1

R O M Â N I A CURTEA DE APEL TÂRGU MUREŞ Târgu Mureş, str. Justiţiei, nr.1, judeţul Mureş Telefon 0265-263694, fax 0265-269.199, email ca-tgmures@just.ro SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

MINUTA

ÎNTÂLNIRII PROFESIONALE DIN 7 OCTOMBRIE 2016

pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă

1. Litigii cu profesioniști. Intervenţia instanţei constând în stabilirea modului

de calcul al dobânzii variabile, în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzei din actele adiţionale la contractele de credit, încheiate în baza O.U.G. nr. 50/2010, prin care se majorează dobânda iniţială

Materia: civil Subcategorie: cauze societare

Obiect ECRIS: acțiune în anulare Acte normative incidente: art. 4 alin. 1, art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 37, art. 40 alin. 3

din O.U.G. nr. 50/2010 Argumente: Într-o opinie, se consideră că instanța poate stabili modul de calcul al

dobânzii variabile, ținând seama de următoarele argumente: ● În condiţiile în care clauza din contractul de credit prin care s-a prevăzut

posibilitatea modificării dobânzii în funcţie de politica băncii a fost declarată abuzivă, banca nu mai are posibilitatea de a modifica unilateral dobânda, în absenţa acordului împrumutatului. Dispozițiile O.U.G. nr. 50 /2010 nu legitimează o astfel de modificare, ci stabilesc, la art. 37, elementele componente ale dobânzii variabile, respectiv fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului şi de o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului. Prin urmare, implementarea O.U.G. nr. 50 /2010 nu justifică majorarea marjei băncii, față de cea stabilită iniţial, prin contractul de credit, așa cum se realizează prin actele adiţionale, întrucât o astfel de majorare este contrară

2

prevederilor O.U.G. nr. 50 /2010 şi atrage sancţiunea prevăzută la art. 40 alin. 3 teza finală, adică nulitatea.

● De observat faptul că există hotărâri judecătorești rămase irevocabile prin care s-a dispus anularea întregii clauze care prevedea dobânda contractuală și modul de calcul al acesteia, dispunându-se, în sarcina părților, obligația de a proceda la negocierea dobânzii, mai exact a modului de calcul al acesteia, ipoteză în care, deși au avut loc negocieri, nu s-a putut ajunge la un punct de vedere comun.

În consecință, pot exista mai multe situații: i) încetarea efectelor contractului de credit – soluție care nu este în favoarea consumatorului întrucât va fi ținut să restituie tot împrumutul; ii) stabilirea modului de calcul al dobânzii variabile, de către instanța de judecată, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a contestat caracterul variabil al dobânzii – soluție care este în favoarea consumatorului; iii) menținerea unei dobânzi fixe, adică cea existentă la data încheierii contractului – soluție care nu poate fi apreciată, în toate cazurile, ca fiind în beneficiul consumatorului.

● De asemenea, nu poate fi ignorată existența intenției comune a părților în privința caracterului variabil al dobânzii, aspect ce rezultă atât din clauzele contractului de credit, cât și din cele ale actului adițional. S-a subliniat faptul că stipulațiile din contractul de credit referitoare la caracterul variabil al dobânzii nu au fost anulate, ci doar clauzele vizând modificarea unilaterală a dobânzii în funcție de politica băncii.

Nu se poate susține că stabilirea modului de calcul al dobânzii de către instanță constituie o ingerință în relația contractuală a părților deoarece, prin raportare la clauzele contractului, instanța a realizat doar o interpretare, pe temeiul prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 – act normativ care și-a produs efectele în timp și asupra contractelor aflate în derulare la data intrării acestuia în vigoare, 21 iunie 2010, deoarece Legea nr. 288/2010, care a modificat art. 95, a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011, iar în această perioadă au fost modificate toate contractele în derulare.

● Chiar prevederile O.U.G. nr. 50/2010 au reprezentat o intervenție a legiuitorului în relațiile contractuale, instanța având abilitarea de a verifica în ce măsură dispozițiile actului normativ menționat au fost corect aplicate de bancă.

Varianta de calcul avută în vedere de instanță – materializată în dispoziții de genul „stabilește că de la data actului adițional nr. …., rata dobânzii curente este variabilă și se modifică trimestrial în funcție de valoarea dobânzii de referință LIBOR CHF la 3 luni, conform formulei de calcul: dobânda de referință LIBOR CHF la 3 luni + marja fixă a băncii, care se determină, pentru întreaga perioadă contractuală, ca diferență între valoarea dobânzii aplicabile de la data încheierii contractului, până la data încheierii actului adițional (5,5%), și valoarea dobânzii de referință din momentul semnării actului adițional (0,22%), așa încât marja fixă a băncii este de 5,28%” – este una obiectivă, nedepinzând de voința părților, putând fi

3

aplicată în toate situațiile în care sunt incidente criterii bine determinate (prin raportare la indicele de referință și cuantumul dobânzii la data încheierii contractului).

Aceste dispoziții au în vedere intenția părților de stabilire a unei dobânzi variabile, poziția lor fiind, însă, diferită cu privire la modul de calcul.

În condițiile în care există practică judiciară vizând stabilirea unei dobânzi fixe - cea existentă la data încheierii contractului -, nu se poate susține că, în cazul acelei jurisprudențe instanța avea posibilitatea de a modifica stipulația contractuală referitoare la dobândă, iar în cazul situației în discuție nu ar avea abilitarea de a stabili modul de calcul, cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010. Concluzia este confirmată și de faptul că, potrivit soluției propuse, nu are loc, practic, o „modificare” a clauzei contractuale, ci se dă eficiență clauzei inițial stabilite prin acordul părților cu privire la rata dobânzii. Prin urmare, o asemenea soluţie nu este de natură să înfrângă principiul libertăţii contractuale deoarece instanţa nu face altceva decât să se conformeze voinţei părţilor exprimate la încheierea contractului, ca urmare a aplicării unei sancţiuni prevăzute expres de dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Trebuie luat în considerare și faptul că, prin acțiunile promovate, niciun consumator nu a solicitat stabilirea unei dobânzi fixe, pe toată durata de derulare a contractului, respectiv cea existentă la data încheierii acestuia. O astfel de soluție poate fi justificată doar pe fundamentul jurisprudenței CJUE, cu titlu de sancțiune a agentului economic, ca efect al constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale. Însă, în realitate, astfel cum s-a precizat, o astfel de soluție nu reprezintă, în toate cazurile, o sancțiune aplicată agentului economic, ci are repercusiuni și asupra consumatorului, așa încât, se consideră că soluția de stabilire a unui mod de calcul al dobânzii variabile, pe baza unor criterii obiective, ocrotește interesele ambelor părți.

Într-o altă opinie, se consideră că instanța nu are abilitarea legală de a proceda

la modificarea/înlocuirea clauzelor a căror nulitate a constatat-o – fundamentată pe caracterul abuziv al acestor clauze.

În acest sens, se are în vedere că, prin hotărârea pronunțată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino, CJUE a amintit că, potrivit Directivei 93/13/CEE, o clauză abuzivă inclusă într-un contract încheiat intre un vânzător sau un furnizor și un consumator nu creează obligații pentru acesta din urmă și că un contract care cuprinde o astfel de clauză continuă să angajeze părțile în aceiași termeni, în cazul în care poate continua să existe fără aceasta clauză abuzivă. Prin urmare, Curtea a constatat ca Directiva se opune reglementării spaniole care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive, să modifice conținutul acestei clauze.

4

Curtea consideră că, în cazul în care instanța națională ar avea o astfel de posibilitate, aceasta ar putea să elimine efectul descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că clauzele abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorii. Prin urmare, aceasta posibilitate ar garanta o protecție a consumatorilor mai puțin eficace decât cea care rezultă din neaplicarea acestor clauze.

Astfel, în situația în care instanța națională ar avea posibilitatea sa modifice conținutul clauzelor abuzive, vânzătorii sau furnizorii ar fi în continuare tentați să utilizeze aceste clauze, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul ar putea fi, totuși, completat de instanță, garantând, astfel, interesele respectivilor vânzători sau furnizori.

În consecință, atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia.

Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue sa existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

CJUE a stabilit, în Hotărârea din 15 martie 2012, pronunțată în cauza C-453/10, Jana Pereničová, Vladislav Perenič împotriva SOS financ spol. s r. o., că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare (§27) și, având în vedere această inferioritate, art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă că o clauză abuzivă „nu creează obligații pentru consumator, în condițiile stabilite de legislațiile naționale”, dispoziția fiind imperativă și urmărind să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți (Hotărârile Mostaza Claro, §36, și Asturcom Telecomunicaciones, §30, Hotărârea din 9 noiembrie 2010, VB Pénzügyi Lízing, C‑137/08, §47) - §28.

În ceea ce privește efectele unei constatări a caracterului abuziv al clauzelor contractuale asupra validității contractului în cauză, CJUE a avut în vedere art. 6 alin. 1 teza finală din Directiva 93/13, potrivit căruia „contract continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”. În acest context, instanțele naționale care constată caracterul abuziv al clauzelor contractuale sunt obligate, în temeiul art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13, pe de o parte, să deducă toate consecințele care decurg de aici potrivit dreptului național pentru a se asigura că respectivele clauze nu creează obligații pentru consumator (Asturcom Telecomunicaciones, §58 și 59, și Ordonanța din 16 noiembrie 2010,

5

Pohotovosť, C‑76/10, §62) și, pe de altă parte, să aprecieze dacă contractul în cauză poate continua să existe fără clauzele abuzive (Ordonanța Pohotovosť, §61) - §29-31.

