecată. Acest proces – de la partea total întunecată la

18

partea total întunecată – durează 29,5 zile. Motivul pentru care noi percepem astfel fazele

lunii este că ea se rotește în jurul nostru odată la 29,5 zile, iar atunci când lumina cade

dintr-o anume direcție pe un obiect ce se rotește în jurul observatorului, acesta nu va vedea

întotdeauna aceeași cantitate din partea luminată a obiectului. Tot așa, noi nu vedem

întotdeauna aceeași cantitate din partea luminată a lunii.

Atunci când vedem luna total întunecată, aceasta se numește „lună nouă”. Lunile

calendaristice ale anilor ebraici începeau imediat după luna nouă astronomică și durau

29-30 de zile alternativ, pentru a fi „în pas” cu ciclul lunii astronomice de 29,5 zile.

Anotimpurile sunt determinate de durata anului astronomic. Așa cum am spus, acesta

durează 365 de zile și 6 ore. Dacă anul ebraic ar avea 12 luni întotdeauna, 6 dintre ele ar fi

de 29 de zile și 6 de 30 de zile. În total 354 de zile, mai scurt decât anul astronomic. 12 luni

„lunare” sunt cu 11 zile și 6 ore mai scurte decât un an astronomic. Astfel, fiecare an „lunar”

rămâne în urmă cu 11,25 zile față de anul astronomic. Iar după 8 ani „lunari”, diferența este

de 90 de zile, iar anotimpurile sunt decalate înapoi cu unul. Pe data în care acum 8 ani lunari

începea primăvara, acum începe iarna. Peste încă 8 ani pe aceeași dată va începe toamna,

iar peste încă 8 ani va începe vara, etc. Astfel, un calendar lunar nu este eficient. De aceea,

evreii foloseau un calendar luni-solar. Adică lunile calendaristice erau reglate de ciclul lunii

astronomice, dar anul calendaristic era reglat de ciclul pământului în jurul soarelui. Cum

19

reușeau să facă acest lucru? La 2-3 ani, diferența care deja se acumulase între anii lunari și

anii astronomici se aplatiza prin introducerea unei luni „săltătoare”. În acest fel calendarul

lor recupera timpul rămas în urmă de aproximativ 30 de zile și ținea pasul cu anul

astronomic. Acela era anul lor bisect, întocmai cum și noi, folosind calendarul Gregorian,

recuperăm ziua pierdută în 4 ani adăugând o zi la al 4-lea an, pe care îl numim an bisect.

Dar evreii erau obligați să „țină pasul” cu anotimpurile, adică să mențină fiecare anotimp

aproximativ în aceleași limite calendaristice prin introducerea lunii săltătoare. De ce? Pentru

că Dumnezeu le stabilise sărbători pe care să le țină nu doar la date fixe în an, ci și în

anotimpuri fixe. Astfel, anotimpurile trebuiau să se încadreze în acele date în care

săbătoarea trebuia ținută.

Sărbătorile rânduite de Dumnezeu se țineau în două anotimpuri:

Primăvara: Era anotimpul secerișului de grâne, în special a orzului. Atunci s-au stabilit

patru sărbători:

Sărbătoarea Paștelui - în ziua a 14-a a lunii întâi. (Leviticul 23:5)

Sărbătoarea Azimelor - începea în ziua a 15-a a lunii întâi, și dura 7 zile. (Leviticul

23:6-8)

Sărbătoarea Primelor Roade - în ziua a 16-a a lunii întâi. (Leviticul 23:9-14). În

această sărbătoare poporul trebuia să aducă „la preot un snop din primele roade

ale secerișului”. Snopul trebuia legănat înaintea Domnului, ca semn al

recunoștinței și consacrării lor pentru binecuvântările temporale pe care El le

revărsa peste ei. Snopul legănat aici provine de la secerișul orzului. Orzul era

prima cultură de cereale ce se cocea în iudeea, și era urmată de grâu. De aici

apare necesitatea începerii anului ebraic în timpul secerișului orzului - primăvara.

De aceea era nevoie ca la 2 sau 3 ani să se introducă o lună în plus, pentru a se

asigura că anul nu începe prea devreme și că în ziua a 16-a a lunii întâi secerișul

este gata. După serbarea acestei ceremonii, evreii puteau începe secerișul

propriu-zis. Sărbătoarea primelor roade era cea care inaugura începutul

secerișului.

Sărbătoarea Cincizecimii, sau a săptămânilor - erau numărate 7 săptămâni după

sărbătoarea azimelor, iar în ziua următoare acestor 7 săptămâni, a 50-a zi, era

ținută această sărbătoare. (Leviticul 23:15-22). Această sărbătoare inaugura

începutul recoltei de grâu.

Toamna: era anotimpul recoltei de vii și pomi fructiferi. Atunci Dumnezeu a stabilit trei

sărbători:

Sărbătoarea Trâmbițelor - începea în ziua întâi a lunii a 7-a. Aceasta prevestea

apropierea Zilei Ispășirii. (Leviticul 23:23-25)

20

Ziua Ispășirii - în ziua a 10-a lunii a 7-a. Probabil alături de Paște, cea mai importantă

sărbătoare a anului. Atunci păcatele poporului care fuseseră transferate asupra

Sanctuarului erau curățite și se făcea ispășire atât pentru Sanctuar, cât și pentru

popor. Atunci evreii trebuiau să se umilească înaintea Domnului, altminteri erau

sârpiți din rândul poporului. Era, într-adevăr, o zi a judecății. (Leviticul 16:29-34,

23:26-32).

