metamorfozele sociale ale puterii

Georgeta Ghebrea

METAMORFOZE SOCIALE ALE PUTERII

Renaissance Bucureşti

2007

Tehnoredactare şi coperta: Monica Balaban

Editura Renaissance 2007 (Editură recunoscută C.N.C.S.I.S.) Editor: S o r i n A l e x a n d r u Ş O N T E A

Telefon/fax: 031.808.91.97 0744.652118

E-mail: [email protected]

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii

ISBN 978-973-8922-24-2

T i p a r : A B S T R A C T M E D I A S R L T e l / f a x : 031.808.91.97

1. PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ ASUPRA POLITICULUI

Sociologia politică este o ştiinţă de frontieră care aparţine, în acelaşi t imp, ştiinţelor politice şi sociologiei. Aparţine sociologiei pentru că împărtăşeşte aceeaşi viziune; aparţine ştiinţelor politice pentru că are acelaşi obiect de studiu ca acestea, adică politicul şi politica.

V o m explica, mai întâi, în ce constă specificul viziunii sociologice şi, apoi, vom încerca să definim ce sunt politica şi politicul.

1.1. SPECIFICUL VIZIUNII SOCIOLOGICE

Sociologia are ca obiect de studiu socialul dar nu toate ştiinţele sociale şi u m a n e împărtăşesc viziunea sociologică. C r e d e m că sociologia încearcă, în principal, să răspundă la patru întrebări fundamentale:

1). Cine suntem? Problema identităţii sociale. D a c ă încercăm să răspundem la această întrebare, cei mai mulţi din

tre noi ne vom defini în termenii statutelor (statusurilor) sociale pe care le o c u p ă m şi a rolurilor sociale pe care le jucăm. S u n t e m studenţi sau profesori sau avem o anumită ocupaţie, suntem bărbaţi sau femei, avem 0 anumită vârstă, suntem căsătoriţi sau celibatari, suntem părinţi şi copii, suntem bogaţi sau săraci, aparţ inem unei naţiuni, etnii, rase, suntem locuitori ai unei localităţi, ţări etc. Sociologul de origine germană Ralf Dahrendorf n u m e a homo sociologicus această viziune despre esenţa umană, în care nu ne putem c o n c e p e decât înveşmântaţi în mantiile oferite de poziţiile noastre şi de rolurile pe care le j u c ă m 1 .

2). C u m funcţionează lumea în care trăim? Prob lema structurii sociale.

De obicei, pentru a înţelege funcţionarea unui lucru, copiii (şi oamenii, în general) îl desfac în bucăţele, în piesele componente . Câţi dintre noi nu am desfăcut o jucăr ie sau un ceasornic pentru a vedea cum funcţionează? A ş a am înţeles c u m funcţionează diferitele mecanisme. Aşa a aflat anatomia cum funcţionează corpul uman şi celelalte organisme vii şi exemplele ar putea cont inua cu referire la toate ştiinţele.

1 Dahrendorf, R.: După 1989. Morală, revoluţie şi societare civilă (trad.de Mona Antohi), Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 72.

mailto:[email protected]

http://trad.de

Ml I AMOm O/li SOCIALE ALE PUTERII

2 Toffler, A.: Şocul viitorului, (trad. de Leontina Moga şi Gabriela Mantu), Editura Politică, Bucureşti, 1973.

6


Primul postulat: sociologia are o viziune globală asupra societăţii, este interesată să studieze mai degrabă colectivităţile decât indivizii. Pentru sociologie nu există indivizi în stare pură, în izolare ci numai în colectivitate. Sociologia vrea să vadă pădurea, nu copacii, marea şi nu picăturile de apă, constelaţiile şi nu stelele, vrea să înţeleagă ansamblurile.

Al doilea postulat: relaţiile stabilite între oameni există independent de indivizii ce le compun. Ele sunt definite social, ele sunt obiectivate. Sigur, toţi avem o marjă de libertate, de inovaţie sau chiar de invenţie. D a r plecăm de la ceea ce există. C â n d ne îndrăgostim, ne comportăm potrivit unor reguli (norme sociale) care definesc dragostea în societatea în care trăim (aceste reguli pot diferi de la o societate la alta). Nu rein-ventăm noi dragostea, modul în care o arătăm , modul în care o primim. Aceste lucruri le învăţăm şi apoi le aplicăm în viaţa cotidiană. La fel se întâmplă în relaţiile dintre părinţi şi copii, dintre soţi, dintre profesori şi studenţi. P u t e m schimba câte ceva, pe ici, pe colo, dar nu în părţile esenţiale. Suntem prizonierii acestor lucruri fără să ne d ă m seama, aşa cum nu ne dăm seama de faptul că trăim în pielea noastră decât atunci când o rănim. în afară de pielea biologică mai avem însă şi pielea "socială". Aşa c u m nu putem trăi jupuiţi de vii, aşa nu putem trăi fără acest înveliş social. Pentru sociologie, nimic nu există în afara socialului. Chiar şi nevoile şi actele biologice - mâncatul, băutul, excreţia, reproducerea, naşterea şi moartea - sunt transfigurate şi definite social.

Al treilea postulat: sociologia nu studiază " societatea" ci "societăţile" , definite, în principal, de un teritoriu, o perioadă de t imp şi o cultură specifică. Sociologia studiază, mai ales, societăţile naţionale moderne pentru că ea a apărut, ca ştiinţă, abia în epoca afirmării naţiunilor moderne şi a statelor-naţiune. Pentru sociologie nimic nu este veşnic şi totul este relativ. Instituţiile apar, dăinuiesc şi dispar, chiar şi cele care, aparent, sunt eterne (familia, statul, naţ iunea) . Discursul sociologiei nu este unul normativ: ea nu spune ce " t rebuie" să fie ci ceea ce este. Bineînţeles că sociologii suni influenţaţi de cultura specifică în care s-au format, de valorile în care au fost socializaţi dar ei îşi doresc acea "privire înde-părtală" 3 , detaşată de verdicle de ordin moral . Sociologia militantă este şi ea o opţiune dar, de multe ori, încercări le ei de a " a m e l i o r a " lumea au eşuat lamentabil . Să ne amintim doar ce s-a întâmplat atunci când s-a încercat punerea în practică a celebrei teză a Xl-a despre Feuerbach, formulată de Karl Marx ("filosofii n-au făcu decât să interpreteze lumea

3 Levi-Strauss, C: Le regard eloigne, Pion, Paris, 1983.

7

Nu i sociologia nu face excepţie. Pentru a folosi aceleaşi metafore, " m e -< .im .mul", "organismul" care trebuie desfăcut în piesele c o m p o n e n t e QSte societatea umană. Din ce este ea alcătuită? Din diferite domenii , grupuri şi relaţii. Din comunităţi, organizaţii şi instituţii. E un uriaş sis-Icin, spun adepţii teoriei sistemelor, alcătuit din subsisteme, alcătuite la landul lor din subsisteme. Există economia, cultura, politica. Există muncitori, ţărani, cadre medii şi superioare, intelectuali, rentieri etc. Exista stalul, alcătuit şi el, la rândul lui din domenii , organizaţii şi insti-tuţii, şi există societatea civilă. D a r alcătuirea şi funcţionarea structurii sociale rămâne o problemă deschisă.

3). De ce şi c u m se schimbă l u m e a în care trăim? Problema dinami

cii sociale. Am învăţat la şcoală (la istorie, economie polit ică etc.) despre

schimbarea socială. Am văzut că societăţile nu sunt identice, nici în t imp, nici în spaţiu. Lucrurile se schimbă, câteodată atât de rapid încât oamenii au dificultăţi de adaptare şi se produce un adevărat şoc cultural ("şocul vi i torului" 2 ) . Care sunt sursele schimbărilor? C u m se produc ele? Cine le face? Iată întrebări esenţiale ale sociologiei.

4). Care sunt produsele activităţii u m a n e ? Prob lema culturii Sociologia consideră ambele aspecte ale culturii: cultura materială

şi cultura spirituală. între cele două forme există însă multiple conexiuni şi interacţiuni. Separarea lor nu este clară şi nici rigidă. De exemplu, automobilul nu este un simplu obiect ci un element fundamental al culturii noastre. Există o adevărată constelaţie culturală ataşată acestui "obiect" : un stil de viaţa aferent, sentimente, atitudini, aspiraţii, mitologii, s imboluri, valori. I-au fost dedicate p o e m e , filme, picturi şi monumente. La fel se întâmplă, mai recent, şi cu computerul devenit nucleul unei noi constelaţii culturale.

Pentru a răspunde la aceste patru întrebări fundamentale, sociologia porneşte de la patru principii fundamentale, denumite şi postulatele sociologiei. Termenul de postulat sau ax iomă ne duce cu gândul la ştiinţele exacte unde sensul este acela de adevăr evident, care nu trebuie demonstrat. Sigur, chiar şi cele mai evidente adevăruri sunt contestabile şi acest lucru este dovedit, de exemplu, de geometri i le neeucl idiene. Nici postulatele sociologiei nu sunt adevăruri absolute ci posibile puncte de plecare ale demersului sociologic.


în moduri diferite; este vorba însă de a o schimba" ). Chiar sociologul Dimitrie Guşt i 5 , adept al unei "sociologii mi l i tans" a fost un corifeu al dictaturii regale a lui Carol al II-lea. "Intervenţia sociologică", imaginată de sociologul francez Alain T o u r a i n e 6 pentru a d inamiza actorii sociali, în cadrul unei "sociologii angajate", nu a avut nici ea m a r e succes în lupta sindicală. Rezultatele cercetării ştiinţifice pot fi însă folosite pentru orientarea acţiunii practice, politice şi sociale.

De exemplu, Paul Lazarsfeld expl ică cum au contribuit cercetătorii clin domeniul social la victoria S U A în cel de al doilea război mondial : „Sociologii au fost chemaţi să studieze moralul soldaţilor astfel ca Armata să poată modifica atitudinile şi situaţiile care l imitaseră eficienţa operaţiunilor sale. Psihosociologi lor li s-a cerut să e x a m i n e z e propaganda la care a fost expus publicul amer ican, astfel încât cea utilizată de instituţiile noastre să poată f i îmbunătăţ i tă iar cea diseminată de duşmani să poată fi contracarată . " 7 . Nu s-a cuantificat aportul sociologi lor lui Lazarsfeld la efortul de război dar, cu siguranţă, descoperiri le ştiinţifice realizate de grupul din jurul său au reprezentat un mare progres pentru sociologie, după cum vom vedea pe parcursul acestei cărţi.

Al patrulea postulat: există o puternică legătură între viaţa personală şi fenomenele şi evenimentele care au loc pe marea scenă a istoriei. Capacitatea sociologiei şi a sociologilor de a găsi , de a descoperi această legătură a fost denumită, de către sociologul american Charles Wright Mills, " imaginaţ ie sociologică" 8 .

Aşa cum am mai arătat, tot ceea ce suntem şi tot ceea ce facem depinde de coordonate le sociale în care trăim. C o m p o r t a m e n t e l e individuale - chiar şi cele intime şi personale - au determinaţi sociali. Unele din cele mai importante cercetări sociologice sunt importante tocmai prin faptul că au descoperit conexiunea dintre viaţa personală şi marile transformări sociale. Am putea aminti studiul sociologului francez

4 Marx, K.: "Teze despre Feuerbach", în: Marx, K., Engels, F. : Opere alese, II, Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1955, p. 439. 5 Guşti, D.: Cunoaştere şi acţiune în seniciul naţiunii, II, Fundaţia culturală Principele Carol, Bucureşti, 1937, p . l l . 6 Touraine, A., Dubet, F., Wieviorka, M.: «Une intervention sociologique avec Solidarnosc», Sociologie du travail, XXIV, 3/1982, pp.279-292. 7 Lazarsfeld, P.F., B. Berelson, H. Gaudet: Mecanismul votului. Cum se decid alegatorii într-o campanie prezidenţială (trad. de Simona Drăgan), Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. l l . 8 Mills, C. W.: Imaginaţia sociologică (trad. de Petru Berar), Editura politică, Bucureşti, 1975, pp. 33-40.

8


D u r k h e i m (unul din fondatorii sociologiei) referitor la s inucideri 9 . Aparent, s inuciderea este o decizie intimă, legată de o anumită stare psihică, de anumite evenimente personale. D u r k h e i m demonstrează, însă, că rata sinuciderilor variază de la o societate la alta, de la un moment istoric la altul; că unele categorii sociale au o rată a sinuciderilor mai mare decât altele. Principalul factor explicativ găsit de Durkheim este anomia, adică lipsa sau s lăbiciunea normelor sociale. Societăţile care cunosc o perioadă de schimbări rapide, de mari transformări şi răsturnări sociale, sunt societăţi anomice pentru că vechile norme nu mai funcţionează iar noile norme sociale sunt insuficient cristalizate. Lipsiţi de criterii clare şi fixe, oamenii se simt dezorientaţi şi unii ajung chiar la sinucidere. Acţiunea anomiei poate fi favorizată sau atenuată de anumiţi factori intermediari, cum ar fi: cultul religios, genul etc. Protestanţii aveau o rată mai mare a sinuciderilor (190/1.000.000) în comparaţ ie cu catolicii (58/1.000.000) pentru că, deşi sunt creştini şi „fapta lor atrage pedepse morale deosebit de severe" 1 0 , cultul lor „permite liberul examen într-o proporţie mult mai m a r e " lăsând mai mult loc zdruncinării credinţelor tradiţionale. Durkeim arată, în continuare, şi acţiunea altor variabile care corelează cu această „zdruncinare"(adică, anomie) : nivelul de instruire, profesia, genul, statusul marital. Categorii le sociale mai tradiţionaliste, care au viaţa mai ordonată, organizată într-un mod mai mecanic şi mai previzibil, sunt mai puţin anomice, deci au o probabilitate mai mică de a se sinucide: cei cu un nivel mai redus de instruire, femeile, persoanele căsătorite. La nivelul întregii societăţi, s inuciderea este invers proporţională cu gradul de integrare socială, religioasă, politică şi d o m e s t i c ă " şi direct proporţională cu gradul de anomie.

Imaginaţia sociologică, spune Mil l s 1 2 , există dinainte de apariţia sociologiei. O putem găsi în literatură, unde influenţa războaielor, revoluţiilor, regimuri lor politice asupra vieţii private este oglindită, chiar analizată, dar cu mijloace artistice, nu ştiinţifice. Chiar în literatura română putem cita multe exemple de romane în care imaginaţia sociologică este prezentă (de exemplu, "Moromeţ i i " , de Marin Preda, roman ce reflectă criza lumii rurale prin descrierea vieţii respectivei familii).

' Durkheim, E.: Despre sinucidere (trad. Mihaela Calcan), Institutul European Iaşi 1993. '" Ibidem, p. 118. " Ibid. p 163. 12 Mills, C. W.:op. cit., p.33.

9

Ml IAMQKI OZE SOCIALE ALE PUTERII

Prin urmare, imaginaţia sociologică a existat mult înainte de apari-11 II lologiei, eveniment ce s-a produs abia în secolul al XlX-lea. Soci

ologia, ca ştiinţă, a împrumutat mult din filosofia luminilor (de exemplu, Ideile de progres, raţionalism, umanism, i luminarea poporului prin edu-(-n(ii-). Descoperiri le spectaculoase făcute de ştiinţele naturii (în special, Cele ale lui Gali lei, Newton şi Darwin) au contribuit şi ele la cristalizau-a ideii că, aşa cum putem cunoaşte şi stăpâni natura, putem cunoaşte şi i ontrola şi societatea. Spiritul prometeic a fost o trăsătură a primei pe-rioade a sociologiei, până când s-a cristalizat ideea că societatea umană nu poale fi cunoscută în acelaşi mod ca natura întrucât determinismul social este diferit, "ob iectu l " este diferit, poziţia cercetătorului în raport cu obiceiul de studiu este diferită.

Raymond A r o n 1 3 defineşte specificul sociologiei în raport cu alte Ştiinţe sociale prin rigoare ştiinţifică (nu af irmăm sigur ceva fără să demonstrăm), viziunea ansamblului (dar şi a diversităţii, a specificităţii) şi refuzul dogmat i smelor (un anumit relativism).

în plan metodologic, sociologia este mai ales o ştiinţă empirică. In latina, empiricus înseamnă experienţă şi a ajuns să fie perceput ca ceva opus sau diferit de teor ie 1 4 . Pentru sociologie, studiul empir ic completează studiul teoretic - în care concluzii le derivă din idei şi teorii - cu informaţii provenite din observaţii şi experienţa directă, practică. Astfel, metodele şi tehnicile folosite de sociologie culeg prin cercetare de teren şi analizează datele empirice, completând şi corectând nivelul teoretic, pc baza contactului cu realitatea practică..

Un rol important în constituirea sociologiei l-au jucat şi revoluţiile politice şi sociale din epoca modernă, care au promovat ideile de drepturi ale omului , egalitate, libertate, sfârşitul monarhi i lor absolute şi al elitelor tradiţionale. Revoluţi i le au arătat capacitatea oameni lor de a schimba lumea în care trăiesc, consolidând optimismul gnoseologic şi pozitivismul specifice epocii.

Ideile care au marcat naşterea sociologiei sunt bine ilustrate chiar de inventatorul acestui cuvânt, care e o combinaţ ie între cuvinte de origine latină - " soc io" - şi greacă - "logie". Este vorba de filosoful francez

13 Aron, R.: Dix-huit lecons sur la societe postinduslrielle, Gallimard, Paris, 1962, pp. 16-31. 14 Grix, J.: Demystifying Postgraduate Research, The University of Birmingham Press, Birmingham, 2001, p. 133.


Auguste C o m t e 1 5 , autorul "Filosofiei pozi t ive" care susţine tocmai viziunea menţionată mai sus: "savoir c 'es t prevoir, prevoir c 'est pouvoir" [a şti înseamnă a prevedea, a prevedea înseamnă a putea] . Această frază sintetizează foarte b ine gândirea de tip pozitivist, adică, încrederea în capacitatea raţiunii umane de a cunoaşte lumea , de a face predicţii asupra ei şi, în final, de a o controla potrivit proprii lor interese. " K n o w l e d g e is p o w e r " [cunoaşterea este putere] spusese şi filosoful englez Francis Bacon, arătând forţa informaţiei şi a cunoaşterii .

în concluzie, perioada de început a sociologiei este marcată de o viziune iluministă, pozitivistă şi prometeică asupra lumii şi a rolului ştiinţei.

1.2. OBIECTUL SOCIOLOGIEI POLITICE; CONCEPTE-CHE1E

Sociologia politică utilizează viziunea specifică sociologiei (viziune oglindită în întrebările fundamentale şi în postulate) dar se inspiră şi din alte ştiinţe, cum ar fi: istoria, dreptul, filosofia polit ică şi psihologia socială 1 6 .

Sociologia politică încearcă să creeze propriul său demers, în raport cu celelalte ştiinţe politice, având ca principale trăsături specifice:

- analiza corelaţiei dintre fenomenul politic şi celelalte fenomene sociale

- explicarea opţiunilor "ol i t ice şi a judecăţ i lor de valoare ale indivizilor şi grupurilor sociale, prin studiul curentelor de opinie şi al comportamentelor colective.

Fiind prin excelenţă o ştiinţă modernă, apărută şi dezvoltată în timpurile m o d e m e , sociologia politică este influenţată de principiile modernităţii, de raţionalitate, în primul rând. De asemenea, ea este marcată nu numai de momentul istoric ci şi de aria culturală în care a apărut: societatea occidentală, aflată în plin proces de democratizare politică, economică, culturală. De altfel, greu se poate imagina existenţa şi funcţionarea sociologiei politice în societăţi nedemocrat ice. Participarea crescândă a maselor la procesele sociale şi polit ice a orientat interesul sociologiei

l: Comte, A.: Cours de philosophie positive, ed. 1908, t. IV, p.214, apud Durând, G.: Les grands lextes de la sociologie moderne, Bordas, Paris - Montreal, 1969

1 Bouthoul, G: Sociologie de la politique, Presses Universitaires de France, Paris 1971, p.9.

11 10


politico câtre fenomenele colective şi către nivelul macrosocial . Există, însă, şi o valoroasă contribuţie a microsociologiei polit ice, interesată, mai ales, de microgrupuri politice, interacţiune politică şi leadership.

()biectul sociologiei politice este domeniul politic, adică politica şi Fenomenele c o n e x e cu aceasta ( c u m ar fi structurile polit ice, cultura politică, socializarea politică, interacţiunea politică, comportamente le politice, schimbarea politică).

Politica este un proces social de distribuţie şi utilizare a puterii, având, în zilele noastre statul ca actor principal. Sociologia politică este, însă, mai interesată de studiul influenţei reciproce dintre acest proces şi relaţiile sociale, atitudinile şi comportamente le oameni lor - decât de acţiunea politică propriu-zisă. Politicul se referă Ia întregul domeniu politic: structuri, interacţiuni, idei şi c o m p o r t a m e n t e polit ice:

Aparatul conceptual al sociologiei polit ice este bogat şi divers, cu împrumuturi din multe ştiinţe, chiar din literatură, teatru şi film. Totuşi, 0 bună parte din conceptele cheie sunt definite în opera marelui sociolog german M a x W e b e r (1864 - 1920) considerat, alături de Marx şi Durkheim, unul din fondatorii sociologiei 1 7 .

Putere: capacitatea observată şi predictibilă de a avea un efect asupra noastră, dar mai ales asupra celorlalţi şi asupra mediului înconjurător, în ciuda opoziţiei şi rezistenţei întâmpinate. Aceasta este cea mai influentă definiţie sociologică a puterii, definiţia de inspiraţie weberiană. Ea implică inevitabil conflicte şi interese incompatibi le între polii puterii, punând accentul pe coerciţie. Putere poate să î n s e m n e însă controlul asupra persoanelor şi a resurselor e c o n o m i c e şi sociale dar şi libertatea şi capacitatea de a se sustrage acestui control. Puterea este o constantă a societăţii umane. Bertrand Russell spunea că puterea este pentru societate ceea ce este sângele pentru organismul viu, fără de care acesta n-ar putea funcţiona. Puterea este o relaţie de schimb între indivizi, grupuri, organizaţii. Puterea nu este un atribut al oamenilor, grupuri lor sau instituţiilor, ea este o relaţie socială între acestea. Puterea este relaţională, asimetrică dar reciprocă; este un raport de schimb chiar dacă schimbul este inegal. Miche l Crozier şi Erhard Fiedberg demonstrează că puterea este un fenomen simplu şi universal dar, în acelaşi t imp, multiform şi insesizabil 1 8 .

17 Boudon, R. et alii (eds.): Dicţionar de sociologie (trad. Mariana Ţuţuianu), Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1966, p.317. 18 Crozier, M ; Friedberg, E.: L'acte.ur et le systeme. Les contraintes de l'action collective, Seuil, Paris,1977, p.65.

12


Dominaţie: este relaţia socială care defineşte puterea; este manifestarea concretă şi empir ică a puterii. Dominaţ ia , ca relaţie, implică doi poli: polul dominant, care îşi impune ordinea, şi polul dominat, care e dispus să se supună ordinii date. Dominaţ ia implică un control al unei minorităţi asupra majorităţii, şi aceasta este una din regulile fundamentale ale politicii. Democraţ ia , prin alegeri şi prin alte forme de consultare a majorităţii, dă impresia modificării acestui raport. Totuşi, chiar în cele mai funcţionale democraţi i , întotdeauna activitatea politică este orientată şi decisă de către o minoritate, de către o elită politică. „Tirania majorit ă ţ i i " 1 9 este mai degrabă o normă de grup care este impusă indivizilor şi grupuri lor minoritare de către majoritate.

Activitatea politică face şi desface, formează şi modifică neîntrerupt relaţia de dominaţie . Politica e s t e 2 0 astfel o activitate umană care revendică - pentru o autoritate instalată pe un teritoriu dat - dreptul de dominaţ ie cu posibilitatea de a folosi forţa, în caz de nevoie, fie pentru menţinerea ordinii interne, f ie pentru apărarea colectivităţii împotriva pericolelor externe.

Nici puterea şi nici dominaţia nu sunt proprii doar domeniului politic. Le p u t e m întâlni în economie, în pedagogie, în armată, biserică, familie etc. Specificul politicii este dat de elementul teritorial, politica vizează dominaţ ia într-o colectivitate teritorială, în ansamblul ei, fiind o activitate ce are obiective relevante d o a r pentru existenta acelei colectivităţi.

Motivaţia supunern'/baza oricărei dominaţii este relaţia dintre com a n d ă şi execuţie. C o m a n d a este un factor de organizare a activităţii u m a n e , în vederea îndeplinirii obiectivelor respectivului grup. De ce cei dominaţi ascultă ordinele date, de ce respectă comenzile primite, de ce se supun? Există o motivaţie extrinsecă - teama de sancţiuni dar şi speranţa unei recompense - şi o motivaţie intrinsecă, pornită din convingere, respect, conştiinţă, utilitate, oportunitate, tradiţie. Cei dominaţi se supun pentru că recunosc în mod formal necesitatea supunerii, pentru că ei recunosc legitimitatea dominaţiei.

Antropologul francez Claude Levi-Strauss a demonstrat, în urma studiilor sale făcute în societăţi „primit ive", că înţelegerea relaţiilor de putere este foarte diferită, în aceste societăţi, în raport cu societăţile „ci-

De Tocqueville, A.: De la Democraţie en Amerique, volume 2, Garnier-Flammarion, Paris, 1981, p. 19. (în română : Despre democraţie în America, Huma-nitas, Bucureşti, 2005). 2" Bouthoul, G.: op.cit., p. 30.

13


vili/ale". Deşi fundamentul psihologic al puterii este, în ambele cazuri, consimţământul , în cazul „sălbaticilor" nu este vorba de o relaţie unilaterală ci de o relaţie contractuală, între conducerea grupului şi grup. Totuşi, contractul social respectiv diferă foarte mult de cel descris de Rousseau. El se bazează într-o măsură mult mai mare pe reciprocitate: nu numai cei dominaţi renunţă la ceva (autonomie individuală) în favoarea a ceva (binele c o m u n ) dar şi cei care ajung să d o m i n e au nu numai câştiguri (pot avea mai multe femei) dar şi renunţări (trebuie să împartă o parte din bunuri cu membri i grupului) . Astfel, relaţiile polit ice constau într-un echilibru reînnoit permanent între şef şi grup, echilibru compus din prestaţii şi privilegii, din servicii şi obl igaţ i i 2 ' .

Autoritate: puterea legitimă, adică puterea distribuită în conformitate cu normele sociale; puterea este legit imată din punct de vedere cultural, adică al valorilor şi normelor recunoscute şi acceptate.

Structura conducătoare: grupul care distribuie şi foloseşte puterea , în conformitate cu normele sociale în vigoare.

Tipuri de putere: definiţia weber iană a puterii este inspirată din ştiinţele naturii, din fizică, din relaţia forţă-reacţie. W e b e r 2 2 a identificat trei tipuri ideale de putere legitimă: puterea tradiţională, puterea caris-matică şi puterea legală.

în societatea contemporană, definiţiile şi t ipologiile clasice nu mai sunt însă în întregime valabile pentru că puterea este multi formă, diversă şi îmbină simultan mai multe tipuri.

Astfel, există nu numai putere verticală (într-o ierarhie, de sus în jos) ci şi putere orizontală (pe acelaşi palier al ierarhiei, există departamente sau oameni mai puternici decât ceilalţi). Sociologul francez M i d i e i Crozier a analizat controlul incertitudinii ca sursă a puterii în organizaţii (vezi, mai jos, subcapitolul 4.7.).

Parafrazându-1 pe Văclav Havel, există şi o putere a celor fără de putere 2 3 . De multe ori, într-o organizaţie, oameni cu un status subordonat (secretarele directorilor, de exemplu) ajung să aibă multă putere faţă de ceilalţi membri ai organizaţiei datorită controlului incertitudinii pe care îl deţin în u r m a unui acces privilegiat la informaţii.

21 Levi-Strauss, C: Tropice triste (trad. E. Schileru şi I. Pislaru-Lukacsik), Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.281-282. 22 Weber, M.: Economie et societe, tome premier, Pion, Paris, 1971, p.36-37. 2 3Vezi Havel, V.: The power of the powerless: citizen against the state în central-eastern Europe, M.E. Sharpe, New York, 1985.

1 1


Amitai Etzioni consideră că puterea are nevoie de control social pentru a se impune. Mijloacele de control pot fi fizice (afectând corpul: puterea coercitivă), materiale (oferirea de bunuri şi servicii: puterea uti litaristă) sau s imbolice (prestigiu, respect, stimă, iubire, acceptare socială: putere normativă). D u p ă Etzioni, puterea coercitivă şi cea utilitaristă sunt alienante şi costisitoare, având eficacitate şi eficienţă reduse. Puterea normativă este cea mai eficace pentru că se bazează pe angajament , dăruire, conştiinţă şi morală, pe motoare „inter ioare" ale fiinţei umane.

2 5 *

Talcott Parsons" enumera şi el printre instrumentele puterii recompensa, sancţiunea, morala şi influenţa (invocarea motivelor raţionale pozitive). Coerciţ ia nu este, în opinia sociologului american, principalul instrument al puterii (de fapt, Parsons nu concepe puterea decât ca autoritate, adică, putere legitimă, acceptată). Principalele instrumente ale puterii se află mai ales în sfera sancţiunilor simbolice. Folosirea forţei este rezervată împrejurăi lor neaşteptate, excepţionale, pentru care sistemul de putere nu este pregătit suficient. Prin urmare, la forţă apelează mai ales regimuri le slabe, care au o poziţie nesigură, instabilă - cele puternice nu au nevoie, pentru că se bazează pe consimţământul celor guvernaţi.

D a c ă W e b e r accentua caracterul conflictual al puterii, pentru Parsons puterea - deşi se confruntă cu disensiuni şi revolte şi foloseşte forţa şi coerciţia - nu exprimă interesele separate ale celor doi poli ai relaţiei de putere 6 ci interesele comune ale grupului, interesele colective.

Următorul tabel încearcă să sintetizeze aceste discuţii, fără, însă, a le limita (tabelul 1): T A B E L U L 1: TIPURI DE PUTERE

Tip Surse Mecanisme Coercitivă Capacitatea de a sanc

ţiona Forţa

Remunerativă Capacitatea de a acorda recompense; controlul resurselor

Negocierea, persuasiunea

Legală Poziţia în ierarhie, Legea

Etzioni, A.: Modern Organizalhms, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, pp. 58-61. 25 Parsons, T.: "Sonic reflections on ihe place of force în social process', în: H. Eck-stein (ed.): Internai War, Frec Press, NY, 1964, p.52. 26 Vezi, pentru analiza comparată a celor doi autori: Giddens, A.: "Power în tlie recent wrilings of Talcott Parsons", în: Sociology, voi. 2, 1968, pp 257-270.

15


dreptul de a cere supunere

Carismatică Carisma, modelul de referinţă

Identificare, atracţie, respect, admiraţie

Normativă Morala Socializarea (internalizarea normelor)

Competenţă Cunoaşterea, informaţia

încredere, respect, dependenţă

Aceste tipuri sunt tipuri ideale, după expresia lui M a x Weber. W e b e r a folosit metoda tipului ideal nu numai în studiul puterii dar şi în studiul capitalismului, familiei, oraşelor. Tipuri le ideale nu există în stare pură în realitate, ele sunt o abstracţie, o construcţie teoretică cu rol metodologic. Tipurile ideale sunt construite pornind de la observarea realităţii, printr-un proces de inducţie. Se sintetizează astfel caracteristici generale ale unor categorii sau clase de cazuri individuale. Odată construit, tipul ideal este un instrument deosebit de puternic pentru înţelegerea şi ordonarea realităţii sociale, pentru că putem încadra un caz individual întâlnit în realitate într-un tip ideal sau altul, în funcţie de cât de multe şi de relevante caracteristici ale respectivului tip ideal întruneşte.

Mai mult, de obicei nu acţionează un singur tip de putere: diferitele structuri şi organizaţii combină tipurile de putere, deşi deseori există unul predominant .De exemplu, puterea coercitivă p r e d o m i n ă în lagăre, închisori şi azile psihiatrice; puterea utilitaristă, în întreprinderi le economice iar cea normativă în organizaţii religioase şi universităţi. Mul te organizaţii politice (precum partidele, sindicatele şi unele organizaţii administrat ive), continuă Etzioni, manipulează s imboluri ideologice şi devotamentul faţă de o ideologie, pentru a avea controlul asupra membrilor lor 2 7 .

Putere şi autoritate: nu orice putere este şi autoritate; există puteri lipsite de autoritate, adică, puteri care funcţionează în afara sau împotriva normelor sociale dominante; de exemplu, teroriştii care au deturnat un avion au putere asupra celor din avion, dar ei sunt lipsiţi de autoritate.

Putere formală şi putere informată:autoritatea este puterea oficială, formală (conformă cu normele) . Nu trebuie însă neglijată puterea infor-mală (în afara normelor, neoficială) a indivizilor şi grupurilor, prin care aceştia controlează colectivitatea respectivă. Liderul informai este, de

Ibidem, p.61.

16


obicei, o persoană simpatică, respectată, populară dar poate să îşi câştige puterea şi prin manipulări sau persuasiune. Ca exemple de putere infor-mală, putem aminti favoriţii de la curţile regale sau "eminenţele cenuşii". D u p ă alegeri le din 2000, fi ind ales preşedintele republicii, Ion Iliescu nu a mai avut un rol formal în Partidul Social Democrat, conform Constituţiei Românie i , potrivit căreia preşedintele nu mai face parte din niciun partid. Puterea sa informală a continuat însă să acţioneze în partid. Acest lucru a devenit şi mai vizibil după alegerile din 2004, când Ion Iliescu a revenit în partid ca "s implu m e m b r u " . Liderul formal al Partidului Social D e m o c r a t era Adrian Năstase dar Ion Iliescu, chiar fără o funcţie formală, a continuat să fie liderul aproape necontestat, până la alegerile din Congresul P S D din 2005, când a fost învins de Mircea Geoană. Structura informală a unei colectivităţi, această parte nevăzută a icebergului organizaţional, joacă un rol foarte important în asigurarea unui climat psiho-social favorabil bunei performanţe a organizaţiei respective. Oameni i au nevoie de libertate, de spontaneitate, ei nu pot trăi şi munci încorsetaţi permanent de n o r m e şi structuri rigide. Structura informală devine nocivă doar atunci când tinde să se substituie structurii formale. In concluzie, puterea informală trebuie să existe dar ea nu trebuie să ameninţe puterea formală, adică autoritatea.

Leadership şi putere. Leadershipul este capacitatea, bazată pe calităţi personale, de a mobiliza şi st imula pe ceilalţi membri ai colectivităţii. Personalitatea liderului este puternică şi atractivă, astfel încât cei conduşi îşi schimbă opţiunile personale, pentru a coincide cu cele ale liderului. Liderul este capabil să ia decizii în condiţii critice; activitatea sa este inovatoare, nu are nimic din rutina unui funcţionar, a unui birocrat. Există persoane care se află în vârful ierarhiei fără a fi însă veritabili lideri. Nu poziţ ia în ierarhie determină poziţia de lider.

In statele şi organizaţiile politice contemporane, leadershipul este, de obicei, împărţi t între mai multe persoane, ceea ce determină conflicte frecvente (de exemplu, între preşedinte şi prim-ministru).

Teoriile leadershipului 2 8 explică geneza şi ascensiunea liderilor prin coincidenţa dintre o anumită conjunctură politică, ce reclamă anumite calităţi personale, şi deţinerea de către o persoană a acestor calităţi, care răspund aspiraţiilor membri lor grupului, colectivităţii. Deci anumite perioade cer anumiţi lideri, neexistând, astfel, formule invariante ce prescriu calităţile necesare unui lider. Ca urmare, condiţiile obiective

Vezi Forsyth, D.R.: Group Dynamics, third edition, Wadsworth, Belmont, CA, 1999,pp. 340-352.

17


influenţează aspiraţiile grupului. Liderul este persoana care are calităţile necesare pentru a îndeplini aspiraţiile grupului (sau despre care grupul crede acest lucru).

T a x o n o m i a liderilor este foarte complicată şi diversă, de la un autor la altul.

Se cons ideră 2 9 că există trei tipuri principale de lideri, restul fiind combinaţii şi variaţii: liderul autoritar, liderul democrat ic , liderul laissez-faire. Această clasificare este făcută în funcţie de modul de luare a deciziile: colectiv (laissez-faire), participativ/consultativ (liderul democratic) sau individual (liderul autoritar) . Cel mai eficace este liderul democratic, cu excepţia situaţiilor în care decizii le trebuie luate foarte rapid (prin urmare procesul de consultare/participare întârzie luarea deciziilor, punând astfel grupul în pericol) sau subordonaţii- săi sunt incompetenţi (deci procesul de consultare/participare este o pierdere de vreme, neaducând câştiguri vizibile).

Se vorbeşte, de asemenea, despre leadershipul dual, mai ales în partidele politice: liderul public (care apare în faţa opiniei publice, candidează, este vizibil) şi "eminenţa cenuş ie" (care acţ ionează în culise datare un rol major în campania electorală, în conceperea şi implementarea strategiilor şi tacticilor politice).

31

O altă distincţie uzuală este cea dintre liderul instrumental (care conduce grupul către realizarea sarcinilor şi obiectivelor) şi liderul expresiv (care asigură un climat social şi afectiv favorabil, foarte important pentru eficacitatea acţiunii). D a c ă liderul instrumental stabileşte obiectivele, metodele şi acţiunile, liderul instrumental creează o atmosferă destinsă, non-conflictuală, propice unei activităţi eficace.

Prestigiu şi putere. Prestigiul este o r e c o m p e n s ă a puterii, de aceea joacă un rol foarte important în motivaţia competiţ iei pentru putere. Prestigiul este o evaluare pozitivă, însemnând respect, admiraţ ie, stimă. El nu este întotdeauna asociat cu puterea: există persoane (monarhii constituţionali) şi naţiuni prest igioase (Elveţia, Belgia, Olanda, de exemplu) care se bucură de prestigiu, fără a avea, însă, o putere reală deosebită. Ca instituţii, putem cita cazul Bisericii O r t o d o x e R o m â n e , al cărui prestigiu a fost (şi este) foarte mare în rândul populaţ iei dar care,

"Ib idem, p. 359. 3 0 Vroom, V.H.: "A New Look at Managerial Decision Making", în Organizational Dynamics 5/1974, pp. 66-80. 31 Fiedler, F.E: A Theory of Leadership Effectiveness, Mc Graw-Hill, New York, 1967.


în timpul regimului comunist , nu avea o putere efectivă, dimpotrivă, era obligată să se supună ordinelor venite de la partidul-stat. Există şi situa-ţia inversă: dictatori atotputernici dar lipsiţi de prestigiu în ochii populaţiei. De exemplu, Nicolae Ceauşescu, prin politica dusă mai ales după 1980, îşi pierduse tot prestigiul pe care îl câştigase în 1968, prin opoziţia la intervenţia armatelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia.

Prestigiul este un concept cheie al sociologiei politice pentru că ne ajută să înţe legem mai bine mecanismele motivaţionale ale puterii. De exemplu, în compet i ţ ia dintre mari le puteri internaţionale elementul raţional (raţiuni de ordin economic, strategic etc.) joacă un rol foarte important. D a r şi e lementul iraţional (de exemplu, prestigiul) are rolul său în politică şi în războaie .

32

Pentru Lenin" ~, cauza războaielor mondia le era lupta marilor puteri pentru surse de materii pr ime şi pieţe de desfacere. Pentru Weber , dorinţa de prestigiu este unul din motoarele războaielor. Voinţa de prestigiu are, după părerea lui Weber, un rol major în politica internaţională, în acţiunile întreprinse de marile puteri, în creare imperial ismelor şi a hegemonii lor. W e b e r crede că între entităţile politice există concurenţa şi rivalitate şi, mai mult decât motivaţia de ordin economic, cauza este "patosul prestigiului".

Pentru seniorii feudali, ofiţeri, birocraţi, puterea organizaţiei din care fac parte înseamnă şi puterea lor, generatoare de avantaje diverse. Prestigiul este "gloria puter i i " (Weber) asupra celorlalte organizaţii şi comunităţ i . Prin urmare, dinamica puterii conţine nu numai elemente raţionale ci şi e lemente iraţionale, c u m este prestigiul. Sentimentul prestigiului consol idează credinţa în existenţa proprie, în rezistenţa şi siguranţa proprii - atât pentru indivizi, cât şi pentru grupuri, organizaţii etc.

Viziunea leninistă persistă în gândirea sociologică contemporană. Astfel, un influent sociolog (fost preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie), I m m a n u e l Wal lers te in 3 4 crede că sistemul economiei mondia le funcţionează pe baza inegalităţilor dintre centru şi periferie, dintre metropole şi coloni, iar criza sa este inevitabilă.

Lenin, V.I., "Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului", în Opere alese, Editura politică, 1970, pp.155 - 167. 33 Weber, M.: Economy and Sociery (ed. by Roth, G.& Wittich, C ) , volume 2, University of California Press, Berkeley, LA, 1978, pp. 910-926. 34 Wallerstein, I.: The capitalist world-economy, Cambridge University Press, Cam-bridge, 1983, p.l.

19


Efectele metamorfice ale puterii. Autoritatea nu este o formă de putere personală, fiind întotdeauna definită de norme şi condiţii sociale specifice. Autoritatea este o sursă a puterii, în sensul că ea conferă putere efectivă acelora care ocupă o poziţ ie de autoritate (o funcţie), chiar când aceştia nu au nişte calităţi personale deosebite. De multe ori autoritatea devine sursă de abuzuri şi provoacă efecte metamorf ice, adică schimbă personalitatea atât a celor ce o deţin cât şi a celor care sunt lipsiţi de putere.

Această descoperire uluitoare a fost confirmată şi prin celebrul experiment Stanford 3 , realizat de H o n e y , Banks şi Z i m b a r d o în 1973, la universitatea americană Stanford. Cercetătorii americani voiau să afle de ce în mediul concentraţ ionar apar şi se dezvoltă acte de cruzime şi sadism. Ipoteza lor era că există o predispoziţ ie în personalitatea unor oameni. Pentru a testa această ipoteză, ei au organizat următorul experiment: au transformat laboratoare ale universităţii în decorul unei închisori fictive. Au angajat pe bază de voluntariat studenţi dispuşi să participe la experiment, împărţindu-i în " g a r d i e n i " şi "deţ inuţ i " . " D e ţ i n u ţ i i " au fost conduşi în " c e l u l e " de către "gardieni" . " G a r d i e n i i " aveau posibilitatea unui control complet asupra vieţii cotidiene a "deţ inuţ i lor" . Experimentul a infirmat complet ipoteza cercetătorilor americani . Indiferent de trăsăturile de personalitate iniţiale ale studenţilor implicaţi, existente înainte de debutul experimentului, situaţia în care unii oameni au o putere absolută asupra altora generează comportamente abuzive. "Deţ inuţ i i " deveneau din ce în ce mai trişti, mai deprimaţi, plângeau în "ce lu le le" lor sau aveau manifestări de furie şi anxietate. Jumătate dintre ei a trebuit să fie "e l iberaţ i" înainte de încheierea experimentului iar restul au cerut şi ei eliberarea, fiind gata să renunţe la banii primiţi pentru participarea la experiment, numai să se termine odată. "Gard ien i i " , în schimb, au fost încântaţi de experiment şi au declarat că sunt dispuşi să " l u c r e z e " chiar şi fără plată. Fără excepţie, toţi au abuzat de puterea lor. Nu vorbeau cu "deţ inuţ i i " decât pentru a le da ordine, nu ţ ineau seama de drepturile acestora. A existat o situaţie în care un " d e ţ i n u t " a fost închis o noapte întreagă în toaletă. D u p ă numai şase zile cercetătorii au fost obligaţi să încheie experimentul întrucât lucrurile scăpaseră de sub control. Participanţii deveniseră incapabili să facă diferenţa între realitate şi joc, între fiinţa lor reală şi rolul jucat în exper iment. Gândirea şi comportamentul lor s-au schimbat în mod dramatic. Cercetători i au fost

35 Kornblum, W.: Sociology în a changing world, Hoit, Rinehart & Winston, N e w York, 1988, pp. 164-165.

2Q


îngroziţi să vadă tineri americani din clasa mijlocie, decenţi şi cumsecade, care începuseră să îi trateze pe colegii lor ca pe nişte animale, şi plăcându-le acest lucru. "Deţ inuţ i i " , în schimb, deveneau servili, umili, roboţi care executau ordinele gândindu-se doar cum să supravieţuiască. U r a reciprocă devenise insuportabilă.

Exper imentul a demonstrat dictonul lordului Acton, potrivit căruia, "puterea corupe şi puterea absolută corupe în mod absolut". De ce are puterea acest efect? K i p n i s 3 6 a sugerat trei motive probabile:

Ocupanţi i unei anumite poziţii au tendinţa de a folosi întreaga putere de care dispun. De exemplu, dacă dispun doar de puterea de convingere (persuasiune) o vor folosi doar pe aceea; dacă vor dispune de puterea de a pedepsi, o vor folosi cu precădere pe aceasta, în dauna unor mijloace mai "soft"

Cei care au putere şi îi controlează pe ceilalţi au tendinţa de a crede că le sunt superiori şi că se află mai presus de regulile morale

Cei care au putere ajung la o părere exacerbat de bună despre ei şi, astfel, se distanţează de subordonaţii lor, pierzându-şi capacitatea de a înţelege efectele acţiunilor lor asupra celorlalţi.

Prin urmare, autoritatea este o potenţială sursă de abuzuri. De aceea, organizaţia politică trebuie să stabilească limite ale puterii şi un control circular, reciproc, de genul feed-back, între indivizi, grupuri, instituţii şi actori politici.

I

Kipnis, D.: "Does power corrupt?", Journal of Personality and Social Psychology, 24, 1972, pp.33-41.

21

2. SPECIALIZAREA ROLURILOR POLITICE

2.1. APARIŢIA POUTICII

Politica nu este o activitate care a existat din totdeauna. Ea este rezultatul unui proces istoric. C u m a apărut ea în istorie? C a r e sunt procesele, spontane sau conştiente, care sunt experienţele concrete, individuale sau colective, care au permis oamenilor, care nu dispuneau de o instituţie sau de o activitate, să o dobândească? Antropologul francez Claude Levi-Strauss 3 7 spune că acest lucru este posibil folosind una din cele trei metode:

a), inventarea respectivei activităţi sau instituţii b) . transformarea unei instituţii anterioare c) . importul (imitaţia, difuziunea culturală) C a r e ar fi metoda prin care oamenii au creat polit ica? Există mai

multe " teor i i " şi ipoteze. V o m prezenta linia Durkheim-Parsons în sociologie, care se bazează pe ipoteza unui proces istoric îndelungat, de acumulări şi inovaţii succesive. D u r k h e i m 3 8 utilizează conceptul de diviziune a muncii sociale iar P a r s o n s 3 9 pe acela de diferenţiere structurală.

La început, societatea u m a n ă era destul de omogenă, amorfă, slab diferenţiată, cu o structură mai simplă, unde nu existau comportamente şi activităţi specializate. Toată societatea îndepl inea toate funcţiile sociale fundamentale (producţie, distribuţie, comunicare, protecţie, securitate, apărare, control social, reproducere biologică şi reproducere culturală).

Potrivit lui D u r k h e i m , activităţile şi instituţiile sociale specializate au apărut prin diviziunea muncii sociale.

A ş a au apărut creşterea animalelor şi cultivarea plantelor, meşteşugurile, comerţul, religia, artele, politica şi administraţia. A ş a au apărut categorii sociale şi ocupaţ ionale, inclusiv un grup specializat în activitatea politică. Deci, pe măsură ce societatea devine mai complexă, sarcini-

37 Levi-Strauss, C: La pensee sauvage, Pion, Paris, 1962, p.348-351(în română: Gândirea sălbatică, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970).. 38 Durkheim, E.: Diviziunea muncii sociale (trad. de Cristinel Pantelimon), Albatros, Bucureşti, 2001. 39 Parsons, T.: Societies: Evolutionary and Comparative, Prentice-Hall, Englewood

Cliffs, 1966.


le se special izează şi, la un m o m e n t dat, politica devine o parte separată şi autonomă a societăţii. Diviz iunea muncii determină specializarea, avantajul reciproc în schimburi le sociale şi trecerea de la starea naturală la starea socială. In societăţile în care diviziunea muncii este mai dezvoltată, mai pronunţată, solidaritatea socială este mai mare datorită interdependenţei existente între e lementele structurii sociale, care au nevoie unul de altul pentru a supravieţui şi a se dezvolta.

Talcott Parsons crede şi el că diviziunea muncii , specializarea şi avantajele mutuale ale schimbului constituie principalul motiv de abandonare a stării „naturale" hobbesiene şi de intrare în social 4 0 .

Specializarea rolurilor politice în seamnă că există grupuri şi indivizi care alcătuiesc o structură care guvernează, o structură conducătoare distinctă de restul societăţii. Această structură a apărut înaintea statului, în acest sens, activitatea polit ică este anterioară statului.

în viziune structuralistă, politica este un ansamblu de relaţii, instituţii, organizaţii, mentalităţi şi compor tamente . Structura socială este formată, în principal, din oameni şi din relaţiile stabilite între ei. Unele relaţii sociale devin atât de importante pentru oameni încât oamenii le instituţionalizează, le transformă în instituţii. Instituţia socială este un sistem durabil de relaţii sociale organizate pentru a îndeplini un obiectiv care este definit ca fundamental de către societatea respectivă. în cazul politicii, obiectivul fundamental este distribuţia şi utilizarea puterii pe un teritoriu dat. Mecanismul descris de Talcott Parsons pentru apariţia instituţiilor este diferenţierea structurală. La început, sistemul social era foarte simplu, nu avea subsisteme autonome şi distincte, specializate pentru îndeplinirea fiecărei funcţii sociale. Am putea spune că exista un sincretism originar al activităţilor u m a n e . Pe măsură ce complexitatea vieţii umane creşte, oamenii încep să creeze activităţi specializate: economia, educaţia, religia, politica.

sălbatică înaintea epocii moderne, politica era o structură efemeră şi amorfa.

Treptat, ea se durabil izează, se instituţionalizează. Caracteristicile politicii ca instituţie socială sunt teritoriul (separarea interiorului de exterior), autoritatea (puterea legitimă) şi dreptul de a folosi forţa.

Am spus mai sus că este probabil ca politica să fie anterioară statului, care ar fi doar una din manifestările sale istorice. Statul este o instituţie politică ce are monopolu l forţei legit ime pe un teritoriu dat. Puterea

40 Parsons, T.: The Structure of Social Action, Free Press, NY, 1949, pp.89-94.

23


legitimă şi hegemonia statului nu sunt însă un dat imuabil, ci un proces continuu de structurare şi restructurare a raporturilor de putere. Legitimitatea este rezultatul unei activităţi neîncetate, al unei lupte în care se câştigă m o m e n t cu m o m e n t obedienţa voultară, acceptată a celor dominaţi.

Politica poate avea, astfel, un sens mai larg (reglementarea generală a relaţiilor dintre indivizi şi grupuri) şi un sens mai restrâns (guvernarea unei societăţi: totalitatea acţiunilor care organizează şi conduc viaţa în societate, în ansamblu, pe un teritoriu dat) .

Linia Durkheim-Parsons este diferită de orientarea marxistă, în privinţa explicării apariţiei şi funcţionării politicii. Pentru marxişti, puterea politică este un joc de sumă zero, în care cei care o deţin o folosesc în propriile interese, dăunând, astfel, celorlalţ i 4 1 . în jocul de sumă zero, dacă cineva câştigă, atunci, obligatoriu, altcineva pierde. Dar puterea nu este un joc sau este un j o c care nu serveşte doar interese individuale sau de grup; poate fi un joc din care pot câştiga toate părţile implicate, servind interesul colectiv - la fel ca bogăţia unei societăţi care, deşi distribuită inegal, variază în funcţie de nivelul de dezvoltare al respectivei societăţi, astfel încât chiar părţile cele mai mici care revin membri lor ei sunt din ce în ce mai mari, în cazul unei societăţi dezvoltate . Indivizii investesc încrederea lor în conducător i votând la alegeri un anumit guvern, despre care cred că poate iniţia politici prin care să se realizeze obiectivele colectivităţi i 4 3 . Astfel, prin realizarea scopuri lor colective, câştigă toată lumea, şi conducători i şi cei care i-au investit. Prin urmare, politica este, în viziunea lui Parsons, o funcţie ce asigură performanţa sistemului social. Marxiştii o interpretează, însă, ca pe un instrument de dominare a unui grup de către altul, împiedicându-i pe cei dominaţi să obţină ceea ce vor.

A n t h o n y G i d d e n s 4 4 consideră că niciuna dintre cele două perspective nu are în m o d complet dreptate, pentru că puterea nu se bazează doar pe credinţă şi încredere ci şi pe ipocrizie şi înşelăciune. Fiind o resursă rară (şi preţioasă), puterea va genera competiţ ie şi conflicte iar acesta nu este un aspect derivat sau secundar.

41 Giddens, op. cit., p. 257-260. 42 Parsons, T. : Structure and Process în Modern Society, Free Press, New York, 1960, p.221.

43 Giddens, op.cit., p. 258. 4 4 Ibidcm, p.267.

24


2.2. ETAPELE EVOLUŢIEI POLITICE

P u t e m dist inge mai multe etape în evoluţia politicii, în funcţie de gradul său de instituţionalizare: politica prestatală (în aşa numitele "societăţi pr imit ive") , statul premodern şi statul modern. Se vorbeşte şi despre "politici postmoderne", în care rolul statului ar fi început să diminueze.

Această etapizare manifestă o viziune evoluţionistă şi chiar etnocentristă, ca şi când toate societăţile ar trebui să parcurgă acelaşi traseu obligatoriu. Viziunea etapistă este foarte criticată din perspectiva antropologiei culturale, pentru care societăţile sunt incomensurabile, toate fiind egale ca valoare şi ca drept de a exista. Perspectiva culturală consideră etapizarea evoluţiei politice şi sociale ca o viziune care favorizează o anumită societate, l imitată la anumite coordonate de spaţiu şi t imp, şi, anume, societatea m o d e r n ă occidentală.

Special izarea şi distribuţia rolurilor politice este foarte diferită de la o societate la alta. Există mai mulţi autori care consideră şi analizează principala distincţie, şi anume aceea dintre societăţile premoderne şi cele moderne:

Ferdinand Tonnies 4 5 face distincţia dintre Comunitate (Gemeinschaft) şi Societate (Gesellschaft). El explică sursa solidarităţii sociale în cele două tipuri de societăţi: în Comuni ta te , solidaritatea se creează prin cultură, în Societate, prin structură. Comuni ta tea este un ansamblu de indivizi legaţi organic prin tradiţie şi interesul comun al grupului. Societatea este un ansamblu de indivizi, separaţi dar asociaţi, care au interese parţial ireductibile.

Emi le D u r k h e i m 4 6 face distincţia dintre solidaritatea mecanică şi cea organică. în societăţile bazate pe solidaritate mecanică, indivizii sunt absorbiţi de către grup, viaţa lor fiind reglementată în cele mai mici detalii prin tradiţie şi cutumă. în societăţile bazate pe solidaritate organică, individul este prioritar în raport cu grupul şi normele sociale pot fi schimbate pentru a guverna mai bine relaţiile dintre indivizi. Aceste societăţi sunt societăţi individualiste şi foarte diferenţiate.

M a x W e b e r face distincţia dintre solidaritatea socială afectivă (bazată pe sentimentul apartenenţei de grup) şi solidaritate . raţională,

Tonnies, F.: "Rapport communautaire et rapport de societe", în: Durând, G: Les grands textes de la sociologie moderne, Bordas, Paris - Montreal, 1969, pp. 25-27. 46 Durkheim, E.: Diviziunea muncii sociale, ed. cit., pp.146-149. 47 Weber, M.: Etica protestantă şi spiritul capitalismului (trad. Ihor Lemnij), Hu-manitas, Bucureşti, 2003, p.17.

25


bazată pe compromisu l de interese. Raţionalitatea este, potrivit lui W e ber, elementul cheie al modernităţi i : oamenii nu îşi mai bazează activitatea, pentru a-şi îndeplini obiectivele propuse, pe metode iraţionale (magie, tradiţie, cutumă, car ismă) ci pe raţiune, pe calcul, pe eficienţă şi eficacitate. Nu îşi mai ghidează acţiunile după superstiţii şi obiceiuri, după ce spun şamanii, preoţii, profeţii, bătrânii, ghicitorii şi liderii ca-rismatici, ci d u p ă propria judecată.

Karl M a r x 4 8 face distincţia dintre societăţile bazate pe proprietatea c o m u n ă şi cele bazate pe proprietatea privată, iar în rândul celor din urmă, dintre societăţile precapitaliste şi societăţile capitaliste. Societăţile capitaliste sunt societăţile care au generalizat economia de piaţă, în care chiar forţa de m u n c ă a devenit o marfă, pe care cei lipsiţi de capital (proletarii) o vând - ca să supravieţuiască - posesori lor de capital (capitaliştilor, burgheziei) . Pentru Marx capitalul nu este o sumă de bunuri sau de bani ci o relaţie socială între proletari şi capitalişti. Capitalul nu poate produce profit (plusvaloare, în jargon marxist) decât prin instituirea relaţiei sociale respective.

Claude Levi-Strauss face distincţia dintre societăţile calde şi cele reci. Societăţi le reci se schimbă într-un ritm imperceptibil, încetinit (de exemplu, societăţile „primit ive", studiate de etnologi şi antropologi) pe când societăţile calde au o istorie acce lera tă 4 J .

2.3. POUTICA Şl ALTE FORME DE REGLEMENTARE A VIEŢII SOCIALE - FUNCŢIILE GUVERNĂRII

Aşa cum am mai arătat, există activităţi de reglementare, organizare şi conducere, şi în alte domenii de cât politica. Dist incţ ia esenţială este aceea că politica vizează ansamblul societăţii, pe un teritoriu dat . Funcţi i le principale ale guvernării (politice) sunt următoarele :

Arbitrajul: guvernarea gest ionează conflictele şi neînţelegerile dintre indivizi, organizaţii, grupuri. Spre deosebire de mediator, puterea arbitrului este mult mai mare, pentru că are posibilitatea de a-şi impune arbitrajul prin mijloace coercitive.

48 Marx, K.: "Capitalul. Critica economiei politice", Cartea I, Voi. I, în: Marx -Engels: Opere, voi. 23, Editura politică, Bucureşti, 1966. pp. 710-737. 4'J Levi-Strauss, C: La pensee sauvage, Pion, Paris, 1962, p.309. 50 Weber, M.: Economy and Society (ed. by Roth, G.& Wittich, C ) , ed.cit., volume 2, pp. 901-904. 51 Lagroye, J.: Sociologie politique, Presses de la fondation naţionale des sciences politiques, Paris, Dalloz, 1993.

2 6


Decizia: guvernarea alege soluţii pentru rezolvarea unor probleme şi situaţii de criză care apar în viaţa societăţii, în condiţii de incertitudine, neprevăzut sau pericol pentru societatea respectivă

Reglementarea: guvernarea impune membri lor societăţii reguli de comportament, considerate bune, dezirabile pentru binele comun, pentru impunerea acestor reguli,

Dominaţia: pentru a-şi impune arbitrajele, deciziile şi regulile, guvernarea foloseşte mijloace diverse - coerciţie, persuasiune, acceptare, comunicare - având dreptul legitim să folosească aceste mijloace de control social. Funcţia de dominare a guvernării împarte societatea în două paliere: dominanţi şi dominaţi , guvernanţi şi guvernaţi. Cele două paliere sunt , în unele societăţi, strict separate, chiar izolate complet (ca în societatea indiană a castelor) iar în alte societăţi există canale de comunicare şi circulaţie între cele două paliere.

2.4. STATUL MODERN

Evoluţia politică este rezultatul acţiunii unor factori multipli şi trecerea la statul modern este legată de: dezvoltarea economiei de piaţă, modificări în bazele economice ale grupuri lor sociale, schimbări în cultură, reforme religioase, războaie, industrializare şi urbanizare.

Apariţia statului modern este legată de dezvoltarea capitalismului. Potrivit lui W e b e r 5 2 , capitalismul nu s-ar fi dezvoltat fără Reforma religioasă protestantă, care a impus un nou ethos, noi valori şi noi norme de comportament, care au favorizat acumularea capitalistă. Etica protestantă este o etică mai degrabă ascetică, ce p u n e accentul pe o viaţă cumpătată, cu cheltuieli puţine, cu consum redus, cu economii . Acumularea de bogăţii nu mai este considerată un păcat ci un rezultat al unei vieţi cuviincioase şi un semn al protecţiei şi graţiei divine. Spre deosebire de Marx, unde factorii economici sunt primordial i în schimbarea socială şi politică (politica este o "suprastructură" a economicului) , W e b e r descoperă rolul factorilor spirituali şi culturali: în viziunea lui, capitalismul este, în primul rând, o constelaţie spirituală, care valorizează economisirea, acumularea, m u n c a şi raţionalitatea. Fără această constelaţie de valori - care nu este proprietatea exclusivă a protestantismului dar a fost cultivată şi p romovată de către acesta - economia de piaţă şi societatea modernă nu se pot dezvolta.

' Weber, M.; Etica protestantă şi spiritul capitalismului (trad. Ihor Lemnij), Hu-manitas, Bucureşti, 2003, p. 167-192.

27


în Franţa, în Anglia, trecerea la statul modern s-a făcut prin lupta burgheziei, interesată să el imine obstacolele în calea dezvoltării capitalismului şi să-şi consol ideze baza economică proprie. Burghezia a întâmpinat, însă, rezistenţa nobil imii, care a fost înlăturată prin revoluţii. Nu întotdeauna burghezia a fost grupul social protagonist al schimbărilor politice. Astfel, în Prusia, trecerea a fost realizată de elitele feudale interesate de capita l i sm. 5 3 în Principatele R o m â n e , crearea statului m o d e m a fost opera unei alianţe dintre burghezia în formare şi boierime. în Rusia şi în China, instituţia statului modern este legată de instaurarea regimurilor comunis te (în măsura în care putem considera socialismul real şi ca o strategie de modernizare forţată) şi de rolul intelectualilor radicali, a muncitorimii şi ţărănimii în acest proces..

Statul m o d e m este o instituţie care răspunde schimbări lor apărute în societate. Capital ismul, industria şi comerţul aveau nevoie de un stal aliat pentru a se dezvolta. De multe ori, statul devine principalul actor al expansiunii economice externe şi se implică semnificativ în dezvoltarea economică internă. Pentru a face faţă acestui rol şi nevoit să administreze o cantitate şi o complexitate din ce în ce mai mare de probleme sociale, statul devine şi se dezvoltă ca o birocraţie din ce în ce mai hipertrofică. Funcţii le sale se multiplică. Astfel, birocraţ ia statală se extinde, se diversifică, devine tentaculară.

