Conf.univ.dr. Beatrice Manu

Metodologia cercetării psihologice

Unitatea de învăţare 1

CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ

Cunoaşterea realităţii socio-umane. Repere epistemologice

- Cunoaşterea comună

- Cunoaşterea ştiinţifică

Rolul paradigmelor în cercetarea ştiinţifică

Introducere

Nevoia abordăriicunoaşterii ştiinţifice a fenomenelor psiho-sociale decurge din faptul că, cel puţin

în mod aparent, acest domeniu nu este apanajul omului de ştiinţă. În această unitate de învăţare, tocmai prin

prezentarea elementelor definitorii ale cunoaşterii la nivelul simţului comun (sau cunoaşterii spontane,

comune, cotidiene) şi a limitelor, respectiv, a caracterului „iluzoriu” al acestui tip de cunoaştere, vom

evidenţia necesitatea unei cunoaşteri sistematice şi obiective, ştiinţifice a vieţii sociale, ce presupune

parcurgerea unui demers metodologic de cercetare.

Referitor la acest aspect, Emile Durkheim face următoarele precizări cu privire la domeniul

sociologiei, dar care pot fi extrapolate şi în cazul celorlalte ştiinţe socio-umane:

„…dacă există o ştiinţă a societăţilor, trebuie să ne aşteptăm ca ea să nu consiste într-o simplă parafrază a

prejudecăţilor tradiţionale, ci să ne facă să vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rând; căci obiectul

fiecărei ştiinţe este de a face descoperiri şi orice descoperire deconcertează mai mult sau mai puţin opiniile

acceptate. Deci, în afară de cazul că i s-ar da simţului comun în sociologie o autoritate pe care nu o mai are

de multă vreme în celelalte ştiinţe – şi nu se vede de unde i-ar putea veni – trebuie ca savantul să ia în mod

categoric hotărârea de a nu se lăsa intimidat de rezultatele la care îl duc cercetările sale dacă ele au fost

urmate metodic. Dacă a căuta paradoxul este treabă de sofist, a-l evita când este impus de fapte este isprava

unui spirit fără curaj sau fără încredere în ştiinţă. Din nenorocire, este mai uşor să admiţi această regulă în

principiu şi în mod teoretic decât să o aplici cu perseverenţă. Suntem încă prea obişnuiţi să tranşăm toate

aceste întrebări după sugestiile simţului comun, pentru ca să-l putem ţine cu uşurinţă la distanţă de discuţiile

sociologice.” (E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974).

1.1. Cunoaşterea realităţii socio-umane. Repere epistemologice

Naşterea ştiinţelor socio-umane a adus cu sine o serie de întrebări şi probleme cu privire la utilizarea

simţului comun în interpretarea fenomenelor psiho-sociale, precum şi cu privire la necesitatea desprinderii

de acesta şi orientarea către cunoaşterea ştiinţifică a vieţii psiho-sociale.

1.1.1. Cunoaşterea comună

În viaţa de zi cu zi oamenii observă, analizează, evaluează mediul social în care trăiesc, dau

explicaţii şi formulează predicţii asupra unor evenimente, fenomene şi procese psiho-sociale. Oamenii

trăiesc şi muncesc laolaltă, interacţionează unii cu alţii, dobândind astfel o serie de cunoştinţe privitoare la

aceste lucruri şi conturându-se o concepţie, mai mult sau mai puţin clară, despre anumite fenomene ale

domeniului social-umanului.

Prin experienţa de zi cu zi ajungem, la un moment dat, ca fiecare dintre noi să fie un fel de

„specialist” în probleme sociale. Funcţionează aici ceea ce se numeşte cunoaşterea la nivelul conştiinţei

comune, al simţului comun, al bunului simţ (sau cunoaşterea spontană, cotidiană).

Indiferent de denumirea utilizată, trebuie reţinut faptul că simţul comun reprezintă o conştientizare

a realului, este rezultatul contactului fiecărui om cu realitatea înconjurătoare, în virtutea capacităţii acestuia

de a o reflecta, dar într-un mod subiectiv.

Cunoaşterea comună se referă la acele credinţe, cunoştinţe, explicaţii, interpretări etc. obţinute în

mod spontan, fără o cercetare sistematică, fără utilizarea unor metode ştiinţifice, ci în baza activităţilor

practice nemijlocite, contextelor obişnuite (familie, cerc de prieteni, loc de muncă etc.) şi prin intermediul

mijloacelor naturale (simţurile, limbajul natural, gândirea obişnuită etc.).

Dacă ar fi să sintetizăm caracteristicile cunoaşterii comune, ele ar putea fi exprimate astfel:

a) Realitatea socio-umană este direct accesibilă oamenilor obişnuiţi, cunoaşterea ei nu necesită

utilizarea unor instrumente speciale; fenomenele, caracteristicile, procesele etc. pot fi observate

direct.

b) Realitatea socio-umană este foarte familiară oamenilor, datorită faptului că fiecare individ este

membru al unui grup (familie, grup de muncă, organizaţie etc.), trăieşte în mijlocul celorlalţi şi

împărtăşeşte cu ei valori, credinţe, gânduri comune.

c) Mecanismele, strategiile, metodele pe care oamenii le utilizează pentru a obţine informaţii sunt

diverse: ei îmbină observaţiile proprii cu cele ale altor oameni, pun întrebări, se documentează din

diferite surse (de exemplu mass–media) şi, astfel, ei ajung să emită idei, să formuleze ipoteze, să

generalizeze, să facă predicţii, să pună în legătură anumite cauze cu unele efecte etc.

După cum spunea Petru Iluţ în Abordarea calitativă a socioumanului (1997), oamenii, „actorul

cotidian [...] caută permanent aplicarea legii minimului efort de gândire, a celui mai scurt drum

mental în vederea atingerii obiectivului propus”.

d) În general, multe din teoriile ştiinţifice din cadrul disciplinelor socio-umane îşi au

corespondentul în cunoaşterea comună. Diferenţele constau mai mult în limbaj şi modalitate de

expresie. Ca exemplu, formularea, atât de des auzită în limbajul comun, „cine se aseamănă se

adună” are în domeniul relaţiilor interpersonale ca şi corespondent, teoria care poartă numele de

„atracţie prin asemănare” după cum o altă teorie, specifică aceluiaşi domeniu, respectiv „atracţia

prin complementaritate”, în limbajul comun este exprimată prin formularea „contrariile se atrag”.

În concluzie, cunoaşterea comună utilizează un limbaj natural, mai puţin standardizat şi riguros, un

limbaj viu, care reuşeşte să surprindă de cele mai multe ori diversitatea şi bogăţia realităţii socio-

umane.

e) Cunoaşterea comună este puternic stratificată, ea mergând de la simple idei, constatări,

prejudecăţi, până la observaţii profunde, la explicaţii şi raţionamente de valoare.

Septimiu Chelea (1978) distingea două forme esenţiale ale simţului comun; este vorba de „simţul

comun de prima mână” –cunoştinţe provenite din experienţa directă de viaţă - şi „simţul comun de

mâna a doua” – cunoştinţe aprofundate prin lecturarea unor texte din diferite domenii: juridic,

psihologic, sociologic etc. Spre exemplificare putem oferi cazul unui preot dintr-o comunitate

rurală care poate fi un adevărat cunoscător al relaţiilor ce se stabilesc între membrii comunităţii, al

comportamentelor şi mentalităţilor lor.

În domeniul socio-umanului, raportul dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică prezintă unele

particularităţi, în sensul că nu există o delimitare foarte clară între ele, zona lor de intersecţie fiind destul

de largă. Ca urmare, putem vorbi, atât de existenţa unei continuităţi între cele două tipuri de cunoaştere, cât

şi de diferenţe, deosebiri, care le particularizează pe fiecare.

Recunoaşterea aspectelor pozitive ale cunoaşterii comune impune şi evidenţierea limitelor acesteia,

deloc neglijabile, în scopul depăşirii acestui tip de cunoaştere şi trecerea la un altul, la superior, cunoaşterea

ştiinţifică.

Printre neajunsurile şi limitele cunoaşterii comune putem enunţa:

a) Această cunoaştere este puternic marcată de subiectivitatea agentului cunoaşterii, de spiritul său

de observaţie, de capacitatea sa de analiză şi sinteză, de mentalitatea, pregătirea profesională etc.

Astfel, în virtutea acestora, oamenii ajung să filtreze informaţiile, să le reţină doar pe cele care

concordă cu propriile păreri şi să le respingă pe cele disonante, informaţii care diferă de ideile proprii.

b) Cunoaşterea comună are un caracter individual, personal; chiar dacă ideile obţinute la acest nivel

ar fi corecte şi pertinente, ele întotdeauna vor fi particulare, rezultatul unui context. Ele nu vor putea

fi generalizate şi nu vor putea fi transferate la întreaga realitate psiho-socială. Deşi cunoaşterea

comună are un caracter enciclopedic, ea este limitată doar la experienţa personală a individului şi

doar preia opinii colective sau „explicaţii”.

c) De asemenea, simţul comun este spontan, nu are o finalitate explicită, cum vom vedea că este

cazul cunoaşterii ştiinţifice.

d) Cunoaşterea comună are un caracter superficial, deseori înregistrând doar legături aparente şi

întâmplătoare între anumite aspecte ale vieţii psiho-sociale.

e) Reprezentărilor ce ţin de simţul comun le lipseşte precizia, exactitatea; ele sunt formulate în

termeni vagi, nu pe bază de măsurare şi /sau numărare. De exemplu, simţul comun formulează

propoziţii de genul: „majoritatea oamenilor cred că...”, în timp ce cunoaşterea ştiinţifică operează cu

expresii de genul: „70% din tineri consideră că...”.

Limitele cunoaşterii comune fiind enunţate, trebuie să remarcăm şi faptul că un mare sociolog român,

Henri H. Stahl (1974), arăta că la nivelul acesteia acţionează o serie de factori, care îi conferă un caracter

iluzoriu. Este vorba de „enculturaţie” - transmiterea culturii de la o generaţie la alta - care, prin elementul

său de bază, limba, influenţează modul de a gândi şi a judeca al oamenilor, şi „socializarea” – procesul

prin care se formează personalitatea individului, în acord cu normele şi valorile impuse de societatea în care

trăiesc; cunoaşterea comună este, deci, influenţată de zestrea culturală primită prin socializare.

Din prezentarea tuturor acestor lucruri, rezultă în mod clar necesitatea depăşirii, a rupturii de

cunoaşterea spontană şi trecerea la cunoaşterea ştiinţifică, lucru evidenţiat, dealtfel, şi de către întemeietorul

şcolii sociologice franceze, Emile Durkheim, în Regulile metodei sociologice.

1.1.2. Cunoaşterea ştiinţifică

Spre deosebire de simţul comun, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă cunoaşterea realizată de oameni cu

o pregătire teoretică specială, prin parcurgerea unui demers metodologic riguros şi care utilizează metode

şi tehnici adecvate de investigare a realităţii sociale.

Acest tip de cunoaştere prezintă o serie de caracteristici, dintre care cele mai importante sunt:

- subiectivitatea este prezentă într-o pondere mică şi, mai mult decât atât, există posibilitatea de a o

controla, într-o oarecare măsură, prin utilizarea unor metode specifice şi respectarea unor reguli de

investigare;

- are un caracter impersonal, organizat şi sistematizat;

- pune în evidenţă legături profunde între diferite aspecte ale vieţii sociale şi porneşte de la un set de

ipoteze, cu rol de ghidare a investigaţiei şi a efortului de cunoaştere;

- se bazează pe măsurare etc.

Societatea umană este guvernată de o serie de regularităţi şi legităţi pe care teoriile ştiinţifice trebuie

să le explice, iar metoda cea mai bună pentru a descifra şi a surprinde statutul unei discipline constă în

identificarea principalelor paradigme pe care aceasta le utilizează. Paradigmele nu sunt altceva decât nişte

modele, „pattern-uri”, exemple care îndeplinesc funcţii de cunoaştere, dar care ocupă în cercetarea

ştiinţifică un rol incontestabil. Pentru Thomas S. Khun, paradigmele sunt „exemple împărtăşite în comun”

de către o comunitate ştiinţifică şi care „pot îndeplini funcţii de cunoaştere atribuite în mod obişnuit

regulilor împărtăşite în comun”, totalitatea realizărilor dintr-un anumit domeniu acceptate de o comunitate

ştiinţifică şi care oferă un model pentru problemele ridicate de cercetare. Termenul de paradigmă este definit

de Robert King Merton ca fiind „limbajul în care sunt formulate teoriile” sau „subansambluri importante

ale teoriilor emise în cadrul unei discipline”, un set de propoziţii, concepte, metode şi instrumente de

cercetare cu caracter normativ şi care au rolul de a ghida cercetarea într-un anumit domeniu.

„Referindu-se nu numai la realităţile prezente, ci şi la ceea ce ar trebui să fie, paradigmele includ

judecăţi de valoare, reflectă valorile la care cercetătorul a aderat” (S. Chelcea, Metodologia cercetării

sociologice. Metode cantitative şi calitative,2001, p. 40); însă, fiecare model elaborat a contribuit într-o

anumită măsură la dezvoltarea ştiinţei, o paradigmă neputând fi considerată „adevărată sau falsă, realistă

sau irealistă”. Ea nu poate fi decât „mai mult sau mai puţin adaptată fenomenului pe care dorim să-l

analizăm” (R. Boudon, Texte sociologice alese, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990).

Disciplinele socio-umane au dezvoltat numeroase teorii şi metode pentru cunoaşterea şi înţelegerea

fenomenelor, proceselor, faptelor care compun viaţa psiho-socială. Această realitate socio-umană este

descrisă printr-o serie de „binoame conceptuale”, după cum precizează Petru Iluţ (1997, pag. 24), dublete

pe care le vom evidenţia în continuare.

Un prim exemplu îl constituie binomul obiectiv – subiectiv, binom ce relevă, poate cel mai bine,

dualitatea realităţii psiho-sociale. Aceasta din urmă este un sistem alcătuit din diverse forţe şi structuri

existente în afara voinţei şi conştiinţei individului, deci care sunt „obiective”, dar şi din elemente care

depind de individ, factori pe care acesta îi poate controla, deci „subiectivi”.

„Agenţii umani, în calitate de indivizi, grupuri, popoare şi culturi construiesc mereu, prin interacţiune,

atât realitatea subiectivă, cât şi pe cea obiectivă” (P. Iluţ, 1997, pag.25).

Un alt binom ce reflectă natura duală a realităţii socio-umane este binomul teoretic – empiric.

Când spunem „teoretic” ne referim la toate ideile, explicaţiile, teoriile, interpretările, ipotezele

elaborate asupra realităţii. Paul Lazarsfeld evidenţiază (după Traian Rotariu, Petru Iluţ,1997, pag.20) „rolul

activităţii teoretice în cercetarea sociologică:

• stabilirea de scheme clasificatorii precise;

• formularea de concepte complexe care orientează observatorul spre fapte interesante;

• formularea de probleme de cercetare având o mare importanţă din punctul de vedere al societăţii;

• formularea de idei generale asupra manierei în care se produc schimbările actuale sau a felului în

care pot fi provocate;

• previziuni fondate pe descoperiri empirice încă neverificate (ipoteze);

• punerea în relaţie a faptelor empirice cu altele, ipotetice sau deja verificate(interpretarea)”.

Spre deosebire de „teoretic”, prin „empiric” se înţelege studierea concretă a realităţii psiho-sociale,

prin utilizarea unor metode şi tehnici specifice (observaţia, ancheta, experimentul etc.) cu ajutorul cărora

cercetătorii obţin date, informaţii şi cunosc astfel, realitatea. Robert King Merton (1972) sistematizează,

astfel, funcţiile cercetării empirice în dezvoltarea teoriei:

• iniţierea teoriei, prin descoperirea de fapt neaşteptate;

• orientarea teoriei, prin evidenţierea de noi direcţii şi preocupări teoretice;

• reformularea teoriei, prin elaborarea de noi scheme explicative ale unor fenomene şi procese psiho-

sociale;

• clarificarea conceptelor utilizate în teorie.

În cadrul disciplinelor socio-umane, orice demers ştiinţific are atât o bază teoretică, cât şi una

practică, cei mai mulţi specialişti recunoscând valabilitatea şi necesitatea principiului unităţii dintre cele

două dimensiuni, precum şi determinarea lor reciprocă.

Cantitativ – calitativ este un alt cuplu conceptual utilizat mult, care a prilejuit numeroase dezbateri

cu la privire înţelesul lor. Totuşi, majoritatea teoreticienilor şi metodologilor, este de părere Petru Iluţ (1997,

pag.40), au căzut de acord asupra următorului lucru: conceptele pot fi analizate comparativ din perspectiva

a două planuri – cel epistemologic şi cel metodologic.

Din punct de vedere epistemologic, modelul cantitativist presupune existenţa unei realităţi obiective,

a unor structuri exterioare indivizilor, apelând la descrieri şi explicaţii ale acestora, în timp ce modelul

calitativist pune accentul pe subiectivitatea umană, pe motivaţiile şi aşteptările indivizilor, pe înţelegerea

(comprehensiunea) realităţii psiho-sociale.

Din punct de vedere metodologic, mai exact din punct de vedere al metodelor şi strategiilor folosite,

putem spune că modelul cantitativist se bazează pe metode şi tehnici structurate (anchetă pe bază de

chestionar, experimentul etc.), iar modelul calitativist utilizează metode şi tehnici nestructurate (interviu de

grup, studiul de caz, observaţia participativă etc.).

În afara acestor dublete conceptuale de mare importanţă în ştiinţele socio-umane, mai putem aminti

şi extremele macro – micro (între care poate fi aşezat nivelul mezo caracteristic omului), extreme ale unui

continuum care are în vedere complexitatea universului socio-uman şi desemnează mai mult un mod

specific de analiză.

„Macro” se referă la unităţi socio-umane de volum mare, analiza „macro” desemnând, de fapt, analiză

la nivel global, considerarea în mare a sistemului psiho-social, a fenomenelor şi proceselor ce îl compun,

iar „micro” desemnează unităţile psiho-sociale mici, analiza „micro” reprezentând analiza elementelor, a

entităţilor ce compun unităţile complexe.

Iată, aşadar, că universul socio-uman are o natură duală, iar cunoaşterea lui nu este posibilă fără

înţelegerea acestor concepte care îl definesc.

Lucian Traşă consideră ca fiind extrem de limitativă pentru psihologie cantonarea definitivă şi

irevocabilă doar într-o anumită arie a cunoaşterii sau doar într-o anumită paradigmă de studiu. Efectele

negative ale enculturaţiei se pot manifesta atât în cunoaşterea comună, cât şi în cunoaşterea ştiinţifică, iar

limitele limbajului se fac simţite indiferent dacă acesta este unul comun, natural sau ştiinţific, artificial.