Sărbătoarea Corturilor - începea în ziua a 15-a a lunii a 7-a și dura 7 zile. Atunci se

celebra bunătatea providenței lui Dumnezeu atât în timpul celor 40 de ani de

pribegie în pustie cât și în recolta bogată pe care au avut-o în sezonul de toamnă. Ca

simbol al pribegiei lor în pustie și pe acest pământ, Israeliții trebuiau să locuiască în

corturi în timp ce se adunau la Ierusalim pentru a celebra. (Leviticul 23:33-36, 39-43).

Grace Amadon ne explică mai bine modul în care era stabilit începutul anului ebraic și

anotimpul în care acesta începea:

„În timpurile din vechime, legea cerea de la poporul Israel ca o legătură din primele

roade ale țării să fie prezentată preotului pentru a fi un dar în timpul Paștelui înainte

ca orice pâine, grâu copt sau spice verzi să fie mâncate de popor. Aceasta trebuia să

fie o lege veșnică din neam în neam în toate locurile unde urmau să locuiască (Levitic

23:10-14). Prin această lege se stabilea anul ebraic, și luna plină a seceratului

orzului marca prima lună a anului, care era numită Abib, însemnând roade noi sau

'spice verzi' (Deuteronom 16:1). Prin urmare, secerea a devenit semnul primei luni și

al sezonului pascal.

Legea primelor roade nu putea să funcționeze în luna martie din Palestina datorită

vânturilor reci și a zăpezilor, prin urmare este sigur faptul că Paștele original nu

avea loc așa devreme, adică în luna martie. În regiunea Ierusalimului, cea mai

timpurie recoltare a orzului are loc în aprilie, spre sfârșitul primei săptămâni, iar

secerișul în sine dura cam până prin 1 iunie.” Grace Amadon, Ancient Jewish

Calendation, 9-10.

Așadar, prima lună a anului, Abib, marca începutul secerișului. Este important de notat încă

o dată că anul începea cu recoltarea orzului, care „are loc în aprilie”, nu în martie. Așa cum

am citit, anul ebraic 1844 a început pe 19 Aprilie 1844.

21

NORII PERSECUȚIEI SE ADUNĂ

22

„Cu cât se apropia anul 1843, cu atât eforturile misionare Millerite au devenit mai

mari și opoziția și antagonismul au crescut. Încă din 1841 a fost raportată o mulțime

care a încercat să oprească întâlnirile unui învățător care predica despre Strigătul de

la Miezul Nopții. În următorul ani, unii oponenți i-au acuzat pe Milleriți de ultraism,

câteva biserici au acționat oficial împotriva membrilor care simpatizau cu sau aderau

la ideile lui Miller, și multe biserici și-au închis ușile în fața învățătorilor milleriți. În

articolul „Criza a venit!” Himes a spus că situația, odată favorabilă, s-a schimbat și

că „opoziția a început în general să își folosească energia pentru a zdrobi susținătorii

Strigătului de la Miezul nopții, și să înăbușe vocea de avertizare ale fecioarelor

aproape adormite.” Pentru unii dintre Milleriți se părea că biserica și lumea s-au unit

pentru a le dărâma crezurile și că „Ortodocși, Heterodocși, Universaliști și Calviniști,

Unitarieni și infideli, Metodiști și Baptiști, bețivi, înjurători și jucători de noroc, de

orice fel, toți sunt prieteni de năpastă, dacă pot să dărâme pe Miller și Millerismul.”

În ciuda sentimentului anti-millerit puternic, poziția oficială a liderilor Mișcări chiar

înainte de 1843 a fost că - exceptând persecuția adevărată, Milleriții ar trebui să stea

în bisericile de care aparțin pentru a-și îndeplini sarcina de a-i avertiza pe frații lor

membri ai bisericilor.” P. Gerard Damsteegt, The Foundations of The Seventh Day

Adventist Message and Mission, 79.

Ne înreptăm spre apogeul mișcării de reformă a Milleriților, iar una dintre pietrele de hotar

ce nu lipsește din nicio linie de reformă este contra-reforma vrăjmașilor. De fiecare dată

când Dumnezeu mișcă inimile credincioșilor Săi spre a duce cu putere Solia Sa pentru o

generație, Satana face tot posibilul să arunce vălul descurajării și confuziei între ei.

Arhiamăgitorul face acest lucru prin aprinderea focului persecuției. Oameni neconsacrați își

folosesc influența Satanică pentru a inventa raționamente false, zvonuri neadevărate și

acuzații josnice. Ei încearcă prin acestea să îi convingă pe cei care nu sunt încă deciși pentru

Adevăr să renunțe la studiul Cuvântului, slăbind astfel mâinile lucrătorilor de pe Zidurile

Sionului.

Prin Duhul inspirației, apostolul Pavel îi arată lui Timotei modul în care cei evlavioși sunt

persecutați, oferindu-i o ilustrație din propria-i experiență:

„Tu, însă, ai cunoscut pe deplin doctrina mea, comportarea mea de viaţă, scopul,

credinţa, îndelunga răbdare, dragostea creștină, răbdarea, persecuţiile, nenorocirile

care mi s-au întâmplat în Antiohia, în Iconia și în Listra; știi ce persecuţii am îndurat,

dar Domnul m-a scăpat din toate. Într-adevăr, toţi cei ce voiesc să trăiască evlavios

23

în Cristos Isus vor fi persecutaţi. Dar oamenii răi și impostorii vor crește din rău în

mai rău, înșelând și fiind înșelaţi.” 2 Timotei 3:10-13.

Ar trebui să reținem că „toţi cei ce voiesc să trăiască evlavios în Cristos Isus vor fi

persecutaţi.” Indiferent de veac, principiul acesta a fost valabil. De fapt, putem să vedem că

el își are originea pe pământ încă de la căderea în păcat:

„Solia proclamată de Îngerul care zbura prin mijlocul cerului este Evanghelia

Veșnică, aceeași Evanghelie care a fost proclamatăîn Eden, când Dumnezeu i-a zis

șarpelui: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta ș i Sămânța ei.

Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3:15).” Solii Alese,

cartea 2, 106.

Așadar, în prima manifestare a Evangheliei Veșnice se vorbește despre o vrăjmășie. Practic,

prima predică profetică a Evangheliei Veșnice, rostită de Însuși Mântuitorul, stabilește

condiția în care se va desfășura Planul de Mântuire. Această condiție este vrăjmășia sau

conflictul. Între cine și cine va fi vrăjmășie sau conflict? Între șarpe (Satana) și femeie

(biserică). Între sămânța șarpelui și sămânța femeii. Între Cain și Abel. Între fariseu și vameș.

Între Iuda și Domnul Cristos. Între neghină și grâu. Domnul Cristos i-a avertizat pe ucenicii

Săi de persecuția pe care o vor avea de înfruntat din partea lumii:

„Eu le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât pentru că ei nu sunt din lume, după

cum Eu nu sunt din lume.” Ioan 17:14.

Motivul pentru care servitorii Cerului au fost persecutați de la un veac la altul a fost

Cuvântul pe care L-au proclamat. Acest Cuvânt este Evanghelia Veșnică, și noi știm că

produce două categorii de închinători.

William Miller și colaboratorii lui vesteau Evanghelia Veșnică din Apocalipsa 14:6, iar efectele

acestei Solii profetice de separare au fost la fel ca în toate timpurile. Ellen White scrie despre

prima ocazie în care a avut privilegiul să asculte prezentările lui William Miller:

„În iunie 1842, domnul Miller a ţinut a doua serie de conferinţe în Portland. Am

simţit că este un mare privilegiu să pot participa la aceste prelegeri, deoarece

căzusem în descurajare şi nu mă simţeam pregătită să mă întâlnesc cu Mântuitorul

meu. Această serie de conferinţe a produs mai multă vâlvă în oraş decât prima.

24

Diferitele denominaţiuni, cu câteva excepţii, au închis uşile bisericilor lor domnului

Miller. Multe predici ţinute la diferite amvoane căutau să expună aşa-zisele erori

fanatice ale oratorului; însă o mulţime de ascultători interesaţi participau la

adunările sale, unii dintre ei nereuşind să pătrundă în sala de conferinţe datorită

afluenţei neaşteptate.” Mărturii, vol 1, 21.

Vedem cum valul persecuției se intensifică începând cu iunie 1842, când „diferitele

denominaţiuni, cu câteva excepţii, au închis uşile bisericilor lor domnului Miller.” Închizând

ușile lor pentru solii Cerului, protestanții au închis ușa Domnului Cristos. Despre judecata

viitoare, stă scris:

„Atunci îi vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau

însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare și nu Te-am servit? Atunci le

va răspunde, zicând: Adevărat vă spun: Întrucât nu aţi făcut acestea unuia dintre cei

mai neînsemnaţi din aceștia, Mie nu Mi le-aţi făcut. Și aceștia vor merge în pedeapsă

veșnică; dar cei drepţi în viaţă eternă.” Matei 25:44-46.

William Miller era unul „dintre cei mai neînsemnați dintre aceștia”. El era servitorul

Domnului, cu care el însuși se identifica. Astfel, respingerea și batjocura pe care el a

primit-o este de fapt pusă în dreptul Domnului Isus. Iar respingătorii soliei Sale sunt

respingătorii Domnului Cristos.

Cu siguranță că majoritatea acestor batjocoritori ai Soliei Adevărului prezent erau creștini

bine văzuți în societate și în biserică, oameni care cred că Îl iubesc din toată inima pe

Domnul Isus. Însă „DOMNUL nu se uită cum se uită omul, pentru că omul se uită la

înfăţișare, dar DOMNUL se uită la inimă.” (1 Samuel 16:7)

În Scrieri Timpurii, Ellen White ne oferă mai multe detalii despre acești oameni răzvrătiți :

„Mulţi privesc cu oroare la calea urmată de iudei când L-au respins şi L-au răstignit

pe Cristos; iar când citesc istorisirea ruşinoasei Lui maltratări, ei cred că Îl iubesc şi

nu L-ar fi tăgăduit ca Petru sau răstignit ca iudeii. Dar Dumnezeu, care citeşte inimile

tuturor, a pus la probă acea iubire pe care ei mărturiseau că o simt faţă de Isus. Tot

cerul a privit cu cel mai adânc interes primirea primei Solii îngereşti. Dar mulţi care

au mărturisit că-L iubesc pe Isus şi care au vărsat lacrimi când au citit povestea

crucii, au luat în râs vestea cea bună a venirii Sale. În loc să primească Solia cu

bucurie, au declarat că este o amăgire. I-au urât pe cei care iubeau venirea Sa şi i-

25

au dat afară din biserici. Cei care au respins prima Solie nu au putut avea vreun

avantaj de la cea de-a doua; şi nu au avut nimic de câştigat nici prin Strigătul de la

Miezul nopţii, care trebuia să-i pregătească să intre cu Isus în Locul Preasfânt din

Sanctuarul ceresc. Și, respingând primele două Solii, ei şi-au întunecat în aşa

măsură priceperea, încât nu pot vedea nici urmă de lumină în cea de-a treia Solie

îngerească, care arată calea către Sfânta Sfintelor. Am văzut că, după cum iudeii L-au

răstignit pe Isus, tot aşa bisericile cu numele răstigniseră aceste trei Solii şi nu au,

prin urmare, nici cea mai vagă cunoştinţă în ce priveşte calea către Sfânta Sfintelor şi

nici nu pot beneficia de mijlocirea săvârşită de Cristos acolo.” Scrieri Timpurii, 260.