Tocquevi l le şi Durkheim au indicat acest risc: un stat atotputernic, care vrea să controleze totul. Pentru a răspunde nevoilor sociale din ce în ce mai numeroase şi mai diverse, statul m o d e m cunoaşte o multiplicare a funcţiilor sale, în raport cu statul premodern. El penetrează tot mai mult atât sfera publică cât şi pe cea privată: economie, cultură, familie, protecţie socială. Această implicare crescută a statului modern în toate sferele vieţii sociale a contribuit la progresul social, la bunăstare, la ameliorarea stării de sănătate a populaţiei şi la prelungirea duratei medii a vieţii, la ridicarea nivelului de educaţ ie etc. Acest lucru reprezintă forţa sa dar şi riscul apariţiei totalitarismelor.

Statul modern îşi consolidează, de asemenea, funcţia de control social, jucând un rol activ în prevenirea şi repr imarea instabilităţii sociale, a mişcărilor ţărăneşti şi muncitoreşt i . Statul îşi dezvoltă instituţiile controlului social, cum ar fi armata, poliţia, jandarmeria .

Procesul de formare şi dezvoltare a statului m o d e m nu este, în mod obligatoriu, un proces democrat ic . Democraţ ia nu este o trăsătură obligatorie a statului modern. în principiu, economia de piaţă are nevoie,

Lagroye, op. cit.

2 8


pentru a se dezvolta, de un regim democrat ic, de drepturi şi libertăţi civice. D a r există m o m e n t e în competiţ ia economică în care regimurile autoritare sunt mai eficace, prin implicarea statului în economie. Exemplele de înflorire economică sub regimuri autoritare şi chiar dictatoriale sunt numeroase : China comunistă a zilelor noastre, Chile în timpul preşedinţiei lui Augusto Pinochet, Germania lui Bismark sau Franţa lui Napoleon al III- lea. 5 4

Indiferent de moduri le diferite de formare, statul m o d e m este o birocraţie care impune un mod de dominaţ ie legal şi raţional, după expresia lui M a x Weber . Statul modern funcţionează pe baza unor Constituţii şi legi unitare pentru întreg teritoriul şi selectează elitele politice pe căi legale, definite de legi şi nu de tradiţie sau de carismă. Statul m o d e m înseamnă, teoretic, sfârşitul elitelor al căror drept e atribuit prin naştere (sigur, există o autoreproducere a elitelor şi în statele m o d e m e dar nu acesta este mecanismul principal de acces).

D a c ă ar fi să identificăm diferenţele dintre statul premodern şi cel m o d e m , următoarele ar f i cele mai importante:

- Separarea dintre stat şi biserică. Statele moderne sunt, în general, state seculare, în care puterea bisericilor este limitată de legi la domeniul spiritual şi distinctă de cea a statului.

Statul modern începe să aibă un monopol asupra justiţiei, devenind principalul furnizor de justiţie din societate. Drepturi le diverse, fragmentate, curţile de judecată senioriale - sunt înlocuite de legi şi instanţe unitare.

- Statul devine, treptat, administratorul bunăstării, implicându-se tot mai mult în producerea şi furnizarea serviciilor sociale: educaţie, sănătate, securitate socială. El construieşte drumuri, locuinţe şi alte lucrări publice, organizează transportul public.

- Statul impune o cultură naţională unitară, bazată pe o limbă literară unitară, răspândită şi datorită tiparului. Vechile dialecte şi limbi locale sunt pur şi simplu anihilate, uneori prin mijloace violente, prin persecuţie, alteori prin atractivitatea şi resursele alocate învăţământului public, bazat pe l imba literară. învăţământul public, general şi gratuit a jucat un rol important în consolidarea modernităţi i şi în acoperirea unor necesităţi ale societăţii moderne. Astfel, industria avea nevoie de o forţă de muncă mai calificată, democraţia nu putea funcţiona cu cetăţeni anal-

Bouthoul, G.: op.cit., pp.88-89.

2 9


fabeţi, Biblia nu putea fi studiată, aşa c u m r e c o m a n d ă religiile protestante, fără a fi accesibilă graţie tiparului şi ştiinţei de carte.

TEORIA MODERNIZĂRII POLITICE

Această teorie se bazează pe ipoteza că, pe măsură ce societăţile se dezvoltă din punct de vedere e c o n o m i c şi cultural, ele vor crea, inevitabil, regimuri democrat ice . Pentru a funcţiona, democraţ ia are nevoie de „precondiţi i s tructurale", c u m ar fi o clasă mijlocie numeroasă , prosperă, educată. Dezvoltarea produce bunăstare şi stabilitate politică, de aceea, ţările lumii a treia trebuie ajutate să se dezvolte. D e m o c r a ţ i a presupune un nivel înalt de dezvoltare e c o n o m i c ă şi culturală. Sociologul american Seymour Mart in Lipse t 5 5 a testat această ipoteză printr-o cercetare transnaţională, cuprinzând patru categorii de state: democraţ i i europene, dictaturi europene, democraţi i lat ino-americane şi dictaturi latino-americane. Pentru a verifica ipoteza sa, Lipset a strâns date despre alegeri, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti , l ibertatea presei şi s istemele de partide din 48 de naţiuni. El a descoperi t o corelaţie statistică între gradul de dezvoltare economico-socială şi gradul de democrat izare . O corelaţie nu înseamnă, însă, şi o legătură cauzală. Tabelul 2, prezentat mai jos, arată prin ce indicatori a definii Lipset variabila independentă şi ce niveluri ale acestor indicatori au rezultat din cercetarea empir ică.

. Pentru a testa această ipoteză, Lipset a strâns date despre alegeri, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, l ibertatea presei şi s istemele de partide din 48 de naţiuni.

T A B E L U L 2: DEFINIŢIA OPERAŢIONALĂ A DEZVOLTĂRII A. Indicatorii bunăstării - Venit per capita ($)

Mii persoane/ 1 medic

Persoane/ automobil

Nr. Telefoane/ 1000

Nr. Radiouri/l 000

Tiraj ziare /1000 loc

persoane

persoane

Democraţii stabile

695 0,86 17 205 350 341

europene (I) Dictaturi 308 1,4 143 58 160 167 europene (11)

Lipset, S.M.: Politicul man, John Hopkins University Press, Baltimore, 1981.


Democraţii latino-americane -instabile (HI)

171 2,1 99 25 85 102

Dictaturi latino-americane (IV)

119 4,4 274 10 43 43

B. Indicatorii industrializării

% bărbaţi ocupaţi în agricultură

% populaţie urbană

Energie consumata/capita B. Indicatorii industrializării

% bărbaţi ocupaţi în agricultură

% populaţie urbană

I 21 76 3,6

II 41 64 1,4

III 52 69 0,6

IV 67 45 0,2

C. Indicatorii educaţiei

% alfabetizaţi

Rata de înrolare în înv. general (la 1000 pers.)

Rata în înv. mediu

Rata în înv. superior

I 96 134 44 4,2

II 85 121 22 3,5

III 74 101 13 2,0

IV 46 72 8 1,3

Sursa: Prelucrare după Kornblum, W.: Sociology în a changing world, Hoit, Rinehart & Winslon, New York, 1988, p.451.

Relaţia dintre democraţie şi economia de piaţă a fost discutată de mulţi autori. Majoritatea concluzii lor se îndreaptă către susţinerea unei interdependenţe între cele două. Posibilele afirmaţii ce ar putea fi demonstrate, în contextul relaţiilor dintre economia de piaţă (capitalism) şi democraţie sunt următoarele:

31 30


E c o n o m i a de piaţă nu este compatibi lă cu regimuri le nondemocrat ice

E c o n o m i a de piaţă are nevoie de democraţ ie Economia dirijată (socialistă) nu este compat ib i lă cu democraţ ia Democraţ ia are nevoie de economie de piaţă

Astfel, Dahrendorf crede că democraţ ia şi e c o n o m i a de piaţă sunt, s imultan, separate şi împăcate . Indiferent de contradicţ i i le şi tensiunile care există între ele, combinaţ ia lor este „singurul răspuns viabil pentru condiţia u m a n ă marcată de incertitudine, în care schimbări le sunt necesare, dar fără tulburare şi v io lenţă" 5 6 .

Pentru Robert Dahl însă, contradicţii le nu sunt s implu de rezolvat şi democraţ ia şi economia de piaţă de împăcat : „Democraţ ia şi capitalismul sunt ca două persoane unite într-o căsnicie furtunoasă, dezbinată de neînţelegeri şi care, totuşi, suportă situaţia d e o a r e c e niciunul dintre parteneri nu doreşte să se despartă de celălal t" 5 7 . Dahl argumentează de ce capitalismul de piaţă dăunează democraţ ie i 5 8 ş i de ce mulţi democraţ i au susţinut, la finele secolului al XlX-lea, chiar abolirea lui completă : pentru pentru că acesta atentează la principiul fundamental al egalităţii, „capitalismul de piaţă creînd inevitabil inegalităţi şi l imitând, astfel potenţialul democratic prin generarea de inegalităţi în distribuirea resurselor pol i t ice" 5 .

Pe de altă parte, democraţ ia nu poate coexista cu o e c o n o m i e de piaţă absolut liberă, de tipul laissez-faire, pentru că aceasta ar p roduce nemulţumirea unor largi categorii care ar declanşa mişcări de protest ce ar influenţa guvernele să intervină pentru a reg lementa piaţa.

Totuşi, spune Dahl, dovezile empirice arată că democraţia poliarhică nu s-a menţinut niciodată în economii le dirijate ci numai în economii le de p ia ţă 6 0 pentru că numai acestea asigură un cadru prielnic pentru instituţiile democrat ice: creştere economică ce permite reducerea sărăciei şi îmbunătăţirea nivelului de trai, o clasă de mijloc dornică de instruire şi libertate personală, descentral izare. în concluzie, democraţ ia are nevoie de economie de piaţă iar economia de piaţă de democraţ ie (pentru a ga-

5 6 Dahrendorf, op. cit., p.129. 57 Dahl, R.: Despre democraţie (trad. de R. Lupaşcu, A.M. Turcu, M. Bordea, A. Bargan Ştraub), Institutul European, Iaşi, 2003, p.159. 58 Ibidem, pp. 166- 170. 5 y Ibid., p.170 60 Dahl, R.: Despre democraţie (trad. de R. Lupaşcu, A.M. Turcu, M. Bordea, A. Bargan Ştraub), Institutul European, Iaşi, 2003, p.159.

32


ranta proprietatea şi alte drepturi şi libertăţi) dar, pentru ca acestea să fie operaţionale, este nevoie de intervenţia statului pentru a tempera asperităţile ce pot apărea..

P e t e r B e r g e r 6 1 porneşte de la trei afirmaţii dovedite empiric: 1). Nu a existat niciun caz de democraţ ie neasociată unei economii

de piaţă 2). Au existat numeroase cazuri de economii de piaţă neasociate cu

democraţia (Japonia epocii Meiji, „micii dragoni" ai Asiei de Est, Chile în timpul lui Pinochet sau Spania lui Franco)

3). Când economiile de piaţă merg bine vreme îndelungată sunt generate inevitabil presiuni pentru democrat izare.

Observăm că ultima afirmaţie este congruentă cu ipoteza Lipset. Afirmaţia explică de ce economia de piaţă nu pot fi asociată pe termen lung cu regimurile autoritare şi cu dictaturile. Economia de piaţă este o condiţie necesară dar nu suficientă pentru democraţie. Ea creează spaţiul în care indivizii, grupurile şi organizaţii le se pot dezvolta independent de controlul statului, adică creează spaţiul favorabil societăţii civile. De fapt aceasta şi nu capitalismul în sine creează presiunea pentru democratizare.

Economia centralizată este incompatibilă cu democraţia pentru că socialismul face improbabilă bunăstarea şi existenţa spaţiului public, deschis. Socialismul s-a prăbuşit nu numai pentru deschiderea societăţii, pentru drepturi şi democrat izare ci şi pentru a crea o economie de piaţă capabilă să genereze bunăstare, măcar pentru elitele provenite din nomenclatură şi care, profitând de resursele economice, sociale şi informaţionale pe care le deţineau, au fost primii capitalişti din ţările socialismului real. Analizând situaţii s imilare din Lumea a treia, în care s-au format clici conducătoare privilegiate, Berger 6 2 este sceptic în privinţa tranziţiei rapide către o adevărată economie de piaţă, nesupusă în m o d esenţial controlului nociv al statului, şi către o democraţ ie autentică, definită prin alegeri libere şi drepturi şi libertăţi reale.

f'' Berger, P.L.: "Incertul triumfal capitalismului democratic", în: Polis, 3/1994 pp 49-53. 6 2 Ibidem, p.55.

33

3. STATUL BUNĂSTĂRII

3.1. DEFINIŢIE

Toate societăţile, indiferent cât de s imple sunt, au ca obiectiv îndeplinirea unor nevoi fundamentale ale membri lor lor (producţie, distribuţie, comunicare, apărare, protecţie, control social e t c ) .

D a c ă în epoca premodernă aceste funcţii ale societăţii erau îndeplinite cu precădere de către comunitate - familie, trib, clan, vecinătate, comunitate rurală - sau instituţii sociale precum bisericile, în epoca m o derna instituţia care preia în mod esenţial îndepl inirea lor este statul-naţiune. Statul bunăstării este o încercare de a crea instituţii ale solidarităţii sociale , instituţii bazate pe identitatea naţ ională şi care înlocuiesc funcţiile îndeplinite, în perioadele premoderne, de către familie, comunitatea locală, biserică, senior etc.

Statul bunăstării este o etapă în evoluţia politicilor sociale, e tapă în care statul modern începe să se implice din ce în ce mai mult în producţia şi distribuţia bunăstării generale, colective. Se consideră chiar că această funcţie a statului este una din trăsăturile fundamentale ale m o dernităţ i i 6 3 .

Statul bunăstării reprezintă, istoric vorbind, un răspuns la mutaţii le şi dizlocările produse de procesele modernizări i (generalizarea economiei de piaţă, industrializare, urbanizare), procese ce au erodat sau chiar au distrus pilonii solidarităţii sociale tradiţionale. în această perioadă de schimbare socială rapidă (cel puţin, în comparaţ ie cu epocile anterioare) se s imţea nevoia unor puncte fixe, a unor surse de sprijin şi securitate. Statul bunăstări i a marcat, astfel, un m o m e n t de consens social între guvernaţi şi guvernanţi, un m e c a n i s m de generare şi de consolidare a coeziunii, a solidarităţii sociale, m e c a n i s m bazat emoţional, moral şi ideologic, pe identitatea naţională. Crearea acestui consens a fost favorizată şi de experienţa războiului, a solidarităţii poporului ce a trăit suferinţele acestei experienţe

Obiectivul principal al statului bunăstări i este asigurarea unui min i m u m decent al nivelului de trai pentru toţi cetăţenii săi. Definirea

63 Wilensky, H.: The Welfare State and Equality: Structural and Ideologicul Roots of Public Expenditure, University of California Press, Berkeley, 1975, p. 199.


acestui minim nivel de trai este obiect de dezbateri nesfârşite şi depinde, în fapt, de contextul naţional şi social. în statul bunăstării, indivizilor li se garantează, în calitatea lor de cetăţeni, anumite drepturi sociale, fără legătură cu performanţa lor în sistemul economiei de piaţă. Astfel, statul bunăstării este fundamentat pe cetăţenia socială 6 4 .

Statul bunăstării prelungeşte şi adânceşte politica de intervenţie a statului modern în toate domeni i le sociale: economie, construcţii, resurse u m a n e , educaţia t inerelor generaţii, îngrijirea sănătăţii, relaţiile de muncă. Polit ica socială este raţionalizată, etatizată, centralizată şi secularizată. Ea este finanţată din impozite prelevate la scară naţională.

P u t e m considera statul bunăstării ca o reacţie de autoapărare a societăţii faţă de excesele capitalismului de tip laissez-faire. Astfel, Richard Crossman . crede că statul bunăstării reprezintă punctul culminant al unui proces îndelungat de „ u m a n i z a r e " a capitalismului (care este fundamentat în mod „natura l " pe inegalitate) şi de reconciliere a acestuia cu democraţ ia (care promovează egalitatea cetăţenilor). P u t e m aminti, în acest context, şi teoria rawlsiană 6 a justiţiei care îmbină egalitatea drepturilor, a libertăţilor civice şi a şanselor de acces la poziţii sociale şi la autorităţi - cu o prioritate absolută pentru cei dezavantajaţi - cu inegalitatea economică, ca avantaj al întregii societăţi, pentru că distribuţia egalitară nu este profitabilă. Reacţia de temperare a capitalismului „sălbatic" poate să fie de tip aristocratic sau socialist. în această optică, statul bunăstării devine, în fond, o reacţie anticapitalistă, în care aristocraţii şi socialiştii se întâlnesc, ambele orientări caracterizându-se prin negarea libertăţii individuale şi prin asumarea ideii că statul ştie mai bine ce este bine pentru cetăţenii săi decât aceştia. Această idee, a convergenţei dintre viziunea aristocratică şi cea socialistă (cu referire la politicile sociale) poate fi ilustrată prin faptul că primele iniţiative înscrise ferm în direcţia statului bunăstării au aparţinut unui aristocrat, „cancelarului de fier" Bismarck, iar pr ima expresie deplin cristalizată a statului bunăstării a fost creaţia guvernului laburist (deci socialist) din Marea Britanie, din timpul celui de al doilea război mondial (Raportul Beveridge, 1942). Totuşi, nu putem spune (în afara cazurilor extreme reprezentate de fas-

Zamfir, E., Zamfir, C: Politici sociale. România în context european, Alternative, Bucureşti, 1995, p.328. 65 Crossman, R.H.: New Fabian Essays, The Turnstile Press, Londra, 1952, pp. 6-25 66 Rawls, J.: A Theory of Justice, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1971.

35


cism şi c o m u n i s m ) că statul bunăstări i a fost profund ostil economiei de piaţă, el având, nu de puţine ori, rolul de a completa contribuţia acesteia la crearea bunăstării.

Principalul mecanism pe care se bazează statul bunăstări i constă în transferurile sociale, de la societate ca întreg, către anumite categorii de populaţ ie, expuse anumitor riscuri. Transferurile sociale îşi dirijează fluxurile, pe orizontală şi pe verticală, de la populaţia ocupată către şomeri, de la cei sănăloşi la cei bolnavi, de la cei tineri către cei bătrâni, de la cei bogaţi la cei săraci etc. Aceste transferuri se referă nu numai la venituri dar şi la egalizarea accesului la beneficii în natură sau la servicii c u m ar f i educaţia, sănătatea sau serviciile familiale. Transferurile creează un sector al societăţii u n d e legile pieţei nu mai acţionează, în care bunuri le şi serviciile nu mai sunt mărfuri. Astfel, sunt sprijinite şansele de a avea o viaţă decentă pentru cei care, din diferite motive, nu pot participa, temporar sau permanent, la activităţile pieţei.

Instrumentele principale de redistribuire a bunăstări i în societate (şi care se pot constitui într-o definiţie operaţională a statului bunăstări i) sunt:

- învăţământ general, obligatoriu şi gratuit - Sistem public de sănătate - Securitate socială (asigurări sociale şi asistenţă socială) - Programe de lucrări publice pentru construcţia de locuinţe sociale - Impozite progresive - Dialogul social tripartit: guvern-sindicate-patronat şi reglementa

rea pieţei muncii Bunăstarea este astfel, pe ansamblu, rezultatul intervenţiilor statului

în sistemul pieţei libere, fie prin excluderea unor bunuri şi servicii din acest sistem, fie prin controlarea sau chiar modificarea mecanismelor de piaţă liberă.

3.2. CONTEXTUL SOCIAL AL APARIŢIEI STATULUI BUNĂSTĂRII. ETAPE DE EVOLUŢIE

Ideile pe care se fundamentează statul bunăstări i provin din aria i luminismului şi raţionalismului: credinţa că omul poate controla forţele naturii şi planifica raţional forţele societăţii, că se poate proiecta şi p u n e în practică un model raţional de societate. O serie de factori reprezentând mutaţii în contextul social şi economic au contribuit, de asemenea, la conturarea ideii că nu putem lăsa societatea şi e c o n o m i a să funcţioneze spontan şi haotic, că este nevoie ca omul, statul (ca organizator su-

36


prem al efortului colectiv) să intervină pentru a corecta consecinţele negative ale dezvoltării „naturale" , spontane:

- tranziţia demografică şi procesul de îmbătrânire a populaţiei - transformări în planul familiei ca instituţie socială şi generalizarea

tipului nuclear de familie (s-a produs astfel o slăbire a legăturilor familiale şi a solidarităţii

intergeneraţionale, în condiţiile în care numărul bătrânilor, care aveau nevoie de suportul acestei solidarităţi, a crescut)

- consti tuirea democraţiei moderne, nevoia de a avea cetăţeni relativ educaţi (cel puţin alfabetizaţi) pentru a asigura funcţionarea acestui regim politic

- procesele de industrializare şi urbanizare, cu cortegiul lor de dezechilibre şi tensiuni sociale, dar şi cu nevoia de muncitori calificaţi şi sănătoşi

- disfuncţiile produse în economia bazată pe principiul laissez-faire, disfuncţii care au culminat cu crizele economice

- imperativele reconstrucţiei după războaiele mondiale, nevoia unui efort planificat şi coordonat în acest sens.

în afara argumentelor de ordin moral, necesitatea politicii sociale este susţinută şi de argumente pragmatice (menţinerea ordinii şi stabilităţii, rezolvarea conflictelor de interese referitoare la distribuţia bunăstării, pentru că un declin al nivelului de trai poate produce conflicte şi dezordini sociale) şi economice (menţinerea unui nivel adecvat al cererii, chiar în perioade dc recesiune economică) .

La dezvoltarea politicii sociale au contribuit, de asemenea, şi următorii factori:

- Evoluţ ia economiei moderne, care a generat o societate salarială. - Evoluţ ia familiei moderne, mult mai puţin coezivă decât familia

tradiţională. - Neces i tatea contracarării efectelor negative ale dezvoltării econo

mice şi sociale (de exemplu: şomajul, poluarea, criminalitatea şi patologia socială, în general) .

Mul te funcţii ale familiei (sprijinul economic, protecţia şi îngrijirea membri lor ei în caz de boală sau incapacitate) au fost preluate, în societatea modernă, de către stat sau alte organizaţii . Evoluţia instituţiei familiale a generat unele grupuri sociale predispuse la precaritate economică şi socială. Aceste grupuri nu mai sunt protejate suficient prin solidaritatea familială şi au nevoie de suportul statului:

37


- Famili i le monoparentale, create ca urmare a naşteri lor în afara căsătoriei, divorţurilor şi separărilor şi caracterizate prin n u m e r o a s e dificultăţi economice şi psihologice.

- Bătrânii singuri. N u m ă r u l lor a crescut nu numai ca o consecinţă a fenomenului de îmbătrânire demografică, dar şi penru că legăturile dintre generaţii au devenit mai fragile. Bătrânii îşi pot permite, în general, să locuiască singuri pentru că dispun, datorită s istemelor de securitate socială, de resursele necesare.

- Femei le ocupate. Activitatea economică a femeilor le-a asigurat acestora independenţa economică dar a creat nevoia unor servicii sociale (menaj, îngrijirea copiilor mici e t c ) .

- Copii i - ne mai jucând un rol economic, ca în familia tradiţională, ei nu mai reprezintă un factor de producţie ci de consum. Costul copilului a crescut în special datorită cheltuielilor legate de educaţia şcolară generală şi obligatorie, care s-a răspândit în toate societăţile m o derne. Există tendinţa ca statul să contribuie la acoperirea costului creşterii şi educaţiei copiilor.

în concluzie, dacă în trecut oamenii erau protejaţi de către solidaritatea colectivă (a tribului, clanului, familiei lărgite, comunităţ i i rurale, vecinătăţii), industrializarea şi urbanizarea au determinat nevoia de a acoperi riscurile - standard (boală, bătrâneţe, incapacitate, şomaj) prin contribuţia statului, în condiţiile în care majoritatea populaţiei a devenit dependentă de un salariu controlat de forţele impersonale ale pieţei.

Prin urmare, stalul bunăstări i a apărut pentru a răspunde unei serii de obiective pragmatice: sociale (menţinerea echil ibrelor sociale, evitarea tensiunilor, aplanarea conflictelor - prin politici de combatere a sărăciei şi a patologiei sociale); e c o n o m i c e ( introducerea progresului tehnic, menţinerea puterii de cumpărare a populaţiei); politice (funcţionarea democraţiei) Nu trebuie neglijată, însă, nici ponderea obiectivelor din sfera eticii, a justiţiei sociale, a filosofiei morale, a concepţiei despre cum trebuie să arate o societate „ b u n ă " .

Politici sociale ale statului au fost conturate încă începând cu secolul al XVII-lea, pentru a răspunde convulsii lor sociale provocate de mutaţiile din societate şi economie, exploziei sărăciei şi criminalităţii, a manifestărilor „patologice" (cerşetorie, vagabondaj) ce au însoţit criza economiei feudale şi naşterea noii ere. Printre măsuri le care se înscriu în cadrul acestor politici sociale amint im: instituţionalizarea săracilor

38


(dcobicei, în spitale), asistenţa socială la domiciliu (pentru copii şi invalizi), înfiinţarea de ateliere de lucru 6 7 .

Aceste intervenţii ale statului rămâneau însă limitate ca arie de răspândire şi ca durabilitate. Ele au fost parţial abandonate în secolul al XlX-lea, odată cu ofensiva filosofiei economico-sociale clasice, care considera bunăstarea ca pe un rezultat mai mult sau mai puţin automat al dezvoltării e c o n o m i c e iar orice intervenţie a statului în direcţia unei politici sociale era văzută ca o d iminuare a libertăţii şi o încurajare a lenei.

Manifestări concrete, empir ice, ale statului bunăstării au apărut la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Se consideră că istoria statului bunăstării începe în 1889, cu Bismarck, într-o Europă radical schimbată, din toate punctele de vedere, faţă de secolele precedente 6 8 . Noutatea absolută este crearea sistemului obligatoriu de asigurări (prevederi) sociale de stat - pentru bătrâneţe, boală şi invaliditate. Asigurări le sociale sub diferite forme (chiar case de pensii) existau deja, dar cu caracter de asociere privată şi voluntară. Obiectivele politicii sociale b i smarekiene sunt de natură pragmatică, fiind o reacţie de conservare a monarhiei germane în faţa pericolului socialismului şi sindicalismului.

D u p ă primul război mondial şi, mai ales, în timpul şi după Marea Criză E c o n o m i c ă dintre 1929 şi 1933, faptul că statul trebuie să işi asume competenţe mai mari în e c o n o m i e şi în societate a devenit un lucru evident pentru mulţi guvernanţi şi pentru opinia publică. în această perioadă îşi lansează Franklin D e l a n o Roosevelt faimosul şi vastul program social „ N e w D e a l " . Nu putem să nu corelăm această nouă viziune asupra rolului statului - viziune care începe să se contureze în Occident - şi cu constituirea Uniunii Sovietice, creşterea influenţei marxismului şi imaginea pe care Occidentul o avea, în această perioadă, despre statul bolşevic. Gulagul rămânea o realitate quasi-necunoscută; ceea ce se cunoştea era popularizarea realizărilor din domenii ca: industrializare, urbanizare, învăţământ, asistenţă medicală.

Statul bunăstări i , în expresia sa clasică, deplin cristalizată, se constituie după cel de al doilea război mondial . Perioada sa de maximă expansiune se situează între 1950 şi 1975 (de fapt, până la izbucnirea crizelor petroliere) şi este denumită „statul opt imist" sau „statul maximal". Un întreg complex de factori a contribuit la acest „opt imism".

Demier, F.: Istoria politicilor sociale. Europa, sec. XIX-XX (trad. de Camelia Secareanu), institutul F.uropean, laşi, 1998, pp.8-9. 68 Ibidem, p.37.

3 9


I )oniinaţia, în plan intelectual, a ideilor de stânga a determinat conturarea concepţiei (care constituie însăşi esenţa „filosofiei" statului bunăstării) potrivit căreia statul are capacitatea economică, abilitatea administrativă şi datoria morală să asigure m ă c a r un nivel m i n i m de trai, pentru toţi cetăţenii săi. Cheltuieli le sociale erau văzute într-un mod pozitiv, nu ca un consum gratuit ci ca o investiţie durabilă, cu un rol major în asigurarea coeziunii sociale şi în st imularea creşterii e c o n o m i c e . Exis ta o dorinţa generală de a munci, de a reconstrui, de a uita ororile războiului . Optimismul populaţiei era favorizat şi de raportul dinamic avantajos dintre aspiraţii şi condiţii: nivelul de aspiraţii legate de nivelul de trai, de nivelul serviciilor sociale, era relativ scăzut, populaţia fiind obişnuită cu privaţiunile şi impozitele mari din perioada războiului; în schimb, condiţiile de realizare a acestor aspiraţii era favorabil: economia oferea un n u m ă r mare de locuri de muncă, creşterea economică era susţinută, inflaţia scăzută, preţurile accesibile. De fapt, optimismul acestor generaţii este vizibil şi în comportamentul lor demografic, fiind generaţii le ce au produs fenomenul „baby b o o m " .

După 1975, însă, situaţia începe să se schimbe. D i n a m i c a aspiraţii-condiţii încetează să fie avantajoasă. Aspiraţiile populaţiei încep să crească (uneori devenind chiar nerealiste) în vreme ce condiţii le se deteriorează: şomaj, inflaţie, încetinirea creşterii economice, creşterea taxelor şi a impozitelor, creşterea datoriei publice.

Confluenţa dintre factorii culturali şi materiali determină mutaţii majore în percepţia publicului. Cheltuieli le sociale încep fie văzute ca o povară, grupurile dezavantajate ca nişte paraziţi, solidaritatea socială se erodează. Ideile de stânga pierd teren (descoperirea Gulagului, prin operele lui Soljeniţân, în primul rând, fiind crucială, în acest sens). Ideile revoluţiei franceze de egalitate şi solidaritate (fraternitate) pr imesc o grea lovitura pentru ca fuseseră confiscate de discursul diferitelor variante de regimuri comuniste. în schimb, critica venită din partea dreptei începe să aibă un ecou din ce în ce mai mare, atât în medii le intelectuale cât şi în mass-media şi în opinia publică. Se redescoperă ideile Şcolii Austriece , foşti soixante-huitarzi (Glucksmann, H e n r i - L e v y ) constituie „noua dreaptă" franceză etc. „Statul m i n i m a l " (după expresia lui Hayek), reducerea cheltuielilor sociale, expansiunea efortului voluntar şi privat, evaluarea riguroasă a programelor sociale - încep, înainte de a deveni realităţi, să fie idei care pătrund în discursul public, în programele

40


partidelor, în segmente ale populaţiei (care, tradiţional, erau de stânga) 6 9 . Astfel, în anii ' 8 0 , putem vorbi de o criză vizibilă a statul bunăstării:

în anii '90, însă, după un deceniu de căutări, s-a conştientizat faptul că nu este vorba de un fenomen trecător, că, pentru a rezolva această criză este nevoie de o schimbare de paradigmă (în sensul folosit de T h o m a s K u h n ) . Crit ica statului bunăstări i aproape s-a generalizat, considerându-se că acest mod de organizare a politicilor sociale este contraproductiv pentru creşterea economică şi că legitimitatea sa politică s-a epuizat. D a c ă (aproape) toată lumea este de acord că statul bunăstării nu mai poate exista în vechea sa formulă, soluţiile de rezolvare a crizei sunt foarte disputate, cuprinzând un spectru larg de modalităţi variate şi căi diverse de reformă a statului bunăstări i , de la abordări graduale la schimbări drast ice. Cert este că, după 1990 , reforma statului bunăstării a început să devină o realitate empirică, nu numai o critică abstractă, deşi, bineînţeles, dezbateri le teoretice şi publice pe acest subiect au continuat. Din nou, nu putem să nu corelăm această dinamică occidentală cu ceea ce s-a întâmplat dincolo de „cortina de fier", care, între t imp, a căzut, şi ; anume, prăbuşirea socialismului real şi necesitatea unor radicale reforme e c o n o m i c e , sociale şi politice a societăţilor postcomuniste .

3.3. MODELE (TIPURI) ALE STATULUI BUNĂSTĂRII

Manifestări le concrete ale statului bunăstării au fost modelate de contextul naţ ional : cultura naţională, tradiţii istorice, opţiuni ideologice, concepţii asupra dezvoltării, distribuţia puterii, relaţii sociale şi politice, în fapt, structura şi funcţiile statului bunăstării variază foarte mult de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta, în limitele definiţiei operaţionale utilizate. Există numeroase tentative de sistematizare a acestor variaţii, de creare de m o d e l e sau tipuri ale statului bunăstării, ca artefacte teoretice simplificatoare ale realităţii multi forme.

V o m face o scurtă trecere în revistă a celor mai accesibile dintre ele:

Astfel, T . H . M a r s h a l l 7 0 îşi construieşte tipologia bazându-se pe trei componente pe care le consideră esenţiale pentru acest sistem social: democraţia, capital ismul şi bunăstarea. Elementele sunt văzute mai ales

Hadenius, S.: Swedish Politics During the 20lh Century. Conflict and Consensus, Svenska Institutet, Stockholm, 1997, p. 128. 70 Marshall, T.H.: „Values Problems of Welfare-Capitalism", Journal of Social Policy, LI, 1972,pp. l5-32.

41


prin prisma valorilor: bunăstarea reprezintă valori precum egalitate şi cooperare; democraţ ia - pluralism, libertate şi drepturi individuale; capi-lalismul - merit, performanţă, productivitate. Pentru definiţia statului bunăstării este importantă ideea că aceste e lemente nu sunt izolate unul de altul ci se află în interconexiune, mai strânsă sau mai relativă, dar niciodată ele nu sunt complet autonome. în funcţie de dinamica acestor trei c lemente, de d imensiunea şi rolul lor diferit în funcţionarea politicii sociale respective, putem avea mai multe combinaţi i :

- o combinaţ ie în care d imensiunea cea mai importantă este ocupată de către bunăstare, ca obiectiv social major care ghidează celelalte două elemente (capitalismul şi democraţ ia) ; exemplificarea acestei combinaţi i poate fi Suedia

- o combinaţie în care rolul hotărâtor este jucat de către democraţ ie, ca valoare socială supremă; un exemplu ar fi, în acest sens, M a r e a B litanie

- o altă combinaţie care favorizează importanţa acordată capitalismului, dintre cele trei e lemente şi aici am putea ilustra cu statul bunăstării american.

Combinaţi i le se pot multiplica în plan teoretic, neavând întotdeauna acoperire în realitate (cum se întâmplă şi în tabelul lui Mendeleev) .

Tipologia Marshall are avantajul coerenţei şi pe cel al caracterului clar şi sistematic al criteriilor folosite dar rămâne destul de teoretică şi abstractă.

Cather ine J o n e s 7 1 încearcă să găsească o cale de mijloc între unicitatea fiecărui stat al bunăstării şi multele aspecte identice. Pentru ea, diferenţele sunt de nuanţă, sunt „ g r a d e " ale statului bunăstări i . Principalii indicatori utilizaţi pentru a distinge aceste grade sunt: ponderea procentuală a cheltuielilor sociale în P I B ; primatul valori lor societale sau al celor individualiste; beneficii de protecţie socială universale sau condiţionate de un anumit status de muncă. Astfel, sunt state ale bunăstării unde accentul cade pe capitalism şi altele u n d e accentul cade pe redistribuire.

Harold Wi lensky 7 2 demonstrează că statul bunăstări i nu depinde de ideologia politică a guvernărilor respective, deşi se credea că guvernările de stânga, social-democrate, ar fi mai „generoase" . Wilensky operaţio-nalizează cele două concepte - bunăstarea şi ideologia - şi studiază core-

71 Jones, C: Patterns of Social Policy, Tavistock, N.Y., 1985, pp.78-91. 72 Wilensky, H.: Comparative Social Policy, Institute of International Studies, University of California, Berkeley, 1985, pp. 16-37.

42


laţia dintre ele , prin analiza de regresie, într-un eşantion format din douăzeci şi două dintre cele mai bogate naţiuni ale lumii. Wilensky descoperă inexistenţa vreunui efect al ideologiei partidelor sau coaliţiilor aflate la putere asupra efortului îndreptat către protecţie socială. Wilensky interoghează nu numai ideologia elitelor dar şi pe cea a maselor (prin analiza secundară a bazelor de date a sondajelor de opinie) găsind doar m i c i diferenţe între valorile împărtăşite de cele douăzeci şi două de naţiuni, centrate în jurul a două mari teme: ideologia bunăstării publice şi ideologia succesului individual.

Prin urmare, crede Wilensky, cea mai puternică variabilă explicativă a apariţiei şi dezvoltării statului bunăstării este creşterea economică, bogăţia unei naţiuni. Cu cât dezvoltarea economică a unei naţiuni este mai mare, cu atât ea va avea un stat al bunăstării mai puternic. Toate naţiunile care ating un anumit nivel al dezvoltării economice îşi vor constitui, mai devreme sau mai târziu, state ale bunăstării.

Esping-Andersen 7 3 îl contrazice pe Wilensky şi construieşte o tipologie bazată pe influenţa ideologiei politice - promovate explicit sau implicit de către partidele aflate Ia guvernare - asupra politicilor sociale:

- Liberale (Australia, Canada, S U A - ţări neeuropene anglo-saxone). Principale trăsături: piaţă liberă, protecţie socială minimă, testarea resurselor pentru calificarea ca beneficiar al protecţiei sociale.

- Conservatoare (Germania, Franţa, Austria, Italia, ţări central şi vest europene) : menţinerea diferenţierilor sociale, organizare corporatistă, tradiţia catolică, tradiţia absolutismului şi a guvernării de lip autoritar.

- Social-democrate (Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Olanda - ţări europene nordice):sistem comprehensiv, extensiv de redistribuire a bunăstări i , tradiţie a mobilizării clasei muncitoare, tradiţia partidelor de stânga la guvernare.

G i n s b u r g 7 4 face următoarea clasificare: - Modelu l l iberale: combină, ca în Statele Unite, responsabilitatea

personală pentru propria bunăstare cu intervenţia minimă a statului, în special pentru cazurile de sărăcie şi marginalizare. Cei asistaţi social au o percepţie socială negativă, fiind consideraţi leneşi sau incapabili să se

73 Iisping-Andersen, G.: Three Worlds Of Welfare Capitalism, PoJity Press, Cambridge, 1990. 74 Ginsburg, N.: Divisions of Welfare. A Criticai Introduction to Comparative Social Policy, Sage Publications, Londra, 1992.

43


descurce singuri, pentru care ceilalţi trebuie să muncească, să-i întreţină.

- Modelul german: se bazează pe rolul reglator al statului, menţ ine echilibrul dintre piaţă, l ibertate individuală şi justiţ ie socială.

- Modelu l suedez: cheltuieli publice foarte mari, solidaritate socială, limitarea competiţ iei şi a inegalităţilor, impozi te şi taxe mari; statul nu doar ca reglator dar şi ca principal ofertant de protecţie socială.

Simplificând, putem spune că există un cont inuum, cu două tipuri principale, care reprezintă extremele spectrului, între care se află n u m e roase variante, nuanţe şi chiar interferenţe. Inspirată din T i t m u s s 7 , această tipologie arată astfel:

1). Modelu l redistributiv: vede polit ica socială ca pe un domeniu social major, îndeplinind servicii universale, în afara legilor pieţei, conform principiului nevoilor. Acest model se fundamentează pe ideea egalităţii sociale şi are tendinţa de a se ext inde asupra tuturor aspectelor vieţii civile, având ca obiectiv redistribuirea veniturilor.

2). Modelu l rezidual: există două soluţii „natura le" - sau socialmente date - prin care nevoi le individuale pot fi satisfăcute: piaţa liberă şi familia. Statul şi instituţiile sale trebuie să intervină doar atunci când aceste două soluţii nu funcţionează sau sunt distruse. Polit ica socială vizează, astfel, familiile marginale şi pe cele care se află în situaţii foarte dificile. Acest model se sprijină pe ideologia liberală a pieţei libere şi a autosusţinerii . Premisa tacită a modelului rezidual este conceperea familiei nucleare ca unitate-cheie de sprijin social, bazată pe forţele pieţei libere.

Această tipologie este mai simplă şi mai schematică dar are avantajul definirii operaţ ionale. Astfel, în evaluarea politicilor sociale naţionale şi în situarea lor mai aproape de un model sau altul putem folosi mai multe criterii (vezi tabelul nr. 3).

Aceste modele funcţionează ca tipuri ideale weberiene, în sensul că folosesc criterii orentative, care nu sunt 100% obligatorii pentru realităţile empirice dar, pentru incadrarea intr-un anumit model, trebuie indeplinita o majoritate a acestor criterii. In practică, multe dintre criterii pot fi contradictorii, în sensul că, potrivit unui criteriu, politica socială respectivă aparţine unui model , pe câtă vreme, potrivit altui criteriu aparţine cu hotărâre celuilalt model (de exemplu, în ţara respectivă să existe o fiscalitate ridicată dar ponderea cheltuieli lor sociale în P I B să fie redusă) .

Titmuss, R.: Essays on the Social Welfare, Allen and Unwin, Londra, 1958, p.30.

44


T A B E L U L 3 : M O D E L E A L E S T A T U L U I B U N Ă S T Ă R I I

M O D E L U L REDISTRIBUTIV (Suedia)

M O D E L U L REZIDUAL (S.U.A.)

Ideologia (împărtăşită de guvernanţi, de opinia publică...) solidarităţii sociale

Ideologie individualistă

Predomină asigurările sociale (indicatori: ponderea lor în totalul cheltuelilor sociale; ponderea lor în veniturile familiilor etc.)

Predomină asistenţa socială

Asigurări sociale obligatorii Asigurări sociale facultative sau opţionale

Prestaţii familiale comprehensive Prestaţii familiale selective (means-tested)

Pondere a cheltuielilor sociale în PIB ridicată (>20%)

Pondere a cheltuielilor sociale redusă (<20)%)

Grad ridicat de fiscalitate Fiscalitate redusă Impozite calculate individual Impozitele sunt calculate pe unitate

familială Sectorul public are rol major în economie (o importantă pondere din forţa de muncă lucrează aici)

Rol minor al sectorului public în economie şi în ocupare

Sectorul public este predominant în protecţia socială

Sectoarele privat şi voluntar au un rol important în protecţia socială

Instituţionalizare puternică a protecţiei sociale

Protecţia socială este predominant dezinstituţionalizată

Predomină serviciile publice centralizate

Subsidiaritate (predomină oferta locală, comunitară)

Sindicalizare puternică Sindicalizare redusă Nu exista model dezirabil de familie

Beneficiile sociale favorizează familia nucleară, în care doar soţul lucrează

Comparabilitate între statutul socio-economic al bărbaţilor şi femeilor

Femeile au un statut defavorizat

Stimularea femeilor, prin prestaţii şi servicii specifice, să facă parte din populaţia ocupată

Păstrarea locului de munca pe durata sarcinii nu e obligatorie Concedii parentale reduse - mama îşi întrerupe activitatea Servicii publice pentru ingrijirea

45


copilului mic (creşe, grădiniţe...) foarte puţine

Grad ridicat de ocupare a forţei de muncă feminine

Ocupare redusa a femeilor de vârstă activă

Inegalitate redusă Mari inegalităţi sociale

Săracii invizibili Vizibilitate mare a sărăciei şi patologiei sociale; stigmatizare

A m b e l e tipuri prezintă dezavantaje. Astfel, modelul redistributiv creează inflaţie şi deficit bugetar, determină creşterea cheltuielilor publice şi efecte perverse (în accepţiunea de efecte neanticipate indezirabile). Descreş te interesul pentru muncă, descurajează iniţiativa şi creşterea e c o n o m i c ă fără de care politica socială îşi pierde resursele. Birocratizarea excesivă şi proceduri le confuze fac posibile fraudele şi erorile. De asemeni, nu rareori universal ismul poate favoriza pe cei bogaţi care primesc beneficii de care, de fapt, nu ar avea nevoie, d iminuând astfel resursele pentru cei aflaţi cu adevărat în nevoie.

M o d e l u l rezidual „costă" mai puţin societatea (este deci mai eficient) dar poate genera o creştere a costurilor sociale: sărăcie, şomaj, o calitate a vieţii mai redusă, subdezvoltare u m a n ă în unele segmente sociale, risipa resurselor umane, injustiţie socială, de unde un risc mai mare de apariţie a conflictelor şi tensiunilor sociale.

3.4. CONCLUZII

A ş a cum am văzut, deşi cristalizat după cel de al doilea război mondial , statul bunăstări i este rezultatul unui proces început încă din secolul al XLX-lea. Acest proces a modificat esenţial funcţiile statului modern, care începe, sub presiunea unor factori economici , sociali şi demografici, să-şi asume funcţii în asigurarea bunăstări i colective. Statul bunăstării cu cei şase piloni ai săi (educaţia generală gratuită, asigurările sociale şi asistenţa socială, serviciile naţionale de sănătate, programul de locuinţe publ ice, impozite progresive, dialogul social tripartit: guvern-sindicate-patronat şi reglementarea pieţei muncii) - este produsul unui anumit tip de societate - societatea modernă, industrială. în ultimele două decenii , au avut însă loc schimbări structurale în societatea occidentală. Unii autori au numit aceste schimbări capital ismul „târziu", alţii au apreciat că ar fi vorba de o nouă etapă istorică, diferită de ce a fost până acum, şi au numit-o postcapital ism, societate post-industrială, sau societate post-modernă. ( D . Bell, K. Galbraith, F. Jameson, R. Dahrendorf,

46


W. Rostow). Aceasta a deschis noi discuţii despre statul bunăstării şi despre necesitatea reformei lui.

în această optică, reforma statului bunăstării este necesară din două considerente:

- Criza profundă a acestui model de politică socială; nu este vorba numai de o criză a resurselor financiare, de faptul că statul bunăstării a devenit o povară tot mai greu de suportat pentru contribuabili ci şi de o criză a ideologiei latente, a viziunii pe care se bazează. 7 6 . Dahrendorf crede că, în condiţii le globalizării, rezolvarea crizei structurale a statului bunăstării poate semăna cu rezolvarea cvadraturii cercului şi aceasta pentru că pentru a avea o economie competit ivă trebuie reduse costurile de producţie, ceea ce înseamnă salarii mai scăzute şi beneficii de protecţie socială mai scăzute 7 7 . Or, aceasta înseamnă scăderea nivelului de trai pentru categorii sociale numeroase, apariţia „noilor săraci" şi a „săracilor care m u n c e s c " precum şi a fenomenelor de dezintegrare socială.

- Schimbări le din societatea occidentală contemporană, care reprezintă o serie întreagă de condiţii materiale şi imateriale care nu mai sunt consonante cu raţionalitatea dominantă a modernităţi i şi cu ambiţia de a găsi soluţii pentru toate sferele vieţii sociale. Realitatea vieţii de zi cu zi contrazice tot mai mult ideologiile holiste pe care se fundamentează statul bunăstării, ideologii care vor să rezolve totul şi care au răspunsuri pentru orice.

Prăbuşirea regimurilor socialismului real a consfinţit sfârşitul războiului rece prin triumful capitalismului şi instalarea hegemoniei acestuia asupra întregii lumi. „Sfârşitul is toriei" a coincis şi cu accentuarea dezbaterilor legate de restaurarea, „purificarea", curăţarea capitalismului de influenţele necapitaliste sau anticapitaliste, venite din partea unor factori „poluanţ i " (dintre care cel mai nociv, comunismul , dispăruse din Europa, ca regim social). Statul bunăstări i , ca model de politică socială, prin însăşi esenţa sa, de „moderator" al capitalismului, are conotaţii necapitaliste şi chiar anticapitaliste.

Nucleul disputelor referitoare la statul bunăstării este, după părerea noastră, legat de rolul statului, de judecarea relaţiilor pe care acesta le are, sau ar trebui să le aibă, cu piaţa, pe de o parte, şi cu individul, pe de altă parte. Reforma statului bunăstării din anii ' 9 0 este marcată de ideea retragerii statului din ambele relaţii, de consolidarea celor doi factori

Esping-Andersen, G.: „The three political economies of the welfare state", Canadian Review ofSociology and Anthropology, Voi. 26, 2/1989. 11 Dahrendorf, op. cit., p.195.

47


consideraţi definitorii pentru capital ism, şi anume: piaţa l iberă şi individual ismul.

Statul bunăstării a fost acuzat că nu a gest ionat eficient raportul dintre stat şi individ, de aceea o tendinţă a reformării sale este mărirea libertăţilor individuale şi restrângerea rolului său în ceea ce priveşte intervenţia asupra sferei private. Statul bunăstări i nu răspunde schimbări lor aspiraţiilor indivizilor din societatea pos tmodernă, dreptului acestora de a alege, de a-şi satisface nevoi le specif ice 7 8 . C o e z i u n e a socială, solidaritatea socială sunt înlocuite cu individualismul şi responsabil i tatea individuală pentru bunăstare. Reforma statului bunăstări i trebuie să însemne reducerea rolului serviciilor publice, s t imularea independenţei , a capacităţii de a gestiona resursele proprii şi de a găsi noi resurse. Rolul statului se reduce doar la funcţionarea cadrului legal, e laborarea şi implementarea legilor, procedurilor, sancţiunilor şi s t imulentelor, organizarea dezbateri lor publice referitoare la politicile respective, stabilirea standardelor minime de calitate.

Observăm că reforma înseamnă, ca tendinţe generale, o întoarcere la filosofia economiei polit ice clasice. De altfel, profesorul Lazăr Vlăsceanu 7 9 susţine că este fals să vorbim despre o schimbare radicală în politicile sociale, pentru că atât statul bunăstării („atotprotector, atotştiutor, programator, gestionar şi evaluator al rezultate lor") cât şi cel antre-prenorial („statul retras, care-şi suspendă orice interferenţe în treburile economice şi chiar publice pentru a genera cadrul manifestării l ibere a iniţiativelor antreprenoriale") există, din punct de vedere ideologic, încă din secolul al XLX-lea şi că ambele ideologii sunt „istoric învechi te" .

78 Flynn, N: „The New Right and Social Policy", Policy and Politics, voi. 17, no.2, 1989, pp 97-110.

79 Vlăsceanu, L.: „Reforma, guvernarea şi politicile sociale", Revista de cercetări sociale, 1/1995, p. 134.

4. SISTEME ŞI STRUCTURI POLITICE

4.1. PERSPECTIVE SOCIOLOGICE ASUPRA POLITICII

Sociologiei i se potriveşte modelul paradigmatic de dezvoltare, mai degrabă decât modelul popperian, evoluţionist, al ştiinţei. Util izăm termenul de paradigmă în accepţiunea lui T h o m a s Kuhn^ 0 - de model de practică (şi nu de teorie) a cercetării într-o comunitate ştiinţifică. Paradigmele nu sunt teorii ştiinţifice ci aplicaţii ale unor teorii în formularea şi rezolvarea problemelor concrete ale cercetării ştiinţifice. Aceleaşi fapte capătă interpretări diferite din partea savanţilor ce împărtăşesc paradigme diferite. Prin urmare, dacă P o p p e r credea că ştiinţa evoluează prin teorii succesive, în care teoria ulterioară este mai puternică şi o înglobează pe cea anterioară (de exemplu, teoria einsteiniană o înglobează, ca pe un caz particular, pe cea newtoniană) - Kuhn consideră că paradigmele sunt incomensurabi le, datorită rupturilor de comunicare ce există între ele, şi că trecerea unei comunităţ i ştiinţifice de la o paradigmă la alta se face brusc, prin revoluţii ştiinţifice şi nu lin, evolutiv. Alegerea unei paradigme de către omul de ştiinţă nu este rezultatul unui proces de evaluare raţională, ci mai degrabă un concurs de împrejurări, în care comunitatea ştiinţifică, în care s-a format respectivul savant, are un rol decisiv. Trecerea de la o paradigmă la alta nu este nici ea un proces raţional ci asemănător mai ales unei convertiri religioase. Aşa cum se întâmplă şi cu neofiţii, cei care renunţă la o paradigmă pentru alta, devin duşmani aprigi ai celei abandonate şi susţinători fanatici ai celei recente. Această situaţie este copios ilustrată de m o d u l în care paradigma marxistă a fost abandonată de unii gânditori care au trecut la „dreapta" (vezi cazul „noii drepte franceze", formată din foşti militanţi marxişti ai mişcărilor din 1968 sau, la noi, transformarea unor profesori de marxism în susţinători fervenţi ai ideilor liberale).

Spre deosebire de alte ştiinţe, paradigmele sociologice nu sunt neapărat succesive şi incompatibi le ci s imultane şi complementare . Studiul sociologic se concentrează asupra realităţilor naţionale, de aceea, educaţia într-o anumită cultură naţională, în şcolile de gândire specifice res-

Kuhn, T.S.: Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 53-65 (cu un studiu introductiv de Mircea Flonta).

48


pectivei culturi, are consecinţe mai importante decât în cazul ştiinţelor naturii. în sociologie, paradigmele sunt mai degrabă explicaţii ale fenomenelor sociale diferite, decât teorii competit ive. Frontierele dintre parad igme sunt laxe iar sintezele sunt posibi le şi frecvente.

Anal izând politica, vedem că ea cuprinde indivizi, grupuri, structuri (instituţii şi organizaţii polit ice), relaţii, mentalităţi (complexe psihologice şi culturale foarte stabile, alcătuite din ideile pe care oamenii le au despre funcţionarea societăţii, statului, despre grupul social, ordinea politică etc. ).

Diferitele paradigme sociologice favorizează, în analiza lor, unul sau altul dintre aceste e lemente . Cele mai importante dispute se referă următoarele raporturi :

- Raportul dintre actorii politic*2 şi structuri: c i n e are rolul determinant? Oameni i , în calitatea lor de actori politici, sunt cei care crează, formează şi determină, prin acţiunile lor, contextul social (normele şi instituţiile), sau, dimpotrivă, cadrul instituţional este cel care determină atitudinile şi comportamentul actorilor?

- Raportul dintre mentalităţi şi structuri: mentalităţi le crează şi determină funcţionarea instituţiilor sau, dimpotrivă, instituţiile sunt cele care creează şi determină instituţiile?

V o m analiza paradigma holistă, prezentă în c â m p u l sociologiei în diferite "var iante" : raţionalismul sociologic al lui D u r k h e i m , structural-funcţionalismul american (reprezentat, în special, de Talcott Parsons şi Rober t Merton), antropologia structurală (Claude Levi-Strauss) etc. Termenul de holism îşi are originea în greaca veche, unde " h o l o s " îns e m n a întreg, total i tate 8 3 . în filosofia antică holismul era mai degrabă un panhol i sm, văzând universul ca un mare întreg ce integrează atât natura cât şi societatea. în filosofia m o d e r n ă acest model de interpretare a lumii este prezent în conceptul german de "Gesta l t " , preluat apoi de psihologie. O contribuţie hotărâtoare în promovarea acestei paradigme a avut-o Ludwig von Bertalanffy, care a ridicat holismul la nivelul unei teorii generale a sistemelor, ca premisă a unificării realităţii naturale şi sociale

81 Bouthoul, G.: Sociologie de la politique, P.U.F., Paris, 1971, pp.20-21. 82 Actorii politici pot fi individuali sau colectivi. Ei au în comun participarea la decizia politică şi la acţiunea politică. Nu numai indivizii dar mai ales organizaţiile, ca sisteme concrete de acţiune politică, pot fi considerate actori politici, (vezi Crozier, M.; Friedberg, E.: L'acteur et le systeme. Les contraintes de l'aclion collective, Seuil, Paris, 1977). 83 Cheţan, O., Sommer, R (coord.): Dicţionar de filozofie. Editura politică, Bucureşti, 1978,p.330.

5 0

4. SISTEME Şl STRUCTURI POLITICE

şi a elaborării unui sistem unitar al ştiinţei. în această viziune, întregul univers, atât cel natural cât şi cel social, este alcătuit din sisteme, deci poate fi analizat prin această pr ismă unică şi integratoare, care este teoria sistemelor.

Această paradigmă consideră că rolul determinant aparţine structurii: ea este cea care determină comportamentul actorilor, şi tot ea determină mentalităţi le.

O viziune diferită este paradigma interacţionistă. Pentru această paradigmă, omul nu este totalitatea statusurilor şi rolurilor sale sociale. Individul nu se conformează automat normelor sociale, el are posibilitatea de a alege, are voinţă şi autodeterminare. Instituţiile nu sunt realităţi date, obiective, ci construcţii subiective, rezultate ale interacţiunii umane. Sistemele şi structurile sociale nu funcţionează în mod autonom faţă de jocuri de interese, conflicte individuale, ambiţii personale sau raporturi de forţe. D a c ă pentru paradigma holistă explicaţia schimbării este căutată în relaţia sistemului cu mediul său exterior, interacţionismul caută motorul interior al schimbării, adică interacţiunile dintre oamenii care alcătuiesc sistemul.

O analiză foarte clară a celor două paradigme o face sociologul francez R a y m o n d B o u d o n 8 4 .

El compară explicarea aceluiaşi fenomen - criminalitatea - în cele două viziuni.

Pentru holişti, criminalitatea este rezultatul urbanizării a unei societăţi. Holiştii vor formula o ipoteză (răspuns cu un anumit grad de probabilitate la întrebarea cercetării şi care face legătura între două sau mai multe fenomene, denumite variabile, după definirea lor operaţională). Astfel, urbanizarea va fi variabila independentă (explicativă) iar criminalitatea va fi variabila dependentă (de explicat). Ei vor observa că rata criminalităţii este mai mare în societăţile mai urbanizate, deci, ar exista o relaţie cauzală (de tip probabilist) între cele două fenomene. Această explicaţie nu ia în considerare comportamentele specifice ale indivizilor, agregându-i pe aceştia în grupuri mari.

Prin contrast, pentru explicaţia individualistă (interacţionistă), criminalitatea este explicit rezultatul comportamentelor individuale. De exemplu, Tocquevil le face o analiză microsociologică a comportamentelor individuale atunci când explică declanşarea revoluţiilor în contexte favorabile, în care condiţiile sociale se ameliorează. Sigur, şi aici analiza

Boudon, R., F. Bourricaud, Dictionnaire critique de la sociologie, Paris, PUF, 1982.

51


e s t e lot ile lipul corelaţiei dintre variabila independentă şi cea dependenta. Prin urmare, pentru această paradigmă, indivizii şi comportamente le lor explică fenomenele sociale. Un fenomen social este întotdeauna o consecinţă a acţiunilor individuale. Boudon ilustrează această concluzie prin contribuţii le epis temologice ale lui Friedrich von Hayek şi Karl l 'opper, pentru care fenomenele sociale şi economice nu au sens în afara acţiunilor individuale. Este adevărat că există o corelaţie statistică semnificativă între preţurile produselor agricole şi condiţi i le meteorologice dar această corelaţie e lipsită de sens, fără analiza comportamente lor individuale. B o u d o n nu neagă existenţa determinări lor exterioare indivizilor, dar acestea numai del imitează câmpul de posibilităţi, indivizii f iind liberi să aleagă dintre aceste posibilităţi multiple.

în concluzie, or ientarea holistă, preferă nivelul macrosocial , pe când cea interacţionistă, nivelul microsocial . Holiştii preferă metodele „pozit ive", cantitative, pe când interacţioniştii, pe cele calitative, interpretative.

Această viziune asupra paradigmelor sociologice este simplistă, pentru că ea nu acţionează atât de clar în realitate. Nu putem reduce diversitatea câmpului sociologic la aceste două paradigme. Există nenumărate orientări intermediare ş i nuanţe. D u r k h e i m însuşi r . analizat comportamente individuale şi fenomene microsociale şi a atenuat influenţa structurii asupra indivizilor.

Pe de altă parte, pentru „noile sociologi i" 8 5 , această distincţie între paradigme nu mai este operaţională. Noile sociologii nu mai operează cu coduri binare: materialism/idealism, obiect/subiect, individual/colectiv, sistem/actor, macrosocial/microsocial, calitativ/cantitativ. Aceste distincţii nu mai sunt relevante pentru lumea în care trăim, pentru modul în care funcţionează ştiinţa astăzi. Nu mai există teorii generale, universale, ci explicaţii „aici şi a c u m " . Prin urmare, ştiinţa se relativizează şi nu mai este în căutarea unor inexistente adevăruri universale.

4.2. IDEILE PRINCIPALE ALE HOLISMULUI SOCIOLOGIC

Holismul sociologic, prezent deja în unele opere ale „părinţilor sociologiei" M a r x şi Durkheim, este fundamentat pe următoarele idei:

85 Corcuff, P.: Noile sociologii (traducere şi postfaţă de Ion I. Ionescu), Institutul European, Iaşi, 2005.


1). Structura este ansamblul, totalitatea e lementelor ce c o m p u n obiectul studiat precum şi a relaţiilor dintre aceste e lemente („modul în care această societate se c o m p u n e cu ea însăşi şi în care compusele ei se compun între e l e " 8 6 )

2). Totalitatea nu este suma elementelor componente ; ea este mult mai mult. în relaţia dintre totalitate şi e lemente, preeminenţa aparţine totalităţii. Ea determină funcţionarea părţilor componente . Această idee, a determinării e lementelor de către totalitate se numeşte supradeter-minism structural. De exemplu, grupul este mai mult decât suma indivizilor ce îl c o m p u n , „gândeşte, s imte, lucrează cu totul altfel decât ar face membrii săi, dacă ar fi i zo la ţ i " 8 7 Talcott P a r s o n s 8 8 afirmă că aspectele totalităţii (sistemului) pot fi analizate fără ca cercetătorul să se mai preocupe de organismele umane constituente în concreteţea lor completă, pentru că un sistem social c o m a n d ă proceselor de interacţiune ce au loc în interiorul lui.

3). Mecanismul fundamental este deducţia: putem deduce funcţionarea părţilor c o m p o n e n t e din funcţionarea întregului. Astfel, realitatea, polimorfă sau amorfă, poate fi ordonată, explicată, înţeleasă, faptele dispersate devin coerente, odată integrate într-o structură. De exemplu, votul unei persoane nu mai este un fapt accidental, ci este un comportament determinat de structura personalităţii respectivei persoane. Sinuciderea nu mai este consecinţa unei decizii individuale ci consecinţa anomiei, a slăbirii structurilor sociale. Corupţia nu mai este pur şi simplu un comportament ilegal şi imoral sau o slăbiciune umană ci un efect al proastei funcţionări a instituţiilor etc.