Referitor la criteriile care permit să se aprecieze dacă un contract poate continua să existe efectiv fără clauzele abuzive, CJUE a făcut trimitere la modul de redactare al art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13, cât și la cerințele privind securitatea juridică a activităților economice, stabilind că impun o abordare obiectivă la interpretarea acestei dispoziții, astfel încât, situația consumatorului nu poate fi considerată criteriul determinant care decide soarta viitoare a contractului, art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13 neputând fi interpretat în sensul că, la aprecierea aspectului dacă un contract care conține una sau mai multe clauze abuzive poate continua să existe fără clauzele menționate, instanța sesizată poate să se întemeieze numai pe caracterul posibil avantajos pentru consumator al anulării respectivului contract în totalitate - §32-34.

În același sens, prin Decizia nr. 3234/23 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție (Secția a II-a Civilă) a stabilit că este greşită interpretarea făcută de către recurenţii reclamanţi dispoziţiilor art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanţa putea interveni asupra clauzei, în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanţi, adică de a interpreta dobânda de referinţă variabilă, ca fiind dată de valoarea indicelui de referinţă Euribor la 6 luni + marja fixă de 1,40 puncte procentuale, deoarece instanţa putea interveni asupra contractului doar în sensul anulării acelei clauze sau părţi din clauză care era găsită abuzivă, contractul urmând să continue doar dacă părţile acceptau acest lucru. Această concluzie rezultă şi din jurisprudenţa CJUE, care, în cauza C-618/10, a statuat că instanţa naţională nu poate modifica conţinutul unei clauze abuzive care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator. Atunci când constată existenta unei astfel de clauze, instanţa naţională trebuie să dispună că aceasta nu se aplică.

De asemenea, în cauza care a format obiectul dosarului nr. 51316/3/2010* al Î.C.C.J. – Secția a II-a Civilă (privind un proces colectiv referitor la clauzele abuzive din contractele de credit inițiat de câteva sute de clienți ai unei bănci), s-a pronunțat Decizia nr. 2123/25 octombrie 2015, una dintre dispoziții fiind: Constată caracterul abuziv al clauzei privind dobânda de referinţă variabilă. Constată nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referinţă variabilă, precum şi orice altă clauză care permite X modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii. Obligă pe pârâta X să modifice contractele încheiate cu reclamanţii ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei privind dobânda, precum şi să emită noi grafice de rambursare în urma acestei modificări.

Așadar, instanța supremă nu a procedat la modificarea clauzei, ci a obligat banca să opereze această modificare. De subliniat faptul că persoanele fizice, în calitate de consumatori, au cerut instanței să declare abuzivă clauza privind dobânda

6

de referință variabilă - DRV, întrucât mecanismul de formare a acesteia nu este transparent, nefiind bazat doar pe indici obiectivi, precum Euribor, ci și pe alte elemente, precum riscul de țară (CDS), fapt care a permis băncii să majoreze nejustificat dobânda clienților. Principalul argument a fost că, în timp ce dobânda Euribor a scăzut de la 5%, înainte de criză, la aproape 0%, banca nu a operat în propria dobândă internă (DRV) aceasta ajustare a indicelui pentru euro. Banca a susținut că dobânda nu poate fi modificată întrucât reprezintă un cost al unui serviciu prestat de bancă si acceptat de către clienți, odată ce au semnat contractul, astfel că aceștia trebuie să respecte contractul, iar judecătorii nu pot interveni în modificarea costurilor unui credit, conform normelor juridice. Reclamanții au cerut ca dobânda DRV sa fie înlocuită cu Euribor, la care să se adauge vechea marjă fixă de 1-2%, ceea ce însemna ca dobânda pentru un credit să ajungă la doar 1-2%, având în vedere că Euribor este acum in jur de 0%. (În prezent, legislația obligă băncile să practice fie o dobândă fixă pe toată perioada creditului, fie o dobândă variabilă, dar care să se modifice doar după formula: Euribor, Libor sau ROBOR plus o marjă fixă.)

Notă: S-a decis prorogarea discuțiilor asupra acestei teme, fiind necesară

clarificarea suplimentară a unor aspecte, anterior formulării opiniei majoritare, cu prezentarea, de către Tribunalul Specializat Mureș, a jurisprudenței, în acest sens.

2. Litigii cu profesioniști. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material cu privire la acțiunea în regres a asigurătorului, faţă de persoana vinovată de producerea accidentului

Materia: civil Subcategorie: cauze societare

Obiect ECRIS: pretenții Acte normative incidente: art. 22 din Legea nr. 136/1995, art. 1108, art. 1092 Cod civil (1864), art. 3

alin. 1, art. 7 alin. 1 din Decretul 167/1958 În opinia majoritară, se afirmă că momentul de la care începe să curgă

termenul de prescripție a dreptului material a acţiunii în regres a asigurătorului, faţă de persoana vinovată de producerea accidentului, este data plăţii indemnizaţiei de către asigurător întrucât, numai de la această dată asigurătorul se poate subroga în drepturile asiguratului și, în baza acestei subrogaţii, se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei.

Argumente: Raportul juridic dintre asigurător şi terţul răspunzător de producerea pagubei

este întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, nefiind, deci, un raport juridic

7

contractual, în condițiile în care terţul nu este parte în contractul de asigurare. Așadar, data la care operează subrogaţia în drepturile asiguratului este cea a plăţii indemnizaţiei de asigurare întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Decretul 167/1958, prescripţia a început să curgă de la data când s-a născut dreptul la acţiune, neexistând temei pentru a considera că dreptul asigurătorului la acțiunea în regres împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei se naște anterior plății indemnizației (despăgubirii).

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, în conformitate cu acelaşi act normativ, aceasta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data la care s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.

Se apreciază că dreptul la acţiune al asigurătorului este afectat de o dublă condiţie suspensivă constând în producerea evenimentului asigurat și în plata indemnizaţiei de asigurare de către asigurător. În momentul în care sunt îndeplinite aceste condiţii, se naşte dreptul asigurătorului de a se îndrepta cu acțiune în regres împotriva celui răspunzător de producerea pagubei întrucât, anterior acestei date, între asigurător şi terţ nu există niciun raport juridic, acesta existând doar între asigurat şi asigurător, în temeiul contractului de asigurare.

Chestiunea de drept a momentului de la care curge termenul de prescripție în ipoteza în discuție a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă care, prin Decizia nr. 371/1 februarie 2012 (dosar nr. 12016/3/2010), a stabilit că dreptul asigurătorului la acțiunea în regres pentru recuperarea despăgubirilor de la cei răspunzători de producerea prejudiciului derivă din lege – art. 22 din Legea nr. 136/1995 – și din contractul de asigurare, iar subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului, în limita indemnizației plătite, poate fi valorificată în condițiile dreptului comun. Așa fiind, prin subrogarea asigurătorului în dreptul asiguratului, acesta are la îndemână o acțiune proprie ce nu poate fi confundată cu acțiunea pe care asiguratul ar putea să o promoveze împotriva celui responsabil de producerea prejudiciului și care derivă din contractul de transport internațional CMR. În consecință, prejudiciul provocat de terțul responsabil poate fi solicitat în condițiile dreptului comun, asigurătorului neputând a-i fi opuse prevederile speciale reglementate de contractul de transport întrucât între asigurător și terțul ce a provocat dauna nu a existat o relație contractuală. În atare situație, în care subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său pentru recuperarea despăgubirii nu are la bază un raport contractual, ci unul delictual devin incidente prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 ce reglementează termenul general de prescripție de 3 ani, termen ce începe să curgă de la data la care asigurătorul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care

8

răspunde de ea, respectiv data plății – adică data la care prejudiciul a fost cunoscut în mod cert și, implicit, a fost cunoscută persoana responsabilă.

Așadar, punctul comun al celor două opinii formulate cu privire la această problemă de drept – prima, deja redată, în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material a acţiunii în regres a asigurătorului, faţă de persoana vinovată de producerea accidentului, este data plăţii indemnizaţiei de către asigurător și a doua, potrivit căreia momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului material a acţiunii în regres a asigurătorului, faţă de persoana vinovată de provocarea accidentului, este data de la care asigurătorul a luat la cunoștință de accident şi de persoana vinovată de producerea accidentului – îl constituie raportarea momentului de început al termenului de prescripție la data la care asigurătorul a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Doar că acest criteriu a fost interpretat diferit, în cea de-a doua opinie susținându-se că acțiunea în regres a subrogatului împotriva debitorului nu este născută din subrogație, ci constituie un accesoriu al creanței dobândite prin subrogație, cu toate consecințele care decurg din aceasta, inclusiv în ceea ce privește prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, iar dacă termenul de prescripție al dreptului la acțiune, care constituie un accesoriu al dreptului de creanță, începe să curgă împotriva debitorului, atunci el continuă să curgă și după ce a operat subrogația, deoarece nu se naște un nou drept la acțiune; dacă se optează pentru soluția că împotriva subrogatului prescripția extinctivă nu curge decât de la data plății efective, atunci înseamnă că dreptul la acțiune al subrogatului împotriva debitorului este un efect nou al subrogației, ceea ce contravine regimului juridic al subrogației, care nu dă naștere la o nouă creanță, noi accesorii sau garanții, ci doar schimbă, prin substituirea creditorului inițial cu subrogatul, subiectul activ al raportului juridic obligațional; mai mult, în ipoteza unei subrogații parțiale, dacă se optează pentru soluția potrivit căreia prescripția extinctivă nu curge împotriva subrogatului decât de la data plății, atunci se ajunge la consecința absurdă în care, deși este vorba de același raport juridic obligațional, de același drept de creanță, față de creditorul inițial, termenul de prescripție extinctivă a început să curgă la un anumit moment, iar în raport cu subrogatul începe să curgă doar de la data plății (parțiale); altfel spus, unul și același drept de creanță (în compunerea căruia se regăsește dreptul la acțiune) ar fi supus termenului prescripției extinctive de la momente diferite.