Este foarte interesant faptul că Dumnezeu „a pus la probă acea iubire pe care ei

mărturiseau că o simt faţă de Isus” prin Solia profetică a lui William Miller. Acești oameni,

„care au mărturisit că-L iubesc pe Isus şi care au vărsat lacrimi când au citit povestea crucii

... i-au urât pe cei care iubeau venirea Sa şi i-au dat afară din biserici.” Acești oameni nu erau

decât niște farisei. Ei doar „au mărturisit că-L iubesc pe Isus”, însă nu Îl iubeau cu adevărat.

Ce bine că avem un Dumnezeu „care citeşte inimile tuturor”! El a citit inimile acestor oameni.

El știa cine erau de fapt. Totuși, dacă El deja știa, de ce a mai trimis o Solie care să le încerce

inimile? Era nevoie ca dreptatea lui Dumnezeu să fie manifestată în fața a tot Universul. Era

nevoie ca toate ființele credincioase Lui să vadă adevăratul caracter al acestor oameni. Iar

prin această Solie, caracterul acestor oameni, dragostea de sine, ura, egoismul, lăcomia lor,

au fost manifestate public.

Ellen White a primit o viziune care ilustrează modul în care a fost respinsă prima Solie

îngerească în general de către biserici, și modul în care conducătorii au încercat să îi

împiedice pe alții să ajungă la Lumină. Aceeași istorie se repetă de fiecare dată când

Dumnezeu are o Solie pentru poporul Său.

„Am văzut un număr de grupuri care păreau legate unele de altele prin frânghii. Mulţi

care aparţineau acestor grupuri se aflau în întuneric profund; ochii le erau

îndreptaţi în jos, către pământ, şi nu părea că există vreo legătură între ei şi Isus.

Împrăştiate, însă, printre aceste grupuri diverse erau şi persoane ale căror feţe arătau

luminoase şi ai căror ochi erau ridicaţi spre cer. Le-au fost oferite de la Isus raze de

lumină, asemenea razelor soarelui. Un înger m-a îndemnat să privesc cu atenţie şi

am văzut un alt înger care veghea asupra fiecărei persoane care avea o rază de

lumină, în timp ce îngerii răi îi înconjurau pe cei care erau în întuneric. Am auzit

glasul unui înger care striga: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a sosit

ceasul judecăţii Lui!”

26

Apoi o lumină strălucitoare s-a lăsat peste aceste grupuri pentru a-i lumina pe cei

care ar fi vrut s-o primească. Unii dintre cei care se aflau în întuneric au primit

lumina şi s-au bucurat. Alţii s-au împotrivit luminii din cer spunând că a fost trimisă

pentru a-i duce în rătăcire. Lumina s-a stins de la ei şi au fost lăsaţi în întuneric. Cei

care primiseră lumina de la Isus s-au bucurat de sporirea luminii preţioase care

fusese revărsată asupra lor. Feţele lor străluceau de o bucurie sfântă, în timp ce

privirea le era îndreptată în sus, cu un mare interes, către Isus, şi vocile lor au fost

auzite în armonie cu glasul îngerului: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a

sosit ceasul judecăţii Lui!” În timp ce înălţau acest strigăt, i-am văzut pe cei care erau

în întuneric împingându-i cu şoldul şi cu umărul. Atunci mulţi care îndrăgeau

lumina sacră au rupt frânghiile care îi ţineau legaţi şi au ieşit în afara grupului lor.

În timp ce făceau acest lucru, bărbaţi care aparţineau unor grupuri diferite şi care

erau respectaţi în aceste formaţiuni şi-au făcut loc, unii cu cuvinte plăcute, alţii cu

priviri mânioase şi gesturi ameninţătoare şi au strâns frânghiile care slăbeau. Aceşti

bărbaţi spuneau neîncetat: „Dumnezeu este cu noi. Ne aflăm în lumină. Avem

adevărul.” Am întrebat cine sunt aceşti oameni şi mi s-a spus că erau pastori şi

fruntaşi care respinseseră ei înşişi lumina şi nu voiau ca alţii s-o primească.”

Scrieri Timpurii, 240.

Ce ilustrație izbitoare a principiului vrăjmășiei întemeiat în Geneza 3:15! Oare care să fie

motivul pentru care acești pastori și conducători au respins atât de îndârjit Adevărul prezent

pentru acel timp? Răspunsul îl aflăm din următorul pasaj:

„Dar bisericile, în general, n-au primit avertizarea. Slujitorii lor, care erau străjeri

„asupra casei lui Israel” ar fi trebuit să fie primii în cunoașterea semnelor venirii lui

Isus. Dar ei n-au învățat adevărul nici din mărturia profeților și nici din semnele

timpurilor. Pentru că nădejdile și ambițiile pământești le umpluseră inimile, iubirea

față de Dumnezeu și credința în Cuvântul Său s-au răcit. Iar când a fost prezentată

doctrina adventă, ea n-a făcut decât să trezească prejudecățile și necredința lor.

Faptul că Solia era, într-o mare măsură, predicată de laici a fost folosit ca argument

împotriva ei. Ca și în vechime, mărturia lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu a fost

întâmpinată cu întrebarea: „A crezut vreunul din conducători sau farisei?” Și văzând

cât de grea era sarcina de a combate argumentele scoase din perioadele profetice,

mulți descurajau studiul profețiilor, învățând că aceste cărți profetice erau pecetluite

și nu puteau fi înțelese. Mulțimile, încrezându-se orbește în pastorii lor, au refuzat să

27

asculte avertizarea; și alții, deși convinși de adevăr, nu îndrăzneau să-l mărturisească

spre a nu fi „scoși afară din sinagogă”. Solia pe care Dumnezeu o trimisese pentru

încercarea și curățirea bisericii a descoperit cu toată siguranța cât de mare era

numărul acelora care își lipiseră sentimentele de acest pământ, mai mult decât de

Hristos. Legăturile care-i țineau prinși de pământ erau mai puternice decât

atracțiile cerului.Ei au ales să asculte de glasul înțelepciunii omenești și s-au

îndepărtat de Solia adevărului venită să cerceteze inima.” Tragedia Veacurilor, 380.