4). Sistemul, un alt concept cheie al paradigmei, este definit ca structura plus procesul . Structura este aspectul static iar procesul aspectul dinamic al sistemului. Procesul este schimbarea parametri lor structurii, într-o anumită perioadă de t imp. Procesul reprezintă şi o legătură a sistemului cu mediul său exterior. Sistemul ia din mediu resursele sale (inputs), le procesează şi apoi rezultatele (outputs) acestui proces ajung în mediul exterior. De exemplu, sistemul de învăţământ are ca inputuri (cea mai mare parte luate din mediul exterior) resurse financiare (bugete), materiale (clădiri, echipamente) , umane (cadrele didactice), "mater ia

Durkheim, E.: Regulile metodei sociologice (trad. C. Sudeţeanu), Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 126. 8 7 lbidem, p. 146. 88 Parsons, T., Platt, G.: The American University, Harvard University Press, Cam-bridge, Massachusetts, 1974, p.7.

53 52


pr imă" (elevi, studenţi). Procesul de învăţământ transformă "mater ia pr imă" în absolvenţi care reprezintă outputuri le absorbite de mediul exterior, mai precis de piaţa munci i .

5) Funcţia înseamnă consecinţele alternative ale procesului, ale dinamicii sistemului. Procesul poate să producă Fie stabilitatea, fie schimbarea; fie funcţionarea, fie disfuncţia; fie integrarea, fie dezintegrarea sistemului. în această perspectivă, schimbarea este văzută ca un fenomen anormal, patologic 8 9 , deviant, care perturbă ordinea sistemului. Scopul, finalitatea oricărui s istem este propria sa supravieţuire şi creştere. Din acest punct de vedere, schimbarea poate reprezenta un risc potenţial, punând în pericol stabilitatea s istemului. Toate sistemele resping schimbarea, sunt "conservatoare" prin natura lor şi, de aceea, ele au tendinţa de a integra fenomenele deviante. Din punct de vedere politic, stabilitatea şi " funcţia" s istemului sunt asigurate prin mecani sme de integrare socială şi prin control social, principalele instituţii ce îndepl inesc acest rol fiind: familia, şcoala, biserica, mass-media, armata, poliţia, justiţia, serviciile de informaţii etc.

6). Prin urmare, analiza structurală favorizează stabilitatea, fiind mai puţin preocupată de schimbare. Trecerea la o nouă structură este văzută ca rezultat al adaptării s istemului la mediul înconjurător, ca un mecanism de autoreglare a sistemului, în scopul asigurării supravieţuirii şi dezvoltării sale.

7 ) . Pentru holism, omul, individul este definit prin participarea sa la diferite structuri, relaţii şi instituţii sociale. Subiectul istoriei este structura, nu omul. Astfel, D u r k h e i m considera că obiectul sociologiei sunt faptele sociale tratate ca lucruri „exterioare individului şi care sunt înzestrate cu o putere de constrângere în virtutea căreia ele i se i m p u n " 9 0 .

INSTITUŢII ŞI ORGANIZA ŢII POLITICE

Pentru sociologie, instituţiile sunt structuri sociale foarte stabile, foarte durabile (unele instituţii sunt deja milenare: familia, statul, biserica, piaţa etc.) care îndeplinesc funcţii sociale fundamentale pentru supravieţuirea şi dezvoltarea societăţii u m a n e . Ele au apărut în istoria umanităţii mai mult sau mai puţin spontan, nefiind planificate într-un mod conştient. O instituţie este, de obicei, alcătuită din mai multe organizaţii. Organizaţiile au apărut ca un răspuns la necesitatea de a coordo-

89 Durkheim, E.: Regulile metodei sociologice, ed.cit, p. 105. 9 0 Ibidem, p. 59.

54


na efortul colectiv, ca un mod mai eficient şi mai eficace dc atingere a scopurilor propuse de către diferite grupuri de oameni .

Organizaţi i le pot fi efemere iar funcţiile lor pot fi importante pentru grupuri relativ mici de oameni, nu neapărat pentru întreaga societate, cum e cazul instituţiilor.

De asemeni, instituţiile pot apărea spontan în istorie, pe când organizaţiile sunt structuri construite în mod deliberat.

în prezent, trăim, învăţăm, muncim, ne distrăm într-o lume a organizaţiilor, din momentul în care ne naştem, într-o organizaţie care este maternitatea, trecând apoi prin diverse grădiniţe, şcoli, întreprinderi, biserici, cluburi, asociaţii, partide.

Societatea contemporană este o societate organizaţională. Ne naştem şi m u r i m în organizaţii; organizaţiile fac războiul şi pacea. în perioadele de schimbare rapidă, organizaţiile pot fi factori de schimbare sau pot o p u n e rezistenţă la schimbare

Organizaţii le politice sunt definite, de către sociologul francez Michel Crozier şi Fr iedberg 9 1 , ca modalităţi obiectivate, formalizate, ale acţiunii politice, instituite şi controlate în mod conştient. Ca urmare, caracteristicile definitorii pentru o organizaţie sunt:

un anumit număr de membri - un mod conştient de instituire (înfiinţare)

obiective definite în mod formal - structură relativ stabilă, chiar dacă mai puţin durabilă decât a

instituţiilor; această structură este de obicei specializată, cuprinzând mai multe subsisteme, din care unul este responsabil de conducerea organizaţiei

un set de valori care ghidează pe membrii organizaţiei în activitatea lor (o cultură organizaţională)

norme formale de funcţionare (referindu-se, de exemplu Ia: reguli de admitere în organizaţie, recompense şi sancţiuni etc.)

activităţi specifice. Dacă vom considera politicul ca sistem, acest sistem are următoarea

alcătuire: - două mari sectoare instituţionale: statul şi politica civilă - fiecare dintre aceste sectoare este alcătuit, la rândul său, din insti

tuţii şi organizaţii . Astfel, statul este organizat pe următoarele domenii principale:

Crozier, M; Friedberg, E.: L'acteur et le systeme, ed. cit., pp. 278-279.

55

-

1 METAMORFOZE SOCIALE ALE PUTERII

Apud: Lagroye, op. cit.


57

cer. Sindicatele acţionează frecvent ca grupuri de presiune asupra puterii politice, în scopul obţinerii de avantaje pentru membrii lor.

între partidele politice şi grupurile de presiune există diferenţe importante, în special cu referire la scopuri şi mijloace. Astfel, scopul partidelor este cucerirea şi exercitarea puterii politice, câştigarea controlului legitim al autorităţii statului.. Grupuri le de presiune nu vor cucerirea puterii politice, ci influenţarea ei. Pentru a cuceri puterea, partidele folosesc procesul electoral, fac campanii electorale pentru a atrage voturile electoratului, pun în practică strategii politice diverse etc. Mijloacele cele mai frecvent folosite de grupurile de presiune sunt campanii le de comunicare (articole, afişe, spoturi, dezbateri publice, conferinţe de presă e t c ) , mobil izări politice (demonstraţi i, marşuri, mitinguri). Nu rareori, grupurile de presiune participă la campania electorală, uneori chiar cu contribuţii financiare. Grupuri le de presiune pot să-şi amelioreze eficacitatea angajând o firmă de lobby.

Fenomenul conversiei reciproce nu este însă imposibil. Sunt momente când partidele se pot comporta ca grupuri de presiune (mai ales dacă nu sunt la putere sau se află chiar în afara parlamentului). Ele încearcă să influenţeze mass-media, opinia publică şi instituţiile politice şi administrative, centrale şi locale. Invers, grupurile de presiune pot trece la acţiunea politică propriu-zisă, devenind sau înfiinţând partide politice. Exemplele sunt numeroase : Partidul Laburist din M a r e a Britanic a fost iniţia] expresia sindicatelor (trade-unions); sindicatul "Solidaritatea" din Polonia a reuşit să ajungă, după 1989, la guvernare; numeroase organizaţii civice din ţările posteomuniste (de exemplu, "Alianţa civică" în România) s-au implicat direct în politică, creandu-şi propiile organizaţii politice şi chiar câştigând alegerile.

Lobby este o organizaţie profesionistă, recunoscută oficial, care vrea să convingă legislativul să adopte legi favorabile unor anumite grupuri, folosind ca mijloace, în special, informaţia şi expertiza. Cuvântul este originar din limba engleză, unde înseamnă hol şi se referă la holurile Congresului american, unde erau congresmenii abordaţi de către cei care voiau să-i influenţeze. Treptat, în Statele Unite ale Americii, lobby-ul a devenit o activitate profesionalizată. La fel se întâmplă şi în Parlamentul european unde organizaţiile de lobby participă efectiv la pregătirea legilor, la definirea problemelor şi priorităţilor, la stabilirea agendei.

56

- executivul: guvernul central, ministerele, agenţiile naţionale, ad- ţ

ministraţia publică locală - legislativul: par lamentul, consilii le locale (mai ales într-un sistem

descentral izat) - justiţia: judecători i , tribunale, curţi de justiţ ie - apărarea naţională: armata, servicii de informaţii - ordinea publică: poliţia, jandarmeria . Politica civilă este, în principal, opera a trei tipuri de organizaţii :

partidele politice, grupurile de pres iune şi firmele de lobby. Partidele politice vor fi prezentate mai detaliat în capitolul următor.

Obiectivul lor este cucerirea puterii politice, a controlului legitim al autorităţii statului, pentru a-şi putea p u n e în practică programul. Part idele participă la activităţi care le asigură accesul la putere.

în ceea ce priveşte grupurile de presiune, acestea sunt organizaţii ce reprezintă grupuri de interese sau de atitudine, care vor să influenţeze decizia politică şi opinia publică, în favoarea grupului sprijinit.

Grupurile de interese apără drepturi le şi interesele materiale, economice ale unor grupuri sociale. De obicei, grupurile de interese sunt centrate pe un domeniu. Exemple: sindicatele, asociaţiile profesionale, patronalele, organizaţii le neguvemamenta le de protecţie a consumatorilor, organizaţii le neguvernamentale de protecţie a mediului etc.

Grupurile de atitudine apără mai degrabă idei şi valori, şi nu interese materiale. Ele iau poziţie în diferite chestiuni sociale şi politice: organizaţii neguvernamenta le civice, culturale, de promovare a unor valori, atitudini, comportamente . în România putem exemplifica prin Grupul de dialog social, Pro-democraţia, Alianţa Civică.

Grupurile de cauză se mobil izează pentru a reacţiona împotriva unei ameninţări în privinţa intereselor materiale şi morale ale unui grup. Ele se apără împotriva unor măsuri care le-ar putea afecta interesele. De exemplu, Biserica Ortodoxă R o m â n ă a devenit un grup de cauză atunci când proiectul Catedralei Neamului din Parcul Carol a fost respins.

Distincţia dintre grupurile de interese şi cele de atitudine nu este una rigidă; în fapt, multe organizaţii apără interese şi valori, în acelaşi t imp.

Nu toate organizaţiile neguvernamentale sunt grupuri de presiune, dar ele pol deveni atunci când vor să influenţeze adoptarea unor măsuri sau a unor hotărâri politice. De exemplu, biserica nu este un grup de presiune constant, ea intervine în politică doar atunci când interesele ei o I


ORGANIZA ŢIJLE BIROCRATICE

F o r m a cea mai perfecţionată a structurii organizaţ ionale este birocraţia. M a x W e b e r 9 3 menţionează existenţa birocraţi i lor chiar înaintea epocii moderne (imperii le antice, de exemplu) dar ele au fost e femere. Sistemul capitalist a impus pe scară largă birocraţii le pentru că producţ ia capitalistă avea nevoie de o administrare stabilă, eficientă, strictă, pre-dictibilă şi raţională. D a r nu numai economia avea nevoie de o administrare birocratică ci şi societatea modernă, caracterizată prin ansambluri sociale mari. Weber crede că numai o reîntoarcere la o organizare la scară redusă ne poate scăpa de influenţa birocraţiei .

W e b e r 9 5 : birocraţia este cel mai pur tip de autoritate legală, un mijloc pentru a avea o ofertă organizată, colectivă şi jnterlocală, fiind o funcţie a creşterii posesiei bunurilor.

Factorii care au făcut din birocraţie forma predominantă de organizare socială sunt creşterea populaţiei, ameliorarea nivelului de trai, pacificarea socială, individualismul, dezvoltarea mij loacelor de comunicare şi a transporturilor, egalitatea în faţa legii.

M a x W e b e r identifică trei forme tipice ale birocraţiei în epoca modernă: partidul politic, întreprinderea capitalistă şi statul m o d e m .

Definiţie: birocraţia este o structură specifică de statusuri şi roluri, în care puterea de a influenţa acţiunile organizaţiei creşte de la bază către vârf. W e b e r 9 6 o defineşte prin următoarele trăsături specifice (vezi şi tabelul 4) :

1). Specializarea: o birocraţie cuprinde posturi, poziţii cu responsabilităţi clar definite

2). Ierarhia: poziţia inferioară este controlată şi supervizată de către poziţia superioară

3). Reguli şi precedente: regulile generale sunt aplicate în situaţii specifice

4). Impersonaliate şi imparţialiate: birocraţia este un instrument neutru, care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi mod, indiferent în beneficiul cui lucrează. Birocraţia nu are sentimente, ea funcţionează " s ine ira

93 Weber, M.: Economy and Society (ed. by Roth, G.& Wittich, C ) , volume 2, ed.

cit., p. 956. 04 Weber, M.: The Theory of Social and Economic Organizalion, edited by Talcott Parsons, Oxford University Press, 1947, pp. 339-340. 95 Weber, M.: Economie el societe, ed.cit., p.229. 96 Weber, M.: The Theory of Social and Economic Organizalion, ed.cit., pp. 333-

334.

58


et studio", a semenea unui ceasornic ce arată ora exactă, indiferent de cine îl poartă.

5). Cariera: birocraţia este un sistem de promovare în funcţie de criterii calr definite, de exemplu: vechimea în organizaţie, experienţa, performanţa profesională

6). N o r m a raţionalităţii, care înlocuieşte tradiţiile, riturile, magia, ca mijloace de at ingere a scopurilor. Odată obiectivele fixate, membrii unei birocraţii (funcţionarii) caută mijloacele şi căile cele mai raţionale, mai eficace şi mai eficiente pentru a le atinge.

Tipul de putere care acţionează în birocraţii este puterea legală, bazată pe reglementări clare şi formale, şi a cărei sursă este poziţia ocupată în ierarhia birocratică.

TABELUL 4: DEFINIŢIA OPERAŢIONALĂ A BIROCRAŢIEI DIMENSIUNI INDICATORI SCA-

LARE: l=mic(a) 2=mediu (medie) 3=mare

1 mărimea organizaţiei

1.1. număr de membri 1 - 2 - 3 mărimea organizaţiei

1.2. mărimea resurselor 1 - 2 - 3 2 complexitate 2.1. numărul obiectivelor 1 - 2 - 3

2.2. număr de subsisteme 1 - 2 - 3 3 specializare 3.1. număr de poziţii ocupaţionale

(posturi) 1 - 2 - 3

3.2. nivelul de expertiză (cererea de calificare pentru ocuparea anumitor poziţii)

1 - 2 - 3

4 ierarhie 4.1. proporţia (%) a persoanelor situate în poziţii administrative sau de conducere

1 - 2 - 3 4.2.. numărul de niveluri ale piramidei organizaţionale

1 - 2 - 3 5 disciplina 5.1. dimensiunea formală (existenţa

statutelor, regulamentelor, programe-1 - 2 - 3

59


lor)

6 neutralitate 6 . 1 . utilizarea standardelor de promovare

1 - 2 - 3 6 neutralitate

6.2. utilizarea criteriilor clare de apreciere a performanţei

1 - 2 - 3

Sursa: Prelucrare după Weber, M.: Economy and Society (ed. by Roth, G.& Wittich, C ) , volume 1, pp. 217-226.

Avantaje: M a x W e b e r enumera următoarele avantaje ale birocraţiei: raţionalitatea („e cel mai raţional mijloc de organizare a controlului imperativ asupra fiinţelor u m a n e " ) , eficacitatea (atingerea obiectivelor), eficienţa (reducerea fricţiunilor şi a costurilor), precizia, viteza, stabilitatea, prediclibilitatea rezultatelor, competenţa, disciplina, discreţia, neutralitatea şi unitatea. Celelalte forme de organizare (patrimonială, colegială, onorifică, voluntară) sunt mai lente, mai scumpe, mai imprecise, mai puţin unitare, pentru că nu există o ierarhie, nu există o unitate, există fricţiuni, se negociază funcţionarea, se fac compromisur i , se pierde t impul. Birocraţia exercită controlul pe baza cunoaşterii, pe baza „ştiinţei".

„ C h e i a " birocraţiei este funcţionarul, numit (prin concurs) , plătit pentru ceea ce face, posedând o calificare şi interesat de carieră (promovare ierarhică).

în raport cu formele anterioare de organizare, birocraţia are avantajele funcţionării unei maşini faţă de unealta primitivă: rapiditate, economie, raţionalitate. în zilele noastre, într-un mediu în continuă schimbare, pentru a supravieţui şi a se dezvolta, societatea, oamenii - au nevoie de organizaţii birocratice: tradiţiile învechite şi forţele carismati-ce instabile nu mai pot constitui mij loace eficace pe care să ne putem baza. Birocraţia reprezintă raţionalitatea în acţiune, ca atu al dezvoltării.

Dezavantaje: după M a x Weber, organizarea birocratică începe să fie din ce în ce mai criticată de sociologi precum Chester Barnard, Chris Argyris, Amitai Etzioni, Peter Blau sau Michel Crozier. W e b e r era prea respectuos faţă de performanţele birocraţiei prusace pentru a vedea limitele reale ale acestui tip de organizaţie. Astăzi, termenul de birocraţie, atât în jargonul sociologic cât şi în limbajul comun are, mai degrabă, conotaţii negative.

Principala acuzaţie este că birocraţia - considerată de W e b e r ca o formă supremă de raţionalitate - devine iraţională, p u n â n d în pericol

Ibidem, p. 338.

6 0


atingerea scopuri lor organizaţiei şi cheltuind extensiv şi inutil resursele organizaţiei. C u m devine posibil acest lucru?

' 9 8

Chiar Weber spunea că, în birocraţii, oamenii mici ajung să controleze oamenii mari. Birocraţiile nivelează diferenţele întrucât pun accentul pe disciplină, pe experienţă, pe conformism. Oameni i cu adevărat talentaţi, creativi, cu imaginaţie, sunt nonconformişti, se simt încorsetaţi de rigiditatea birocraţiei. Normele birocratice nu îi stimulează să promoveze în ierarhie, dimpotrivă, îi împiedică. Astfel, birocraţiile ajung să fie conduse de oameni mediocri, care îi controlează pe cei valoroşi. Birocraţiile favorizează diminuarea creativităţii şi a inovaţiei, ceea ce pune în pericol performanţa organizaţiei, capacitatea ei de a reacţiona rapid la schimbările mediului exterior şi, în final, însăşi existenţa ei.

De asemenea, birocraţiile acţionează fără ură şi fără părtinire dar şi fără afecţiune şi fără entuziasm.

C r o z i e r " a descris cercul vicios birocratic, care împiedică schimbarea, datorită blocajului creat de strategiile diferite, chiar contradictorii, ale diferitelor grupuri, paliere, departamente ale unei birocraţii. Fiecare dintre acestea vrea să se autoprotejeze, adesea printr-o şi mai mare birocratizare, care b lochează orice schimbare ce le-ar putea ameninţa. Stabilitatea aparentă poate dura intervale lungi, alternând cu perioade foarte scurte, dar violente, de criză pentru că, în loc să fie rezolvate, conflictele sunt înăbuşite şi ajung, astfel, să explodeze. în timpul acestor crize birocraţiile nu mai sunt conduse după normele birocratice ci de către lideri autoritari reformişti. Analiza lui Crozier este emblematică pentru societatea franceză a perioadei respective, constituind o explicaţie plauzibilă pentru momente le de criză, precum mişcările sociale violente din mai 1968.

Birocraţii le ajung, de obicei, organizaţii gerontocratice (conduse de bătrâni) deoarece pentru a urca în vârful ierarhiei ia t imp, în condiţiile funcţionării vechimii şi a experienţei ca principale criterii de promovare' . Nu e de mirare că regimurile şi partidele comuniste - ca expresii exacerbate ale organizării birocratice - ajungeau să fie conduse de bătrâni, a căror principală activitate era conservarea puterii.

J 8 lbid.,p. 339-340. 95 Crozier, M.: Lephenomene bureaucratique, Seuil, Paris, 1963. 1 0 0 Stinchcombe, A.L.: "Formal organizations", în N.J. Smelser (ed.): Sociology: An Introduction, Wiley, Hoboken N. J., 1967, pp. 169-172.

61

METAMORFOZE SOCIALE ALE PUTERII 4. SISTEME Şl STRUCTURI POLITICE

Birocraţii le au consecinţe nefaste asupra personalităţii u m a n e , dezvoltând o adevărată "b i ropat ie" . M u n c a este monotonă, repetitivă, oamenii pierd viziunea ansamblului datorită specializării înguste. Ei sunt "r i tual işt i" : pentru ei mijloacele devin mai importante decât scopurile, reguli le devin mai importante decât scopul pentru care au fost create.

Chris A r g y r i s 1 0 2 consideră că birocraţiile infantilizează oameni i , nelăsându-i să se dezvolte la adevăratul lor potenţial . Birocraţii le transformă oamenii în fiinţe pasive, dependente, subordonate , incapabile de o viziune largă, de o perspectivă pe termen îndelungat (aşa cum copii trăiesc „aici şi a c u m " ) .

De multe ori, scopul originar al funcţionării organizaţiei şi obiectivele "oficiale" sunt uitate, organizaţia începând să urmărească alte obiective. Apariţ ia acestei diferenţe dintre obiectivele oficiale (existente în documente le oficiale ale organizaţiei - statuie, regulamente, programe) şi obiectivele operaţionale (urmărite în practică, în activitatea cotidiană) poartă numele de deplasare a obiectivelor şi a fost studiată de mulţi sociologi ai organizaţii lor (Merton, Etzioni, Gouldner) . De exemplu, multe servicii publice au ca obiectiv oficial îndepl inirea nevoilor beneficiarilor lor dar, de fapt, vor atragerea de resurse publice în scopul creşterii salariilor propriului personal.

Oameni i care muncesc în medii birocratice sunt, de obicei, alienaţi. Al ienarea psihosocială esle def ini tă 1 0 3 ca sentimentul pierderii controlului asupra lumii. Oameni i devin dependenţi, timizi, " subal terni" , schizoizi (există o dedublare între ceea ce gândesc cu adevărat şi ceea ce spun şi fac), mefienţi. în concluzie, mediul birocratic este un mediu dezumanizam, cu posibi le grave consecinţe asupra psihicului uman şi asupra relaţiilor interumane.

Anecdotic, există aşa numitul "principiu al lui P e t e r " şi aşa numita

" lege a lui Park inson" . Principul lui Peter susţine că, într-o birocraţie, oameni i urcă în ie

rarhie până la nivelul incompetenţei lor. Acest lucru este posibil, după c u m am explicat mai sus, datorită faptului că birocraţii le favorizează conformismul şi disciplina în d a u n a competenţei . Ele ajung să fie conduse de incompetenţi şi să p r o m o v e z e non-valoarea.

1 0 1 Merton, R.K.: Social Theory and Social Smicrure, Free Press, Glencoe, ÎL, 1957, pp. 195-206. 1 0 2 Argyris, C: Personality and Organizalion, Harper and Row, New York, 1957. 1 0 3 Mărginean, I. (ed.): Tinerelul deceniului unu. Provocările anilor'90, Expert, Bucureşti, 1996, pp. 294-295.

Legea lui Parkinson susţine că în birocraţii cantitatea de m u n c ă sporeşte pentru a umple timpul necesar realizării ei. Pentru a evita atribuirea de noi sarcini, membrii birocraţii lor (funcţionarii) trag de t imp şi prelungesc indefinit îndeplinirea sarcinilor curente. De aceea, birocraţiile au tendinţa de a deveni tentaculare, de a se dilata neîncetat, pentru a permite realizarea noilor sarcini prin angajarea de noi funcţionari.

In sfârşit, birocraţii le pot deveni nu numai amorale ci şi imorale. Supunerea necritică faţă de reguli devine un alibi şi un pretext pentru absolvirea de morală şi de responsabil itate pentru consecinţele proprii lor acte. Funcţionarii regimuri lor totalitare, care au ajuns la acte inumane, de o cruzime nemaiîntâlnită, s-au prevalat de ideea "executări i ordinelor". Birocraţiile se pot transforma astfel în maşinării criminale, generând ceea ce se cheamă "cr ima administrat ivă" : oameni aparent cumsecade, care nu au alte vini decât disciplina, rigoarea, respectul regulilor şi al superiorilor, devin autori ai unor cr ime abominabi le, comise nu din convingere sau sadism, ci din conformism.

Birocraţie şi democraţ ie: în cartea sa "Part idele polit ice", Roberto 104

Michels analizează modul în care organizaţii democrat ice, de stânga (partide muncitoreşti, social-democrate şi s indicate) se transformă în oligarhii. Termenul "ol igarhie" provine din greaca veche şi înseamnă puterea celor puţini. Procesul democrat ic dispare şi puterea este acaparată de un grup restrâns. Michels numeşte acest fenomen legea de fier a oligarhiei, subliniind, prin această denumire, caracterul implacabil al procesului. Care sunt cauzele acestei dinamici?

1). Chiar şi organizaţia cea mai democrat ică trebuie, pentru a funcţiona eficace şi eficient, să se transforme în birocraţie, care este, după cum am văzut, forma cea mai perfecţionată de organizare socială. Birocratizarea devine o necesitate mai ales dacă respectiva organizaţie începe să crească şi efortul colectiv este mai dificil de co-ordonat. Dar birocraţia este, prin definiţie, o ierarhie, o piramidă în care vârful este mai redus în comparaţ ie cu baza. Astfel, pentru a fi funcţională, ea este condusă întotdeauna de un grup restrâns, de o elită.

2). O altă cauză este tendinţa liderilor organizaţiei de a se autocon-serva, de a-şi conserva avantajele - materiale şi s imbolice - ce decurg din funcţiile ce le ocupă. Această tendinţă este vizibilă şi la unele sindicate şi partide din România .

Michels, R.: Political Parlies, Free Press Paperback, New York, 1966, pp. 61-62-177-80,364-371.


Pentru a contracara " legea de fier a ol igarhiei" şi a consolida funcţionarea democrat ică a organizaţiei, se pot pune în aplicare mecanisme precum limitarea numărului de mandate (în funcţii de conducere) la care au dreptul conducători i organizaţiei, l imitarea puterii polit ice a birocraţilor partidului, instituirea unor organisme de conducere colective, controlul organizaţional realizat de organisme independente (audit) şi altele. Deşi , în comparaţ ie cu alte forme de conducere, în ceea ce priveşte procesul de luare a deciziilor, de exemplu, democraţ ia este mai costisitoare şi mai lentă, totuşi ea rămâne " c e a mai puţin rea", asigurând beneficii mai mari întregii societăţi.

Birocraţie şi carismă: Unul din moduri le posibile de apariţie a organizaţiilor polit ice este ceea ce M a x W e b e r 1 0 5 n u m e a rutinizarea (insti-tuţionalizarea) carismei. Mişcări le sociale, conduse de lideri carismatici, se schimbă într-un mod predictibil, de-a lungul t impului, devenind birocraţii, parcurgând următoarele etape:

- Mişcarea ia naştere intr-un context social caracterizat prin frământări, favorabil apariţiei "profeţi lor", agitatorilor, l iderilor carismatici

- Mişcarea creşte, atrăgând adeziunea populară iar viziunea şi ideile liderilor-agitatori se răspândesc în mase

- Depăşind un anumit n u m ă r de aderenţi şi devenind mai puternică, mişcarea devine treptat organizaţie formală: începe sa funcţioneze diviziunea muncii , criterii formale pentru a deveni m e m b r u , norme birocratice etc.

în etapa maturizării depline, mişcarea se transformă într-o birocraţie, condusă mai degrabă de funcţionari de carieră decât de profeţi sau agitatori.

Recunoaş tem în procesul descris mai sus modul de constituire a Bisericii Creştine, originară într-o mişcare socială ce a luat naştere în Iudeea dominată de romani şi frământată de tot felul de agitaţii, profeţi şi speranţa sosirii lui Mesia, care va salva poporul evreu.

Teoria weberiană se poate aplica Partidului Bolşevic în care un mic grup de revoluţionari, strâns în jurul lui Lenin, a reuşit să îşi facă populare ideile de inspiraţie marxistă în medii le muncitoreşt i şi intelectuale din Rusia. Organizarea mai strictă a avantajat acest partid, construit în jurul liderului carismatic, în exploatarea condiţii lor favorabile existente

1 0 5 Weber, M.: Economie et societe, ed. cit., p. 253 (vezi şi Weber, M.-.Economy and Society, Bedminster Press, New York, 1968, voi. 3 , pp. 1120-1121; Weber, M.: "The concept of citizenship", în Eisenstadt, S.N (ed.): Max Weber on charisma and institution building, University of Chicago Press, Chicago, 1968, pp. 18-19).

64


şi în acapararea puterii în Rusia, în octombrie 1917. D u p ă preluarea puterii, partidul a evoluat spre o birocraţie din ce în ce mai formală, mai rigidă.

La fel se întâmplă şi în cazul altor partide, de exemplu Partidul Naţional Socialist German (nazist) condus de Adolf Hitler. Pornind de la un mic grup de susţinători şi admiratori ai discursului rasist, ant idemocratic şi revanşard al lui Hitler, partidul s-a constituit în jurul liderului carismatic dar birocratizându-se treptat, conform etapelor descrise de Weber.

TENDINŢE RECENTE ÎN ORGANIZA ŢII

Organizaţii le contemporane se dezvoltă într-o direcţie pe care Weber nu a anticipat-o. Gradul de birocratizare nu creşte, pe măsura nevoii creşterii eficacităţii şi eficienţei organizaţiilor. Birocratizarea poate deveni chiar o piedică , creând organizaţii prea rigide şi incapabile să se adapteze unui mediu social în continuă schimbare. Indivizii devin mai liberi, mai mobili, într-o cultură din ce în ce mai complexă, ceea ce produce o anumită debirocratizare şi descentral izare. Chiar conţinutul activităţilor (dezindustrial izarea şi terţiarizarea) şi noile tehnologii în informaţie şi comunicare au favorizat debirocratizarea. în unele împrejurări, reţelele descentralizate sunt mult mai eficace decât structurile centralizate, ierarhice, birocratice, greoaie. Organizaţii le contemporane sunt mai „tolerante" cu membri i lor decât birocraţii le clasice. Deşi se observă o reduce a gradului de formalizare, „raţionalitatea rămâne dominanta procesului de a n s a m b l u " 1 0 6 .

Debirocratizarea, descentralizarea şi dezierarhizarea sunt utile mai ales în perioadele de re formă 1 0 7 , pentru că, uneori, birocraţia acţionează ca un obstacol în calea reformelor. D e ş i ea ar trebui să fie neutră şi să servească Ia fel de bine orice guvern democrat ic ales (aşa cum un ceas arată ora exactă, indiferent de cine îl poartă), totuşi, aparatul funcţionăresc are tendinţa de a favoriza conservarea situaţiei existente şi a de evita schimbările. Acest lucru este anticipabil pentru că birocraţia se teme de schimbări, acestea reprezentând un risc pentru poziţiile ocupate în structurile birocratice. De aceea, de multe ori, guvernele reformiste preferă iniţierea unei debirocratizări relative, înainte de implementarea schimbărilor. Aces te guverne vor să înlocuiască pe vechii birocraţi cu

Crozier, M.: Lephenomene bureaucratique, Seuil, Paris, 1955, p.373. Heper, M.: The State and Debureaucratization, Bilkent, Ankara, 1988.

65


66

5. PARTIDELE POLITICE CA ORGANIZAŢII

5.1. SPECIFICITATEA PARTIDELOR CA ORGANIZAŢII

Studiul sociologic al partidelor politice s-a făcut, în special, prin prisma sociologiei organizaţiilor. Aporturi fundamentale, în această privinţă, au avut, în Europa, clasici precum Max Weber, Roberto Michels şi Maurice Duverger; contribuţii importante, însă, au venit şi de peste ocean, din Statele Unite şi Canada, după cum vom vedea în continuare.

Piatra de temelie în sociologia partidelor politice a fost pusă de Max W e b e r 1 0 8 . El consideră partidele, după cum am văzut în capitolul anterior, ca forme tipice ale birocraţiei moderne. In acelaşi timp, Weber vede partidele ca parte a societăţii civile, fiind asociaţii voluntare, conduse de lideri care urmăresc obţinerea de avantaje materiale şi simbolice pentru organizaţie şi membrii acesteia.

Roberto M i c h e l s 1 0 9 reia această perspectivă weberiană, a partidului ca birocraţie şi a rolului jucat de liderii partidului. Atât W e b e r cât şi Michels şi-au bazat analizele pe partidele epocii lor, în care liderii erau puternici iar electoratul nu avea o influenţă covârşitoare.

Duverger este puternic influenţat de "spiritul t impului"său şi mă refer aici la structuralism.

In ultima perioadă, sociologia tinde să analizeze partidele şi din alte perspective, studiind legăturile dintre aceste organizaţii politice şi comportamentele electorale, legăturile cu funcţionarea instituţiilor statului sau cu grupurile sociale. Mai degrabă decât studiile de caz asupra unui singur partid, sunt frecvente studiile despre sisteme de partide, despre modul în care interacţionează ele pe scena politică precum şi analiza comparată a diferitelor sisteme de p a r t i d e " 0 . O altă tendinţă este aceea de a înlocui optica instituţională cu cea interacţionistă, care concepe partidele ca actori colectivi, alcătuiţi din mai multe grupuri, uneori cu interese opuse; partidele nu acţionează unitar, ca o fiinţă individuală, dotată

' Weber, M.: Panies în Economy and Sociery. An Omline of Interpretalion Sociolog)' (ed. by, G., Wittich, C ) , Bedminster Press, New York, 1968, p.284.

Michels, R.: Les partis politiqites: essai sur Ies tendences oligarchiques des de-mocraiies, Flammarion, Paris, 1971.

Sartori, G: Parties and Party Systems. A Framework for Analysis, Cambridge University Press, New York, 1970.

oameni poate mai putini competenţ i , cu mai puţină experienţă, dar loiali reformei. Crearea de agenţii, autorităţi naţionale etc. în anumite domenii, poate, de asemenea, să reprezinte o tentativă de a e luda aparatul şi corpul de funcţionari prea puţin cooperanţ i din vechile ministere.


cu raţionalitate şi urmărind d o a r realizarea obiectivului propus ci au acţiuni e decurg din complexitatea interacţiunilor şi intereselor indivizilor şi grupurilor ce le compun .

Part idele sunt, indubitabil, organizaţii . Genul proxim este acesta, rămâne să vedem, simplist spus, diferenţa specifică. Această diferenţă a fost căutată în plan sociologic (partidul ca organizaţie ce cristalizează revendicările şi aspiraţiile unor grupuri sociale; partidul exprimă, manifestă acele grupuri în plan politic, inclusiv conflictele dintre grupurile reprezentate şi alte grupuri), în plan teleologic (scopul acestei organizaţii este cucerirea şi menţinerea puterii p o l i t i c e " 2 ) , în planul activităţilor specifice (activităţi electorale, recrutarea, formarea şi selecţia elitelor politice ş.a) sau în planul ideologiilor care le animă şi pe baza cărora se construiesc programele partidelor.

Toate aceste definiţii se completează reciproc şi capătă o actualitate mai pregnantă sau mai ştearsă. De exemplu, teza transpunerii clivajelor sociale, deşi are meritul de a fi construit o tipologie mult idimensională a partidelor politice, pare mai puţin actuală. Ea a avut o putere explicativă mai mare în societăţile cu o structură de clasă b ine articulată, cu relaţii clare între m u n c ă şi capital, structură care a generat "part ide muncitoreşt i" şi "part ide burgheze" . Astăzi structura socială a suferit mutaţii importante iar graniţele dintre grupurile sociale sunt mai flexibile, mai d inamice. N-am mai putea spune cu certitudine că Partidul Laburist din M a r e a Britanie sau Partidul Social D e m o c r a t din G e r m a n i a reprezintă doar clasa muncitoare. Ca urmare, marile partide europene au abandonat perspectiva clivajelor şi au devenit catch-all parties ' . Şi celelate cliva-je identificate de Lipset şi R o k k a n " 4 (sat/oraş, biserică/stat, centru/ periferie) par a se es tompa în societăţile occidentale c o n t e m p o r a n e . Astfel, majoritatea populaţiei trăieşte în mediul urban şi, de fapt, nu există diferenţe esenţiale între moduri le de viaţă de la oraş şi sat. De asemenea, societăţile occidentale sunt societăţi laice, rolul politic al bisericilor fiind

"' Schonfeld, W.R.: "Les partis politiques. Que sont-ils et comment Ies etudier?"în: : Meny, Y. (ed.): Ideologies, parties politiques & groupes sociaux, Presses de la fondation naţionale des sciences politique, Paris, 1989, p.195. 1 1 2 Duverger, M.: lntroduction ă la politique, Gallimard, Paris, 1964, pp. 183-184. 1 1 3 Sniderman, P., Jackman, S.: "Intolerance et culture politique: la specificite fran-ţaise", în: Grunberg, G., N. Mayer, P.M. Sniderman (eds.) : La democraţie ă l'epreuve, Presses de sciences po, Paris, 2002, p. 206. 1 1 4 Lipset, S.M., Rokkan, S.: "Cleavages slructures, party systems and voter align-ments", în: Lipset, S.M., Rokkan, S. (eds.): Party Systems and Voter Alignments, Free Press, N e w York, 1967.

68


mult diminuat, în raport cu epocile anterioare. Clivajul centru/periferie este şi el atenuai. Există încă diferenţe importante între regiunile statelor occidentale, totuşi, sunt puse în practică politici de dezvoltare regională iar principiul subsidiarităţii asigură autonomia locală necesară.

In privinţa scopului partidelor, cucerirea puterii nu reprezintă, pentru multe dintre ele, un obiectiv realist. De exemplu, în R o m â n i a funcţionează zeci de "par t ide" , legal constituite, care nici nu speră că vor ajunge vreodată în parlament sau în consiliile locale. Nu acesta este scopul care le dirijează activitatea; de multe ori este vorba de obţinerea vizibilităţii sociale, de scopuri " lucrat ive" sau pur şi simplu de sociabilitate în sine.

In privinţa activităţilor specifice, nu am putea spune că partidele au monopolul lor. Activităţile electorale, recrutarea, formarea şi selecţia elitelor politice ş.a, sunt performate şi de alte organizaţii, nu numai de către partide. Mai mult, partidele " leninis te" doreau cucerirea puterii dar nu prin activităţi electorale ci prin revoluţie. Nici alte funcţii ale partidelor politice (reprezentarea intereselor de grup, socializarea politică, modelarea politicilor publice, medierea între stat şi cetăţean, influenţarea opiniei publice) nu reprezintă o exclusivitate.

In privinţa ideologiilor, este dificil de atribuit partidelor ideologii clar articulate. De multe ori, (ca în cazul multor partide din România, de exemplu) există mari diferenţe dintre ideologia declarată şi cea manifestată în practică. Sunt voci care susţin chiar existenţa unui proces de dez-ideologizare: partidele contemporane nu ar mai fi ghidate şi animate de mari ideologii ci de rezolvarea unor probleme practice. Critica socială îşi pierde şi ea ancorarea în filosofii şi teorii generale, devenind mai pragmatică.

In concluzie, nici o d imensiune nu trebuie absolutizată şi nu trebuie puse diagnostice de "veri tabi le" sau "false" partide politice, întrucât dinamica socială şi politică riscă să contrazică aceste construcţii teoretice rigide. în studiile mai recente asupra partidelor politice se afirmă o tendinţă de deconstruire al obiectului de studiu, pentru a descoperi complexităţi şi abordări n o i 1 1 5 . D a r şi o deconstrucţie dusă la extrem (prea subtilă, prea nuanţată, prea tehnică sau prea rafinată) poate duce la diso-luţia obiectului de studiu.

115 Schonfeld, W.R.: "Les partis politiques. Que sont-ils et comment les etudier?" în: Meny, Y. (ed.): Ideologies, parties politiques & groupes sociaux, Presses de la fondation naţionale des sciences politique, Paris, 1989, p.190.

69


Partidele politice sunt ins t rumente foarte puternice, utilizate de indivizi şi grupuri, pentru a modela lumea, prin intermediul politicii, conform intereselor şi dorinţelor lor. Ele au funcţii de participare şi de reprezentare în politică a diferitelor grupuri sociale dar şi funcţii expresive, de integrare socială şi de construire a identităţii politice. Partidele sunt instrumente esenţiale ale. democraţ ie i , real izând reprezentarea şi încadrarea politică, mobi l izarea politică, socializarea polit ică, dezbaterea democrat ică şi structurarea o p i n i e i 1 1 6 .

Partidul este birocraţie şi asociaţie voluntară în acelaşi t imp; de fapt, multe asociaţii voluntare au devenit birocraţii (caracterizate prin ierarhii, specializare, profesionalizare, conducere ierarhică în loc de conducere colegială). Procesul de birocratizare a organizaţii lor, indiferent de domeniu, este o cale pentru a ameliora performanţele organizaţiilor, pentru a le creşte eficacitatea şi eficienţa.

Foarte important este m o m e n t u l genezei unui partid. Acest m o m e n t îşi va pune amprenta asupra evoluţiei ulterioare a partidului, datorită personalităţii fondatorilor şi tipului de relaţii dintre ei. Ulterior, mediul în care va evolua respectivul partid politic va fi deosebi t de relevant. Principalii factori " d e m e d i u " (exteriori organizaţiei) sunt gradul de m o dernizare al respectivei societăţi, gradul de mobi l izare a grupuri lor sociale, tipul de cultură politică, gradul de democrat izare.

TIPURI DE PARTIDE

M a u r i c e D u v e r g e r 1 1 7 face distincţia dintre partide de masă şi partide de cadre. Această distincţie izvorăşte dintr-o anumită concepţ ie a evoluţiei politicii; astfel, cele d o u ă tipuri ar f i mai degrabă consecutive, nu s imultane.

Part idele de cadre sunt caracterist ice pentru o etapă în care politica nu era încă profesionalizată, în care era făcută de notabili, cunoscuţi publicului pentru alte merite, pentru realizările lor în alte domeni i , pentru statusul lor din comunitate . De exemplu: intelectuali, oameni avuţi, întreprinzători, aristocraţi, moşieri etc. Aceştia nu practicau politica tot t impul, pentru ei nu era o activitate permanentă ci, am putea spune, mai degrabă un hobby.

"6 Sniderman, P., Jackman, S.: "Intolerance et culture politique: la specificite fran-caise", în: Grunberg, G., N. Mayer, P.M. Sniderman (eds.) : La democraţie ă l'epreuve, Presses de sciences po, Paris, 2002, p.201. 1 1 7 Duverger, M.: Les Partispolitiques, A. Colin, Paris, 1967.

70


Partidele de mase sunt conduse de profesionişti ai politicii, pentru care politica reprezintă principala activitate, care îşi dedică tot timpul politicii. Part idele de mase sunt, în general, birocratizate, au o structură ierarhică clară şi au un corp de funcţionari salariaţi. în partidele de mase cariera se construieşte treptat, începând, uneori, ca simplu funcţionar salariat, apoi candidat şi ales în diferite organe ale partidului, apoi în consilii locale, parlamente şi funcţii publ ice diverse.

In partidele de mase profesionalizarea politicii se manifestă şi prin participarea la diferite formule de formare profesională: de la "învăţământ pol i t ic" la " t ra ininguri" .

în prezent, fostele partide de masă (de exemplu, fostele partide comuniste din E u r o p a Occidentală) suferă de o reducere drastică a numărului lor de membri şi tind sa se ext indă către alte baze sociale, pe măsură ce clasa socială pe care o reprezentau se reduce din motive obiective. Trecerea de la o economie predominant industrială Ia o economie bazată pe servicii (aşa numitul sector terţiar) a dus la închiderea marilor uzine şi reducerea numerică a proletariatului industrial.

Din această perspectivă, legătura lor cu fosta bază socială devine o piedică în expansiunea sau (după caz) în supravieţuirea partidului. Nemaiexistând o classe gardee pentru aceste partide, nici membrii partidului nu mai joacă rolul de "curea de transmisie" dintre partide şi baza lor socială tradiţională. De aceea, atragerea de noi membri în partid devine mai puţin importantă decât atragerea electoratului.

Partidele contemporane sunt, mai degrabă, partide de votanţi decât partide de membri . Tipologia lui Duverger şi-a pierdut, într-un fel, adecvarea la unele realităţi c o n t e m p o r a n e . Astăzi, structura socială nu mai este aşa rigidă, noţiunea de clasă socială este mai puţin folosită pentru că graniţele dintre grupurile sociale sunt mai flexibile iar mobilitatea socială este mai mare.

Numărul membri lor depinde şi de succesul electoral al partidului: după câştigarea alegerilor, partidele aflate la putere primesc, de obicei, un aflux de noi membri .

Aşa c u m am văzut la subcapitolul 5.1.din această lucrare, nici tipologia L i p s e t - R o k k a n " 8 nu şi-a menţinut actualitatea intactă. Tipologia respectivă explică într-un mod sistematic şi ingenios esenţa partidelor politice bazându-se pe patru clivaje sociale din Occidentul epocii modeme: clivajul dintre clasa muncitoare şi burghezie (sau, dintre muncă şi

Lipset, S.M., Rokkan, S.: op.cit.

71


capital, dintre salariaţi şi patroni) care a dus la apariţia partidelor muncitoreşti şi a celor burgheze; clivajul Biserică-Stat, care a dus la apariţia partidelor creştine şi a celor laice; clivajul centru/periferia a determinat apariţia partidelor central iste şi a celor autonomiste; iar clivajul urban/rural a dus la formarea partidelor agrariene.

Definiţiile şi tipologiile cele mai vehiculate în domeniu l studiului partidelor politice au, însă, o relevanţă mai redusă pentru alte arii geografice şi culturale. Teori i le modernizări i polit ice şi teoriile dezvoltării (developmentalist theories), în general, susţin necesitatea funcţionării partidelor politice, ca e lement esenţial pentru modernizare, ca instituţie obligatorie al democraţ ie i . Totuşi, partidele din lumea neoocidentală mai mult mimează accepţiunea occidentală a partidelor poli t ice dar, în esenţă, aparţin unei culturi polit ice diferite şi unor alte practici ale puterii Ele (partidele unice, religioase sau etnice) se bazează pe tipuri diferite de solidaritate socială, de exemplu, pe o solidaritate tradiţională şi nu asociativă, ca în lumea occ identa lă 1 2 0 . O altă solidaritate este cea clientelară, de multe ori creată sau consolidată de ajutoarele primite de statele lumii a IlI-a din partea comunităţi i internaţionale, ajutoare care, în loc să sprijine o dezvoltare reală a societăţilor respective, au fost acaparate şi folosite de oligarhiile locale, generând corupţie şi cl ientelism.

în România, partidele sunt, în general, bucuroase să atragă noi membri dar, totuşi, punctul lor m a x i m de interes este atragerea voturilor electoratului. P S D (Partidul Social Democrat ) păstrează, datorită modelului originar (a felului în care s-a format) unele caracteristici ale partidului de mase, având cei mai mulţi membri . P S D îşi are originea (este drept, mai îndepărtată) în Frontul Salvării Naţ ionale ( F S N ) , înfiinţat în 1990 prin crearea, la iniţiativa liderilor instalaţi la putere după căderea regimului ceauşist, a unor structuri locale, Fronturile Salvării Naţionale din întreprinderi, instituţii şi comunităţ i . FSN-uri le au fost organizaţii create de elitele locale, uneori, ori formate din notabili ex-comunişti. Aceste organizaţii au aderat la centru, la chemarea liderilor din Capitală (în mod special, a lui Ion Iliescu şi Petre R o m a n ) . Aceste structuri semănau oarecum cu sovietele dar, după transformarea F S N în partid politic, o parte a lor a intrat în partid. F S N a anunţat în ianuarie 1990 că va participa la alegeri ca partid. Cu acest prilej, cei mai mulţ i oponenţi anti-

""Badie, B.: "L'analyse des partis politiques en monde musulman: la crise des para-digms universels", în: Meny, Y. (ed.): Ideologies, parties politiques & groupes sociaux, Presses de la fondation naţionale des sciences politique, Paris, 1989, p.271.

72


comunişti (cooptaţi în decembrie 1989) au părăsit FSN-ul, care a început să se sprijine tot mai mult pe aparatul fostului partid c o m u n i s t 1 2 1 .

Alte partide din R o m â n i a (PNŢcd, P N L ) s-au format plecând de la un nucleu central de lideri iar care centrul s-a implicat în crearea organizaţiilor locale.

Prin urmare, o altă clasificare a partidelor se poate face în funcţie de felul în care s-a format: de "sus în j o s " sau de "jos în sus".

Tot pornind de la modelul originar, există partide care s-au creat într-un mod autonom {creaţie internă) sau partide în care rolul principal a aparţinut unei organizaţii externe (creaţie externă). Ca exemple pentru ultima situaţie putem considera: Biserica pentru partidele creştin-democrate occidentale, C o m i n t e m u l pentru partidele comuniste interbelice, sindicatele pentru Partidul Laburist din Marea Britanie, mişcările IRA şi ETA pentru organizaţiile politice etc.

Pentru unele partide foarte important a fost şi rolul liderului carismatic fondator. Aceasta nu înseamnă neapărat că partidul devine un vehicol al ambiţiilor sau al afirmării liderului dar nu se mai pot face referiri la partid fără a ţine cont de influenţa liderului fondator, există o simbioză între persoana liderului şi identitatea organizaţională.. Exemple clasice sunt: Lenin pentru Partidul bolşevic rus, Mussolini pentru Partidul fascist italian, Hitler pentru Partidul nazist german, generalul Charles de Gaul le pentru partidul gaullist francez ( " L ' U n i o n Pour Ia Nouvelle Republ ique" , devenit ulterior "Rassemblement Pour la Republique"), Berlusconi pentru "Forza Italia".

In R o m â n i a postcomunistă, putem exemplifica drept lideri carismatici care au jucat un rol esenţial în formarea partidelor lor pe : Corneliu Coposu (PNţcd), Ion Iliescu (FSN, mai târziu F D S N devenit P S D ) , Corneliu Vădim T u d o r ( P R M ) . Totuşi, partidul " R o m â n i a M a r e " ( P R M ) este partidul care se apropie cel mai mult de "tipul ideal" al partidului carismatic. Traian Băsescu, ca lider carismatic, a "re-fondat" Partidul Democrat, aproape întreaga elită a partidului a fost înlocuită şi a fost schimbată, de asemenea, linia politică a partidului.

Unele partide carismatice sunt denumite "anti-partide", în sensul că ele vor să modifice establishmentul politic şi să schimbe regulile jocului politic. Cele mai multe partide carismatice se prezintă, în discursul lor public, ca partide total diferite faţă de cele existente.

121 Câmpeanu, P., Combes, A., Berindei, M.: România înainte şi după 20 mai, Hu-manitas, Bucureşti, 1991, p. 28.

73


Putem găsi partide carismatice în tot spectrul politic, de la stânga la dreapta şi având baze sociale diverse: muncitor i , ţărani, mica burghezie, grupuri marginale, aristocraţi etc.

In concluzie, partidele cunosc o mare variaţie din punctul de vedere al reperelor organizaţ ionale şi t ipologiile comprehens ive sunt dificil de construit, cel mai adesea, ele eşuând în s implism.

STRUCTURA PARTIDELOR POLITICE

în general, structura şi funcţionarea unui partid nu depind nici de obiectivele, nici de ideologia sau linia politică, nici de baza socială ale acestuia. Mult mai importante, din acest punct de vedere sunt modelul originar şi influenţa mediului exterior.

D u p ă depăşirea etapei critice a înfiinţării, când majoritatea partidelor trebuie să lupte pentru supravieţuirea lor, partidele î n c e p să se structureze, paralel cu creşterea lor în d imensiune. Procesul de structurare (denumit, uneori şi " inst i tuţionalizare") ia, de multe ori, forma birocratizării partidului, birocraţia fiind considerată, de unii sociologi (Weber, Michels) drept obligatorie pentru consolidarea partidului, astfel încât acesta să îşi atingă obiectivele.

Birocratizarea înseamnă, printre altele, un proces de diferenţiere internă, formarea unor sisteme de statusuri diferenţiate, pe verticală (ierarhia) şi pe orizontală (specializarea în departamente, compar t imente e t c ) ; ierarhia este foarte importantă şi pentru că asigură distribuţia recompenselor s imbolice şi materiale, care j o a c ă un rol cheie în funcţionarea partidului (vezi mai jos , subcapitolul 5.5.).

Se p u n e la punct sistemul de norme interne, de recompense şi sancţiuni, cultura organizaţională, recrutarea şi socializarea membri lor, cristalizarea identităţii colective.

Deşi tendinţa de diferenţiere este necesară, pentru realizarea obiectivelor şi funcţiilor interne şi pentru a face fată sfidărilor venite din mediul exterior, ea nu poate depăşi o anumită limită. Aceas ta ar însemna multiplicarea poziţii lor de "şefi" şi "şefuleţi", ceea ce ar duce, prin "inflaţie", la devalorizarea acestor statusuri, care, astfel, nu vor mai fi preţuite suficient, cu consecinţe asupra bunei funcţionări a organizaţiei. Aceasta înseamnă şi o utilizare ineficientă a resurselor, pentru recompense insuficient de stimulative.

Prin urmare, toate partidele cunosc un proces de structurare, de formalizare, de instituţionalizare, de trecere de la o structură efemeră, ad-hoc, prin care se încearcă at ingerea unui obiectiv concret determinat

7_4


- la o structură stabilă şi diferenţiată care urmăreşte obiective generale şi abstracte.

Acest proces depinde de modelul originar al partidului. Birocratizarea este mai puternică atunci când partidul apare autonom, prin legitimare internă, faţă de situaţia în care partidul este creat cu sprijinul unei organizaţii exterioare (sindicat, biserică e t c ) ; de asemenea, birocratizarea este mai ridicată în cazurile în care partidul se formează dinspre centru spre periferie ("de sus în jos " ) , decât în cazul invers 1 2 2 .

De asemenea, un grad de birocratizare redus îl pot avea şi unele partide care au trecut prin per ioade îndelungate de opoziţie, private de folosirea aparatului de stat şi a sprijinului grupuri lor de interese, care se îndreaptă mai ales către partidele guvernamentale . Aceste partide nu au suficiente resurse pentru a se birocratiza (vezi definiţia operaţională a birocraţiei, u n d e existenţa resurselor abundente şi autonome este foarte importantă). Totuşi , partidele comunis te din E u r o p a Occidentală (Franţa, Italia, Spania, Portugalia etc.) au ajuns foarte rar la guvernare, în schimb, funcţionau pe baza unui grad ridicat de birocratizare. M a i multe explicaţii ar fi posibile: modul specific, foarte centralizat de organizare a partidelor comunis te dar şi resursele importante furnizate de Uniunea Sovietică.

O altă categorie de partide cu grad redus de birocratizare este formată din partidele carismatice. Carisma, ca tip ideal de putere legitimă, aşa cum a analizat-o M a x Weber, funcţionează foarte diferit faţă de puterea de tip birocratic (raţional - legal). Car i sma mai mult schimbă reguli, decât să le respecte. Pentru partidul carismatic, nu regulile sunt importante ci liderul. Partidele carismatice nu au, de obicei, reguli clare în ceea ce priveşte diviziunea munci i , specializarea, gestiunea carierelor în partid - toate acestea fiind, mai mult sau mai puţin, la bunul plac al liderului. Liderul este cel care controlează incertitudinea în partid, toţi ceilalţi membr i având un control foarte redus. Resursele partidului nu provin, de obicei, din surse sigure şi r i tmice.

Transformarea carismei în birocraţie (rutinizarea carismei) are loc mai ales după dispariţia liderului fondator. Birocratizarea poate fi precedată de sau s imultană cu luptele pentru putere între "discipoli", Fiecare pretinzând că a fost cel mai fidel liderului dispărut şi că s-a bucurat în gradul cel mai înalt de încrederea lui. D a c ă liderul carismatic ţinea par-

Panebianco, A.: Modelli depanito, II Mulino, Bologna, 2000, p. 133.

75


tidul unit, după dispariţia sa lupta pentru putere poate genera facţiuni, şi chiar dezmembrarea partidului.

Un exemplu clasic de rutinizare a carismei este reprezentat de Partidul bolşevic şi de fondatorul său, Lenin. Boala lui Lenin (ulterior, moartea sa) a generat lupte interne dar a accentuat birocratizarea partidului pe măsură ce conducerea era acaparată de cel care a pretins că este cel mai fidel discipol (Stalin).

Partidele nu sunt birocraţii în sensul forte al cuvântului pentru că ele sunt, în acelaşi timp, asociaţii voluntare. Legit imarea nu se face numai prin respectarea normelor interne ale organizaţiei, există şi o legitimare externă, din partea electoratului, care nu e întotdeauna o consecinţă a funcţionalităţii.

Deoarece nu sunt birocraţii "autent ice" nici: distincţia dintre decizie şi execuţie nu este foarte clară în partidele politice. Puţine dintre ele fac această diviziune a muncii , în general, cele două activităţi nu sunt net separate..

Aşa cum am arătat în capitolul anterior, birocraţia are atât avantaje,

cât şi dezavantaje. Astfel, birocraţia este un instrument important pentru a creşte efici

enţa (raportul costuri/rezultate: reducerea costuri lor de funcţionare) şi eficacitatea (raportul obiective/rezultate: at ingerea obiectivelor) partidului. Birocraţia este, astfel, un formidabil instrument, o veritabilă armă organizaţională 1 " 3 . De asemenea, birocraţia poate conferi un grad mai mare de autonomie a partidului în raport cu mediul înconjurător, pentru că birocraţia reprezintă un instrument de control al incertitudinii.

Birocraţia este necesară dar ea poate deveni, din cheia eficienţei şi eficacităţii, opusul acestor valori, dând naştere unor structuri rigide, osificate, complicate şi inconlrolabi le . 1 2 4

Un grad prea mare de birocratizare este nociv pentru că rigidizează partidul, îl face mai puţin flexibil, mai puţin adaptabil la schimbările mediului ambiant şi, prin urmare, mai fragil. Part idele mai puţin birocratizate sunt mai adaptabile.

Partidele au grade diferite de birocratizare, există partide mai puţin sau mai birocratizate iar acest grad de birocratizare poate fi măsurat cu ajutorul instrumentelor sociologice. Carierele se construiesc fie lent, prin

1 2 3 Expresia îi aparţine lui Selznick, P.: The Organizational Weapon: a Study of Bolshevik Strategy and Taclics, McGraw-Hill, New York, 1952. 1 2 4 Despre ritualism vezi şi Merton, R.K.: Social Theory and Social Structure, The Free Press, New York, 1968, pp. 403-420.

76


urcarea treaptă după treaptă a ierarhiei, fie există discontinuităţi în participare şi dezvoltarea carierelor Partidul de masă descris de Duverger este prin excelenţă partidul autonom şi birocratizat, dispunând de surse proprii de finanţare şi de bază electorală proprie (classe gardee). La polul opus se află partide slab birocratizate, care depind de multe ori de de grupuri de interese. Prob lema este determinarea pragului peste care birocraţia devine nocivă pentru funcţionarea partidului.

Acest prag este situat de către tradiţia sociologică în momentul în care obiectivele oficiale ale partidului sunt abandonate şi organizaţia birocratică devine scop în sine, funcţionează pentru propria supravieţuire şi dezvoltare. Interesele membrilor, ale grupuri lor sociale reprezentate şi ideologia politică oficială nu mai contează în mod fundamental pentru funcţionarea partidului.

Se pare că gradul de birocratizare mai este legat şi de structura elitei conducătoare a partidului: divizată sau coezivă, o elită coezivă corelând cu o mai mare birocratizare..

Partidele se mai deosebesc şi prin gradul de centralizare: unele sunt caracterizate prin prezenţa unei birocraţii centrale dezvoltate, altele sunt mai descentralizate, organizaţii le locale având un grad ridicat de autonomie în raport cu centrul.

Duverger 1 2 5 observă că partidele au tendinţa de a urma structura statală: acolo unde statul este descentralizat , şi partidele sunt descentralizate (de exemplu, Germania) ; acolo unde stalul este centralizat, şi partidele sunt centralizate (de exemplu, Franţa). Organizaţii le locale ale partidelor au un rol mai important în statele care au o îndelungată tradiţie de autoguvernare locală (de exemplu, Norvegia).

Sistemele electorale majoritare par a da mai multă putere organizaţiilor locale care selectează candidaţii pentru listele partidului pentru alegeri.

Oricum toate observaţiile de mai sus sunt mai degrabă pe intuitive şi au nevoie de cercetări empir ice pentru a fi verificate sau infirmate.

Birocraţia nu e întotdeauna corelată cu centralizarea sau, mai bine spus, este corelată cu un anumit fel de centralizare. In sensul ei clasic, birocraţia descentral izează funcţionarea organizaţiei pentru că lasă la latitudinea funcţionarului sau a departamentului respectiv aplicarea, în situaţii concrete, a normelor formale şi a a precedentelor. Nici chiar liderii centrali ai organizaţiei nu p o l încălca aceste norme. Prin urmare, în

Duverger, M: Les Partis politiques, A. Colin, Paris, 1967, p.87.

77


mod obişnuit, în rutina de zi cu zi, birocraţii le funcţionează descentralizai. Existenţa multor niveluri ierarhice î n s e a m n ă că se iau unele decizii la fiecare dintre aceste niveluri, prin urmare, există nu numai o descentralizare la nivelul execuţiei ci şi o descentral izare a deciziei şi a autorităţii. Pe de altă parte, însă, decizii le majore, legate de schimbări ale rutinei, se iau, de obicei, în mod centralizat. Restructurări , reforme, sţra-Icgii, politici, toate acestea se decid centralizat în birocraţii .

PUTEREA ORGANIZA ŢIONALĂ

Controlul incertitudinii

în viziunea lui Michel Croz ier 1 2 , puterea, mai ales în organizaţii, e dală de controlul incertitudinii; de obicei, liderii organizaţiei au acest control într-o măsură mai mare decât membrii obişnuiţi pentru că ei au o cunoaştere mai bună a organizaţiei, relaţionează mai des cu exteriorul organizaţiei, controlează resursele organizaţiei; aceasta nu înseamnă neapărat că "liderul m a x i m " are şi puterea maximă. Studiile de caz efectuate de Crozier la sfârşitul anilor x 5 0 şi începutul anilor "60 asupra regiei de stat a monopolului tutunului din Franţa au arătat că, în acest mediu stabil, puterea era deţinută de oameni aparent modeşt i din departamentul de întreţinere, adică de cei care puteau controla e lementele de incertitudine, precum stricarea utilajelor. Controlul incertitudinii este bazat, în acest caz, pe expertiza acelor oameni , singurii d in întreaga reţea capabili să repare maşini le stricate şi, astfel, să asigure în cont inuare funcţionarea organizaţiei.. Stricarea maşini lor era ultimul e lement imprevizibil dintr-un sistem altfel complet birocratizat. Sigur, în organizaţii le politice, sursele incertitudinii nu sunt atât de vizibile şi nici atât de stabile.