(Traşă, L., 2011)

1.2. Rolul paradigmelor în cercetarea ştiinţifică

Societatea umană este guvernată de o serie de configuraţii, de legităţi şi regularităţi pe care teoriile

ştiinţifice trebuie să le explice. De aceea, metoda cea mai bună pentru a descifra şi a surprinde statutul unei

discipline constă în „identificarea principalelor paradigme pe care aceasta le utilizează” (Raymond Boudon,

1990, pag. 202).

Termenul de paradigmă poate fi definit în multe moduri, dar cel mai frecvent el este utilizat în

sensul de model, de „pattern”.

Pentru Thomas S. Kuhn (după S. Chelcea, 1998) paradigmele sunt „exemple împărtăşite în comun”

de către o comunitate ştiinţifică şi care „pot îndeplini funcţii de cunoaştere atribuite în mod obişnuit

regulilor împărtăşite în comun”, totalitatea realizărilor dintr-un anumit domeniu acceptate de o comunitate

ştiinţifică şi care oferă un model pentru problemele ridicate de cercetare, în timp ce pentru Robert King

Merton (1990, pag. 202-203) termenul de „paradigmă” desemnează „limbajul în care sunt formulate

teoriile” sau„subansambluri importante ale teoriilor emise în cadrul unei discipline”, un set de propoziţii,

concepte, metode şi instrumente de investigaţie cu caracter normativ şi care au rolul de a ghida cercetarea

într-un anumit domeniu.

Indiferent de definiţia pe care o utilizăm, rolul pe care îl ocupă paradigmele în cercetarea

ştiinţifică, în general, şi în cea psiho-socială, în special, este incontestabil.

Pornind de la o analiză a teoriilor din ştiinţele soio-umane, Raymond Boudon identifică în Efecte

perverse şi ordine socială (1977) două mari familii de paradigme: este vorba de paradigmele

„interacţioniste” şi de cele „deterministe”.

În cazul paradigmelor interacţioniste actele actorilor sociali sunt „acţiuni orientate către un scop”

- adică sunt acte intenţionale, explicate prin finalităţile pe care acei actori le urmăresc, în contextul

interacţiunii dintre aceştia, indiferent de condiţiile de la care se porneşte.

Dacă vorbim însă de paradigme deterministe, actelor actorilor sunt tratate ca fiind

„comportamente”, iar acestea din urmă sunt înţelese numai plecând de la elementele anterioare acestuia, de

la condiţiile care îl determină şi îl fac posibil.

Autorul oferă, spre exemplificare, două relatări diferite cu privire la accidentele de circulaţie:

„1. Cei doi automobilişti angajaţi faţă în faţă, pe banda centrală a unei şosele cu trei benzi, şi-au

lansat apeluri de faruri repetate. Şocul frontal n-a putut fi evitat (ziarele).

2. Domnul X, un industriaş important care părea ameţit când a părăsit restaurantul, după un dineu

de afaceri a intrat cu automobilul într-un copac (ziarele)”.

Dacă analizăm cele două relatări, putem observa că accidentul este prezentat, în prima situaţie, ca

fiind consecinţa faptului că niciunul din cei doi automobilişti nu a cedat în faţa celuilalt, fiecare încercând

să iasă câştigător din jocul în care au intrat. Nu aflăm nimic despre ocupaţia lor, despre locul din care vin

etc., elemente care apar în cel de-al doilea caz. Aici, accidentul este explicat prin existenţa unor împrejurări,

cauze, care l-au făcut posibil. Astfel, şoferul era un om de afaceri, deci era normal să participe la un dineu

de afaceri; se ştie că în asemenea ocazii se consumă băuturi alcoolice şi era de aşteptat ca el să fie în stare

de ebrietate. În concluzie, accidentul are o explicaţie logică, el fiind datorat stărilor care l-au precedat.

Cele două exemple sunt total diferite, dar ele permit evidenţierea distincţiei fundamentale între

teoriile caracteristice ştiinţelor socio-umane, între paradigmele interacţioniste şi cele deterministe:

În ştiinţele soio-umane sunt utilizate atât paradigmele interacţioniste, cât şi cele deterministe,

fenomenele şi procesele psiho-sociale fiind studiate din ambele perspective, în funcţie de natura şi structura

acestor procese, de contextul cercetării etc.; faptele, fenomenele psiho-sociale, comportamentele, pot fi

explicate atât în interacţiune cu alte fenomene şi procese psiho-sociale, ca rezultat al compunerii unei

mulţimi de acţiuni (urmărindu-se doar rezultatul final), cât şi plecând de la anumite condiţii şi cauze

preexistente, ca rezultat al unor comportamente cauzate de existenţa unor elemente anterioare lor şi care

determină efectele de rigoare.

Fiecare model elaborat a contribuit într-o anumită măsură la dezvoltarea ştiinţei, o paradigmă

neputând fi considerată „adevărată sau falsă, realistă sau irealistă”. Ea nu poate fi decât „mai mult sau mai

puţin adaptată fenomenului pe care dorim să-l analizăm” (R. Boudon, 1990, pag. 263).

Unitatea de învăţare 2

CONCEPTUL DE METODOLOGIE

Conceptul de metodologie. Precizări terminologice

Metoda în cercetare. Precizări conceptuale

Tehnica în cercetare. Precizări conceptuale

Procedeul în cercetare. Precizări conceptuale

Instrumentul în cercetare. Precizări conceptuale

Teorie şi paradigmă

- Descripţie şi explicaţie

Introducere

Din punct de vedere epistemologic, nu sunt prea numeroase demersurile pe care le întreprinde

cercetătorul vieţii sociale sau psihice, dar este suficient să facem precizarea că niciodată nu vom realiza o

cunoaştere riguroasă dacă nu vom avea în permanenţă în vedere natura specifică a actului cognitiv în

ştiinţele socio-umane. În aceste ştiinţe nu numai că cele mai importante surse de informaţii sunt oamenii,

dar înseşi faptele sociale sunt moduri de a fi ale acestora.

Tocmai de aceea, un autentic cercetător ştiinţific al fenomenelor psiho-sociale va putea fi numai acela

care va avea capacitatea de a distinge ceea ce sunt şi fac oamenii în mod real de ceea ce spun sau ar dori ei să

fie şi să facă. În măsura în care sociologul sau psihologul stăpâneşte bine teoria, metodele de cercetare proprii,

tehnicile şi procedeele de aplicare a fiecărei metode, se asigură rigoarea explicaţiei ştiinţifice a fenomenelor

în urma cercetărilor concrete, de teren.

2.1. Conceptul de metodologie. Precizări terminologice

În procesul devenirii sale, ca ştiinţe autonome, psihologia şi sociologia încorporează în structura

lor un ansamblu de modalităţi specifice prin care cercetătorul se raportează la natura faptelor psiho-sociale

atunci când îşi propune să pătrundă în universul specific al acestora.

Metodologia cercetării în ştiinţele socio-umane se defineşte ca fiind totalitatea demersurilor

teoretice, tehnice şi epistemologice pe care le întreprinde cercetătorul faptelor psiho-sociale (sociolog sau

psiholog) pentru a putea cunoaşte geneza, evoluţia şi dispoziţia acestui gen de fapte. Etimologic,

metodologia desemnează „ştiinţa metodelor”; sensul pe care îl atribuim metodologiei în acest context este

acela de a cuprinde ansamblul demersurilor teoretice, metodico-tehnice şi epistemologice pe care le

întreprinde un cercetător în vederea cunoaşterii ştiinţifice a unor fapte, fenomeme sau procese psiho-

sociale.

Definiţia prezentată subliniază faptul că în conţinutul conceptului „metodologia cercetării în

ştiinţele socio-umane” regăsim trei niveluri diferite de ordonare a demersurilor pe care le presupune actul

cunoaşterii ştiinţifice a faptelor sociale: nivelul teoretic, nivelul tehnic şi nivelul epistemologic.

Demersurile de natură teoretică pe care le întreprinde cercetătorul pentru a desfăşura o cercetare

concretă a unui anumit domeniu al vieţii sociale sunt multiple. El trebuie să-şi clarifice cu exactitate nivelul

la care a ajuns cunoaşterea sociologică a domeniului pe care îl cercetează; să facă o analiză critică a

aparatului conceptual în care este reflectată realitatea socială devenită obiect al cercetării ştiinţifice; să

formuleze cu claritate ipoteze generale şi ipoteze de lucru în care sunt, de altfel, surprinse raporturile de

cauzalitate dintre componentele structurale ale realului psiho-social cercetat şi alţi factori economici,

politici, morali intrinseci acestui real sau exteriori acestuia.

La nivelul teoretic avem în vedere funcţia cognitivă pe care o îndeplineşte teoria psiho-sociologică.

În orice cercetare concretă se porneşte de la un sistem de concepte care au intrat deja în patrimoniul ştiinţei.

Cercetătorul nu-şi propune să redefinească conceptele cu care operează decât în măsura în care analizele

proprii îl duc la concluzia că niciuna dintre definiţiile existente în literatura de specialitate nu exprimă corect

sau complet realitatea pe care respectivul concept o desemnează. În această privinţă este semnificativă

disputa din jurul conţinutului conceptului de „fapt social” care a început la sfârşitul secolului trecut şi nu s-

a încheiat nici în zilele noastre. Acesta este însă un caz aparte; în general, există numeroase concepte,

ipoteze, teze, principii şi legităţi (componente ale teoriei) care au relativ aceeaşi semnificaţie pentru

numeroşi sociologi.

Teoria orientează cercetătorul în actul cunoaşterii, dar acesta nu se poate limita, în toate cazurile,

numai la teorie. Viaţa psiho-socială presupune existenţa unor stări caracterizate prin stabilitate,

repetabilitate şi rezistenţă în timp. Psiho-socialul are însă, spre deosebire de toate celelalte forme de

manifestare a lumii reale, o accentuată tendinţă de schimbare. Tocmai de aceea cercetarea concretă, de

teren, asupra modelelor reale de construire şi dezvoltare a organismelor socio-umane este una dintre

principalele surse de îmbogăţire a teoriei psiho-sociale.

Nivelul tehnic al metodologiei constă în utilizarea de către cercetător a unui ansamblu de metode,

tehnici, instrumente cu ajutorul cărora devine posibilă dezvăluirea a ceea ce este esenţial, stabil în universul

faptelor psiho-sociale concrete în care se desfăşoară viaţa individului şi a grupurilor umane.

Nivelul epistemologic reprezintă specificul actului cunoaşterii fenomenelor şi proceselor psiho-

sociale, modul în care nivelul teoretic este concretizat cu ajutorul nivelului tehnic şi, la rândul lui, dă seama

de acesta din urmă.

2.2. Metoda. Precizări conceptuale

Prin metodă se desemnează modul de cercetare şi întreg programul de realizare a cercetării. În

practică, cel mai adesea este întâlnită sintagma: metode şi tehnici de cercetare nu pentru evitarea unei

distincţii, ci tocmai pentru sublinierea legăturii extrem de strânse dintre ele. Pentru o mai bună înţelegere a

termenilor, vom apela la criteriul ierarhizării (propus de I. Mărginean, 2000, p. 57), drept criteriu de

diferenţiere a metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de investigaţie. Astfel, metoda, cea mai

complexă dintre elementele enumerate, este cea care prescrie modul de a acţiona în efectuarea unei cercetări

(de exemplu: ancheta, sondajul de opinie publică, experimentul, observaţia etc.) – unei singure metode

fiindu-i subordonate mai multe tehnici de cercetare.

Etimologic, „metoda” provine din cuvântul grecesc methodos, care semnifică mijloc, cale, mod de

expunere. Metoda presupune un întreg sistem de reguli şi principii care trebuie respectate pentru a realiza

cunoaşterea riguroasă a obiectului cercetat.

În prima jumătate a secolului XX se constituie şi se experimentează deja toate metodele şi tehnicile

utilizate astăzi în cercetarea sociologică. Vorbim astfel de un ansamblu de metode; pentru cercetarea

ştiinţifică a realităţii psiho-sociale se utilizează metode cum ar fi: ancheta sociologică, metoda sociometrică,

analiza conţinutului documentelor sociale, metoda experimentală.

Dacă o metodă sau alta, o tehnică sau un procedeu oarecare ne permite să atingem anumite obiective

pe parcursul unei investigaţii, metodologia ghidează întregul act al cunoaşterii de la delimitarea obiectului

de studiu până la reconstituirea în plan teoretic a realităţii psiho-sociale cercetate. Această afirmaţie conduce

la ideea că, într-o cercetare concretă, se folosesc de regulă, concomitent, mai multe metode pentru a depăşi

limitele cognitive ale fiecăreia şi pentru a evidenţia faptele sociale aşa cum sunt ele în realitate şi nu cum

am dori noi - prin prisma propriei subiectivităţi – să fie.

Unii specialişti au remarcat faptul că în ştiinţele socio-umane noţiunea de „metodă” este ambiguă. Se

utilizează când la singular (metoda comparativă, metoda stimulilor constanţi etc.), când la plural (metode

de culegere a datelor, de prelucrare a informaţiilor). Există foarte multe clasificări ale metodelor după

diverse criterii.

Astfel, după criteriul temporal, se deosebesc:

– metode transversale, urmărind descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele, fenomenele şi

procesele socio-umane la un moment dat (observaţia, ancheta, testele psihologice şi sociometrice

etc.);

– metodele longitudinale, studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiile

panel etc.).

După reactivitate – adică după gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de studiu –

metodele sunt:

– experimentale – în care cercetătorul intervine provocând producerea fenomenelor (experimentul

sociologic, psihologic);

– cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată etc.);

– metode de observaţie – în care cercetătorul nu trebuie să producă vreo modificare a

comportamentelor sau situaţiilor studiate (studiul documentelor sociale, observaţia şi altele).

Metodele în ştiinţele socio-umane mai pot fi clasificate şi după numărul unităţilor sociale luate în

studiu:

– metode statistice, desemnând investigarea unui număr mare de unităţi sociale (anchetele socio-

demografice, sondajele de opinie, analizele matematico-statistice);

– metode cazuistice, semnificând studiul integral al câtorva persoane, chiar al unei singure persoane,

sau fenomene socio-umane (biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.).

După locul ocupat în procesul investigaţiei empirice, metodele pot fi:

– de culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren, ancheta etc.);

– de prelucrare a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative);

– de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.).

După criteriul funcţiei îndeplinite în procesul cercetării, putem vorbi de:

a) metode de proiectare a cercetării (eşantionarea, operaţionalizarea conceptelor etc.);

b) metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea etc.);

c) metode de analiză şi interpretare (scalarea, analiza factorială, comparaţia, analiza de conţinut

etc.).

Lucian Traşă (2011) se raportează la clasificarea metodelor şi tehnicilor de cercetare în funcţie de

nivelul de acces la instanţele sistemului psihic. Din această perspectivă, putem vorbi de:

ü metode care vizează planul conştient şi care se adresează cu precădere acestei instanţe (metoda

anchetei pe bază de chestionar sau interviu structurat; metoda observaţiei directe etc.);

ü metode care vizează nivelul inconştientului (personal şi colectiv) şi care au ca obiectiv obţinerea

de informaţii la care subiectul nu are acces direct, nemijlocit şi conştient (metoda anchetei pe bază

de interviu clinic de profunzime sau interviu de tip analitic, metoda experimentului asociativ-verbal,

observaţia participativă şi analiza actelor ratate etc.);

ü metode care vizează planul transpersonal şi care urmăresc obţinerea de informaţii de la nivelul

sinelui integral (metoda experimentală de tip transanalitic, metoda experimentală a călătoriei

şamanice, a respiraţiei holotropice etc.).

Trebuie precizat faptul că acest tip de clasificare se face, în principal, din raţiuni de ordin didactic şi

că – în practica de cercetare – aceste metode şi tehnici sunt folosite într-un mod mai degrabă eclectic.

Totodată, trebuie remarcat faptul că accesul la o anumită instanţă a sistemului psihic presupune invariabil

şi accesarea celorlalte instanţe, şi aceasta datorită faptului că psihicul uman este un tot integral sistemic,

fiecare nivel comunicând şi reacţionând cu celelalte niveluri în permanenţă. Spre exemplu, deşi interviul

de tip analitic îşi propune să acceseze şi să releve informaţii de la nivelul inconştient al persoanei, calea de

acces este cu precădere una conştientă, relaţia – ca schimb direct de informaţii – dintre intervievat şi

intervievator, dintre analizat şi analist fiind una conştientă.

2.3. Tehnica. Precizări conceptuale

Tehnica, subsumată metodei, reprezintă modalitatea concretă de abordare a fenomenelor supuse

cercetării (chestionarul, interviul etc.).

Termenul tehnică (gr. Techne = procedeu, vicleşug) desemnează „ansamblul de prescripţii

metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă, atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera

producţiei spirituale (tehnici de cunoaştere, de calcul, de creaţie), precum şi în cadrul altor acţiuni umane

(tehnici de luptă, sportive)” (Dicţionar de filozofie) (apud Traşă, 2011, p. 47). Orice metodă de cercetare

poate conţine una sau mai multe tehnici, care – la rândul lor – pot fi folosite prin aplicarea unor instrumente

de cercetare. În fapt, de multe ori, nu se face o distincţie foarte clară între tehnică, instrument şi procedeu

de cercetare.

Septimiu Chelcea susţine că „tehnicile de cercetare, subsumate metodelor se referă la demersul

operaţional al abordării fenomenelor de studiu. Astfel, dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul

apare ca tehnică, modul de aplicare – de exemplu, prin autoadministrare – ca un procedeu, iar lista

propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit), ca instrument de investigare” (apud Traşă, 2011, p. 47).

2.4. Procedeul. Precizări conceptuale

Procedeul semnifică modul de aplicare a tehnicii – procedeul de lucru, de recoltare a informaţiilor

(chestionarul poate fi administrat de către operatorii de anchetă sau poate fi autoadministrat, de tip poştal).

Spre exemplu, există interviuri aplicate telefonic, faţă-în-faţă sau administrate online. Procedeul este

dependent de specificul tehnicii de cercetare. O observaţie participativă – chiar prin natura sa – nu poate fi

făcută decât „participând”, cercetătorul fiind prezent nemijlocit în mediul în care se află subiectul sau

subiecţii studiului şi, de aceea, numărul de procedee de desfăşurare a observaţiei nu este foarte mare.

2.5. Instrumentul. Precizări conceptuale

Instrumentul de investigaţie este constituit din întreaga aparatură, unelte de care se foloseşte

cercetătorul pentru înregistrarea informaţiilor (chestionarul tipărit –lista de întrebări, ghidul de interviu, fişa

de observaţie etc.).

2.6. Paradigmă şi teorie

Termenul de teorie suportă o varietate de sensuri care au făcut obiectul unor dezbateri intense de-a

lungul timpului.