Este izbitoare asemănarea dintre istoria respingerii iudeilor și istoria respingerii bisericilor

protestante. Atât conducătorii iudeilor, cât și cei ai bisericilor protestante, au fost orbiți de

„nădejdile și ambițiile pământești” și au acceptat o interpretare greșită a profeției,

persecutându-i pe aceia care o proclamau pe cea corectă. Este interesant că și sora White

face referire la istoria iudeilor în acest pasaj, atunci când citează întrebarea: „A crezut

vreunul dintre conducători sau farisei?” Oare astăzi, în poporul advent, nu suntem noi orbiți

de „nădejdile și ambițiile pământești”? Pentru că suntem, Satana va schimba și astăzi

interpretarea corectă a profețiilor în așa fel încât să nu fim nevoiți să renunțăm la plăcerile și

ambițiile pe care le iubim atât de mult. Să ascultăm așadar de sfatul apostolului:

„Luaţi seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu depravare și

beţie și cu îngrijorările acestei vieţi și acea zi să vină peste voi pe neașteptate.” Luca

21:34.

Conflictul dintre Adevăr și rătăcire de pe pământ este foarte atent supravegheat de

inteligențele cerești. Îngerii privesc cu cel mai mare interes cum este primită Solia lui

Dumnezeu pentru timpul prezent:

„Mi-a fost arătat interesul pe care-l manifestase tot cerul faţă de lucrarea care se

afla în desfăşurare pe pământ. Isus însărcinase un înger puternic să coboare şi să-i

avertizeze pe locuitorii pământului să se pregătească pentru cea de-a doua Sa venire.

Când îngerul a plecat de la Isus din cer, o lumină nespus de puternică mergea

înaintea lui. Mi s-a spus că misiunea lui era de a lumina pământul cu slava sa şi de a-i

avertiza pe oameni de apropiata mânie a lui Dumnezeu. Mulţimi au primit Lumina.

Unii dintre aceştia păreau să fie foarte solemni, în timp ce alţii erau bucuroşi şi

extaziaţi. Toţi cei care au primit Lumina şi-au întors feţele către cer şi I-au dat slavă

lui Dumnezeu. Deşi era revărsată peste toţi, unii nu au făcut decât să vină în raza ei

de influenţă, dar nu au primit-o din toată inima. Mulţi erau plini de o mare mânie.

28

Pastori şi popor s-au unit cu cei răi şi s-au împotrivit crâncen Luminii revărsate de

îngerul cel puternic.

Dar toţi cei care au primit-o s-au retras din lume şi au fost strâns uniţi unii cu alţii.

Satana şi îngerii lui erau absorbiţi de lucrarea de a distrage mintea cât mai multora

de la Lumină. Grupul celor care o respinseseră a fost lăsat în întuneric. L-am văzut pe

îngerul lui Dumnezeu privindu-i cu cel mai profund interes pe cei ce mărturiseau că

sunt poporul Său, pentru a nota ce caracter îşi dezvoltau în timp ce le era prezentată

Solia de origine cerească. Și, în timp ce mulţi, care mărturiseau dragostea faţă de

Isus, şi-au întors feţele cu dispreţ, batjocură şi ură de la Solia cerului, un înger care

avea un pergament în mână a înregistrat raportul cel ruşinos. Tot cerul era indignat

că Isus a fost insultat în felul acesta de către cei ce spuneau că Îi sunt urmaşi.” Scrieri

Timpurii, 245-246.

Observați propoziția de mai sus: „L-am văzut pe îngerul lui Dumnezeu privindu-i cu cel mai

profund interes pe cei ce mărturiseau că sunt poporul Său, pentru a nota ce caracter îşi

dezvoltau în timp ce le era prezentată Solia de origine cerească.” Atunci când oamenilor le

este prezentată o Solie „de origine cerească”, ei își dezvoltă un caracter. În funcție de modul

în care primesc acea Solie, caracterul lor este pregătit fie pentru viața veșnică, fie pentru

moartea veșnică. Cu câtă grijă ar trebui să analizăm astăzi toate „duhurile dacă sunt de la

Dumnezeu”. Iar atunci când găsim Solia adevărului prezent, care nu contrazice adevărurile

vechi, cu câtă considerațe ar trebui să ne-o însușim!

Este important de observat că în ambele ilustrații din Spiritul Profetic de mai sus se

vorbește despre o separare între cei persecutați și persecutori. În Scrieri Timpurii 240, am

citit:

„Atunci mulţi care îndrăgeau Lumina sacră au rupt frânghiile care îi ţineau legaţi şi

au ieşit în afara grupului lor.”

Iar în aceeași carte, câteva pagini mai târziu am citit:

„Dar toţi cei care au primit-o s-au retras din lume şi au fost strâns uniţi unii cu

alţii.”

Într-adevăr, așa cum am studiat, în fiecare veac vrăjmășia profetizată în Geneza 3:15 a dus

la separare. Aceasta este lucrarea Evangheliei Veșnice. Aceeași lucrare de despărțire a

făcut-o și Domnul Isus. Folosind sabia Evangheliei, El urma să despartă pe cei credincioși de

cei necredincioși, și să întemeieze această vrăjmășie și despărțire între Lumină și întuneric.

29

„Să nu gândiţi că am venit să trimit pace pe pământ; nu am venit să trimit pace, ci

sabie. Fiindcă am venit să întorc pe om împotriva tatălui său și pe fiică împotriva

mamei sale și pe noră împotriva soacrei sale. Și dușmanii omului vor fi cei din casa

lui. Cel ce iubeşte tată sau mamă mai mult decât pe Mine, nu este demn de Mine; şi

cel ce iubeşte fiu sau fiică mai mult decât pe Mine, nu este demn de Mine. Şi cel ce nu

îşi ia crucea şi nu Mă urmează, nu este demn de Mine.” Matei 10:34-38.