La pr ima vedere, Crozier ar încl ina să susţină că experţii ar fi cei care au şansele să câştige cea mai mare putere într-o organizaţie, pentru că ei sunt cei mai capabili, datorită ştiinţei lor, să controleze incertitudinea, în realitate însă, procesul de raţionalizare existent, în general, în organizaţii are tendinţa de a rutiniza controlul incertitudinii prin reguli şi proceduri de urmat şi accesibile oricui în astfel de situaţii. Expert iza nu mai este, astfel, monopolul unui grup restrâns de experţi. în faţa acestei stări de lucruri unii experţi aleg să îşi păstreze cu gelozie „secretele profesionale" dar cei mai mulţi sunt ei înşişi promotori i procesului de raţionalizare şi rutinizare.

Crozier, M.: Le phenomene bureaucratique, Seuil, Paris, 1965, pp.176-214..


Forţa l ideri lor într-un partid dep inde şi de felul în care funcţionează militantismul în respectivul partid. De exemplu, în partidele în care militanţii partidului au o poziţie materială autonomă, există tendinţa ca leadershipul să fie mai degrabă slab (de exemplu, în P N L ) . Dimpotrivă, dacă pentru militanţii partidului activitatea în partid reprezintă principala resursă, fiind astfel dependenţi de partid, atunci este mai probabil să se constituie un leadership puternic . Este cazul partidelor comuniste şi socialiste care îşi recrutează militanţii din rândurile claselor populare dar şi cazul altor part ide (extremiste) ai căror militanţi sunt, în general, recrutaţi din categorii cu resurse slabe şi poziţii sociale marginale. Militanţii respectivi depind de partid şi de conducerea partidului, pentru a-şi procura resursele şi vor favoriza, astfel, cristalizarea unui leadership puternic, pe care nu au capacitatea să îl controleze.

Aşa cum am mai spus, Crozier consideră controlul incertitudinii ca fiind sursa principală a puterii organizaţionale. Principalele zone de incertitudine dint-un partid sunt: relaţiile cu mediul exterior (cu electoratul este cel mai important aspect, pentru că de aceasta depinde existenţa partidului dar şi cu mass-media, alte partide, alte organizaţii); comunicarea internă; interpretarea şi aplicarea regulilor formale; finanţarea partidului; recrutarea membri lor ~ .

Astfel putem determina ce departamente din partide este probabil să aibă mai multă putere, din punctul de vedere al controlului incertitudinii:

- Cele care elaborează şi pun în practică strategiile electorale; de multe ori, conducători i de campani i electorale ajung să ocupe poziţii importante în partid şi, ulterior, după câştigarea alegerilor, chiar în guverne.

Cele de comunicare şi relaţii publice. Comunicarea este o resursă foarte importantă, al cărei control permite distribuirea informaţiei către anumite ţinte, manipularea, întârzierea sau ocultarea informaţiei.

Cele de cadre.

Cele de disciplină, care interpretează regulile formale, ajungând, uneori, chiar să instituţionalizeze devieri de la norme.

- Cele care colectează fonduri pentru finanţarea partidului. Cele care distribuie recompensele .

Stinchcombe, A.: "Social Structure and Organizations", în: March, J.G. (ed ) Handbook of Organizations, Rand McNally, Chicago, 1965, p. 181.

Crozier, M.; Friedberg, E.: Vacteur et le systeme. Le's contraintes de iaction collective, Seuil, Paris, 1977, p.55.

79 78


Aşa cuin explica şi Michel ş , "expert iza", gradul de cunoaştere a organizaţiei pe care numai liderii îl posedă, favorizează naşterea oligarhiilor. Alunei când acest nivel de cunoaştere scade, scade şi puterea liderilor şi creşte probabilitatea de a fi înlăturaţi. De aceea, mulţi lideri şi-au organizat adevărate "servicii secrete" în partid, pentru a şti ce se întâmpla şi ce pericole sau oportunităţi există.

Uneori , o prea mare putere a liderilor se întoarce împotr iva lor. De exemplu, Ceauşescu nu primea informaţii reale pentru că subordonaţi i se temeau că vor fi sancţionaţi (o soartă destul de frecventă pentru aducătorii de veşti proaste). De aceea, ei cosmetizau realitatea. Ceauşescu nu mai cunoştea realitatea, era dezinformat cu privire la starea de nemulţumire a poporului şi era convins că poporul îl iubeşte. Această dezinformare i-a slăbit puterea, transformându-1, la sfârşitul vieţii, îhtr-o marionetă.

Totuşi, cei care controlează incertitudinea nu se află obligatoriu în vârful ierarhiei partidului. El i ta partidului este mai mult sau mai puţin coezivă şi în funcţie de modul în care este distribuit controlul incertitudinii, mai concentrat sau mai dispersat.

C e n t r e d e p u t e r e Sunt part ide care funcţionează mai mult ca federaţii, organizate în

facţiuni (mai mul t sau mai puţin ideologice) sau pe criteriul teritorial. Sau, elita conducătoare în partid e formată din diferite grupuri, alianţe şi alianţe de alianţe. Centrii de putere pot fi situaţi în diferite puncte ale structurii organizaţ ionale: în grupuri le par lamentare, în organele executive naţionale sau, dimpotrivă, în plan local. Intre aceste centre pot exista raporturi de dominaţie şi subordonare sau de cooperare.

Centre le de putere în part ide pot fi numeroase şi diverse: liderii centrali; birocraţia centrală (funcţionari retribuiţi de către partid); structuri intermediare; organizaţii locale; grupuri le par lamentare; aleşii locali ai partidului; personalul guvernamental (în cazul în care partidul este la guvernare).

U n e l e partide au centrul de putere în grupurile par lamentare; în alte part ide, nu există o suprapunere între grupurile de parlamentari ai partidului şi aparatul de partid. Puterea parlamentari lor este mai accentuată în partidele cu un grad scăzut de birocratizare; în part idele birocratizate, aparatul central al partidului este cel mai puternic.

Aparatul partidului se divide şi el în birocraţie reprezentativă (aleasă de către membri i partidului) şi executivă (salariată sau voluntară).

80


în general, organele executive ale partidului au o mai mare putere, în raport cu cele deliberative, deoarece au şi avantajul "secretului" : numai cei care fac parte din aceste organe, de obicei de dimensiuni reduse, ştiu tot ce s-a discutat şi ce decizii s-au luat. Aceste informaţii sunt, de obicei, inaccesibile membri lor de rând. Organele deliberative de cele mai multe ori ratifică d o a r decizii le luate în organele executive.

Uneori însă, organele executive au tendinţa să se "gonfleze", ceea ce le reduce din eficacitate dar răspunde unor alte exigenţe, legate de sistemul de r e c o m p e n s e din partid sau de cooptarea de outsideri. De exemplu, P S D avea, la un m o m e n t dat, peste 20 de vicepreşedinţi ai partidului, mulţi dintre ei cooptaţi direct din guvern sau din sindicate. O altă cauză a gonflării organelor execut ive este îndeplinirea exigenţelor de reprezentare prin cote a unor categorii socio-demografice cum ar fi femeile, tinerii sau minorităţi le etnice.

P S D a suferit un adevărat şoc după pierderea alegerilor locale din vara anului 2004, şoc reflectat şi în restructurarea organelor sale de conducere. S-a încercat împrospătarea elitei conducătoare a partidului dar "în continuitate", fără a deranja prea mult pe liderii mai vechi ai partidului. Astfel s-a ajuns la situaţia bizară în care existau mai multe organe de conducere paralele, unele alese statutar, altele formate sub impresia eşecului electoral şi destinate în special pregătirii alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din toamna 2004. Semnalul care s-a dorit a fi dat, atât membrilor P S D cât şi electoratului, a fost acela al capacităţii de schimbare a partidului, al promovării valorii şi tinereţii. Din cauza confuziei şi a lipsei de coerenţă nici mesajul nu a fost perceput şi nici alegerile nu au fost pregătite într-un mod evident superior.

Sartori susţine că şi sistemul electoral influenţează raporturile de putere din partidele polit ice aflate în competiţ ie : proliferarea facţiunilor este favorizată de sistemele electorale proporţ ionale şi descurajată de sistemele majoritare.

Alegerile interne joacă roluri diferite în diferite partide. în unele partide aceste alegeri sunt foarte importante şi contribuie decisiv la mobilizarea membri lor . Ele sunt disputate, animate, transparente, corecte, conţin campanii electorale şi sunt foarte asemănătoare exerciţiului electoral pentru alegerile din stat.

Sartori, G: Parties and Party Systems. A Frameworkfor Analysis, ed.cit., p.96.

8 i


Panebianco, op.cit., p.372.

82


V o m enumera câteva trasee individuale posibile pentru ascensiunea în partidele politice:

• Organizaţ ia de tineret, traininguri, candidat pentru alegerile parlamentare sau locale, ales

• Organizaţia de tineret, traininguri, militant voluntar, cooptat în aparatul salariat al partidului, eventual cu un post în aparatul guvernamental sau prezidenţial dacă partidul se află la putere

• Cooptare din organizaţii neguvernamenta le (inclusiv din indicate)

• Cooptare din agenţii implicate în campania electorală • Tehnicieni cooptaţi la guvernare, deveniţi ulterior membri şi li

deri de partid

• Funcţ ionari în administraţia publ ică (centrală sau locală), deveniţi ulterior membri şi lideri de partid

Dintre tipurile politice existente în partide amintim: liderul, managerul politic, notabilul, birocratul reprezentativ (tipic pentru era partidelor de mase) birocratul executiv (activitate administrativă în partid pentru buna funcţionare şi dezvoltare a partidului), expertul, semiprofesionistul (profesori, ziarişti avocaţi), militantul de bază. Aceştia au grade diferite de profesionalizare, cel mai profesionalizat fiind funcţionarii cu normă întreagă din aparatul partidului. O tendinţa de profesionalizare se manifestă şi în- cazul parlamentari lor cu mai multe legislaturi la activ, în general, în cazuT aleşilor, incluzând consilierii locali şi primarii.

In România , din acest punct de vedere, al tipurilor de oameni politici, situaţia este destul de eterogenă.

Astfel, nu putem nega rolul unor notabili locali care, chiar dacă nu au avut o carieră "b irocrat ică" în partid, ei pot fi co-optaţi direct în funcţii de conducere în partid şi puşi pe listele de candidaţi ai partidului.

Cooptarea unor outsideri (de exemplu, ministra justiţiei, Monica Macovei, cooptată în 2004) pentru a creşte credibilitatea guvernării este iarăşi frecventă. D a c ă partidele Alianţei DA şi cele din defuncta Convenţie Democrat ică au făcut cooptări preponderent din societatea civilă, PSD (fost P S D R ) a cooptat în guvern outsideri " tehnic ieni" (Văcăroiu, Geoană, Tănăsescu, Diaconescu) care au devenit, ulterior, membri de partid şi, mai mult, ai elitei conducătoare a partidului, deţinând funcţii-cheie în partid.

Alţi lideri au ajuns în vârful partidului prin construirea lentă a unei cariere în interiorul partidului (de exemplu, Adrian Năstase).

83

în alte partide alegerile suni mai mult jocuri de culise, aranjamente formale ale căror rezultate sunt cunoscute dinainte, desfăşurate în apatia generală a membri lor partidului.

Această diferenţa nu are legătură strictă cu eficacitatea politică sau electorală a partidului cât, mai degrabă cu un anumil stil politic şi cu tipul de cultură politică existent.

Unii autori leagă modul de desfăşurarea a alegerilor interne şi de gradul de birocratizare a partidului: partidele mai puţin birocratizate atribuie un rol mai important alegerilor interne

Leadershipul politic Deşi partidele sunt birocraţii, într-un grad mai mare sau mai mic,

totuşi, leadershipul politic este diferit de leadershipul birocratic; construirea unei cariere de lider politic nu este întotdeauna identică cu modul în care se clădeşte cariera liderului unei organizaţii birocratice clasice. Legitimitatea liderilor nu vine din modul corect, eficace şi eficient de îndeplinire a sarcinilor ci din faptul că au fost aleşi în cadrul unei competiţi i electorale. De aceea, liderii politici nu dau socoteală neapărat la modul ierarhic, în faţa superiorilor, ca într-o birocraţie autentică, ci mai ales în faţa celor care i-au ales. Controlul ierarhic funcţionează în anumite segmente, dar, alături de el, pentru liderii aleşi există şi controlul electoral, din partea membri lor şi a militanţilor partidului.

Partidele din R o m â n i a au un grad mai degrabă redus de birocratizare, în sensul definiţiei weberiene. Cazuri le în care un funcţionar al partidului ajunge lider politic sunt destul de rare. Se întâmplă, însă, ca un expert, eventual lucrând iniţial din afara partidului (ca "free lance" sau într-o organizaţie independentă) să fie totuşi recompensat cu un post politic pentru serviciile aduse. De exemplu, mai mulţi directori de institute de sondare a opiniei publice, specialişti în market ing politic, în relaţii publice, ziarişti e t c , au primit locuri eligibile pe listele de candidaţi pentru parlament, funcţii în aparatul guvernamental e tc . Part idele comuniste din ţările socialismului real erau, în această privinţă, mai birocratice, pentru că liderii ajungeau în vârful ierarhiei prin escaladarea lentă, într-un t imp apreciabil, a numeroaselor niveluri ale ierarhiei de partid. Nu puteai fi lider politic dacă nu aveai o îndelungată experienţă de funcţionar în aparatul de partid. Fidelitatea faţă de " l in ia" partidului (de fapt, faţă de grupul aflat la conducerea partidului) era principalul criteriu de ascensiune în partid.


Un rezervor a fost constituit şi de către sindicate: de exemplu, lideri de partide precum Victor Ciorbea, Miron Mitrea dar şi alţii (în special, din PSD) au fost iniţial lideri de sindicate.

Mediul universitar şi academic este o altă sursă posibilă pentru recrutarea elitelor conducătoare din part ide (de exemplu, fostul preşedinte al ţării, Emil Constant inescu) .

SISTEMUL DE RECOMPENSE Şl SANCŢIUNI

Fiind o organizaţie, partidul politic foloseşte mecani sme organizaţi-onale pentru a supravieţui şi a se dezvolta. U n a din condiţii le supravieţuirii şi dezvoltării este atingerea obiectivelor proprii. Pentru a stimula şi motiva membri i organizaţiei în atingerea acestor obiective dar şi pentru a atrage noi membri, partidele au s isteme de recompense şi sancţiuni.

De unele recompense beneficiază toţi membrii organizaţiei, de altele -doar unii (mai ales liderii), existând în partid atât interese individuale cât şi colective dar atât recompense generale cât şi selective. Principalele recompense sunt: imateriale (identitate, integrare, putere, status, prestigiu) dar şi materiale (bani, servicii). Combinaţ ia de s t imulente (recompense, avantaje) e diferită de la un partid la altul şi chiar de Ia o etapă la alta în evoluţia aceluiaşi partid.

Printre avantajele apartenenţei la un partid politic se numără, potrivit teoriei schimbului, şi ocaziile de a interacţiona cu persoane care împărtăşesc idei c o m u n e , de a petrece timpul într-un mod interesant şi atractiv; nu de puţine ori, se leagă prietenii sau se creează chiar o mini-piaţă matr imonia lă . 1 3 1

Stimulentele sunt, aşadar, multiple: câştiguri de identitate politică şi socială, status, recompense materiale. De exemplu, intelectualii, care nu sunt politicieni propriu-zişi dar joacă diferite roluri politice, sunt uneori recompensaţ i pentru aceasta cu 'postur i în diplomaţie, activităţi în centre culturale, contracte cu edituri etc. în politica românească, exemplele de acest tip sunt numeroase : Răzvan Theodorescu la conducerea televiziunii publice, Mircea Dinescu în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Augustin Buzura la conducerea Institutului Cultural R o m â n , E u g e n Simion ca preşedinte al Academie i R o m â n e etc. Nu putem să nu observăm că, de multe ori, partidele preferă acest mod de recompensare pentru a evita o implicare directă a intelectualilor (incomozi) în politică. în loc de a desfăşura o activitate de " ru t ină" în inter-

1 Panebianco, A.: Modelli departilo, 11 Mulino, Bologna, 2000, p.71.

84


iorul ierarhiei partidelor, eventual cu parcurgerea treptelor acestei ierarhii, intelectualii sunt astfel îndreptaţi către posturi mai mult sau mai puţin îndepărtate de politica propriu-zisă (mai ales în diplomaţie).

Ideologia şi cultura organizaţională au rolul de a crea şi menţine identitatea partidului dar şi de a oculta distribuirea recompenselor (avantajelor), astfel încât membrii organizaţiei să continue să creadă într-o distribuţie echitabi lă,

în funcţie de poziţia pe care o au în raport cu recompensele, membrii unui partid pot fi membri sinceri (true believers) şi carierişti. M e m brii sinceri au o adeziune necondiţ ionată pentru obiectivele oficiale ale partidului pe câtă vreme carieriştii au propriile lor obiective: în primul rând, obţinerea de recompense. De aceea, ei sunt mai numeroşi acolo unde nivelul recompenselor este mai ridicat: se găsesc mai rar la nivelurile joase ale ierarhiei partidului şi mai des la nivelurile medii şi înalte.

Membri i sinceri sunt foarte ataşaţi de obiectivele oficiale ale partidului şi revolta lor va fi cu atât mai violentă atunci când partidul va dezvolta activităţi în contrast cu aceste obiective, activităţi pe care ei le percep ca pe nişte ameninţări la propria identitate dar şi la identitatea colectivă a partidului; de exemplu, electoratul şi mulţi membri care s-au înscris cu entuziasm în organizaţiile Convenţiei Democrat ice. D u p ă ce aceasta a ajuns la putere au fost deosebit de dezamăgiţi şi nutresc până în ziua de azi o atitudine agresivă faţă de foştii lideri ai acestei formaţiuni politice.

Membri i sinceri împărtăşesc multe trăsături cu electoratul captiv al partidului (electoratul de apartenenţă, classe gardee). Electoratul "captiv" ia în serios scopurile oficiale ale partidului şi crede în liderii care dau senzaţia că fac acelaşi lucru; în schimb, nu iartă " t rădarea" acestor scopuri şi pe liderii care nu s-au arătat la înălţimea obiectivelor oficiale. Prin acest mecani sm M i c h e l s 1 3 2 explică naşterea cultului personalităţii : membrii şi electorii partidului au nevoie de identitate, partidul are nevoie de identitate iar liderii, fiind cei care deţin puterea legitimă în partid, sunt simbolul palpabil al acestei identităţi.

Membri i obişnuiţi sunt veriga de legătură dintre electoratul propriu şi militanţii part idului.

Multe din activităţile de bază ale unui partid au un caracter discontinuu, temporar, activând membrii obişnuiţi doar ocazional, deşi unii militanţi voluntari îşi dedica întreg t impul liber part idului 1 3 3 .

Michels, op.cit., pp. 103-104.. Ibidem, pp. 65-74; 81-84.

85


Succesul partidului depinde şi de modul în care este capabil să ofere recompense membri lor lor. Această capacitate este, însă, dependentă de controlul resurselor Dacă fluxul recompenselor se întrerupe, partidul intră în criză, se nasc nemulţumir i şi revolte, îşi poate p ierde legitimitatea. Un astfel de caz este Partidul Naţ ional Ţărănesc, Creştin şi D e m o crat (PNŢ-cd), care, nereuşind să intre în parlament, a pierdut, treptat, multe din sursele care îi asigurau controlul resurselor, adică şi-a diminuat capacitatea de a acorda recompense membri lor organizaţiei. Aceştia au început să părăsească partidu-1, slăbindu-1 şi mai mult şi micşorându-i şi mai drastic şansele de a accede, din nou, în parlament. Sigur, recompensele materiale sunt importante dar şi cele simbolice joacă un rol la fel dc însemnai : dacă faci parte dintr-un partid " î n v i n s " nu mai ai aceeaşi satisfacţie, nu te mai aştepţi să te bucuri de acelaşi prestigiu.

SCHIMBARE ORGANIZA ŢIONALĂ ŞI MEDIU SOCIAL

"Deplasarea obiectivelor", descrisă deja în capitolul anterior, poate fi destul de costisitoare pentru partide, care riscă, astfel, să îşi piardă din membri dar şi din electoratul propriu. Uneor i , e vorba de înlocuirea obiectivelor oficiale cu alte obiective oficiale (de exemplu, Partidul Democrat, care a abandonat orientarea social-democrată, devenind "popular " ) .

Urmărirea obţinerii de recompense de către liderii part idului duce frecvent la acest fenomen, de "deplasare a obiectivelor". Michels susţine că orice partid are următoarele etape de evoluţie: formare, creştere, birocratizare, apatia membri lor (de la entuziasmul iniţial), dor inţa liderilor de a-şi păstra poziţiile în fruntea organizaţiei ca surse ale diferitelor avantaje. Astfel, organizaţia nu mai funcţionează conform obiectivelor oficiale ci, în principal, pentru a supravieţui şi a se autoconserva, pentru a conserva, astfel, poziţiile şi avantajele oligarhiei sale. în România, acest lucru s-a întâmplat mai puţin în partide, unde elita conducătoare îşi schimbă destul de des compoziţ ia - liderii care au fondat partidul şi care fac încă parte din leadershipul lui sunt rarisimi (am putea nota pe Călin Popescu Tăriceanu în Partidul Naţional Liberal - ' P N L sau pe Adrian Năstase în P S D ) ; dar, în mod clar, acest lucru s-a întâmplat în unele sindicate, care şi în prezent, la mai mult de zece ani de la fondare, sunt conduse de aceeaşi lideri. Un rol important în "c i rculaţ ia" sau împrospătarea elitelor partidelor, l-au avut zguduiri le electorale, sindicatele ne-dispunând însă de un astfel de mecani sm drastic. Puterea liderilor partidelor este astfel l imitată de puterea membri lor care , în condiţiile în

86


Panebianco, op. cit., p.92. 1 3 5 Ibidem. 1 3 6 în mai 1990 PNL a obţinut 6,41% din voturi iar PNŢ-cd numai 2,56% (Câmpeanu, P., Combes, A., Berindei, M.: op.cit., p. 104 ; p.108).

87

care nu sunt mulţumiţ i de performanţele partidului, pot alege alţi lideri sau pot chiar părăsi partidul, lăsându-1, astfel, fără aderenţi.

Schimbările din ierarhia partidului pot fi provocate atât de carierişti cât ş i de aderenţii sinceri. Aceştia din u r m ă pot îndepărta liderii de care sunt profund nemulţumiţ i din cauză că ar fi trădat obiectivele oficiale ale partidului. Aceasta este, poate, cazul lui Petre R o m a n , obligat să demisioneze din poziţia de prim-ministru pentru că nu mai voia să urmeze scopurile Frontului Salvării Naţ ionale (FSN), cu care acesta a câştigat alegerile în mai 1990: reformă graduală (sau chiar status quo), stabilitate, pace socială, consens, linişte etc. Petre R o m a n începea să contureze un program de guvernare prea reformist pentru gustul fidelilor F S N .

Pe de altă parte, carieriştii pot şi ei ameninţa cu succes poziţia liderilor în funcţie. Pentru a se apăra de carierişti, liderii îi pot calma oferindu-le posturi importante (cooptându-i) sau încercând să-i dea afară din partid. Un exemplu ar putea fi îndepărtarea lui Cozmin Guşă din Partidul Democrat .

Linia politică es te o serie de afirmaţii formulate de liderii partidului privind obiectivele şi moduri le de ac ţ iune . 1 3 4 Linia conţine obiectivele oficiale ale partidului şi ideile - valorile fundamentale - indispensabile constituirii unei identităţi politice şi a sentimentului de apartenenţă din partea membrilor şi alegătorilor par t idulu i 1 3 5 . Urmărirea consecventă a unei linii politice poate să ducă la pierderi pe termen scurt dar la avantaje pe termen mediu şi lung. Inflexibilitatea principiilor şi neacceptarea compromisurilor de către Corneliu Coposu, liderul PNŢ-cd, a determinat ca acest partid să obţină un scor electoral foarte slab la alegerile din mai 1990 (mai slab ca P N L , de e x e m p l u 1 3 6 ) dar să devină principalul partid de guvernare în per ioada 1997-2000. Schimbarea liniei partidului, chiar atunci când este în mod clar caducă, este întotdeauna o mişcare riscantă, pentru că această schimbare poate îndepărta pe cei mai fideli şi mai sinceri membri şi p o a t e aliena electoratul captiv al partidului. De exemplu, înainte de alegerile din 2004, Partidul R o m â n i a M a r e şi liderul acestuia, Corneliu Vădim Tudor, au realizat că linia politică a partidului - naţionalistă, şovină, xenofobă, rasistă - nu este b ine văzută în Uniunea Europeană (în dorinţa de a adera la un partid paneuropean), dar nici în electoratul românesc, unde, în condiţii normale, partidul nu are capacita-


ic du creştere peste "nucleul d u r " al electoratului captiv. Part idul a încercai s;i îşi schimbe linia şi imaginea, populându-şi discursul oficial cu adjectivul " e u r o p e a n " , făcând declaraţii filosemite etc. Electoratul a reacţionat dur, scorul obţinut la alegerile par lamentare din 2 0 0 4 fiind mult m a i scăzut, în comparaţ ie cu 2000 . Prin urmare, oportunismul nu este întotdeauna avantajos din punct de vedere electoral şi politic.

l )c obicei, partidele aflate la guvernare primesc o infuzie de carierişti şi oportunişti , mulţi dintre aceştia abandonându-le atunci când partidele trec în opoziţie. Această creştere (inclusiv de resurse) poate amenininţa coeziunea partidului, pentru că noii înscrişi nu sunt socializaţi în cultura organizaţională a partidului respectiv.

Câteodată, schimbarea liniei partidului este anticipată de mutaţii în electoratul partidului respectiv. De exemplu, deşi Petre R o m a n afirma sus şi tare linia social-democrată a partidului său (partidul D e m o c r a t -P D ) , la alegerile din 2000 electoratul partidului glisase deja către un „portret-robot" asemănător fostei Convenţi i D e m o c r a t i c e ' 3 7 : domiciliu în oraşe mari, nivel ridicat de instrucţie, vârstă preponderent tânără.

După pierderea puterii, partidele intră, de obicei, în criză- P N L PNŢ-cd (2000), P S D (2004)

Dar şi câşt igarea puterii poate duce la slăbirea coeziunii, conform teoria grupurilor. Dacă presiunea exterioară exercitată asupra grupului scade, atunci şi coeziunea grupului va scădea corespunzător . Alianţa P N L - P D a fost mai coezivă atunci când P S D era mai puternic şi mai ameninţător; după ce a ajuns la guvernare, coeziunea Alianţei a slăbit.

Structurarea unei organizaţii şi ordinea normativă dintr-o organizaţie sunt negociate între diferitele grupuri ce alcătuiesc organizaţia, de aceea echilibrul este dinamic şi stabilitatea mai degrabă precară. Orice organizaţie, şi cu atât mai mult un partid, este, în fond, o coaliţie.

De multe ori, dimensiunea partidului nu este o consecinţă a deciziei liderilor partidului ci a unei serii de factori obiectivi, interni sau externi partidului. Un partid mic, abia creat, are interesul să atragă noi membri, să îşi sporească mărimea; un mediu ostil îl împiedică, însă să realizeze acest obiectiv şi, de multe ori partidul respectiv este c o n d a m n a t la mar-gmalizare, dispariţie sau, în cel mai bun caz, îşi poate salva o parte din obiective prin fuziunea cu un alt p a r t i d ' 3 8 (cazul Uniuni i pentru Recon-

Kivu, M: "Segmentarea electoratului: cine a votat pe cine?", în; Mihăilescu, V.(ed.): Sondajele de opinie. Mod de utilizare. Alegerile 2000. Prezentare şi analiză Paideea, Bucureşti, 2001, p. 49. 1 3 8 Panebianco, op.cit.

8 8


strucţia Românie i - U R R ) . Un alt partid vrea să îşi reducă dimensiunea şi să îşi simplifice structura, pentru a creşte coeziunea internă şi pentru ca noii lideri să îşi impună mai bine controlul asupra organizaţiei. Nu poate realiza, însă, acest lucru datorită structurii prea stufoase, prea rigide a partidului.

Succesul unei organizaţii depinde de felul în care ea se adaptează la mediu, de felul în care rezultatele activităţii sale (ouputs) sunt acceptate de către mediu. în cazul nefericit în care rezultatele nu sunt bine acceptate şi adaptarea la mediu este dificilă, pot exista următoarele situaţii:

organizaţia intră în declin şi dispare (de exemplu, un partid care a ratat în mod repetat intrarea în par lament)

organizaţia supravieţuieşte datorită sprijinului unor sponsori sau al unei alte organizaţii

- organizaţia se restructurează, proces care priveşte inclusiv outputurile (de exemplu, un partid care a pierdut alegerile).

în cazul unui partid politic, succesul/eşecul sunt vizibile în primul rând prin performanţa în alegeri, care arată în mod clar gradul în care mediul (societatea, publicul, electoratul) acceptă outputul respectivului partid: programul, ideologia, discursul, liderii, acţiunile, prestaţia pe scena publică, în general .

Succesul unei organizaţii depinde şi de capacitatea ei de a-şi impune controlul asupra membri lor săi. Cantitatea necesară de control este mai redusă atunci când nu există tensiuni majore între obiectivele membrilor şi obiectivele organizaţiei. De exemplu, un partid bogat şi prestigios, aflat, eventual, şi la putere, răsfrânge aceste atribute şi asupra membrilor săi. Membri i vor face ce e bine pentru organizaţie, astfel încât şi nevoile lor vor fi îndepl in i te 1 3 9 . De obicei, însă, această suprapunere, între obiectivele membri lor şi cele ale organizaţiei, este incompletă. De aceea, organizaţia recompensează pe cei care se conformează normelor ei şi penalizează pe cei care nu se conformează. Aşa c u m am văzut mai sus în cazul P N Ţ - c d , se creează astfel un cerc vicios: nevoia de control asupra membri lor este mai mare în cazul unui partid care nu a avut succes dar acest control nu poate fi impus din cauza penuriei de resurse ce caracterizează un partid care a pierdut. Astfel, partidul respectiv îşi va pierde din ce în ce mai mult controlul asupra membrilor proprii, deşi are o nevoie disperată de a-i păstra şi de a-i fideliza şi de a trage noi membri.

1 3 9 Etzioni, op. cit., pp.58-59.

8 9

M F - T M A O R F O Z E S O C 1 M - E A L E P U T E R »

9 0


O altă variabilă organizaţională importantă este d imens iunea partidelor. Dimens iunea este variabila independentă ce explică naşterea oligarhiei (Michels), democraţ ia internă slăbind în organizaţiile mari.

Legături le dintre d imens iune şi coeziunea internă, d imensiune şi stilul politic, d imensiune şi participarea/mobilizarea membrilor, dimensiune şi grad de birocratizare sunt studiate în literatura de specialitate mai degrabă pe baza unor observaţii intuitive decât prin cercetări empirice care testează ipoteze ca relaţii între diferite variabile organizaţionale.

Creşterea dimensiunii poate avea un efect descurajam asupra participării membri lor simpli şi a mobilizării interne a partidelor. Totuşi, nu e întotdeauna aşa, pentru că participarea depinde şi de sistemul de recompense şi stimulente (de exemplu, solidaritatea, identitatea, unele interese materiale, prestigiu etc.)

Nu toate organizaţiile mari sunt hipertrofice sau biropatice: mărimea organizaţiei este doar o dimensiune a birocraţiei, dar sunt altele mai importante, poate: complexitatea, (diferenţiere internă), diviziunea muncii, specializarea, ierarhia.

Mediul în care se află partidele este, de asemenea, important. Mediul este arenă de schimb al diferitelor resurse necesare pentru funcţionarea partidului, cu electoratul, cu mass-media, cu alte partide, cu grupuri de interese şi alte organizaţii. C u m resursele sunt limitate, aceasta implică existenţa unei competiţi i aproape permanente între par t ide 1 4 0 .

Presiunea mediului poale duce la crize şi mutaţii interne, la conflicte de generaţii, la formarea unei noi elite ce vrea sa o dea jos pe cea veche, la restructurarea partidului dupa schimbarea elitei conducătoare, la reconfigurarea centrelor de putere, la redefinirea scopurilor oficiale şi a normelor partidelor.

Cu cât este mediul este mai instabil, cu atât au mai mari şanse de supravieţuire şi dezvoltare partidele cu o structură flexibilă, descentralizată. D a c ă mediul este deosebit de turbulent, elita conducătoare a partidului are tendinţa de a deveni divizată şi instabilă, cu formarea, eventual, a unor noi centre de putere în partid care ameninţă poziţia elitei d o m i n a n t e ' 4 1 . Este cazul unui mediu dificil de anticipat şi controlat, de exemplu, cu un electorat imprevizibil, cu foarte mulţi competitori politici, cu tulburări sociale de amploare, cu instituţii slabe, cu crize de sorginte socială sau naturală etc.

1 4 0 Panebianco, op. cit. 1 4 1 Ibidem.

i i

M e d i u ostil poate î n s e m n a că resursele de care are nevoie partidul nou formal pentru a supravieţui şi funcţiona - resurse u m a n e , resurse materiale, resurse simbolice, resurse financiare, resurse elctorale - sunt deja acaparate de partidele existente. Part idul nou format va avea dificultăţi nu numai să atragă noi m e m b r i şi electori proprii dar şi să îi menţină pe cei pe care îi are deja. D e o a r e c e resursele sale sunt foarte limitate, partidul respectiv nu va avea c u m să st imuleze şi să recompenseze pe membri i săi din punct de vedere material. Singurele resurse pe care le poate folosi într-un mod mai substanţial sunt de natură afectivă şi/sau simbolică. Partidul poate supravieţui numai prin solidaritate şi coeziune internă - deşi aceasta poate î n s e m n a o izolare faţă de celelalte organizaţii, faţă de mediul înconjurător, în general.

Ieşirile publ ice ale unui partid aflat într-o a s e m e n e a situaţie sunt foarte " ideologice" , chiar " fundamenta l i s te" , având scopul să crească vizibilitatea partidului, să îi consol ideze identitatea şi, nu în ultimul rând, să crească sentimentul de apartenenţă al membri lor. Discursul şi acţiunile partidului pot deveni chiar agresive, dacă osti l itatea mediului creşte, contribuind, de multe ori, la o şi mai mare izolare a sa. Un exemplu de comportament de acest tip este cel al liderului "Alianţei Populare", Emil Constant inescu, care a criticat agresiv nu numai guvernarea P S D (2001-2004) dar atacă şi actuala guvernare (după 2004), acuzându-1 pc preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu, de colaborare cu Securitatea. Emil Constant inescu a fost, Ia rândul lui, preşedinte al Românie i şi lider al coaliţiei de partide "Convenţ ia Democrat ică" , învingătoare în alegerile din 1996. în anul 2000, însă, Convenţia s-a destrămat şi PNţ-cd, partidul de care era apropiat Constant inescu, nu a mai reuşit să devină nici măcar partid par lamentar . Emil Constant inescu a părăsit partidul, care îi reproşa parţial eşecul, pentru că a refuzat să mai candideze în alegerile prezidenţiale din 2000, privând astfel partidul de aportul său. M a i târziu, Constant inescu va înfiinţa propriul partid, "Al ianţa Populară", dar nu va avea niciun succes electoral notabil la alegerile din 2004..

Istoria de mai sus reprezintă un caz benign. Uneori însă, combinaţ ia dintre resurse reduse, mediu ostil, ideologie, agresivitate, marginal izare poate deveni explozivă. Se poate ajunge la o escaladare a agresivităţii şi la extremism, fanatism, chiar terorism. Sistemul de f inanţare publică a partidelor este însă un mijloc de a evita astfel de situaţii extreme. Astfel, este creat un cadru în care chiar part ide nou-formate şi part ide cu resurse puţ ine au o şansă în competi ţ ia cu celelalte partide.


într-un astfel de mediu, bazele sociale, grupurile-ţintă ale partidelor nu sunt clar definite şi toate partidele se luptă pentru aceleaşi grupuri de electorat. Votul nu este unul de identificare cu partidul , recunoscut ca reprezentant al intereselor grupului; este un vot de opinie, centrat pe " p r o b l e m e " şi pe candidaţi iar electoratul votează în funcţie de cât de convingători sunt candidaţii şi part idelor lor că sunt capabil i să amelio-

' 142

reze respectivele prob leme . Pierderea unor alegeri ce puteau fi câştigate, dificultăţi de guverna

re neanticipate, conflicte sociale sau etnice, catastrofe naturale - toate acestea pot declanşa crize serioase în partide, mai ales în partidele greoaie şi inflexibile. De exemplu, partidele comuniste occidenta le au fost surprinse că " b a z a lor socială" - muncitori i - au început să nu mai voteze cu ei. Structura birocratică greoaie le-a împiedicat să se reorienteze rapid călre alte grupuri ţintă.

Dimpotr ivă, un mediu stabil sau chiar placid favorizează birocrati

zarea partidelor. Un partid birocratizat suportă mai bine, într-o primă fază, cel puţin,

presiunile mediului, pentru că birocraţia este un instrument de reducere a incertitudinii, furnizând soluţii-tip pentru diverse situaţii. A ş a cum un transatlantic înfruntă mai b ine furtunile pe ocean decât o barcă, aşa şi un partid birocratizat poate face faţă mai bine schimbărilor mediului .

Coaliţ i i le între part ide sunt întotdeauna foarte problematice, pentru că ele se fac, de obicei, între part ide cu " ideologi i" asemănătoare sau, cel puţin, cu programe politice asemănătoare. D a r aceste part ide se luptă pentru aceleaşi grupuri de electorat, ceea ce tensionează relaţiile dintre ele. De aceea, de multe ori coaliţiile dintre partide opozante (distante din punct de vedere ideologic) sunt mai stabile decât cele dintre partide c o m p e t i t o a r e 1 4 3 . Este cazul "Mar i i coal i ţ i i" C D U - S P D care a guvernat în Germania . Stabile, de asemenea, sunt şi coaliţiile dintre un partid mare şi unele mai mici, care nu reprezintă o ameninţare pentru partidul mai mare (de exemplu, coaliţia P S D - U D M R - P U R din 2000-2004; în general U D M R este un partener stabil pentru că are un grup-ţintă exclus practic pentru celelalte partide).

într-o alianţă formată nu din opozanţi ci din compet i tor i politici, stabilitatea este adesea pusă în pericol. Are de pierdut, în general, partidul mai slab din punct de vedere al organizării birocrat ice. Acesta va resimţi instabilitatea coaliţiei reflectată în instabilitatea propriei organi-

Ibidem. Panebianco, op.cit, pp.406-407.

92


zaţii, în lupte interne, formare de diviziuni în conducerea partidului etc. Pentru a-şi menţ ine coeziunea internă, uneori, aceste partide sunt obligate să renunţe la coaliţie.

5.7. TENDINŢE RECENTE ÎN PARTIDELE CONTEMPORANE

Viziunea lui Stein R o k k a n 1 4 4 despre cele patru clivaje - centru/ periferie; stat/biserică; urban/rural (burghezie/moşieri); muncă/capital (muncitori/patroni) - este, în ultima vreme, contestată pentru că nu ar mai corespunde evoluţiilor contemporane. De fapt, aceste clivaje explică geneza partidelor şi nu au pretenţia de a fi eterne. Ele reiau, într-un fel, teza marxistă referitoare la relaţia dintre bază (structura socială şi infrastructura) şi suprastructură: instituţiile politice (partidele, statul) ca reflectare, ca expresie,ca transpunere în plan politic a structurii sociale, a relaţiilor sociale de clasă.

Noţiunea de clasă socială este ea însăşi contestată. Datorită terţiarizării economiei , a decăderii rolului industriei, a mutaţiilor produse în structura de proprietate şi în managementul întreprinderilor, clasele sociale devin caduce, structura socială - mult mai mobilă şi mai flexibilă în prezent- fiind caracterizată prin alte grupuri sociale.

Legătura dintre forţele sociale şi clivajele part izane s-a diminuat, în ultimul t imp. Bazele sociale ale partidelor nu mai diferă în mod esenţial iar rezultatele alegerilor nu mai pot fi interpretate în acest m o d 1 4 5 . în Franţa, dar şi în alte societăţi occidentale, a scăzut proporţia celor care îşi recunosc apartenenţa la o anumită clasă socială 1 4 6 , identitatea socială depinzând mai puţin de identitatea de clasă. în aceste* condiţii, legitimitatea partidelor se construieşte mai puţin pe reprezzentarea unor grupuri şi categorii sociale, ele devenind tot mai mult catch-allparties.

Având baze sociale volatile, nesigure, partidele şi-au redus, de asemenea, şi rolul tradiţional jucat în mobil izări le politice. Era mult mai simplu să realizeze mobilizarea claselor sau grupurilor captive decât în prezent, când identificarea de clasă nu mai funcţionează la acelaşi nivel.

Lipset, S., Rokkan, S.ţeds.): Cleavage, Structure, Party Systems and Voter AHgnments, The Free Press, New York, 1967, p.21.

Kesselman, M.: " La nouvelle cuisine en politique: la fin de l'exceptionnalite francaise", în: Meny, Y. (ed.): Ideologies, parties politiques & groupes sociaux, Presses de Ia fondation naţionale des sciences politique, Paris, 1989, p. 169. 1 4 6 De la 6 8 % în 1976 la 5 6 % în 1987, conf. Kesselman, op. cit. p.169.

93


în general, se manifestă o criză a funcţiilor clasice ale partidelor: reprezentare, selecţie, formare recrutare, integrare (funcţia expresiva), formularea de politici publice. N i c i u n a dintre aceste funcţii nu mai e proprie partidelor. Grupuri le de interese şi grupuri le de pres iune au început să aibă un rol din ce în ce mai mare în recrutarea, formarea şi selecţia elitelor polit ice sau în integrarea socială şi în social izarea politică.

Criza partidelor clasice este vizibilă şi prin reducerea numărului de membri şi prin anemierea legăturilor cu baza şi a mil i tantismului de bază. Funcţionarea birocratică, ce a permis, datorită unei mai b u n e organizări, mobil izarea mai eficientă a resurselor şi obţinerea unor performanţe superioare, a devenit mai degrabă o piedică pentru adaptarea partidelor la mediul exterior dinamic şi instabil. Rolul birocraţiei de partid a scăzut, pentru a câştiga alegerile multe partide fiind nevoite să apeleze frecvent la cooptări de candidaţi din afara lumii polit ice: experţi şi profesionişti în diverse domenii dar şi vedete şi personalităţi populare . Partidele au început să îşi centreze tot mai mult activitatea pe obiective electorale, devenind „partid e l e c t o r a l e " 1 4 7 .

Principalele tendinţe identificate de literatura domeniulu i sunt reprezentate de constituirea de noi tipuri de partide: partide carismatice, partide anti-sistem, partide regionale, partide tehnocratice, part ide fără bază socială clară, centrate pe " subiecte" , pe teme pe dezbateri, partide dezideologizate (axa stânga/dreapta devenind nerelevantă), part ide bazate pe legături cu grupuri de interese.

In afara mutaţii lor din structura socială şi din economie, aceste schimbări se pot explica şi prin mutaţi i le din planul culturii, al valorilor, în special. Astfel, Ronald I n g l e h a r t 1 4 8 s tudiază trecerea de la mater ia l i sm la postmaterial ism. Inglehart porneş te de la celebra p i ramidă a nevoilor a lui Mas low , potrivit căreia oameni i nu trec la un nivel superior al nevoilor decât după ce le îndepl inesc pe cele de bază. Or, datorită boomului economic înregistrat în Occident în t impul celor trei decenii glorioase de d u p ă cel de al doilea război mondial , nevoi le de bază, nevoile materiale, în general, au fost îndeplinite şi tinerele generaţi i sunt pregătite să treacă la nevoile postmateriale. Pentru ei, au devenit mai importante libertatea individuală şi calitatea vieţii (în sens nonmater ia l ) . Inglehart

Panebianco, op.cit., p.479. 1 4 8 Inglehart, R.: "Politica! Action. The impact of values, cognitive level and social background", în: Barnes, S.H., Kaase, M. (eds.): Politicul Action. Mass Participa-tion în Five Western Democracies, Sage Publications, London, 1979, p.353.

Maslow, A.: Molivation andpersonality, Harper & Row, N e w York, 1970.

94


şi-a testat ipotezele printr-o cercetare empirică bazată pe o scală a postmaterialismului, compusă din 12 itemi.

Creşterea în importanţă a valorilor postmaterialiste a contribuit la declinul ratelor de înrolare în partidele politice, ca reprezentând clasele sociale, şi la scăderea votului acordat acestor partide. în general, votul nu se mai acordă la modul raţional, pentru un partid care apără interesele clasei sau grupului din care faci parte; motivaţia votului nu mai ţine de interesele materiale ci de cele postmateriale. De aceea, tinerele generaţii ar fi mai interesate nu de participarea în sau alături de partide (convenţionale) ci de alte mişcări sociale alternative. Schimbarea priorităţilor axiologice duce la o redefinire a naturii clivajelor politice şi la geneza unor axe mai semnificative decât cea clasică, dintre dreapta şi stânga . Prin urmare, vechile clivaje utilizate în explicarea genezei partidelor politice şi a conflictelor sociale şi-au pierdut relevanţa în lumea de azi iar locul lor a fost luat de noi valori, atitudini şi comportamente politice, care determină mutaţii atât în structura electoratelor partidelor cât şi în organizarea şi funcţiilor partidelor politice.

1 5 0 Inglehart, R.& Abramson, P.R.: "Economic Security and Value Change" în: The American Political Science Review, voi.88, 2/1994. p. 336.

95

6. INTERACŢIUNEA POLITICĂ

D a c ă parad igma holistă sublinia puterea transformatoare a ansamblului social asupra grupurilor şi indivizilor, paradigma interacţionistă accentuează rolul actorilor sociali în politică. Polit ica nu mai este considerată un sistem obiectiv, exterior de norme, instituţii şi statusuri atribuite ci un artefact social, un rezultat al interacţiunilor u m a n e ce se formulează şi reformulează neîncetat. Polit ica devine astfel o reţea de comunicare şi tranzacţie ce se ţese de către grupuri şi indivizi'.- Spre deosebire de hol ism, în care omul este prizonierul structurilor sociale, interacţionismul consideră omul ca un promotor al unui proces de definire şi interpretare a politicii. El nu reacţ ionează mecanic ci îşi construieşte comportamentul . O m u l nu este înlănţuit de lumea politică, el poate ordona şi controla această lume. Deşi realitatea ne apare obiectivată şi existând dinaintea apariţiei noastre, ea este, de fapt, o lume construită în jurul lui „aici" şi „ a c u m " al prezentului nostru, o lume intersubiectivă, împărtăşită cu ceilalţi prin scheme intersubiective, pe care le folosim în interacţiunile directe şi în negocieri le purtate cu cei la l ţ i 1 5 1 .

în cont inuare, vom trece în revistă câteva contribuţii importante ale acestei paradigme la studiul politicii.

JOCUL POLITIC

Politica este o reţea de interacţiuni. Puterea însăşi are o natură relaţională. Relaţii le dintre participanţii la jocul politic sunt definite prin reguli specifice. Cine nu respectă aceste reguli este exclus din jocul politic. Principalele domenii de acţiune ale regulilor jocului politic sunt următoarele :

- Definirea trofeelor de cucerit, puse în j o c : în cazul politicii, posturile şi demnităţi le

- Definirea acţiunilor sau calităţilor necesare pentru a obţine trofeele; sunt menţ ionate condiţionări legate de vârstă, sex, morală, educaţie, capacitate civică

151

Berger, P., T. Luckmann: The Social Construction ofReality, The Pensuin Press Allen Lane, 1967, p. 32-35. 152 Bailey, F.G.: Les regles dujeu politique, PUF, Paris, 1971, p.3I.


- M o d u l de desfăşurare a competiţiei: tactici autorizate sau interzise; durata campaniei electorale; modul de desfăşurarea a scrutinului, proceduri de votare etc.

- Indivizii şi agenţii autorizaţi să participe la competiţ ie: listele de candidaţi, partidele şi formaţiunile politice

- Proceduri le de urmat atunci când o regulă a fost încălcată: controlul jocului politic de către instituţii autorizate, prin stabilirea şi aplicarea sancţiunilor prevăzute.

Reguli le jocului politic sunt expresia unui compromis politic între participanţi, pe baza unui set m i n i m de valori comune. Ele sunt, de obicei, exprimate formal, într-un cod. Coduri le sunt elaborate de specialişti, comisii par lamentare, experţi, jurişti, dar nu sunt inventate pornind de la zero, ci reflectând o istorie a instituţiilor politice şi sociale, a valorilor şi experienţelor aferente domeniului politic. în afara regulilor formale, există şi „principii ce pot fi descoperite prin analiza comportamentului jucătorilor.. .Poate exista doar un consens parţial în privinţa regulilor şi unii jucători se pot strădui să le schimbe dar ele sunt suficient de cunoscute şi de persistente, pentru ca noii veniţi să le înveţe şi să asimileze normele şi valorile sociale care definesc strategiile acceptabile şi inacceptabile. Cei care participă la un joc sunt departe de a fi egali - unii sunt mai puternici de cât alţii - sau rolurile lor variază de la un joc la altul, astfel că jucători i care sunt puternici într-un joc, pot fi slabi într-un a l tu l " 1 5 3 .

Controlul asupra aplicării regulilor este asigurat prin constrângere dar şi prin socializare politică, prin ritualuri politice. De exemplu, alegerile constituie un astfel de ritual, prin care oamenii nu numai că sunt convinşi să participe şi să respecte regulile jocului, dar se reafirmă, de fiecare dată, valorile politice fundamentale ale sistemului politic, contribuind, astfel, la coeziunea şi stabilitatea lui.

în cazul transgresării regulilor jocului politic, se discută chiar excluderea, interzicerea participării la competi ţ ie . Viziunea interacţionistă face diferenţa dintre regulile formale şi cele informale, considerându-le, pe acestea din urmă, chiar mai importante, în unele situaţii. Reguli le formale sunt explicit formulate, vizibile, codificate şi, de obicei, dar nu obligatoriu, scrise. Reguli le informale sunt nescrise, implicite, ascunse, neexprimate în m o d clar şi deschis. Pentru participanţii la jocul politic

1 5 3 Pugh, D.S., Hickson, D.J.: Contribuţii la studiul organizaţiilor (trad. G. Bădica, L. Bologea, T. Cherea, O. Ciuciuc, I. Dumitriu, D. Popescu, L. Suciu), CODECS, Bucureşti, 1994, p. 148.

97


este importantă respectarea nu numai a reguli lor formale ci şi a regulilor informale. De multe ori, aşa cum arată sociologii interacţionişti 5 4 , încălcarea regulilor formale poate fi trecută cu vederea, se pot găsi portiţe de ieşire. încălcarea regulilor infonnale este, însă, foarte aspru pedepsită, pentru că ea atentează la valorile reale, care acţ ionează în m o d practic şi concret în interacţiunea politică - şi nu la valorile formale, afirmate în coduri le scrise, câteodată goale de conţ inut şi puse acolo d o a r pentru a respecta unele criterii sau pentru a câştiga încrederea populaţ iei . De exemplu, deşi liderul partidului " R o m â n i a M a r e " , Corneliu V ă d i m Tu-dor, a încălcat uneori, prin discursul său antisemit şi xenofob, regulile formale ale jocului politic, el nu a fost exclus din acest joc . Cei care nu au cunoscut sau au desconsiderat reguli le informale au fost mult mai aspru sancţionaţi - fie marginalizaţi, din punct de vedere politic, fie chiar puşi sub acuzare penală. Ignorarea reguli lor informale de către liderii politici poale duce la grave conflicte sociale şi la eşecul respectivilor lideri şi al politicilor lor. De exemplu, lupta împotr iva corupţiei şi a crimei organizate trebuie să ţ ină cont de structurile, reţelele şi clientelele informale.

Reguli le - atât cele formale cât şi cele informale - nu sunt, însă, imuabile. Ele pot fi schimbate prin negociere şi ajungere la un compromis. Reguli le nu sunt ceva exterior, ele nu există în afara sau deasupra oamenilor; ele sunt rezultatul interacţiunilor dintre participanţii la jocul politic, sunt produsul consensului la care au ajuns aceştia, în ceea ce priveşte valorile c o m u n e . Reguli le sunt negociabile, interpretabile şi modificabile. De exemplu, legea fundamentală, Consti tuţ ia Românie i , a fost recent modificată (2003).

Cu toate că sunt produsul interacţiunii politice, reguli le sunt ulterior transmise, moştenite, obiectivate şi instituţionalizate. Instituţii le sunt trăite, percepute de către oameni ca ceva ce există în afara şi deasupra indivizilor, ca ceva exterior şi coercitiv, dar, de fapt - susţin interacţioniştii - ele sunt construcţii sociale subiective.

La jocul politic participă, alături de participanţii autorizaţi, şi agenţi nespecializaţi, de exemplu: bisericile, sindicatele, asociaţii le civice. Aceşti agenţi nu sunt autorizaţi să participe în mod direct la j o c u l politic dar, prin acţiunile lor, obligă, totuşi, agenţii autorizaţi - part ide, instituţii guvernamentale - să ţină cont de poziţii le lor. Aceşti agenţi nespeciali-

Garfinkel, H.: Studies în ethnomethodology, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, NJ, 1967.


zaţi nu sunt total rupţi de regulile jocului politic ci, de obicei, îşi ajustează acţiunile în funcţie de aceste reguli.

Politica poate fi considerată o reţea de jocuri de putere, care nu sunt pur şi s implu o distracţie ci sunt reale şi importante. Polit ica nu este un rezultat al unui proiect deliberat ci al unui ansamblu de jocuri, în care hazardul j o a c ă rolul său. „Jocurile canal izează relaţiile de forţă şi permit cooperarea, î m p ă c â n d libertatea celor din organizaţie cu constrângerile la care sunt supuşi... Jucătorii îşi u rmează continuu strategiile, dar în cadrul unor anumite limite... menţinerea organizaţiei le este necesară, pentru a putea să-şi continue j o c u l " 1 5 5 .

INDIVIDUALISMUL METODOLOGIC

Individualismul metodologic are o veche tradiţie sociologică, mai ales germană (Max W e b e r şi Georg Simmel) dar s-a dezvoltat în Franţa în a doua jumătate a secolului trecut, în special prin contribuţii le lui Raymond Boudon, Francois Bourricaud şi Michel Crozier. Această abordare este opusă programatic holismului şi structuralismului şi această opoziţie a fost explicit teoretizată de R a y m o n d B o u d o n 1 5 6 . Teza principală este explicaţia de tip individualist: fenomenele politice şi sociale sunt consecinţa acţiunilor individuale. Corelaţii le macrosociale, care explică fenomenele prin alte fenomene şi structuri, nu fac decât să mascheze "logica acţiunilor individuale subiacente" . De exemplu, corelaţia dintre preţurile produselor agricole şi condiţiile meteorologice este reală dar ea nu are sens decât ca o "consecinţă a micro-comportamentelor supunându-se unei anumite logici". Comportamente le indivizilor fac această corelaţie semnificativă şi nu invers. A explica un fenomen social înseamnă, deci, să reconstruieşti într-un model teoretic, simplificat, abstract dar comprehensibi l , întreaga motivaţie a indivizilor implicaţi în fenomenul respectiv. De aceea, individualismul metodologic este foarte îndatorat lui Weber , atât prin metoda tipului ideal (care este un model, chiar dacă exprimat verbal şi nu statistico-matematic) cât şi prin sociologia sa comprehensivă, în general. Noţ iunea de model este, aşadar, foarte importantă pentru această abordare. Un alt concept-cheie este acela de "efect pervers" : agregarea acţiunilor individuale perfect raţionale poate să aibă un rezultat total diferit, dacă nu diametral opus, în raport

1 5 5 Pugh, Hickson, op. cit., pp. 147-148. 1 5 6 în: Boudon, R., Bourricaud, F.: Dictionnaire critique de la sociologie, PUF, Paris, 1982.

99 98


cu obiectivele vizate (de exemplu o mul ţ ime de oameni dintr-o clădire în flăcări, în care fiecare individ vrea, logic, să iasă cât mai r e p e d e afară, ajunge să piară în incendiu). Acţiuni individuale logice sfârşesc prin a crea consecinţe ilogice, iraţionale, neaşteptate şi indezirabile.

B o u d o n defineşte efectele perverse drept comportamente individuale raţionale sau măsuri colective raţionale care conduc la consecinţe neaşteptate şi nedorite. De exemplu, egalizarea şanselor de acces la învăţământul superior, în societăţile occidentale, a condus la o „inflaţie" de absolvenţi, la devalorizarea speranţelor ataşate nivelurilor superioare de educaţie şi la marginal izarea unei proporţii crescânde a tinerilor .

Teoria efectelor perverse este inspirată şi din sociologia americană, mai ales din Harold Garfinkel şi e tnometolodol ie dar şi din unele lucrări ale lui Rober t M e r t o n 1 5 8 .

Boudon enumera şi analizează câteva efecte perverse celebre: „legea de fier a ol igarhiei" a lui Rober to Michel s ; „paradoxul lui Tocquevi l le" , care a arătat că Revoluţia Franceză (1789) a fost posibilă datorită ameliorării rapide a bunăstări i populaţiei, şi nu datorită mizeriei şi sărăciei; bunăstarea colectivă poate diminua fericirea individuală (Durkheim) '

Individualismul metodologic concepe politica pornind de la strategii şi comportamente individuale, de la cursurile alternative ale acţiunilor pe care indivizii le pot alege. B o u d o n demonstrează acest lucru prin faptul ca decizia politică este rezultatul acţiunii unui n u m ă r imens de factori. Predictibilitatea ei completă este, practic, imposibi lă. Totuşi, o putem aproxima, selectând din quasi-infinitatea de factori, pe cei mai semnificativi, şi urmărind ramificaţiile "arborelui deciziei" . Individul sau/şi echipa sunt puşi în fiecare clipă în faţa unei ramificări de drumuri posibile. P u t e m numai ghici, aproxima destinaţia finală,-cu. ajutorul simulărilor, în tot acest t imp, indivizii sunt liberi să îşi a leagă comportamentul care rămâne, cea mai mare parte a t impului, impredictibil . Polit ica nu este deci un ansamblu de date obiective ci rezultatul deciziilor subiective, individuale, al jocului posibilităţilor şi probabilităţilor. Societăţile nu sunt nici „programate" nici „programabi le" , contrazicând,

157 Boudon, R.: L'inegalite des chances. La mobilite sociale dans les societes indus-trielles, Armând Colin, Paris, 1973, p. 217. 1 5 8 Merlon, Robert K.: " The Unanticipated Consequences of Purposive Social Ac-tion ", The American Sociological Review, 1936, pp. 894-904. 1 3 9 Boudon, R.: Effets pervers et ordre social, P.U.F., Paris, 1977, pp. 5-15. m Boudon, R. : "Reflexions sur la logique des modeles simulăs", în ; Archives eu-ropeennes de sociologie, VI, 1965, pp.3-20.

100


astfel, toate utopii le „cibernetice". Boudon încadrează în rândul acestor utopii şi teoria justiţ iei a lui John Rawls, despre care crede că este o utopie programatoare, care nu ţine cont de efectele perverse 1 6 1 .

Luarea decizii lor încetează de a fi un proces strict raţional, interesele, emoţiile pozit ive şi negative, subconştientul şi interacţiunea cu ceilalţi actori influenţând decizia în aceeaşi măsură ca şi raţiunea.

Paradigma individualismului metodologic este incompatibilă cu modelele holiste în care acţiunea oameni lor ar fi determinată de „structurile socia le" atotputernice. Structurile sociale impun individului decizii forţate dar numai în cazuri-limită şi nu pot ajuta să explicăm şi să interpretăm în mod credibil conflictele şi schimbarea socială. Omul este, în viziunea lui Boudon un actor intenţional, dotat cu un ansamblu de preferinţe, căutând mijloace pentru a-şi realiza scopurile, conştient de constrângerile structurale care îi l imitează posibilităţile de acţiune cu informaţii l imitate şi în condiţii de incert i tudine 1 6 2 .

POLITICA - PIESĂ DE TEATRU

Politica poate fi privită şi din perspectivă dramaturgică. Această abordare a fost întemeiată de către sociologul american Erving Goffman . în fiecare situaţie socială j u c ă m un rol în faţa celorlalţi. Noi suntem actorii, iar ceilalţi constituie publicul nostru. Noi interpretăm reacţiile celorlalţi şi, apoi, ne adaptăm comportamentele Ia această situaţie. Interacţiunea noastră cu cei din j u r se bazează pe simboluri -gesturile, mimica, îmbrăcămintea dar mai ales cuvintele, limbajul. Toate aceste simboluri ne ajută să construim ipoteze despre comportamentul celorlaţi, ne ajută să le anticipăm comportamentul .

De exemplu, atunci când, în vara anului 2003 primul ministru de atunci, Adrian Năstase şi întreaga sa echipă ministerială au decis să apară fără cravate şi fără haine, în cămăşi cu mâneci scurte şi descheiate la gât, ei nu au făcut acest lucru pentru a se simţi mai bine într-o ţinută mai lejeră; ei au vrut să transmită un mesaj: apropierea de oameni, simplitatea, căldura u m a n ă etc.

Micile detalii din comportamentul celor din jur ne semnalează cum trebuie să ne comportăm, la rândul nostru. încercăm să ne adaptăm

Boudon, R.\ Effets pervers et ordre social. Paris, ed.cit. pp 10 162 Ibidem, p. 15. 163 Goffman, E.: Viaţa cotidiană ca spectacol (trad. de Simona Drăgan şi Laura Al-bulescu), comunicare.ro, Bucureşti, 2003.

101

http://comunicare.ro

MFTAMORFOZE SOCIALE ALE PUTERII

comportamentu l în funcţie de aceste semnale şi, astfel, să f im la înălţim e a rolului pe care îl avem de jucat sau pe care l-am ales să î l j u c ă m .

A s e m e n e a teatrului, politica se desfăşoară pe o scenă ( u n d e rolurile sunt jucate de actorii politici, în faţa publicului) dar şi în culise. Actori i sunt, de obicei, foarte atenţi, astfel încât publicul să nu vadă c u m se comportă ei în culise.

Actorii joacă roluri diferite, în situaţii diferite. N o i înşine suntem diferiţi în diferite situaţii, ne comportăm diferit în familie, la m u n c ă , la o petrecere sau în biserică. Pur tăm măşti diferite dar măşti le noastre nu sunt lucruri exterioare, ele fac parte din chiar fiinţa noastră.