Însă, așa cum s-a precizat anterior, potrivit opiniei majoritare, susținute de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, termenul de prescripție a dreptului material a acţiunii în regres a asigurătorului, faţă de persoana vinovată de producerea accidentului, curge de la data plăţii indemnizaţiei, acesta fiind momentul la care a fost cunoscut prejudiciul și, de asemenea, persoana responsabilă.

9

3. Litigii cu profesioniști. Cererea de încuviinţare a executării silite depusă de creditor şi semnată de către mandatarul său, persoană juridică, prin reprezentantul său legal. Existența/inexistența, în aceste condiții, a dovezii faptului că persoana care a solicitat demararea executării silite este creditorul

Materia: civil Subcategorie: cauze societare

Obiect ECRIS: încuviințare executare silită Acte normative incidente: art. 2 alin. 1, art.80-89, art. 664, art. 666 alin. 5 pct. 7 din Codul de

procedură civilă În opinia majoritară, se consideră admisibilă cererea formulată de creditor,

prin mandatarul persoană juridică, din perspectiva existenței dovezii calității de reprezentant a persoanei care a solicitat executarea silită, instituţia reprezentării, reglementată de art. 80-89 din Codul de procedură civilă, fiind aplicabilă şi în faza executării silite.

Argumente: Noţiunea de „proces civil”, astfel cum este definită în doctrină, include atât

faza judecății propriu-zise, cât și faza executării silite, reglementată prin Cartea a V-a din Codul de procedura civilă - „Despre executare silită”.

Instituția reprezentării în faza de executare silită, astfel cum este prevăzută de art. 80-89 cod proc. civ. se aplică și în fața executorului judecătoresc, în baza art. 2 alin. 1 Cod proc. civ. care statuează că dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. Neexistând alte reguli de reprezentare în materia executării silite și, acceptând că executarea silită este o faza a procesului, devin incidente regulile din Cartea I, Titlul II, Secțiunea a 4-a privind reprezentarea părților.

Numai că opinia fundamentată pe acest argument – cu concluzia că, în cazul cererii formulate de creditor, prin mandatarul persoană juridică, în baza art. 666 alin. 5 pct. 7 Cod proc. civ., există impedimente la demararea executării silite, nefiind dovedit faptul că persoana care a solicitat demararea executării silite este creditorul, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 664 Cod proc. civ. și art. 84 din Cod proc. civ., cu aplicarea art. 2 din Cod proc. civ., desprinzându-se concluzia că în fața executorului vor fi aplicabile aceleași reguli de reprezentare ca în fața instanței de judecată – a fost ajustată însă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În considerentele Deciziei nr. 9 din data de 4 aprilie 2016 (dosar nr. 507/1/2016), pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. 1 Cod proc. civ., s-a statuat, la punctul 34, că folosirea adverbului „numai” din textul art. 84 alin. 1 Cod proc. civ. subliniază exclusivitatea modalităţii de reprezentare convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor, ce poate fi realizată doar de cele două categorii de

10

reprezentanţi nominalizaţi de text, concluzie ce reiese şi din sintagma „în condiţiile legii”, care face trimitere la legile ce reglementează profesiile de consilier juridic şi avocat.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin 3 Cod proc. civ., dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea, de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

De asemenea, prin Decizia nr. 458/31 martie 2009 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256/17 aprilie 2009, s-a stabilit că executorul judecătoresc nu face parte din autoritatea judecătorească, instanța constituțională statuând: «… prin înlăturarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite s-a conferit executorului judecătoresc competenţa de a decide cu privire la legalitatea şi temeinicia cererii de executare silită, activitate ce constituia atributul instanţei de judecată. Altfel spus, verificările efectuate anterior modificării art. 3731 din Codul de procedură civilă de către instanţa de executare, în vederea încuviinţării executării silite (existenţa şi legalitatea titlului executoriu, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, calitatea părţilor din procedura de executare silită etc.), trebuie să fie realizate, faţă de noua reglementare a acestui text de lege, de către executorul judecătoresc, care, potrivit art. 3731 alin. 2 din Codul de procedură civilă, „este dator să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate”. Conferirea unei asemenea competenţe executorilor judecătoreşti, care nu fac parte din autoritatea judecătorească şi a căror activitate, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei, încalcă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4), potrivit cărora „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale”, cât şi pe cele ale art. 126 alin. (1), potrivit cărora „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. De asemenea, lăsarea unei faze a procesului civil la aprecierea reprezentanţilor unui serviciu administrativ, care nu se bucură de garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţei de judecată, încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil consfinţit de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta cu atât mai mult cu cât legalitatea începerii procedurii de executare produce efecte asupra tuturor actelor de executare ulterioare şi, prin urmare, asupra tuturor părţilor implicate în această procedură.»

În concluzie, în opinia majoritară se apreciază că soluţia de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite formulată de creditor, prin mandatarul persoană

11

juridică, pe considerentul că acesta din urmă nu a făcut dovada calității de reprezentant, este greşită – cu atât mai mult cu cât mandatul între profesioniști nu este interzis de lege.

4. Litigii cu profesioniști. Taxa de timbru în cauzele având ca obiect

constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale – în ipoteza în care cererea este formulată de o persoană fizică, în calitate de consumator, sau de o persoană juridică, parte în contractul de credit, în calitate de împrumutat, respectiv, cererea de apel este formulată de instituția bancară care, în calitate de profesionist, a fost parte (pârâtă) în primă instanță. Modalitatea de calcul a taxei judiciare de timbru în ipoteza în care o astfel de cerere nu este scutită de la plata acestei taxe.

Materia: civil Subcategorie: alte tipuri de cauze

Obiect ECRIS: contestaţie la executare/constatare clauze abuzive Acte normative incidente: art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 şi art. 3, art. 29 alin. 1 lit. f din

O.U.G. nr. 80/2013

Argumente: a) În opinia majoritară, când cererea este formulată de persoana fizică, în

calitate de consumator, pe temeiul prevederilor Legii nr. 193/2000, se apreciază că aceasta este scutită de la plata taxei judiciare de timbru întrucât se pune în discuţie o problemă vizând protecţia drepturilor consumatorului, prin raportare la operatorii economici cu privire la care se susține că a prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale persoanei fizice (consumator).

Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

De asemenea, conform art. 29 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la protecţia drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor.

Având în vedere normele speciale evocate, se apreciază că nu poate fi justificată opinia care analizează existența/inexistența scutirii de la plata taxei judiciare de timbru doar prin prisma criteriului includerii cererilor în constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale în categoria acţiunilor patrimoniale, susținându-se că nu sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru decât dacă reclamantul îndeplinește, cumulativ, condiţia de „persoană fizică” şi „asociaţie”, sau

12

că taxa judiciară de timbru este una fixă (20 lei), aplicabilă cererilor neevaluabile în bani, în acord cu art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013.

. b) În opinia majoritară, când cererea este formulată de persoana juridică cu

care instituția bancară a încheiat contractul de credit, se consideră că nu este scutită de la plata taxei judiciare de timbru deoarece o astfel de facilitate nu este expres prevăzută în art. 29 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, în contextul în care nici prevederea cuprinsă în art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 nu enumeră persoanele juridice (ci doar asociațiile) în categoria „consumatorilor”, cu atât mai mult cu cât această noțiune include, potrivit legiuitorului, o persoană fizică sau un grup de persoane fizice, constituite în asociație, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Într-o altă opinie, se consideră că persoana juridică reclamantă este scutită de

la plata taxei judiciare de timbru, prin raportare la scopul urmărit, și anume înlăturarea unor clauze abuzive, care ține de protejarea interesului public, precum și la faptul că persoana juridică invocă, în mod clar, în susținerea cererii, faptul că operatorul economic (banca) i-a prejudiciat drepturile, putându-se face similitudine, în acest caz, între situația persoanei fizice – consumator – și cea a persoanei juridice, din perspectiva obligației/lipsei obligației de timbrare.

Notă: Neputându-se ajunge la o concluzie majoritară, concret argumentată, se prorogă discuția asupra acestui aspect pentru următoarea întâlnire profesională, care va avea loc în 9 decembrie 2016.

c) În opinia majoritară, când cererea de apel este formulată de instituția

bancară care a avut calitatea de parte în primă instanță, se apreciază că nu este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în condițiile în care, astfel cum rezultă din normele speciale - art. 29 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013, prin raportare la art. 2 alin. 1, 2 din Legea nr. 193/2000- , instituția bancară are calitatea de „profesionist”, și nu de „consumator”, iar scutirea este prevăzută intuitu personae, ca facilitate fiscală pentru persoana fizică (grupul de persoane fizice constituit în asociație), art. 29 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013 având în vedere „protecția drepturilor consumatorilor”.