Robert Merton consideră că se poate vorbi de o teorie în sens strict atunci când o propoziţie:

1) este dedusă dintr-o mulţime de propoziţii fundamentale;

2) se demonstrează concordanţa ei cu observaţia.

Dacă o propoziţie se bazează doar pe observaţia unor cazuri particulare, atunci despre această

propoziţie se spune că este empirică, iar o generalizare este denumită empirică dacă propoziţia în cauză

denotă clase de elemente. Pentru ca această propoziţie să devină teoretică, ea trebuie să poată fi dedusă

dintr-un set de propoziţii fundamentale a priori. O teorie realizează conceptualizarea cazurilor particulare

observate astfel încât teoria apare sub forma unor relaţii între concepte abstracte implicate.

Concordanţa cu observaţia înseamnă verificarea empirică, adică prin experienţă a propoziţiei deduse

din teorie. Karl Popper a arătat că operaţia de verificare nu are niciun sens şi că o teorie nu poate fi niciodată

complet verificată, întrucât se poate demonstra cel mult concordanţa unei teorii cu anumite observaţii

particulare, şi nu concordanţa ei cu realitatea în totalitate. Verificarea concordanţei cu realitatea sau

inferenţa de la cazurile particulare la toate cazurile posibile ar presupune un număr indefinit de operaţii,

astfel încât, în viziunea lui Popper, demersul ştiinţific nu ar consta în confirmarea teoriilor, ci în infirmarea

lor. De aceea, singura modalitate de care dispune omul de ştiinţă pentru a supune teoria la proba realităţii

constă în a o construi astfel, încât să fie falsificabilă, adică să poată fi respinsă de către natură. Se poate

afirma cu certitudine doar falsitatea unei teorii, dar niciodată nu se poate spune cu certitudine că o teorie

este adevărată.

Robert Merton identifică şapte accepţiuni diferite ale termenului de teorie:

1) metodologie;

2) idei directoare;

3) analiza conceptelor;

4) interpretări postfactum;

5) generalizări empirice;

6) teorie;

7) derivare şi codificare.

Atunci când ne referim la termenul de paradigmă, putem vorbi de două sensuri principale ale acestuia:

1) set de concepte, propoziţii, metode de investigaţie cu un pronunţat caracter normativ, dezvoltat

pentru a ghida cercetarea într-un anumit domeniu specificat;

2) totalitatea realizărilor dintr-un domeniu disciplinar, larg acceptate de către comunitatea ştiinţifică

respectivă sau de către specialiştii în respectivul domeniu, care oferă modelul problemelor de

cercetare şi a soluţiilor explorate (acest sens a fost lansat de Thomas Kuhn).

În principal, putem vorbi de două sensuri ale noţiunii de teorie:

– în sens restrâns, ca fiind un sistem ipotetico-deductiv de propoziţii;

– în sens larg, pe lângă accepţiunea teoriei în sens restrâns, luăm în consideraţie şi trei categorii de

paradigme:

a) paradigme teoretice sau analogice – sunt paradigme dezvoltate într-un sector al realităţii şi aplicate

prin analogie altor sectoare. Spre exemplu, în sociologie există o teorie sociologică a migraţiilor prin

analogie cu mecanica newtoniană;

b) paradigme formale – sunt sisteme de propoziţii care nu se referă la niciun conţinut particular.

Paradigmele formale orientează cercetarea şi analiza, prefigurând forma sintactică în care apar

propoziţiile explicative. Raportul dintre aceste paradigme şi „explicarea” fenomenelor este unul de

subsumare. Ca exemplu în acest sens, putem face referire la paradigma funcţională a teoriei

analizei cauzale;

c) paradigme conceptuale – sisteme de concepţie care prefigurează vocabularul în care vor fi

exprimate propoziţiile explicative. Aceste explicaţii nu derivă nici dintr-o paradigmă teoretică, nici

dintr-una formală, ci dintr-un cadru de referinţă având structura unui sistem de concepte Polisemia

termenului de teorie în ştiinţele psiho-sociale rezultă în mare măsură din faptul că situaţiile logice pe

care le întâlnesc aceste discipline atunci când îşi propun să explice unul sau altul dintre fenomenele

psiho-sociale sunt extrem de diverse şi nu pot fi reduse întotdeauna la modelul epistemologic al

ştiinţelor naturii, astfel încât activitatea teoretică ia forme diferite în funcţie de context.

Astfel, progresul ştiinţific pare să ia adesea forma:

– generalizării unei paradigme (ca exemplu, putem vorbi de teoria jocurilor plecând de la paradigma

teoriei economice);

– transmutării unei paradigme conceptuale în paradigmă formală (spre exemplu, fonologia

structurală);

– transmutării unei paradigme analogice în paradigmă formală (spre exemplu, funcţionalismul);

– introducerii a noi paradigme sau a criticii paradigmelor existente (spre exemplu, înlocuirea

paradigmei behavioriste de tip Stimul à Răspuns cu paradigma acţiunii).

În ştiinţele psiho-sociale, transformarea paradigmelor elementare (conceptuale) în paradigme

complexe (formale şi analogice), pentru ca apoi acestea să devină teorii propriu-zise, se face mai greu şi nu

este un proces foarte facil.

2.6.1. Descripţie şi explicaţie

Se consideră că obiectivul cercetării ştiinţifice îl constituie elaborarea de inferenţe (G. King, R.

Keohane şi S. Verba). Inferenţa este procesul logic prin care se ajunge la cunoaşterea fenomenelor care nu

pot fi accesate direct – şi care reprezintă materialul fundamental pentru cercetări, teorii şi ipoteze – pe baza

unor date şi informaţii aflate la îndemâna cercetătorului.

Inferenţa este de două feluri: inferenţa descriptivă şi inferenţa cauzală.

• Inferenţa descriptivă presupune formularea de propoziţii despre fenomene ce nu au fost direct

observate pe baza unui set de observaţii particulare. De exemplu, formularea de propoziţii privind

conduita oamenilor într-o anumită situaţie psiho-socială prin studierea unui eşantion reprezentativ

este o astfel de inferenţă descriptivă. Practic este vorba de o estimare şi de o încercare de descriere a

conduitelor unei întregi populaţii, pornind de la o parte – mai mult sau mai puţin reprezentativă – a

respectivei populaţii.

• Inferenţa cauzală caută să explice variaţia unui fenomen psiho-social prin variaţia altui fenomen

psiho-social, această covariaţie fiind testată empiric. Iar pentru a fi considerată corectă din punct de

vedere ştiinţific, inferenţa cauzală trebuie să fie implicată de un set de propoziţii fundamentale.

Inferenţele cauzale şi includerea lor în teorii reprezintă obiectivul prin excelenţă al cercetării

ştiinţifice, însă nu toate studiile urmăresc formularea de teorii, unele având în vedere doar generalizările

empirice sau inferenţele descriptive.

Unitatea de învăţare 3

DOMENII METODOLOGICE RELEVANTE ALE ACTIVITĂŢII DE CERCETARE

Etapele cercetării

- Proiectarea cercetării

- Cercetarea propriu-zisă

- Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor

Introducere

Metodologia cercetării, prin puternicul său caracter normativ, formulează strategii de cercetare, indică

atât modalităţile de obţinere a unor explicaţii valide, cu valoare de adevăr ştiinţific, cât şi eventuale

dificultăţi sau distorsiuni (erori) ce se pot întâlni în cercetarea realităţii sociale sau psihice. În această unitate

de învăţare este surprins specificul demersului cognitiv în cercetarea socio-umană, cât şi prezentarea

demersului metodologic de desfăşurare a activităţii de cercetare concretă.

3.1. Etapele cercetării

Cercetarea ştiinţifică trebuie concepută şi desfăşurată în baza unui program riguros elaborat, tocmai

pentru a se realiza o cunoaştere ştiinţifică a realităţii socio-umane. În cadrul acesteia se disting mai multe

etape, fiecare etapă presupunând un ansamblu de demersuri metodologice specifice. În literatura de

specialitate există mai multe modalităţi de a clasifica etapele unei cercetări; importantă este, însă,

respectarea cu rigoare a logicii generale de desfăşurare a cercetării ştiinţifice, astfel încât să nu se omită

niciunul dintre demersurile care ar putea să afecteze calitatea analizei întreprinse. Însă, este de

subliniat faptul că nu putem nega existenţa, în cercetarea socio-umană concretă, a ceea ce Robert K. Merton

numeşte „fenomen de serendipitate” – descoperirea unui fapt neaşteptat, aberant şi capital. Fapt neaşteptat,

pentru că el apare într-o cercetare ce nu urmăreşte acel fapt; aberant, deoarece faptul respectiv este

inconsistent cu teoria; capital, fiindcă descoperirea acelui fapt are consecinţe asupra teoriei.

Elaborarea cercetării presupune o anumită procesualitate, desfăşurată pe parcursul a trei stadii

esenţiale:

I.Proiectarea cercetării,

II.Cercetarea propriu-zisă,

III.Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor.

Fiecărui stadiu al cercetării îi corespund o serie de demersuri metodologice specifice.

Detaliind, Ion Mărginean menţionează următoarele: „… am preferat aici sistematizarea cercetării

standard pe activităţi semnificative, ceea ce ne-a condus la individualizarea unui număr de 43 de etape:

1) stabilirea temei;

2) fixarea obiectivelor;

3) documentarea prealabilă;

4) delimitarea universului cercetării;

5) dezvoltarea cadrului teoretic al cercetării (teoria problemei);

6) definirea unităţilor de analiză şi de înregistrare;

7) elaborarea ipotezelor;

8) stabilirea tipului de cercetare;

9) selectarea surselor de informare;

10) specificarea unităţilor (populaţiei) studiate;

11) construcţia variabilelor (descrierea calitativă);

12) cuantificarea (descrierea cantitativă, pregătirea măsurării;

13) alegerea metodelor de cercetare;

14) stabilirea tehnicilor de lucru;

15) identificarea procedeelor de lucru;

16) elaborarea instrumentelor de culegere a datelor;

17) cercetarea pilot;

18) definitivarea instrumentelor;

19) multiplicareainstrumentelor;

20) organizarea echipei de cercetare;

21) selecţia şi instruirea colaboratorilor;

22) organizarea culegerii datelor;

23) identificarea unităţilor (persoanelor) studiate;

24) aplicarea instrumentelor de cercetare (măsurarea propriu-zisă);

25) controlul culegerii datelor;

26) verificarea informaţiilor rezultate;

27) macheta de prelucrare a datelor;

28) modalităţi de prelucrare;

29) codificarea;

30) trecerea datelor pe suporturi de stocare;

31) elaborarea catalogului variabilelor;

32) prelucrarea datelor;

33) analiza datelor (verificarea ipotezelor);

34) interpretarea rezultatelor (teoretizarea);

35) formularea propunerilor de soluţionare a problemelor vizate în cercetare;

36) redactarea raportului;

37) discutarea raportului;

38) diseminarea rezultatelor;

39) arhivarea datelor;

40) discutarea soluţiilor la problemele sociale ce au alcătuit tema şi obiectivele cercetării;

41) implementarea soluţiilor;

42) evaluarea efectelor implementării soluţiilor.

Dacă, dimpotrivă, enumerarea pe care tocmai am prezentat-o pare a fi excesiv de amănunţită (deşi ea

este impusă de respectarea interdependenţelor care dictează succesiunea deciziilor şi activităţilor principale,

fără a exista impedimente de acceptare), se pot regrupa activităţile de acelaşi tip, dar fiecare operaţie în

parte trebuie să rămână în atenţia cercetătorului. În funcţie de tipul de cercetare, s-ar putea ca unele etape

din modelul standard să nu fie necesare sau să deţină o importanţă variată de la o cercetare la alta, fie că ne

menţinem la nivelul teoretic, fie că este implicat şi nivelul empiric” (I. Mărginean, Proiectare cercetării

sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000).

3.1.1. Proiectarea cercetării

Proiectarea cercetării presupune următoarele acţiuni:

1.3. Delimitarea domeniului, a temei cercetării (delimitarea obiectului de studiu);

1.4. Informarea şi documentarea;

1.5. Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare;

1.6. Elaborarea cadrului teoretic al cercetării;

1.7. Analiza conceptelor (operaţionalizarea conceptelor);

1.8. Elaborarea ipotezelor de cercetare;

1.9. Delimitarea populaţiei supuse cercetării;

1.10. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea instrumentelor necesare pentru

recoltarea informaţiilor.

3.1.2.Cercetarea propriu-zisă

Cercetarea presupune două etape:

ü Ancheta-pilot;

ü Recoltarea informaţiilor.

Caracteristice acestei etape sunt:

- Aplicarea propriu-zisă a instrumentelor construite în vederea recoltării informaţiilor.

- Contactul direct dintre cercetător şi realitatea socială (în cazul sociologiei) şi populaţia-ţintă supusă

cercetării (în cazul psihologiei).

- „Produce” date, informaţii, idei inovatoare.

Toate demersurile descrise anterior sunt premergătoare deplasării „în teren”, contactului nemijlocit cu

realitatea ce urmează să fie cercetată. Înainte de a declanşa cercetarea propriu-zisă, trebuie să se procedeze

la o anchetă-„pilot”. În această fază, cercetătorul testează validitatea instrumentelor de cercetare.

După ce ne-am convins că problemele asupra cărora solicităm informaţii sunt şi problemele reale ale

oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv interesaţi în a coopera cu noi, putem

considera că se poate trece la activitatea de recoltare a informaţiilor de la întreaga populaţie din eşantion.

3.1.3. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor

Prin acest pas înţelegem:

- Sistematizarea şi ordonarea informaţiilor obţinute în cercetarea empirică (cercetarea de teren);

prelucrarea statistică a datelor;

- Analiza informaţiilor; interpretarea şi explicarea faptelor sociale studiate;

- Formularea concluziilor;

- Redactarea raportului de cercetare.

În cadrul cercetărilor se recoltează, de obicei, un mare volum de informaţii. Pentru ca acestea să poată

fi analizate, este necesară o prelucrare prealabilă a lor. Prelucrarea poate fi făcută manual sau cu ajutorul

calculatorului electronic. În această unitate de învăţare ne vom referi la prelucrarea automată a datelor,

deoarece ea este mai complexă şi, de fapt, presupune, până la un punct, aproape toate demersurile prelucrării

manuale.

Informaţiile se prelucrează în mod diferit în funcţie de sursa de la care au fost obţinute şi de

instrumentele cu ajutorul cărora au fost recoltate. Modul de prelucrare a informaţiilor obţinute din

documentele sociale şi din fişa de observare sunt prezentate, în detaliu, în cadrul unităţilor referitoare la

metoda observaţiei şi tehnica analizei conţinutului comunicării.

În ceea ce priveşte informaţiile sub formă de cifre, reţinute în principal din documente statistice, dări

de seamă, registre agricole, bugete de familii, registre de audienţe, de evidenţă a solicitărilor populaţiei etc.,

toate acestea implică operaţii mai puţin numeroase în stadiul de prelucrare, deoarece informaţiile respective

se grupează şi se ordonează după criterii care să faciliteze analiza sociologică prin intermediul tabelelor

construite înainte de începerea recoltării lor. Este utilizat, în acest sens, un sistem adecvat de categorii care

să permită reţinerea unor serii de informaţii referitoare la caracteristicile proceselor şi tipurilor de acţiuni

practice care sunt urmărite cu precădere în cercetare.

Prelucrarea informaţiilor rezultate din anchetă (prin intermediul chestionarului şi interviului) solicită

un efort mult mai mare şi o cunoaştere exactă a cerinţelor teoretico-metodologice pe care le presupune

această etapă a cercetării. În cele ce urmează, vom reţine principalele momente ale unei astfel de prelucrări:

a) verificarea şi validarea informaţiilor care urmează să fie reţinute pentru prelucrare. Aceasta

presupune lectura fiecărui chestionar, în scopul de a stabili dacă este sau nu valid pentru prelucrare. De

regulă, nu se validează acele chestionare care au un număr mare de întrebări fără răspuns sau în situaţia

când lipsesc răspunsurile la întrebările care solicită informaţii referitoare la caracteristici obiective ale

persoanelor chestionate. Fără aceste informaţii, devin inutilizabile toate celelalte, deoarece caracteristicile

obiective (sex, vârstă, profesie, calificare etc.) se constituie, în cele mai multe cazuri, în variabile

independente, în funcţie de care se face analiza celorlalte informaţii. Există însă situaţii când sunt eliminate

din prelucrare numai unele întrebări (temi), dacă se constată că răspunsurile nu aduc niciun plus de

cunoştinţe noi cu privire la problemele pe care le vizează întrebările respective sau atunci când la aceleaşi

întrebări nu se răspunde într-un număr mare de chestionare.

b) în ansamblul prelucrări un loc deosebit îl ocupă codificarea informaţiilor. Codificarea este definită

ca fiind operaţia de reprezentare convenţională a unei informaţii sau, cu alte cuvinte, Codul stabileşte o

corespondenţă riguroasă între natura calitativă a informaţiei şi cifrele (codificarea numerică) sau literele

(codificarea alfabetică) atribuite. În cazul chestionarelor standardizate, codificarea se face anterior recoltării

informaţiilor (pre-codificare). O întrebare precodificată se prezintă sub forma următoare:

În alegerea profesiei aţi fost influenţaţi de:

· părinţi ...…………… (1)

· profesor ....………… (2)

· prieteni ......………… (3)

· am hotărât singur .... .. (4)

· alte situaţii ......……… (5)

După ce toate chestionarele au fost completate şi verificate se trece la codificarea informaţiilor. În

cazul în care la întrebările precodificate, la varianta cu răspuns liber se constată că la un număr mare de

persoane există opinii, sugestii, propuneri de importanţă deosebită pentru explicarea problematicii supuse

analizei, se procedează la codificarea acestora, după modelul codificării informaţiilor date la întrebările

deschise. Cum se procedează? Presupunem că avem de codificat răspunsurile date la următoarea întrebare

deschisă: „Ce credeţi că s-ar putea face pentru o mai mare eficienţă economico-financiară a întreprinderii?”

Se citesc răspunsurile date la un număr relativ mare de persoane intervievate cu scopul de a observa şi de a

nota pe fişele speciale problemele reale pe care le ridică oamenii.

S-a constatat, de exemplu, că au apărut cu o frecvenţă foarte mare propuneri care vizau următoarele

aspecte: finanţarea de la buget; restructurarea şi retehnologizarea; aprovizionarea ritmică; deblocarea

financiară; policalificarea muncitorilor; relaţii de parteneriat cu alte unităţi similare din străinătate etc. Au

fost, de asemenea, un număr semnificativ de chestionare în care nu s-au dat răspunsuri la aceste întrebări;

să presupunem că au fost formulate un număr de opt categorii în care au fost introduse toate răspunsurile

date de persoanele chestionate.