în politică publicul este deosebit de important pentru că el nu este pasiv ci este un actor politic esenţial. El este opinie publică şi electorat. Acţ iunea sa, comportamentul său electoral, vor fi influenţate de părerea pe care şi- o face despre fiecare actor politic dar şi despre piesa de teatru, în general. Actorii îşi doresc să influenţeze publicul şi să producă efectele dorite asupra lui.

M e d i a c o n t e m p o r a n e (în special televiziunea) au accentuat aspectul dramaturgie al politicii. P u t e m cont inua metafora la modul cel mai concret, analizând nu numai actorii politici, rolurile lor, culisele, publicul şi scena dar şi decoruri le, costumele, machiajul, scenariile, regia. O altă importantă concluzie, generată de abordarea dramaturgică, este aceea că actori sunt nevoiţi să colaboreze între ei pentru a asigura succesul piesei; altfel, piesa nu se mai joacă şi ei îşi pot pierde rolurile. De aceea, aşa numitele part ide "ant i-s i s tem" până la u r m ă s-au integrat în sistem, colaborând cu ceilalţi actori politici.

6.4. INSTITUŢIILE TOTALE

Erving G o f f m a n 1 6 4 defineşte instituţiile totale ca fiind organizaţii închise, izolate de restul lumii, u n d e toate aspectele vieţii individuale şi sociale sunt controlate şi planificate de către o singură autoritate. Exemple: închisori, mânăstir i , spitale, azile, orfelinate, c ă m i n e de vârstnici, internate, lagăre de concentrare, şcoli militare, nave.

De obicei, noi trăim în sfere, în spaţii diferite: avem un loc unde dormim, un loc unde muncim, diferite locuri u n d e ne distrăm etc. în

1 6 4 Goffman, E.: Asylums: Essays on the Social Situation of Mental Palient and Other Inmates, Doubleday, N.Y., 1961, pp.6-7. (în română: Aziluri: eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţiona-lizate, Polirom, Iaşi, 2004).

102

6. INTERACŢIUNEA POLITICA

instituţiile totale toate aceste sfere sunt reunite în acelaşi spaţiu închis şi izolat. Toate activităţile cotidiene se desfăşoară de către membrii organizaţiei s imultan şi împreună: se trezesc, se îmbracă, fac gimnastica, m ă n â n c ă etc. împreună, în acelaşi t imp. Diferitele activităţi se înscriu într-un plan raţional unic desemnat să îndeplinească obiectivele oficiale ale organizaţiei. Goffman leagă apariţia instituţiilor totale de modernitate, raţionalitate şi birocraţie, cheia instituţiilor totale fiind, în opinia sa, gestionarea de către organizaţiile birocrat ice a nevoilor umane pentru grupuri mari de o a m e n i , f ie că este necesar sau eficient, fie că nu. N e voile sunt atent planificate şi autoritatea ştie cum care şi cum trebuie îndeplinite, în mod organizat. Astfel, în instituţiile totale nu există o motivaţie autentică pentru m u n c ă 1 6 5 .

Pentru sociologul francez Michel F o u c a u l t 1 6 6 , instituţiile totale sunt cuşti crude şi savante, care se ocupă meticulos de luarea în stăpânire a corpului şi t impului indivizilor, încadrând gesturile şi comportamentele lor într-un sistem de autoritate şi ştiinţă. Separate de lumea exterioară, instituţiile totale elaborează o ştiinţă n o u ă despre oamenii supuşi unei observaţii permanente. Instituţiile totale, indiferent de domeniul în care le putem găsi, au în comun aceeaşi viziune asupra lumii, asupra naturii umane, aceeaşi concepţie asupra puterii şi disciplinei. E o viziune în care autoritatea poate invada viaţa individuală, o viziune în care individul trebuie să se supună colectivităţii şi "binelui c o m u n " , în care sacrificiul individual este cerut pentru salvarea grupului. E o viziune care crede în inginerii sociale, în modelarea oamenilor, în reeducare şi în crearea unui om nou.

Teoria instituţiilor totale găseşte în mod firesc aplicabilitate în studiul regimurilor politice totalitare. G o f f m a n 1 6 7 demonstrează separarea dintre cele două grupuri (personalul şi membri i organizaţiei) manifestată prin stereotipuri ostile, în condiţiile contactului limitat cu lumea exterioară. Nu numai că mobilitatea şi comunicarea dintre cele două grupuri sunt reduse dar şi felul în care simte fiecare este diferit: personalul se simte superior, corect şi justificat, pe când „internaţi i" se simt inferiori, slabi, vinovaţi, dependenţi . Astfel, cele d o u ă lumi sunt complet diferite şi antagoniste.

1 6 5 Ibidem, p.8-9.

Foucault, M.: Surveiller etpunir. Naissance de la prison, Gallimard, Paris, 1975. pp. 260-289 (în română: A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii Paralela 45,2005. 1 6 7 Goffman: Asylums, ed. cit., p. 8.

103


Studiul lui Goffman despre azile a demonstrat, însă, că indivizii, chiar în instituţiile totale cele mai stricte, îşi păstrează întotdeauna o marjă de libertate, chiar dacă subţire, chiar dacă fragilă 1 6 8 . Astfel ei conservă o anumită autonomie, exprimată prin practici colective şi care le permite să supravieţuiască şi să se apere împotriva constrângeri lor instituţionale celor mai severe. De exemplu: serbări, mici ceremoni i , aniversări, regulamente şi ierarhii informale, toate acestea exprimând loialitatea reciprocă şi solidaritatea grupului.

O altă concluzie foarte importantă a studiului lui Goffman este cea rezultată din interviurile realizate cu rezidenţii acestor instituţii: dependenţa acestora faţă de instituţia în care trăiesc şi acceptarea acestei instituţii. Ei se tem de libertate, de asumarea responsabilităţilor, de noile condiţii ce există dincolo de zidurile instituţiei, în l u m e a " l iberă" . Libertatea îi stânjeneşte, îi face stângaci, neajutoraţi. Ei ajung nu numai să accepte condiţiile lor de viaţă din instituţia totală, ci şi să fie mulţumiţi că altcineva se ocupă de ei, că altcineva ia decizii în locul lor şi că ei nu se mai obosesc cu astfel de lucruri.

Aşa cum am spus, teoria instituţiilor totale are o largă relevanţă, nu numai pentru instituţiile totale propriu-zise ci şi pentru studiul societăţilor totalitare. P u t e m să înţelegem mai bine natura puterii de tip totalitar, interacţiunile dintre „e i " ş i „ n o i " , mecanismele obedienţei , demotivarea, traumele şi strategiile de supravieţuire, efectele muti lante asupra personalităţii oamenilor, efecte prelungite ani şi ani după prăbuşirea respectivelor regimuri polit ice.

Regimuri le totalitare sunt interesate să distrugă societatea civilă, atât pe cea formală, cât şi pe cea informală. Spaţiul public, ca loc al comunicării şi dezbaterii, este, astfel, distrus iar spaţiul privat ajunge să fie controlat, în mare măsură, de instituţiile regimului totalitar. Această invazie a sferei private este una dintre trăsăturile esenţiale ale regimuri lor totalitare şi care le deosebeşte de alte dictaturi. Serviciile secrete, poliţia politică executau ordinele de a distruge practica dezbaterii şi comunicării libere între oameni . Astfel, exista o teamă general izată că schimbul de opinii este supravegheat de aceste servicii şi de de către informatorii lor. Deşi reală, puterea de penetrare a poliţiei politice în interiorul spaţiului privat a fost mult supraestimată, chiar mitizată, această supraestima-re contribuind ea însăşi la distrugerea simultană a sferei private şi a celei publice, la producerea şi reproducerea mecanismelor totalitare.

Ibidem, 308-312.

104


In România , în raport cu celelalte ţări „frăţeşti" din centrul şi estul Europei, degradarea ţesutului social a fost şi mai accentuată datorită a doi factori: politica demografică represivă şi quasi-inexistenţa societăţii civile formale.

întrucât atât spaţiul public cât şi spaţiul privat, în expresia lor originară, au dispărut în timpul regimului totalitar, unii cercetători preferă termenii de cadru social, respectiv, viaţă privată. Comportamente le oamenilor în cele două domenii ale vieţii lor - public şi privat - erau adesea foarte diferite, ca şi când ar fi fost vorba de personalităţi dedublate. Din cauza terorii, oamenii nu aveau curajul să se manifeste în public conform credinţelor şi atitudinilor lor int ime.

Concepte le de spaţiu public şi spaţiu privat sunt, aşadar, incompatibile cu realitatea societăţilor totalitare. Sfera publică îşi p ierde caracterul de spaţiu liber de comunicare şi dezbatere, fiind controlată şi reglementată de către stat. Spaţiul social al societăţilor totalitare, controlat de o putere acaparatoare, care vrea să îşi dovedească superioritatea în toate domenii le şi, în toate privinţele, este un spaţiu monoton, imobil, încremenit şi monolit ic, în care diversitatea politică, economică şi culturală

• , - 1 6 9

nu exista . Uniformizarea, egalizarea, omogenizarea, masificarea - erau obiec

tive ale dezvoltării, menţionate în documente le de partid. Acest proces de ştergere a diferenţelor şi diversităţii s-a realizat prin ruptura cu valorile tradiţionale (familiale, religioase, locative). în spaţiul fizic această ruptură a devenit vizibilă prin demolarea bisericilor, satelor şi a vechilor cartiere, înlocuite cu blocuri identice în toată ţara, adevărate uzine de locuit.

Monol i t i smul aparent ascunde, însă, o fragmentare socială profundă. Deşi aparent imuabil, spaţiul social totalitar era, în acelaşi t imp, schimbător, nesigur, imprevizibil, incert, această incertitudine, manifestare a terorii discreţionare, făcându-1 şi mai ameninţător. în timpul socialismului real, toate elementele spaţiului public au suferit modificări ce au condus la transformarea radicală a acestuia. Politica, administraţia, justiţia, economia, munca, societatea civilă, mass-media, comportamentele publ ice - toate acestea s-au schimbat structural, începând să funcţioneze după logici cu totul diferite în raport cu perioada anterioară.

Clit, R.: Cadre totalitaire et fonctionnement narcissique, L'Harmattan, Paris, 2001, pp. : 31- 42 (în română: Cadru totalitar şi funcţionare narcisică, Fundaţia Generaţia, Bucureşti, 2004).

105

MUT AMORF OZE SOCIALE ALE PUTERII

Astfel, funcţia critică p r e c u m şi pluralismul spaţiului public au fost treptat abolite. C o m u n i c a r e a socială verticală, dintre cetăţeni şi puterea Statală, a dispărut.

Societatea civilă formală a fost redusă doar la câteva asociaţii ale persoanelor cu dizabilităţi. Alte organizaţii, precum sindicatele, organizaţiile de femei şi uniuni le de creaţie au fost profund afectate de controlul drastic din partea instituţiilor totalitare. Pe ansamblu, societatea civilă avea o influenţă extrem de redusă, atât asupra vieţii publice cât şi a celei private.

C o m p o r t a m e n t e l e publice erau dominate de alienare, apatie, pasivitate, suspiciune. Reg imul impunea o part icipare socială şi politică forţată şi descuraja part iciparea autentică, voluntară. Această situaţie s-a perpetuat oarecum şi d u p ă 1989, în sensul că oamenii erau obişnuiţi să nu aibă încredere, să fie suspicioşi, atât în relaţiile interpersonale cât şi în cele instituţionale. T e r m e n i p r e c u m „polit ică", „voluntariat", „part icipare", „part id", „membru de part id", „patr iot ic" aveau conotaţii negative pentru că ei însemnau, pe vremea comunismului , adevărate corvezi, activităţi obligatorii, sever controlate, a căror neglijare era aspru pedepsită. De asemenea, unele idei, la care s-a făcut apel după 1989 - colectiv, sacrificiu, interes general - au fost asociate cu „idealuri le" comunis te .

Spaţiul privat se modifică şi el sub influenţa unor fenomene macro-sociale: urbanizarea, industrializarea, colectivizarea agriculturii, teroarea. Statul intră masiv în sfera privată, supune unui control riguros viaţa personală şi l imitează drastic drepturi le şi libertăţile individuale. în epocile premoderne, individul era subordonat grupului (familiei, tribului, clanului, obştii). A c u m , statul este cel care subordonează şi anihilează individul. Individul nu mai contează decât ca rotiţă a întregului şi el trebuie să se supună primatului „colect ivului" .

A existat speranţa că viaţa privată şi-a păstrat caracterul de refugiu al valorilor u m a n e autentice şi al comportamente lor nealterate; că numai aici se mai putea manifesta rezistenţa faţă de regim, că viaţa privată însăşi devenise o formă de rezistenţă; că ar fi reuşit să contracareze influenţa cadrului totalitar, creând un spaţiu al comunicări i interpersonale libere, un spaţiu diferit şi opus celui public, oficial. Neputând să trăiască cu adevărat în spaţiul public, devenit tot mai inuman, oameni i se refugiau în viaţa privată, căutând sprijinul celor apropiaţi, pentru a face astfel faţă mai uşor stresului lumii exterioare. Din păcate, însă, viaţa privată nu a avut c u m să scape de intruziunea stalului. Sub pres iunea cadrului social totalitar traumatizant, viaţa privată a fost şi ea mutilată: legăturile

106


sociale şi familiale au slăbit, comunicarea orizontală, între grupurile şi 170

categoriile sociale ce formau ţesutul social, practic nu exista Instrumentele folosite pentru a distruge solidarităţile sociale şi in

terpersonale au fost teroarea, foamea, frigul, controlul resurselor, în general. C o a d a a devenit s imbolul unui spaţiul public crispat, supravegheat, autocenzurat .

Structurarea specifică a spaţiului social totalitar va avea influenţe şi asupra generaţii lor viitoare pentru că socializarea în familie a valorizat dedublarea şi suspiciunea. Spaţiul public a fost perceput ca ceva străin, ostil şi copiii educaţi în acest mod vor avea dificultăţi de adaptare şi de participare la acest spaţiu.

SISTEMUL POLITIC LOCAL ŞI POLITICILE PUBUCE

Sistemul politic şi administrativ local este alcătuit dintr-o reţea de interacţiuni stabilite între mai multe grupuri, din care cele mai importante sunt aleşii locali (primari, consilieri) şi reprezentanţii locali ai guvernului (în special, prefecţii dar şi directorii organizaţii lor şi instituţiilor deconcentrate ale statului). Cele două categorii au resurse şi statusuri sociale diferite. Aleşii locali sunt legitimaţi prin mecanismul democratic al alegerilor libere şi pretind ca ştiu mai bine problemele locale decât cei trimişi de la " c e n t r u " . Demnitari i şi funcţionarii publici se bazează pe aspectul tehnic, pe competenţă şi pe o anumită neutralitate. în România, procesul descentralizării a determinat o sporire a atribuţiilor şi resurselor consiliilor judeţene .

în general, interacţiunea politică la nivel local este marcată de tensiuni şi conflicte. Această conflictualizare este determinată de definirea şi del imitarea insuficientă a statusurilor şi rolurilor, de inexistenţa unui cadru normativ pentru negocieri şi compromisur i şi de lupta pentru resurse.

Există însă şi excepţii, când se creează alianţe informale şi complicităţi bazate pe interese comune care determină, uneori, ca prefectul şi consiliul judeţean, de exemplu, să acţioneze împreună împotriva implementării unor măsuri venite de la guvernul central.

Politicile publice se află, şi ele, sub semnul interacţiunii. Abordarea interacţionistă se opune concepţiei instituţionale asupra politicilor publi-

1711 Ghebrea, G.: Regim social-politic şi viaţă privată, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000, pp. 146-156.

107


Vezi următoarele lucrări: Kessler, M-C. (ed): Evaluation des politiques publiques, L'Harmattan, Paris, 1998.; Meny, Y.: "Formation et transformation des policy communities: l'exemple francais", în: Meny, Y. (ed.): Ideologies, parties politiques & groupes sociaux, Presses de la fondation naţionale des sciences politique, Paris, 1989, pp.355-366; Gremion, P.: Le pouvoir peripheriques. Bureau-crates et notable dans le systeme politique francais , Le Seuil, Paris, 1967.

108


Sunt interesante şi tehnicile prin care diverse grupuri încearcă să neutralizeze acţiunea altor g rupur i 1 7 2 . Astfel, unele politici publice se legitimează şi prin cooptarea, integrarea sau numirea în diferite organisme publice, consultative sau decizionale, a reprezentanţi lor grupurilor de interese (sindicate, biserici, asociaţii). De aceea, există o adevărată inflaţie de astfel de „comitete şi comiţ i i " , cu un rol mai degrabă expresiv decât instrumental. Ele sunt, în cel mai bun caz, nşte forumuri de dezbatere şi nu exercită o presiune autentică asupra decizii. Activitatea lor este formală şi ritualistă. Grupuri le de interese mai pot fi neutralizate şi prin oferirea de avantaje: facilităţi fiscale, putere de reglementare şi control în domeniul respectiv (de exemplu, Colegiul Medici lor), funcţii în diverse consilii de administraţie sau în organisme autonome dar sub control de stat, de genul Caselor de asigurări sociale (pensii, sănătate).

Abordarea interacţionistă explică, de asemenea, de ce eşuează politici foarte bine concepute, foarte raţionale, cu resurse suficiente şi specialişti competenţ i . Eşecul acestor politici poate fi datorat faptului că nu au luat în considerare interacţiunile dintre grupurile implicate, opoziţia sau dezinteresul unora dintre acestea. Un caz tipic este cel al „interlocutorului reprezentativ". Guvernul, pentru a simplifica şi eficientiza dialogul social şi e laborarea politicilor publice, selectează, de multe ori, din mulţimea de asociaţii, confederaţii e t c , una singură, pe care o consideră, din diverse motive, mai reprezentativă (sau, poate, mai c o m o d ă ) . Această selecţie poate determina un proces de coagulare, de unificare, a actorilor ce acţionează în sectorul respectiv dar poate, de asemenea, să provoace reacţia violentă a grupurilor care nu au participat (la elaborarea politicii publice) şi sabotarea politicii respective de către aceste grupuri.

Procesul de descentralizare a provocat efecte perverse, creând complicităţi şi comunităţ i politice locale puternice (şi chiar „baroni locali").

Integrarea europeană poate şi ea determina „o nouă hartă a puter i i " pentru că U n i u n e a Europeană este sensibilă la problemele unor grupuri excluse sau marginale (de exemplu, minorităţi le sexuale) care, în mod obişnuit, nu aveau mare influenţă pe plan intern dar care pot face lobby în parlamentul european sau care pot găsi ascultare şi sprijin în diverse Ioturi europene.

1 7 2 Meny, Y : "Formation et transformation des policy communities: l'exemple francais", în: Meny, Y. (ed.): Ideologies, parties politiques & groupes sociaux, Presses de la fondation naţionale des sciences politique, Paris, 1989, pp.355-366

CB, care Sludiazu mai mull Structuri şi s isteme, considerând politicile publice CB <> activitate raţionala, neutră, care urmăreşte obiective utile penlXU rezolvarea problemelor existente pe agenda publică, cu mijloacele cele mai eficiente, Rolul cel mai important revine, în această perspectiv, i, aparatelor politice şi administrat ive.

mteracţipniştii , însă, sunt mai interesaţi, însă, de procesul complex şi concret de aducere a problemelor pe agenda publ ică şi de interacţiunile dintre actorii sociali şi politici în t impul formulării şi implementării politicilor publice. Există mai multe grupuri care interacţionează în acest proces: parlamentarii, administraţia centrală şi administraţi i le locale, sectorul neguvernamental , comunităţ i le locale, mass-media, diverse grupuri de interese şi, nu în ult imul rând, beneficiarii respectivelor politici publice. Orice măsură de politică publică devine astfel rezultatul acestor interacţiuni complexe şi nu al unui proces raţional decis exclusiv de aparatul polit ico-administrativ. De aceea, de multe ori, respectiva măsură nu mai expr imă rezolvarea problemei sociale pentru care a fost formulată ci produsul unor negocieri şi compromisur i între grupurile implicate (stakeholders). Se creează o comunitate între autorităţile publice şi sectorul aferent (reprezentat prin sindicate, asociaţii profesionale, alte O N G - u r i active în domeniu, mass-media specializate e t c ) , câteodată în conflict, altădată de acord, dar întotdeauna legate unele de altele şi lucrând în acelaşi cadru de acţiune. Implicarea actorilor asociativi în politicile publice este justificată (de nevoia rezolvării paşnice a conflictelor potenţiale, de interesul public ce trebuie pus deasupra intereselor particulare, de principiul reprezentări i intereselor tuturor categoriilor sociale şi profesionale); totuşi, printr-o „ a l c h i m i e " politică numai anumite organizaţii ajung să fie considerate reprezentative pentru respectivele categorii sociale şi ocupaţ ionale şi să fie, astfel, ridicate Ia rangul de partener social respectabil . Criterii le acestei recunoaşteri sunt prea puţin cuantificate dar recunoaşterea este marcată în plan material şi s imbolic (subvenţii , indemnizaţi i , part iciparea la ritualuri ale dialogului social, mediatizare). „Alchimia" de care vorbeam l imitează, astfel, accesul pe scena politicilor publ ice a unor grupuri şi apără alte grupuri.

109


Interacţiunile sunt inevitabile dar ele pot fragiliza politicile publice. De aceea, este de dorit un cadru legal şi instituţional b ine articulat, care să determine relaţii previzibile şi b ine statuate între toţi stakeholders.

DINAMICA GRUPURILOR

Microgrupuri le (grupurile mici) sunt grupuri u m a n e primare (adică grupuri în care relaţiile sunt interpersonale, directe, faţă în faţă). în domeniul politic există şi funcţionează numeroase microgrupuri , mai ales în structurile de conducere ale organizaţi i lor politice: consilii, comitete, birouri dar şi în organizaţii de partid sau organizaţii administrative de dimensiuni mai mici. La toate niveluri le politicii - internaţional sau naţional, central, intermediar sau local, în sectorul statal sau în politica civilă - organele executive, care e laborează şi pun politicile în practică, sunt de dimensiuni reduse (în raport cu organele deliberative) pentru că numai grupurile mici pot funcţiona opt im în aceste c o n t e x t e 1 7 3 .

Viaţa politică nu este alcătuită doar din evenimente majore ci şi din relaţii directe dintre oamenii implicaţi în politică. Chiar şi cea mai simplă şi mai spontană relaţie socială se bazează pe semnificaţii şi reguli care o fac posibilă şi stabilă.

De obicei, microgrupuri le polit ice sunt grupuri de lucru (task groups, în engleză; groapes de travail, în franceză). Microgrupuri le politice pot fi formale (de exemplu, consiliul director al unui partid) sau informale (un grup care are controlul resurselor în partid). De exemplu, în multe partide comuniste de tip bolşevic, şefii cadrelor (care gestionau politica de personal a partidului, care aveau toate dosarele cadrelor de partid) îşi creau propria clică ce ajungea să controleze puterea oficială a partidului. Atât Stalin cât şi Ceauşescu au fost şefi de cadre, de exemplu. O situaţie similară o întâlnim şi în cazul clicilor create de şefii serviciilor de poliţie politică.

Studiul microgrupuri lor î i datorează mul t sociologului german Georg S i m m e l 1 7 4 . El a descoperit c u m funcţionează cel mai simplu grup uman, diada, alcătuit din două persoane. într-o diadă, membrii săi au posibilitatea unică să îşi controleze relaţia pentru că, dacă decid să o părăsească, diada nu mai există. D i a d a depinde deci de consens, dând

1 7 3 Sartori, G.: "Tecniche decisionali e sistema dei comitati", în: Rivista Italiana di Scienza Politica, IV (1974), pp. 5-42. 1 7 4 Simmel, G.: Sociologie. Etudes sur Ies formes de socialisation, PUF, Paris, 1999, pp. 112-130 (în română: Simmel, G. : Sociologie. Studii privind formele socializării, Sigma, Chişinău, 2000).

1 1 0


fiecăruia dintre cei doi membr i un control considerabil asupra celuilalt şi motivându-i să rezolve situaţiile conflictuale prin compromisur i .

Situaţia se schimbă într-o triadă, însă: aici, unul dintre membri poate pierde controlul relaţiei, dacă ceilalţi doi se coalizează. Situaţia se schimbă şi mai mult, pe măsură ce numărul membri lor grupului creşte. Se pune prob lema conducerii grupului (a leadershipuluij .Dacă grupul depăşeşte o anumită d imens iune, coeziunea sa este imposibil de menţinut şi este inevitabilă apariţia de subgrupuri. Această dimensiune este variabilă dar multe observaţii empir ice au confirmat numărul biblic al celor 12 apostoli, ca număr m a x i m de membri în microgrup, fără a-i pune, coeziunea în pericol.

Principalele subiecte de analiză, legate de microgrupuri sunt: structura de statusuri şi roluri, comunicarea, cultura grupului (norme, valori), structura de putere, structura afectivă (sentimente, emoţii), structura cognitivă (cunoştinţe, abilităţi). Proprietăţile cele mai importante ale microgrupurilor sunt conformismul, coeziunea şi performanţa. Aceste proprietăţi sunt strâns legate: conformismul întăreşte coeziunea iar un grup coeziv este, în mod normal, mai performant. Psihosociologia a pus la punct mai multe metode de stimulare a creativităţii şi creştere a performanţei micrognipurilor: brainstorming, tehnica grupului n o m i n a l 1 7 5 etc.

Un proces ce are loc în microgrupuri şi este foarte relevant pentru politică este luarea deciziilor. în general, în societăţile contemporane, luarea decizii lor este un proces colectiv, în care d inamica interactivă este foarte importantă. De obicei, deciziile politice nu sunt luate de un singur om ci de o echipă, de un grup. De aceea, dinamica grupului este foarte semnificativă pentru a se explica decizia luată şi pentru a ameliora performanţa şi calitatea deciziei. Principalele mecanisme de luare a deciziei sunt: delegarea (grupul îl delegă pe lider, pe un expert sau crează o comisie pentru a lua o decizie şi a rezolva problema); media rezultatelor individuale (acest procedeu este folosit pentru a decide distribuţia resurselor - alocarea bugetului - situaţie în care fiecare m e m b r u al grupului îşi face o ierarhie a domeni i lor prioritare pentru alocarea resurselor iar decizia este proiectul cu rangul mediu cel mai mic); votul; consensul.

Un risc foarte mare ce poate apărea în procesul de luare a deciziilor este gândirea de grup (group think). Deşi grupul respectiv este alcătuit din indivizi foarte competenţi şi foarte motivaţi, decizia luată este greşi-

Vezi Forsyth, op. cit., pp. 286-299.

111

Ml IAMOKFOZL SOCIALE ALE PUTERII

la Exemple «lin istorie: deci/ ia lui Hitler ele a invada U n i u n e a Sovietică, războiul din Vietnam, operaţ iunea Golful Porcilor, Watergate e tc.

Studiul de caz cel mai cunoscut ' se referă la decizia administraţiei americane de a debarca trupe (formate din cubanezi refugiaţi în Statele IJnile) în Golful Porcilor din Cuba, ca rezultat al instalării de baze militare sovietice în insulă. Tentat iva de a recuceri C u b a s-a soldat cu un dezastru. C u m s-a ajuns la această decizie? Vinovată este " g â n d i r e a de g r u p " .

S imptomele gândirii de grup sunt următoarele : iluziile (de exemplu, iluzia invulnerabilităţii), percepţii le eronate (de exemplu: adversarul este slab, demonizarea adversarului), omis iuni voluntare sau involuntare, consensul prematur.

Cauzele gândirii de grup, care are efecte atât de nocive asupra performanţei grupului sunt: pres iunea conformismului , înăbuşirea opiniilor critice, autocenzura, liderul prea puternic (Kennedy era un astfel de lider, atât prin carisma sa cât şi prin stilul său ferm de conducere) , votul rapid, fără suficiente discuţii prealabile, izolarea (grupul lucra într-un secret foarte strict). Cu alte cuvinte, coeziunea grupului, che ia succesului în unele situaţii; poate d u c e la rezultate catastrofale în alte situaţii. Gândirea de grup apare în grupurile prea coezive. în cazul discutat, coeziunea era foarte puternică pentru că: membri i aveau o vie dorinţă de a face parte din grup; atracţia faţă de lider era deosebit de puternică; devotamentul pentru obiectivele grupului era foarte mare .

D u p ă eşecul operaţiunii "Golful Porc i lor " în cadrul crizei rachetelor, strategia de luare a decizii lor a fost schimbată, pentru a se evita astfel gândirea de grup. U n i u n e a Sovietică instalase rachete nucleare în C u b a şi se p u n e a problema de a decide din nou intervenţia militară în C u b a (care putea conduce la un război atomic) sau a găsi o altă soluţie (până la urmă s-a decis b locada economică) .

Comitetul care a luat decizia era alcătuit din aceeaşi oameni , avea acelaşi lider, se întâlnea în acelaşi b irou, avea acelaşi adversar şi viza aceeaşi reg iune geografică. Cu toate acestea, schimbări le operate au c o n d u s către o decizie de cu totul alt tip:

1). de data aceasta, s-a stimulat gândirea independentă, critica; 2). au fost e l iminate erorile de comunicare (iluzii, percepţii greşite,

omis iuni) ; 3). K e n n e d y a adoptat un stil de conducere deschis, nu se exprima

decât d u p ă încheierea dezbaterilor, pentru a nu-şi i m p u n e punctul de

Forsyth, op. cit., pp. 306-309; 324-334.

112

6. INTERACŢIUNEA POLITICA

vedere; mai mult, a afirmat că suportă orice critica dar nu suportă yesmani i ; câteva şedinţe au avut loc fără el ; de asemenea, a divizat grupul în două subgrupuri şi, apoi, au discutat diferenţele de opinie; a instituit rolul de "avocat al diavolului", jucat de fratele său, Robert.

4) . Spargerea izolării grupului, prin apelul la experţi exteriori grupului

5). Abordarea neutră, obiectivă, ne-emoţională ("sine ira et s tudio") 6). Empat ia , adică, anticiparea gânduri lor, sentimentelor şi reacţiei

probabile a adversarului, prin punerea " în pielea lui". Astfel, a fost aleasă o strategie care să nu îi ofenseze pe sovietici.

CONFLICTE ŞI COAUTII

în cadru] organizaţiilor, sursele cele mai frecvente provin din funcţionarea birocrat ică: astfel, specializarea, existenţa unor departamente foarte specializate produce conflicte de rol, solidarizare în interiorul departamentelor împotriva celorlalte departamente, imposibilitatea unei comunicare reale, în acelaşi l imbaj; ierarhia produce incomunicare între nivelurile ierarhice, abuzuri şi arbitrar din partea nivelurilor superioare şi dezertare s imbolică din partea nivelurilor inferioare 1 7 7 . La acestea se adaugă decalajele culturale - diferenţele de ideologii, mentalităţi, c o m portamente - precum şi lupta pentru putere dintre diferitele grupuri din organizaţie.

în interiorul grupuri lor 1 7 8 , faza iniţială a unui conflict este dezacordul. Acesta provine, de cele mai multe ori, din modul în care sunt îndeplinite sarcinile precum şi din modul de desfăşurare a relaţiilor interpersonale. Dezacorduri le pot fi ceva trecător dar se pot permanentiza, devenind de durată. Unele conflicte se pot rezolva relativ uşor în această fază, prin schimbarea unor factori situaţionali, prin mai buna definire a rolurilor, prin mai b u n a distribuţie a responsabilităţii, prin mecanisme de delegare şi descentralizare a autorităţii. De multe ori, însă, motivele de conflict nu dispar prin aceste „ tehnic i " fiind mai profunde, mai subtile, mai insesizabile iar dezacorduri le, deşi pot părea minore, ele sunt doar nişte pretexte pentru a scoate lucruri mai grave la suprafaţă. Dezacordul este folosit şi de alţi membri ai grupului, care nu au vrut, până în acel m o m e n t să tulbure atmosfera, dar care vor profita şi vor

Varga & Varga: Provocările managementului. Puterea şi conflictul, Sedona Timişoara, 1999, pp.43-45. m Forsyth, op. cit., pp. 241-261.

1 13


114


misul; conversia (prin discuţii, convingere, promisiuni); disoluţia grupului.

Mulţ i sociologi (mai ales marxişti) au arătat valenţele pozitive ale conflictelor, mai ales faptul că sunt un factor de dinamism, schimbare, p/ogres. Georg Simmel a analizat în detaliu desfăşurarea şi consecinţele conflictelor' . Funcţionarea unitară a grupului sau a organizaţiei este importantă pentru performanţă şi atingerea obiectivelor, contribuind la centralizarea resurselor, la concentrarea eforturilor către acelaşi scop.

O altă categorie de conflicte, relevantă din punct de vedere politic, este cea dintre populaţie şi putere. N u m e r o a s e s tudi i 1 8 0 au demonstrat legătura dintre aceste conflicte şi schimbare (socială, politică, organiza-ţională). C h o m b a r t de L a u w e arată că aspiraţiile exprimate cu claritate şi devenite revendicări provoacă tensiuni „salutare", permiţând să fie rezolvate fără violenţe fizice, pe când aspiraţiile ramase latente timp îndelungat, nerecunoscute sau sufocate, pregătesc explozii violente de revoltă. Discordanţele, chiar pasive, dintre guvernare şi cei guvernaţi, nu pot fi suprimate şi nici ignorate, deşi, deseori, puterea vrea să le manipuleze, să le dirijeze, creând diversiuni pentru a le face uitate (de exemplu, naţionalismul ceauşist). Chiar în regimurile democrat ice, liderii politici au, mai degrabă o atitudine paternalistă faţă de populaţie, decât un interes pentru participarea politică reală a acesteia. Este adevărat, în ultima vreme, liderii sunt din ce în ce mai interesaţi de obţinerea acceptării deciziilor lor de către populaţie. Au fost puse în funcţiune departamente de comunicare, de relaţii publice, agenţii de strategii guvernamentale şi alte structuri, tocmai pentru a încerca o canalizare a aspiraţiilor populaţiei în sensul dorit de guvernare. Aceasta nu elimină, bineînţeles, celelalte aspiraţii, care nu sunt uitate, ci se acumulează în umbră, generând o nemulţumire surdă care va aştepta doar un pretext neînsemnat pentru a exploda (în democraţii aceste ocazii sunt, în general, alegerile). Astfel, guverne care consideră că fac lucruri b u n e pentru populaţie, asigură integrarea europeană, creşterea economică, măresc cheltuielile sociale e t c , pot deveni foarte impopulare tocmai pentru că au plecat de la un „b ine" abstract şi nu de la aspiraţiile reale ale populaţiei.

Aşa cum am mai arătat, nu numai guvernarea este cea care deţine puterea înt-o societate. Puterea este multiformă şi diversă, ea nu este

Simmel, op. cit., pp. 265-346.

Chombart de Lauwe, P.H: Pentru o sociologie a aspiraţiilor, Dacia, Cluj, 1972, pp.78-95; Chombart de Lauwe, P.H.: La culture et le pouvoir Stock Paris 1975* pp. 267-311.

115

escala conflictul în propriul interes, pentru a-şi p r o m o v a propri i le moti

ve de nemulţumirea. Confruntarea este faza în care dezacordul este considerat real, în ca

re incompatibi l i tatea dintre opinii le şi acţiunile unor m e m b r i ai grupului devine vizibilă. Confruntarea se caracterizează prin radical izarea poziţiilor. Chiar dacă, la început, adversarii nu erau convinşi 1 0 0 % că ei sunt cei care au dreptate, pe măsură ce î n t â m p i n ă rezistenţă din partea celorlalţi, vor avea o reacţie de prestigiu şi vor începe să fie din ce în ce mai convinşi de dreptatea lor. Uneor i , chiar d a c ă greşelile de judecată sau acţiune sunt evidente, ele contribuie la radicalizare, cei ce le-au comis găsind întotdeauna justificări pentru faptele lor şi b l a m â n d pe alţii pentru că i-ar fi forţat să se comporte în acel m o d . în acest stadiu, tentativele de împăcare, de convingere de a recunoaşte greşeala, de aducere pe calea raţiunii, eşuează de cele mai multe ori. Efectul poate fi de tip bumerang, făcându-i pe adversari şi mai încăpăţânaţ i în poziţii le lor.

Tens iunea este faza în care emoţii le iau complet locul raţiunii. Adversarii intră într-o capcană periculoasă, în care nu mai pot ceda deşi îşi dau seama cât î i costă acest lucru.

Ulterior, grupul se polarizează, se divide în două tabere, membrii grupului raliindu-se uneia sau alteia dintre tabere. Diversi tatea poziţiilor se reduce la doar două, opuse. Escaladarea este faza în care conflictul duce şi la mai mult conflict, acţ ionând în spirală. Cei c a r e mai predică pentru unitatea grupului şi fac apeluri la raţ iune devin din ce în ce mai lipsiţi de influenţa şi sunt, treptat, marginalizaţi sau chiar el iminaţi . Violenţa verbală şi fizică devine regula jocului . Factorii escaladării sunt neîncrederea, frustrarea, reciprocitatea negativă. Aceas tă fază va lăsa urme chiar dacă conflictul va fi rezolvat. încrederea totală nu va mai exista niciodată şi există şanse ca vechea animozitate să poată oricând reizbucni.

Inversarea spiralei conflictului este posibilă pentru că nivelurile înalte de tensiune nu pot fi menţ inute la infinit. Odată cu slăbirea tensiunii emoţionale, raţiunea şi înţelegerea încep, timid, să îşi facă loc. M e canismele detensionării ce le mai frecvent folosite sunt : negocierea (concentrarea pe anumite puncte critice, concesi i , schimbul de oferte şi contraoferte); refacerea încrederii (comunicare, lucru în c o m u n , deschidere, semne de bunăvoinţă); medierea (intervenţia unei terţe părţi, care câştigă acordul celor doi adversari fără a fi percepută ca un intrus).

Rezolvarea conflictului se poate face pe următoarele căi : o parte îşi retrage pretenţii le sau altă parte îşi i m p u n e punctul de vedere; compro-

Ml IAMORTOZE SOCIALE ALE PUTERII

întotdeauna evidentă, fiind de multe ori mascată şi folosind instrumente ml iale. Astfel, de multe ori, în guverne, mai ales în cele d e coaliţie, nu întotdeauna primul ministru este cel care deţine puterea efectivă. Mi-niştrii săi au diverse loialităţi, d e la partidele din care fac parte p â n ă la grupuri de interese care acţ ionează prin media sau prin administraţie. Există un joc complex de reţele de influenţe care pot determina pe aceşti miniştri să ajungă în conflicte de rol pe care nu le pot rezolva decât ieşind de sub autoritatea primului ministru. O astfel de situaţie de conflict a fost provocată de Traian Băscscu, pe vremea când era ministru al transporturilor în guvernul condus de Victor Ciorbea (1996-1998).

Formarea coaliţiilor a fost studiată de sociologia politică, de teoria jocuri lor dar mai ales de polemologie . C â n d un actor p o l i t i c n u reuşeşte, de unul singur, să acceadă la putere, el are atunci o nouă cale de acces: coaliţiile. Coali ţ ia este un grup format din doi sau mai mulţi membri care îşi unesc forţele pentru a-şi creşte controlul asupra ansamblului so-

. , 181

cial. Există mai multe teorii care explică formarea coaliţii lor:

C a p l o w 1 8 2 consideră că scopul coaliţi i lor este maximizarea con

trolului asupra celorlalţi şi minimizarea controlului celorlalţi G a m s o n 1 8 3 a argumentat că puterea nu e s ingura motivaţie pen

tru coaliţii, fiind urmărite şi alte recompense . Coaliţ i i le se formează pentru că: 1). Luarea unei decizii d u c e la maximizarea beneficii lor 2) . Nu există nici o altă alternativă de maximizare a câştigului fie

cărui membru al coaliţiei în parte 3). Niciun membru nu are drept de veto. Cele două teorii au predicţii s imilare dar există şi excepţii. De

exemplu: avem un ansamblu format din trei membr i - A, B, C — cu puteri egale. Sunt posibile coaliţiile: A + B ; A + C ; B + C .

Cele două teorii consideră probabile aceste coaliţii pentru că nici partea de putere, nici partea de recompense ale fiecărui membru, nu se modifică, indiferent de coaliţia formată.

Un alt exemplu: A are o putere egală cu B, dar C are o putere mai mică. C este singurul m e m b r u care poate să îşi mărească puterea, indife-

1 8 1 Bouthoul, op. cit., p. 75. . . . 1 8 2 Caplow, T.: Deux contre un: Les coalitions dans les tnades, Libraine Armând

Colin, Paris, 1971. „ , _ „. 1 8 3 Gamson, W. A.: S1MSOC: simulated society, Free Press, New York, Collier-Macmillan, London, 1969.

116


rent de structura coaliţiei, fie cu A, fie cu B. C e a mai improbabilă coaliţie este A + B , pentru că ei au deja mai multă putere decât C, deci această coaliţie nu le aduce niciun câştig. D e c i , A şi B nu au decât o singură soluţie: să se coalizeze cu C, pentru a câştiga astfel mai mult control asupra celuilalt m e m b r u puternic al ansamblului.

Un alt exemplu: un grup de 7 state, dintre care unul este mult mai puternic decât toate celelalte luate în parte, dar, totuşi, nu este mai puternic decât toate celelalte, luate împreună. C a r e este coaliţia cea mai probabi lă? Caplow ar susţine că statele slabe vor voi să se alieze cu statul puternic, pentru a-şi creşte astfel puterea în raport cu celelalte state slabe. Statul puternic va accepta cu uşurinţă orice coaliţie care i-ar creşte puterea şi menţinerea controlului asupra partenerilor.

Din punctul de vedere al lui G a m s o n , ţările slabe şi-ar mări, într-adevăr, puterea, aliindu-se cu ţara puternică dar, după obţinerea victoriei, când se va pune problema împărţirii recompenselor cu ţara puternică, aceasta din urmă va fi în poziţia de a-şi opri pentru ea partea leului. Deci , statele mici ar fi mai interesate să se alieze între ele, putând, astfel, să controleze statul puternic dar şi să împartă recompensele într-un mod mai echitabil .

în concluzie, membrii slabi pot utiliza coaliţiile pentru a-şi mări puterea dar şi profitul.

CONCLUZII

V o m î n c e r c a să s istematizăm, în cele ce urmează, ideile de bază ale paradigmei interacţioniste:

1. Fapte le sociale nu sunt lucruri, aşa c u m afirma D u r k h e i m în re-184

gulile metodei sale. Faptele sociale sunt situaţii obiective şi subiective, determinate de valorile şi atitudinile actorilor sociali.

2. D e ş i situaţiile sociale pot fi identice, reacţiile oameni lor vor fi diferite, pentru că definirea acestor situaţii de către oameni este diferită, în funcţie de ideile şi interesele lor.

3. Structura socială şi statusurile sociale nu determină automat atitudinile şi comportamentul ocupanţ i lor lor. Există întotdeauna o marjă de libertate.

4. Structuri le sociale, legile şi instituţiile sunt rezultatul interacţiunilor dintre oameni , rezultatul atitudinilor şi valorilor lor.

Durkheim, E.: Regulile metodei sociologice. Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974 p. 68. '

117


5. Politica nu cslc produsul condiţii lor sau normelor exterioare

oamenilor; ea este produsul semnificaţii lor pe care oamenii le atribuie

condiţi i lor şi normelor . 6. Cazuri le minoritare şi deviante sunt mai interesante decât nor

ma. Excepţii le de la regulă devin puncte de plecare pentru formularea unor noi reguli de comportament.

7. Comportamentul ulterior al oameni lor nu este predictibil, pentru că el depinde de modul divers în care ei definesc situaţia, prin prisma intereselor, valorilor şi atitudinilor lor.

118

7. POLITICA ŞI GRUPURILE SOCIALE

STRUCTURA SOCIALĂ

Structura socială este ansamblul grupurilor sociale şi a relaţiilor dintre aceste grupuri. Relaţii le sociale sunt moduri de comportament codificate prin norme sociale; aşadar, ele nu sunt întâmplătoare ci definite social, câteodată chiar ritualizate.

Statusul social este poziţia unui grup sau a unui individ în cadrul structurii sociale. Un status social nu există decât în corelaţie cu alte statusuri sociale: statutul social de student, de exemplu, nu există decât în corelaţie cu cel de profesor sau cu cel de coleg; alte exemple: medic-pacient, patron-salariat, copil-părinte, dominant-dominat . Statusurile sociale pot fi atribuite (prin naştere) sau dobândite (prin mobilitate socială, fie verticală - ascendentă sau descendentă, fie orizontală) 1 .

Rolul social este modul de comportament (socialmente definit) al unui ocupant al unui anumit status social. Acest comportament este oriental către îndeplinirea aşteptărilor celorlalţi. Studiul sociologic al rolurilor sociale s-a concentrat mai ales pe conflictul de rol şi pe strategii de rezolvare a acestui conflict 1 8 6 . Conflictul de rol apare atunci când un individ ocupă mai multe statusuri sociale diferite şi, în consecinţă, trebuie să joace mai multe roluri diferite, potenţial conflictuale. De exemplu, o femeie care vrea sa aibă o carieră de succes dar să fie şi o m a m ă extraordinară, o gospodină şi o soţie model etc. Conflictul de rol se poate manifesta ca un conflict de interese (de exemplu un demnitar sau un ales politic care este, în acelaşi t imp, şi om de afaceri).

Diferenţierea socială generează interese diferite, în funcţie de statusurile sociale ocupate. De fapt, nu numai interesele sunt diferite ci şi valorile, aspiraţiile sentimentele şi ethosul. Din cauza stratificării sociale, membrii societăţii (indivizi, grupuri) nu sunt egali din punctul de vedere al puterii deţinute.

Boudon, R.: L'inegaiile des chances. La mobilite sociale dans Ies socieles indus-lrielles, Armând Colin, Paris, 1973, p. 10. m Merton, R.K.: "The role set: problems în sociological theory", British Journal of Sociology, voi. 8/1957, pp.l 10-120.


Deşi, statistic vorbind, interesele şi atitudinile depind d e statusul ocupai, lucrurile nu decurg automat pentru că ocupanţii statusurilor respective sunt liberi să acţioneze cum vor, în interiorul unor anumite limite. Această delăsare de siatusul ocupat este mai mare în structurile potenţial instabile, unde aşteptările legate de ocupantul unui status sunt contradictorii, controlul social este mai redus iar ocupantul poate profita de acest lucru pentru a-şi mări marja de l iber tate 1 8 7 . De exemplu, aparatul administraţiei publice dispune de o mai mare libertate în cazul unei guvernări de coaliţie (România, între 1996 şi 2000) decât într-o guvernare monopart inică (România, între 2 0 0 0 şi 2004). Part idele din coaliţie au aşteptări diferite faţă de administraţie iar aceasta poate profita pentru a-şi ext inde autonomia.

O altă problemă legată de rolurile sociale este observabil itatea lor inegală. Cu cât activităţile unui om politic sau ale unui administrator sunt mai invizibile (de exemplu, în serviciile secrete), cu atât controlul public asupra acţiunilor sale va fi mai redus iar libertatea lor va fi mai mare. Merton observă că o observabilitate totală nu e nici posibilă, nici dezirabilă, pentru că ar perturba funcţionarea structurii respective. Acţiunile omului politic aflat constant sub reflectoare şi sub tirul comentari i-

188

lor contradictorii ale mass-media vor pierde din eficacitate . Totuşi, observabilitatea performanţei rolurilor politice este necesară, astfel încât respectivii ocupanţi să dea socoteală în faţa opiniei publice, să respecte aşteptările şi valorile societăţii, să îndepl inească anumite standarde. în concluzie, există o zonă opt imă a observabilitătii, deşi greu de identificat „ . • • -189

in termeni precişt . Ocupantul unui status nu e singur, el este parte a unor structuri care

intermediază între individ şi societate. INEGALITATE, STRATIFICARE Şl MOBIUTATE SOCIALĂ Relaţi i le din cadrul structurii sociale, dintre grupuri şi indivizi, se

stabilesc atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Structura socială verticală este ierarhia socială. Criterii le de distribuţie a grupurilor şi indivizilor în cadrul ierarhiei sociale sunt diverse, dar ele sunt, în general resursele economice, sociale, culturale şi s imbolice de care aceste grupuri dispun.

Idem, pp. 113-115. Ibidem, pp. 117-120. Ibidem.

120

7. POLITICA Şl GRUPURILE SOCIALE

Statusul social superior este recunoscut şi prin acordarea de recompense sociale, fie materiale, fie s imbolice, care consol idează şi exprimă acest status.

Toate societăţile u m a n e sunt societăţi inegalitare. De la accidentală, inegalitatea a devenit sistematică. Inegalitatea este rezultatul distribuţiei recompenselor sociale, fie ele materiale sau simbolice. Astfel, o societate este divizată în grupuri sociale, distribuite ierarhic, de sus în jos pe scara socială. Inegalitatea se transformă, astfel, în stratificare socială, pe baza criteriilor sociale şi demografice, c u m ar fi: genul, vârsta, religia, rasa, etnia, poziţia economică, educaţ ia etc.

Stratificarea socială nu are baze naturale - ea este produsă şi reprodusă cu fiecare generaţie, prin mecanismele specifice reproducerii sociale şi culturale (socializare, educaţie, religie, artă, activităţi economice, control social).

Majoritatea indivizilor beneficiază de resursele ("capitalurile") economice, sociale, culturale şi s imbolice ale familiei sale de origine, de un status social care îi este atribuit prin naştere. Astfel, unii sunt favorizaţi de această moştenire, alţii defavorizaţi, prin simplul fapt că sunt născuţi într-o familie sau alta, cu statusuri sociale diferite. Această inegalitate din start se poate foarte greu depăşi şi tinde să se reproducă, de la o generaţie la alta. Cercul vicios al defavorizării se poate sparge numai în condiţii sociale favorabile, cu ajutorul unor politici antidiscriminalorii dar să nu ui tăm nici ambiţia şi voinţa indivizilor de a cuceri un nou status social. Astfel, în anumite condiţii, indivizi, familii, grupuri întregi chiar, pot să îşi schimbe statusul lor originar cu unul diferit. Această schimbare de status se numeşte mobilitate socială. Schimbările de regim, industrializarea, urbanizarea, creşterea ratelor de şcolar izare- sunt condiţii sociale favorabile mobilităţii sociale.

Deşi există o puternică tendinţa de autorecrutare a categoriilor sociale (şi de reproducere, în acest mod, a structurii sociale existente) inegalităţile polit ice, jur idice şi economice au tendinţa de a se diminua în societăţile occidentale . Astfel R a y m o n d Boudon, citându-1 pe Lenski, arată că în societăţile tradiţionale cei 2% cei mai bogaţi deţineau circa 5 0 % din avuţia socială pe când în M a r e a Britanie, în 1950, cei 2% cei mai bogaţi deţ ineau numai 8,5% din avuţia ţă r i i . 1 9 0

Barierele au devenit mai degrabă simbolice, aproape invizibile, simbolurile de status sunt mai puţin clare decât în societăţile tradiţionale

Boudon, R.: L'inegalite des chances. La mobilite sociale dans les societes indus-trielles, ed. cit., p. 14.

121


(vestimentaţie, coafuri, locuinţă), relaţiile ierarhice sunt mai puţin formale. Astăzi nu mai este interzis claselor populare să poarte anumite veşminte sau tunsori, să deţină anumite bunuri . Şi cei bogaţi şi cei săraci se îmbracă în bluejeans şi locuiesc în apartamente. Barierele devin mai subtile dar câteodată, la fel de impenetrabile.

De aceea, pentru analiza inegalităţii sociale, mult mai interesant, mai complet şi mai explicativ decât conceptul de sărăcie este acela de excludere (excluziune) socială. Excluziunea socială este un concept care s-a impus în ult imele decenii în documente le Uniuni i E u r o p e n e referitoare la politicile anti-sărăcie şi anti-marginalizare. Acest concept reflectă o abordare mai dinamică, văzând sărăcia şi marginal izarea ca rezultate statice ale unui proces dinamic de excluziune socială. în loc de a se trata, ca în strategiile clasice, doar efectele, noua viziune îşi propune să acţioneze asupra cauzelor. Schimbarea de teorie a dus şi la o schimbare a practicilor. D a c ă excluziunea este cauza, atunci ea trebuie contracarată prin incluziune, ceea ce este o reformulare a conceptului de integrare sociala.

în ciuda ofensivei neoliberalismului în planul politicilor sociale, U n i u n e a Europeană a menţinut, în linii mari, o viziune tipică statului bunăstării, viziune care pune accentul pe menţinerea coeziunii sociale prin control social şi mecanisme redistributive. Continentul nostru se detaşează faţă de toate celelalte prin valori înalte ale indicatorilor de dezvoltare u m a n ă şi prin valori relativ reduse ale coeficientului G i n i 1 9 1

(care măsoară inegalitatea veniturilor). Problema este cât t imp se mai pot păstra aceste lucruri? Cât timp va

mai face faţă Uniunea Europeană, fără schimbări majore de paradigmă, valului de imigranţi, ofensivei noii sărăcii, noilor forme de excluziune socială (ca, de exemplu., analfabetismul digital şi accesul inegal la IT)

în România , deşi există o pauperizare masivă şi relativ omogenă, s-au accentuat unele fenomene de excluziune socială a unor grupuri vulnerabile, care tind, printr-un cerc vicios, aparent fără ieşire, să se situeze la marginea societăţii. Peisajul social al Românie i t inde, după c u m s-a mai spus, să se depărteze de cel european şi să se apropie de modelul latino-american sau al lumii a treia.

Excluziunea socială, definită dificultate a accesului la unele instituţii fundamentale, are următoarele forme de manifestare: 1. Excludere economică:

1.1. Acces pe piaţa munci i

Zamfir, C (coord.): Dimensiuni ale sărăciei. Expert, Bucureşti, 1995, p.12.

122


1.2. Acces la proprietate (pământ, întreprinderi, bunuri de folosinţă îndelungată)

1.3. Acces la consum decent 2. Excludere instituţională

2 . 1 . Acces la educaţie 2.2. Acces la asistenţă medicală 2.3. Acces la securitate socială (asigurări, asistenţă) 2.3. Acces la justiţie

3. Excludere comunitară 3.1. Acces la locuinţă 3.2. Acces la sprijin social din partea reţelei microsociale (familie,

prieteni, vecini) 4. Excludere civică şi politică

4 . 1 . Acces la cetăţenie (lipsa actelor, a unui domiciliu) 4.2. Acces la participare social-politică

5. Excludere teritorială: acces la transporturi şi comunicaţi i 6. Excludere culturală: acces la cultură, informaţie şi tehnologie

în România, excluziunea socială corelează cu factori economici şi socio-demografici (cum ar fi: statutul ocupaţional, apartenenţa etnică, mediul de rezidenţă, apartenenţa la comunităţi sau zone defavorizate, mărimea şi structura familiei, starea de sănătate fizică şi psihică) dar şi politici (dezinteresul faţă de grupurile excluse) şi culturali (atitudinea opiniei publice, manifestată prin dispreţ, respingere, stereotipuri, prejudecăţi, aplicarea de stigmate şi et ichete ca şi existenţa unei culturi proprii a excluşilor, care poate genera autoexcludere).

Grupuri le cele mai numeroase, care suferă de diferite forme de excludere socială sunt: rromii (în special săraci), comunităţi rurale extrem de sărace, familii monoparentale, familii numeroase, persoane cu dizabilităţi, şomeri pe termen lung, persoane apte de muncă, dar fără ocupaţie pe piaţa formală, persoane instituţionalizate (asistaţi social, deţinuţi), persoane infectate HIV/SEDA, bătrânii singuri, persoane care nu se înscriu în comportamentul familial socialmente definit (uniuni consensuale, homosexual i e t c ) , copiii străzii, copiii din mediul rural. Efectele cele mai nocive ale excluziunii sociale sunt:

Sărăcie şi cultura sărăciei

Patologie socială (criminalitate, alcoolism, toxicomanie, violenţă, prostituţie)

Abandon şcolar şi analfabetism funcţional - Izolare socială, segregare, ghettoizare

123


- Deter iorarea bunăstării ps ihice (descurajare, n e m u l ţ u m i r e , agresivitate, lipsa respectului de sine)

Precarizarea familiei F o r m a majoră a excluziunii sociale pare a fi nepart iciparea econo

mică - lipsa unei activităţi aducătoare de venituri, (şi, corelat, neinclude-rea în schemele de asigurări sociale). Cea mai mare parte a excluşi lor nu lucrează, motivele fiind foarte diferite: nu au abilităţile necesare, fac parte dintr-o comuni ta te dezavantajată din punct de vedere al dezvoltării social-economice, preferă asistenţa socială sau activităţi ocazionale, de obicei pe piaţa informală sau în economia subterană; în multe cazuri, însă, nu pot sa lucreze, fiind copii, bătrâni, persoane cu dizabilităţi.

Un caz tipic Românie i este cel al lucrătorilor pe cont propriu, care, aşa cum reiese din datele Institutului naţional de statistică, au o situaţie la fel de grea cu cea a şomerilor. Prin urmare, m u n c a nu este întotdeauna o soluţie de ieşire din excluziune şi există, astfel, riscul ca ea sa devină neatraclivă, în raport cu alte alternative.

Efectul cel mai nociv al excluziunii este cultura sărăciei - constituirea adică, a unei lumi închise, izolate de restul societăţii, o lume cu propria ci cultură, cu propriile norme şi valori, cu proprii le ierarhii, cu propriile forme de socializare, cu propria economie prin care excluşii supravieţuiesc sau, unii dintre ei, ajung la bogăţii fabuloase.

IPOTEZE SOCIOLOGICE DESPRE INEGALITATEA SOClAIJi

Dacă pentru Marx (şi pentru ideologiile de stânga, în general), inegalitatea era un rău social iar egalitatea un ideal, viziunile liberale consideră inegalitatea (economică) mai degrabă ca pe o necesi tate, ca pe un

192

stimulent al dezvoltării şi progresului . Persistenţa modelelor culturale ale inegalităţii şi ostilităţii dintre

grupurile sociale este o problemă legată de legi, instituţii şi mentalităţi. Stereotipurile culturale 3 sunt prejudecăţi cu privire la trăsăturile caracteristice ale unor grupuri sociale explicând într-un m o d general şi simplist poziţia lor dezavantajată: rromii sunt leneşi şi hoţi, femeile sunt "sexul s lab", evreii sunt speculanţi etc. Există însă şi stereotipuri pozitive (cel puţin la pr ima vedere): negri i sunt buni sportivi, r romii sunt buni

Rawls: op.cit. 1 9 3 Termen folosit în acest sens de către Walter Lippmann în 1922, fiind inspirai din tipografie (Lippmann era ziarist).

124


muzicieni, evreii sunt buni comercianţi . Acestea sunt generalizări naive ale unor realităţi sociale. De fapt, membri i acestor grupuri nu au aceste abilităţi în mod genetic ci au fost nevoiţ i să şi le cultive datorită circumstanţelor sociale. Celelalte canale de mobilitate socială (ca accesul la educaţie, la proprietate sau la putere) fiind închise pentru ei, au fost obligaţi să le folosească pe cele r ă m a s e deschise - muzica, sportul, comerţul - pentru a urca, astfel, în ierarhia socială.

Teoria frustrare-agresivitate observă că, atunci când nu putem elimina cauzele reale ale sentimentelor de nemulţumire şi frustrare, avem tendinţa să ne dirijăm ostilititatea către o ţintă nevinovată, dar aflată la îndemână. E x e m p l e tipice sunt "ţapii ispăşitori" şi "vânători le de vrăjitoare" .

Această " t e o r i e " încearcă să explice şi ascensiunea mişcări lor de tip fascist, rasist şi xenofob, legând-o de per ioade de criză economică. De exemplu, nazismul a apărut în per ioada Republici i de la Weimar, când Germania suferea de o gravă reces iune provocată de urmările înfrângerii din primul război mondial . Criza economică 1929-1933 a accentuat inflaţia, şomajul, sărăcia şi nemul ţumirea populaţiei. "Responsabi l i " aflaţi la î n d e m â n ă au fost consideraţi evreii şi în cârca lor au fost puse toate insatisfacţiile. Mişcarea " s k i n h e a d s " explică recesiunea economică şi şomajul prin faptul că imigranţii au luat locurile de m u n c ă ale indigenilor şi de aceea vor izgonirea imigranţi lor etc.

De multe ori politicienii dirijează nemulţumirea populaţiei către ţinte cu vini imaginare, pentru a ascunde astfel cauzele reale şi pentru a distrage atenţia de la adevăratele probleme.

Teoria personalităţii autoritare. Theodore Adorno dar şi alţi membri ai Şcolii de la Frankfurt 1 9 4 consideră că atitudinile şoviniste şi rasiste sunt legate de anumite caracteristici ale personalităţii şi de un anumit model cultural de socializare în familie, model bazat pe pedepse şi abuzuri fizice şi psihice. Aceasta provoacă asupra copiilor - deveniţi adulţi -o stare de furie pe care nu şi-o pot explica sau localiza. Ei se simt atraşi de personalităţile puternice şi autoritare, de liderii " d e m â n ă forte" asupra cărora transferă imaginea părinţi lor abuzivi, urâţi şi adoraţi, în acelaşi timp. Aceşti oameni se tem de autoanaliză şi introspecţie şi au tendinţa să învinovăţească pe alţii pentru propriile eşecuri. Ei vor vota partide extremiste şi lideri autoritari şi îşi vor îndrepta furia şi insatisfacţia (pentru ratările lor personale şi sociale) împotriva minorităţilor etni-

Adorno, T., E. Frenkel- Brunswik, D. Levinson, N. Sanford: The Authoritarian Personaliry, John Wiley and Sons, New York, 1964.

125


ce şi rasiale. O copilărie abuzată, spun în esenţă reprezentanţii Şcolii de la Frankfuit, va genera atitudini de intoleranţă, rasism, şovinism şi de suport pentru regimuri autoritare şi dictatoriale.

Teoria interacţiunii sociale. Interacţ iunea socială şi rolul ei în funcţionarea grupuri lor sociale au fost studiate de sociologul german Georg S i m m e l 1 . Pentru a explica modele le culturale ale inegalităţii şi discriminării, S i m m e l descoperă o distincţie esenţială, distincţia dintre " înăuntru" şi " în afară", între interiorul şi exteriorul grupului. Felul în care sunt definiţi termenii acestei distincţii marchează nu numai graniţele sociale ale grupului dar şi atitudinile membri lor grupului în raport cu ceea ce se află " î n ă u n t r u " sau " în afară". Cei ce sunt situaţi "în afară" sunt străinii, duşmanii , fiinţe răuvoitoare şi malefice. Grupuri le (inclusiv naţiunile) au nevoie de această distincţie, care funcţionează ca un mecanism de autoapărare, st imulând sentimentul de apartenenţă la grup, sentimentul identităţii proprii, răspunzând, astfel, nevoii de a consol ida coeziunea grupului şi solidaritatea dintre membri i săi, pentru a face faţă eventualelor pericole venite din exterior.