Așa cum am văzut mai sus, respingerea sau acceptarea Soliei adevărului prezent va

produce un caracter pregătit pentru moarte veșnică sau viață veșnică. Cei care resping

Adevărul vor începe să decadă iremediabil și progresiv în virtute creștină. Acest lucru este

un efect natural, întrucât Însuși Mântuitorul a spus că prin Adevăr suntem sfințiți:

„Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevăr.” Ioan 17:17.

Așadar, respingerea Adevărului face imposibilă sfințirea. De asemenea, am studiat cum

Cuvântul lui Dumnezeu este asemănat cu hrana (Deut 8:3, 32:1-2; Isaia 55:9-11, Ioan 6).

Hrana fizică construiește sau distruge omul fizic, iar hrana spirituală - Cuvântul lui

Dumnezeu sau cuvântul omului - construiește sau distruge „omul dinăuntru”. Refuzând

hrana Cuvântului lui Dumnezeu și alegând cuvântul omului, omul spiritual ajunge

nesănătos, subnutrit și până la urmă moare. Pe 11 August 1840, Dumnezeu a pregătit un

ospăț pentru acea generație. A trimis Îngerul din Apocalipsa 10 cu o cărticică pe care

poporul trebuia să o mănânce. O categorie de închinători a mâncat acea hrană sănătoasă și

au fost pregătiți pentru a intra în Legământ cu Dumnezeu, iar cealaltă categorie a refuzat să

mănânce și a murit din punct de vedere spiritual.

Separarea produsă de Solia Evangheliei Veșnice are loc între aceste două categorii de

închinători. Dumnezeu dorește să-i separe pe cei care înaintează activ în lupta pentru

dobândirea unui caracter desăvârșit prin lucrarea Adevărului prezent, de cei care și-au

sigilat destinul prin respingerea Adevărului. Progresul primei categorii este împiedicat de

apostazia celei de-a doua. De aceea, separarea nu este o decizie arbitrară a lui Dumnezeu, ci

una făcută din dragoste pentru copiii Săi care se luptă să ajungă „la unirea credinţei şi a

cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui

Cristos.” În acest fel milleriții au început să se separe de bisericile pe care le iubeau, fie

pentru că erau excluși, fie pentru că se retrăgeau pentru a-și putea exercita în libertate

credința în cea de-a doua venire a Domnului. Aceste evenimente erau destul de izolate la

începutul Mișcării. La început, lucrarea a fost primită chiar cu favoare din partea clerului

bisericilor protestante. Pe parcurs însă, în anii 1842, 1843 și mai ales 1844, tensiunile au

crescut progresiv și au dus la separare. În Tragedia Veacurilor, Ellen White vorbește despre

acest proces progresiv:

30

„În toate lucrările mele”, spunea Miller, „niciodată n-am avut dorința sau gândul să

acord vreun interes deosebit uneia dintre denominațiunile existente sau să avantajez

pe una în detrimentul celeilalte. M-am gândit la binele tuturor. Presupunând că toți

creștinii se vor bucura în perspectiva venirii lui Isus și că aceia care nu vedeau, cum

vedeam eu, nu îi vor iubi mai puțin pe aceia care vor îmbrățișa această învățătură,

n-am conceput că ar fi fost nevoie de adunări separate. Scopul meu era dorința de a

întoarce sufletele la Dumnezeu, de a duce lumii vestea despre judecata viitoare și a-i

determina pe concetățenii mei la acea pregătire a inimii care urma să-i aducă în stare

să-L întâmpine pe Dumnezeu în pace. Marea majoritate a acelora care s-au convertit

în urma lucrării mele s-au unit apoi cu diferitele biserici existente.” (Bliss, p. 328)

Atâta timp cât lucrarea lui a ajutat la întărirea bisericilor, a fost privită cu

bunăvoință. Dar când slujitorii și conducătorii religiei au început să fie ostili

învățăturii advente, dorind să pună capăt oricărei agitații cu privire la acest subiect,

nu numai că i s-au împotrivit de la amvon, dar le-au interzis și membrilor privilegiul

de a participa la predicile unde se prezenta a doua venire sau chiar să vorbească

despre nădejdea lor în adunările bisericii. În felul acesta credincioșii se aflau într-o

mare încercare și încurcătură. Ei își iubeau bisericile lor și le era greu să se despartă

de ele. Dar când au văzut că mărturia Cuvântului lui Dumnezeu le este interzisă și

dreptul de a cerceta profețiile este imposibil, au judecat că loialitatea, credința față de

Dumnezeu îi oprea să se supună. Pe aceia care căutau să interzică mărturia

Cuvântului lui Dumnezeu nu-i puteau socoti ca fiind biserica lui Cristos, „stâlpul și

temelia Adevărului”. De aceea s-au socotit îndreptățiți să se despartă de ei. În vara

anului 1844, aproximativ cincizeci de mii de persoane s-au retras din biserici.”

Tragedia Veacurilor, 375.

URMĂRILE RESPINGERII SOLIEI MILLERITE Separarea adevăraților închinători de bisericile protestante din care făceau parte nu a fost

fără urmări pentru biserici. Acestea au fost, așa cum am menționat mai devreme, decăderea

morală și confuzia doctrinară.

„Există lecții care trebuie învățate din istoria trecut ului; și trebuie atrasă atenția

asupra acestor lucruri, pentru ca toți să înțeleagă faptul că Dumnezeu lucrează acum

după aceleași linii după care a lucrat dintotdeauna. Mâna Lui poate fi văzută și acum

în lucrarea Lui și în cadrul popo arelor, la fel cum a fost încă din momentul în care

Evanghelia i-a fost proclamată pentru prima dată lui Adam în Eden.