Dispoziția cuprinsă în art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 care stabilește, fără nicio distincție, prin raportare la partea care-și exercită dreptul de a ataca hotărârea, că, dacă legea nu prevede altfel, este scutită de la plata taxei judiciare de timbru orice cerere pentru exercitarea unei căi de atac, ordinare şi extraordinare, împotriva hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată o acţiune sau cerere scutită, potrivit legii, de taxă judiciară de timbru, constituie „norma generală”, în timp ce art. 29 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013, conține „norma specială”, incidentă cu privire la

13

cererile formulate – inclusiv în căile de atac – în materia protecției consumatorului, scutirea operând numai în situația în care aceste cereri sunt depuse de către persoanele fizice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor. Pe de o parte, s-a menționată că nu poate fi preeminentă norma generală, iar, pe de altă parte, s-a precizat că regula în materia timbrării acestor cereri nu poate fi desprinsă din combinarea celor două texte, în contextul în care norma specială este clară, neputând fi completată cu cea generală, care ar anihila-o - din luarea în considerare numai a dispoziției art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 rezultând că banca este scutită de plata taxei judiciare de timbru pentru cererea de apel, în procesele declanșate prin cererea consumatorului care, în primă instanță, a fost scutită de plata taxei judiciare de timbru, tocmai pe temeiul normei speciale cuprinse art. 29 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013 (care conține o scutire intiuitu personae ce se adresează, așadar, numai consumatorului), și nu pe fundamentul normei generale din art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013.

Așadar, cererea de apel formulată de bancă, în calitatea sa de „profesionist” (parte în contractul de credit ale cărui clauze formează obiectul analizei instanței, din perspectiva caracterului abuziv) se timbrează conform art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, în funcție de valoarea clauzei/clauzelor cu privire la care se solicită constatarea nulității (sens în care i se va solicita reclamantului să precizeze valoarea obiectului cererii sale, potrivit art. 31 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013) – și nu prin raportare la valoarea întregului contract.

5. Litigii cu profesioniști. Opoziție formulată de creditorul fiscal împotriva

hotărârii de admitere a cererii de dizolvare și lichidare a societății, ca urmare a hotărârii AGA

Materia: civil Subcategorie: cauze societare

Obiect ECRIS: opoziție Acte normative incidente: art. 61, art. 233, art. 235 Legea nr. 31/1990

În opinia majoritară, se susține soluția de admitere a opoziției prin care se urmăreşte realizarea unei creanţe pe care organul fiscal o are împotriva societăţii, dar cu referire strictă la dizolvarea voluntară și lichidarea societății, hotărâte de asociați, în mod concomitent. Argumente: Soluția de admitere a opoziției este susținută din perspectiva faptului că prejudiciul organului fiscal nu constă în suma propriu-zisă pe care o invocă, cu titlu de creanță, ci în lipsirea acestuia de orice modalitate de executare, din cele prevăzute

14

de lege, pentru că societatea este deja lichidată și, ca atare, va fi radiată din Registrul comerțului. S-a subliniat că printr-o astfel de soluție, instanța nu anulează hotărârea AGA referitoare la dizolvarea și lichidarea societății, ci nu îi dă eficiență juridică, față de argumentele anterior evocate. Prin urmare, dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 31/1990 sunt aplicabile. Hotărârea adunării asociaţilor, adoptată în condiţiile art. 235 din Legea nr. 31/1990, poate fi atacată cu opoziţie de creditori prejudiciaţi, întrucât efectul acestei hotărâri constă în încetarea personalităţii juridice a societăţii şi radierea ei din registrul comerţului. Dizolvarea hotărâtă de asociaţi în condiţiile art. 235 din Legea nr. 31/1990 trebuie să prevadă şi stingerea pasivului societăţii, nefiind urmată de o altă etapă de lichidare, în condiţiile art. 252 şi următoarele din acelaşi act normativ – iar din înscrisuri rezultă că societatea nu a asigurat stingerea obligaţiilor fiscale restante. În aceste condiții, s-a menționat și că hotărârea AGA de „dizolvare și lichidare simultană”, luată în absența dovezilor care să ateste faptul că societatea și-a achitat integral debitele datorate bugetului general consolidat al statului, urmată de nedovedirea, în instanță, a stingerii acestor debite, se constituie într-o faptă ilicită de natură a prejudicia interesele organul fiscal care este pus, astfel, în imposibilitatea de a mai recupera creanța pe care o are față de respectiva societate. Așadar, nu se poate da eficiență prevederii art. 233 din Legea nr. 31/1990, potrivit căreia, creditorii care deţin o creanţă faţă de societatea dizolvată pot cere efectuarea lichidării patrimoniului, în vederea stingerii creanţei, pentru că nu s-a luat doar măsura dizolvării societății, așa încât creditorii nu au posibilitatea legală de a-şi realiza creanţa în procedura de lichidare a patrimoniului societăţii.

6. Insolvență. Calitatea procesuală a creditorului majoritar de a declara apel împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de atragere a răspunderii materiale patrimoniale, formulată de lichidatorul judiciar în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, în lipsa notificării comitetului creditorilor/adunării creditorilor, cu privire la faptul că lichidatorul judiciar nu intenționează să formuleze apel

Materia: civil Subcategorie: insolvență și preinsolvență

Obiect ECRIS: atragere răspundere Acte normative incidente: 169 alin. 7 din Legea nr. 85/2014

În opinia majoritară, se afirmă că nu poate fi negată calitatea procesuală

activă a creditorului majoritar pe motivul neîndeplinirii unei atribuții de către lichidatorul judiciar, aceea de notifica (comitetului creditorilor/adunării creditorilor) intenția de a nu-și exercita dreptul de apel împotriva hotărârii prin care s-a respins

15

cererea de atragere a răspunderii personale patrimoniale a fostului administrator statutar.

Argumente: Împrejurarea potrivit căreia lichidatorul judiciar s-a mărginit să aștepte

împlinirea termenului de apel, nefăcând niciun demers concret - în afara notării, lapidare, într-un raport de activitate depus la dosar a doua zi după pronunțarea hotărârii de respingere a cererii, de către judecătorul sindic, a faptului că „nu s-a formulat apel” și a notării, în același mod, în următorul raport, depus la dosar a doua zi după expirarea termenului, că „a formulat apel creditorul …” (organul fiscal) – nu poate anihila aplicarea dispoziției art. 168 alin. 7 teza a II-a din Legea nr. 85/2014.

Concluzia este susținută și de împrejurarea că aceste notări din rapoartele de activitate relevă lipsa intenției lichidatorului judiciar de a formula apel, așa încât inițiativa demersului procesual privind demararea celei de-a doua etape procesuale poate să-i aparțină creditorului majoritar.

De asemenea, s-a subliniat că obligația notificării comitetului creditorilor/adunării creditorilor, de către practicianul în insolvență, cu privire la intenția acestuia de a nu-și exercita dreptul de apel, se înscrie în dreptul pe care îl au creditorii, de a fi informați asupra atitudinii administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, însă, formalitatea notificării nu determină, în sine, vocația creditorilor de a formula apel, în temeiul art. 169 alin. 7 din Legea nr. 85/2014 – calitatea procesuală activă a acestora, în contextul normei speciale evocate, neavând, ca o condiție sine-qua-non, existența notificării, în materialitatea ei. Cu alte cuvinte, faptul că practicianul în insolvență nu a adus la cunoștința comitetului creditorilor sau, în cazul în care nu a fost desemnat un comitet al creditorilor, la cunoștința adunării creditorilor, înăuntrul termenului de apel, a intenției de a nu declara apel, nu închide posibilitatea procedurale de a declara apel, unui creditor care nu a fost parte în procesul derulat în primă instanță, prin raportare la voința legiuitorului, exprimată prin art. 169 alin. 7 din Legea nr. 85/2014, precum și ținând seama de specificul procedurii insolvenței, în care creditorul are calitatea de participant la procedură – art. 5 pct. 19 definind sintagma „creditor îndreptăţit să participe la procedură” –, iar, în acord cu art. 40 alin. 2, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de Legea nr. 85/2014, precum şi realizarea, în condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni.

7. Insolvență. Calitatea procesuală a lichidatorului desemnat în temeiul Legii nr. 31/1990, dar înlocuit după depunerea raportului prevăzut de art. 260 alin. 4, însă anterior sesizării instanței, de a învesti instanța cu o cerere

16

având ca obiect deschiderea procedurii simplificate a insolvenței. Posibilitatea invocării excepției lipsei calității procesuale active, de către un creditor, pe calea opoziției

Materia: civil Subcategorie: insolvență și preinsolvență

Obiect ECRIS: deschidere procedură Acte normative incidente: art. 260 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, art. 66, art. 67, art.

71 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 În opinia majoritară, se consideră că lichidatorul care, la data sesizării

instanței cu o cerere de deschidere a procedurii simplificate a insolvenței, în temeiul art. 260 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 nu mai avea această calitate, dat fiind că a fost înlocuit prin rezoluție a directorului O.R.C., menționată în Registrul comerțului, nu are abilitarea procesuală de a învesti instanța, calitatea procesuală activă revenindu-i noului lichidator, înscris în Registrul comerțului.