Teoria interacţiunii sociale a fost testată de către psihosociologul american Mouzafer Sherif, în cadrul unui celebru experiment 1 ' " ' , care a demonstrat că nu diferenţele dintre grupuri, nu trăsăturile (etnice, rasiale, culturale etc.) grupuri lor sociale sunt importante în generarea atitudinilor ostile. Important este modul de definire a situaţiei sociale: ce este situat " î n ă u n t r u " şi ce " în afară".

într-o tabără de cercetaşi, cercetătorii au lăsat, la început, copiii liberi să îşi formeze spontan, după bunul plac, grupurile d e prieteni. Apoi, copiii au fost împărţiţi, prin tragere la sorţi, în două grupuri, puse, ulterior, în situaţii de rivalitate. Cele două grupuri locuiau două cabane separate şi erau puse în mod constant în situaţie de compet i ţ ie între ele: la jocuri, la sporturi, întreceri e t c , formau întotdeauna două echipe adverse. Cele două grupuri au început rapid să dezvolte, fiecare, propria cultură de grup, cu manifestări de solidaritate şi loialitate ( " înăuntru") şi de ostilitate şi ură (pentru cei "din afară", chiar dacă, anterior diviziunii, făcuseră parte din acelaşi grup de prieteni, constituit în funcţie de afinităţile spontane) .

1 9 5 Simmel, op.cit., p. 482-483. 1 9 6 O descriere detaliată a experimentului în Forsyth, D.R.: "Conflictul între grupuri"

inNeculau, A.; de Visscher, P.(eds.): Dinamica grupurilor.Texte de bază, Polirom,

laşi, 2001, pp. 230-236.

126


Atunci, cercetătorii au inventat o aşa-zisă situaţie de urgenţă: construirea unui gard pentru a apăra tabăra de animale sălbatice. Situaţia socială a fost din nou redefinită. Copiii au fost acum împărţiţi în mai multe echipe de lucru, care combinau membri ai fostelor grupuri inamice. Ce s-a întâmplat în acel m o m e n t ? Copiii au uitat de vechile antagonisme şi o nouă cooperare, o nouă solidaritate socială a fost creată.

P u t e m găsi şi în viaţa reală numeroase exemple în care definirea situaţiei sociale este responsabi lă de generarea atitudinilor de ostilitate, ură, intoleranţă. Un pericol exterior - real sau inventat - contribuie în mod efectiv la menţinerea şi consol idarea coeziunii inteme a grupului. Războaie le, catastrofele naturale, alţi factori de presiune asupra grupului - sporesc solidaritatea în interiorul g rupulu i 1 9 7 . O dată pericolul îndepărtat, grupul începe să se certe, apar animozităţi, chiar rupturi şi scindări, înainte de 1990, de exemplu, în t impul regimului Ceauşescu, exista un puternic consens ce unea pe români în ura lor împotriva dictaturii. în decembrie 1990, în timpul revoluţiei, au fost manifestări incredibile de solidaritate: de exemplu, în mod spontan, oameni i au format echipe de pază, în faţa blocurilor, pentru a se apăra de "terorişt i" . De asemenea, solidaritatea creată în jurul pastorului de etnie maghiară, Laszlo Tokes, a declanşat, la Timişoara, revoluţia. O dată ce, atât Ceauşescu, cât şi "teroriştii" au dispărut, a urmat o perioadă de profundă divizare socială, marcată de convulsii, mişcări de stradă şi acte de violenţă în spaţiul public ("mineriade", conflicte interetnice, demonstraţ ia-maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti e t c ) . Aceste mecanisme sunt, uneori, folosite de politicieni: pentru a menţine coeziunea grupului, duşmanii trebuie, câteodată, inventaţi

RELEVANŢA POUT1CĂA GRUPURILOR SOCIALE

Cele mai relevante grupuri sociale din punctul de vedere al funcţionării politicii sunt clasele sociale - sau, cel puţin, asupra lor s-a concentrat atenţia sociologilor.

Clasele sociale sunt grupuri mari de oameni, definite prin elemente de status economic (venituri, proprietăţi, ocupaţie), politic (participare şi reprezentare politică, poziţia în ierarhia unei organizaţii), cultural (nivel de şcolaritate, un tip de cultură, un m o d de viaţă) şi s imbolic (prestigiul de care se bucură în societate). Din punct de vedere marxist, e lementul cel mai important pentru definirea claselor sociale este cel economic

Simmel, op.cit., p. 320.

127


(proprietatea asupra mijloacelor d e producţie). Astfel, în capital ism, există cei care sunt proprietari ai principalelor mijloace de producţie (capitaliştii sau burghezia) şi cei care sunt complet lipsiţi de mij loace de producţie şi, de aceea, sunt nevoiţi să îşi vândă forţa de m u n c ă pentru a putea trăi (proletarii). Faţă de alte clase sociale exploatate, rproletarii se bucură, totuşi, de libertate.

Pentru W e b e r 1 9 8 , pentru plasarea unui grup social în ierarhia socială, sunt mai importante prestigiul - legat de naştere sau de ocupaţ ie - de care acest grup se bucură, modul său de viaţă, nivelul de educaţ ie, performanţa. Proprietăţi le şi poziţiile manager ia le nu sunt suficiente pentru a conferi un anumit status social. In mod asemănător, sărăcia nu este descalificantă pentru cei care un un status social ridicat din punctu l de vedere al educaţiei sau al prestigiului. O clasă, spune W e b e r , nu este o comunitate, aşa cum o defineşte marxismul iar „interesul de c lasă" este o noţiune pseudoştiinţifică, pentru că este considerat infailibil de către marxişti iar oameni i nu şi-ar cunoaşte interesul şi ar trebui să vină altcineva să le spună.

Teor ia marxistă a fost considerată incapabilă să explice evoluţii ale structurii de clasă în societăţile contemporane şi, de aceea, unii postmarxişt i au căutat să o adapteze sau să e laboreze o nouă teorie. Astfel, Ralf Dahrendorf 2 0 0 crede că aspectul legal de proprietate şi posesia bunuri lor este mult exagerat în teoria marxistă şi că, de fapt, distribuţia autorităţii este cea care creează stratificarea socială şi nu invers. Structura de clasă a societăţii capitaliste a fost dictată de modul de organizare a industriei, un m o d specific de structurare a statusurilor şi autorităţii, care a trecut de la întreprinderea industrială la stat şi la întreaga societate. Odată cu declinul industriei şi conturarea societăţii postindustriale, definirea grupuri lor sociale şi întreaga structură socială încep să se sprijine pe criterii noi.

în viziunea lui Dahrendorf, definiţia marxistă a claselor sociale se baza pe patru condiţii: (1) absenţa mobilităţii sociale; (2) impunerea autorităţii, proprietăţii şi statusurilor sociale; (3) transformarea conflictului industrial în conflict politic; (4) absenţa unui cadru legal pentru reglementarea conflictelor.

1 9 8 Gerth, H.H., & C.W. Mills (eds): From Max Weber: Essays în Sociology, Oxford University Press, 1946, p. 428. ' "Ib idem, pp. 181-194. 2 0 0 Dahrendorf, R.: Class and Class Conflict în Industrial Society, Stanford Univer

sity Press, Stanford, CA, 1959, pp.241-248.

128


Datori tă acestor condiţii, societatea industrială clasică era o societate caracterizată de conflicte, unele latente, altele violente. Treptat, însă, conflictele au început să fie reglementate, au apărut legi care să fixeze drepturile şi obligaţiile părţilor implicate, acestea creându-şi organizaţii reprezentative care să le apere interesele. Procesul de luare a deciziilor, atât în întreprindere, cât şi în stat şi în societate, a devenit mai democratic. Toate acestea au atenuat potenţialul de conflict existent în societate. Mobilitatea socială a fost instituţionalizată iar nivelul de trai s-a ameliorat, astfel încât nu se mai poate vorbi de pauperizare sau de deprivare absolută, ci de o deprivare relativă sau chiar de o „gratificare comparativă". Industria nu mai este modelul de stratificare socială şi de distribuţie a autorităţii. De aceea, societatea postinduslrială este mai puţin conflic-luală iar probabilitatea unei schimbări structurale radicale (de tipul revoluţiei proletare prezise de Marx) este redusă.

* 20 1

K a y m o n d Aron" defineşte clasele sociale prin patru trăsături: omogenitate internă, de status şi cultură; conştiinţa apartenenţei de grup; conştiinţa diferenţei faţă de alte grupuri; constanţă transgeneraţională (autoreproducere). Deşi autorul citat admite că în societăţile contemporane există o eterogenitate crescută în interiorul claselor şi o mare mobilitate socială, de la o generaţie la alta, totuşi, spune el, nu înseamnă că ierarhiile de venituri, prestigiu şi autoritate au fost abolite sau că grupurile sociale au fost suprimate. Evoluţia societăţilor, acumularea de bogăţie reduc, este adevărat, decalajele şi atenuează graniţele, violenta se ' 2 0 2

reduce dar agitaţia rămâne . Alţi autori (Baudrillard, Giddens) cred că în societatea postindustri-

ală (postmodernă) nu proprietatea este cea care defineşte statusul social ci consumul. Consumul nu se practică pentru a îndeplini nevoi reale ci pentru a simboliza un status social prestigios: „ nu c o n s u m ă m niciodată obiectul în sine (...) întotdeauna manipulăm obiectele (...) ca semne care ne disting, fie marcându-ne apartenenţa la grupul pe care î l considerăm referinţa ideală, fie demarcându-ne de propriul nostru grup prin referirea la un grup cu statut super ior" 2 0 3 . Acest consum ostentativ (conspicous

2 0 1 Aron, R.: Les desillusions du progres. Essai sur la dialectique de la modernite, Calman-Levy, Paris, 1969, p.32. 2 0 2 Ibidem, p.48.

Baudrillard, J.: Societatea de consum. Mituri şi structuri (trad. Alexandru Matei), comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 76..

129



consumption) a fost relevat de sociologul Thors te in V e b l e n 2 0 4 încă de la începutul secolului al XX-lea. D a c ă o anumită societate valorizează posesia bunurilor, atunci membrii ei vor dori achiziţia de bunuri nu pentru că ar avea neapărat nevoie de ele ci pentru a arăta celorlalţi că merită respectul lor întrucât au reuşit să îşi p r o c u r e acele bunur i . De exemplu, o maşină de teren nu este utilă în Bucureşt i , dar numeroşi locuitori ai oraşelor posedă sau îşi doresc posesia ei ca un simbol de status.

Anlhony G i d d e n s 2 0 5 face o analiză aprofundată a modului în care se atribuiau identităţile sociale în societăţile tradiţ ionale şi moderne şi c u m se construiesc acum, în „modernitatea târz ie" . G i d d e n s identifică patru di leme ale omului contemporan: unitate/fragmentare, a l ienare/apropr iere, dezvoltare personală/reificare şi autoritate/incertitudine. Giddens observă că individul are mai multe oportunităţi şi deschideri, că îşi poale alege cine să fie, că identitatea sa nu mai este obligatoriu cea a grupului de origine. în acelaşi t imp, identitatea socială a devenit mai fragmentată, în sensul că un individ poate deţine mai multe statusuri sociale şi mai multe apartenenţe la diferite grupuri sociale, s imultan. Global izarea şi noile mijloace de comunicare fac ca aceste grupuri sociale să nu fie neapărat pr imare (în care oamenii au contacte interpersonale) şi nici măcar din aceeaşi ţară. Astăzi există apar tenenţe transnaţionale. T o a t e „avantaj e l e " au, însă, şi „costuri" : legăturile sociale sunt mai slabe, oameni i se simt mai puţin protejaţi, mai expuşi riscurilor şi incertitudinii, l ibertatea alegerii este, de fapt, guvernată de piaţă, publicitate şi media. .

Elitele polit ice îşi recrutează membri i cu precădere dintr-o anumită clasă politică: din nobil ime, în Evul M e d i u , din rânduri le burghezie i , în epoca modernă. Clasele sociale care nu participă la putere pot lupta pentru a cuceri puterea, instrumentul cel mai eficient fiind organizarea lor politică. în zilele noastre mobil i tatea socială este mai mare decât în trecut şi elitele pol i t ice se recrutează din c lase sociale diverse. Deosebir i le dintre clasele sociale nu mai sunt atât de stricte, de r ig ide; ele sunt mai nuanţate şi mai subtile.

Structura socială este diferită de la o societate la alta: sunt societăţi puternic polarizate, unde un grup restrâns deţ ine toate resursele şi majoritatea populaţiei trăieşte în sărăcie şi apatie; alte societăţi sunt mai

2 0 4 Veblen T.: The Theory of the Leisure Class: An Economic Study of Institutions, Macmillan New York, 1928, pp.68-101; citat în Johnson, A.J.: Human Arrange-ments HBJ Publishers, Orlando, FL, 1989, p. 292. 2 0 5 Giddens, A.: Modernity and Self-Identily: Seif and Society în the Late Modern

Age, Stanford University Press, Stanford, CA, 1991, pp. 187-201.

1 3 0


omogene, fie în sărăcie, f ie în bogăţie. în societăţile occidentale contemporane cea mai numeroasă clasă este clasa de mijloc, care nu este formată nici din "capital iş t i" nici din "proletar i" .

în afară de clase, un rol politic important îl au grupurile rasiale şi etnice. De obicei, minorităţile rasiale şi etnice sunt dominate din punct de vedere politic, dar sunt şi n u m e r o a s e excepţii (de exemplu, în Africa de Sud, în timpul regimului de apartheid ). Minorităţi le rasiale, etnice sau religioase pot deveni dominante din punct de vedere politic mai ales când reprezintă cuceritorii unui teritoriu, într-o perioadă dată.

Majorităţile ajung dominante din punct de vedere politic prin diferite mecanisme, inclusiv prin mecanismele reprezentării democratice.

Relaţiile dintre grupurile rasiale şi etnice joacă un rol important în funcţionarea politicii. Rasismul, şovinismul, xenofobia - dar şi toleranţa

au exercitai şi continuă să exercite influenţe politice relevante. Nu este vorba numai de valori, atitudini şi comportamente individuale sau de grup ci şi de structurarea unor politici la nivel de stat. Politicile referitoare la grupuri le etnice şi rasiale se pot situa pe următoarea axă:

genocid: exterminarea intenţionată, în virtutea apartenenţei la un anumit grup social (etnic, rasial sau categorie socială); oamenii sunt pedepsiţi nu pentru ceea ce au făcut, ci pentru ceea ce sunt; de exemplu, holocaustul evreilor, masacrele armenilor în Turcia, exterminarea chiaburilor (culacii) în Uniunea Sovietică, în timpul lui Stalin

expulzare (purificare etnică): transferarea forţată a unei populaţii de pe un teritoriu revendicat de altă populaţie, de exemplu: strămutarea ironiilor în timpul regimului antonescian, în România, strămutările din timpul regimului comunist (populaţia de origine germană), purificările etnice din fosta Iugoslavie

segregare: separarea geografică şi instituţională a grupurilor sociale, de exemplu, în planul căsătoriilor, localităţilor, zonelor locuie şi cartierelor (formarea ghettourilor), transporturilor publice, şcolilor, localurilor publice etc. în această categorie de politici intră şi apartheidul

discriminare: grupurile sociale nu sunt segregate în mod sistematic dar unele dintre ele sunt subreprezentate în anumite domenii relevante, datorită inegalităţii de acces şi de participare la instituţii sociale esenţiale, cum ar fi: piaţa muncii, educaţie, politică, justiţ ie, securitate socială, transporturi, asistenţă socială, servicii culturale etc.(a se vedea şi termenii de excludere şi marginalizare socială)

asimilare: politici ce constau în stimularea procesului de integrare socială a grupuri lor minoritare, până la dispariţia lor ca grup dis-

131


linei; ele exemplu, politico regimului comunist ilin România faţă de

ironii toleranţa: libertatea de acces la toate instituţiile fundamentale,

pentru toate grupurile sociale, CU respectul culturilor şi moduri lor lor de viaţa specifice

discriminare pozitivă (acţiune afirmativă): obl igarea instituţiilor să rezerve locuri şi poziţii în structura lor pentru minorităţi, în aceeaşi proporţie pe care aceste grupuri o reprezintă în structura populaţiei respective; de exemplu, dacă rromii ar reprezenta 1 0 % din populaţia României , ar trebui să li se rezerve 1 0 % din numărul de locuri pentru înscrieri în Universi tate; principiul parităţii dintre femei şi bărbaţi pe listele de candidaţi pentru alegeri depuse de partide se înscrie, de asemenea, în cadrul acţiunilor afirmative.

Sociologii au pus la punct mai multe instrumente pentru evaluarea relaţiilor dintre grupurile rasiale şi etnice. Cele mai cunoscute sunt scalele de atitudini. D i n t r e e le amint im scala B o g a r d u s 2 0 6 , care măsoară distanţa socială pe trei dimensiuni: teritorială, ocupaţională, relaţii sociale şi familiale.

IERARHIE SOCIALĂ ŞI IERARHIE POLITICĂ

Polit ica funcţionează ca un proces de distribuire a puterii între grupurile sociale ce formează structura socială a unei societăţi. Rezultatul acestui proces de distribuire este ierarhia socială şi polit ică. între criteriile de stratificare socială (economică, politică, simbolică, culturală) există o puternică interferenţă, astfel încât putem vorbi de o corespondenţă între ierarhia polit ică şi cea socială. Totuşi , această corespondenţă nu este niciodată perfectă.

Teoret ic, grupurile sociale dintr-o societate îşi formează propriile organizaţii politice, prin intermediul cărora intră în competi ţ ia politică, pentru a fi reprezentate şi pentru a cuceri puterea legitimă în stat. Politica ar fi astfel o activitate ce armonizează revendicări le specializate ale grupuri lor part iculare ocupându-se de problemele ansamblului şi de scopuri g e n e r a l e 2 0 7 . Astfel, în societăţile democrat ice, toate grupurile sociale au dreptul, prin mecanismul delegării, să participe la guvernare. Controlând statul, grupurile ajunse la guvernare beneficiază de legitimi-

2 0 6 Bogardus, E.S.: "Measuring social distances», în: Attitude, theory aiul measurement, John Wiley & Sons, New York, 1967, pp. 216-226. 2 0 7 Duverger, M.: Sociologie Politique, PUF, Paris, 1966, p.20.

132


laie politică şi pot, astfel, să îşi i m p u n ă interesele lor. Ordinea politică nu este, însă, văzută ca rezultat al luptei dintre grupurile sociale pentru putere, ci ca o competenţă a statului. Statul modelează astfel relaţiile sociale şi politice.

în tradiţia liberală, politicul este considerat autonom, în raport cu socialul şi economicul . Există, însă, şi alte tradiţii - cea socialistă şi cea creştină, de exemplu - în care politicul nu este autonom.

în tradiţia socialistă, politica este o confruntare între clase, oglindind clivajele sociale. în viziunea marxizantă, accesul la poziţiile dominante rezultă din posesia resurselor sociale de care beneficiază numai anumite grupuri şi anumiţi indivizi. Egalitatea de şanse de reprezentare, de acces la puterea politică este o utopie, pentru că grupurile favorizate reuşesc să o c u p e poziţii care favorizează obţinerea-a şi mai multor resurse sociale, materiale sau simbolice. Astfel, în clasa politică nu pătrund reprezentanţi ai tuturor claselor sociale ci ai celorlalte elite - economice, culturale, religioase - reprezentanţi ai claselor superioare şi, în mai mică măsură, a claselor mijlocii. Reprezentanţi i claselor populare ajung numai în m o d excepţional în elitele politice. Câmpul politic produce şi reproduce dominaţ ia politică a unor grupuri asupra a l tora 2 0 8 .

în tradiţia creştină, politicul nu este autonom pentru că el se află reunit, alături de aspectele sociale şi cele economice, în religios.

Deşi există tradiţii politice diferite, ştiinţele politice apelează, mai degrabă, la categoriile produse de tradiţia liberală, care se dovedeşte mai funcţională în ceea ce priveşte analiza politicului. Astfel Raymond A r o n 2 0 9 vede ordinea socială şi politică a societăţilor moderne democratice ca fiind una bazată pe oligarhie şi ierarhie, în care cei care ocupă poziţiile superioare în multiplele ierarhii care există în societate se află într-un dialog permanent şi unde subsistemul politic tinde să fie autonom în raport cu celelalte subsisteme. Astfel, ierarhiile socială şi politică nu se confundă, aşa cum cred marxiştii, dar se află într-o permanentă comunicare.

Bourdieu, P.; J.-C. Passeron: La reproduction, Les Editions de Minuit, Paris, 1970, pp.230-255 (în română : Bourdieu, P., Passeron, J-C, "Reproducţia. Elemente pentru o teorie a sistemului de învăţământ", în Fred Mahler (ed.), Sociologia educaţiei şi învăţământului. Antologie de texte contemporane de peste hotare, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1977, pp. 187-205. 2 0 9 Aron, op. cit., p.59.

133


STUDIUL SOCIOLOGIC AL ELITELOR POLITICE

Deşi sociologia este mai degrabă o ştiinţă care se o c u p ă cu oamenii " m i c i " , cu oamenii obişnuiţi, nu sunt rare studiile sociologice referitoare la elitele şi personalităţile politice. Mari sociologi, p r e c u m MoSCB, Ortega y Gasset, Pareto sau Michels au avut contribuţii cheie la Studiul elitelor.

Spre deosebire de alte ştiinţe polit ice, studiul sociologic c o n l c m p o ran al elitelor pune accentul pe aspectul empir ic .

Principalele instituţii şi organizaţii polit ice (statele, partidele) suni nişte birocraţii şi, de aceea, ele se supun, în bună măsurii, nurl iului liiio cratice în ceea ce priveşte recrutarea, selecţia, formarea, promovarea şi gestionarea resurselor u m a n e , în general .

Teoret ic, în statele democrat ice poporul d c l n i n i n a politica; dc fapt, nu există societăţi fără ierarhii, care pol fi foarte clare (de exemplu, In dia castelor) sau foarte subtile. Toate societăţile suni conduse de căi re 0 minoritate. In statul modern elitele nu mai suni c rcdhaic , deşi resursele familiei d e origine j o a c ă încă un rol important,

Elita politică (Pareto) - sau clasa politică (Musca) este I lală din indivizi care exercită autoritatea efectivă în stal, sau, t e l puţin, participă i . 2 1 0 la aceasta .

Studiul sociologic al elitelor se ocupă, în special, de următoarele

probleme: compoziţ ia elitelor originea socială şi demografică a celui caic Ic i uiiipuii modul lor de formare, recrutare, selecţie, promovare,

Elitele politice nu sunt o m o g e n e , existând mai mullc grupuri ce le alcătuiesc, subspecializări şi subdiviziuni. Principala distincţie cslc cea dintre politică (decizie) şi administraţie (execuţie) în practică, această separare are tendinţa de a se atenua, deoarece- administratori i joacă un rol cheie în pregătirea deciziei dar şi pentru că există 0 tendinţă de des centralizare şi delegare a deciziei. Clasa administrativă nu cslc. lipsilă de putere, dimpotrivă, are o mare putere pentru că reuşita unei politici depinde de zelul sau reaua voinţă a celor care o implementează, care Ic dan o formă concretă, uneori diferită de orientarea iniţială. Totuş i , de obicei, există coeziune între administratori şi politicieni, deşi modul lor de recrutare este diferit.

Bouthoul, op. cit., p. 50.

134


Un alt fenomen este circulaţia în dublu sens între elita politică şi cea administrativă: politizarea administraţiei şi birocratizarea clasei politice şi a organizaţi i lor (partide, grupuri de presiune) care se ocupă de formarea, cariera şi profesionalizarea oameni lor politici.

Grupur i le care compun clasa politică şi definiţia lor diferă de la o societate la alta. Totuşi, putem identifica câteva categorii ce fac parte din elitele politice din majoritatea ţărilor democrat ice:

aleşii : sunt membri ai elitelor politice aleşi direct de către cetăţeni (parlamentari , primari, consilieri locali, preşedinţi de republică); nu întotdeauna ei sunt implicaţi în structura partidelor care i-au propus, ajungând, uneori, în aceste poziţii datorită vizibilităţii sau imaginii lor publice sau ca independenţi

administratori i : înalţi funcţionari publici (directori în ministere, directori ai serviciilor publice descentral izate e t c ) ; potrivit statutului funcţionarilor publici, singura modal i tate de acces la aceste poziţii este concursul; în practică, unele concursuri sunt de formă, aceşti înalţi birocraţi fiind practic numiţi în funcţie

demnitar i i : sunt ocupanţi ai unor înalte funcţii publice în care au fost numiţi (miniştri, deocamdată şi prefecţii, care vor deveni, însă funcţionari publici)

tehnicienii : profesionalizarea politicii şi dezvoltarea unei cunoaşteri ştiinţifice şi tehnice a acestui domeniu au făcut posibilă creşterea puterii competenţei ; ascensiunea tehnicienilor a provocat o mutaţie în opinia publică, care a început să vadă clasa politică ca pe o adunătură incompetentă şi ineficientă 2 1 1

militanţii : sunt membri de vârf ai organizaţiilor partidelor; ei sunt activiştii şi cadrele partidelor polit ice iar modalitatea de recrutare poate fi adez iunea (din proprie iniţiativă) sau cooptarea de către partidul respectiv, din cadrul altor structuri.

Cooptarea este un mecani sm foarte interesant de recrutare a resurselor umane în organizaţiile polit ice (şi nu numai) . Nu întotdeauna sunt "vânaţi" o a m e n i pentru abilităţile lor deosebite, deşi, de multe ori, aşa stau lucrurile. Pot fi urmărite, însă, şi alte scopuri: obţinerea sprijinului politic din partea unor grupuri sociale, slăbirea unei organizaţii rivale sau rezolvarea unor conflicte. în România , de exemplu, un fenomen foarte frecvent a fost cooptarea l iderilor sindicali în politică, mecani sm

2 1 1 în unele viziuni, tehnicienii ar fi adevăraţii deţinători ai puterii, transformându-se în tehnocraţie (Bell, D.: The Corning of Post-lndustrial Society. A Venture în Social Forecastmg, New York, Basic Books, 1973, pp. 3-33).

135


prin care se dorea - printre altele - obţinerea şi menţ inerea păcii sociale. Eficacitatea acestei iniţiative a fost demonstra tă de scăderea dramatică a mişcărilor s indica le 2 1 2 .

Aceste slatusuri nu sunt exclusive, în sensul că pot exista persoane care să facă parte din d o u ă sau mai multe categorii, mai ales în cazul cumulului de funcţii: de exemplu, un ministru poate fi, în acelaşi timp, şi par lamentar al unui partid. Nu de puţine ori, cariere polit ice spectaculoase încep fără afiliere partizană, din poziţia de consil ier de campanie electorală sau de funcţionar public.

Din punct de vedere demografic, elitele polit ico-administralive sunt predominant gerontocratice şi mascul ine.

în ceea ce priveşte originea socială, teoretic, prin mecanismele, reprezentării democrat ice, elitele ar trebui recrutate din toate grupurile ce alcătuiesc structura socială. în practică, elitele se recrutează doar din câteva, grupuri, de obicei aflate - din punctul de vedere al capitaluriloi economic, social, cultural, simbolic - în vârful ierarhici sociale. I )6 C3 şi c u m se întâmplă acest lucru?

Problema compoziţiei sociale a elitelor politice a fosl mult Studiată de către sociologi. Astfel, Charles Wrighl Mills, sociolog american de inspiraţie marxistă, a demonstrat , în cartea sa "Elita puterii" , pe baza unui studiu empiric, statistic, că există o Icgăliuă strânsă, in SI IA, înlie clasa politică americană şi marile companii private, Astfel, bogăţia (pu terea economică) şi puterea politică se combină pentru 0 c i r a 0 singura elită a puterii.

Pentru Pierre B o u r d i e u 2 1 ' , capitalul simbolic educaţional şi culm ral - este mai important decât capitalul economic. I',1 a demonstrai rolul sistemului de învăţământ, al Mari lor Şcoli Franceze (şcoala naţională tic administraţie - E N A , şcoala normală superioară, şcoala politehnică, şcoala d e m i n e , telecomunicaţi i , poduri şi drumuri clc.) în recrutarea elitei politice franceze. Selecţia candidaţi lor este foarte Strictă în aceste şcoli, efectivele sunt l imitate iar absolvenţii acced în cele mai înalte funcţii politice şi administrative. Capitalul simbolic se reproduce de la o generaţie Ia alta, astfel încât nu există o veritabilă mobilitate socială a clasei politice. Ea se autoreproduce, chiar dacă ereditatea funcţiilor a

2 1 2 Ghebrea, G.. "The role of social dialogue în România", în Lafoucriere, C., L. Magnusson: The enlargement of social Europe, ETUI-REHS, Brussels, 2005, p.159. 2" Mills, C. VJ.-.The Power Elite, Oxford University Press, New York, 1970. 2 1 4 Bourdieu: op.cit., pp.90-112 ; 202-206.

136


fost abolită. Categori i le sociale excluse prin sistemul de învăţământ să acceadă la mari le şcoli rămân excluse şi din elita pol i t ică 2 1 5 .

Această viziune este parţial contrazisă de către un alt mare sociolog francez, R a y m o n d Boudon. Pe baza analizei statisticilor şcolare şia anchetelor sociologice el a arătat că nu este vorba de o autoreproducere completă şi că, de fapt, mobilitatea socială, deşi lentă, este incontestabilă' 1".

Boudon nu neagă rolul educaţiei ca „instanţă de se lecţ ie" 2 1 7 : şcoala arc nu numai o funcţie de transmitere culturală dar şi de selecţie şi orientau- a indivizilor către diferite niveluri ale ierarhiei sociale şi politice. în Societăţile occidentale există o corelaţie pozitivă între poziţia social-politicâ şi reuşita şcolară. învăţământul joacă un rol important în reproducerea sociala datorită inegalităţii de şanse de acces, în special, în învăţământul .superior, foarte selectiv. D a r deosebirile de calitate a moştenirii Culturale în funcţie de originea socială (statusul social atribuit) nu explică decât iuti o mică măsură inegalitatea de şanse de acces, ele explicând mai degrabă diferenţele de reuşită şcolară. Societăţile occidentale sunt societăţi meri locratice, în care statusul social este determinat de nivelul şcolarizării, originea socială având, la niveluri egale de şcolarizare, o intervenţie slabă. Teoria „reproducer i i " este o teorie tautologică, finalis-lă, ce nu ar aduce nimic nou .

ELITE POLITICE ÎN COMUNISM ŞI POSTCOMUN1SM

D u p ă părerea lui Raymond Aron societatea industrială are două expresii: cea democrat ică, occidentală şi cea bolşevică 2 1 9 . Bolşevicii au crezut că înlocuiesc capitalismul cu altă orânduire dar au descoperit cu totul altceva: o tehnică de dezvoltare a unei societăţi industriale care nu a apărut spontan în ţara lor ci pe care o planifică. Partidul unic se identifică, astfel, nu cu proletariatul ci cu antreprenorul. Aron nu este singurul care consideră regimuri le comuniste ca expresii ale modernităţii şi ale societăţii industriale.

Pentru date noi şi noi abordări cu privire la această teză dar şi despre elitele din alte ţări europene vezi: Suleiman, E.; Mendras, H.: Recrutarea elitelor în Europa (trad. de Beatrice Stanciu), Amarcord, Timişoara, 2001.

Boudon, R.: L'inegalite des chances. La mobilite sociale dans les socie'tes indus-trielles, ed. cit., p.213. 2.7 Ibidem., p.7. 2 . 8 Ibidem, pp. 213-217. 2 1 9 Aron, op.cit., pp. 47 şi 59.

137


Nu există un consens pentru a d e n u m i societăţile conduse de regimuri le comunis te . O oarecare notorietate a avut termenul de "social ism real existent", spre a deosebi realităţile " o n t o l o g i c e " de ideologia "socialismului ştiinţific". Conceptu l de social ism real a fost e laborat de către

' 2 2 0

disidentul est-german Rudolf B a h r o . B a h r o defineşte socialismul real

existent ca:

1). O cale necapitalistă de industrializare şi de modernizare, în ge

neral 2) . O societate organizată pe principiul subalternităţii, în care oa

menii liberi sunt transformaţi în subalterni, care nu au dreptul la decizie şi nici la iniţiativă. Subal lemitatea nu este, ca într-o ierarhie obişnuită, o funcţie, ci devine o caracteristică a individului care îndepl ineşte acea funcţie. Acest principiu paralizează iniţiativa, distruge individualitatea şi determină o iresponsabil izare generalizată. D a c ă oameni i nu participă la decizie, n imănui nu-i pasă ce se întâmplă, dacă obiectivele sunt realizate sau nu, nimeni nu se simte responsabil pentru eşecuri.

3). Identificarea individului cu funcţia creează o diviziune socială bazată pe separarea netă între concepţie şi execuţie. Jacek Kuron adăuga aici " legea e c o n o m i c ă fundamentală a socialismului rea l " : dacă în capitalism scopul producţiei este profitul, în socialismul real legea fundamentală este producţia pentru producţie

4). Etatismul

5). Corpul funcţionarilor devine o profesie care se autoreproduce,

dev ine o clasă socială. Această clasă este cunoscută sub mai multe n u m e : " n o u a clasă"

(Milovan Djilas, camaradul lui Tito, devenit, apoi, disident); nomenklatura (Mihail Voslensky); birocraţia de partid (Claude Lefor t ) 2 2 1 .

Aparatul partidului comunist devine o nouă clasă politică, o birocraţie care monopol izează puterea dar ş i bunuri le, prin naţionalizare, control ideologic şi teroare. Aşa c u m spunea Troţki, noua clasă a transformat dictatura proletariatului într-o dictatură contra proletariatului.

Vols lenky identifică principalele categorii ce c o m p u n nomenclatura: înalţii funcţionari din partid; înalţii funcţionari din administraţie; înalţii funcţionari din armată; înalţii funcţionari din serviciile secrete; directorii marilor întreprinderi .

Observăm că nu toţi cei care ocupau anumite funcţii în partid sunt nomenclaturiş t i , ci numai ce care ocupau funţii retribuite. 2 2 0 Bahro, R.: Je continuerai mon chemin, Maspero, Paris, 1979, pp.79-93. 2 2 1 Lefort', C: Elemenls d'une critique de la bureaucratie, Gallimard, Paris, 1971.

138


în ultimii ani ai regimului, exista tendinţa de a dubla funcţiile din administraţie prin funcţii politice; de exemplu, în România primarul (preşedintele consiliului popular local) era şi secretarul de partid al organizaţiei de partid din localitatea respectivă, prefectul (preşedintele consiliului popular judeţean) era şi secretarul organizaţiei judeţene de partid etc.

Vos lensky " spune că nomenclatura creşte rapid după luarea puterii, prin recrutări şi cooptări de noi membri . Nomencla tura a fost o clasă care îşi nega propria existenţă, deşi, numai în U n i u n e a Sovietică nomenclatura număra 15 mil ioane de persoane.

Principalele trăsături ale nomenclaturi i , aşa cum au fost ele identificate de Voslensky, sunt:

1). O clasă care ia decizii iar restul societăţii se supune. Nu sunt funcţionari publici, în serviciul poporului , ci o minori tate care exercită monopolul tuturor drepturilor polit ice

2). Beneficiari ai unui sistem care le oferă avantaje substanţiale, mai ales în ţări în care majoritatea populaţiei suferea din cauza penuriei. în afara salariilor mari, exista partea invizibilă a avantajelor: magazine exclusive, luxoase dar Ia preţuri foarte mici; locuinţe la fel; vacanţe în rezidenţe de lux dar puse la dispoziţie aproape gratuit; călătorii în străinătate; " c a d o u r i " . Imensele avantaje întăreau disciplina şi conformismul. Cine era dat afară din funcţii pierdea imediat toate avantajele. Funcţia era omul.

3). Autoreproducerea. Treptat, nomenclatura devine (nemărturisit) ereditară, copiii nomenclaturişt i lor devenind tot nomenclaturişt i . Ea nu îşi mai recrutează noi membri din păturile populare

4). Rotaţia cadrelor: un aparatchik poate fi, pe rând, ministru, primar, secretar de partid într-un C A P , director de uzină, redactorul şef aul unui ziar, ambasador etc. - fără ca statutul său de nomenclaturist să se modifice.

5). Nomenclatura, deşi alcătuită din oameni activi, care munceau întreaga zi, era o clasă parazitară, pentru că ea consuma din ce în ce mai mult, fără a contribui cu nimic la crearea avuţiei naţionale, ceea ce a contribuit la sărăcirea populaţiei.

2 2 3 '

Vladimir Paşti consideră că, în afara nomenclatur i i , mai exista o categorie socială care se lupta pentru controlul statului şi al societăţii:

M3 Voslensky, M.: La Nomenklatura, Belfond, Paris, 1980, pp. 97-132. Paşti, V.: România în tranziţie. Căderea în viitor, Nemira, Bucureşti, 1995, pp

60-78. ' '

139


tehnocraţia. Tehnocraţ ia era alcătuită din următoarele grupuri : tehnocraţia industrială, tehnocraţia academică (în cercetare, proiectare şi învăţământul superior), tehnocraţia administrativă (în ministere, centrale industriale şi Comitetul de Stat pentru Planificare), tehnocraţ ia militară, "foarte alergică la controlul politic al a r m a t e i " 2 2 4

în România, istoria competiţiei politice dintre nomencla tură şi tehnocraţie a cunoscut mai multe etape:

1). Distrugerea tehnocraţiei tradiţionale interbelice 2). Formarea noii tehnocraţii, prin procesele de industrializare şi na

ţionalizare, care au el iminai fragmentarea tehnocraţiei 3). Compromisul lui Ceauşescu, care, în timpul industrializării for

ţate şi extensive, a permis tehnocraţiei să îşi sporească puterea, pentru că industrializarea nu se putea face fără tehnocraţie

4). De teama pierderii controlului politic, nomenclatura şi Ceauşescu însuşi contraatacau, pentru a înlătura "vârfurile" tehnocraţiei din funcţii importante

5). în anii ' 8 0 are loc o repliere a tehnocraţiei, care începe să penetreze tot mai puternic în administraţie

6). Conflictul dintre nomenclatură şi tehnocraţie devine toi mai arul către sfârşitul regimului, pe fondul crizei economice: tehnocraţia nu mai luptă pentru putere ci pentru propria supravieţuire. Schimbări le din economia mondială, din tehnologie, informatică, dezvoltarea terţiarului (industria decade, se dezvoltă serviciile) e t c , pun în pericol capacitatea tehnocraţiei româneşti de a se adapta la aceste schimbări, în condiţiile izolării Românie i ; or, tehnocraţia voia neapărat să se conecteze la aceste schimbări. Acest lucru era însă inacceptabil pentru regim, pentru că schimbarea economică şi tehnologică cerută de tehnocraţie ar fi însem nat schimbarea raporturilor de putere, slăbirea bazei sociale a socialismului real (adică, muncitorii industriali) şi, în final, pierderea controlului absolut.

în concluzie, Paşti consideră tehnocraţia o forţă importantă în prăbuşirea socialismului real.

Ce s-a întâmplat după prăbuşirea socialismului real? C u m s-a format noua elită politică? Din cine este ea alcătuită? Ce s-a întâmplat cu nomenclatura? A dispărut ea?

Dumitru S a n d u 2 2 5 crede că a avut loc o reconversie a elitelor, teză împărtăşită şi de alţi autori, din alte ţări p o s t e o m u n i s t e 2 2 6 , nomenclatura

Ibidem, p. 137-141. Sandu, D.: Sociologia tranziţiei, Staff, Bucureşti, 1996, p. 28.

140


din rândul întâi fiind înlocuită de nomenclaturişt i i de rangul doi şi de foşti membri ai serviciilor secrete; aceste persoane aveau o oarecare experienţă administrativă dar şi capital economic şi relaţional.

Paşti consideră că noua clasă dominantă este alcătuită din elita puterii şi elita banilor, cu o tendinţă de unificare a celor două grupuri, pentru că drumul spre putere şi drumul spre bani au traiectorii comune. Tehnocraţia industrială, care a jucat un rol cheie în căderea lui Ceauşescu, a prosperat în primii ani după 1989 ca "directocraţie " (Andrei Cornea), beneficiind de privatizări f ict ive (aşa-numita metodă M E B O sau PAS-urile) şi de "firmele c ă p u ş ă " (firme private, conduse de chiar directorii întreprinderilor de stat, care erau favorizate în aprovizionarea firmelor de stat, care primeau comenzi avantajoase de la firmele de stat, dar păguboase pentru acestea din urmă, ducând la falimentul firmelor de stat).

între 1996 şi 2000, în timpul guvernării Convenţiei Democrat ice, tehnocraţia industrială a primit numeroase lovituri, prin restructurarea sau lichidarea unor mari întreprinderi. Nu de puţine ori, ea s-a aliat cu muncitorii, CU sindicalele, împotriva guvernelor din acel timp, pentru că aveau aceleaşi interese; menţinerea subvenţii lor d e Ia stat. în aceeaşi perioadă, a existat şi un rol politic al intelectualităţii civice şi umaniste, rol caic s a atenuai ulterior. De asemenea, s-a format tehnocraţia financiară, aflată în plină expansiune.

Rolul politic al tehnocraţie industriale este vizibil şi din structurii parlamentelor, între 1990 şi 1992, unde ponderea cea mai importantă au avut-o parlamentarii absolvenţi de studii t e h n i c e 2 2 7

1 9 9 4 a J U k ' T ' 6 1 a l " C u U u r a l consequences o f economic transition, Fates, Troyes,

2 2 7 Culic, I.: Câştigătorii. Elita politică şi democratizare în România 1989-2000 Limes, CIuj-Napoca, 2002, p. 128, 144.

141

8. CULTURA POLITICĂ

CONCEPTUL DE CULTURĂ POLITICĂ

Cultura politică este un sistem tle idei, norme şi obiecte, privind rolul activităţii politice, şi, în special, importanţa acesteia pentru coeziunea socială. Principalele dimensiuni de operaţionalizare ale acestui concept sunt:

1). Ide i le pol i t ice sunt moduri de gândire şi de organizare a conştiinţei u m a n e . Principalele categorii de idei politice s u n t :

a) . Credinţele politice sunt propoziţii s imbolice care consideră un lucru ca adevărat. De exemplu: " C e a u ş e s c u a fost un d ic ta tor" ; " D e m o craţie înseamnă mul l ipart id ism" etc.

b) . Atitudinile politice sunt evaluări pozitive, negative sau neutre ale realităţii politice. De exemplu: " S u n t pentru prezenţa femeilor în pol i t ică"; " G u v e r n u l actual este ineficient"; "Aderarea la N A T O a fost un progres pentru R o m â n i a " .

c) . Valorile politice sunt criteriile pe baza cărora se fac evaluările şi se formează astfel atitudinile. Valori le sunt idei privind lucrurile considerate ca importante/neimportante; bune/rele; corect/greşit; dezira-bil/indezirabil. De exemplu: "e b ine să respecţi legile"; "e important să ai spirit cr i t ic" ; " c o m p e t e n ţ a este foarte importantă în pol i t ică" etc.

flY Opiniile politice. De. obicei, mai ales în plan epistemologic, opiniile sunt tratate prin opoziţie cu cunoaşterea ştiinţifică, cu adevărul ştiinţific, fiind considerate " p ă r e r i " fără un fundament ştiinţific, manifestări ale simţului c o m u n . Sociologia utilizează, de asemeni distincţia opinii/atitudini, considejrând^o^inijlexa expresii_verbale ale atitu-dinilor. Sociologul nu are acces direct la atitudinile reale, sincere, profunde ale oamenilor, decât prin intermediul opiniilor exprimate verbal. Pentru a afla cât mai exact atitudinile şi a micşora, astfel, gradul de imprecizie şi distanţa dintre atitudini şi opinii, sociologia a p u s la punct şi a rafinat mai multe metode şi tehnici, în special scalele de atitudine. Acestea măsoară valenţa (pozitivă, negativă, neutră) dar şi intensitatea atitudinilor.

e) . Mentalităţile politice sunt s isteme complexe culturale îmbinând mai mul te tipuri de idei polit ice (credinţe, atitudini, valori) interrelaţionate


2). N o r m e l e politice sunt moduri tle acţ iune pentru punerea în practică a ideilor. D e exemplu: "e o datorie cetăţenească să participi la vot"; "guvernul poate fi schimbat numai în cadrul prevederilor constituţ ionale" etc. N o r m e l e interiorizate dictează acţiunea, conduita fiecăruia, în funcţie de idei, în special de atitudinile respectivului individ. Normele fac, de asemenea, legătura dintre statusul social al cuiva şi comportamentul său pentru că ocupanţii unui statut social trebuie să se comporte într-un anumit mod, prescris de acel status.

Cultura politică, în special datorită normelor politice, joacă un rol foarte important în funcţionarea politicii. Fără ea, politica ar deveni o junglă, un haos periculos. Normele sunt importante pentru funcţionarea instituţiilor şi organizaţii lor politice, reglementând statusurile şi rolurile politice. Cul tura creează şi menţ ine ordinea normativă, adică un sistem de reguli care controlează comportamentele politice. Respectul normelor este asigurat prin mai multe mecanisme, în special prin utilizarea stimulentelor pozit ive (recompense) şi negative (sancţiuni). Ordinea normativă nu este niciodată 100% strictă. Există întotdeauna excepţii de la reguli şi transgresări tacite ale regulilor.

In afara normelor formale există şi normele informale şi, aşa cum am mai discutat, informalul joacă un rol cheie în funcţionarea politicului.

3). Ideologi i le politice sunt combinaţii dintre ideile politice şi normele polit ice. De exemplu, marxismul a promovat nu numai credinţe, valori şi atitudini specifice (de exemplu, egalitatea, proprietatea comună) dar şi n o r m e de comportament, moduri de acţiune pentru punerea în practică a acestor idei (de exemplu, crearea partidelor comuniste, unirea proletarilor, revoluţia comunistă universală e t c ) .

4). Limbajul politic este vehiculul de transmitere a culturii politice, transversal (între indivizii şi grupurile dintr-o societate dată) şi longitudinal (de la o generaţie la alta). Vocabularul politic este produsul unei istorii îndelungate, al relaţiilor de putere care au funcţionat într-o societate, al dominaţiei unui grup sau a altuia. Analiza de conţinut a discursului politic, dar şi a discursului comun, este revelatoare pentru organizarea politică a respectivei societăţi. Schimbarea politică produce şi schimbări în limbajul polit ic. Dispar şi apar cuvinte, se schimbă conotaţiile. De la "limba de l e m n " oficială a regimului comunist, cu expresii şi propoziţii prefabricate (exemple: "societatea socialistă multilateral dezvoltată", "să facem totul", " m u l t iubitul şi st imatul conducător" , "oamenii muncii de la oraşe şi sa te" , "organ de partid şi de stat" e t c ) s-a trecut, imediat după

143


decembrie I9K9 la o nouă limbă tle lemn, de exemplu: "odiosul dictator şi sinistra lui soţie", "oameni de b ine" ele. Cuvintele au reflectai COnflic lele şi lupta pentru putere: "golan", "fesenist", "neocomunist", "mineri a d e " . Treptat, au (re)inlral, în discursul public şi îu cel comun, termeni referitori la mutaţiile din societate şi economic : drepturi, libertăţi, democraţie, piaţă, patroni, tranziţie, integrare, acquis comunitar .

Limbajul politic nu se rezumă doar la funcţia de comunicare, cl

având şi alte funcţii, precum:

funcţia identilară, de marcare a distincţiei în raport cu alte gru

puri sau familii politice substitui al contactului fizic parafarea unei înţelegeri, de exemplu, promisiunile, făcute în

campania electorală. 5). S i m b o l u r i l e polit ice sunt lucruri care reprezintă mai mult decât

ele însele:

Obiecte, precum drapele, steme, embleme, sceptre, sigle, uni

forme.

Gestur i : surâsuri, saluturi, îmbrăţişări; de exemplu, îmbrăţişări le

dintre şefii de stat comunişt i indicau cât de călduroase sau tensionate

erau relaţiile. Cuvinte : limbajul este, de fapt, o colecţie de s imboluri, un sis

tem de s e m n e vocale, cel mai important sistem de semne din societate - 2 2 8

u m a n a . Ceremoni i şi serbări civice, organizate în ocazii excepţionale:

intrarea în N A T O , vizite ale unor şefi de stat sau alţi lideri politici. Ceremoniile consol idează spiritul comunitar şi creează legitimitate politică

Ritualuri; spre deosebire de ceremonii, ritualurile sunt repetitive şi organizate cu o anumită cadenţă, cu o anumită ritmicitate, la perioade fixe de t imp (de exe.mplu, alegerile, comemorăr i le , aniversările politice, zilele naţ ionale) . Ele se desfăşoară în conformitate cu riturile, cu normele care reg lementează comportamentul colectiv în aceste ocazii şi care fac legătura dintre membri i şi conducerea organizaţii lor şi grupurilor, consol idând, astfel, coeziunea socială. De exemplu, sărbătoarea zilei naţionale este un prilej pentru a consol ida coeziunea naţiunii, pentru a-i celebra forţa şi calităţile şi pentru a creşte încrederea în reg im şi în lideri. Alegerile nu sunt numai mecani sme pentru a se ajunge la nişte rezultate, la nişte decizii ci şi ritualuri de socializare şi integrare politică, 2 2 8 Bergcr, P.L., T. Luckmann: The Social Construction of Reality, The Penguin

Press, , All'en Lane, 1967, p. 59.

144


care afirmă ataşamentul membri lor societăţii faţă de regimul politic respectiv, faţă de valorile, normele şi s imboluri le politice.

Eroizarea, crearea de eroi politici şi sacralizarea conducători lor (de exemplu, cultul personalităţi i) . Eroizarea îşi are reversul în demoni-zarea adversarilor, mecanismul care produce eroi produce şi d e m o n i 2 2 9 .

Miturile politice constau în atribuirea de sens realităţii (vieţii cotidiene, relaţiilor sociale, organizării sociale), în raport cu o ordine sacră, magică, parţial ascunsă, pe care numai pontifii, ca interpreţi autorizaţi ai textelor sacre, sunt capabili să o reveleze oameni lor obişnuiţi. Aceştia devin astfel iniţiaţi, cred şi atestă adevărul, care rămâne inaccesibil neiniţiaţilor. Prin urmare, e lementele principale ale mitului sunt: ordinea trancendentă, ascunsă, care dă sens lumii imanente; textele sacre; pontifii; fidelii; neiniţiaţii. *

în această cheie putem interpreta foarte uşor m a r x i s m u l 2 3 0 : necazurile vieţii cot idiene a muncitori lor pot fi explicate prin teoria luptei de clasă şi exploatarea lor de către capitalişti . Viaţa obişnuită capătă sens dacă vedem în filigranul ei ordinea ascunsă, legile istoriei care duc cu necesitate la izbucnirea revoluţiei şi la instaurarea dictaturii proletariatului. Această ordine secretă este relevată de textele sacre ale lui M a r x şi Engels dar sensul lor nu este accesibil decât celor iniţiaţi, comunişti lor, prin intermediul pontifilor şi interpreţilor autorizaţi (ideologii şi liderii partidului).

Multe mituri politice se referă la momentul originar (întemeierea, Revoluţia etc.) dar unele izvorăsc chiar din timpul prezent: probleme, conflicte, tensiuni şi frustrări actuale, dificil de rezolvat, devin suportabile prin trecerea lor din planul real în cel simbolic. Perioadele de tranziţie sunt favorabile mitizării pentru că miturile reprezintă puncte de sprijin pentru oameni i care se confruntă cu o realitate nouă, incertă, câteodată ameninţătoare, dificil de înţeles şi de controlat. E x e m p l e de mituri politice: conspiraţ ia universală, progresul, sfârşitul istoriei.

Raoul G i r a r d e t 2 3 descrie patru mituri politice (care se regăsesc şi în cultura politică românească): mitul Conspiraţiei, al Salvatorului, al Vârstei

z z s Noelle-Neumann, E.: Spirala tăcerii. Opinia publică - învelişul nostru social (trad. Vlad Cucu-Oancea), Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p. 183. 2 3 0 Pentru interpretarea marxismului ca mit politic vezi şi Boia, L : Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanitas, Bucureşti, 2005, 2 3 1 Girardet, R.: Mituri şi mitologii politice. Institutul European, Iaşi, 1997, pp. 30-80.

145

http://Comunicare.ro


tic Aur şi al Unilăţi i . Aceste mituri, CU referire la expresia lor românească, au fost discutate şi exemplificate şi de autori români '

Prin mit, puterea politică este asociată cu ordinea socialii dar şi cu ordinea lumii, cu cosmosul . în acest sens, puterea dev ine eroică, luptând împotriva haosului şi a pericolelor, potenţiale sau efective, care ameninţă colectivitatea; puterea are astfel şi 0 sorginte divină, deoarece ea înfăptuieşte planuri le divinităţii. Ordinea socială este astfel sacralizată: din operă a oamenilor, ea capătă un conţinut divin, transcedental. Ea devine astfel intangibilă, mitul servind menţinerii puterii celor cere o deţin deja. Astfel, „legitimitatea politicului se înrădăcinează în sacralitatea socialu-, - „ 2 3 3

lui Sartori accentuează caracterul iluzoriu al miturilor; ele devin însă o

forţă politică reală atunci când iluzia este trăită ca realitate, prin convin-' 2 3 4

gere . Semnificative definiţii ale mitului vin din zona studiilor culturale şi

a antropologiei . Astfel, Mircea E l i a d e 2 3 5 observă, d incolo de inepuizabila diversitate a miturilor, e lementul constant : fundamentarea lumii reale de către sacru. Mitul relatează în totdeauna o istorie sacră, fie a unei întemeieri, fie a începuturi lor, fie a înnoirii care repetă o cosmogonie .

Pentru C l a u d e Levi-Strauss 2 3 6 mitul nu este o s implă poveste ci un sistem riguros structurat, care reflectă structura socială şi relaţiile sociale. Levi-Strauss observă, inspirat, că „nimic nu s e a m ă n ă mai mul t cu gândirea mitică decât ideologia po l i t ică" 2 3 7 , care înlocuieşte, în societatea contemporană, rolul mitului. Levi-Strauss îşi i lustrează propria definiţie a mitului cu o analiză magistrală a mitului lui Oedip, demonstrând reflectarea relaţiilor sociale de rudenie, fie supraest imate, fie subestimate. Mitul lui O e d i p ar reflecta di lemele unei societăţi care admite, simultan, originea divină şi pământească a omului , naşterea sa dintr-o fiinţă şi din două fiinţe, din bărbat şi din femeie.

2 3 2 Vezi : Boia, L.: Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. a 4-a, Humanitas, Bucureşti, 2005; Cesereanu, R.: Imaginarul violent al românilor, Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 181-208. 2 3 3 Denni, B„ Lecomte, P.: Sociologia politicului (trad. Marta Nora Ţărnea), Eikon, Cluj-Napoca, 2004, voi. 1, p.130. 2 3 4 Sartori.G.: Teoria democraţiei reinterpretată (trad. de Doru Pop), Polirom, laşi, 1999, p. 88.

2 3 5 Eliade, M.: Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, pp. 5-20. 2 3 6 Levi-Strauss, C: Antropologia structurală (trad. 1. Pecher), Editura politică, Bucureşti, 1978, pp. 246-278. 2 3 7 Ibidem, p. 250.

146


Nevoia de mitizare şi eroizare este prezentă din plin şi în regimuri „ateiste" c u m au fost cele comunis te . Cultul personalităţii, prin care liderii comunişt i au fost investiţi cu puteri supranaturale, împrumută multe e lemente din mit şi din religie. Astfel, cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu a fost construit pornind de la motive b ib l ice 2 3 8 . El este „slăvit" prin analogie cu lauda lui D u m n e z e u , este „lumina cea adevărată", este cel care arată drumul, este „fântână a apei vieţii" împlinire a vremurilor, a destinului României . El este centrul unei treimi: „Partidul, Ceauşescu, R o m â n i a " . Ceauşescu este prezentat în volumele şi discursurile omagia le ca un mântuitor al neamului iar „hagiografia" sa are numeroase paralele cu Mântuitorul : s-a născut în mijlocul iernii, a dat dovezi de o precocitate neobişnuită şi se sacrifică pentru ţară. D u p ă moartea sa, Ceauşescu a dat naştere unui mit antonim, fiind considerat Antihrist, diabolic, malefic, „odiosul dictator şi sinistra sa soţie", cum suna formula prin care era descris în primele luni după 1989.

Procesele de demitizare şi dezeroizare sunt frecvente şi marchează mutaţii nu numai în cultura politică ci şi în puterea politică, noile elite politice dorind să se legit imeze şi să se distingă prin noi seturi de simboluri politice, atacându-le, în acelaşi timp, pe cele vechi..

Cultura politică este un rezultat al comportamentelor politice învăţate, împărtăşite şi transmise de către membrii unei societăţi date. Prin urmare, comportamente le politice nu sunt întâmplătoare sau creaţii strict individuale ci se înscriu în modele („pat terns" 2 3 9 ) învăţate, transmise, împărtăşite.

TIPOLOGII ALE CULTURILOR POLITICE

Cea mai uzuală tipologie a culturilor politice este cea elaborată de Almond şi Verba 2 4 0 , care identifică următoarele tipuri de cultură politică: parohială, subordonată (tradiţională) şi participativă. Cultura politică parohială este caracteristică unor societăţi (de exemplu, societăţi africane tribale, comunităţ i locale autonome) în care specializarea rolurilor

Heitman, K.: "Cultul personalităţii: Nicolae Ceauşescu", în: 22 no 6/2001 pp.10-11.

Linton, R.: The cultural background of personality, Appleton-Century New York, 1945, pp. 30-40. ..• Almond, A.G., Verba, S. : The Civic Culture. Politica!Atdtudes anddemocracy în Five Nations, Sage, Newbury Park, CA, 1989, pp. 11-22 (în română: Cultura civică (Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni), CEU Press, Ed Du Style Bucureşti, 1996).

147

:;-:.Vî.:':t:.:..::."i '••*•"•••


2 4 1 Lagroye, J.: Sociologie politique, Presses de la fondation naţionale des sciences

politiques, Paris, Dalloz, 1993. 2 4 2 Shils, E.: "Centre and Periphery", în: The Logic of Personal Knowledge: Essays Presented to Michael Polanyi, Routledge &Kegan Paul, NY, 1961, pp.l 17-130.

148


dacă societatea respectivă este seculară, pluralistă şi tolerantă, ea are o „religie" oficială. Această „rel igie" este oglindită în sfera acţiunii sociale prin decizii le luate de elite şi prin activităţile care pun în practică deciziile. Toate acestea se bazează pe un sistem de valori (sistemul central de valori) despre care societatea în ansamblu crede că sunt cele mai importante, că sunt „sfinte". Cultura politică centrală şi autoritatea se sprijină reciproc pentru că instituţiile şi elitele societăţii afirmă şi aplică sistemul central de valori. Acest sistem central nu este întotdeauna vizibil iar consensul social asupra lui în unele societăţi este mai mare, în altele mai mic. Sistemul central are, ca e lemente implicite, controlul social şi ordinea socială. Această organizare socială, continuă Shils, răspunde nu numai nevoii autorităţii de a impune decizia şi ordinea, dar şi oamenilor obişnuiţi, care au nevoie de comuniune cu grupul, cu naţiunea din care fac parte. Desigur, această nevoie nu este înnăscută ci formată prin socializare politică, prin intemalizarea normelor şi valorilor politice. Sentimentele personale se deplasează asupra lucrurilor publice. Au-lorilalca, care este situată în chiar centrul acestor lucruri, este legitimată şi în acest mod, pentru că este creditată a avea calităţi similare obiectelor publice respective. Nevoia de comuniune politică (cu grupul social şi, mai ales, cu simbolurile sistemului central de valori) nu este repartizată uniform îu societate. De obicei, un grup restrâns are „o conexiune acută, pură şi vitală cu c e n t r u l " 2 4 3 şi manifestă intoleranţă faţă de orice încălcare a valorilor sistemului central (sau, cel puţin, a valorilor afirmate de elitele sistemului instituţional central). Dar, crede Shils, în mod paradoxal, chiar din rândurile acestui grup apar şi cei care se vor o p u n e cel mai violent atât sistemului central de valori cât şi sistemului central instituţional. Din aceste grupuri se recrutează viitorii profeţi, revoluţionari, ideologi şi perfecţionişti (de tipul „tal iban"). Naţionalismul extrem este, şi el, un efect „neplăcut" al ataşamentului excesiv faţă de valorile culturii politice centrale. încorporarea culturii centrale în masa populaţiei este imperfectă, întreruptă de devianţe, fragmentară. Totuşi, cultura politică centrală există şi funcţionează, asigurând ordinea şi consensul.

Culturile politice extremiste reprezintă un rezultat al conştientizării, de către unele grupuri sociale, a propriei excluderi şi respingeri. Nu este obligatoriu ca aceste grupuri să fie cele mai sărace sau cele mai margi-nalizate, important este sentimentul lor de frustrare. Nemul ţumirea aces-

2 4 3 Ibidem,p. 122.

149

politice este insuficient cristalizată şi în care nu există aşteptări legate de schimbări sociale iniţiate de sistemul polit ic. Cultura polit ică subordonată există în societăţi cu s is teme politice diferenţiate, în care oamenii sunt conştienţi de existenţa unor autorităţi guvernamenta le special izate dar în care fluxurile principale ale comunicăr i i şi deciziei sunt „de sus în jos" şi nu „de j o s în sus" . în cultura politică participativă cetăţenii se raportează în mod activ la sistemul polit ic, contribuind la circulaţia informaţiei şi la luarea deciziilor. Acestea sunt tipuri ideale, ele practic nu există în stare pură decât în m o d excepţional . Cei doi autori citaţi identifică mai degrabă combinaţi i ale celor trei tipuri în viaţa reală.

Există, însă, şi alte cr i ter i i 2 4 1 : At i tudinea faţa de guvernare împarte culturi le polit ice în : con

formiste (cele care sprijină regimul şi îl consideră capabil să menţină ordinea socială); reformiste (regimul nu este perfect dar există un acord social în privinţa reformelor posibi le); revoluţionare (acordul social este

socotit imposibi l) Gradul de coeziune socială: culturi politice consensuale (favo

rabile compromisu lu i , acordului social, sudate de valori ş i credinţe com u n e ) sau polarizate (s isteme de atitudini care se înfruntă, uneori cu violenţă, şi care sunt relativ egale ca forţă şi distribuţie în rândul popula ţiei; populaţ ia este divizată, adversarii politici sunt ostili, ca şi grupurile şi organizaţi i le care îi susţin)

Plural ismul cultural: cultura politică oficială (dominantă sau majoritară; de obicei, se bazează pe legitimarea regimului politic în funcţiune); subcullurile politice (dc obicei, sunt creale dc grupuri marginale din punct de vedere etnic, rasial sau ocupaţ ional dar, dc fapt, reprezintă grile specifice fiecărui grup social pentru a interpreta aceleaşi fapte sociale); contraculturile politice (subculturi nu numai diferite ci şi opuse culturii politice oficiale.