După ce se codifică toate informaţiile din chestionar, se întocmeşte lista codurilor care devine un

instrument de lucru al cercetătorului până la întocmirea raportului de cercetare.

După cum se poate observa, codificarea nu este o operaţie mecanică. Dimpotrivă, aceasta constituie

un important moment al procesului de cunoaştere, informaţia fiind condensată şi sistematizată în vederea

analizei cantitative şi calitative. Aspectele cantitative ale faptelor sociale nici nu ar fi posibil de cunoscut în

afara codificării lor, atunci când avem de-a face cu o masă mare de informaţii. Se impune, deci, folosirea

calculatoarelor, care, după cum se ştie, nu pot opera decât cu cifre sau litere, deci cu simboluri pe care noi

le-am atribuit conţinutului de idei, opiniilor, motivaţiilor sau aspiraţiilor populaţiei cercetate. Aceste

simboluri (coduri) sunt introduse în memoria calculatorului, astfel încât fiecare chestionar şi, la rândul ei,

fiecare întrebare să devină unităţi distincte în baza unui program de corelaţii special elaborat.

Tot cercetătorului (echipei de cercetare) îi revine sarcina de a elabora lista corelaţiilor şi a celorlalte

tipuri de analiză (analiza factorială, coeficienţi de semnificaţie etc.) ce urmează să fie efectuate prin

intermediul calculatorului. Corelaţiile solicitate trebuie să pornească de la necesităţile de verificare a

ipotezelor în baza cărora a fost orientată întreaga cercetare.

Unitatea de învăţare 4

SCHEMA DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE CERCETARE (I)

PROBLEMA, OBIECTIVUL, CONCEPTUL

Schema activităţii de cercetare

Stabilirea problemelor

Informarea şi documentarea

Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare

Elaborarea cadrului de cercetare

Analiza conceptelor

- Etapele operaţionalizării conceptelor

Introducere

Fundamentarea ştiinţifică a deciziilor în conducerea organizaţiilor economice şi instituţiilor sociale

solicită studii complexe în scopul determinării gradului de dezvoltare a caracteristicilor proceselor sociale, a

influenţei diferiţilor factori asupra mişcării întregului organism social, a climatului psiho-social în care se

realizează acţiunea umană desfăşurată de grupuri şi colectivităţi. Aceste studii se realizează fie de către

laboratoarele de cercetare ale instituţiilor şi organizaţiilor economice, fie de către instituţii specializate în

cercetarea ştiinţifică a proceselor psiho-sociale.

În cel de-al doilea caz, cercetarea se realizează în baza unui contract, care, pe lângă clauzele specifice

acestor documente, presupune o permanentă cooperare între cercetători şi conducerea organizaţiilor

(Director, Consiliu de Administraţie etc.). Cooperarea instituţionalizată între cele două părţi are drept

consecinţă nu numai creşterea rentabilităţii în realizarea obiectivelor propuse, ci şi substanţializarea însăşi

a conţinutului activităţii de cercetare. Organizarea şi conducerea colectivităţii umane presupun asigurarea

unităţii de acţiune, în condiţiile existenţei unei mari varietăţi de relaţii (economice, juridice, culturale,

morale), de interese (individuale, colective, generale), de motivaţii, de opinii etc. În acest context, luarea

oricărei decizii trebuie să fie precedată de cunoaşterea tuturor aspectelor pe care le îmbracă fiecare dintre

elementele componente ale organizaţiilor şi instituţiilor sociale. Cercetătorii cunosc, de regulă, mai bine

condiţiile de funcţionalitate a modelelor teoretice şi raporturile logice (şi legice) dintre elementele de

structură ale acestora. La rândul lor, managerii cunosc mult mai bine factorii stimulatori şi elementele

disfuncţionale ale modelelor de organizare existente.

În acest caz, dialogul dintre cele două părţi interesate permite să fie reţinut întregul câmp de atribute

semnificativ pentru analiza teoretică şi, în acelaşi timp, cu o bogată substanţă din punctul de vedere al

practicii sociale.

Cercetarea ştiinţifică, fiind ea însăşi un tip specific de acţiune umană, trebuie concepută şi desfăşurată

în baza unui program riguros elaborat, în cadrul căruia se disting mai multe etape, fiecare din acestea

presupunând un ansamblu de demersuri metodologice specifice. În literatura de specialitate există mai multe

modalităţi de a clasifica etapele unei cercetări psiho-sociologice; importantă este, însă, respectarea cu

rigoare a logicii generale de desfăşurare a cercetării ştiinţifice, astfel încât să nu se omită niciunul dintre

demersurile care ar putea să afecteze calitatea analizei întreprinse. Propunem următoarea schemă de

desfăşurare a activităţii de cercetare:

ñ Stabilirea problemei (obiectul analizei);

ñ Analiza dimensională a conceptelor (operaţionalizarea conceptelor);

ñ Analiza ipotezelor ştiinţifice

ñ Determinarea populaţiei supuse investigaţiei;

ñ Stabilirea metodelor de cercetare;

ñ Elaborarea instrumentelor necesare recoltării informaţiilor;

ñ Testarea instrumentelor (ancheta-pilot);

ñ Recoltarea informaţiilor;

ñ Prelucrarea informaţiilor;

ñ Analiza informaţiilor şi explicarea proceselor socio-economice studiate;

ñ Întocmirea raportului de cercetare.

4.1.Schema activităţii de cercetare

Procesul de cercetare cuprinde mai multe trepte distincte.

Dar, înainte de a prezenta aceste trepte, vom reaminti – pe scurt – modalitatea în care A. Giddens

schematizează etapele procesului de cercetare:

1. Definirea problemei: alegerea temei de cercetare.

2. Revizuirea dovezilor sau trecerea în revistă a bibliografiei.

3. Clarificarea problemei prin formularea ipotezei.

4. Selectarea planului de cercetare prin alegerea uneia sau a mai multor metode de cercetare

(experiment, studiu, observaţie, folosirea izvoarelor existente).

5. Efectuarea cercetării: strângerea datelor şi înregistrarea informaţiilor.

6. Interpretarea rezultatelor: prelucrarea implicaţiilor datelor adunate.

7. Raportarea descoperirilor prin redactarea raportului de cercetare.

Abordând acelaşi subiect al etapelor procesului de cercetare şi citându-l pe R. Mucchieli, S. Chelcea

consideră că într-o investigaţie de tip socio-uman trebuie parcurse următoarele etape:

I) Determinarea obiectului investigaţiei

A) Determinarea obiectului se va face în raport cu ideea şi scopul declarat al iniţiatorilor investigaţiei

şi cu metodologia cercetării, ţinând cont totodată şi de factorii tehnici (nivelul de calificare a

personalului de cercetare şi a personalului auxiliar, precum şi termenul calendaristic al investigaţiei

– acordăm o treime din timp muncii de teren, iar două treimi, muncii de prelucrare).

B) Definirea operaţională a conceptelor sociologice, cu alte cuvinte, traducerea conceptelor în

„evenimente observabile”.

C) Operaţionalizarea propriu-zisă a conceptelor sociologice care presupune găsirea indicatorilor şi

gruparea lor în dimensiuni. Definim indicatorul ca fiind semnul exterior, observabil, măsurabil, care

se află faţă de indicat fie într-un raport de corespondenţă.

Prin utilizarea corectă a indicatorilor se asigură traducerea conceptelor socio-umane în concepte

operaţionale cu un grad înalt de validitate.

D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atentă. Sunt reţinuţi doar indicatorii

necesari şi suficienţi, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor de conţinere şi, respectiv,

puterea lor de discriminare.

E) Construcţia indicilor reprezintă ultimul pas în determinarea obiectului investigaţiei.

II) Preancheta. Este a doua etapă majoră din investigaţia socio-umană. Are ca scop fixarea

obiectivelor şi constă în analiza logică amănunţită a ipotezelor posibile, selectându-se ipotezele verificabile.

În cadrul preanchetei se estimează costul întregii investigaţii, se stabileşte termenul calendaristic de

încheiere a cercetării, se prevăd dificultăţile din teren legate de desfăşurarea investigaţiei şi, nu în ultimul

rând, se studiază bibliografia aferentă problemei de cercetat.

III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor cercetării. În această fază a cercetării

trebuie explicate scopul cercetării, precum şi rezultatele ce se prevăd a fi obţinute. Aşa cum s-a mai arătat,

ipoteza reprezintă enunţul relaţiei cauzale într-o formă ce permite verificarea empirică (Th. Caplow). Altfel

spus, ipoteza este explicaţia plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul faptic, putând fi confirmat

sau infirmat parţial sau total.

IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv, stabilirea populaţiei de referinţă sau a persoanelor care

vor fi investigate şi asupra cărora vor fi extinse rezultatele investigaţiei socio-umane.

V) Alcătuirea eşantionului sau a lotului. In cazul eşantioanelor, se va porni de la unitatea de

eşantionare cea mai adecvată (individ, grup etc.), precum şi de la cadrele de eşantionare disponibile (liste

nominale, etc). Trebuie studiată aici atât problema mărimii eşantionului, cât şi cea a probabilităţilor de

eroare (se admit erori de

4-6%, ceea ce permite cercetătorului să lucreze cu eşantioane de la 500 la 2000 de persoane).

VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de metodologia cercetării. Metoda de investigare este

determinată atât de adecvarea tehnicilor la scopul propus (tehnicile trebuie corelate pentru că fiecare dintre

ele are limite), cât şi de accesibilitate şi costuri. De exemplu, alegând chestionarul ca tehnică de cercetare,

este important să ştim că acesta trebuie „dublat” prin tehnica observaţiei directe şi prin tehnica observaţiei

indirecte (respectiv, de cercetare a documentelor).

VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot)– este etapa standardizării instrumentelor

de investigare (stabilirea lor exactă). Adecvarea tehnicilor de cercetare la obiectul de cercetat şi la

metodologia cercetării reprezintă garanţia validităţii concluziilor.

VIII) Definitivarea instrumentelor de cercetare – reprezintă etapa de finalizare a instrumentelor de

cercetare (finalizarea elementelor de conţinut, punerea în pagină, multiplicarea lor etc).

IX) Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare.

X) Prelucrarea datelor şi a informaţiilor obţinute.

4.2. Stabilirea problemelor

Cercetarea începe cu o problemă. Problema este „o propoziţie interogativă sau o afirmaţie care îşi pun

întrebarea: Ce relaţie există între una sau mai multe variabile?” (Kerling, 1986, p. 16, apud Morgan, 2006,

p. 31). Kerlig, citat de Morgan, spune că „omul de ştiinţă de obicei experimentează un obstacol în

cunoaştere, o trăire vagă, o nelinişte cu privire la un fenomen observat sau neobservat, o curiozitate „de ce

ceva este aşa cum este” (Kerling, 1986, p. 11, apud Morgan – 2006, p. 31).

Cu această primă etapă debutează orice cercetare, ea condiţionând într-un fel derularea întregului

ciclu al cercetării.

Pentru elaborarea unei cercetări, cercetătorul va trebui să circumscrie mai întâi domeniul, apoi tema

şi în fine problema de cercetare. El trebuie să opereze o serie de selecţii succesive care îl vor conduce spre

formularea precisă a problemei ce urmează a fi investigată.

Problemele de cercetare sunt nu numai aspecte teoretice sau practice necunoscute sau investigate

până la un moment dat, ci şi cele foarte bine cunoscute, mult investigate şi teoretizate, însă insuficient,

neconvingător sau unilateral abordate. De asemenea, ideile, punctele de vedere şi conceptele controversate

constituie probleme de cercetare.

Cu cât problema de cercetare va fi mai bine şi mai exact circumscrisă, cu atât în finalul cercetării se

va ajunge la explicaţii cu valoare de adevăr ştiinţific.

Problema poate avea un grad mare de specificare chiar de la început sau îl poate căpăta pe parcurs,

mai ales în urma celui de-al doilea ciclu al cercetării.

Cercetarea socială complexă poate fi autentic ştiinţifică şi, deci, utilă în condiţiile în care există unitate

deplină între concepţia ştiinţifică despre organizaţia sau organizările socio-economice studiate şi principiile

teoretice şi metodologice ale cercetării acestor organizări.

Punctul de plecare pentru realizarea unei astfel de unităţi este structura proceselor considerate ca

obiect al analizei ştiinţifice. Sursele principale pentru cunoaşterea structurii organizaţiilor economice,

instituţiilor sociale, unităţilor administrativ-teritoriale etc. sunt: documentele oficiale prin care se

instituţionalizează întreaga organizare socială şi informaţiile rezultate din cercetări realizate anterior celei

pe care noi înşine o iniţiem.

În elaborarea programelor şi metodologiilor de cercetare se porneşte de la problemele reale pe care le

ridică viaţa socială. Ce sunt, de fapt, problemele sociale sau, altfel formulat, când apreciem că o anumită

situaţie din realitate devine problema socială care se cere a fi explicată prin intermediul cercetării ştiinţifice?

În activitatea practică nemijlocită, oamenii transformă permanent obiectele muncii în valori materiale

şi spirituale necesare vieţii lor. În procesul de transformare a obiectelor naturale şi sociale se modifică

propriile condiţii de viaţă, se perfecţionează mijloacele activităţii, se impun noi tipuri de organizare, se

amplifică raporturile dintre oameni, se dezvoltă ei înşişi sub aspectul însuşirii de noi cunoştinţe, acumulării

de noi experienţe etc.

Noile produse ale activităţii practice (socialul reprodus pe o nouă treaptă) devin ele însele factori de

modificare a structurilor şi relaţiilor din interiorul proceselor sau dintre diferite fenomene şi procese sociale.

Influenţele şi determinările produse de factorii economici, sociali , politici, culturali în noile condiţii create

nu pot fi totdeauna percepute prin intermediul cunoaşterii comune, al simplei experienţe, deşi acest gen de

cunoaştere îndeplineşte un rol important. Cunoaşterea rezultată din experienţa şi confruntarea nemijlocită

cu realităţile în noile condiţii poate să conducă la constatarea că un anume tip de activitate, într-o formă

organizată dată, este mai eficient sau, dimpotrivă, se caracterizează prin dereglări în sistemul de relaţii, ori

pe planul rezultatelor obţinute. Starea de fapt caracterizată prin imposibilitatea de a determina prin

intermediul cunoaşterii comune cauzele care dau noi direcţii evoluţiei proceselor reale o denumim problema

socială. Prin această formulare nu avem în vedere orice fel de schimbare, ci numai acele schimbări care au o

semnificaţie deosebită pentru realizarea obiectivelor din programele de acţiune pentru satisfacerea

intereselor fundamentale ale grupurilor umane implicate în activităţile ce fac obiectul analizei.

Cunoaşterea exactă a stărilor de fapt este benefică în două situaţii:

a) dacă se constată existenţa unei stări conflictuale, a unor factori care dereglează sistemele organizate

şi limitează câmpul de acţiune şi, implicit, eficienţa acestei acţiuni, analiza ştiinţifică se impune ca una

dintre modalităţile de depistare a cauzelor care au generat astfel de situaţii;

b) atunci când elementele nou apărute prefigurează evoluţia unor structuri în cadrul cărora acţiunea

poate să devină eficientă, este necesară cunoaşterea cauzelor şi a factorilor stimulatori în vederea evaluării

posibilităţii generalizării lor.

4.3. Informarea şi documentarea

Informarea şi documentarea constă, mai întâi, în localizarea (identificarea) informaţiilor utile

cercetării problemei propuse şi, apoi, în lecturarea şi asimilarea ei.

Acestea presupun rezolvarea următoarelor aspecte de către cercetător:

- Care sunt metodele de care dispune pentru recoltarea informaţiilor necesare? (De exemplu: metoda

convorbirii, metoda analizei documentelor etc.).

- De unde recoltează informaţiilor? (publicaţii, comunicări ştiinţifice, lucrările de popularizare,

rapoartele unor cercetări realizate anterior etc.).

- Care sunt formele recenzării informaţiilor?

Informarea şi documentarea contribuie la stabilirea stadiului atins în abordarea şi soluţionarea

problemei respective, la conturarea punctelor „nevralgice”, la identificarea dezacordurilor dintre

cercetători, a căilor posibile de investigare. Documentarea îl ajută pe cercetător în parcurgerea următoarelor

etape de cercetare, acesta clarificându-şi în ce măsură se poate acoperi, prin respectiva cercetare, întreaga

problematică a temei propuse.

Pentru evidenţierea etapei de documentare, se au în vedere atât documentarea livrescă: literatură de

specialitate, arhive, documente statistice, rapoartele unor cercetări realizate anterior, cât şi documentare

prealabilă de teren (moment al cercetării numit şi preanchetă), prin contactul direct cu fenomenele ce

alcătuiesc tema cercetării: observaţii directe, discuţii cu specialişti, discuţii cu populaţia căreia îi este

adresată cercetarea.

Utilizarea unor categorii cât mai diferite de surse de documentare (informare) facilitează o mai bună

cunoaştere a realităţii sociale supuse cercetării.

Documentarea efectuată poate conduce cercetătorul la continuarea investigaţiei pe tema de la care a

plecat iniţial sau îl poate determina să reformuleze tema.

4.4. Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare

Aceasta este etapa în care cercetătorul specifică scopul şi obiectivele pe care le urmăreşte în cercetare.

Sunt propuse o serie de obiective particulare, specifice temei cercetate şi scopului propus de către cercetător.

Aceste obiective specifice sunt urmărite pe tot parcursul cercetării.

Obiectivele unei cercetări reprezintă ghiduri sau principii călăuzitoare ale întregii investigaţii, ele

justificând, în mare parte, însăşi cercetarea.

Cercetarea nu are un scop în sine (cercetez de dragul de a cerceta!), obiectivul general este fie

asigurarea avansului cunoaşterii ştiinţifice (scop teoretic), fie optimizarea acţiunilor şi activităţilor umane

(scop practic).

În cercetarea sociologică se face distincţie între obiective generale (ce redau tipul de cercetare

proiectat) şi obiective specifice temei de cercetare. Ca obiective generale, I. Mărginean (Mărginean, I.,

2000) menţionează: „Evidenţierea specificului unui fenomen (descrierea); realizarea unei diagnoze

(determinarea frecvenţelor de manifestare a fenomenului); formularea de explicaţii privind relaţiile cu alte

fenomene; impactul; elaborarea de predicţii referitoare la evoluţia fenomenului; identificarea de soluţii

pentru fundamentarea unor decizii; stabilirea unei strategii de acţiune într-un domeniu sau altul; evaluarea

efectelor diferitelor acţiuni (servicii, programe, proiecte); măsurarea schimbării sociale”.