Argumente: Concluzia este susținută de dispoziția art. 67 alin. 2 din Legea nr. 85/2014,

potrivit căreia „…cererea de deschidere a procedurii este formulată de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 31/1990…” și, mutatis mutandis, de dispozițiile art. 66 alin. 5 ce fac trimitere la persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a reprezenta persoana juridică (debitorul).

Faptul că raportul privind starea economică a debitorului, din care rezultă îndeplinirea condițiilor pentru deschiderea procedurii simplificate a insolvenței, a fost depus, conform art. 260 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, de fostul lichidator, la o dată la care acesta își exercita atribuțiile, în mod legal, și că, înlocuirea acestuia, prin rezoluție a directorului O.R.C., a fost dispusă în termenul de 15 zile, prevăzut de norma specială pentru introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței, nu are relevanță din perspectiva calității procesuale active a noului lichidator. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât acesta a fost menționat în Registrul comerțului, iar conform art. 5 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, mențiunea este opozabilă erga omnes.

Este adevărat, ca regulă, că lichidatorul care a declanșat procedura prevăzută de art. 260 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, în condiții de legalitate, întocmind și depunând la O.R.C. raportul privind situația economică a societății debitoare, în care a menționat, în mod clar, că sunt îndeplinite condițiile pentru deschiderea procedurii simplificate a insolvenței, are calitatea de a învesti instanța cu o astfel de cerere. Însă, în situația în care s-a dispus înlocuirea acestuia, prin rezoluție a directorului O.R.C. înscrisă în Registrul comerțului – urmată de formalitatea depunerii specimenului se semnătură, de către noul lichidator –, anterior depunerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței, nu are relevanță faptul că în rezoluție s-a motivat doar succint

17

dispoziția de înlocuire, după cum lipsită de relevanță, pentru aprecierea calității procesuale active este și împrejurarea că, la data la care s-a dispus înlocuirea lichidatorului, curgea deja termenul de 15 zile pentru sesizarea instanței, prevăzut de art. 260 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, iar dispoziția de înlocuire a lichidatorului a fost menționată în Registrul comerțului numai cu trei zile anterior expirării acestui termen, de vreme ce rezoluția a fost înscrisă în Registrul comerțului cu două zile anterior sesizării instanței cu cererea de deschidere a procedurii simplificate a insolvenței – având caracter executoriu, conform art. 6 alin. 2 din O.G. nr. 116/2009 –, iar împotriva acesteia nu s-a formulat plângere, de către fostul lichidator, în termenul prevăzut de art. 6 alin. 3.

Excepția lipsei calității procesuale active a fostului lichidator poate fi invocată

pe calea opoziției, de către creditori, întrucât această cale de atac specială (prevăzută de art. 71 alin. 2 din Legea nr. 85/2014) nu este limitată doar la motive „de fond”, ținând de îndeplinirea efectivă a condițiilor cumulative prevăzute de art. 66 (sau, în cazul cererii întemeiate pe art. 260 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, a „condițiilor pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvență”), ci poate viza și neregularitățile procedurale, prin raportare la hotărârea de deschidere a procedurii.

În plus, admisibilitatea invocării excepției lipsei calității procesuale active a fostului lichidator este justificată și prin prisma exercitării efective a dreptului de acces la justiție și a dreptului la apărare, în contextul procedural în care creditorul nu mai are altă cale prin care să invoce neregularitatea sesizării instanței cu cererea de deschidere a procedurii simplificate a insolvenței, în condițiile date, decât calea opoziției.

8. Contencios administrativ-fiscal. Caracterul datorat/nedatorat al sumei plătite cu titlu de timbru de mediu, prin raportare la interpretarea dată articolului 110 TFUE de CJUE – Hotărârea din 9 iunie 2016, pronunțată în cauza C-586/14, precum și prin raportare la art. 4 din O.U.G. nr. 9/2013

Materia: contencios administrativ și fiscal Subcategorie: contencios administrativ

Obiect ECRIS: anulare act administrativ Acte normative incidente: art. 11, art. 148 din Constituție, art. 4 din O.U.G. nr. 9/2013

Premisă: Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 9/2013, obligația de plată a timbrului de mediu

pentru autovehicule intervine o singură dată, astfel: a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui

18

certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare; b) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s‑a restituit proprietarului valoarea reziduală a [timbrului de mediu pentru autovehicule] […]; c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, [taxa pe poluare] sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării; d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s‑a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, [taxei pe poluare] sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.

Problema supusă dezbaterii constă în a lămuri dacă timbrul de mediu, a cărui plată este prevăzută ca obligatorie de textul de lege anterior menționat, contravine art. 110 TFUE, prin raportare și la prevederile art. 11, art. 148 din Constituție, ale Legii nr. 157/2005, la jurisprudența CJUE.

Prin Hotărârea din 9 iunie 2016, cauza C-586/14, Vasile Budișan împotriva Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj, CJUE a stabilit că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că:

– nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate, cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru, respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă;

– se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită, o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.

În opinia majoritară, se consideră că timbrul de mediu, astfel cum este

reglementat de art. 4 din O.U.G. nr. 9/2013, contravine art. 110 TFUE, în interpretarea dată de CJUE prin Hotărârea din 9 iunie 2016, cauza C586/14, Vasile Budișan împotriva Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj, această interpretare fiind, de altfel, similară cu cea cuprinsă în Hotărârea din 14 aprilie 2015, pronunţată în cauza C-76/14, Mihai Manea împotriva Instituţiei Prefectului – Judeţul Braşov – Serviciul public comunitar regim de permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor (diferite fiind doar perioadele de timp avute în vedere în analiza Curții).

Argumente: În adoptarea Hotărârii din 9 iunie 2016 în cauza C-586/14, CJUE a reținut că

art. 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele

19

membre, în condiții normale de concurență. Aceasta prevedere vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produse care provin din alte state membre (Hotărârea din 14 aprilie 2015, cauza Manea, C‑76/14, pct. 28 și jurisprudența citată).

În acest sens, art. 110§1 TFUE interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare. S-a mai subliniază că art. 4 litera c din O.U.G. nr. 9/2013 scutește de plata timbrului de mediu transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculelor rulate naționale a căror înmatriculare în România a determinat deja plata taxei speciale, a taxei pe poluare sau a taxei pentru emisiile poluante, cu excepția cazurilor, prevăzute la lit. d a acestui articol, în care o instanță română a dispus restituirea taxei respective pentru un anumit vehicul. În această privință, având în vedere jurisprudența CJUE în cauzele referitoare la taxa pe poluare percepută în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 și la taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, astfel cum a fost, în parte, suspendată prin O.U.G. nr. 1/2012 (în perioada 13 ianuarie 2012 - 1 ianuarie 2013), s-a reținut că aceste taxe erau incompatibile cu art. 110 TFUE (Hotărârea din 7 aprilie 2011, cauza C‑402/09, Hotărârea din 7 iulie 2011, cauza C‑263/10, nepublicată, și Ordonanța din 3 februarie 2014, cauza C‑97/13 și cauza C‑214/13, nepublicată), în mod analog, taxa specială trebuind considerată incompatibilă cu art. 110 TFUE, din moment ce prezintă caracteristici identice cu cele ale O.U.G. nr. 50/2008, incompatibile cu acest articol (în acest sens, Hotărârea din 14 aprilie 2015, cauza C‑76/14, pct. 45).

Taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, în versiunea aplicabilă de la 1 ianuarie 2013 și până la 15 martie 2013, este, de asemenea, incompatibilă cu art. 110 TFUE din cauza modalităților sale de percepere și, în special, a faptului că nu era percepută decât pentru vehiculele rulate naționale pentru care nu a fost achitată niciuna dintre taxele de înmatriculare a vehiculelor care fuseseră în vigoare, anterior, în România (Hotărârea din 14 aprilie 2015, cauza Manea C‑76/14, pct. 47-50), statuându-se, deja, de către CJUE, că un regim de taxare care prevede că autovehiculele rulate care au fost supuse unor asemenea taxe incompatibile cu dreptul Uniunii vor fi scutite de o nouă taxă, timbrul de mediu fiind incompatibil cu art. 110 TFUE (Hotărârea din 14 aprilie 2015, cauza Manea, C‑76/14, pct. 47-51).

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, valoarea taxei percepute cu ocazia înmatriculării unui autovehicul se încorporează în valoarea acestui autovehicul. Atunci când un autovehicul înmatriculat cu plata unei taxe într-un stat membru este ulterior vândut ca autovehicul rulat în acest stat membru, valoarea sa de piață include valoarea reziduală a acestei taxe. Dacă valoarea taxei aplicate la data înmatriculării unui autovehicul rulat importat de același tip, având aceleași

20

caracteristici și aceeași uzură depășește valoarea reziduală menționată, se încalcă art. 110 TFUE (Hotărârea din 19 decembrie 2013, cauza X, C‑437/12, pct. 30 și 31).

Curtea a constatat, ca efect al reglementării timbrului de mediu, orientarea cumpărătorilor din punct de vedere fiscal/economic spre autoturismele aflate pe piaţa naţională, cu fostele taxe auto achitate și nerecuperate, în timp ce achiziţia autovehiculelor înmatriculate în alte state membre cu aceeași vechime şi uzură este descurajată prin aplicarea timbrului pentru mediu.