D i n a m i c a ce există în culturile politice este surprinsă de către Edward S h i l s 2 4 2 prin dialectica dintre centru şi periferie. După părerea acestui autor, societatea are un centru. Participarea socială se face în raport cu acest centru. Acest centru este un domeniu al valorilor şi credinţelor, este chiar centrul ordinii simbolurilor, valori lor şi credinţelor care d o m i n ă societatea. Această zonă are caracteristicile sacrului. Chiar


lor grupuri esle un vchicol foarte eficace de ascensiune politică, folosit de unii oameni politici care nu au altă şansă de a accede la putere.

Cultura politică a violenţei îşi are rădăcinile în condiţii de viaţă particulare (sărăcie, izolare, deprivare) trăite de unele grupuri excluse şi marginalizate. Cultura violenţei porneşte de la ideea că ordinea politică favorizează grupurile influente, că deciziile politice sunt luate în favoarea acestor grupuri şi că grupurile exluse din punct de vedere social nu se pot expr ima decât prin violenţă şi acţiuni i legale 2 4 4 .

Culturi le politice se diferenţiază şi în funcţie de teritoriu: putem vorbi, astfel, de culturi politice naţionale, regionale, locale.

Cultura politică naţională este produsul istoriei naţ ionale, a relaţiilor dintre grupurile principale ce alcătuiesc naţ iunea; ea există în m e m o ria colectivă şi se bazează pe o l imbă c o m u n ă , pe educaţia în sistemul şcolar controlat de statul-naţiune, în automatismele inculcate încă clin copilărie. în cadrul culturii polit ice naţionale, indivizii împărtăşesc, dincolo de diferenţele inevitabile de atitudini şi valori polit ice, aceeaşi viziune generală asupra modului de organizare şi de guvernare a societăţii.

Diferenţele dintre culturile naţionale au fost magistral analizate de către Geert H o f s t e d e 2 4 5 . Hofstede a realizat, în anii v 7 0 ai secolului trecut, o serie de două sondaje, aplicând 116. 000 de chest ionare în 70 de ţări. El clasifică culturile naţ ionale ca s isteme de valori structurate în funcţie de mai multe axe:

1). Distanţa faţă de autoritate: aceasta poate fi mai m a r e sau mai redusă. Această dimensiune reflectă inegalitatea socială şi concepţia indivizilor în privinţa raporturi lor de putere, manifestate într-o ierarhie (familie, şcoală, loc de muncă, organizare polit ică).

De exemplu, în timpul copilăriei, relaţia dintre părinţi şi copii se poate baza pe disciplină, dependenţă şi respect, părinţii fiind percepuţi ca distanţi; sunt, însă, societăţi unde distanţa dintre părinţi şi copii este redusă, în care copiii sunt trataţi ca egali şi apropiaţi ai părinţilor. Aici valorile sunt subsidiaritatea, independenţa, autonomia, egalitatea în drepturi, participarea la decizii, negocierea.

Aceeaşi problemă o regăs im în sistemul şcolar, în relaţiile dintre profesori şi elevi şi, mai târziu, în organizaţii, între şefi şi subordonaţi . Aceste valori, inculcate încă din copilărie şi consol idate de întreaga funcţionare a societăţii, îşi pun amprenta şi asupra relaţiilor politice dintre conducător i şi conduşi, asupra percepţii lor şi comportamentului poli-

14 Michaucl, Y.: Violence et politique, Gallimard, Paris, 1978, p.9-22. 15 Hofstede, G.: Culture's Consequences, Sage Publications, London, 1980.

150


tic, asupra exercitării cetăţeniei etc. Autoritatea politică poate fi ceva îndepărtat, intangibil, exterior, chiar străin, care trebuie ascultat şi respectat; sau, dimpotrivă, oamenii se simt implicaţi, simt nevoia să participe la exercitatrea guvernării pentru că distanţa faţă de guvernanţi este redusă. La nivel politic această d imensiune devine un raport între pasivitate şi participare, între acceptarea regimurilor autoritare şi activitatea democratică.

2 ) . Axa individualism/colectivism; această dimensiune reflectă echilibrul dintre libertatea individuală şi solidaritatea de grup. Ea se exprimă prin următorii indicatori: opţ iunea pentru familiile monogenera-ţionale sau pentru cele mult igeneraţ ionale; decizia asupra vieţii proprii (alegerea profesiei, căsătoria) poate fi liberă sau dictată de familie; rata divorţurilor şi separărilor etc. în politică, axa individualism/colectivism reflectă valorizarea fie a drepturi lor şi libertăţilor individuale, fie prin Supremaţia binelui comun şi valorizarea sacrificiului personal. De asemenea, societăţile mai colectiviste sunt mai intolerante pentru că percep diferenţa ca pe un potenţial pericol pentru colectivitate.

3) . Axa feminitate/masculinitate. Există societăţi feminine, bazate pe cooperare şi întrajutorare şi există societăţi masculine, bazate pe competiţ ie şi performanţă individuală; societăţi care valorizează negocierea şi compromisul şi societăţi care valorizează conflictul şi lupta directă; societăţi care apreciază căldura umană, relaţiile, afectivitatea apropierea şi societăţi care apreciază mai mult valorile instrumentale: banii, bunuri le, reuşita socială; societăţi care s impatizează cu cei slabi şi societăţi care simpatizeză cu oamenii puternici, de m â n ă forte.

4) . Gradul de evitare a incertitudinii. Acesta poate fi redus sau ridicat. Astfel, există societăţi în care incertitudinea şi riscul sunt considerate lucruri normale pe când în alte societăţi stabilitatea şi siguranţa sunt mai apreciate.Există oameni care se simt bine într-o lume în schimbare şi există oameni care se tem de schimbare. De exemplu, un proverb românesc spune "schimbarea domnilor, bucuria nebuni lor" . Această dimensiune este legată şi de gradul de toleranţă al unei societăţi. Există societăţi în care comportamente le deviante sunt integrate şi există societăţi în care comportamente le deviante sunt suprimate, pentru că sunt percepute ca tulburătoare ale echilibrului şi stabilităţii sociale.

Următorul tabel sintetizează distribuţia câtorva culturi naţionale în funcţie de cele patru dimensiuni de mai sus:

151


TABELUL 5: INTEGRAREA CELOR PATRU D I M E N S I U N I ALE CULTURII POLITICE NAŢIONALE , , k ; U L l UK.11 1 i ' n . i

Ţări

Distanţa faţă de autoritate

Grad de evitare a incertitudinii

Individualism

Masculinitate

Latine dezvoltate (Belgia, Franţa, Argentina, Brazilia, Spania, Italia)

mare ridicat mediu spre ridicat

medie

Latine mai puţin dezvoltate (Columbia, Mexic, Venezuela, Chile, Peru, Portugalia)

mare ridicat scăzut medie

Asiatice dezvoltate (Japonia)

mare ridicat mediu ridicată

Asiatice mai puţin dezvoltate (Pakistan, Thailanda, India, Filipine)

mare mediu spre scăzut

scăzut medie

Balcani (Grecia, Turcia, Iugoslavia)

mare ridicat scăzut medic

Germanice (Austria, Germania, Elveţia)

mică mediu spre ridicat

mediu mediu spre ridicată

Anglo-saxone (Australia, Canada, Marea Britanie, Irlanda, SUA)

mică scăzut spre mediu

ridicat ridicată

Nordice (Danemarca, Finlanda, Olanda, Norvegia, Suedia)

mică scăzut spre mediu

mediu spre

1 ridicat

scăzută

Sursa: Hofstede, op.cit., pp. 211-228.

ROLUL CULTURII POLITICE ÎN FUNCŢIONAREA

POLITICII

D a c ă v o m considera politicul ca sistem, se p u n e p r o b l e m a raportu

rilor dintre instituţiile politice şi mentalităţi le polit ice. Aces te raporturi

pot cunoaşte două s i tuaţ i i 2 4 6 : 1). Acord perfect 2) . Acord incomplet sau dezacord, pentru că:

Bouthoul, op. cit., pp. 16-25.


a), mentalităţi le sunt în avans faţă de instituţii; credinţele, valorile, atitudinile cele mai influente se opun instituţiilor existente; în acest caz, instituţiile se pot schimba radical, prin revoluţii, sau numai gradual, prin reforme

b). instituţiile sunt în avans faţă de mentalităţi; cum se poate reface echilibrul, în acest c a z ? Prin campanii de informare, educare şi persuasiune?

U n a dintre cele mai importante dispute din cultura română ("teoria formelor fără fond") ilustrează tocmai această ultimă situaţie: modernizarea României ar fi avut loc prin schimbarea rapidă a instituţiilor, c a i c nu ar fi fost susţinută de o schimbare corespunzătoare a mentalităţilor. Astfel, aceste instituţii nu au putut funcţiona eficient, devenind "forme fără fond". Susţinută de Titu Maiorescu, această " t e o r i e " a fost combătută de Constantin Dobrogeanu-Gherea şi, mai târziu, de Eugen Lovinescu, adept al s incronismului societăţii româneşti cu cele occidenta le ( ' I I riscul de a crea forme fără fond, modernizarea României ar fi atât de urgentă, încât nu poate aştepta progresul mentalităţilor; singura soluţie este să se creeze, prin voinţă politică, instituţii, care, funcţionând, SC vor umple de conţinut, vor crea conţinutul.

Aşa cum am mai menţionat, cultura politică este esenţială pentru funcţionarea politicii. Principalele ei funcţii, din acest punct de vedere, sunt:

I). Schimbări le din cultura politică sunt o precondiţie a s c h i m b ă rii politice şi sociale. încet, cultura politică oficială se erodează şi în societate încep să se răspândească idei politice opuse regimului. Nemulţumirea latentă se transformă în contestare deschisă şi, astfel, devine posibilă schimbarea regimului. Nici o schimbare politică nu a fost posibilă fără o astfel de "pregăt i re" culturală. Marea Revoluţie Franceză din 1789 a fost pregătită de răspândirea ideilor i luministe, căderea regimurilor comunis te din Europa a fost pregătită de erodarea conformismului şi răspândirea ideilor legate de drepturile omului, de atracţia exercitată de democraţi i le prospere occidentale.

2). Integrarea politică. Prin intermediul culturii politice oamenii sunt socializaţi, li se inculcă anumite idei, n o r m e şi comportamente, conforme cu cultura politică a grupului respectiv. Astfel, oamenii sunt integraţi într-un microgrup, într-o categorie socială, într-o organizaţie socială sau politică, într-o naţ iune - devin membri ai acestor grupuri, nu

Vezi: Maiorescu, T.: "în contra direcţiei de azi în cultura română", în : Critice, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, pp. 75-83; Lovinescu, E.: Critice, Ancora, Bucureşti, 1928, pp.36-50.

153 152

http://UK.11


numai formal ci şi la modul efectiv. Integrarea se bazează, astfel, pe obedienţă consimţită, pe interiorizarea culturii grupului în care indivizii se integrează. Integrarea politică se manifestă prin interesul pentru informaţiile politice, capacitatea de a avea cunoşt inţe despre politică, de a forma judecăţi politice, de a construi o identitate polit ică. M a i mulle despre integrarea politică, în capitolul 10, referitor la part iciparea politică, al acestei lucrări.

3). Poate cea mai importantă funcţie a culturii polit ice este însă funcţia de l e g i t i m a r e a puterii, de menţinere a ordinii polit ice şi sociale prin mecanisme de interiorizare a culturii oficiale, de supunere voluntară, de acceptare a puterii. Acest obiectiv al oricărei puteri, oricât de tiranice sau discreţionare, se atinge printr-o serie de acţiuni şi discursuri, care determină pe cetăţeni să fie " s u p u ş i " nu prin mij loace coercitive (sau nu numai) ci şi prin convingere, atât în planul raţ ional, cât şi afectiv. Astfel, individul acceptă poziţia de dominat, pentru ca, astfel, colectivitatea să supravieţuiască şi să prospere; crede în necesitatea rolurilor politice specializate, în promisiunile oameni lor politici, considerându-i cei mai capabili să " sa lveze" colectivitatea; crede că regimul politic respectă normele sociale fundamentale pentru funcţionarea societăţii.

Cons imţământul este fundamentul psihologic şi cultural al puterii. A ş a cum spunea Levi-Strauss, cultura politică nu este o funcţie secundară, o „secreţ ie" a politicii (sau o suprastructură) ci „chiar materia pr imă a acesteia". în viaţa cotidiană autoritatea se exprimă printr-un j o c de prestaţii şi conlraprestaţii între cei care o deţin şi membri i de rând ai grupului. Reciprocitatea este un atribut esenţial al puteri i . Cei care deţin puterea au responsabilităţi şi datorii faţă de grup - nu numai incontestabile avantaje. Puterea este un echilibru mereu reînnoit între prestaţii şi

2 4 8

privilegii, între servicii şi obligaţii . Puterea nu are doar aspectul material al dominaţiei instituţionaliza-

te, al dominaţiei de fapt, ci şi acest aspect spiritual, indus prin socializare politică, al faptului că oamenii consideră firesc să se supună

. „' . . ' ' 4 9

autorităţii .

2 4 8 Levi-Strauss, C: Tropice triste (trad. E. Schileru şi I. Pislaru-Lukacsik), Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.321. 2 4 9 Duverger, op.cit., p.22.


8.4. SOCIALIZAREA POLITICĂ

Prin urmare, cultura politică joacă un rol esenţial în menţinerea şi schimbarea ordinii politice. D a r şi cultura politică are propriile mecanisme pentru a se forma, reproduce sau schimba. Achiziţionarea credintelor . a U t i u l m i l p ^ politice se numeşte socializare politică şi este, tuiul din principalele mecanisme de formare a culturii politice.

T o a t e sistemele politice au structuri delb^îăl î^ărerpol i t ică pentru că legitimitatea lor, după cum am văzut, se bazează pe conformismul consimţit al membri lor săi, adică un comportament conform cu valorile şi normele oficiale, promovate de respectivul sistem politic. Activităţile care creează şi menţin legitimitatea unui regim sunt esenţial de ordin Cultural .şi implică socializarea politică.

Mecanismele fundamentale ale socializării politice s u n t 2 5 0 : învăţarea valorilor şi atitudinilor c o m u n e

- întreţinerea valorilor şi atitudinilor c o m u n e învăţarea vocabularului politic învăţarea datoriei civice învăţarea rolurilor politice învăţarea regulilor jocului politic

- învăţarea simbolurilor politice (drapelul, imnul, emblemele, stemele, mituri le . . . )

Socializarea politică este cheia participării politice; indivizii şi grupurile care parcurg mai rapid mecanismele enumerate mai sus, au mai mari şanse să se implice; de obicei, este vorba de indivizi şi grupuri deţinând cu niveluri mai ridicate de capital şcolar şi capital relaţional.

Sociologul francez Pierre Bourdieu 2 5 1 promovează, într-o viziune marxizanlă, conceptul de habitus şi rolul acestuia âi socializarea politică. Ilabitusul este produsul interiorizării normelor sociale şi punctul d e f e c a r e pejŢţrujaacriorizarea mteriorizării, sub forma opiniilor şi comportamentelor.

Habjuîşunî^^ sociale generale) şi o parte specifică fiecărui grup social. Există un fundament socio-demografic al opiniilor, există o similitudine între opiniile exprimate de membri i unui anumit grup social. Pentru Bourdieu, cel mai important grup este clasa socială, habitusul având un caracter de clasă. Pe de altă parte, clivajele care există între opiniile diferitelor grupuri

Percheron, A. : La socialisation politique, A. Collin, Paris, 1993 pp 18-21 • 27-3 2 ; 60-61 ; 103-117; 173-191.

Bourdieu, P., Passeron, J.-C, La reproduction ed, cit., pp. 47-48.

155 154


sociale se explică prin faptul că relaţia acestor grupuri cu sistemul social şi politic este diferită, în funcţie şi de locul pe care ele îl o c u p ă în structura socială. Opinii le sunt influenţate de o mult i tudine de factori (variabile): vârsta, profesia, genul, capitalul cultural, capitalul social, situaţia familială, nivelul de trai, experienţa de viaţă etc.

Habitusul legitim este expresia culturii polit ice oficiale, impusă de clasele dominante . Obiectivul socializării legitime este reproducerea ordinii sociale şi politice, reproducerea relaţiilor de dominaţ ie politică şi socială. Mecani smele reproducerii sunt foarte eficace în societăţile contemporane pentru că ele nu sunt evidente ci sunt dis imulate, ascunse. De exemplu, la şcoală copiii nu învaţă numai să scrie, să citească, matematică , geografie, limbi străine etc. Ei învaţă şi să se supună;, să fie disciplinaţi, să respecte reguli ale relaţiilor sociale, stereotipuri şi alte lucruri care nu sunt cupr inse în nici o programă şcolară dar sunt foarte eficient inculcate, alcătuind aşa-numita "programă ascunsă" (hidden curricula) .

Astfel, majoritatea populaţiei este conformistă nu din cauza codurilor de norme şi a sancţiunilor prevăzute în aceste coduri (fie că este vorba de Codul penal sau de Codul bunelor maniere) , ci pentru că a interiorizat normele habitusului legitim. Coduri le şi sancţiunile acţionează numai asupra acelora care au ratat habitusul, numai acolo unde socializarea legit imă a eşuat.

Rezultatul socializării este conformismul (acceptarea ordinii politice legitime), în cazul unei socializări legit ime reuşite, sau devianţa, atunci când socializarea legitimă eşuează. Cauze le eşecului sunt diverse, de exemplu, influenţa mai puternică a unei subculturi sau contraculturi, în raport cu cultura oficială (în acest caz, are loc aşa-numita socializare negativă), criza structurilor sociale, inadecvarea conţinutului socializării la realităţi şi aspiraţii sociale, anomia. C â n d încrederea în instituţiile puterii legitime scade, fenomenele deviante se înmulţesc . Statul, societatea în general, controlează manifestările deviante, considerate indezirabile, prin organizaţii le şi instituţiile controlului social (nu n u m a i cele coercitive - poliţia, justiţia - dar şi sistemul de asistenţă medicală, securitate socială, mass-media sau chiar "gura lumii") . De exemplu: cei care nu aprobă valorile şi n o r m e l e oficiale în regimuri le dictatoriale ajung în închisori sau azile psihiatrice; în unele ţări, nepart iciparea la vot este sancţionată de plata unei amenzi ; mass-media consideră, în general, pe cei care nu merg la vot că nu sunt nişte "buni ce tă ţen i " etc. Reacţ ia gru-

2 5 2 Bernstein, B. : Studii de sociologie a educaţiei (trad. de Rola şi Fred Marilor), Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, pp. 193-217.

156


pului la devianţă consol idează solidaritatea acestuia. Ordinea politică este văzută diferit: fie ca rezultat al consensului de valori, al voinţei generale (Durkheim, Parsons) fie ca rezultat al impunerii prin forţă, constrângere sau manipulare ideologică (curentele marxiste).

Intr-un studiu c las ic 2 5 3 realizat de Merton, pornind de la teoria durkheimiană a anomiei, este dezvoltată o tipologie a comportamentelor deviante. Această teorie este foarte relevantă pentru societăţile aflate în schimbare rapidă, aşa c u m sunt şi societăţile tranziţiei posteomuniste, în care normele, scopurile şi mijlocele se redefinesc într-un mod diferit de cel în care au fost socializaţi oamenii . Elementele culturale cele mai importante, din acest punct de vedere sunt scopurile legitime, definite social, şi mijloacele legitime, care sunt acceptate social pentru atingerea scopurilor. Exemple de scopuri legitime: bogăţia, poziţia socială, prestigiul, puterea; exemple de mijloace legitime: munca, educaţia, creativitatea, talentul sau procesul electoral. Socializarea ne inculcă acceptarea scopurilor şi mijloacelor legitime. Majoritatea dintre noi devine astfel conformistă. D a r sunt indivizi şi grupuri care resping fie scopurile legitime, fie mijloacele, fie ambele. De exemplu, chiar dacă acceptă scopurile legit ime dar nu au acces la mijloacele legitime, unii oameni " inovează" , utilizând, pentru a ajunge la scopuri, mijloace neacceptate social: furtul, înşelăciunea, evaziunea fiscală, alte activităţi criminale. Alţii se conformează mijloacelor, merg la serviciu în fiecare zi, muncesc disciplinaţi dar fără să fie interesaţi de scopurile definite social. Aceştia sunt "ritualişt i i" . Alţii resping atât scopurile cât şi mijloacele şi se retrag într-o lume a lor, folosindu-se uneori, de alcool, droguri, reverii, o viaţă b o e m ă sau dedicându-se unui hobby. Aceştia sunt "evazionişti i" . în sfârşit, sunt unii indivizi sau unele grupuri care nu acceptă nici scopurile şi nici mij loacele definite de societate, având însă o atitudine activă şi propunând noi scopuri şi noi mijloace. Aceştia sunt "rebel i i" (vezi tabelul de mai jos) .

TABELUL 6: TIPURI DE C O M P O R T A M E N T E SOCIALE Tip de comportament

Acceptarea scopurilor legitime

Acceptarea mijloacelor legitime

Conformist + + Inovativ + -

Merton, R.K.: "Social structure and anomie", American Sociologica! Review, 3/1938, pp.672-682, în: Worsley, P. (ed.): Modern Sociology, Penguin Books, Harmondsworth, 1982, pp. 615-622.

157


Ritualist - + Evazionist - -

Rebel +/- +/-Sursa: Merton, R.K.: "Social structurc and anomie", ed.cit.

E t a p e l e socia l izăr i i pol i t ice: p m n a r ă (în familie); secundară (în afara familiei, mai ales la şcoală şi în grupul dc prieteni); terţiară (la vârsta adultă, marcată de trecerea la noi sialusuii şi roluri sociale, printre care cel de cetăţean cu o anumită identitate socială şi politică).

Social izarea primară este foarte importantă, pentru că sunt asimilate norme şi valori care vor li reproduse mai târziu, în comportamentul cotidian. Social izarea este o activitate conştientă şi inconştientă, ' în acelaşi timp, în care copilul " a b s o a r b e " şi imita i cea r c reperează în mediul să obişnuit. în copilărie se formează atitudinile fundamentale în raport cu autoritatea (după cum observa şi Hofstede) şi sc inculca majoritatea stereotipurilor culturale. Socializarea arc un mau al caracter afectiv - copilul se ataşează foarte puternic dc anumite simboluri politice (drapel, imn, conducător i , cravata dc pionier, ceremonii, ritualuri) sau, dimpotrivă, manifestă respingere şi ostilitate in raporl cu orice are legătură cu politica.

Cu vârsta, şi în raport cu capitalul cultural al familiei, creşte şi cunoaşterea vocabularului politic, a roliniloi politice, a regulilor jocului politic ele. în general, exista o legătură intre nivelul de cunoaştere şi nivelul de interes laţii dc politică.

La şcoală, copilul parcurge unele discipline un conţinut ridicat de politizare: istoria, educaţia civică, atât prin noţiunile cât şi prin atitudinile şi valorile transmise, pentru că socializai ca arc un dublu aspect: cognitiv şi afectiv.

Tranziţ ia postcomunislă a fost însoţită şi dc un proces de (re)socializare politică, a tinerelor generaţii dar şi a adulţilor. Aceşt ia au trebuit să înveţe noi norme, valori şi comportamente, complet diferite faţă de perioada comunistă. Nucleul noii culturi politice este constituit de valorile ataşate funcţionării democraţ ie i şi a economiei de piaţă.

Social izarea politică a individului implică, după cum am mai arătat, multiple procese lingvistice, cognit ive, s imbolice şi normative. Nu este vorba de procese mecanice, de o dresare de lipul stimul/reacţie ci de procese active, în care individul joacă un rol selectiv şi creator. La vârsta adultă, individul are deja un bagaj impresionant de cunoşt inţe, prejudecăţi, stereotipuri, convingeri int ime, toate acestea ajutându-1 să îşi structureze universul cotidian. Iată, însă, că tot acest univers este zguduit din

158

8. CULTURA POLITICA

temelii şi vechiul bagaj nu mai este bun de nimic. Noile dimensiuni ale realităţii sociale şi presiunea noilor norme sociale i-au obligat pe oameni să îşi modifice vechile repere. Unii sociologi (Boudon, Stoctzel) numesc aculturaţie acest proces, de tranziţie la o nouă cultură politică. Aculturaţia este un proces de adaptare socială, în care individul este foarte interesat, foarte motivat, foarte dornic să asimileze noua cultură politică. Procesul de aculturaţie se dezvoltă pas cu pas, în viaţa de zi cu zi, deseori fără percepţia exactă a presiunii noilor norme sociale.

Principalele dimensiuni ale socializării politice în perioada tranziţiei sunt: definiţia democraţ ie i ; modificarea vocabularului politic; constituirea atitudinilor în raport cu sistemul politic; achiziţionarea noilor valori polit ice; identificarea partizană. Toate acestea nu se fac prin studiul unor m a n u a l e de educaţie civică ci prin ceea ce oamenii trăiesc şi experimentează zi cu zi.

Cercetări le desfăşurate în R o m â n i a sub coordonarea profesorului Ioan Mărg inean au arătat că a scăzut ponderea procentuală a celor care nu răspund la întrebări referitoare Ia percepţii asupra democraţiei. Astfel, aceştia au scăzut de la aproximativ 3 0 % în decembrie 1990 la 1 5 % în decembrie 1998 2 5 4 .

Astfel, în timpul regimului comunist, democraţia însemna pentru români bogăţia şi prosperitatea ţărilor occidentale, despre care auzeau din relatările norocoşilor sau ale rudelor şi cunoştinţelor emigrate. După 1989, românii defineau democraţ ia la modul negativ: opusul regimului comunist. Treptat s-a creat un consens social în legătură cu necesitatea trecerii la o economie de piaţă. Costuri le sociale ale tranziţiei (şomaj, sărăcie, inflaţie) au fost acceptate ca un rău necesar dar oamenii credeau că ele trebuie contracarate prin protecţie socială.

în următori i ani ai tranziţiei, în opinia publică democraţia a început să fie mai puţin asociată cu libertatea şi drepturile politice (drepturi electorale), deja practicate în mai multe rânduri de alegeri libere. Democraţia a început să fie înţeleasă ca bună funcţionare a instituţiilor şi luptă împotriva corupţ ie i 2 5 5 .

Literatura sociologică clasică identifică doi factori majori ai socializării polit ice: familia şi organizaţii le politice, în special, partidele politice. D a r în per ioada tranziţiei, aceşti factori au jucat un rol minor: rata de înrolare în partidele politice este redusă iar familia nu este unitară în

Mărginean, I.: " Suportul social pentru democraţie", în: Sociologie românească no.2/1999, p. 9. 2 S 5 lbidem, p.IO.

159


ceea ce priveşte opţiunile polit ice ale membri lor săi. De aceea, alţii sunt factorii socializării politice:

Influenţa contextului cultural şi istoric ; cultura polit ică naţională îşi menţ ine influenţa chiar dacă valorile politice fundamentale moştenite vin câteodată în contradicţie cu valorile politice democrat ice .

Prob lema moştenirii comuniste, care, deşi este repudiată la m o dul raţional, persistă în memor ia colectivă şi în subconştient

Pres iunea noilor forţe, instituţii şi n o r m e sociale: redefinirea rolului şcolii şi al mass-media

în privinţa socializării polit ice a tinerelor generaţii, aceasta poate fi astfel e tap iza tă 2 5 6 :

înainte de 10 a n i : etapa pre-logică ; copilul are contacte rare şi ocazionale cu politica ; în general, acceptă în mod necrit ic mediul său social

10-11 ani: copilul începe să fie integrat în alte grupuri sociale şi să ia cunoştinţă de pluralitatea punctelor de vedere

12-13 ani: copilul începe să se simtă mai apropiat de o anumită ideologie politică şi să îşi formeze atitudini faţă de sistemul politic (de acceptare sau refuz)

Annick Percheron a construit o metodologie de investigare a conţinutului socializării politice a copiilor, în Franţa. Această metodologie a fost aplicată şi în România, în anii ' 9 0 2 5 7 . Achiziţ ia vocabularului politic este analizată pe două d i m e n s i u n i : (ne)cunoaştere ş i ostilitate. Copiii din R o m â n i a au avut rezultate mai b u n e la cunoaştere dar au manifestat o mai m a r e ostilitate faţă de termenii vocabularului polit ic. în general, ostilitatea este asociată cu necunoaşterea, pentru că, într-adevăr, necunoscutul poate provoca teamă şi chiar repulsie. O altă categorie de termeni care a provocat ostilitate este cea referitoare la control social şi instituţii coercitive: stat, forţe de ordine, jandarmi, a rmată . O a treia categorie este cea referitoare la regimul t r e c u t : securitate, Ceauşescu, comunist, dictatură. Termeni i caracteristici pentru funcţionarea propriu-zisă a sferei politice au primit mul tă ostilitate, de asemenea: partid, om politic, candidat, consilier, ministru, par lament. în sfârşit, termeni legaţi de tulburări şi violenţe: revoluţie, manifestaţie. Cuvinte le cele mai acceptate au fost : patrie, libertate, independenţă, egalitate, cetăţean, sala-

2 5 6 Dâncu, V.S.: "Socializarea politică şi achiziţia vocabularului politic ", în : Sociologie românească, no. 111/1999, pp. 51 -68. 2 "' lbidem.

160


riu. In concluzie, copiii intervievaţi sunt, în general, ostili autorităţii dar apreciază libertatea şi bunăstarea.

A g e n ţ i i socia l izăr i i pol i t ice cei mai importanţi sunt: familia, grupurile de apartenenţă, şcoala, întreprinderea, armata, sindicatele, alte organizaţii şi asociaţii, bisericile, mass-media, partidele politice, campaniile de comunicare politică.

Annick Percheron identifică două moduri de socializare politică şi de formare a competentelor politice: spontan (empiric, din experienţa cotidiană) şi „ş t i inţ i f ic" ' 5 8 (în care obiectivele socializării sunt formale şi/sau explicite). Autoarea notează un declin al rolului familiei în socializarea politică, în perioada 1975-1990. Totuşi, familia continuă să fie cel mai important agent al socializării politice, în ciuda acestui declin. Astfel, în Franţa, cel puţin, interesul pentru polit ică are o rată de reproducere de la părinţi la copii de 7 4 % iar identificarea ideologică pe axa stânga-dreapta de 4 0 % 2 9 . Aceste rate sunt chiar mai r idicate în subeşantionul familiilor cu o comunicare bună între părinţi şi copii, în care părinţii vorbesc deschis şi transparent despre părerile lor politice. Concluzia studiilor longitudinale efectuate de Percheron este că familia utilizează, în linii mari, aceleaşi mecanisme şi procese de socializare politică, nu rolul ei s-a schimbat ci contextul social-polit ic 2 6 0 .

D u r k h e i m subliniază rolul religiei în socializare, ca „şcoală a vieţii colect ive"; religia, ca producţie a spiritualului şi socialului, creează diviziunea esenţială dintre sacru şi profan, dintre cultura comună şi cea sacră, rezervată liderilor (spirituali). în viziunea lui Durkheim, religia nu este un lux de care omul şi societatea se pot lipsi ci chiar condiţia existenţei societăţ i i 2 6 1 .

Un alţ agent important pentru socializarea politică îl reprezintă liderii de opinie. Aceştia sunt persoane bine integrate în grupul lor dar care au, în acelaşi timp, numeroase contacte cu exteriorul grupului, De aceea, ei au o competenţă mai m a r e decât ceilalţi membr i ai grupului, în diverse domeni i , sunt mai informaţi, au cunoştinţe mai extinse. De exemplu, într-un grup de femei, majoritatea casnice, lider de opinie va deveni o

Percheron, A.: "Peut-on encore parler d'heritage politique en 1989'?", în: : Meny, Y. (ed.): Ideologies, parties politiques & groupes sociaux, Presses de la fondation naţionale des sciences politique, Paris, 1989, p.74. 2 5 9 Idem, p.80. 2 6 0 Ibidem, p.87. 2 6 1 Durkheim, E.: Les formes elememaires de la vie religieuse, PUF, Paris, 1960 pp.602-605.

161


femeie mai tânără, care lucrează, care este mai conectată şi mai informată în privinţa medi i lor exterioare grupului . Lideri de opinie pot deveni şoferii de taxi, coafezele, frizerii e t c , adică acele per soane care intră în contact cu persoane provenite din medi i diverse. Lideri i de opinie sunt importanţi şi pentru că ei intermediază influenţa mass-media asupra grupului (vezi, mai jos, subcapitolul 9.4. din această lucrare) .

Un rol foarte important în social izarea politică este jucat de modelele şi grupurile de referinţă262. Teor ia grupului de referinţă p u n e două întrebări fundamentale:

1). C u m influenţează ceilalţi or ientarea politică a unui individ? 2). C i n e sunt aceşti „ceilalţ i" la care individul se referă? Individul adoptă o atitudine polit ică ţinând cont de at i tudinea celor

lalţi. Referinţa la celălalt va fi pozit ivă sau negativă. At i tudinea pozitivă va orienta individul în mod favorabil în raport cu un anumit obiect. De exemplu, dacă respectăm şi a d m i r ă m foarte mult pe cineva, v o m fi înclinaţi să avem aceleaşi orientări şi preferinţe polit ice cu el. D a c ă el va vota, să zicem, „ n u " la un referendum, şi noi vom fi încl inaţi să votăm la fel, întrucât îi respectăm foarte mult judecata sa polit ică. Referinţa va fi negativă în cazul opus, al unei per soane pe care o antipatizăm, care ne pare neserioasă etc. V o m fi înclinaţi să refuzăm atitudinile acelei persoane şi să ne formăm atitudini opuse în raport cu preferinţele ei politice.

Grupul (modelul) de referinţă are două funcţii fundamentale : - Funcţia normativă: se bazează pe faptul fundamental că individul

obţ ine şi menţ ine acceptarea sa socială din partea grupului confor-mându-se la normele grupului . Procesul cel mai sigur de stabilire a unui a semenea conformism este identificarea, proces în care individul interior izează normele grupului: din f e n o m e n e exterioare, n o r m e l e devin atitudini interioare ale individului. Astfel, compor tamente le actorilor individuali sunt determinate de normele şi s tandardele grupului lor.

- Funcţia comparat ivă: se b a z e a z ă pe autoevaluarea şi evaluarea fenomenelor , evenimentelor şi actorilor politici în funcţie de grupul folosit ca punct de comparaţ ie . De exemplu, o persoană se poate autoevalua drept „săracă", chiar dacă în m o d obiectiv are venituri peste medie, dacă se compară cu un grup de persoane mai bogate decât ea.

Aceste grupuri de persoane sau aceste persoane pot f i reale (de exemplu, actori, cântăreţi, fotbalişti, vedete TV, o a m e n i de afaceri etc.) sau imaginare (personaje legendare, eroi mistici, voievozi etc. ). Prin

- 6 2 Newcomb, T.M., Turner, R.H., Converse, P.E.: Social Psychology: the study of human imeraction, Hoit, Rinehart & Winston, New York, 1965.

162


procesul de referinţă, individul ţine cont de persoane şi grupuri concrete dar şi de categorii abstracte, c u m ar fi statusuri şi clase sociale.

Pr in urmare, individul are, în acelaşi timp, un grup de apartenenţă (din care face parte, în mod real) şi un grup de referinţă. De exemplu, cineva poate să fie necăsătorit şi sărac dar grupul său de referinţă poate fi reprezentat de familiile fericite şi înstărite din reclamele şi serialele TV. Publici tatea joacă, de altfel, din plin cartea grupurilor de referinţă, făcându-ne să c u m p ă r ă m un anumit produs sau serviciu nu pentru că am avea rea lmente nevoie de el ci d o a r pentru că credem că este consumat de grupul nostru de referinţă. Prin urmare, nu apartenenţa obiectivă este importantă, din acest punct de vedere ci dorinţa de identificare cu grupul de referinţă (pozitivă). Chiar dacă există cazuri în care cele două grupuri - de apartenenţă şi de referinţă - coincid, acestea sunt rare.

Grupuri le de referinţă sunt relevante şi pentru explicarea recrutării şi integrării politice. Sunt, astfel, persoane care sunt izolate sau margina-lizate în grupurile lor de apartenenţă dar care îşi pot schimba statusul social prin aderarea la o mişcare sau organizaţie politică (de exemplu: fascism, nazism, legionarism, comunism.. .) .

Unele grupuri de referinţă sunt normative, adică solicită conformismul şi sancţionează - prin blam sau ostracizare - devianţele de la normele şi valorile grupului. De cxcniplu^jiajidclc^lc tineri, care de obicei, au un proces de socializare negătîvă, în raport cu normele sociale dominante sau chiar în raport cu normele familiilor de origine ale tinerilor.

Un_caz extrem al deviantei este respingerea ostilă a unui vechi grup de referinţă şi trecerea cu entuziasm, chiar fanatism, la un nou grup de referinţă. P u t e m ilustra această trecere în cazul aşa-numitului „fenomen Piteşti '" 'în care foşti legionari au devenit, printr-o cumplită „reeducare", fanatici comunişt i . în acest caz, fostul grup de referinţă pozitivă a devenit un grup de referinţă negativă şi viceversa.

Majoritatea grupurilor de referinţă sunt însă grupuri comparative, furnizând un cadru de referinţă pentru judecăţi le formate de individ asupra celorlalţi şi asupra lui însuşi. Acţiunile sale sunt legitime doar în măsura în care se înscriu în norma de grup. De exemplu, chiar dacă au bani, unii studenţi sunt „blatişti", nu cumpără bilet de tren sau autobuz deşi ştiu că încalcă normele sociale dominante dar ei respectă, astfel, normele grupului lor.

Modelu l de referinţă este, în acelaşi timp, un model de rol (role model), care exemplifică cum trebuie jucat un anumit rol social (soţ, mamă, profesionist e t c ) .

163


Grupul de referinţă poate să fie diferit de grupul de apartetenţă dar niciodată complet rupt, pentru că grupul pr imar de apartenenţă (familia, colegii, prietenii) r ă m â n e punctul focal al procesului de referinţă. Aici găsim primele noastre modele de referinţă, în părinţi, în fraţi mai mari, în profesori etc.

în concluzie, grupurile de referinţă (pozitivă) ne modelează atitudinile şi comportamente le , reprezentând, pentru noi, m o d e l e dezirabile, cu care vrem să s e m ă n ă m , pe care le imităm, din care vrem să facem parte. Alegerea unui anumit grup de referinţă este determinată de gradul lui de atracţie şi de forţă, de felul în care ne convinge că deţine un anumit control al evenimentelor.

8.5. CULTURĂ POLITICĂ ÎN ROMÂNIA: ATITUDINI Şl VALORI POLITICE FUNDAMENTALE

Cultura politică cupr inde atitudini politice profunde şi relaţii stabile care determină restul percepţii lor: asupra mediului social şi politic, asupra guvernării, asupra procesului electoral etc. Aceste atitudini politice fundamentale (denumite şi " t e m p e r a m e n t po l i t i c " 2 6 3 ) sunt, la rândul lor, determinate de valorile polit ice fundamentale, care sunt achiziţ ionate în timpul socializării politice, la diferite vârste.

Mijlocul tle investigare a temperamentului politic este sondajul de opinie. C u m bine ştim, înainte de 1989 nu au fost posibile sondaje profesioniste. Pentru a afla valorile şi atitudinile fundamentale ale românilor în perioada comunistă, putem folosi metode calitative, inclusiv mijloacele istoriei orale.

Instrumentele folosite iau forma scalelor de atitudini standardizate care ne permit, prin sondaje de tip barometru, să vedem cum evoluează în t imp atitudinile politice fundamentale. Evoluţia lor este, de obicei, foarte lentă, temperamentul politic fiind foarte rezistent la schimbare. Totuşi , în perioadele de schimbare socială rapidă, relativa inerţie este învinsă de către anumite modificări, ajungându-sc, uneori, la emergenţa unei noi culturi politice. M e c a n i s m e l e care produc această emergenţa sunt experienţa directă, campani i le de comunicare polit ică şi, mai ales, mesajele mass-media. Liderii de opinie şi grupurile de referinţă joacă, de asemenea,un rol important.

De exemplu, în R o m â n i a , sondajele arată importante mutaţii în temperamentul politic: de la " n u ne v indem ţ a r a ! " la acceptarea privati-

Lindon, D.: Marketing Politique ,Dalloz, Paris, 1986, p.17.

164


zării şi a investiţii lor străine; o creştere a toleranţei faţă de anumite comportamente considerate nu demult "deviante" .

Atitudinile politice fundamentale au fost structurate de către Denis L i n d o n 2 4 pe cinci mari axe (vezi, mai jos, subcapitolul 11.2. din această lucrare):

Interesul pentru politică Atitudinile privind schimbarea socială

- Atitudinile privind raportul dintre libertate şi autoritate Atitudinile privind sistemul economic

- Atitudinile privind raportul dintre dreapta şi stânga în ceea ce priveşte atitudinile politice predominante în tranziţia pos-

tcomunistă, Dumitru S a n d u 2 6 5 consideră că principala axă de structurare este atitudinea faţă de reformă.

Ati tudinea poate să fie de susţinere sau de respingere dar, spune Sandu, există şi atitudini de substituţie, cum ar fi fundamentalismul etnocentr ic, adică judecarea tuturor schimbărilor asociate reformei din perspectiva etniei proprii.

Definirea operaţională (prin indicatori, adică prin semne măsurabile şi observabile) a atitudinii faţă de reformă ne permite să construim o scală de măsurare a acestei atitudini, pe următoarele dimensiuni: I. Ati tudinea faţă de economia de piaţă

1. Credeţi că privatizarea e bună? 1.1. Da ( I p u n c t )

1 1.2. Nu (Opuncte) 2. Credeţi că statul ar trebui să menţină controlul asupra unor sec

toare importante ale economiei? 2 .1 . Da (Opuncte) 2.2. Nu (Ipunct)

3. Credeţi că statul ar trebui sa controleze formarea preturilor? 3.1. Da (Opuncte) 3.2. Nu ( I p u n c t )

II: Atitudine faţă de democraţie 4. E b ine să existe mai multe partide ? 4 .1 . D a ( I p u n c t ) 4.2. Nu (Opuncte) 5. Era mai bine înainte de decembrie 1989 ? 5.1. D a

Lindon, D.: op.cit., pp. 18-22. Sandu, D.: Sociologia tranziţiei, Staff, Bucureşti, 1996.

165

iyipTAiuinBFfi7F SOCIALE ALE PUTERII

5.2. N u 111. Opţ iune electorală

6. D a c ă duminica viitoare ar avea loc alegeri par lamentare, cu cine aţi vota ?. . .

6 .1 . (Partide reformiste. . . .) 6.2. (Part ide conservatoare . . . )

IY. Percepţ ia viitorului pes imism/optimism 7. C u m credeţi că veţi trăi peste 5 ani? 7 .1 . M a i bine 7.2. L a fel sau mai rău

V. Atitudine faţă de risc 8. E mai bine să ai un salariu mic şi sigur decât un câştig mare dar

nesigur ? 8.1. D a 8.2. N u

VI. Individualism/colectivism 9. E bine ca tinerii să ia singuri hotărârile în viaţă, fără amestecul

părinţilor? 9 .1 . D a 9.2. Nu

VII. Localism/universalism

10. E bine să ne integram în U E , N A T O . . . ?

l O . l . D a 10.2. N u

VIII. Satisfacţia personală 11. Cat de mulţumit sunteţi de viata dvs.? 1 1.1. Foarte mulţumit, mai degrabă mulţumit 11.2. Foarte nemulţumit , mai degrabă nemulţumit

Scala de mai sus, adaptată după D. Sandu, este o expresie simplificată şi didactică a măsurări i în ştiinţele sociale, activitate mult mai subtilă, mai fină, mai nuanţată. Observăm că scala arc un interval de variaţie între 0 şi 11 puncte , de la antireformism maxim la reformism maxim.

Construcţ ia scalei se bazează pe mai multe ipoteze : reformiştii sunt împotr iva amestecului statului în economie, nu au nostalgii după regimul trecut, sunt optimişti cu privire la viitor, sunt mulţumiţi de viaţa lor, au atitudini m o d e m e şi tolerante.

De fapt, atitudinea faţă de reformă face parte dintr-un complex cultural al reformei (un set de valori care funcţionează împreună cu opţhl-

166


nea pentru reformă). Pe baza atitudinii faţă de reformă, Dumitru Sandu construieşte o adevărată tipologie socială 2 6 6 , rafinată în lucrările ulterioare. Principalele tipuri sociale sunt: conservator-comunitar; conserva-tor-individualist; pragmatic-individualist; l iberal-comunitar; liberal-individual ist 2 6 7 .

Dumitru Sandu analizează distribuţia atitudinilor reformiste şi anti-reformiste din punctul de vedere al criteriilor socio-demografice: genul, vârsta, mediul de rezidenţă, veniturile, consumul media, poziţia în ierarhia socială (dacă au fost şefi), gravitatea problemelor sociale locale (rata sărăciei, rata şomajului), regiunea istorică, nivelul de educaţie. Concluziile acestei analize par a indica că reformiştii au o vârstă medie mai redusă, o proporţie mai mare a bărbaţilor în rândurile lor, mai multe bunuri de folosinţă îndelungată în gospodărie, venituri mai mari, capital relaţional mai mare, consum media ridicat, au mai mulţi şefi printre ei, sunt mai şcoliţi, majoritatea locuiesc în urban, în localităţi şi judeţe mai dezvoltate. Ce ne spun aceste profiluri de status al tipurilor sociale? Că atitudinea faţă de reformă tinde să coreleze pozitiv cu dezvoltarea şi modernizarea mediului social şi cu cantitatea de resurse economice, educaţionale, relaţionale şi politice deţinute de indivizi şi de familiile lor.

în viziunea lui Vladimir P a ş t i 2 6 8 temperamentul politic al românilor este dominat de :

conservatorism, reformism limitat sau chiar antireformism manifestări de intoleranţă acceptarea dificilă a noului etatism, dependenţă, patemal ism

- nemulţumirea este o constantă a stării de spirit a electoratului român

drepturi le omului şi libertăţile civice sunt considerate un moft altcineva e vinovat întotdeauna conspiraţ ionism autoritarism ideea imoralităţii Occidentului .

D a c ă ne gândim bine, mentalităţi le de mai sus sunt, mai mult sau mai puţin, reziduuri ale culturii politice existente în comunism.

2 6 6 Ibidem, p.84. 2 6 7 Sandu, D.: Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi, 1999, p. 61. 2 6 8 Paşti, V., Miroiu, M., Codiţă, C: România - stare de fapt. Volumul I. Societatea, Nemira, Bucureşti, 1996, p. 172.

167


Alfreci B u l a i 2 0 9 subliniază rolul m a j o r a i socializării politice totalitare în cultura politică a tranziţiei. U n a clin principalele caracteristici este perpetuarea duplicităţii : o adeziune formală la ideologia „oficială" (reformă, privatizare, integrare europeană, democraţ ie) , adez iune infirmată, însă, de c o m p o r t a m e n t e l e reale. Bulai arată, de asemenea, începutul unei noi socializări polit ice, determinată de schimbarea structurilor sociale. Consti tuirea unei noi culturi politice, structurată pe noi axe, este un proces dificil şi, de fapt, am trăit, în primii ani ai tranziţiei, în interiorul vechiului model cultural. .

Lazar V l a s c e a n u 2 7 0 arată că atitudinile politice ale electoratului român sunt structurate pe trei axe: paseistă (nostalgie după comunism e t c ) , posteomunistă (demonizarea comunismului ) ş i identificarea etnică, naţionalistă.

Pentru a vedea situarea R o m â n i e i , din acest punct de vedere, printre alte ţări aflate în tranziţie, avem la dispoziţ ie mai multe studii transnaţionale, de exemplu, Barometrul N o i l o r Democraţ i i . Comparat iv cu celelalte ţări din estul şi răsăritul Europei (Bulgaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Slovenia, Belarus, U c r a i n a şi Croaţ ia) R o m â n i a are o poziţie medie , în ceea ce priveşte distribuţia atitudinilor pro/anti re formiste 2 7 1 . Au fost investigate, printre altele, următoarele atitudini: colectivism vs. individualism; opt imism vs. pes imism; satisfacţia în raport cu veniturile; democraţ ie vs. autoritarism; etat ism vs. l iberalism, încrederea în instituţii. Eşant ionul românesc se depărtează de m e d i e d o a r în cazul ponderi i semnificativ mai mare a colectiviştilor, considerând, în mai mare măsură că întreprinderi le ar trebui să rămână în proprietate de stat şi preferând o slujbă sigură, chiar dacă mai prost plătită.

Atitudinile polit ice fundamentale existente în R o m â n i a în pr imul deceniu d u p ă 1989 prezintă puternice r e m a n e n t e a le culturii politice a regimului trecut dar şi mutaţii importante. Din această cauză, populaţia nu s-a opus reformei dar a susţinut o reformă graduală. Mutaţi i le se accentuează, însă, în următorul deceniu.

2 6 9 Bulai, A.: "Victoria socialismului ? ", în Revista de Cercetări Sociale, nr.

2/1995, pp. 152-161. 2 1 0 Vlasceanu, L„ A. Miroiu : Democraţia ca proces. Alegerile din 2000, Editura

Trei, Bucureşti, 2001, pp.24-33. 2 7 1 Rose, R., Haerpfer, C.W.: "Reacţia maselor la transformările din societăţile post-comunis'te", în: Revista de Cercetări Sociale, no.4/1994, pp. 72-96.

168

9. OPINIA PUBLICĂ

9.1. COMPORTAMENTE COLECTIVE

Istoria recentă a Românie i a fost marcată de mari mişcări populare care deseori au degenerat în confruntări violente: începutul Revoluţiei, la Timişoara, în 16-20 decembrie 1989; dezvoltarea Revoluţiei în Bucureşti, Cluj, Sibiu; demonstraţi i le din Bucureşti 28-29 ianuarie 1990; mi-neriadele; confruntările interetnice (Târgu Mureş, Hădăreni), Piaţa Universităţii etc.

Toate aceste episoade teribile din istoria noastră nu au fost evenimente izolate, apărute din senin, ci s imptome ale conflictelor sociale. LTneori, ele au accelerat evoluţia societăţii, determinând schimbări sociale şi politice, ca de e x e m p l u x ă d e r e a regimului Ceauşescu, progresul drepturi lor şi libertăţilor civice, democratizare, pluripartitism.

Adesea, aceste evenimente au fost înfricoşătoare, violenţa lor a fost înspăimântătoare, au produs pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale; totuşi, ele au constituit un semnal de alarmă privind unele probleme conflictuale latente, probleme pe care conştiinţa socială a încercat să le refuleze în numele stabilităţii şi consensului.

Sociologia politică analizează aceste evenimente din perspectiva cauzelor şi a consecinţelor, fără a pune etichete morale.

Exemple le date mai sus sunt extreme, din punctul de vedere al violenţei şi participării populaţiei, sunt cele mai severe forme de comportament colectiv care au modelat istoria recentă a României . D a r nu toate comportamentele colective sunt evenimente periculoase sau mişcări violente.

Să ne amintim frenezia ce a cuprins pe români cu prilejul jocului piramidal Caritas, unde se câştiga de 8 ori suma depusă; sau falimentul F N I (Fondul Naţional de Investiţii). Poate aceste evenimente nu au provocat (cel puţin, nu într-un mod vizibil) victime dar au avut şi ele semnificaţia lor pentru tranziţia economică şi politică a Românie i .

Iată şi alte exemple de comportamente colective: un meci de fotbal, un spectacol, revelionul în centrul Bucureştiului, un concert rock, zvonurile, modele .

în societăţile tradiţionale comportamentele colective erau mai rare, deşi ai existat răscoale populare teribile. în societăţile moderne compor-


tamentele colective sunt favorizate ele concentrarea populaţiei în marile aglomerări urbane.

ComjHylainentele colective sunt comportamente neobişnuite, -ie-şite-clin comun, care antrenează un număr foarte mare de persoane. Ele pot fi spontane sau organizate; pot fi (din punct dc vedere emoţional) manifestări de furie, ură, ostilitate, frică sau, dimpotrivă, de bucurie .

O altă distincţie importantă este cea dintre mulţ ime şi mase . Mulţimea este formată dintr-un n u m ă r mare de persoane reunite în acelaşi t imp, în acelaşi loc (de exemplu, mulţ imea strânsă pe un stadion, la un meci de fotbal; o demonstraţ ie) . Masa este formată din indivizi care împărtăşesc aceeaşi reacţie la acelaşi stimul, nefiind neapărat în acelaşi loc, nefiind necesară între ei o apropiere fizică, spaţială. Deşi difuză, masa (indivizii ce o alcătuiesc) este unită prin valori, s imboluri sau obiective sociale c o m u n e (de exemplu: cititorii unui ziar; sau, publicul unui post de televiziune; sau, cumpărători i unui produs de o anumită marcă; sau, electoratul unui partid). Unii a u t o r i 2 7 2 folosesc termenul de public, pentru a desemna mai bine caracterul "specia l izai" al unor mase.

în afară de emoţii şi idei, membri i mulţimilor şi maselor sunt uniţi şi de comunicarea directă şi indirectă care se stabileşte între ei. C o m u n i carea indirectă s-a dezvoltat mai ales datorită noilor mijloace de comunicaţie - inclusiv mass-media - care au permis unui număr din ce în ce mai mare de oameni, aflaţi la distanţe mari, să comunice între ei.

în cadrul acestor manifestări colective, oamenii se comportă într-un mod diferit; faptul că sunt împreună, în contact - direct sau indirect - cu ceilalţi, le schimbă comportamentul . O a m e n i liniştiţi, poate chiar timizi, se transformă total atunci când sunt pe stadion sau participă la o demonstraţie. O a m e n i născuţi şi educaţi în regimul comunist , disciplinaţi şi conformişti de obicei, care participau docili la şedinţe de partid, învăţământ politic sau defilări - au ajuns, în noaptea de 21-22 decembrie 1989 să fie gata să moară, împreună cu ceilalţi, la baricadele ridicate în centrul Bucureşt iului .

Sociologi şi psihologi sociali au încercat să explice aceste schimbări de comportament, existând mai multe teorii, dintre care amint im:

1). Teoria convergenţei: oamenii care c o m p u n mulţ imi le şi masele au caracteristici personale - manifeste sau latente - comune, c e e a ce determină un comportament asemănător.

2 7 2 Turner, R., Lewis M Killian: Collective Behavior, Prentice Hali, Englewood Cliffs, 1987,p. l58.

9. OPINIA PUBLICĂ

2). Teoria contagiunii sociale. Gustave Le Bon crede că aceste comportamente colective sunt rezultatul unei stări mentale supraindi-viduale,care se transmite, ca un microb, de la un individ la altul (vedem influenţa descoperir i lor din biologie şi medicină).

3). Teoria imitaţiei. Pentru Gabriel de T a r d e 2 7 4 , contagiunea este favorizată de sugestie, care amplifică comportamentul imitat; contagiunea este mai degrabă o spirală, decât un cerc.

A)Teoria depersonalizării: indivizii se dizolvă în mulţ ime sau în masă, ei îşi pierd individualitatea, personalitatea, simţul răspunderii pentru actele proprii este abolit. Indivizii se simt pierduţi în anonimat, simt că au voie să facă orice, că libertatea nu are limite, că barierele au căzut. E un fel de misticism care cuprinde oamenii . Grupul - mulţimea, masa - devine adevăratul actor, adevăratul personaj, "hidra cu o mie de capete" . Toţi conducători i politici vor să se folosească de această depersonalizare în propriul interes. De multe ori, apelul la emoţii, vise, dorinţe secrete, la inconştientul colectiv, este mai eficace decât apelul la raţiune.

9.2. OPINIA PUBLICĂ- COMPORTAMENT COLECTIV

Deşi dezvoltată şi devenită foarte vizibilă în epoca recentă (în special datorită noilor mijloace de comunicare, inclusiv mass-media) opinia publică nu este un fenomen nou: "Aristotel şi autorii latini evocă adesea rolul ei, fie ca sprijin, fie ca ferment de distrugere a puterii. La fel gândesc şi autorii epocii m o d e r n e . . .odată cu Renaşterea italiană se constituie o veritabilă ştiinţă a Statului . . . Machiavell i afirmă în Principele . . . [că poporul] este cel mai tare şi cel mai p u t e r n i c " 2 7 5 .

Giovanni Sar tor i 2 7 6 consideră că expresia a apărut în deceniile premergătoare Revoluţiei franceze, deşi fenomenul, ca atare exista încă din Antichitate.

O conotaţie a termenului de opinie publică este şi acela de „gura lumii" , exprimând un consens normativ, fixând norme, obiceiuri şi tradiţii, în interesul supravieţuirii comunităţi i respective. în acest sens, opi-

Le Bon, G.: Psihologia mulţimilor (trad. Mariana Tabacu), Antet, Bucureşti, 2006. 2 7 4 Tarde, G.: Les lois de Vimitation, Felix Alean, Paris, 1890, pp. 82-98. 2 7 5 Stoetzel, J., A. Girard: Sondajele de opiniepublică,(lraă. I. Pecher), Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 21 2 7 6 Sartori, G.: Teoria democraţiei reinterpretată (trad. Doru Pop), Polirom, lasi, 1999, p. 100.

171 170


nia publică poate determina indivizii să adopte c o m p o r t a m e n t e în ciuda propriilor convingeri şi voinţe. Indivizii se supun pentru că, altfel, ei ar fi desconsideraţi, marginalizaţi, izolaţi sau ostracizaţi. Oameni i au, printre lor nevoile fundamentale, nu n u m a i nevoi fizice, mater ia le sau biologice. Ei au nevoie de afecţiune, de iubire, de respect şi aprobare din partea celor din jur. Conformismul î i va ajuta să îşi satisfacă aceste nevoi.

Prin urmare, opinia publică sancţ ionează c o m p o r t a m e n t e l e şi opiniile membri lor comunităţi i, aprobă sau dezaprobă, recompensează sau

' 277

pedepseşte, fiind o „păzitoare a moravur i lor" şi un puternic instrument al controlului social.

Dezvoltarea democraţi i lor m o d e m e a consol idat rolul opiniei publice în funcţionarea politicii, fundamentul puterii rezidând în opinia p o p u l a r ă 2 7 8 . Opinia publică a început să conteze din ce în ce mai mult în politică, pentru că în societăţile democrat ice distanţa dintre elite şi mase este mai redusă. De asemenea, schimbările sociale sunt mai rapide, societatea nu mai funcţionează conform unor tradiţii imuabi le; normele, legile sc redefinesc pentru a răspunde acestor schimbări . Opinia publică este tot mai des consultată şi din cauza acestui proces continuu de legiferare.

S-a trecut, astfel, de la perceperea politicii ca o activitate rezervată exclusiv elitelor, la perceperea politicii ca o activitate populară. Totuşi, rolul opiniei publice a devenit şi mai important odată cu trecerea de la politica populară la politica--marfă şi dezvoltarea marketingului politic.

Alţi factori care au sporit importanţa politică a opiniei publ ice sunt: educaţia generală (care a crescut nivelul de competenţă politică a claselor populare), creşterea numerică şi s imbolică a clasei de mijloc, apariţia şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă (mass-media) .

în concluzie, rolul politic al opiniei publice este foarte important în societăţile democrat ice: opinia publică ghidează acţiunile elitelor politice, atât în domeniul electoral cât şi în domeniul politicilor publ ice. Opinia publică poate influenţa luarea unor decizii politice şi, de asemenea, produce reacţii la decizii deja puse în practică. Opinia publică reprezintă, astfel, un feedback pentru guvernare şi pentru politică, un mijloc de control al guvernării prin judecăţ i le criticile pe care le expr imă la dresa guvernării .

2 7 7 Noelle-Neumann, E.: Spirala tăcerii. Opinia publică - învelişul nostru social (trad. Vlad Cucu-Oancea), Editura Comunicare, ro, Bucureşti, 2004, p.107. 2 7 8 Stoetzel, J., A. Girard: op.cit.., p.22

1 7 2

9. OPINIA PUBLICĂ

Atunci când există discrepanţe între agenda (subiectele de interes şi preocupare, priorităţile) opiniei publ ice şi agenda clasei politice (în special, agenda guvernării) se pot aplica mai multe soluţii de armonizare: fie politica se conformează agendei publicului, fie guvernarea încearcă, prin comunicare politică, să modif ice agenda opiniei publice, să introducă propriile obiective pe această agendă. Comunicarea politică poate să utilizeze persuasiunea dar şi informarea corectă.

De exemplu, opinia publică din R o m â n i a a avut în anii '90 o agendă dominată de subiecte economice : sărăcia, şomajul, creşterea preţurilor şi inflaţia. Subiecte legate de politica externă ( N A T O , Uniunea Europeană) au fost oarecum introduse "din exterior" pe agenda populaţiei.

N o e l l e - N e u m a n n 2 7 9 menţ ionează şi alte funcţii, la fel de importante, dar mai puţin vizibile (latente, nu manifeste) ale opiniei publice, cum ar fi controlul social şi integrarea socială. Opinia publică îi izolează pe cei care nu vor să se conformeze cadrului normativ al societăţii respective dar creşte conformismul celorlalţi, care se tem să fie izolaţi, la rândul lor. Astfel, societatea devine mai coezivă şi îşi poate apăra mai bine interesele de supravieţuire şi dezvoltare.

9.3. DEZBATERI PRIVIND CONCEPTUL DE OPINIE PUBLICĂ

In ceea ce priveşte conceptul de opinie publică, există foarte multe accepţiuni. Elisabeth Noel le-Neumann menţionează că în 1965 existau peste 50 de definiţ i i 2 8 0 .

Simţul c o m u n percepe, de multe ori, opinia publică în mod monolitic, personificând-o. Opinia publică nu este, însă, o sumă o m o g e n ă de opinii individuale. Opinia publică nu se confundă nici cu poziţia "formatorilor de o p i n i e " din mass-media (editorialişti, comentatori , analişti). Ea nu este nici setul de valori sau atitudini profunde care asigură solidaritatea socială (confundându-se, astfel, cu cultura politică). Gabriel de Tarde 2 8 1 insistă, de altfel asupra caracterului trecător, instabil, fluid al opiniei publice, considerând-o ca o grupare momentană, mai mult sau mai puţin logică, de judecăţi care răspund problemelor curente şi care

Noelle-Neumann, E.: op.cit., p.121. 0 Idem, p.79. 1 Tarde, Opinia şi mulţimea, ed.cit.