31

Există perioade care sunt puncte de cotitură în istoria popoarelor și cea a bisericii. În

providența lui Dumnezeu , când ace ste crize neobișnuite sosesc , este dată Lumina

pentru acel timp . Dacă este primită , atunci are loc un progres pe plan spiritual ;

dacă este respinsă , urmarea este declinul și ruina spirituală .” The Bible Echo, 26

august 1895, par. 10.

Anul 1798 și 11 August 1840 au fost „puncte de cotitură în istoria popoarelor și cea a

bisericii.” Aceste două date marchează încetarea susținerii civile a Catolicismului și încetarea

supremației otomane. Ele sunt puncte de cotitură în istoria popoarelor, adică din punct de

vedere extern. De asemenea, sunt puncte de cotitură în istoria bisericii, întrucât corespund

cu evenimente interne importante care dau naștere la reforma millerită. În anul 1798 începe

timpul sfârșitului, cartea lui Daniel este desigilată și cunoștința despre profeții începe să

crească. Iar pe 11 August 1840 Îngerul din Apocalipsa 10 coboară să confirme regulile de

interpretare millerite și să împuternicească mișcarea. Astfel, putem să vedem că reforma

millerită este constituită în jurul unor puncte de cotitură în istoria popoarelor și cea a

bisericii. Dumnezeu a dat Lumina despre aceste puncte de cotitură, iar bisericile în general

au respins-o. Care este urmarea? „Urmarea este declinul și ruina spirituală.”

În Tragedia Veacurilor, sora White a dedicat un capitol întreg acestui subiect. Aici este

redată o bună parte din acel capitol. Veți observa că dumneaei vorbește despre faptul că

Solia celui de-al doilea înger a sosit ca urmare a respingerii Soliei Millerite. Vom discuta mai

în detaliu despre ce-a de-a doua Solie în capitolele următoare, însă acest pasaj pune o

temelie foarte bună subiectului:

„Refuzând să ia seama la avertizarea primului înger, ei au respins mijloacele pe care

Cerul le prevăzuse spre îndreptarea lor. Ei au disprețuit solul harului care le-ar fi

corectat greșelile care-i despărțeau de Dumnezeu și, cu o înverșunare mai mare, s-au

întors să caute prietenia lumii. Aceasta era cauza acelei stări îngrozitoare de iubire

pentru lume, apostazie și moarte spirituală care exista în bisericile anului 1844.

În Apocalipsa capitolul 14, primul înger este urmat de al doilea care vestește Solia:

„A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare care a adăpat toate neamurile din vinul

mâniei desfrânării ei”. (Apocalipsa 14, 8). Termenul Babilon este derivat de la

„Babel” și înseamnă confuzie. Este folosit în Scriptură pentru a desemna diferitele

forme ale religiei false sau apostate. În Apocalipsa capitolul 17, Babilonul este

reprezentat printr-o femeie — o metaforă care este folosită în Biblie ca simbol al

bisericii, o femeie virtuoasă reprezentând o biserică curată, iar o femeie stricată

reprezentând o biserică decăzută.

32

În Biblie, caracterul sfânt și durabil al legăturii care există între Cristos și biserica Sa

este reprezentat prin unirea căsătoriei. Domnul S-a unit cu poporul Său printr-un

legământ solemn, El făgăduind să fie Dumnezeul lor, iar ei legându-se să fie ai Lui și

numai ai Lui. El declară: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu

Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare” (Osea 2, 19). Și iarăși:

„Eu sunt Stăpânul vostru” (Ieremia 3, 14). Iar Pavel întrebuințează același tablou în

Noul Testament când zice: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui

Cristos ca pe o fecioară curată”. (2 Corinteni 11, 2)

Necredincioșia bisericii față de Cristos, îngăduind ca încrederea și dragostea ei să se

îndepărteze de la El și făcând ca iubirea față de lucrurile pământești să ocupe

sufletul, este asemenea călcării jurământului căsătoriei. Păcatul prin care Israel s-a

depărtat de Domnul este prezentat prin această comparație; iar iubirea minunată a

lui Dumnezeu pe care ei au disprețuit-o în felul acesta, este descrisă în mod mișcător

astfel: „Ți-am jurat credință, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, și ai

fost a Mea! Erai de o frumusețe desăvârșită, ba ajunseseși chiar împărăteasă. Ți s-a

dus vestea printre neamuri pentru frumusețea ta, căci erai desăvârșită de tot, datorită

strălucirii cu care te împodobisem, dar te-ai încrezut în frumusețea ta și ai curvit, la

adăpostul numelui tău cel mare”. „Ai fost femeia prea curvă, care primește pe străini

în locul bărbatului ei.” „Cum este necredincioasă iubitului său o femeie, așa Mi-ați

fost necredincioși voi, casa lui Israel, zice Domnul!” (Ezechiel 16, 8.13-15.32;

Ieremia 3, 20)

În Noul Testament, o vorbire asemănătoare este adresată celor care se numesc

creștini, dar care caută prietenia lumii mai presus de favoarea lui Dumnezeu.

Apostolul Iacov spune: „Suflete preacurvare, nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie

cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu

Dumnezeu.”

Femeia (Babilonul) din Apocalipsa capitolul 17 este descrisă ca fiind împodobită în

purpură și stacojiu și gătită cu aur, cu pietre prețioase și diamante, având în mână o

cupă de aur plină cu stricăciuni și necurății ... iar pe frunte avea scris un nume:

„Taină, Babilonul cel mare, mama desfrânatelor”. Profetul spune: „Am văzut pe

femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinților și de sângele ucenicilor lui Isus”.