CJUE a reținut, în Hotărârea din 9 iunie 2016, cauza C586/14 (pct. 29-31), că reiese din dosarul prezentat Curții și, în special din observațiile depuse de guvernul român, a căror veridicitate trebuie verificată de instanța de trimitere, că valoarea timbrului de mediu se stabilește în conformitate cu un barem care cuprinde criterii obiective și transparente, cum ar fi cilindreea, norma de poluare Euro sau emisiile de CO2 ale vehiculului vizat, precum și vechimea și rulajul acestui vehicul. Pe de altă parte, dacă contribuabilul ar considera că acest barem nu reflectă deprecierea reală a vehiculului, el ar putea cere ca aceasta să fie determinată printr-o expertiză, ale cărei costuri, aflate în sarcina contribuabilului, nu ar putea depăși costul operațiunilor aferente expertizei. Sub rezerva verificărilor de către instanța de trimitere, reiese, așadar, că O.U.G. nr. 9/2013 garantează că valoarea timbrului de mediu este redusă în funcție de o aproximare rezonabilă a valorii reale a autovehiculului.

Spre deosebire de taxa specială, de taxa pe poluare și de taxa pentru emisiile poluante în versiunea acesteia în vigoare în perioada 13 ianuarie 2012-1 ianuarie 2013, timbrul de mediu se aplică potrivit aceleiași metode de calcul, pe de o parte, autovehiculelor rulate provenite din alte state membre la prima înmatriculare în România și, pe de altă parte, autovehiculelor deja înmatriculate în România, la prima transcriere a dreptului de proprietate asupra acestor vehicule rulate în acest stat membru, care nu beneficiază de scutirea prevăzută de art. 4 lin. c din O.U.G. nr. 9/2013 (normă care scutește de timbrul de mediu menționat transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculelor rulate naționale la a căror înmatriculare în România s‑a plătit deja taxa specială, taxa pe poluare sau taxa pentru emisiile poluante, cu excepția cazurilor prevăzute la litera d a acestui articol, în care o instanță a dispus restituirea taxei vizate).

În consecință, CJUE a stabilit, tot sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că sarcina fiscală care decurge din O.U.G. nr. 9/2013 este aceeași pentru contribuabilii care au cumpărat un autovehicul rulat provenit dintr‑un alt stat membru decât România și care îl înmatriculează în acest stat membru și pentru contribuabilii care au cumpărat în România un autovehicul rulat deja înmatriculat în acest stat membru, pentru care trebuie să efectueze prima transcriere a dreptului de proprietate, fără a beneficia de scutirea anterior menționată, dacă acest ultim vehicul ar fi, la aplicarea timbrului de mediu, de același tip, cu aceleași caracteristici și cu

21

aceeași uzură ca și vehiculul care provine dintr‑un alt stat membru. Prin urmare, un regim de taxare precum cel instituit prin O.U.G. nr. 9/2013 este neutru în raport cu concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre decât România și vehiculele similare naționale deja înmatriculate în statul membru vizat și care nu sunt scutite de taxa instituită prin această ordonanță - §32-33.

În cuprinsul acestei hotărâri preliminare, CJUE a reţinut, așadar, că, în ce priveşte neutralitatea fiscală a timbrului de mediu faţă de concurenţa dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre şi autovehiculele similare româneşti deja înmatriculate în acest stat membru şi care nu beneficiază de scutirea prevăzută de O.U.G. nr. 9/2013, regimul de taxare instituit prin acest act normativ intern este neutru. Însă, în ce priveşte neutralitatea timbrului de mediu faţă de concurenţa dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre şi autovehiculele similare româneşti deja înmatriculate în acest stat membru şi care beneficiază de scutirea prevăzută de O.U.G. nr. 9/2013, Curtea a amintit de jurisprudenţa sa din cauzele referitoare la taxa pe poluare percepută în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 şi la taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, prin care a stabilit că aceste taxe sunt incompatibile cu art. 110 TFUE. „…Un regim de taxare care prevede că autovehiculele rulate care au fost supuse unor asemenea taxe incompatibile cu dreptul Uniunii vor fi scutite de o nouă taxă, în speţă timbrul de mediu, este incompatibilă cu articolul 110 TFUE” (§37).

În cauza Budişan, Curtea a apreciat, prin urmare, că nu este necesar ca efectele acestei hotărâri să fie limitate în timp şi a amintit în paragraful nr. 45 de faptul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare.

Astfel, trebuie să se țină seama de jurisprudenţa CJUE, de prioritatea normelor europene faţă de normele interne, de efectul direct şi imediat al acestora, precum şi de efectul în timp al hotărârii preliminare anterior menționate (efect retroactiv, de la data intrării în vigoare a normei interne).

În condițiile în care, O.U.G. nr. 40/2015 permite ipoteza păstrării taxei, înglobate în valoarea autovehiculului – rezultând că proprietarul acestuia poate opta pentru a cere restituirea taxei sau pentru a o păstra înglobată în valoarea autovehiculului, așa încât, la momentul înstrăinării acestui bun să nu mai plătească o nouă taxă (timbru de mediu), activând, în acest fel mecanismul „scutirii” –, acest mecanism, și nu situația concretă de restituire a taxei, reglementată prin O.U.G. nr. 40/2015, contravine art. 110 TFUE întrucât creează posibilitatea menținerii „scutirii” de la plata taxei, prin modalitatea păstrării acesteia în valoarea autovehiculului, situație lăsată la latitudinea proprietarului bunului. Din această perspectivă se realizează o discriminare întrucât, conform concluziilor Avocatului General, o taxă nelegală este una nedatorată și, în acest context, nu se poate activa

22

mecanismul „scutirii”, pentru unele autovehicule, prin utilizarea taxei nelegal plătite, într-o operațiune fiscală ulterioară, cum ar fi compensarea, așa încât să se ajungă la neplata unei noi taxe (la vânzarea autovehiculului), o asemenea scutire fiind fundamentată pe o taxă nelegală și, deci, nedatorată.

9. Contencios administrativ. Calitatea de intimat în cauzele având ca obiect o

cerere de înlocuire a amenzii cu muncă în folosul comunității, formulată de contravenient.

Materia: contencios administrativ și fiscal Subcategorie: alte tipuri de cauze

Obiect ECRIS: înlocuire amendă cu muncă în folosul comunității Acte normative incidente: art. 391 din O.G. nr. 2/2001

În opinia majoritară, se consideră că are calitatea de intimată unitatea

teritorial-administrativă pe raza căreia își are domiciliul contravenientul întrucât, în situația în care se admite cererea, dispunându-se înlocuirea amenzii cu munca în folosul comunității, această autoritate publică este vătămată, având în vedere faptul că amenda se face venit la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în circumscripția căreia își are domiciliul contravenientul.

Argumente: De asemenea, calitatea de intimată a unității administrativ-teritoriale anterior

menționate se justifică și prin prisma următoarelor norme speciale: ♦ art. 9 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, care prevede că, în cazul în care

contravenientul persoană fizică nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, organul de specialitate al unităţii administrativ-teritoriale prevăzut la art. 39 alin. 2 lit. a, în a cărui rază teritorială domiciliază contravenientul va sesiza instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie domiciliază acesta, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea din amendă care a fost achitată;

♦ art. 15 alin. 4, art. 16, art. 17 alin. 2, art. 19 alin. 1 din O.G. nr. 55/2002, dispoziții în acord cu care sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se execută în raza unităţii administrativ-teritoriale în care contravenientul îşi are domiciliul sau reşedinţa, consiliul local stabilind, prin hotărâre, domeniile serviciilor publice şi locurile în care contravenienţii vor presta activităţi în folosul comunităţii, iar primarul stabilind conţinutul activităţii ce urmează să fie prestată de contravenient, condiţiile în care acesta execută sancţiunea, precum şi programul de lucru, încunoştinţând despre măsurile luate unitatea la care se va presta activitatea, tot

23

primarul fiind cel care asigură supravegherea executării sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii;

♦ din coroborarea dispozițiilor art. 9 alin. 3 și art. 391 din O.G. nr. 2/2001 rezultă că, de vreme ce calitatea procesuală activă pentru formularea cererii de înlocuire a amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii îi aparține unității administrativ-teritoriale pe raza căreia își are domiciliul persoana fizică, calitatea procesuală pasivă, de intimat, în cauzele având ca obiect înlocuirea amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, la solicitarea contravenientului, trebuie să îi aparțină aceleiași unități administrativ-teritoriale – faptul că, potrivit prin art. 391 alin. 1 s-a stabilit instanța competentă pentru soluționarea acestor din urmă cereri (și anume, judecătoria de la locul săvârșirii contravenției), neputând determina, printr-o interpretare „în consecință”, calitatea procesuală pasivă a inspectoratul județean de poliție de la locul săvârșirii contravenției.

10. Drept procesual. Conflict negativ de competență. Competența de soluționare a apelului declarat împotriva hotărârii de validare a popririi, pronunțată ca urmare a cererii formulate de un profesionist, având ca obiect validare de poprire rezultând dintr-un titlu pronunțat de instanța de contencios administrativ – dar care nu vizează o creanță bugetară. Limitele analizei instanței chemate să soluționeze conflictul negativ de competență.