4.5. Elaborarea cadrului teoretic

Cercetarea socială complexă este autentic ştiinţifică în condiţiile în care există unitate deplină între

concepţia ştiinţifică despre problema socială studiată şi principiile teoretice şi metodologice ale cercetării

acestei probleme sociale.

Punctul de plecare pentru realizarea unei astfel de unităţi este structura proceselor considerate obiect

al analizei ştiinţifice; iar sursele principale pentru cunoaşterea structurii problemelor sociale considerate

obiect de analiză sunt documentele sociale şi informaţiile rezultate din cercetări realizate anterior.

În acest sens, cunoştinţele acumulate permit trecerea la elaborarea cadrului teoretic al cercetării.

Aceasta constă în prezentarea şi definirea fenomenului, prezentarea ipotezelor teoretice (generale),

prezentarea modelelor explicative, a schemelor clasificatorii şi, astfel, dezvoltarea teoriei cu valoare

explicativă, orientată spre cercetarea care se proiectează (a se vedea unitatea teoretic – empiric), orice

cercetare empirică realizându-se în lumina unei teorii.

4.6.Analiza conceptelor

„Definiţia operaţională reprezintă un procedeu eficient de a decide dacă o calitate poate fi atribuită

unei unităţi sociale. De exemplu, frumuseţea feminină. Se organizează concursuri de frumuseţe naţionale,

internaţionale şi mondiale. Cum decide juriul care este cea mai frumoasă femeie din lume? Sigur, o femeie

frumoasă trebuie să corespundă unor standarde culturale privind talia, greutatea, circumferinţa bustului şi

a şoldurilor etc. Toate aceste componente corporale, dincolo de armonia lor, au funcţia de indicatori ai

frumuseţii feminine. Nu trebuie însă să tragem concluzia că definiţia operaţională se confundă cu

enumerarea elementelor componente. Putem lua ca indicator pentru frumuseţe numărul de declaraţii de

dragoste primite de respectiva persoană înainte de căsătorie” (Chelcea, S., 2001).

Arthur J. Bachrach (1962) remarca: „Definiţia operaţională a unei mâncări este…reţeta sa.”

Caracteristicile designatului nu reprezintă obligatoriu indicatorii utilizaţi în operaţionalizarea conceptelor.

Dragostea între un bărbat şi o femeie este, din punct de vedere psihologic, un sentiment. Sărutul este un

indicator al dragostei. În timp ce putem observa şi număra sărutările, dragostea nu este direct observată. În

definiţia operaţională stabilim o relaţie între semnele direct observabile şi simbolurile ce apar la nivelul

teoriei” (Chelcea, S., 2001).

Definiţia operaţională constituie un demers metodologic deosebit de important, care presupune o

analiză a aparatului conceptual. Caracterul abstract al unor concepte impune o serie de demersuri care să le

facă operaţionale în cercetarea socială. Aceasta presupune descrierea părţilor componente ale proceselor

psiho-sociale, care sunt exprimate în conceptele ce fac obiectul analizei.

Definiţia operaţională constă în prescrierea operaţiilor empirice necesare trecerii de la teorie la

cercetarea concretă; presupune clarificarea înţelesului conceptelor prin definire şi analiză riguroasă; sunt

definite acele concepte în care este reflectată realitatea supusă cercetării. Prin încorporarea definiţiei

operaţionale în contextul cercetării ştiinţifice se asigură trecerea de la nivelul teoretic la cel empiric printr-

o procedură sistematică de indicare a operaţiilor de măsurare ce urmează să fie efectuate asupra domeniului

cercetat.

Prin operaţionalizarea conceptelor se desemnează întregul proces de evidenţiere a dimensiunilor şi

indicatorilor unui anumit domeniu, de transpunere a temei într-o procedură de investigare concretă.

P.F. Lazarsfeld este cel care a elaborat paradigma operaţionalizării conceptelor în cercetare. Această

paradigmă cuprinde:

2. reprezentarea imagistică a conceptului;

3. specificarea conceptului prin stabilirea dimensiunilor;

4. alegerea indicatorilor;

5. construcţia indicilor empirici.

Deşi această schemă este larg acceptată în literatură, se cuvine să facem o precizare care vizează un

neajuns al ei esenţial: nu putem accepta ideea potrivit căreia o cercetare poate fi încununată de succes dacă

se porneşte de la o reprezentare imagistică a conceptului. În realitate, trebuie să realizăm o definire cât mai

riguroasă a domeniului supus cercetării, ceea ce se constituie într-o premisă favorabilă efectuării celorlalte

etape ale operaţionalizării.

4.6.1. Etapele operaţionalizării conceptelor

a) După definirea conceptelor pe cale nominală se trece la stabilirea dimensiunilor conceptului, ca

primă operaţie pe care o face cercetătorul pentru a apropia formele gândirii abstracte (conceptele) de

manifestările concrete ale lumii reale pe care urmează s-o cerceteze cu ajutorul unor metode ştiinţifice.

A stabili dimensiunile unui concept înseamnă, de fapt, a nominaliza domeniile sau elementele

structurale esenţiale care compun procesul sau realitatea desemnată de conceptul respectiv.

b) Stabilirea variabilelor.

Termenul „variabilă” exprimă fenomene sau relaţii proprii realităţii desemnate de dimensiunile

conceptului operaţionalizat.

Prin identificarea variabilelor se vor identifica, de fapt, factorii care influenţează sau care determină

schimbări, direcţii de evoluţie a fiecărei dimensiuni a conceptului operaţionalizat.

c) Stabilirea indicatorilor

Termenul de indicator este utilizat pentru a desemna o particularitate elementară a unei teme, o

trăsătură caracteristică a realităţii sociale (Constantinescu, M.,1972).

Indicatorii sunt, de fapt, elaborate conceptuale, reflectând anumite trăsături ale fenomenelor şi

proceselor sociale, ale comportamentelor şi acţiunilor sociale.

Indicatorii reflectă anumite trăsături caracteristice ale fenomenelor sociale, ale comportamentelor şi

acţiunilor sociale (ale realităţii sociale supuse cercetării).

Indicatorii (indicatori obţinuţi prin operaţionalizarea conceptelor) sunt „semne observabile şi

măsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate unităţile sociale şi calităţile acestora” (Chelcea, S., 2001).

De regulă, în studiile exploratorii se porneşte de la un număr mai mare de indicatori, iar pe parcurs

sunt eliminaţi indicatorii nesemnificativi şi sunt reţinuţi doar aceia care se dovedesc relevanţi în raport cu

obiectul analizat şi obiectivele urmărite.

De menţionat faptul că între indicatori şi indicatul lor se stabileşte o relaţie statistică, iar legătura

dintre ei are un caracter probabilist; în cercetare reţinem acei indicatori care corelează puternic cu indicatul.

Determinarea relevanţei indicatorilor pentru tema şi obiectivele cercetării se poate realiza prin două

modalităţi:

ü teoretică – analiza teoretică şi, totodată, specificarea semnificaţiei datelor ce se obţin în cercetarea

empirică;

ü tehnică – analiza puterii de discriminare – propusă de

St. Nowak (vezi Mărginean, I., 2000, p. 179). În acest sens, trebuie specificat faptul că vom reţine

pentru cercetare acei indicatori cu o putere mare de discriminare, respectiv, putere de conţinere şi

putere de respingere a indicatorilor faţă de indicat. Puterea de conţinere reprezintă acea putere

deţinută de indicator de a reţine toate obiectele care posedă proprietatea specificată de acesta, chiar

dacă sunt reţinute şi obiecte care nu conţin indicatul. Spre deosebire de aceasta, puterea de

respingere este dată de capacitatea indicatorilor de a respinge toate obiectele care nu posedă

indicatul; sunt reţinute astfel doar obiectele care se caracterizează prin deţinerea indicatului.

Notă: Nu se întâlnesc indicatori care să se caracterizeze atât prin putere de conţinere, cât şi prin putere de

respingere maximă; cele două proprietăţi se referă la întreaga listă de indicatori obţinuţi prin

operaţionalizarea conceptelor.

Unitatea de învăţare 5

SCHEMA DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE CERCETARE (II).

ELABORAREA IPOTEZELOR

ü Ce sunt ipotezele?

ü Formularea ipotezelor de cercetare

ü Validitatea ipotezelor

ü Metode de elaborare a ipotezelor

Introducere

Teoria ştiinţifică este constituită dintr-o multitudine de ipoteze elaborate şi organizate asemenea unui

sistem logico deductiv, în care unele ipoteze, de nivelul cel mai înalt (ipoteze cu grad maxim de generalitate,

numite ipoteze teoretice) servesc ca premise iniţiale ale teoriei, în timp ce celelalte enunţuri urmează logic

(constituind ipotezele cu nivel minim de generalitate – ipoteze de lucru). Ipoteza de cercetare constituie un

moment important în demersul metodologic de realizare a cercetării în domeniul social-umanului, deoarece

face trecerea de la nivelul teoretic (exprimat în ipoteze generale, teoretice) la cercetarea concretă (prin

exprimarea enunţurilor direct testabile în cercetarea de teren).

5.1. Ce sunt ipotezele?

Ipoteza constituie un element indispensabil al construcţiei teoretice ştiinţifice şi, în acelaşi timp, al

investigaţiei de teren. Stabilirea ipotezelor ştiinţifice – moment-cheie al cercetării ştiinţifice – pune în

evidenţă interdependenţa dintre abordarea teoretică şi cercetarea concretă.

Etimologic, ipoteza înseamnă „ceea ce se pune dedesubt, temelie, bază” (derivând din termenii

greceşti „hypo” – dedesubt şi „thesis” – acţiunea de a pune).

Principiul şi ipoteza reprezintă, ambele, începutul, temelia unei construcţii teoretice. Spre deosebire

de ipoteză, principiul (în limba latină, „principium” desemnând pe acela care este primul) constituie enunţul

unei explicaţii temeinic verificate; ipoteza ştiinţifică funcţionând şi ea ca început, temelie, este explicaţie

anticipată, plauzibilă pentru a susţine o construcţie teoretică ce urmează să fie ulterior supusă testării,

verificării empirice.

Echivalentul ipotezei ştiinţifice în planul cunoaşterii comune (spontane) îl constituie bănuiala.

Pornind de la observaţii aleatoare asupra a ceea ce ni se întâmplă, facem legături, presupoziţii despre

evenimente şi fenomene. Ipotezele ştiinţifice însă, pe care le regăsim în planul cunoaşterii ştiinţifice, se

bazează pe observaţii sistematice, fiind cele „care dau posibilitatea trecerii de la cunoaşterea faptelor la

cunoaşterea legilor de producere a acestor fapte” (S. Chelcea, 1998).

Ipoteza este „enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică” (Caplow,

Th., 1970, după S. Chelcea, 1998).

Trebuie subliniat faptul că justificarea teoretică a problemei cercetării în discuţie, respectiv,

prezentarea obiectivelor de cercetare sunt momente ale cercetării ştiinţifice anterioare elaborării ipotezelor

de lucru – primele reprezentând un sistem de ipoteze indirect testabile (teoretice) din care sunt derivate

logic enunţuri direct testabile (ipoteze de lucru) a căror confirmare sau infirmare va fi redată de datele

empirice (informaţiile furnizate de cercetarea de teren).

5.2. Formularea ipotezelor de cercetare

Ca urmare a specificului complex al realităţii investigate şi al procesului de cunoaştere a acesteia,

teoria ştiinţifică este structurată pe diferite nivele de generalizare, de la cel al teoriilor fundamentale, la cel

al teoriilor sociologice de rang mediu (R.K. Merton, 1972), ajungându-se la ipoteze.

În esenţă, modalitatea cea mai frecvent utilizată de elaborare a ipotezelor de lucru o reprezintă

deducerea acestora din teorie. Relaţia dintre ipotezele de nivel maxim de generalitate, ipotezele de nivel

mediu şi ipotezele de nivel minim de generalitate este redată de următoarea schemă (vezi Radu J. Bogdan

şi Aurora Milcoveanu, 1974):

Ipotezele de lucru iau forma unor implicaţii logice; tocmai de aceea, apare restricţia formulării

lor în termenii:

1. „Dacă A, atunci B”

Exemplu: „Dacă în familie există un climat conflictual, violent, atunci tendinţa spre devianţă

comportamentală a copiilor este mare.”

2. „Cu cât A, cu atât B”

Exemplu: „Cu cât nivelul de trai al populaţiei scade, cu atât rata comportamentelor delincvente

creşte”.

Aceste formulări orientează activitatea de testare empirică a ipotezelor. Enunţurile astfel formulate

trebuie să aibă o formulare clară şi concisă, să fie coerente logic şi noncontradictorii.

În consecinţă, în cercetare, nu orice enunţ despre relaţia probabilă dintre fenomene constituie o ipoteză

ştiinţifică. Pentru a fi validă, ipoteza empirică trebuie să fie direct testabilă, respingând încă de la început

acele enunţuri pentru care nu există posibilitatea de verificare a adevărului lor. Numai prin testare, prin

confruntare cu datele empirice, se ajunge, în investigaţia de teren, la confirmarea sau infirmarea ipotezelor

ştiinţifice. Se impune o precizare: în cercetarea socio-umană nu se pleacă de la premisa doar a confirmării

(sau doar a infirmării) ipotezelor empirice. Cercetătorul formulează enunţuri ce urmează a fi verificate.

Numai datele empirice (date ce vor fi recoltate în cadrul cercetării empirice cu ajutorul metodelor şi

tehnicilor de investigaţie sociologică sau psihologică) vor confirma (sau infirma) ipotezele cercetării, acest

aspect urmând a fi analizat în etapa cercetării de analiză şi interpretare a datelor recoltate pe teren.

Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-explicativ,

ipotezele ştiinţifice constituie, în esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii explicative validate ştiinţific,

care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie.

5.3. Validitatea ipotezelor

Elaborarea ipotezelor necesită un efort teoretic, dar şi creativ din partea cercetătorului; pentru a

constitui ipoteză de cercetare enunţul formulat trebuie să permită falsificabilitatea (infirmarea) (K. Popper).

În acelaşi sens, al problemei validităţii ipotezelor de cercetare, J. Galtung menţionează zece cerinţe ale unei

ipoteze: generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea,

predictibilitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea şi utilitatea (J. Galtung, Theory and Methods

of Social Reserch, 1964).

Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-explicativ,

ipotezele ştiinţifice constituie, în esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii explicative validate ştiinţific,

care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie.

S.Chelcea identifică trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un enunţ pentru a deveni ipoteză:

„În primul rând, enunţul trebuie să fie testabil, astfel încât ipotezele să poată fi confirmate sau

infirmate. În al doilea rând, ipoteza trebuie să fie o explicaţie plauzibilă ce urmează să fie verificată prin

faptele de observaţie, ceea ce presupune ca ipoteza să aibă coerenţă internă (să nu conţină elemente

contradictorii) şi coerenţă externă (coerenţă ce provine din «acordul» cu cunoştinţele verificate anterior).

În al treilea rând, ipoteza trebuie să aibă un conţinut reflectoriu, adică să reflecte realitatea obiectivă, să

fie enunţuri cu caracter de probabilitate referitoare la esenţa, intercondiţionarea şi cauzalitatea faptelor,

fenomenelor şi proceselor sociale” (Chelcea, S., 2001).

I. Mărginean (2000) distinge în ştiinţele socio-umane două categorii de ipoteze: teoria-ipotetică şi

ipotezele de cercetare.

a) Teoria-ipotetică este definită de acest autor ca „explicaţie ce ţine efectiv locul unor teorii şi este

adoptată în domenii în care nu se poate ajunge la teorii veritabile prin ipoteze de cercetare verificabile”.

Teoria-ipotetică se bazează pe anumite raţionamente, iar semnificaţia ei rezidă exclusiv în puterea

explicativă. Atât timp cât nu există o explicaţie mai bună în domeniul respectiv, teoria-ipotetică este

menţinută.

b) Ipotezele de cercetare – subliniază I. Mărginean – pot fi situate la diferite niveluri de generalitate:

ipoteze teoretice sau generale (propun interpretări noi faptelor şi fenomenelor, sunt indirect testabile şi

delimitează ceea ce a fost numit „revoluţiile ştiinţifice”) şi ipoteze empirice sau de lucru (testabile empiric

şi vehiculate în cadrul „ştiinţei normale”).

5.4. Metode de elaborare a ipotezelor

S. Chelcea (2001), evidenţiază trei modalităţi de elaborare a ipotezelor:

1. Prima modalitate constă în deducerea ipotezelor din teorie. Citându-i pe R. Bogdan şi A.

Milcoveanu (1974), S. Chelcea subliniază: „Considerând teoria sociologica şi, mai general, din ştiinţele

socio-umane ca un sistem de ipoteze care au un nivel de maximă generalitate, se pot deduce ipoteze de

nivel intermediar, cu raza medie de generalitate şi din acestea, numeroase ipoteze de lucru testabile prin

cercetările empirice” (Chelcea, S., 2001).

2. Experienţa directă a cercetătorului reprezintă a doua modalitate de stabilire a ipotezelor în

cercetările empirice. Cercetătorul descoperă, prin intuiţie, relaţii între faptele şi fenomenele observate, apoi,

prin observaţie, formulează ipotezele despre regularitatea probabilă a producerii relaţiilor şi a cauzalităţii

fenomenelor şi proceselor.

3. A treia metodă de obţinere a ipotezelor o reprezintă analogia cu fenomenele din fizică, chimie,

biologie.

„Una dintre cele mai fertile ipoteze privind rezistenţa la persuasiune – ipoteza inoculării, formulată

de W.J. McGuire (1964) – a fost stabilită prin analogie cu strategia medicală de sporire a rezistenţei

organismului la îmbolnăvire, prin vaccinare. Analog, subiecţii expuşi la o serie de argumente slabe, resping

mai apoi argumentele puternice ale mesajelor contraatitudinale”. (Chelcea, S., 2001)

În legătură cu condiţiile de validitate, S.Chelcea subliniază că ipotezele trebuie să se fondeze pe fapte

reale, să fie verificabile (să utilizeze concepte operaţionale), să fie specifice (să nu se piardă în generalităţi)

şi să fie „cu adevărat îndrăzneţe” (ipoteza îndrăzneaţă şi riscantă face predicţii despre fenomenele

observabile încă necunoscute, are un grad mare de generalitate explicând fapte sociale noi, sau are un

conţinut bogat, mai mare decât ceea ce se ştia despre domeniul la care se referă). (Chelcea, S., 2001)

De asemenea, se consideră că elaborarea ipotezelor depinde atât de condiţiile praxiologice şi de

nivelul de dezvoltare al ştiinţei, cât şi de calităţile personale ale cercetătorului.

Unitatea de învăţare 5

SCHEMA DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE CERCETARE (II).

ELABORAREA IPOTEZELOR

ü Ce sunt ipotezele?