Babilonul este descris mai departe ca fiind „cetatea cea mare care are stăpânire peste

împărații pământului”. (Apocalipsa 17, 4-6.18). Puterea aceea care timp de multe

secole a exercitat o guvernare despotică asupra monarhilor creștinătății este Roma.

33

Purpura și stacojiul, aurul, diamantele și pietrele prețioase descriu în mod viu

măreția și pompa, mai mult decât împărătească, desfășurată de scaunul trufaș al

Romei. Și despre nicio altă putere nu s-a putut spune în realitate că a fost „îmbătată

de sângele sfinților” ca despre această biserică, care i-a persecutat cu atâta cruzime

pe urmașii lui Cristos. Babilonul mai este încărcat și cu păcatul legăturii nelegiuite cu

„împărații pământului”. Biserica iudaică devenise deja o desfrânată, ca urmare a

depărtării de Domnul și a alianței cu păgânii; iar Roma care a decăzut în același fel,

deoarece a căutat sprijin la puterile pământești, va primi aceeași condamnare.

Despre Babilon se spune că este „mama desfrânatelor”. Prin fiicele ei sunt

simbolizate bisericile care țin învățătura și tradițiile ei și urmează exemplul ei de

sacrificare al Adevărului și a aprobării lui Dumnezeu, pentru a stabili o alianță

nelegiuită cu lumea. Solia din Apocalipsa capitolul 14, care anunță căderea

Babilonului, trebuie să se aplice grupărilor religioase care odinioară au fost curate,

dar care s-au stricat. Și întrucât această Solie urmează după avertizarea cu privire la

judecată, ea trebuie să fie vestită în zilele din urmă, de aceea ea nu se poate referi

numai la biserica Romei, deoarece această biserică a fost într-o stare decăzută timp

de multe veacuri. Mai mult decât atât, în capitolul optsprezece din Apocalipsa poporul

lui Dumnezeu este chemat să iasă din Babilon. Conform acestui text, mulți oameni din

poporul lui Dumnezeu se găsesc încă în Babilon. Dar în care grupări religioase se

găsește acum cea mai mare parte dintre urmașii lui Cristos? Fără îndoială, în

diferitele biserici care mărturisesc credința protestantă. La data apariției lor, aceste

biserici au luat o poziție nobilă pentru Dumnezeu și pentru Adevăr, iar

binecuvântarea Lui a fost cu ele. Chiar și lumea necredincioasă a fost constrânsă să

recunoască rezultatele binefăcătoare care au urmat după primirea principiilor

Evangheliei. În cuvintele prorocului către Israel se spune: „Ți s-a dus vestea printre

neamuri pentru frumusețea ta; căci erai desăvârșită de tot datorită strălucirii cu care

te împodobisem, zice Domnul Dumnezeu”. Dar ele au decăzut din cauza aceleiași

dorințe care a constituit blestemul și ruina lui Israel — dorința de a imita practicile și

căutarea prieteniei celor necredincioși. „Te-ai încrezut în frumusețea ta și ai curvit la

adăpostul numelui tău cel mare.” (Ezechiel 16, 14.15)

Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei de legătură nelegiuită cu

„împărații pământului” — ca biserici de stat prin legăturile lor cu conducerile

pământești la fel făcând și alte denominațiuni care caută favoarea lumii. Deci,

termenul de „Babilon” — confuzie — se poate aplica pe drept și acestor grupări, care

34

susțin că își iau învățăturile din Biblie și totuși sunt divizate în secte aproape fără

număr, cu crezuri și teorii contradictorii.

Pe lângă unirea vinovată cu lumea, bisericile care s-au despărțit de Roma mai

prezintă și altele din caracteristicile ei.

O publicație romano-catolică susține că: „Dacă biserica Romei a fost vreodată

vinovată de idolatrie în legătură cu sfinții, fiica ei, Biserica Anglicană, este vinovată

de același păcat deoarece are zece biserici închinate Mariei și doar una dedicată lui

Cristos.” (Richard Challoner, The Catholic Christian Instructed, Preface, pp. 21, 22)

Iar Dr. Hopkins, în lucrarea sa Tratat asupra Mileniului, declară: „Nu există nici cel

mai mic motiv să apreciem că spiritul și practicile antihriste și-ar trage în totul

originea de la aceea care se numește biserica Romei. Bisericile protestante au în ele

mult din spiritul lui Anticrist și sunt departe de a fi complet reformate de ...

stricăciune și nelegiuire.” (Samuel Hopkins, Works, vol. 2, p. 328)

Cu privire la despărțirea Bisericii Prezbiteriene de Roma, Dr. Guthrie scria: „Acum

trei sute de ani, biserica noastră a ieșit pe porțile Romei cu o Biblie deschisă pe

steagul ei și cu următorul motto pe banderolă: «Cercetați Scripturile!»”. Apoi pune

întrebarea plină de semnificație: „Dar au ieșit ei curați din Babilon?” (Thomas

Guthrie, The Gospel in Ezechiel, p. 237)

„Biserica Anglicană”, spunea Spurgeon, „pare că este roasă complet de

sacramentarism; dar nonconformismul pare să fie aproape tot atât de rău primit de

necredința filozofică. Aceia despre care am gândit lucruri mai bune se depărtează

unul câte unul de la temelia credinței. Din ce în ce mai mult, cred că însăși inima

Angliei este îmbibată de o necredință vrednică de condamnat și care îndrăznește să

urce amvonul și să se numească creștină.”

Care a fost originea marii apostazii? Cum s-a depărtat prima biserică de simplitatea

Evangheliei? Asemănându-se practicilor păgânismului pentru a ușura primirea

creștinismului de către păgâni. Apostolul Pavel declara că în zilele sale „taina

fărădelegii începe deja să lu