Materia: civil Subcategorie: civil/contencios administrativ

Obiect ECRIS: validare poprire Acte normative incidente: art. 792 alin. 1 din Codul de procedură civilă

În opinia majoritară, se consideră că aceste cauze sunt de competența instanței

civile. De asemenea, se apreciază că, prin regulatorul de competență, trebuie să se stabilească instanța care, potrivit dispozițiilor legale, este chemată să soluționeze respectiva cauză, așa încât, instanța care soluționează conflictul negativ de competență poate dispune trimiterea cauzei unei alte instanțe decât cele două aflate în conflict, în fața căreia i se trimite cauza neputându-se pune, din nou, în discuție competența materială întrucât, conform art. 130 alin. 2 Cod proc. civ., necompetența materială poate fi invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, adică numai in limite litis.

24

Argumente: Poprirea este o formă de executare silită, creditorul vizând obținerea unui alt

titlu, mai exact a unei hotărâri prin care un terț să fie obligat la plata debitului. Potrivit art. 792 alin. 1 Cod procedură civilă, hotărârea de validare a popririi rămasă definitivă are efectul unei cesiuni de creanță și constituie titlu executoriu împotriva terțului poprit, până la concurența sumelor pentru care s-a făcut validarea.

Tribunalul, ca instanţă de contencios administrativ, soluţionează doar acele litigii stabilite de legiuitor ca fiind de competenţa acestuia. Este cunoscut faptul că tribunalul este instanţa de drept comun în materie de contencios administrativ (în acest sens relevante fiind prevederile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 – normă generală în materie de contencios administrativ – şi ale art. 95 pct. 1 Cod proc. civ.), însă, nu este instanţă de drept comun ca instanţă de apel în materie de executare silită. În acest ultim sens, s-a arătat că, odată cu adoptarea noului Cod de procedură civilă, Legea nr. 76/2012 a prevăzut – ca regulă – calea de atac a apelului împotriva hotărârii de primă instanţă (art. 7 alin. 1) cu excepţia contenciosului administrativ unde a menţinut calea de atac a recursului (art. 7 alin. 3).

Singura situaţie în care legiuitorul a prevăzut competenţa secţiei de contencios administrativ a tribunalului de soluţionare, ca instanţă de apel, este în materia contravenţională, conform prevederilor O.G. nr. 2/2001.

Pentru aceste considerente, nici aspectul privind caracterul bugetar al creanţei invocate de creditoarea-apelantă în cererea de validare nu este de natură să atragă competenţa secţiei de contencios administrativ a tribunalului.

În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a apelului de către tribunalul specializat, s-a avut în vedere faptul că această instanţă a invocat necompetenţa exclusiv din perspectiva caracterului bugetar al creanţei invocate şi, în considerarea faptului că aceasta a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească pronunţată de tribunal, secţia contencios administrativ, într-un litigiu ce viza achiziţii publice. Or, în atare situaţie, se apreciază că analiza necompetenţei tribunalului specializat se poate face exclusiv prin raportare la aspectele invocate de această instanţă şi puse în discuţia părţilor. Cu alte cuvinte, instanţa care este învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă nu poate analiza necompetenţa tribunalului specializat prin raportare la alte chestiuni decât cele puse în discuție în faţa acestei instanțe pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la nesocotirea prevederilor art. 131 alin. 1 Cod proc. civ., conform cărora verificarea competenţei se face „la primul termen de judecată”, iar această verificare se impune a fi efectuată cu respectarea dreptului la apărare a părţilor (art. 13 Cod proc. civ.) şi a principiului contradictorialităţii (art. 14 Cod proc. civ.).

O creanță ce își are originea în obligațiile asumate printr-un contract de achiziție publică are natură bugetară, faptul că autoritatea publică este debitorul (iar un profesionist este creditor) neavând relevanță pentru calificarea naturii creanței. O

25

astfel de creanță este stabilită prin titlu executoriu în sarcina autorității publice și se achită din sumele aprobate cu această destinaţie prin buget, conform dispoziției art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 22/2002, art. 4 alin. 1 referindu-se expres la creditele bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Așadar, este competentă instanța civilă cu privire la litigiile ce țin de executarea acestei creanțe (prin similitudine, făcându-se trimitere la litigiile având ca obiect drepturi salariale ale funcționarilor publici – acestea constituind creanțe bugetare la plata cărora a fost obligată o autoritate publică, prin hotărâre judecătorească irevocabilă/definitivă). În susținerea aceste concluzii se aduce și argumentul potrivit căruia instanța de contencios administrativ are, în materia executării, o competență clar determinată prin art. 24-25 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul dându-i, în acest sens, o competență specială și limitativ prevăzută, iar dovada faptului că aceasta a fost interpretată ca atare o constituie tocmai soluționarea, de către instanța civilă, a tuturor cauzelor vizând executarea silită întemeiată pe titluri executorii emise de organul fiscal pe temeiul Codului fiscal și al Codului de procedură fiscală.

Având în vedere argumentele anterior evocate, la care se adaugă faptul că toate aspectele litigioase privind executarea silită trebuie date în competența aceleiași instanțe (mai puțin contestația la titlu cu referire la care norma generală cuprinsă în art. 714 alin. 3 Cod proc. civ. a prevăzut în mod expres, dar cu titlu de excepție, competența instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută), nu se poate susține, cu temei, că, atunci când creditorul este un profesionist, cererea de validare a popririi vizând o creanță bugetară ar trebui soluționată de tribunalul specializat, iar atunci când creditorul nu are calitatea de profesionist, cererea ar trebui soluționată de instanța civilă – la stabilirea competența interesând obiectul și cauza cererii, iar nu patrimoniul/averea în care va intra suma ce va rezulta ca urmare a executării silite.

Referitor la limitele analizei și la soluția instanței chemate să soluționeze

conflictul negativ de competență, se consideră că relevă un formalism excesiv abordarea potrivit căreia, prin raportare la invocarea, de către tribunalul specializat, in limine litis, a necompetenței sale numai din perspectiva caracterului creanței (bugetară), instanța care pronunță regulatorul nu poate înfrânge dispoziția art. 131 alin. 1 Cod proc. civ., principiile contradictorialității și dreptului la apărare (art. 13, 14 Cod proc. civ.), așa încât nu are temei pentru a dispune trimiterea cauzei la instanța civilă, în condițiile în care conflictul negativ s-a ivit între instanța de contencios administrativ și instanța specializată, apreciindu-se, totodată, că aceasta din urmă este decăzută din posibilitatea de a-și invoca necompetența, pe baza altor argumente (ținând de competența instanței civile), așa încât instanţa care este învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență nu poate analiza necompetenţa tribunalului specializat prin raportare la alte chestiuni decât cele puse

26

în discuție în faţa acestei instanțe, anterior pronunțării hotărârii de declinare a competenței materiale.

În replică, s-a subliniat că instanța, la momentul verificării competenței, în temeiul art. 131 alin. 1 Cod proc. civ., are nu numai îndrituirea, ci și obligația procedurală de a invoca toate motivele de necompetență, chiar dacă s-ar afla în situația în care, analizând unul din acestea, și considerându-l întemeiat, își declină competența, celelalte motive de necompetență nemaiputând fi analizate.

Pe de altă parte, după trimiterea cauzei unei alte instanțe (cea civilă) decât cele aflate în conflict (cea de contencios administrativ și cea specializată), instanța învestită cu soluționarea cauzei, de către instanța ierarhic superioară care a pronunțat regulatorul, nu mai poate pune în discuție competența, prin raportare la faptul că momentul procedural în care putea fi invocată a fost depășit, nepunându-se problema nesocotirii dreptului la apărare, în condițiile în care partea interesată să invoce excepția necompetenței a avut această posibilitate în fața instanței întâi învestite cu soluționarea cauzei. O altă perspectivă ar lăsa fără efect hotărârea privind conflictul negativ de competență și ar duce, în mod neîntemeiat, la repunerea părților în termenul de invocare a excepției necompetenței, prevăzut, ca limită procedurală clară, prin art. art. 130 alin. 2 Cod proc. civ.

În susținerea opiniei vizând posibilitatea trimiterii cauzei unei alte instanțe decât cele aflate în conflict, în situația în care instanța învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență constată că o a treia instanță este legalmente competentă, s-a făcut trimitere, prin similitudine, la art. 480 alin. 4 Cod proc. civ., respectiv la situația în care, constatând că prima instanță a fost necompetentă (iar necompetența a fost invocată în condițiile legii), instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza, spre judecare, instanței competente, adică unei alte instanțe decât cea care a pronunțat hotărârea. În fine, s-a făcut referire și la faptul că, în condițiile în care dispozițiile privind conflictul de competență se aplică și în cazul în care s-a ivit între secțiile aceleiași instanțe, nu se mai poate susține, cum s-a afirmat, anterior, în doctrină, că trimiterea cauzei la instanța competentă – adică la o altă instanță decât cele între care s-a ivit conflictul negativ de competență – se realizează „pe cale administrativă”, singura posibilitate rămânând, prin urmare, inserarea, în dispozitivul hotărârii de soluționare a conflictului de competență, a dispoziției de trimitere a cauzei instanței competente.

11. Drept procesual. Executare silită. Legea aplicabilă cererilor vizând punerea în executare a hotărârilor pronunţate în materia fondului funciar

Materia: Subcategorie: civil

Obiect ECRIS: obligația de a face

27

Acte normative incidente: Legea nr. 18/1991, art. 631 alin. 2, art. 662, art. 666 Cod proc. civ.