ü Formularea ipotezelor de cercetare

ü Validitatea ipotezelor

ü Metode de elaborare a ipotezelor

Introducere

Teoria ştiinţifică este constituită dintr-o multitudine de ipoteze elaborate şi organizate asemenea unui

sistem logico deductiv, în care unele ipoteze, de nivelul cel mai înalt (ipoteze cu grad maxim de generalitate,

numite ipoteze teoretice) servesc ca premise iniţiale ale teoriei, în timp ce celelalte enunţuri urmează logic

(constituind ipotezele cu nivel minim de generalitate – ipoteze de lucru). Ipoteza de cercetare constituie un

moment important în demersul metodologic de realizare a cercetării în domeniul social-umanului, deoarece

face trecerea de la nivelul teoretic (exprimat în ipoteze generale, teoretice) la cercetarea concretă (prin

exprimarea enunţurilor direct testabile în cercetarea de teren).

5.1. Ce sunt ipotezele?

Ipoteza constituie un element indispensabil al construcţiei teoretice ştiinţifice şi, în acelaşi timp, al

investigaţiei de teren. Stabilirea ipotezelor ştiinţifice – moment-cheie al cercetării ştiinţifice – pune în

evidenţă interdependenţa dintre abordarea teoretică şi cercetarea concretă.

Etimologic, ipoteza înseamnă „ceea ce se pune dedesubt, temelie, bază” (derivând din termenii

greceşti „hypo” – dedesubt şi „thesis” – acţiunea de a pune).

Principiul şi ipoteza reprezintă, ambele, începutul, temelia unei construcţii teoretice. Spre deosebire

de ipoteză, principiul (în limba latină, „principium” desemnând pe acela care este primul) constituie enunţul

unei explicaţii temeinic verificate; ipoteza ştiinţifică funcţionând şi ea ca început, temelie, este explicaţie

anticipată, plauzibilă pentru a susţine o construcţie teoretică ce urmează să fie ulterior supusă testării,

verificării empirice.

Echivalentul ipotezei ştiinţifice în planul cunoaşterii comune (spontane) îl constituie bănuiala.

Pornind de la observaţii aleatoare asupra a ceea ce ni se întâmplă, facem legături, presupoziţii despre

evenimente şi fenomene. Ipotezele ştiinţifice însă, pe care le regăsim în planul cunoaşterii ştiinţifice, se

bazează pe observaţii sistematice, fiind cele „care dau posibilitatea trecerii de la cunoaşterea faptelor la

cunoaşterea legilor de producere a acestor fapte” (S. Chelcea, 1998).

Ipoteza este „enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică” (Caplow,

Th., 1970, după S. Chelcea, 1998).

Trebuie subliniat faptul că justificarea teoretică a problemei cercetării în discuţie, respectiv,

prezentarea obiectivelor de cercetare sunt momente ale cercetării ştiinţifice anterioare elaborării ipotezelor

de lucru – primele reprezentând un sistem de ipoteze indirect testabile (teoretice) din care sunt derivate

logic enunţuri direct testabile (ipoteze de lucru) a căror confirmare sau infirmare va fi redată de datele

empirice (informaţiile furnizate de cercetarea de teren).

5.2. Formularea ipotezelor de cercetare

Ca urmare a specificului complex al realităţii investigate şi al procesului de cunoaştere a acesteia,

teoria ştiinţifică este structurată pe diferite nivele de generalizare, de la cel al teoriilor fundamentale, la cel

al teoriilor sociologice de rang mediu (R.K. Merton, 1972), ajungându-se la ipoteze.

În esenţă, modalitatea cea mai frecvent utilizată de elaborare a ipotezelor de lucru o reprezintă

deducerea acestora din teorie. Relaţia dintre ipotezele de nivel maxim de generalitate, ipotezele de nivel

mediu şi ipotezele de nivel minim de generalitate este redată de următoarea schemă (vezi Radu J. Bogdan

şi Aurora Milcoveanu, 1974):

Ipotezele de lucru iau forma unor implicaţii logice; tocmai de aceea, apare restricţia formulării

lor în termenii:

1. „Dacă A, atunci B”

Exemplu: „Dacă în familie există un climat conflictual, violent, atunci tendinţa spre devianţă

comportamentală a copiilor este mare.”

2. „Cu cât A, cu atât B”

Exemplu: „Cu cât nivelul de trai al populaţiei scade, cu atât rata comportamentelor delincvente

creşte”.

Aceste formulări orientează activitatea de testare empirică a ipotezelor. Enunţurile astfel formulate

trebuie să aibă o formulare clară şi concisă, să fie coerente logic şi noncontradictorii.

În consecinţă, în cercetare, nu orice enunţ despre relaţia probabilă dintre fenomene constituie o ipoteză

ştiinţifică. Pentru a fi validă, ipoteza empirică trebuie să fie direct testabilă, respingând încă de la început

acele enunţuri pentru care nu există posibilitatea de verificare a adevărului lor. Numai prin testare, prin

confruntare cu datele empirice, se ajunge, în investigaţia de teren, la confirmarea sau infirmarea ipotezelor

ştiinţifice. Se impune o precizare: în cercetarea socio-umană nu se pleacă de la premisa doar a confirmării

(sau doar a infirmării) ipotezelor empirice. Cercetătorul formulează enunţuri ce urmează a fi verificate.

Numai datele empirice (date ce vor fi recoltate în cadrul cercetării empirice cu ajutorul metodelor şi

tehnicilor de investigaţie sociologică sau psihologică) vor confirma (sau infirma) ipotezele cercetării, acest

aspect urmând a fi analizat în etapa cercetării de analiză şi interpretare a datelor recoltate pe teren.

Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-explicativ,

ipotezele ştiinţifice constituie, în esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii explicative validate ştiinţific,

care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie.

5.3. Validitatea ipotezelor

Elaborarea ipotezelor necesită un efort teoretic, dar şi creativ din partea cercetătorului; pentru a

constitui ipoteză de cercetare enunţul formulat trebuie să permită falsificabilitatea (infirmarea) (K. Popper).

În acelaşi sens, al problemei validităţii ipotezelor de cercetare, J. Galtung menţionează zece cerinţe ale unei

ipoteze: generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea,

predictibilitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea şi utilitatea (J. Galtung, Theory and Methods

of Social Reserch, 1964).

Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-explicativ,

ipotezele ştiinţifice constituie, în esenţă, explicaţii plauzibile bazate pe teorii explicative validate ştiinţific,

care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaţie.

S.Chelcea identifică trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un enunţ pentru a deveni ipoteză:

„În primul rând, enunţul trebuie să fie testabil, astfel încât ipotezele să poată fi confirmate sau

infirmate. În al doilea rând, ipoteza trebuie să fie o explicaţie plauzibilă ce urmează să fie verificată prin

faptele de observaţie, ceea ce presupune ca ipoteza să aibă coerenţă internă (să nu conţină elemente

contradictorii) şi coerenţă externă (coerenţă ce provine din «acordul» cu cunoştinţele verificate anterior).

În al treilea rând, ipoteza trebuie să aibă un conţinut reflectoriu, adică să reflecte realitatea obiectivă, să

fie enunţuri cu caracter de probabilitate referitoare la esenţa, intercondiţionarea şi cauzalitatea faptelor,

fenomenelor şi proceselor sociale” (Chelcea, S., 2001).

I. Mărginean (2000) distinge în ştiinţele socio-umane două categorii de ipoteze: teoria-ipotetică şi

ipotezele de cercetare.

a) Teoria-ipotetică este definită de acest autor ca „explicaţie ce ţine efectiv locul unor teorii şi este

adoptată în domenii în care nu se poate ajunge la teorii veritabile prin ipoteze de cercetare verificabile”.

Teoria-ipotetică se bazează pe anumite raţionamente, iar semnificaţia ei rezidă exclusiv în puterea

explicativă. Atât timp cât nu există o explicaţie mai bună în domeniul respectiv, teoria-ipotetică este

menţinută.

b) Ipotezele de cercetare – subliniază I. Mărginean – pot fi situate la diferite niveluri de generalitate:

ipoteze teoretice sau generale (propun interpretări noi faptelor şi fenomenelor, sunt indirect testabile şi

delimitează ceea ce a fost numit „revoluţiile ştiinţifice”) şi ipoteze empirice sau de lucru (testabile empiric

şi vehiculate în cadrul „ştiinţei normale”).

5.4. Metode de elaborare a ipotezelor

S. Chelcea (2001), evidenţiază trei modalităţi de elaborare a ipotezelor:

1. Prima modalitate constă în deducerea ipotezelor din teorie. Citându-i pe R. Bogdan şi A.

Milcoveanu (1974), S. Chelcea subliniază: „Considerând teoria sociologica şi, mai general, din ştiinţele

socio-umane ca un sistem de ipoteze care au un nivel de maximă generalitate, se pot deduce ipoteze de

nivel intermediar, cu raza medie de generalitate şi din acestea, numeroase ipoteze de lucru testabile prin

cercetările empirice” (Chelcea, S., 2001).

2. Experienţa directă a cercetătorului reprezintă a doua modalitate de stabilire a ipotezelor în

cercetările empirice. Cercetătorul descoperă, prin intuiţie, relaţii între faptele şi fenomenele observate, apoi,

prin observaţie, formulează ipotezele despre regularitatea probabilă a producerii relaţiilor şi a cauzalităţii

fenomenelor şi proceselor.

3. A treia metodă de obţinere a ipotezelor o reprezintă analogia cu fenomenele din fizică, chimie,

biologie.

„Una dintre cele mai fertile ipoteze privind rezistenţa la persuasiune – ipoteza inoculării, formulată

de W.J. McGuire (1964) – a fost stabilită prin analogie cu strategia medicală de sporire a rezistenţei

organismului la îmbolnăvire, prin vaccinare. Analog, subiecţii expuşi la o serie de argumente slabe, resping

mai apoi argumentele puternice ale mesajelor contraatitudinale”. (Chelcea, S., 2001)

În legătură cu condiţiile de validitate, S.Chelcea subliniază că ipotezele trebuie să se fondeze pe fapte

reale, să fie verificabile (să utilizeze concepte operaţionale), să fie specifice (să nu se piardă în generalităţi)

şi să fie „cu adevărat îndrăzneţe” (ipoteza îndrăzneaţă şi riscantă face predicţii despre fenomenele

observabile încă necunoscute, are un grad mare de generalitate explicând fapte sociale noi, sau are un

conţinut bogat, mai mare decât ceea ce se ştia despre domeniul la care se referă). (Chelcea, S., 2001)

De asemenea, se consideră că elaborarea ipotezelor depinde atât de condiţiile praxiologice şi de

nivelul de dezvoltare al ştiinţei, cât şi de calităţile personale ale cercetătorului.

Unitatea de învăţare 7

SCHEMA DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE CERCETARE (IV).

ANCHETA-PILOT ŞI CERCETAREA PROPRIU-ZISĂ

- Ancheta-pilot

- Sistematizarea şi ordonarea informaţiilor obţinute în cercetarea de teren; prelucrarea statistică

a datelor

- Analiza informaţiilor; interpretarea şi explicarea fenomenelor studiate

- Formularea concluziilor

- Redactarea raportului de cercetare

Introducere

Primul stadiu al cercetării – proiectarea cercetării – reprezintă clasa de demersuri necesare

contactului direct cu fenomenul ce constituie obiectul analizei. După acest moment, acest moment se acordă

o atenţie deosebită regulilor de aplicare a tehnicilor şi instrumentelor de investigaţie construite în vederea

recoltării informaţiilor. Cercetarea de teren, recoltarea propriu-zisă a informaţiilor constituie un moment-

cheie al cercetării, care ne permite să ne atingem scopul cercetării – acela de a face analize, interpretări, de

a formula explicaţii de valoare ştiinţifică, de a formula predicţii despre evoluţia fenomenului supus

cercetării; toate aceste eforturi fie vor reorienta interesul teoretic, fie vor iniţia o nouă teorie sau se va

reformula teoria in baza căreia se realizează cercetarea.

7.1. Ancheta-pilot

Toate demersurile descrise mai sus sunt premergătoare deplasării „în teren”, contactului nemijlocit

cu realitatea ce urmează să fie cercetată. Pentru cercetător, munca la „masa de lucru” nu presupune izolarea

de realitate, deoarece formularea problemelor care solicită cu prioritate să fie cercetate, descrierea câmpului

de atribute al fenomenelor circumscrise conceptelor prin care se formulează tema de cercetare şi multe alte

demersuri teoretice sau tehnice presupun o legătură permanentă a cercetătorului cu lumea faptelor şi

fenomenelor sociale şi psihice reale, o anumită experienţă rezultată din cercetările ştiinţifice anterioare

efectuate de el sau de alţi specialişti. Având în vedere că obiectul de studiu al sociologiei şi psihologiei este

în permanentă dinamică, se recomandă ca, înainte de a declanşa cercetarea propriu-zisă, să se procedeze la

o anchetă-„pilot”. În această fază cercetătorul testează mai întâi validitatea instrumentelor de cercetare.

Oricât de bogată ar fi experienţa noastră, să zicem, în redactarea chestionarelor, acest instrument de

recoltare a informaţiilor se adresează de fiecare dată altor populaţii; cu problemele lor specifice, cu

universul lor de interese, de opinii, de motivaţii, de aspiraţii etc., cu capacitatea lor de a înţelege sensul

solicitărilor formulate de cercetător în chestionare, interviuri, teste etc.

După ce ne-am convins că problemele asupra cărora solicităm informaţii sunt şi problemele reale ale

oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv interesaţi în a coopera cu noi, putem

considera că se poate trece la activitatea de recoltare a informaţiilor de la întreaga populaţie din eşantion.

În cazul în care apar erori, în legătură cu oricare dintre problemele menţionate, se procedează la corectarea

lor şi numai după aceasta deplasăm centrul activităţii noastre pe „terenul” faptelor concrete.

În acest moment al cercetării pot apărea distorsiuni determinate fie de relaţia dintre anchetator şi

subiecţii implicaţi în cercetare, fie de modul de construire a tehnicilor şi instrumentelor pe baza cărora se

culeg informaţii (întrebări rigide, care pot influenţa răspunsurile etc.).

7.2. Sistematizarea şi ordonarea informaţiilor obţinute

în cercetarea de teren; prelucrarea statistică a datelor

În cadrul cercetărilor se recoltează, de obicei, un mare volum de informaţii. Pentru ca acestea să poată

fi analizate, este necesară o prelucrare prealabilă a lor.

Prelucrarea informaţiilor rezultate din ancheta solicită un efort mult mai mare şi o cunoaştere exactă

a cerinţelor teoretico-metodologice pe care le presupune această etapă a cercetării. Prelucrarea statistică a

datelor recoltate devine posibilă numai după sistematizarea şi ordonarea informaţiilor.

Principalele momente ale unei astfel de prelucrări sunt: verificarea şi validarea informaţiilor care

urmează să fie reţinute pentru prelucrare; totodată, în ansamblul prelucrării, un loc deosebit îl ocupă

codificarea informaţiilor.

Verificarea şi validarea informaţiilor presupune lecturarea fiecărui chestionar pentru a stabili dacă

este sau nu valid pentru prelucrare; de regulă, nu se validează acele chestionare care au un număr mare de

întrebări fără răspuns sau când lipsesc răspunsurile la întrebările de date factuale (întrebările de

identificare).

Codificarea informaţiilor reprezintă operaţia de reprezentare convenţională a unei informaţii.

Codul stabileşte o corespondenţă riguroasă între natura calitativă a informaţiei şi cifrele (în cazul

unei codificări numerice) sau literele (codificare alfabetică) atribuite.

Simbolurile (codurile) sunt introduse în memoria calculatorului, astfel încât fiecare chestionar,

respectiv, fiecare răspuns la întrebări să devină unităţi distincte în baza unui program de corelaţii statistice.

În cercetarea socio-umană, se impune utilizarea unor metode statistice:

– se calculează ponderea diverselor caracteristici;

– se calculează medii şi indici ai valorilor acestora;

– se efectuează corelaţii statistice;

– se realizează analiza statistică a gradului de semnificaţie a rezultatului obţinut prin aplicarea

formulelor (teste de semnificaţie).

7.3. Analiza informaţiilor, interpretarea şi explicarea fenomenelor studiate

Odată verificate validitatea şi fidelitatea informaţiilor obţinute, se analizează gradul în care se reflectă

diferitele trăsături ale fenomenelor studiate, precum şi nivelul de precizie specific analizelor / determinărilor

cantitative şi calitative implicate în cadrul cercetării efectuate. În ultimă instanţă, ajungem la unul dintre

principiile de bază ale metodologiei cercetării, şi anume acela al îmbinării nivelului teoretic cu cel empiric,

practic, concret.

Analiza informaţiilor se realizează prin raportarea la obiectivele şi ipotezele cercetării - este

momentul în care se argumentează confirmarea / infirmarea fiecărei ipoteze de lucru.

Sunt evidenţiate următoarele aspecte:

ü Precizarea modului în care orice aspect al datelor recoltate modulează sau completează explicaţii

referitoare la ipoteze;

ü Corelarea şi integrarea tuturor informaţiilor rezultate în urma analizei fie în vederea formulării a noi

ipoteze de cercetare, fie a sugerării de noi demersuri de abordare a obiectului supus analizei;

ü Sunt subliniate reprezentativitatea informaţiilor obţinute şi semnificaţia lor.

7.4.Formularea concluziilor

În urma analizei şi interpretării datelor recoltate, a stabilirii semnificaţiei lor în raport cu problema

abordată şi mai ales cu ipotezele elaborate, se recurge la formularea concluziilor întregii cercetări (concluzii

finale).

Concluziile sunt exprimări sintetice care conţin sau rezumă esenţa rezultatelor obţinute în

cercetare. Ele:

– pot avea un caracter mai general sau mai particular în funcţie de generalitatea sau specificitatea

obiectivelor şi ipotezelor iniţiale;

– relevă gradul de originalitate a cercetării, dacă s-a ajuns la idei noi care le depăşesc sau continuă pe

cele deja cunoscute sau dacă ideile deja cunoscute sunt doar confirmate sau întărite;

– conţin uneori, implicit, sugestii pentru viitoarele cercetări (este de dorit însă formularea explicită a

acestor sugestii).

7.5.Redactarea raportului de cercetare

Este ultima etapă a unei cercetări şi implică prezentarea cerinţelor redactării acesteia. „Să nu uităm

că nu suntem nici Proust, care îşi lua libertatea frazelor foarte ample, nici Cummings, care îşi putea permite

să frângă versurile. Cu alte cuvinte, trebuie să redactăm lucrările noastre într-un stil ştiinţific, sobru, dar nu

cenuşiu” (Chelcea, S., 2001).

Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat presupune implicarea totală şi responsabilă

a cercetătorului, utilizarea experienţei acumulate în alte cercetări, folosirea unor metode rezultate

din cercetări similare desfăşurate de alţi autori etc.

Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se realizează ca

rezultat al activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii sale. Toate aceste

aspecte critice, care ţin de calitatea demersului realizării cercetării concrete, ne asigură caracterul

ştiinţific al cunoaşterii realizate.

Există şi alte modalităţi de finalizare a cercetărilor (elaborarea unor studii, monografii, sinteze în

domeniul metodologiei etc.), dar, în toate cazurile în care cercetarea s-a realizat pe baza unei convenţii sau

a unui contract cu instituţii sau organizaţii economice, se impune redactarea unui raport de cercetare.

Întrucât acesta are unele particularităţi în comparaţie cu toate celelalte modalităţi de finalizare a unei

cercetări, vom prezenta câteva dintre cerinţele de bază ale redactării lui:

a) se elaborează, mai întâi, o schiţă a raportului. Schiţa este necesară în toate cazurile când se

redactează un material. Aceasta permite punerea în ordine logică a tuturor informaţiilor de care

dispunem; formează convingerea că sunt cuprinse toate problemele importante, ne permite să avem

imaginea raportului în întregime şi să operăm cu mai multă uşurinţă schimbările care se impun. În

cazul raportului de cercetare, elaborarea unei schiţe este obligatorie, pentru că, pe baza ei, se

desfăşoară o dezbatere cu factorii de decizie, singurii în măsură să aprecieze dacă problemele

abordate prezintă interes sau nu; dacă există şi alte probleme care ar solicita explicaţii din partea

cercetătorilor; dacă raportul va fi centrat pe problemele ce fac subiectul convenţiei etc;

b) se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, care trebuie să fie concis. Conciziunea

solicită, de regulă, mai mult timp autorilor, dar dă mai multă forţă raportului şi scurtează timpul de

lectură pentru beneficiari. Există, însă, situaţii când se impun folosirea unor date, a unor explicaţii

suplimentare, descrierea evoluţiei în timp a unor fenomene, care ar lungi dimensiunile raportului. În

acest caz, se folosesc adausuri sub formă de note de subsol sau anexe. Adaosurile sunt chiar necesare,

deoarece, menţinând calităţile unui raport concis, permit cititorului să recurgă la date elaborate sau

materiale ilustrative (planşe, grafice, tabele etc.);

c) după ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză critică a acestuia de către autori,

cu participarea şi a altor specialişti sau colaboratori. În cadrul acestei dezbateri, autorii trebuie să

răspundă la câteva întrebări, printre care: Sunt destul de clare ideile expuse în raport (claritatea ideilor,

a propunerilor, sugestiilor, fiind judecată în raport cu obiectivele organizării şi conducerii, şi nu în

raport cu exigenţele aparatului conceptual cu care operează sociologia şi ştiinţele sociale)?

Concluziile de bază ale raportului, aprecierile critice şi propunerile sunt susţinute de argumente

suficiente, plauzibile? În cazul în care există idei sau concluzii care nu au suficientă acoperire în

fapte, dar a căror raţionalitate cercetătorul o intuieşte, se recomandă totuşi trecerea acestora în raport

sub formă de ipoteze sau sub rezerva recoltării de noi informaţii, ori a unei analize secundare. O astfel

de procedură conduce la sporirea încrederii beneficiarului în competenţa şi seriozitatea cercetătorului.

O altă problemă care trebuie să stea în atenţia autorilor sau colaboratorilor acestora se referă la măsura

în care propunerile făcute se încadrează în sfera de competenţă a beneficiarului şi în limita cadrului

legislativ ce reglementează funcţionarea organismului social analizat. Există situaţii când o propunere sau

alta poate să prezinte interes deosebit dacă este analizată prin prisma raporturilor logice dintre fapte, dar

pentru care în unitatea respectivă să nu se fi creat toate condiţiile pentru materializarea acestei propuneri

sau să se fi consumat împrejurările în care ar fi avut sens propunerea respectivă. Se recomandă renunţarea

la astfel de formulări în favoarea prestigiului cercetării ştiinţifice şi creşterii utilităţii acesteia.

Cunoaşterea în detaliu a tuturor etapelor pe care le presupune cercetarea constituie doar punctul de

plecare în organizarea şi desfăşurarea acesteia. Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat

presupune, însă, implicarea totală şi responsabilă a cercetătorului, iniţiativă şi activitate creatoare, utilizarea

experienţei acumulate în alte cercetări, folosirea unor metode rezultate din cercetări similare desfăşurate de

alţi autori etc. Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se realizează ca

rezultantă a activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii sale.

SUPLIMENT A. Cunoaşterea prin explicaţie şi prin experienţă

Trecând dincolo de opoziţia – mai mult sau mai puţin reală – dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică,

putem afirma că fenomenele unei realităţi – cu atât mai mult cu cât această realitatea este una psihosocială

– pot fi cunoscute fie apelând la explicaţii cu privire la respectivele fenomene, fie prin participarea la ele

sau prin trăirea lor nemijlocită. Din punctul de vedere al ştiinţei actuale, se consideră că o cunoaştere

adecvată a unui domeniu nu se poate face decât dacă se ajunge la explicaţii cu un înalt grad de întemeiere

care să permită înţelegerea specificului respectivului domeniu. O astfel de perspectivă este contestată de

unii dintre epistemologi, printre argu-mentele lor fiind şi acela că – la un anumit nivel – unele fenomene

nu mai pot suporta explicaţii, bazate pe un limbaj discursiv, raţional. În aceste cazuri, ar trebui să apelăm

la un nivel superior de tip evocativ, nondiscursiv, care să poată oferi o cunoaştere mai degrabă mistică şi

intuitivă, decât una explicativă. Discuţiile – numeroase şi fertile – cu privire la validitatea şi „adevărul”

cunoaşterii pe bază de explicaţie sau a cunoaşterii experienţiale, ca şi a diferenţelor dintre nivelul

discursiv şi cel evocativ al acestei cunoaşteri, ar putea sugera că este necesară o schimbare de perspectivă

– fundamentală chiar – pentru ceea ce reprezintă ştiinţa psihologiei contemporane şi viitoare. Văzută până

acum ca un deziderat al psihologiei, apropierea de modelul fizicii cartezian-newtoniene – în condiţiile în

care chiar ştiinţa fizicii şi-a reconsiderat poziţiile – nu poate decât să limiteze adevărata cunoaştere

psihologică şi să confere psihologiei acelaşi statut prăfuit şi nerealist de permanent candidat la poziţia de

ştiinţă.

Paradoxal, pe măsură ce psihologia caută să ajungă la falsul podium „ştiinţific”, fizica începe să-şi

schimbe sensul de evoluţie, venind către locul de care – până acum – psihologia încerca să se îndepărteze.

Pentru a reveni la cunoaşterea bazată pe explicaţie, iată felul în care I. Mărginean (2000) defineşte

explicaţia: “un elaborat (o construcţie) prin care un eveniment sau fenomen devin inteligibile prin

identificarea cauzelor, a naturii, a interrelaţiilor”.

Se consideră că în ştiinţele socio-umane trebuie să explicăm asocierea dintre un obiect şi o calitate.

Explicaţia este o relaţie ce utilizează întrebarea „De ce?”. Generatorul problemei este explanandum-ul (sau

fenomenul explicat), ceea ce explicăm. Răspunsul se numeşte explanans (sau elementul explicativ) şi

constă din propoziţii cu diferite grade de generalitate. Explanansul este alcătuit din legi şi teorii explicative,

dar se poate referi şi la “semnificaţiile atribuite de actorii sociali sau de raţionamente ale acestora”.

(Mărginean, 2000)

A. Mihu considera că într-o cercetare explicaţia este formulata ca o ipoteză, şi anume o explicaţie

plauzibilă referitoare la relaţiile dintre fenomenele studiate.

„Avem de-a face cu o teorie potenţiala, iar prin verificarea ipotezei se ajunge la teoria propriu-zisă”

(Mihu, 1973). Mihu denumeşte acest proces “pulsaţie propoziţionala”. Schema propusă de A. Mihu este

valabilă atât în cazul cercetărilor empirice (urmând un continuu descendent al importanţei de la abordările

preponderent cantitative, experimentale şi până la cele preponderent calitative, neexperimentale), cât şi în

cazul celei teoretice.

I. Mărginean (2000), enumeră următoarele categorii de explicaţii:

1. explicaţia cauzală (identificarea unui eveniment);

2. explicaţia probabilistă;

3. explicaţia de specificare a înţelesului (meaningful expla-nation) şi a scopului (purposive

explanation), când un eveniment este explicat prin motivaţiile, dorinţele, intenţiile actorilor;

4. explicaţia funcţională;

5. explicaţia evoluţionistă sau ecologică (apariţia şi manifes-tarea unui simptom ca adaptare la o

situaţie existenţială specifică).

6. explicaţie teleologică (în care nu cauzele sunt considerate ca explicaţii, ci scopurile);

7. explicaţia deductivă – iar aceasta comportă mai multe variante:

a) ipotetico-deductivă - prin care se deduce o consecinţa logica din propoziţii ştiinţifice;

b) deductiv-nomologică – prin care legile generale sunt considerate ca baza a explicaţiei;

c) nondeductivă – prin care se trece de la o propoziţie cu un anumit nivel de generalitate la o propoziţie cu

un nivel mai înalt de generalitate sau de la o propoziţie la alta, situate la acelaşi nivel de generalitate S.

Chelcea consideră că, în testarea ipotezelor nu poate fi urmată în exclusivitate inferenţa inductivă pentru

că, de cele mai multe ori, aceasta este incompletă. Generalizări empirice, consideră S. Chelcea, se

realizează cu un anumit grad de valabilitate, înregistrându-se astfel o ambiguitate epistemica a explicaţiei

statistice. (Chelcea, Mărginean, Cauc, 1998)

Supliment B. Conceptul de metodologie. Precizări terminologice

Prin „metodologie” se desemnează tocmai acea ştiinţă care ne relevă modalităţile de efectuare a

cercetării; metodologia desemnează demersul ştiinţific pe care trebuie să-l întreprindă

cercetătorul pentru a realiza cunoaşterea ştiinţifică a unui fapt social.

Etimologic, metodologia desemnează „ştiinţa metodelor” (denumirea provine de la cuvintele greceşti

methodos – drum, cale şi logos – ştiinţă). Metodologia ghidează întregul drum parcurs de cercetător pentru

cunoaşterea unei probleme sociale, de la delimitarea obiectului de studiu până la explicaţia şi construcţia

teoretică a realităţii sociale cercetate.

R. Mucchielli definea conceptul de metodologie ca “totalitatea metodelor utilizate de o ştiinţă”, iar

Mărginean susţine că este „o disciplină generală în care se dezvoltă modalităţile de realizare a cunoaşterii

ştiinţifice şi priveşte ansamblul elementelor care intervin în cercetarea vieţii sociale”.

Iniţial prin metodologie s-a înţeles doar logica cercetării dar în prezent există tendinţa ca metodologia

să fie înţeleasă ca o ramură a filosofiei, strâns legată de epistemologie, deşi încă nu se poate vorbi despre o

metodologie generală. Aşadar, într-o accepţie extinsă meto-dologia este definită ca un domeniu al

epistemologiei, realizându-se astfel o evaluare filosofică a tehnicilor precum şi a aspectelor con-ceptuale,

teoretice şi de cercetare ale cunoaşterii, iar într-o accepţie restrânsă metodologia se referă doar „la tehnicile

şi strategiile angajate în manipularea datelor, fără a se pune problemele validi-tăţii şi ale adecvării

cercetării”. (D. Jary, J.Jary, apud Chelcea, 2001)

Există doar metodologii particulare, cum este şi metodologia cercetării psihologice, astfel încât fiecare

ramură ştiinţifică şi disci-plină particulară dispune de o metodologie proprie.

Astfel, putem vorbi de o metodologie juridică, iar Nicolae Popa arată că aceasta reprezintă un sistem

al acelor factori de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect

raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul cunoaşterii fenomenului

juridic.

Factorii de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode sunt, în acest caz, principiile,

normele sau criteriile metodologice, ele formând conţinutul metodologiei juridice.

De asemenea, în pedagogie se vorbeşte de o metodologie didactică şi ea semnifică ansamblul

metodelor şi procedeelor utilizate în procesul de instruire având la baza o concepţie unitară cu privire la

actul de predare-învaţare, principiile şi legile care-l guvernează.

Metodologia cercetării ştiinţifice economice este o parte a ştiinţei economice şi poate fi definită ca un

ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode, tehnici şi instrumente de investigare şi cunoaştere

ştiinţifică a fenomenelor economice.

Aşadar, metodologia reprezintă ştiinţa integrată a metodelor, Caude considerând metoda ca fiind

„demersul raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei probleme”.

Septimiu Chelcea consideră că metodologia în ştiinţele psiho-sociale are două laturi: analiza critică a

activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.

Paul Lazarsfeld (1959) consideră că metodologia are şase teme principale (domenii fundamentale de

interes ale metodologiei cercetării în ştiinţele social-umane):

– delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice;

– analiza conceptelor;

– analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare;

– analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate;

– sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică;

– formalizarea raţionamentelor.

După cum arătam, cunoaşterea ştiinţifică actuală reprezintă un decupaj al realităţii. Pelletier şi Gablot

arată cum „încă Platon compara cunoaşterea cu disecţia unui animal: după el, un bun dialectician găseşte

articulaţiile, iar unul prost osul; însă orice cunoaştere rămâne un decupaj”, iar cercetătorul trebuie să

procedeze ca „un doctor perspicace care lasă la o parte zece fapte secundare şi reţine pentru studiu şi

diagnostic un simptom hotărâtor”. Chelcea crede că acest decupaj este necesar, în investigaţiile

psihosociale, pentru că nu toate elementele structurii şi acţiunii umane se situează pe acelaşi plan şi că nu

toate au o contribuţie egală la explicarea fenomenelor. Analiza conceptelor este necesară pentru că multe

din cuvintele şi expresiile folosite în practica de cercetare aparţin şi limbajului comun, iar multe dintre ele

au înţelesuri multiple. Spre exmplu, termenul de „ideologie” are peste 150 de accepţiuni, iar cel de „cultură”

peste 250 de înţelesuri oarecum diferite. În acest context este absolut necesar ca termenii folosiţi să fie

clarificaţi şi corect definiţi în activitatea de cercetare, această sarcină a metodologiei fiind probabil cea mai

veche.

De asemenea, metodologia trebuie să aibă în vedere analiza metodelor şi tehnicilor, precum şi

standardizarea şi relaţionarea lor eficientă, cu scopul de a ajunge la un nivel de abstractizare necesar pentru

eliminarea distorsiunilor, a adecvării la obiectul de studiu şi pentru asigurării reprezentativităţii concluziilor

cercetării.

Luând ca punct de plecare căile de producere a cunoaşterii în ştiinţele sociale comparativ cu cele din

ştiinţele naturii, Mircea Flonta (1981) evidenţiază două orientări metodologice dominante în ştiinţele

sociale. Monismul metodologic reprezintă, după Flonta, poziţia celor care afirmă unitatea metodei ştiinţei

şi necesitatea de a orienta cerce-tarea în ştiinţele sociale după criterii de raţionalitate şi ştiinţificitate degajate

prin analiza metodei ştiinţelor teoretice ale naturii. La polul opus se situează dualismul metodologic,

respectiv poziţia acelor analişti care susţin autonomia metodologică a disciplinelor sociale şi istorice.

În funcţie de modelul teoretic general aplicat în vederea explicării vieţii sociale, C. Zamfir (1979)

considera că analiza societăţii se poate face abordând, fie o strategie idealistă, fie o strategie materialistă.

Lazăr Vlăsceanu (1982) distinge tot în funcţie de modelul teoretic general aplicat pentru explicarea

vieţii sociale, două practici metodologice complementare: cea obiectivă şi, respectiv, practica metodologică

interpretativă.

În cadrul practicii metodologice obiective se urmăreşte dezvoltarea sociologiei şi psihologiei după

modelul ştiinţelor naturii: faptele şi fenomenele sunt considerate ca obiecte şi sunt explicate prin alte fapte

sau fenomene sociale. Conceptele epistemologice principale ale poziţiei metodologiei obiective sunt

explicaţia şi predicţia bazate pe analiza factorilor determinativi sau a cauzelor. Deşi unitară la nivelul celor

mai generale principii, practica metodologică „obiectivă” a evoluat de la pozitivism la operaţionalism apoi

la empirism, ca apoi să se consacre sub forma analizei structurale, analizei funcţionale sau a analizei

sistemice a socialului.

În practica metodologică interpretativă „se pune accentul pe specificul subiectiv ireductibil al faptelor

sociale, ceea ce implică necesitatea concentrării analizelor asupra semnificaţiilor investite şi vehiculate de

actorii sociali în interacţiunile şi situaţiile lor sociale” (L.Vlăsceanu, 1982). Conceptele epistemologice

principale sunt înţe-legerea şi interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor situaţionale,

prin considerarea scopurilor şi motivelor acţiunii. Practica metodologică interpretativă, formulată de

filosofia socială neokantiană şi dezvoltată de sociologia interpretativă a lui Max Weber, a evoluat către

interacţionism simbolic (G.H. Mead, anii ’30), sociologie fenomenologică (A. Schutz, anii ’50) şi

etnometodologie (H. Garfinkel, anii ’60).

Donald S. Tull realizează o clasificare a practicilor folosite de diverşi cercetători după criteriul publicităţii

(explicitării) metodelor de cercetare şi vorbeşte de conturarea a trei practici diferite de cercetare: metoda

obiectivistă, metoda subiectivisă şi metoda fenomenologică.

Metoda obiectivistă îşi propune testarea ipotezelor utilizând proceduri statistice explicite (publice) şi

teste ce pot fi repetate de alţi cercetători.

Metoda subiectivistă realizează de asemenea testarea ipotezelor, dar este mai puţin riguroasă în ceea

ce priveşte independenţa cercetătorului şi explicitarea procedurilor.

Metoda fenomenologică respinge complet testarea ipotezelor şi explicitarea premiselor, afirmând

faptul că cercetarea nu poate fi absolut independentă; un obiect poate fi văzut doar de un subiect, ca atare

orice metodă de cercetare este subiectivă şi particulară.

Pentru desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice referitoare la comportamentele colective şi

individuale, trebuie luate în considerare patru principii (Chelcea, 2001):

1. Principiul unităţii teoretic-empiric (cu alte cuvinte, cercetarea observaţională, directă, trebuie să

confere valoare de adevăr intuiţiei teoretice: un exemplu este acela al descoperirii planetei Neptun, intuită

teoretic (în 1843 şi 1846) a exista cu mult timp înainte de descoperirea ei practică).

2. Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pleacă de la constatarea că, numai cunoaşterea intuitivă a

socialului nu este suficientă, ea putând conduce la rezultate eronate. Acest principiu pune în discuţie relaţia

dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii în ştiinţele sociale şi comportamentale. R. Boudon subliniază că

„metoda comprehensivă, singură, nu este suficientă în cercetarea sociologică, dar ea îşi are aplicabilitate în

ştiinţele socio-umane, valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta” (S. Chelcea, 2001)

3. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice

şi cazuistice, folosirea unor metode deopotrivă cantitative şi calitative (de exemplu, analiza de conţinut).

4. Principiul unităţii judecăţi constatative-judecăţi evaluative presupune angajarea morală a

cercetătorului în sprijinul valorilor înalt-umaniste şi a idealurilor naţionale.

I. Mărginean (2000) concepe metodologia de cercetare pe câteva mari componente, respectiv:

a) Componenta teoretică. Este componenta teoriei referenţiale şi a normativităţii metodologice care

să îndeplinească rolul de ghid al cercetării (prin sistemul conceptual specific) cât şi în fazele de realizare şi

finalizare (interpretare, explicare, comunicare a rezultatelor).

În ceea ce priveşte normativitatea metodologică ea constituie un „set de reguli ale unei bune cercetări

fiind destinată să realizeze un inventar de probleme ce trebuie rezolvate în efectuarea unei cercetări,

precum şi ca proceduri de rezolvare, respectiv cum să acţioneze” (Mărginean, 2000). Prin conceperea

normativităţii metodologice se lasă o largă libertate cercetătorului pentru a decide cum să realizeze o

cercetare. Există însă o singură condiţie: să respecte codul deontologic profesional de efectuare a

cercetărilor, ceea ce presupune calificare adecvată, corectitudine şi obiectivitate.

b) Componenta metodică. Este componenta metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de

lucru, precum şi a strategiilor de cercetare socială.

c) Componenta de natură epistemologică. Este componenta de evaluare a rezultatelor cercetării şi a

construcţiei teoretice, în ultimă instanţă de certificare a statutului ştiinţific al sociologiei sau psihologiei.

Paul Lazarsfeld (1959) consideră că domeniile de interes ale metodologiei cercetării sunt următoarele:

delimitarea obiectului de studiu în cercetarea concretă; analiza conceptelor în care este reflectată realitatea

supusă cercetării; analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare; analiza raportului dintre metodele şi tehnicile

utilizate în cercetare; sistematizarea şi ordonarea informaţiilor obţinute în cercetarea concretă; formalizarea

raţionamentelor de cercetare. De asemenea, în Dicţionarul de sociologie (1993) sunt specificate clasele de

elemente componente ale metodologiei cercetării:

a. Enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru structura paradigmatică a unei teorii

şi convertite în principii metodologice de orientare a abordării realităţii sociale;

b. Metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice (observaţia, experimentul, ancheta etc.);

c. Tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice, de ordonare, sistematizare

şi corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor privitoare la semnificaţiile lor teoretice;

d. Procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau reconstrucţie teoretică pe baza datelor

empirice în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi predicţii teoretice (L. Vlăsceanu).

Tocmai de aceea nu rămânem în definirea metodologiei cercetării la sensul oferit de etimologia

termenului; domeniile de interes ale metodologiei cercetării sunt multiple, iar sensul pe care îl atribuim

metodologiei în acest context este acela de a cuprinde ansamblul demersurilor teoretice, metodico-tehnice

şi epistemologice pe care le întreprinde un cercetător în vederea cunoaşterii ştiinţifice a unor fapte,

fenomene sau procese sociale.

Demersurile de natură teoretică pe care le întreprinde cercetătorul pentru a desfăşura o cercetare

concretă a unui anumit domeniu sunt multiple. El trebuie să-şi clarifice cu exactitate nivelul la care a ajuns

cunoaşterea domeniului pe care îl cercetează; să facă o analiză critică a aparatului conceptual pentru

fenomenul devenit obiect al cercetării ştiinţifice; să formuleze cu claritate ipoteze generale şi ipoteze de

lucru în care sunt, de altfel, surprinse raporturile de cauzalitate dintre componentele structurale.

Nivelul tehnic al metodologiei se referă la faptul că cercetătorul trebuie să cunoască ansamblul

metodelor de care dispune sociologia sau psihologia pentru cunoaşterea realităţii sociale sau psihice; să ştie

care dintre acestea este (sunt) cea mai (cele mai) adecvată(e) pentru investigarea domeniului pe care îl

studiază; să cunoască tehnicile pentru aplicarea fiecărei metode şi să fie capabil să construiască singur cele

mai performante instrumente de recoltare şi prelucrare a informaţiilor.

Supliment C. Etape ale cercetării

1. Ancheta pilot

Toate demersurile descrise mai sus sunt premergătoare deplasării „în teren”, contactului nemijlocit

cu realitatea ce urmează să fie cercetată. Pentru cercetător, munca la „masa de lucru” nu presupune

izolarea de realitate deoarece formularea problemelor care solicită cu prioritate să fie cercetate, descrierea

câmpului de atribute al fenomenelor circumscrise conceptelor prin care se formulează tema de cercetare şi

multe alte demersuri teoretice sau tehnice, presupun o legătură permanentă a cercetătorului cu lumea

faptelor şi fenomenelor sociale şi psihice reale, o anumită experienţă rezultată din cercetările ştiinţifice

anterioare efectuate de el sau de alţi specialişti. Având în vedere că obiectul de studiu al sociologiei şi

psihologiei este în per-manentă dinamică, se recomandă ca înainte de a declanşa cercetarea propriu-zisă

să se procedeze la o anchetă „pilot”. În această fază cercetătorul testează mai întâi validitatea

instrumentelor de cercetare. Oricât de bogată ar fi experienţa noastră, să zicem, în redactarea

chestionarelor, acest instrument de recoltare a informaţiilor se adresează de fiecare dată altor populaţii; cu

problemele lor specifice, cu universul lor de interese, de opinii, de motivaţii, de aspiraţii etc., cu

capacitatea lor de a înţelege sensul solicitărilor formulate de cercetător în chestionare, interviuri, teste etc.

După ce ne-am convins că problemele asupra cărora solicităm informaţii sunt şi problemele reale ale

oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv interesaţi în a coopera cu noi, putem

considera că se poate trece la activitatea de recoltare a informaţiilor de la întreaga populaţie din eşantion.

În cazul în care apar erori, în legătură cu oricare dintre problemele menţionate, se procedează la corectarea

lor şi numai după aceasta deplasăm centrul activităţii noastre pe „terenul” faptelor concrete.

În acest moment al cercetării pot apărea distorsiuni datorate fie relaţiei dintre anchetator şi subiecţii

implicaţi în cercetare, fie modului de construire a tehnicilor şi instrumentelor pe baza cărora se culeg

informaţii (întrebări rigide, care pot influenţa răspunsurile etc.).

2. Sistematizarea şi ordonarea informaţiilor obţinute

în cercetarea de teren; prelucrarea statistică a datelor

În cadrul cercetărilor se recoltează, de obicei, un mare volum de informaţii. Pentru ca acestea să poată

fi analizate este necesară o prelucrare prealabilă a lor.

Prelucrarea informaţiilor rezultate din ancheta solicită un efort mult mai mare şi o cunoaştere exactă

a cerinţelor teoretico-meto-dologice pe care le presupune această etapă a cercetării. Prelucrarea statistică a

datelor recoltate devine posibilă numai după sistematizarea şi ordonarea informaţiilor.

Principalele momente ale unei astfel de prelucrări sunt: verifi-carea şi validarea informaţiilor care

urmează să fie reţinute pentru prelucrare; totodată, în ansamblul prelucrării, un loc deosebit îl ocupă

codificarea informaţiilor.

Verificarea şi validarea informaţiilor presupune

– Lecturarea fiecărui chestionar pentru a stabili dacă este sau nu valid pentru prelucrare;

– De regulă, nu se validează acele chestionare care au un număr mare de întrebări fără răspuns sau

când lipsesc răspunsurile la întrebările de date factuale (întrebările de identificare).

Codificarea informaţiilor reprezintă:

– Operaţia de reprezentare convenţională a unei informaţii;

– Codul stabileşte o corespondenţă riguroasă între natura calitativă a informaţiei şi cifrele (în cazul

unei codificări numerice) sau literele (codificare alfabetică) atribuite;

– Simbolurile (codurile) sunt introduse în memoria calcula-torului, astfel încât, fiecare chestionar,

respectiv, fiecare răspuns la întrebări să devină unităţi distincte în baza unui program de corelaţii

statistice.

În cercetarea socioumană, se impune utilizarea unor metode statistice:

– se calculează ponderea diverselor caracteristici:

– se calculează medii şi indici ale valorilor acestora;

– se efectuează corelaţii statistice

– se realizează analiza statistică a gradului de semnificaţie a rezultatului obţinut prin aplicarea

formulelor (teste de semnificaţie);

3. Analiza informaţiilor, interpretarea şi explicarea fenomenelor studiate

Odată verificată validitatea şi fidelitatea informaţiilor obţinute, se analizează gradul în care se reflectă

diferitele trăsături ale feno-menelor studiate, precum şi nivelul de precizie specific analizelor /

determinărilor cantitative şi calitative implicate în cadrul cercetării efectuate. În ultimă instanţă, ajungem

la unul dintre principiile de bază ale metodologiei cercetării şi anume acela al îmbinării nivelului teoretic

cu cel empiric, practic, concret.

Se raportează la obiectivele şi ipotezele cercetării - este momentul în care se argumentează

confirmarea / infirmarea fiecărei ipoteze de lucru.

Sunt evidenţiate următoarele aspecte:

ü Precizarea modului în care orice aspect al datelor recoltate modulează sau completează explicaţii

referitoare la ipoteze;

ü Corelarea şi integrarea tuturor informaţiilor rezultate în urma analizei fie în vederea formulării de

noi ipoteze de cercetare, fie a sugerării de noi demersuri de abordare a obiectului supus analizei;

ü Este subliniată reprezentativitatea informaţiilor obţinute şi semnificaţia lor.

4.Formularea concluziilor

În urma analizei şi interpretării datelor recoltate, a stabilirii semnificaţiei lor în raport cu problema

abordată şi mai ales cu ipotezele elaborate, se recurge la formularea concluziilor întregii cercetări (concluzii

finale).

Concluziile:

Sunt exprimări sintetice care conţin sau rezumă esenţa rezultatelor obţinute în cercetare.

Pot avea un caracter mai general sau mai particular în funcţie de generalitatea sau specificitatea

obiectivelor şi ipotezelor iniţiale.

Relevă gradul de originalitate a cercetării, dacă s-a ajuns la idei noi care le depăşesc sau continuă pe cele

deja cunoscute sau dacă ideile deja cunoscute sunt doar confirmate sau întărite.

Conţin uneori implicit sugestii, pentru viitoarele cercetări (este de dorit însă formularea explicită a

acestor sugestii).

5.Redactarea raportului de cercetare

Este ultima etapă a unei cercetări şi implică prezentarea cerinţelor redactării acesteia.

„Să nu uităm că nu suntem nici Proust, care îşi lua libertatea frazelor foarte ample, nici Cummings,

care îşi putea permite să frângă versurile. Cu alte cuvinte, trebuie să redactăm lucrările noastre într-un

stil ştiinţific, sobru, dar nu cenuşiu” (Chelcea, S., 2001).

Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat presupune implicarea totală şi responsabilă

a cercetătorului, utilizarea expe-rienţei acumulate în alte cercetări, folosirea unor metode rezultate

din cercetări similare desfăşurate de alţi autori etc. Între etapele prezentate există o legătură

indisolubilă, iar actul cunoaşterii se realizează ca rezultat al activităţii desfăşurate de cercetător pe

întreg parcursul activităţii sale. Toate aceste aspecte critice care ţin de calitatea demersului realizării

cercetării concrete, ne asigură caracterul ştiinţific al cunoaşterii realizate.

Există şi alte modalităţi de finalizare a cercetărilor (elaborarea unor studii, monografii, sinteze în

domeniul metodologiei etc.), dar, în toate cazurile în care cercetarea s-a realizat pe baza unei convenţii

sau contract cu instituţii sau organizaţii economice, se impune redactarea şi a unui raport de cercetare.

Întrucât acesta are unele particularităţi în comparaţie cu toate celelalte modalităţi de finalizare a unei

cercetări, vom prezenta câteva din cerinţele de bază ale redactării lui:

a) se elaborează mai întâi o schiţă a raportului. Schiţa este necesară în toate cazurile când se redactează

un material. Aceasta permite punerea în ordine logică a tuturor informaţiilor de care dispunem; formează

convingerea că sunt cuprinse toate problemele importante, ne permite să avem imaginea raportului în

întregime şi să operăm cu mai multă uşurinţă schimbările care se impun. În cazul raportului de cercetare,

elaborarea unei schiţe este obligatorie pentru că, pe baza ei, se desfăşoară o dezbatere cu factorii de decizie,

singurii în măsură să aprecieze dacă problemele abordate prezintă interes sau nu; dacă există şi alte

probleme care ar solicita explicaţii din partea cercetătorilor; dacă raportul va fi centrat pe problemele ce fac

subiectul convenţiei etc;

b) se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, care trebuie să fie concis. Conciziunea solicită, de

regulă, mai mult timp autorilor, dar , dă mai multă forţă raportului şi scurtează timpul de lectură pentru

beneficiari. Există, însă, situaţii când se impune folo-sirea unor date, a unor explicaţii suplimentare,

descrierea evoluţiei în timp a unor fenomene care ar lungi dimensiunile raportului. În acest caz, se

folosesc adausuri sub formă de note de subsol sau anexe. Adaosurile sunt chiar necesare deoarece

menţinând calităţile unui raport concis, permit cititorului să recurgă la date elaborate sau materiale

ilustrative (planşe, grafice, tabele etc.);

c) după ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză critică a acestuia de către autori, cu

participarea şi a altor specialişti sau colaboratori. În cadrul acestei dezbateri, autorii trebuie să răspundă la

câteva întrebări, printre care: sunt destul de clare ideile expuse în raport (claritatea ideilor, a propunerilor,

sugestiilor, fiind judecată în raport de obiectivele organizării şi conducerii şi nu în raport cu exigenţele

aparatului conceptual cu care operează sociologia şi ştiinţele sociale). Concluziile de bază ale raportului,

aprecierile critice şi propunerile sunt susţinute de argumente suficiente, plau-zibile? În cazul în care există

idei sau concluzii care nu au suficientă acoperire în fapte, dar a căror raţionalitate cercetătorul o intuieşte,

se recomandă totuşi trecerea acestora în raport sub formă de ipoteze sau sub rezerva recoltării de noi

informaţii, ori a unei analize secundare. O astfel de procedură conduce la sporirea încrederii beneficiarului

în competenţa şi seriozitatea cercetătorului.

O altă problemă care trebuie să stea în atenţia autorilor sau colaboratorilor acestora se referă la măsura

în care propunerile făcute se încadrează în sfera de competenţă a beneficiarului şi în limita cadrului

legislativ care reglementează funcţionarea organismului social analizat. Există situaţii când o propunere sau

alta pot să prezinte interes deosebit dacă sunt analizate prin prisma raporturilor logice dintre fapte, dar

pentru care în unitatea respectivă să nu se fi creat toate condiţiile pentru materializarea acestei propuneri

sau să se fi consumat împrejurările în care ar fi avut sens propunerea respectivă. Se recomandă renunţarea

la astfel de formulări în favoarea presti-giului cercetării ştiinţifice şi creşterii utilităţii acesteia.

Cunoaşterea în detaliu a tuturor etapelor pe care le presupune cercetarea constituie doar punctul de

plecare în organizarea şi desfă-şurarea acesteia. Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat

presupune, însă, implicarea totală şi responsabilă a cercetătorului, iniţiativa şi activitatea creatoare,

utilizarea experienţei acumulate în alte cercetări, folosirea unor metode rezultate din cercetări similare

desfăşurate de alţi autori etc. Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se

realizează ca rezultată a activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii sale.

Bibliografie curs

Bibliografie obligatorie

Manu Beatrice, Kessler Ioana, (2014), Metodologia cercetării în sociologie şi psihologie. Curs în

tehnologie ID/IFR, Bucureşti: Fundaţia România de Mâine

Chelcea, Septimiu, (2001), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Bucureşti:

Economică

Dincă Margareta, (2003), Metode de cercetare în psihologie. Note de curs, Bucureşti: Universitatăţii Titu

Maiorescu

Sava Florin A., (2013). Psihologia validată științific. Ghid practic de cercetare în psihologie, Iași: Polirom

Bibliografie facultativă

Ardelean Aurel, Dobrescu E.M., Pisoschi A, (2006), Evaluarea activităţii de cercetare ştiinţifică,

București: C.H.Beck.

Babbie Earl, (2010), Practica cercetării sociale, Iaşi: Polirom

Blaikie Norman, (2010), Modele ale cercetării sociale. Producerea cunoaşterii, Ediţia a II-a, Bucureşti:

CA Publishing

Cauc Ion, Manu Beatrice, Pârlea Daniela, Goran Laura, (2004), Metodologia cercetării sociologice. Metode

şi tehnici de cercetare, Bucureşti: Fundaţia România de Mâine

Chelcea Septimiu., Mărginean Ioan, Cauc Ion, (1998), Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, Deva:

Destin

Comes Cristian Andrei, Popescu-Spineni Sabina,( 2005), Metodologia cercetării ştiinţifice, Bucureşti:

Cermaprint.

Enăchescu Constantin, (2007), Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, Iaşi: Polirom

Giles Davis, (2002), Advanced research methods in psychology, Routledge.

Havârneanu Cornel, (2000), Metodologia cercetării în științele sociale, Iași: Erota

King F.Ronald, (2005), Strategia cercetării, Treisprezece cursuri despre elementele ştiinţelor sociale, Iaşi:

Polirom

Iliescu Victor, Gherghinescu Oana, (2005), Managementul Proiectelor, Bucureşti: Didactică şi Pedagogică.

King Garry, Keohane Robert, Verba, Sidney, (2000), Fundamentele Cercetării Sociale, Iaşi: Polirom

McNeill Patrick, Chapman Steve, (2005), Research methods, Routledge.

McQueen Ronald, Knussen Christina, (2006), Metode de cercetare ȋn știinţele sociale, Iași: Institutul

European

Moscovici Serge, Buschini Fabrice, (2007), Metodologia ştiinţelor socioumane, Iaşi: Polirom

Pisoschi A., Ardelean Aurel, (2007), Aspecte metodologice în cercetarea ştiinţifică,Bucureşti: Academiei

Române

Rădulescu Șt. Mihaela, (2011), Metodologia cercetării ştiinţifice, Ediţia a II-a, Bucureşti: Didactică şi

Pedagogică