Potrivit opiniei majoritare, cererile - vizând etapa executării silite - referitoare

la punerea în posesie şi întocmirea documentaţiei necesare în vederea emiterii titlului de proprietate, de către comisiile locale de stabilire a dreptului de proprietate asupra fondului funciar, prevăzute de dispozițiile Legii nr. 18/1991, respectiv contestațiile la executare, sunt de competența instanței civile, iar nu de competența instanței de contencios administrativ.

Argumente: Executarea hotărârilor pronunţate în materia fondului funciar trebuie să se

desfăşoare potrivit regulilor dreptului comun, această executare având ca obiect o obligaţie de a face, fiind, prin urmare, aplicabile dispoziţiile art. 622 alin. 4 Cod proc. civ.

Cererile, inclusiv contestațiile la executare, vizând, așadar, etapa executării silite, cu referire la punerea în posesie şi întocmirea documentaţiei necesare în vederea emiterii titlului de proprietate, de către comisiile locale de stabilire a dreptului de proprietate asupra fondului funciar, nu cad sub incidenţa art. 24 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, iar faptul că activitatea comisiilor locale şi a celor judeţene de stabilire a dreptului de proprietate asupra fondului funciar este supusă controlului judecătoriilor, în primă instanţă, în cadrul procedurilor speciale prevăzute de Legea nr. 18/1991, nu schimbă concluzia cu privire la competența instanței civile pentru cauzele în discuție.

S-a punctat, din nou, argumentul potrivit căruia instanța de contencios administrativ are, în materia executării, o competență clar determinată prin dispozițiile art. 24-25 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul dându-i, în acest sens, o competență specială și limitativ prevăzută, iar dovada faptului că aceasta a fost interpretată ca atare o constituie soluționarea, bunăoară, de către instanța civilă, inclusiv a cauzelor vizând executarea silită întemeiată pe titluri executorii emise de organul fiscal pe temeiul Codului fiscal și al Codului de procedură fiscală. De asemenea, toate aspectele litigioase privind executarea silită trebuie date în competența aceleiași instanțe (mai puțin contestația la titlu cu referire la care norma generală cuprinsă în art. 714 alin. 3 Cod proc. civ. a prevăzut în mod expres, dar cu titlu de excepție, competența instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută), argument care pledează, în plus, pentru competența instanței civile cu privire la cauzele anterior menționate.

28

12. Managementul instanței

● Modalitatea de constituire a completelor, în situația în care, în aceeași zi, s-au ivit, succesiv, mai multe incidente procedurale referitoare la o parte din membrii completului/completurilor de judecată.

Potrivit art. 110 alin. 4 din R.O.I.I.J., aprobat prin Hot. CSM nr. 1375/2015, în situaţia în care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluţionarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliţi prin planificarea de permanenţă.

În cazul în care, în aceeași zi, s-au ivit mai multe incidente procedurale, se vor avea în vedere, pentru constituirea completelor care le vor soluționa, judecătorii din planificarea de permanență din respectiva zi – planificarea de permanență incluzând, în fiecare zi, câte 3 magistrați ai Secției –, prin rotație, fără a se trece, ca regulă, la planificarea de permanență din ziua următoare (excepție făcând doar situația în care, prin metoda rotației magistraților planificați la permanență nu se poate constitui completul pentru soluționarea unuia/unora din incidentele procedurale ivite în acea zi).

Pentru corecta constituire a completelor care soluționează incidentele procedurale succesive, se va menționa, pe fiecare cerere/declarație (de abținere sau recuzare) ora înregistrării la Registratura generală a instanței, respectiv ora depunerii/formulării în ședință publică – această oră urmând să fie trecută și în notele grefierului, precum și în încheierea de ședință.

● Modalitatea de îndeplinire a procedurii de verificare și regularizare a cererii

în situația în care judecătorul ce trebuie să parcurgă această etapă lipsește din instanță.

Ținând seama de art. 109 alin. 1, 2 din R.O.I.I.J., aprobat prin Hot. CSM nr. 1375/2015, dosarele repartizate pe complete vor fi preluate de unul dintre judecătorii completului de judecată – atunci când este vorba de un complet colegial, prin rotație, existând o evidență, în acest sens, ținută, pe complete, de către grefierul-șef de Secție, ce are și atribuția repartizării aleatorii a cauzelor, stabilită prin ordinul Președintelui instanței, această evidență fiind disponibilă pe rețeaua intranet „Gemina” – , acest judecător luând măsurile necesare în scopul pregătirii judecăţii, astfel încât să se asigure soluţionarea cu celeritate a cauzelor. De asemenea, când judecătorul care trebuie să îndeplinească procedura verificării și regularizării cererii se află în imposibilitate să ia măsurile necesare, astfel încât să se asigure soluţionarea cu celeritate a cauzelor, acestea vor fi dispuse de al doilea judecător din complet (sau de al treilea judecător, când și al doilea se află în imposibilitatea luării respectivelor măsuri).

În situația în care toți membrii completului colegial sunt în imposibilitate de a dispune măsurile pentru pregătirea judecății, acestea vor fi luate de primul magistrat

29

planificat la permanență, din acea zi, soluție aplicabilă și în cazul în care completul este format dintr-un singur magistrat (prima instanță – contencios administrativ sau litigii cu profesioniști), respectiv de următorii magistrați planificați la permanență (dacă primul se află în imposibilitatea luării măsurilor necesare, în procedura verificării și regularizării cererii).

● Îndeplinirea obligației numerotării și coaserii filelor dosarului, anterior

predării acestuia la arhivă, după finalizarea procedurii verificării și regularizării cererii.

Dosarul va fi numerotat de grefierul căruia i-a fost repartizat pentru etapa procedurii verificării și regularizării cererii – repartizare realizată potrivit regulilor stabilite, în contextul în care, în scopul îndeplinirii acestei proceduri, există o repartizare clară a grefierilor, pentru fiecare complet de judecată, mai exact, pentru fiecare magistrat. Se are în vedere dispoziția art. 95 alin. 2 din din R.O.I.I.J., aprobat prin Hot. CSM nr. 1375/2015, în acord cu care, înainte de a fi predate pentru şedinţa de judecată, dosarele trebuie să aibă toate filele cusute şi numerotate, or, după finalizarea procedurii verificării și regularizării cererii, dosarul urmează să fie predat la arhivă, pentru ședința de judecată, așa încât persoana care îl predă, respectiv grefierul care a fost repartizat pentru această procedură, trebuie să îndeplinească și obligația numerotării și coaserii filelor dosarului.

● Grefierul care va intra în ședință, pentru cauzele ce se soluționează în

cameră de consiliu, fără citarea părților, și pentru cauzele ce se soluționează în cameră de consiliu, cu citarea părților.

Fiind necesară stabilirea unei reguli clare și în acest sens, s-a ajuns la concluzia că, în cazul în care cauzele se soluționează în cameră de consiliu, fără citarea părților, va participa grefierul planificat la permanență în acea zi, iar în situația în care cauzele se soluționează în cameră de consiliu, cu citarea părților, va participa grefierul planificat în ședința de judecată – iar în ipoteza în care, în respectiva zi nu sunt programate ședințe de judecată ale completului învestit cu soluționarea cauzei în camera de consiliu, cu citarea părților, va participa grefierul planificat la permanență.

● Verificarea calității de avocat. Se va avea în vedere, în continuare, verificarea existenței împuternicirilor

avocațiale tipizate (emise de barouri, ținând seama de faptul că, potrivit art. 77 lit. k din Legea nr. 51/1995, art. 158 lit. k din Hotărârea U.N.B.R. nr. 64/2011, Departamentul de coordonare a asistenţei judiciare stabileşte formularistica utilizată de barouri pentru organizarea activităţii de asistenţă judiciară şi extrajudiciară, în

30

condiţiile legii), prin raportare la modelul împuternicirii avocațiale cuprins în Anexa II la Hot. U.N.B.R. nr. 64/2011.

În contextul reglementării generale cuprinse în art. 85 alin. 3 Cod proc. civ., existența acestui înscris, potrivit legii de organizare și exercitare a profesiei, face dovada dreptului de a reprezenta o persoană fizică sau juridică, cu atât mai mult cu cât, conform art. 44 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, actele întocmite de avocat pentru ţinerea evidenţelor profesionale cerute de lege, precum şi pentru legitimarea faţă de terţi a calităţii de reprezentant au forţa probantă deplină până la înscrierea în fals. În ipoteza în care avocatul care se prezintă în fața instanței (sau care a depus împuternicirea la dosar) nu este cunoscut și există motive serioase de suspiciune cu privire la calitatea acestuia, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 51/1995, se are în vedere verificarea tabloului avocaților (față de prevederea art. 3 alin. 4 din Hot. U.N.B.R. nr. 64/2011), de regulă prin consultarea portalului EMAP (secțiunea „Tabloul Avocaților”), în care apare inclusiv mențiunea „activ” sau „inactiv” și data actualizării informațiilor, acest portal putând fi accesat și în cadrul procesual al ședinței de judecată, la computerul aflat în sala de ședință, de către grefier, la dispoziția expresă a președintelui completului de judecată – cu mențiunea că pentru accesarea „fișei” fiecărui avocat este nevoie de autentificare și de o parolă care să fie acceptată de sistem.

PREȘEDINTE, Dr. Andreea Ciucă