173


sunt reproduse de mai multe ori în acelaşi t imp, în aceeaşi societate (deci, care preocupă o comunitate dată).

Deci , pentru unii cercetători opinia publică este ceva trecător, pentru alţii este ceva durabil .

O perspectivă consideră, inspirată din holismul sociologic şi din psihologia socială, că opinia publică este ceva care există în afara şi deasupra indivizilor. Opinia publică nu este suma opinii lor individuale, existând dimpotrivă, supradeterminarea opiniilor individuale de către opinia publică.

Altă perspectivă, inspirată de pozitivism, consideră că opinia publică este suma, rezultanta sau media opiniilor individuale.

Opinia publică este privită de către unele abordări ca o realitate psihosocială, o entitate supraindividuală, care preexistă intervenţiei sondajelor de opinie şi care produce efecte sociale şi ps ihosociale (influenţarea comportamente lor individuale şi de grup; politicile guvernamentale). Pentru alţii, opinia publică este doar o construcţie artificială, un artefact al sondajelor de opinie.

înc l inăm să considerăm, din punctul de vedere al sociologiei politice, definiţia inspirată de sociologii francezi Jean Stoetzel şi Alain G i r a r d 2 8 2 (şi preluată, în formulări diferite, de n u m e r o a s e manuale şi dicţionare de socio logie 2 8 3 ) : Opinia publică este ansamblul opinii lor exprimate în raport cu un subiect precis, de interes public şi care, de obicei, ţ ine de actualitate. Epitetul „publ ic" se referă la ceva care este deschis tuturor şi care, în acelaşi t imp, reprezintă interesul comunităţi i respective. Subiectul asupra căruia se expr imă opinia publ ică este, de obicei, un subiect controversat, în legătură cu care nu există un consens evident (de exemplu, formula matemat ică a ariei cercului nu poate fi un subiect de opinie publică). .

Opinia publ ică nu este monolitică, nu este niciodată unanimă: poate exista un curent de opinie dominant (sau majoritar) dar există şi curente aflate în dezacord cu opinia dominantă . De asemenea, ea nu este simpla sumă a opiniilor individuale.

Există abordări care concep opinia publică numai în legătură cu actul guvernării : opinia publ ică este comunicarea de la cetăţeni către guvernare, cu intenţia de a determina şi influenţa procesul legislativ,

12 Stoetzel, J., Girard, A.: op.cit., pp.26-33. 13 Sumpf. J., Hugues, M.: Dictionnaire de sociologie, Larousse, Paris, 1973, p.180.

174

9. OPINIA PUBLICĂ

structura şi acţiunile guvernării . Acest concept al opiniei publice nu poate acţ iona decât în societăţile democrat ice, unde guvernul este ales în mod liber. In societăţile autoritare sau totalitare, guvernarea reprimă opinia publ ică şi nu îşi bazează deciziile pe consultarea reală a opiniei publice.

Alţi a u t o r i 2 8 5 consideră opinia publică drept un comportament colectiv spontan, neorganizat, expr imând atitudini asupra chestiunilor de politică publică, atitudini comunicate guvernanţilor. Prin urmare, opinia publică face legătura dintre public (popor) şi decidenţi. Atitudinile individuale sunt formate prin procesele de socializare politică, dar nu formarea atitudinilor şi a opiniei publice devine centru] de interes ci procesul de comunicare a atitudinilor publicului către decidenţi şi rezultatul influenţei opiniei publice asupra deciziei politice.

în concluzie, pentru sociologie opinia publică nu are o dimensiune transcendentă, un caracter misterios, ci este ceva foarte concret, empiric, observabil şi măsurabil. Este adevărat că opinia publică nu poate fi măsurată direct, ci numai măsurând şi agregând opiniile individuale ale unui eşantion reprezentativ, opinii individuale care se supun regulilor psihologice de formare.

în corelaţie cu conceptul de opinie publică putem aminti conceptul de sferă publ ică (sau spaţiu public) elaborat de H a b e r m a s 2 8 6 .

Separarea dintre spaţiul public şi spaţiul privat este un rezultat relativ recent al diferenţierii sociale. Spaţiul public este, după părerea lui Habermas , o invenţie a modernităţi i (ca şi spaţiul privat, de altfel). Primul spaţiul public este spaţiul public burghez, în care funcţionau noi forme de sociabilitate, care depăşeau barierele sociale. Dezbaterea publică devine accesibilă maselor populare şi începe să fie codificată de reguli. Contestarea regimului politic nu se mai face prin mijloace violente ci în cadrul legal al dezbaterii politice: parlamente, adunări, consilii, cluburi, universităţi, asociaţii, uniuni culturale, loji masonice. Aceste organizaţii au fost constituite în mod liber, voluntar, pe baza deciziilor

Canlwell, F.V.: "Public Opinion and the Legislative Process, în: Lazarsfeld, P.F., M. Rosenberg (eds.): The language of social research, The Free Press, New York, 1966, p.217; Roka, J.: " D o the Media reflect or Shape Public opinion?", în: New-man, B.l. (ed.): Handbook of Polilical Marketing, Sage Publication, Thousand Oaks, CA, 1999, p.507. 2 8 5 Schaefer, R.T., Robert P. Lamm: Sociology, McGraw-Hill, International Edition, 1995, p. 578.

2 8 6 Habermas, J.: Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societăţii burgheze, (trad. Janina Ianoşi), Univers, Bucureşti, 1998, p.l 1.

175


sunt reproduse de mai multe ori în acelaşi timp, în aceeaşi societate (deci, care preocupă o comunitate dată).

Deci, pentru unii cercetători opinia publică este ceva trecător, pentru alţii este ceva durabil .

O perspectivă consideră, inspirată din holismul sociologic şi din psihologia socială, că opinia publică este ceva care există în afara şi deasupra indivizilor. Opinia publică nu este suma opinii lor individuale, existând dimpotrivă, supradeterminarea opiniilor individuale de către opinia publică.

Altă perspectivă, inspirată de pozitivism, consideră că opinia publică este suma, rezultanta sau media opinii lor individuale.

Opinia publ ică este privită de către unele abordări ca o realitate psihosocială, o entitate supraindividuală, care preexistă intervenţiei sondajelor de opinie şi care produce efecte sociale şi ps ihosociale (influenţarea comportamente lor individuale şi de grup; politicile guvernamentale). Pentru alţii, opinia publică este doar o construcţie artificială, un artefact al sondajelor de opinie.

înc l inăm să cons iderăm, din punctul de vedere al sociologiei politice, definiţia inspirată de sociologii francezi Jean Stoetzel şi Alain G i r a r d 2 8 2 (şi preluată, în formulări diferite, de n u m e r o a s e manuale şi dicţionare de socio logie 2 8 3 ) : Opinia publică este ansamblul opinii lor exprimate în raport cu un subiect precis, de interes public şi care, de obicei, ţine de actualitate. Epitetul „publ ic" se referă la ceva care este deschis tuturor şi care, în acelaşi t imp, reprezintă interesul comunităţi i respective. Subiectul asupra căruia se expr imă opinia publ ică este, de obicei, un subiect controversat, în legătură cu care nu există un consens evident (de exemplu, formula matemat ică a ariei cercului nu poate fi un subiect de opinie publică). .

Opinia publ ică nu este monolit ică, nu este niciodată unanimă: poate exista un curent de opinie dominant (sau majoritar) dar există şi curente aflate în dezacord cu opinia dominantă . De asemenea, ea nu este simpla sumă a opiniilor individuale.

Există abordări care concep opinia publică numai în legătură cu actul guvernării : opinia publ ică este comunicarea de la cetăţeni către guvernare, cu intenţia de a determina şi influenţa procesul legislativ,

Stoetzel, J., Girard, A.: op.cit., pp.26-33. Sumpf. J., Hugues, M.: Dictionnaire de sociologie, Larousse, Paris, 1973, p.180.

174

9. OPINIA PUBLICĂ

structura şi acţiunile guvernăr i i 2 8 4 . Acest concept al opiniei publice nu poate acţ iona decât în societăţile democratice, unde guvernul este ales în mod liber. în societăţile autoritare sau totalitare, guvernarea reprimă opinia publ ică şi nu îşi bazează deciziile pe consultarea reală a opiniei publice.

Alţi a u t o r i 2 8 5 consideră opinia publică drept un comportament colectiv spontan, neorganizat, expr imând atitudini asupra chestiunilor de politică publică, atitudini comunicate guvernanţilor. Prin urmare, opinia publică face legătura dintre public (popor) şi decidenţi. Atitudinile individuale sunt formate prin procesele de socializare politică, dar nu formarea atitudinilor şi a opiniei publice devine centrul de interes ci procesul de comunicare a atitudinilor publicului către decidenţi şi rezultatul influenţei opiniei publice asupra deciziei politice.

în concluzie, pentru sociologie opinia publică nu are o dimensiune transcendentă, un caracter misterios, ci este ceva foarte concret, empiric, observabil şi măsurabil . Este adevărat că opinia publică nu poate fi măsurată direct, ci numai măsurând şi agregând opiniile individuale ale unui eşantion reprezentativ, opinii individuale care se supun regulilor psihologice de formare.

In corelaţie cu conceptul de opinie publică putem aminti conceptul de sferă publică (sau spaţiu public) elaborat de H a b e r m a s 2 8 6 .

Separarea dintre spaţiul public şi spaţiul privat este un rezultat relativ recent al diferenţierii sociale. Spaţiul public este, după părerea lui Habermas, o invenţie a modernităţii (ca şi spaţiul privat, de altfel). Primul spaţiul public este spaţiul public burghez, în care funcţionau noi forme de sociabilitate, care depăşeau barierele sociale. Dezbaterea publică devine accesibilă maselor populare şi începe să fie codificată de reguli. Contestarea regimului politic nu se mai face prin mijloace,violente ci în cadrul legal al dezbaterii politice: parlamente, adunări, consilii, cluburi, universităţi, asociaţii, uniuni culturale, loji masonice. Aceste organizaţii au fost constituite în mod liber, voluntar, pe baza deciziilor

Cantwell, F.V.: "Public Opinion and the Legislative Proccss, în: Lazarsfeld, P.F., M. Rosenberg (eds.): The language of social research, The Free Press, New York, 1966, p.217; Roka, J.: "Do the Media reflect or Shape Public opinion?", în: New-man, B.I. ( e d ) : Handbook of Politica! Marketing, Sage Publication, Thousand Oaks. CA, 1999, p.507. 2 8 5 Schaefer, R.T., Robert P. Lamra: Sociology, McGraw-Hill, International Edition, 1995, p. 578.

2 8 6 Habermas, J.: Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societăţii burgheze, (trad. Janina Ianoşi), Univers, Bucureşti, 1998, p.l I.

175


private ale membri lor fondatori. Organizaţi i le spaţiului public aveau structuri şi reguli egalitare şi erau bazate pe l ibertatea expresiei şi pe decizii luate de major i tate 2 8 7 .

Un rol important îl joacă publicaţii le - cărţi, reviste, ziare - precum şi editurile, librăriile, bibliotecile. Invenţia tiparului şi crearea "Galaxie i G u t e n b e r g " 2 8 8 au fost deci esenţiale pentru apariţia spaţiului publ ic.

Spaţiul public, în consonanţă cu liberalismul veacului al XLX-lea, era conceput ca fiind separat de stat şi de e c o n o m i e (care, şi ea, era concepută ca separată de stat), dar însemna, totuşi, part iciparea societăţii la puterea statală de decizie şi la exercitarea e i . 2 8 9

Spaţiul public este privit ca o reţea de comunicare publ ică în care se formează opinia publică.

H a b e r m a s face legătura dintre spaţiul public şi cel privat, arătând conexiunile dintre canalele publice de comunicare şi canalele private (familia, vecinătatea, colegi, prieteni, diverse cunoşt inţe) .

De fapt, continuă Habermas, este greşit să folosim la s ingular acest termen, pentru că există publicuri diferenţiate şi o mult i tudine de sfere publice aflate în c o n c u r e n ţ ă 2 9 0 . Consensul social este însă realizat prin sfera publică dominantă. Aceasta înseamnă, de fapt, un proces de excludere, de marginalizare a celorlalte sfere din dezbateri le centrale. Astfel, sfera publică nu este creată prin participarea cu drepturi egale la structurarea opiniei publice şi a voinţei pol i t ice . 2 9 1

Urbanizarea, educaţia publică şi cultura de m a s ă au extins spaţiul public, de la burghezie la clasele populare . Ext inderea drepturi lor civice şi a participării politice a jucat şi rolul unui instrument de pacificare socială, mecanismele democratice, bazate pe reguli de reprezentare, pe negocieri şi compromisuri , înlocuind confruntările violente. Spaţiul public este un loc de exprimare paşnică a contestaţiei şi un loc în care contestaţia poate fi controlată.

în a doua jumăta te a secolului al XX-lea, spaţiul public se modifică, sub influenţa structurii sociale şi polit ice (statul şi e c o n o m i a vor să îl controleze) şi a structurii de comunicare şi mass-media (medii le electronice: "Galaxia M a r c o n i " ) . Astfel, statul începe să "etat izeze societa-

2 8 7 Idem 2 8 8 McLuhan, M.: Galaxia Gutenberg (trad. L. şi P. Năvodarii), Editura Politică, Bucureşti, 1975. 2 8 9 Habermas, op.cit., p.18 ,2 9 0Idem, p. 13 2 9 1 Ibidem,p.l5

9. OPINIA PUBLICĂ

tea" , prin crearea statului bunăstări i . De fapt, sfera publică se redefi-neşte continuu, multe lucruri considerate private - de exemplu, viaţa sexuală şi reproducerea biologică - fiind, de fapt, destul de strict reglementate (în zilele noastre prin politicile sexualităţii şi politicile familiale). Sfera publică este un loc al interacţiunii politice, în care relaţiile dintre diferiţii actori sunt foarte d inamice pentru că ei se luptă permanent pentru redefinirea chestiunile care intră sau care ies din spaţiul public.

Alţi factori care contr ibuie la transformarea sferei publice sunt noua relevanţă a publicităţii, fuziunea distracţie-informaţie şi masificarea consumului . Mass-media începe să fie strâns legată de economie şi prin selecţia accesului la canalele de comunicare publică, prestructurează şi domină sfera publ ică 2 9 3 . Ca urmare, sfera publică îşi pierde autonomia şi funcţia sa critică, de l imitare a puterii statului. Cetăţenii sunt înstrăinaţi de procesul politic pentru că sfera publică reproduce comunicaţional puterea, fiind monopol izată de medii care creează o loialitate de masă 2 9 4 .

Pentru a-şi recuceri autonomia, sfera publică are nevoie de garanţiile instimţionale ale statului de drept, de redescoperirea societăţii civile şi de m o d e l e de socializare şi cultură politică ale unei populaţii deprinse cu l ibertatea 2 9 5 .

9.4. FORMAREA OPINIEI PUBLICE

Opinia publică se formează prin socializare şi comunicare politică. Deşi alcătuită din opinii individuale, ea este un fenomen colectiv, cu influenţe semnificative asupra comportamentelor şi atitudinilor. Sursele principale de formare a opiniei publice sunt, în general, agenţii socializării polit ice (vezi subcapitolul 8.4. din această lucrare): mass-media, comunicarea interpersonală în grupurile primare, şcoala, biserica, diferite organizaţii, grupurile de referinţă, grupurile de presiune (mai ales atunci când acţiunile şi mesajele lor sunt popularizate prin mass-media).

în secolul al XLX-lea, presa scrisă devine una dintre principalele surse de informare a publicului. Rolul ei nu se reduce însă la simpla informare, având şi rolul de a forma opiniile.

2 lbidem, p.19 3 lbidem, p.23 " lbidem, p.37 5 Ibid., p.38

177 176


Una din primele analize ale modului în care mass-media influenţează formarea opiniilor a fost realizată de Gabriel de Tarde . E l 2 9 6 a identificai patru etape ale acestei influenţe: citirea presei - conversaţie — formarea opiniei - acţiune.

Remarcăm din această înşiruire, în pr imul rând, rolul presei de a furniza subiecte de conversaţie, de a aduce subiecte pe agenda publicului. Totuşi, influenţa ei asupra opinii lor nu este directă, fiind mediată de comunicarea interpersonală (conversaţia) între membri i grupurilor primare . Aceasta joacă, de fapt, rolul cheie în formarea opiniilor. Ca urmare, oameni i nu sunt receptori pasivi şi necritici ai mesajului presei. Mesajele ei nu au nici o putere dacă nu sunt preluate şi amplificate în comunicarea personală.

O altă idee fundamentală pentru sociologia politică, exprimată, de asemenea, în secvenţa liniară elaborată de T a r d e , este aceea că atitudinile (opiniile) predetermină comportamentu l (acţ iunea). Acest lucru este foarte important pentru că, dacă vom cunoaşte atitudinile dominante în rândul populaţiei, vom şti şi ce c o m p o r t a m e n t e polit ice (inclusiv electorale) va dezvolta, cu probabilitate, acea populaţ ie.

Teoria lui Tarde a fost valorificată de sociologul american Paul Lazarsfeld, 2 9 7 unul dintre întemeietori i sociologiei electorale. El a studiat, în anii ' 4 0 ai secolului trecut, formarea opinii lor polit ice în campania electorală. î m p r e u n ă cu echipa sa a descoperi t că mass-media nu sunt atotputernice şi nu influenţează nediferenţiat toate grupurile şi toţi indivizii expuşi. Influenţa campaniei electorale este mediată de liderii de opinie, care sunt mai expuşi fluxului de informaţii. Liderii de opinie sunt persoane bine integrate în grupurile lor dar care au n u m e r o a s e contacte în exteriorul grupului, achiziţ ionând o c o m p e t e n ţ ă într-un domeniu precis, ca politica.\Ljr!erii de opinie influenţează grupul din care fac parte. Prin urmare, comunicarea polit ică are loc în d o u ă paliere: de la media la liderii de opinie; de la liderii de opinie la membri i grupului (the two-step

flow of communication theory).

D u p ă părerea lui Lazarsfeld şi a şcolii sale de sociologie eletorală (Şcoala Columbia), mass-media nu ar face decât să clarifice sau să consolideze unele predispoziţii ale alegătorilor. De fapt, aceştia işi aleg

Tarde, G.: Opinia si mulţimea (trad. Nicoleta Corbu), comunicare.ro, Bucureşti, 2007. 297Lazarsfeld P.F., Berelson B., Gaudet H.: Mecanismul votului: cum se decid alegătorii într-o campanie prezidenţială (trad. Simona Bogdan), Comunicare.ro, Bucureşti, 2004.

178

9. OPINIA PUBLICA

tocmai mesajele şi mediile (ziarele) care corespund cel mai bine predispoziţii lor lor, cu care se identifică cel mai b ine. Prin urmare, mesajele care contrazic aceste predispoziţii nu au nicio şansă să fie acceptate de alegătorii respectivi.

Grupuri le de presiune şi organizaţiile societăţii civile pot şi ele influenţa opinia publică, cu condiţia ca mesajul şi acţiunile lor - marşuri, mitinguri, demonstraţ i i - să fie popularizate.

P u t e m conchide că, atât Tarde, cât şi Lazarsfeld consideră că nu mass-media joacă rolul esenţial în formarea opiniei publice. Putem încadra aceşti autori în grupul de teorii ale "medii lor s labe". Alegătorul este văzut de către aceste teorii ca o persoană informată, raţională, mass-m e d i a având rolul de a forma convingeri doar în cazul nehotărâţilor sau asupra subiectelor neclare dar nu pot schimba convingeri le ferme.

Dar, există, însă, un al grup de teorii, ale "medii lor tari". Atât Tarde, cât şi Lazarsfeld au trăit şi şi-au publicat cercetările înainte de răspândirea televiziunii. Apariţ ia televiziunii schimbă totul: imaginile, nu cuvintele au rolul şi impactul mai mare. Televiziunea este socotită cel mai puternic mijloc de influenţă şi persuasiune politică. Fiind un mijloc vizual, ea£g,adresează mai mult emoţii lor decât intelectului, fiind considerată un mijloc de comunicare afectiv şi nu raţional. De asemenea, interacţiunea dintre televiziune şi publicul său este una specială, mulţi autori considerând că încurajează pasivitatea şi acceptarea necritică a mesajului transmis. Televiziunea este acuzată de a fi atomizat societatea, de a fi redus participarea politică şi civică, făcându-i pe oameni consumatori şi spectatori şi nu participanţi impl icaţ i 2 9 8 . Lectura ziarelor, conversaţia pe teme politice, înţelegerea vieţii politice, interesul pentru polit ică - s-au diminuat. în schimb, au crescut confuzia opiniei publice şi aşteptările legate de sistemul politic. Politicienii sunt prezentaţi (mai ales în campani i le electorale) ca eroi care dau iluzia că au soluţii pentru orice situaţie. Aceşti eroi sunt distruşi cu aceeaşi rapiditate cu care au fost creaţi.

Televiz iunea a schimbat aspectul campanii lor electorale, mutând accentul de la dezbateri de idei, de la argumente raţionale, la dezbateri centrate pe simboluri politice şi carisma personajelor.

Televiz iunea a modificat profund secvenţa liniară a lui Tarde, pentru că ea a preluat şi rolul jucat de conversaţie (sau a suprimat complet această etapă a secvenţei). Televiz iunea reduce la trei numărul compo-

Vezi, în acest sens, discursul critic al lui Sartori în Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post — gândirea, Humanitas, Bucureşti, 2005.

179




nenlelor din modelul Tarde-Lazarsfeld: media-opinie-acţiune, rolul conversaţiei - de informare şi persuas iune - fiind îndeplinit tot de televiziune.

în viziunea lui H a b e r m a s 2 9 9 , fiind controlată de media, opinia publică nu mai l imitează puterea ci raţionalizează, justifică puterea. Opiniile informale sunt scurtcircuitate de fluxul opinii lor formale, cvasi-oficiale, oferite de mass-media şi influenţate de stat şi e c o n o m i e .

Apariţ ia intemetului în spaţiul public a produs mutaţii revoluţionare. Acest mediu de comunicare, construit, aşa cum îi spune şi numele, ca o reţea şi nu ierarhic, pare a fi o paradigmă a unui nou spaţiu public, în care identităţile şi relaţiile interumane funcţionează după logici diferite faţă de modele le tradiţionale. Statusurile şi rolurile se redefinesc, sunt create şi difuzate noi ritualuri de interacţiune şi noi limbaje. Pentru utilizatorii de internet, acesta a devenit un important factor al modelări i realităţii sociale, a sensului faptelor sociale. Internetul s-a transformat, în unele medii sociale într-un puternic instrument de social izare şi de construcţie a identităţii individuale, mai ales în cazul adolescenţ i lor 3 0 0 .

Televiz iunea joacă, indiscutabil, un rol important în formarea opiniei publice precum şi în formarea u n o r opinii asupra unor subiecte neclare, insuficient cunoscute; în privinţa comportamente lor electorale, ea poate influenţa decizia nehotărâţi lor. Astfel, dacă ponderea nehotărâţi lor înaintea unui scrutin este relativ mare, rolul media şi al comunicăr i i politice, în general, poate să fie decisiv.

Este greu de schimbat, prin comunicare politică, valorile şi atitudinile polit ice fundamentale. C o m u n i c a r e a poate însă să reconfigureze imaginea unui partid sau a unui candidat asociind-o cu aceste valori şi atitudini. Bineînţeles, schimbarea imaginii nu înseamnă neapărat şi schimbarea intenţiei de vot.

Uneor i exagerat, uneori subapreciat, rolul televiziunii variază de la o situaţie socială la alta. U n e l e studii e m p i r i c e 3 0 ' au ajuns la următoarele concluzii , privind eficacitatea acesteia, care e cu atât mai m a r e cu cât:

apelul la iraţional seduce şi convinge telespectatorii se identifică cu actorii politici de pe ecran

Habermas, op. cit., p. 26 3 0 0 Martin, O.: «L'internet des 10-20 ans. Une ressource pour une communication autonome », Reseaux, no. 123/2004, pp. 27-58. 3 0 1 Lee Kaid, L. : "Political Advertising: A Summarybof Research Findings", în :Newman, op.cit., p.430-433.

180

9. OPINIA PUBLICĂ

telespectatorii discută cu alţi indivizi, manifestând aceleaşi preferinţe polit ice cu ei

telespectatorii urmăresc frecvent emisiuni politice televiziunea nu produce disonanţă cognitivă (reacţie de apărare

provocată de mesaje perturbatoare în raport cu sistemul propriu de opinii). In R o m â n i a , profesorul Ioan Drăgan şi grupul de lucru din jurul său

au arătat, prin studii empirice,, rilul decisiv al comunicări i interpersonale în formarea opiniei şi a deciziei de vot 3 0 2 .

9.5. STUDIUL OPINIEI PUBLICE

Având o existenţă psihosocială reală, opinia publică poate fi cunoscută utilizând metodele şi tehnicile psihosociologice. Desigur, opjnia^ jjţjblică rezultată în urma cercetărilor sociologice nu este o reconstituire absolut fidelă a realităţii, în totalitatea şi complexitatea ei. Este vorba de o construcţie abstractă, teoretică, schematică, simplificatoare, superficială dar, deocamdată, este principala modalitate ştiinţifică prin care putem aproxima ceea ce se întâmplă în mentalul colectiv.

Un alt obstacol în calea cunoaşterii „absolute" a opiniei publice este că, la fel ca şi în cazul principiului non-determinării al lui Heisenberg, nu poţi pătrunde în obiectul studiat fără a-1 modifica. Acest rezultat, nedorit dar inevitabil, se poate minimiza numai rafinând metodele şi tehnicile de studiere a opiniei publice. Dintre acestea, calea regală este, desigur, sondajul de opinie.

Deşi comportament colectiv, opinia publică nu poate fi sesizată decât prin intermediul opiniilor individuale. Fără a fi singurul, sondajul de opinie este instrumentul principal de cercetare care ne permite acest lucru. Sondajul (ancheta) de_opinie este o metodă_sociologică de cliesţio_-nare a unui e ş a n t i o n de indiyjz[ reprezentativ l^ntru~pTjpuTăţia mai numeroasă, din care este extras 3 " 3 .

HTJnTîlîutori consideră însă că această limitare metodologică împiedică progresul real al cercetării opiniei publice, care, până acum, a fost mai degrabă centrată pe detalii tehnice prea puţin semnificative. Studiul opiniei publ ice ar trebui să nu se mai concentreze asupra indivizilor, ca

Drăgan, I., C. Beciu, I. Dragomirescu, V. Marinescu, N. Perpelea, S. Ştefănescu: Construcţia simbolică a cîmpului electoral, Institutul European, Iaşi.. 3 0 3 Boudon, R., P. Besnard, M. Cherkaoui, B.-P. Lecuyer: Dicţionar de sociologie (trad. M. Ţuţuianu), Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 280. 3 0 4 Noelle-Newman: op.cit., p.274.

181


unităţi de analiză, ci asupra grupuri lor şi organizaţii lor, asupra structurilor care produc, de fapt, opinia publică şi care influenţează indivizii. Din păcate, până acum, nu s-a găsit m e t o d a de aborda opinia publică din structurile sociale, ignorând indivizii ce le c o m p u n . Este, însă, adevărat că studiul opiniei publice ar putea şi ar trebui să nu mai considere exclusiv indivizii ca unităţi de analiză ci şi grupurile şi organizaţi i le şi să folosească, alături de sondaje, o varietate mai mare de metode şi tehnici de cercetare ştiinţifică.

Şi în România, ca peste tot, sondajele de opinie au critici virulenţi dar şi fetişişti. Oricât de mult ar fi progresat proceduri le de culegere şi de prelucrare a datelor, sondajul de opinie nu este un panaceu, el nu se pretează tuturor temelor şi tuturor grupurilor de oameni . în general, în România, aşa-numitele metode şi tehnici calitative sunt mai puţin utilizate. Nu rareori ele sunt considerate metode „de mâna a d o u a " , ceea ce nu este adevărat. Politicienii, ziariştii, oameni i de afaceri, publicul larg -toţi cred în mitul reprezentativităţii şi depreciază metode le calitative din această cauză. Poate că rezultatele cercetărilor calitative nu sunt, potrivit unui clişeu, „reprezentative la nivel naţ ional " şi poate că, în cazul lor, probabilitatea de eroare nu este atât de s implu de calculat. Totuşi , ele au alte avantaje (ca să nu mai vorbim de faptul că sunt mai ieftine): au o mai mare profunzime în raport cu sondajele, care doar „zgâr ie" realitatea şi, astfel, aceste metode ne permit să abordăm subiecte sensibile, să descâlcim ghemul motivaţii lor, să trecem dincolo de opinii, către adevăratele atitudini şi valori ale oamenilor. De exemplu, în unele cazuri, un panel format din lideri de opinie, abordat prin interviuri de profunzime, poate fi mult mai relevant pentru aflarea moduri lor în care se formează şi funcţionează opinia publică, decât un sondaj.

Societăţile democrat ice sunt interesate de cunoaşterea opiniei publice, spre deosebire de dictaturi, unde opinia publică este suprimată (chiar dacă serviciile secrete din regimuri le dictatoriale fac investigaţii pentru a afla starea de spirit a populaţiei, acestea nu sunt făcute publice). Democraţ i i le se bazează pe suportul popular majoritar şi sondajele sunt cele care dezvăluie care forţe politice se bucură de acest supot şi care nu. De asemenea, sondajele măsoară şi sprijinul populaţiei în favoarea deciziilor politice luate de guvernare. Se spune că un sondaj este o fotografie statică a electoratului într-un anumit m o m e n t dat. Este adevărat dar sondajele (mai ales prin seriile de date organizate cronologic, obţinute din barometre de opinie) pot releva tendinţe care nu sunt încă manifeste şi care pot scăpa altor metode de observaţie. Dialogul permanent între opi-

182

9. OPINIA PUBLICĂ

nia publ ică şi guvernanţi previne astfel izbucnirea unor posibile crize, ascunse sub un calm înşelător. Cunoaşterea opiniei publice nu îi determină întotdeauna pe guvernanţi să acţioneze conform acestei opinii; uneori, ei folosesc această cunoaştere pentru a şti să îşi impună deciziile, chiar dacă ele contravin iniţial opiniei pub l ice 3 0 5 . Putem sintetiza funcţiile sondajelor de opinie publică astfel:

- Funcţ ia cognitivă: prin sondajele de opinie, publicul, politicienii şi medi i le află cum gândeşte societatea despre principalele subiecte de interes public. Chiar dacă rezultatele sondajelor sunt volatile, ele nu sunt complet uitate şi lasă reziduuri în memoria colectivă. Sondajele oferă o imagine a societăţii în care trăim. Această sursă de cunoaştere este ceva nou pentru R o m â n i a (şi pentru alte foste dictaturi) pentru că, pe vremea comunismului , cetăţenii puteau avea informaţii credibile despre starea reală a societăţii doar din experienţa proprie sau a celor apropiaţi şi, bineînţeles, din emisiunile posturilor de radio străine. Publicarea sondajelor creează în capul alegătorilor o „hartă cognit ivă" 3 0 6 , care cupr inde liste de partide şi de candidaţi, imagini ale puterii, ale popularităţii şi ale şanselor lor de victorie,

- Funcţia persuasivă: sondajele exercită influenţe asupra opiniei publice, mai ales în sensul accentuării conformismului, a aderării la o atitudine care este considerată majoritară de către sondaje. Totuşi, publicarea sondajelor a arătat că opinia publică nu este ceva monolitic, că există curente şi grupuri de opinii, cu ponderi importante. Astfel, oamenii au fost convinşi să accepte existenţa unor opinii diferite de ale lor. Funcţia persuasivă a sondajelor se manifestă şi prin alegerea temelor sondajelor, a subiectelor considerate importante. Deşi sondajele şi-au căpătat un statut de ştiinţificitate, modul lor de utilizare (de către media sau politicieni) poate da naştere la manipulări .

- Funcţ ia politică practică: rezultatele sondajelor orientează acţiunea politică, politicile publice, strategiile politice, strategiile de marketing, campani i le electorale, comunicarea politică etc

Stoetzel şi G i r a r d 3 0 7 identifică apariţia primelor sondaje de opinie în SUA, în 1824, cu ocazia alegerilor prezidenţiale, când câteva ziare au

De exemplu, Napoleon al IlI-lea a ştiut cum să obţină acordul opiniei publice pentru războiul cu Prusia (vezi Stoetzel şi Girard, op. cit., p. 41).

Sulek, A.: "The Functions of Public Op inion Polis în New Democracies", comunicare prezentată la conferinţa Asociaţiei mondiale pentru cercetarea opiniei publice, Public Opinion Research în a Period of Democracy Building, Varşovia, 2001, p. 6.

Stoetzel şi Girard, op. cit., p. 41 .

183


publicat rezultatele a două „voturi de pa ie" . Către sfârşitul secolului al 19-lea s-a trecut la metoda reprezentativă, dar care începe să fie folosită pe scară largă doar din 1920, sub cele două forme majore: eşantionarea probabilistă ( „ r a n d o m sampl ing") ş i pe cote („quota sampl ing") . Bazele de eşantionare disponibile în acea vreme erau însă prea puţin „ştiinţific e " , de u n d e şi eşecul răsunător al unor sondaje pree lectora le 3 0 8 . Ulterior, sondajele au devenit apanajul specialiştilor, mai ales după înfiinţarea Institutului G a l l u p . Gal lup folosea eşantionarea pe cote, care s-a dovedit insuficient de precisă. în 1948, Institutul Gal lup 1-a dat câştigător Ia alegerile prezidenţiale pe Dewey, deşi câştigător a fost T r u m a n . Acest lucru a afectat credibil itatea sondajelor şi a eşantionării pe cote reprezentative, fiind preferată din ce în ce mai mult metoda probabilistă.

Deşi sondajele au devenit mai precise şi tehnicile lor din ce în ce mai rafinate, ele nu sunt infailibile. Sunt situaţii de acumulare a unor erori şi distorsiuni care pot denatura complet rezultatele unui sondaj, chiar realizat de mari specialişti. Sondajul este un lanţ de etape, paşi şi oameni implicaţi. Dacă o singură verigă din acest lung lanţ „scârţâie", este posibil ca întreg lanţul să fie compromis . Cele mai frecvente surse dc distorsiune suni: erorile de eşantionare, formularea întrebări lor din chestionar, ordinea întrebărilor, ordinea variantelor de răspuns, non-răspunsurile (refuzul unor persoane de a răspunde la chest ionar), impactul uitării u n o r evenimente sau stări şi alegerea cu p r e c ă d e r e a variantelor de răspuns dezirabile din punct de vedere social .

Publ icarea sondajelor are efecte asupra comportamente lor electorale; cel mai cunoscute efect este creşterea intenţiilor de vot cu partidele şi candidaţii situaţi pe primele poziţii. Paul Lazarsfeld a identificat, în timpul jlgg^riJQTnrezidenfiaj£_djr^ ^j.^—' £££3-££- e l .? banţi-yvagon effect : in ultimul momeTîrTlategauSriTse raliază cu câştigătorii probaTjili,~peTiTin_că vor să fieUe partea învingătorului, de teamă să nu

^Trîanifeste un c o m p o r t a m e n t minori tar şi, astfel, să fie izolat din punct de

3 0 8 De exemplu, sondajul realizat în 1936 de către Literary Digest (care a trimis 18 milioane de buletine de vot prin poştă din care doar 2 milioane s-au întors) şi care 1-a dat câştigător pe Alf Landon a marcat sfârşitul sondajelor neprofesioniste. Cel care a câştigat alegerile a fost Roosevelt, aşa cum a previzionat Institutul Gallup, pe un eşantion pe cote ce asigura reprezentatitivitatea. în 1948 Gallup a prezis victoria lui Dewey dar a câştigat Truman, lovitură ce a determinat schimbarea metodei de eşantionarea (s-a trecut la eşantionarea probabilistă). 3 0 9 Ucen, P.: A Guide to Understcmding Polis, International Republican Institute, Bratislava, 2003, pp. 10-19. 310 band-wagon (engl.) este vagonul cu orchestra, care se afla în fruntea trenului.

9. OPINIA PUBLICĂ

v e d e r e ^ o c i a L Cei mai expuşi efectului sunt indivizii cu reţele sociale sărace, care nu au încredere în sine şi care, de asemenea, manifestă un interes redus pentru politică.

Sondajele pot avea efect demobil izator (dacă alegătorul crede că favoriţii săi nu mai au şanse) sau mobilizator (când scorurile candidaţilor sunt apropiate). Prin urmare, sondajele por influenţa rata participării la vot.

O sursă importantă de distorsiuni este spirala tăcerii: respondenţii ascund acele atitudini pe care le consideră neconforme cu normele sociale dominante (de exemplu, xenofobia, rasismul, antisemitismul, anti-europenismul, anliamericanismul, pro-autoritarismul e t c ) . Aceasta duce, de obicei, la subestimarea extremismelor. Conceptul de spirală a tăcerii a fost formulat de către Elisabeth Noel le-Neumann 3 1 1 . Potrivit autoarei germane, oamenii ascund opiniile şi comportamentele care nu corespund consensului general şi decenţei pentru că se tem de izolare şi pentru că dezvoltă o reacţie de prest ig iu 3 1 2 . Cei care sunt siguri de victoria favoriţilor lor în alegeri sunt mai comunicativi, se exprimă mai mult, îşi manifestă deschis convingerile, influenţându-i şi mai mult pe ceilalţi.. în schimb, cei care au sentimentul că favoriţii lor vor pierde, tind să tacă (inclusiv în calitatea lor de respondenţi la sondaje de opinie). Acest lucru devine şi mai vizibil în sondajele postelectorale, când numărul celor care declară că au votat/ar vota cu partidele/candidaţii câştigători este mai mare decât a fost în mod real la alegeri (fenomen cunoscut sub numele de overclaiming313).

Pe de altă parte, presiunea conformismului îi va îndemna pe respondenţ i să declare că au atitudini conforme cu normele sociale dominante.

Alte erori pot fi subreprezentarea/suprareprezentarea unor categorii în eşantion. Alegătorii greu de contactat sau reticenţi, dezinteresaţi de politică, marginali - sunt, de obicei, subreprezentaţi. Alte categorii, mai accesibile (de exemplu, casnicele şi pensionarii, care stau mai mult pe acasă) vor fi suprareprezentate.

Refuzul de a răspunde la întrebări (non-răspunsurile) este o altă sursă de distorsiune, mai ales pentru construirea unei prognoze electorale. La fel, nehotărâţi i . De obicei, aceste persoane îşi cristalizează decizia în

3 1 1 Noelle-Neumann, E.: Spirala tăcerii. Opinia publică - învelişul nostru social (trad. Vlad Cucu-Oancea), Editura Comunicare, ro, Bucureşti, 2004. 3 1 2 Idem, p. 18. 3 , 3 lbidem, p.54.

185 184


ult imele zile dinaintea alegerilor, când deja nu se mai efectuează sondaje

de opinie. Sondajele de opinie nu sunt previziuni dar pot fi folosite ca bază

pentru elaborarea de previziuni. în market ingul politic, ele j o a c ă şi alte roluri, de evaluare a eficacităţii unei campanii electorale şi de orientare a acesteia spre zone şi categorii neacoperite încă.

Sondajele preelectorale prezintă imaginea statică a situaţiei din m o m e n t u l precis în care au fost făcute. Această situaţie se poate schimba foarte uşor, ca efect al campaniei electorale, al unor evenimente recente. Persoanele nehotărâte sau cei care refuză să răspundă la sondaje (însumate, aceste categorii sunt destul de numeroase) se pot răzgândi sau îşi pot preciza poziţia chiar în ultima clipă dinaintea votului. Aşa cum am mai pus, pentru a contracara acest dezavantaj, este nevoie de sondaje succesive, care să releve tendinţele, fluctuaţiile, direcţia schimbări i . Aşa c u m se observă din fig. 1, sondajele succesive au arătat o micşorare a diferenţei dintre cei doi candidaţi şi inversarea ierarhiei din momentu l scrutinului.

Figura n r . l : Sondaje şi rezultatul real al votului: alegerile prezidenţiale SUA, 1948

aprilie iunie august ' sept oct n o v

Sursa: J. Stoetzel, A. Girard, op.cit., p. 85.

Pierre B o u r d i e u 3 1 4 acuză sondajele de opinie că falsifică realitatea pentru că ele transformă opinia publică într-un artefact statistic. Opinia publică nu există: sondajele sunt cele care o fabrică.

Sondajele se bazează, în viziunea lui Bourdieu, pe trei postulate false: 1) toată l u m e a are o opinie; de fapt, a p roduce o opinie nu e la în

d e m â n a oricui; mai mult, sondajele propun întrebări despre lucruri lipsite de interes pentru respondenţi, sau despre care aceştia nu sunt suficient informaţi; totuşi, respondenţi i se simt obligaţi să răspundă;

3 1 4 Bourdieu, P.: Questions de sociologie, Les Editions de Minuit, Paris, 1980, p.222.

186

9. OPINI/A PUBLICĂ

2) toate opiniile sunt egale; aşa cum un vot este egal cu a^t vot şi o opinie este egală, în sondajele de opinie, cu altă opinie; de fap»t, opiniile nu sunt egale; sondajele cumulează opinii care nu au aceeaşi f o r ţ ă reală, producând, astfel, grave distorsiuni

3) prin simplul fapt că un sondaj p u n e o întrebare se «consideră, implicit, că acea întrebare merită să fie pusă.

Cu alte cuvinte, Bourdieu acuză sondajele nu numai de in-capacitate ştiinţifică şi erori de măsurare ci şi de presupoziţii cu caracter ideologic, care au ca efect reproducerea ordinii sociale şi politice e x i s t e n t - Sondajele manipulează, aducând pe agenda publică false probleme, a>stiel încât problemele reale sunt ocultate. Această agendă este, de fapt, a | g e n d a clasei dominante. Sondajele creează un sentiment democrat ic na i^> disimulând conflictele din societate (dintre clasele sociale) şi r a p o r t u r i l e de forţă. Publicarea sondajelor - şi invocarea lor de către p o l i t i c i e n i - creează impresia de unanimitate sau, cel puţin, impune o presiu*ne a conformismului, a mediei statistice, asupra atitudinilor şi comport-amentelor individuale. Sondajele ar avea aceeaşi logică a democraţiei r e p r e z e n t a t i ve, care tinde să atenueze conflictele şi clivajele din societate deci, să servească statu-quo-ului.

Făcând aceste afirmaţii, Bourdieu se înscrie printre aderPţii teoriei societăţii de masă, care susţin că masele nu au capacitatea s-ă fie bine informate, sa judece corect şi profund. Opiniile, mai ales c e b e politice, sunt superficiale, instabile şi incoerente, reflectând pseudoati ' tudini sau non-at i tudini 3 1 5 . Deşi inspirat dintr-o perspectivă marxizantă, care dă o coloratură ideologică discursului său, Bourdieu are meritul de a st imula o discuţie critică asupra sondajelor, de a le arăta limitele şi ., implicit, căile de creştere a rigurozităţii lor ştiinţifice. Rafinarea tefcriicilor de eşantionare, redactarea atentă a întrebărilor din chestionar, s t a n d a r d i z a rea aplicării chestionarului în teren, prelucrarea statistică com*puterizată - sunt procedee de de minimizare a erorilor. Cu toate limitele 1 or, sondaje le de opinie rămân principalele instrumente de investigare a opiniei publice.

3 1 5 Mayer, N.: "La consistence des opinions", în: Grunberg, G., N. N-^ayer, P.M. Sniderman (eds.): La democraţie ă l'epreuve, Presses de sciences po, (Paris, 2002, p.19.

187


9.6. OPINIA PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA

Opinia publică nu este imuabilă şi nici opiniile individuale nu sunt încremenite . Nu e vorba numai de stratul superficial, de subiecte de m o m e n t sau de stări de spirit trecătoare. Chiar şi setul relativ stabil de valori şi atitudini politice fundamentale, denumit „ temperament pol i t ic" se poate schimba, atât la nivel individual cât şi colectiv. Schimbări le din opinia publică, mergând până la inversarea curentelor de opinie - de la o atitudine majoritară pozitivă, în raport cu un subiect, la u n a majoritar negativă sau invers - sunt posibile şi reale, în anumite condiţi i . Poate fi vorba de schimbări demografice, de intrarea unor noi generaţii pe scena istoriei şi de retragerea generaţii lor vârstnice din spaţiul public. D a r este posibil şi ca aceeaşi indivizi să îşi modifice opiniile. Schimbarea opiniilor poate reflecta o schimbare de habitus. în societăţile aflate în schimbare rapidă, cadrul normativ se schimbă şi el - mai lent sau mai accelerat. Desigur, schimbarea opiniilor este un proces dificil, complicat, câteodată dureros, alteori, eliberator. Sistemul personal al opiniilor este zguduit în urma punerii lui sub semnul întrebării, datorită unor disonanţe latente sau manifeste.

în perioada tranziţiei postcomuniste au avut loc importante modificări ale curentelor de opinie publică. D u p ă reprimarea (suprimarea) opiniei publice din timpul regimului totalitar, oamenii au descoperit comunicarea liberă, discuţiile, l ibertatea de exprimare, l ibertatea presei etc. Totuşi, reminiscenţele culturii polit ice existente în totalitarism erau prea puternice pentru ca transformările să fie prea rapide, ele conturându-se abia la sfârşitul primului deceniu al tranziţiei.

Printre factorii care au contribuit la modificări ale curentelor dominante din opinia publică: campanii de informare şi persuasiune, dezvoltarea mass-media private şi diversificarea peisajului media, activitatea liderilor de opinie, grupuri de pres iune influente, crearea de noi grupuri şi modele de referinţă, procesele de integrare europeană. La acestea s-au adăugat impactul schimbărilor economice şi sociale şi consti tuirea unei noi experienţe personale şi sociale care au creat o mai bună cunoaştere, un nou „univers simbolic prin sedimentarea şi acumularea cunoaşte-

• •„ 3 1 6

ni . Foarte mult în procesul treptat de modificare a contribuit şi punctul

de plecare: astfel, în unele ţări (Ungaria, Polonia, Cehia) schimbări le sunt mai pronunţate, pe când în ţările fostei Uniuni Soviet ice şi Iugosla-

Berger, P., T. Luckmann: op.cit., p. 134.

188

9. OPINIA PUBLICĂ

vii schimbări le sunt mai puţin vizibile; în societăţile multietnice transformările au fost mai lente şi mai dif ici le 3 1 7 .

Un rol privilegiat îl au mass-media. Mass-media îndeplinesc mai multe funcţii în spaţiul public: context preferat al dezbaterilor politice şi sociale, configurând, astfel, spaţiul public; agent (de)mobilizator al participării politice; factor de influenţă al opţiunilor politice; modelator al consumului şi al stilurilor de viaţă. Televiziunea joacă, indiscutabil, un rol important în formarea opiniei publice, în special în formarea unor opinii asupra unor subiecte neclare, insuficient cunoscute; astfel, în privinţa comportamentelor electorale, ea poate influenţa decizia nehotărâţilor.

M e d i a au jucat un rol dinamic în constituirea societăţii postcomuniste, promovând un model al schimbării, al diversităţii opiniilor şi a stilurilor de viaţă, al libertăţii de exprimare, al accesului la informaţie. Totuşi , această diversitate poate să fie înşelătoare pentru că mass-media favorizează, prin expunere, doar o parte a opiniilor existente în societate, ignorându-le sau neglijându-le pe celelalte. într-adevăr, opiniile nu sunt egale, deşi în sondaje sunt astfel considerate. Există opinii mai importante, mai influente, care îşi subordonează celelalte opinii sau chiar induc opinii despre unele subiecte (în general, mai puţin cunoscute) referitor la care, anterior, oamenii nu îşi conturaseră încă poziţii. Aceste opinii „putern ice" aparţin indivizilor, grupurilor şi organizaţiilor care dispun de mai multe resurse, materiale sau simbolice.

Grupuri le de presiune şi organizaţiile societăţii civile pot şi ele influenţa opinia publică, cu condiţia ca mesajul şi acţiunile lor - marşuri, mitinguri, demonstraţi i - să fie mediatizate. De exemplu, în România, atenuarea respingerii unor grupuri excluse şi marginale (persoane cu dizabilităti, copii abandonaţi , homosexual i) s-a produs şi datorită media-tizării activităţii organizaţi i lor active în respectivele domenii . .

Occidentul (în special, Statele Unite şi Uniunea Europeană) a jucat rolul unui grup de referinţă pentru societatea românească, stimulând modificări ale curentelor de opinie. Presiunea exercitată de procesele de integrare în N A T O şi în U n i u n e a Europeană, prin modificări legislative şi instituţionale şi prin campani i de informare publică, au schimbat pozitiv favorabilitatea în raport cu unele subiecte : privatizare, investiţii străine, drepturi le omului etc. Să nu uităm că românii strigau acum câţiva ani în pieţele publice „nu ne v indem ţara" şi „afară cu străinii". Acum, sondajele de opinie arată că investiţiile străine sunt acceptate şi dorite.

3 1 7 Lazic, M. (ed.): Sociely în crisis. Yugoslavia în the early '90s, Filip Visnic, Belgrade, 1995.

189

M I I AMORFOZE SOCIALE ALE PUTERII

190

9. OPINIA PUBLICĂ

atunci (în special, partidele istorice) era considerată trădătoare a interesului naţional iar multipartiismul nu era bine văzut, românii preferând "un singur partid, dar b u n " 3 1 8 .

Puternica polarizare a opiniei publice, din primii ani ai tranziţiei, a fost înlocuită treptat cu poziţii mai moderate; aceste poziţii ascund, uneori, un dezinteres faţa de viaţa publică, o apatie, o resemnare.

Importante mutaţii au avut loc şi în opiniile referitoare Ia politica externă: sentimentele de ostilitate cu privire la Rusia şi Ungaria s-au diminuat. A scăzut, de asemenea, simpatia pentru Republ ica Moldova. Gradul de favorabilitate în raport cu intrarea în N A T O şi Uniunea Europeană s-a redus.

în privinţa reformei economice, s-a ameliorat percepţia privatizării şi a investiţiilor străine; totuşi bogăţia continuă să fie asociată cu furtul şi corupţia.

Biserica continuă să fie instituţia socială cea mai valorizată. Sentimentele şi practicile religioase au început să fie mai prezente în spaţiul public, religia având un rol important în ritualurile politice, atât ale puterii cât şi ale opoziţiei. Forţele politice vor astfel să beneficieze de ideile de tradiţie, continuitate şi legitimitate asociate cu biserica.

Drepturi le omului au început şi ele şi ele să fie acceptate: demonstraţiile, grevele, marşurile (şi alte ritualuri ale opoziţiei în scopul de a se face vizibilă şi ascultată) nu mai sunt privite cu ostilitate, ca încercări de a submina ordinea, stabilitatea, "l iniştea".

Sterotipurile culturale sunt încă puternice. De fapt, în unele ţări pos-tcomuniste, naţionalismul a cunoscut un avânt: proporţia celor care se declară naţionalişti a crescut în Serbia, Ungaria şi P o l o n i a 3 1 9 .

Retor ica naţionalistă pare să înlocuiască, uneori, ideologia comunistă în discursul public.

în ceea ce priveşte subiectele care preocupă electoratul, a avut loc o glisare de la planul politic şi moral (securitatea naţională, corupţia) la planul economic şi social (şomaj, sărăcie, salarii, pensii, serviciile publice).

D u p ă dezbaterile aprinse care au inflamat atât spaţiul public, cât şi cel privat, între 1990 şi 1996, a urmat o relativă depolit izare a spaţiului public. Aceasta este şi rezultatul dezamăgiri i resimţite după guvernarea Convenţiei Democrat ice dar şi al unei mutaţii produse în mass-media, interesate din ce în ce mai mult de fapt divers şi de senzaţional.

Câmpeanu, P., Combes, A., Berindei, M.: op. cit., p.29. 3 1 9 Kuzmanovic, B.: "Social Distance towards Individual Nations", în: Lazic, M. (ed.), op. cit., pp. 239-260.

191

S-au creai o nouă presiune normativă şi un nou conformism, care pot, însă, sa mascheze, uneori, (după pattern-ul „spiralei tăcerii") prezenţa unor atitudini anii europene şi anti-americane.

Atunci când există discrepanţe între agenda (subiectele de interes şi preocupări:, priorităţile) opiniei publice şi agenda clasei politice (în special, agenda guvernării) se pol aplica mai multe soluţii de armonizare: fie politica se conformează agendei publicului, fie guvernarea încearcă, prin comunicare politică, să modifice agenda opiniei publice, să introducă propriile obiective pe această agendă. De exemplu, opinia publică din R o m â n i a a avut, la sfârşitul deceniului trecut, o agendă dominată de subiecte e c o n o m i c e : sărăcia, şomajul, creşterea preţurilor şi inflaţia. Subiecte legate de politica externă ( N A T O , Uniunea Europeană) au fost oarecum introduse "din exterior" pe agenda populaţiei.

Schimbări le din opinia publică sunt ilustrate prin seria de sondaje de tip barometru care ne oferă evoluţia în timp a ponderi i procentuale a diferitelor categorii de răspunsuri, la întrebări relativ nemodificate.

în R o m â n i a sondajul de opinie la nivel naţional este un demers relativ recent (primul eşantion reprezentativ la nivel naţional fiind construit de profesorul Dumitru Sandu în 1990). Totuşi, sondatorii români, beneficiind şi de suportul unor instituţii de profil din Franţa, Germania, Statele Unite şi M a r e a Brilanie, au progresat rapid, atât din punct de vedere metodologic cât şi deontologic. D o v a d ă stă S O R M A , asociaţia institutelor de sondare a opiniei publice din România, afiliată la şi recunoscută de reţelele europene şi internaţionale relevante (de exemplu, E S O M A R ) .

în prezent, sondajele de opinie sunt o prezenţă constantă în spaţiul public românesc . Jargonul sondajelor a devenit aproape popular, ziarişti ş i oameni de pe stradă folosind cu dezinvoltură termeni „ d e special i tate" precum eşantion, marjă de eroare, reprezentativitate, variabile, corelaţii etc. Rezultatele sondajelor sunt o sursă importantă pentru cunoaşterea publică, protejând-o de distorsiunile produse asupra imaginii societăţii de către unii factori (organizaţii polit ice ale puterii sau ale opoziţiei, organizaţii economice, mass-media).

Sondajele de opinie desfăşurate între 1990 şi 2005 măsoară modificări atât în planul "temperamentului politic" (al atitudinilor politice fundamentale) al populaţiei cât şi în planul stării ei de spirit, la diferite momente.

Barometrele de opinie realizate de Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă arată a creştere a toleranţei, acceptarea heterogenităţi i , a diversităţii, a opiniei diferite. De exemplu, în primii ani ai tranziţiei, opinia publică accepta cu dificultate poziţi i le politice minoritare: opoziţ ia de

10. PARTICIPAREA POLITICĂ

Aşa c u m am mai afirmat, cons iderăm că punctul de greutate al sociologiei politice nu este reprezentat de part iciparea polit ică a elitelor ci a maselor. Politica nu este o activitate rezervată doar elitelor polit ice şi administrative, deşi există o inegalitate a participării polit ice. în regimurile democrat ice masele au posibilitatea să se expr ime pe scena politică. De fapt, mai recent, termenul de mase a fost înlocuit cu acela de public evitându-se, astfel, conotaţii le peiorative existente în abordarea lui Le B o n 3 2 0 . Din păcate, aceste posibilităţi sunt fructificate doar de către o minoritate: marea majoritate a populaţiei nu are nici o activitate politică, cu excepţia unei participări la vot. Chiar dacă excluderi le de la participare nu sunt juridice, în multe cazuri ele există în practică. Uneor i , este vorba de autoexcludere, în cazuri le în care cetăţenii respectivi sunt dezinteresaţi de politică sau consideră această activitate prea complicată, prea greu de înţeles sau inutilă. Părerea proastă şi dezgustul de polit ică pot, de asemenea, să ducă la o autoexcludere de la activitatea politică.

Democraţ ia nu înseamnă neapărat o part icipare masivă ci, mai degrabă, acceptarea şi stimularea pluralismului social, polit ic, cultural şi pluralitatea elitelor, egalitatea de şanse de a accede în rânduri le elitelor politice şi administrative. Deşi democraţ ia nu are nevoie, pentru a funcţiona, de rate mari ale participării politice, totuşi, apatia polit ică poate semnala o criză a sistemului democrat ic . Or icum, demersu l sociologiei politice este, şi în cazul participării politice, unul descriptiv şi explicativ, evitând abordările normative, care atribuie valenţe pozit ive sau negative faptelor sociale: participarea politică este bună sau este rea.

Participarea politică este fundamentată pe socializarea politică, pe procesul de învăţare a statusurilor şi rolurilor politice (cetăţean, membru al unei organizaţii, alegător e t c ) .

U n e l e doctrine nu acceptă realitatea participării politice, nici chiar în regimurile democratice; astfel, marxismul consideră că masele sunt manipulate de către propaganda oficială, a claselor d o m i n a n t e şi, astfel, participarea lor nu este reală, nu este efectiva. Elit ismul susţ inecă masele nu au competenţa politică necesară pentru participarea politică.

3 2 0 Le Bon, G.: Psihologia mulţimilor (trad. Mariana Tabacu), Antet, Bucureşti, 2006.


O altă direcţie fertilă de cercetare a simbolurilor politice, aliată la graniţa cu antropologia politică, este reprezentată de ritualurile politice, acestea realizând articularea dintre societate şi sistemul pol i t ic 3 2 1 . Chiar în societăţile democrat ice laicizate, puterea şi-a menţinut, prin intermediul „liturghiilor p o l i t i c e " 3 2 2 , caracteristicile sacrului. Relaţia dintre sacru şi profan este una clasică în sociologie şi a fost formulată de D u r k h e i m 3 2 3 . D u r k h e i m analizează atât separaţia dintre aceste două domenii sociale cât şi comunicarea dintre ele. Pentru a intra în relaţie cu sacrul, profanul are nevoie de iniţiere şi de practicarea unor ritualuri bazate pe urmarea unor reguli de conduită care prescriu comportamentul în raport cu lucrurile sacre. Ritualurile reglează, deci, apropierea şi contactul cu sacrul, în cazul nostru, cu politica. Nepoliticienii, cetăţenii obişnuiţi participă la domeniul politic (mai ales în democraţi i le occidentale) iar acest contact cu o lume care nu le este proprie se face prin ritualurile participării civice şi politice. Prin aceste ritualuri cetăţenii au permisiunea, dacă respectă nişte reguli stricte, să se apropie de putere. Această apropiere este întotdeauna desfăşurată între graniţe precise şi comportă interdicţii, aşa cum, de exemplu, într-o biserică nu avem voie să intrăm în altar. Accesul profanilor la rolurile de pontifi sau sacerdoţi (în cazul politicii, ocupanţi ai unor funcţii politice sau publice) se face prin urmarea unor ritualuri (ceremonii de investire în funcţie, alte protocoale) desfăşurate în spaţii mai mul t sau mai puţin sacre şi împodobite cu diverse simboluri politice.

Alegeri le reprezintă momentul-chintesenţă al apropierii profanilor de domeniul sacru al politicii, al contactului lor direct cu politica. Atât campania electorală cât şi actul votului sunt investite, prin reglementare şi solemnizare, cu dimensiuni ale sacrului. Aceste ritualuri poate nu înseamnă exercitarea puterii de către popor sau controlul cetăţenilor asupra guvernanţilor; ele au mai degrabă rolul de a crea şi menţine coeziunea colectivităţii, prin organizarea, la intervale regulate, a unor contacte, a unor interacţiuni dintre societate şi sistemul politic, dintre sacru şi profan, revitalizând liantul social, după cum scria Durkheim.

Chiar şi cele mai aparent „desacral izate" forme de participare în spaţiul public - petiţii, scrisori către autorităţi - urmăresc, de obicei, un ritual complicat prin care se înfăptuiesc, o mulţ ime de reguli şi de paşi

3 2 1 Denni, Lecomte, op.cit., voi.2, p. 16. 3 2 2 lbidem. 3 2 3 Durkheim, E.: Formele elementare ale vieţii religioase, Antet, Bucureşti, 2005.

1 9 3


Care dau celui care le parcurge că a intrat într-o zonă greu accesibilă sau

chiar interzisă. Graniţa dintre sacru şi profan nu este imuabilă, ca şi alte limitări, ea

a evoluat cu t impul şi este deseori redefinită. Astfel, permisiuni le şi interdicţiile se schimbă, chiar în legătură cu acelaşi gen de fapte, pentru că în democraţ ie se redifinesc coduri le sociabilităţii politice. Această rede-finire nu se întâmplă de la sine ci este rezultatul unui proces politic, al unei interacţiuni politice. Astfel, demonstraţ i i le şi protestele polit ice au fost multă vreme interzise sau marginalizate dar astăzi ele au intrat în norma-litate, ba chiar în banalitate şi au devenit adevărate ritualuri polit ice.

10.1. DEFINIŢIA OPERAŢIONALĂ A PARTICIPĂRII POLITICE

D a c ă democraţ ia este un regim politic iar cetăţenia un rol asociat unui status social, participarea politică este un c o m p o r t a m e n t politic (o activitate). Există o definiţie în sens larg a participării polit ice, care se referă Ia activităţi organizate (autorizate sau nu) care afectează guvernarea şi sistemul pol i t ic 3 2 4 .

A defini operaţional un concept (repetăm pentru o mai b u n ă fixare) înseamnă a-1 defini prin indicatori măsurabili şi observabil i . Un concept definit operaţional devine o variabilă, pentru că el variază, în funcţie de parametrii indicatorilor respectivi.

Pentru a operaţionaliza un concept, se identifică dimensiuni le sale principale. Fiecare d imens iune grupează mai mulţi indicatori care o descriu şi fiecare indicator este măsurat ci ajutorul unei scale cu mai multe trepte.

De exemplu, part iciparea politică poate f i definită prin următoarele d i m e n s i u n i 3 2 5 :

1). Interesul pentru politică, manifestat prin: lectura articolelor cu teme polit ice din ziare, urmărirea emisiunilor politice (ştiri, dezbateri) la radio şi televiziuni, discuţii pe teme politice cu cunoscuţi i . M a i multe studii identifică o corelaţie pozitivă între interesul pentru politică şi ni-

3 2 4 Leca, J: "ReTlexions sur la participation politique des citoyens en France", în: Meny, Y. (ed.): Ideologies, parties politiques & groupes sociaux, Presses de la fondation naţionale des sciences politique, Paris, 1989, p.44. 3 2 5 Am folosit şi indicatori utilizaţi de Mărginean, Ioan., Carmen Mureanu: "Consolidarea democraţiei", în Revista de cercetări sociale, 1/1998, pp.82-88.

194


velul competenţei politice (cunoaşterea regulilor jocului politic, cunoaşterea instituţiilor politice e t c . ) 3 2 6

2) . Participarea politică evaluativă: încrederea în instituţiile d e m o cratice (în special în par t ide) , , în posibilitatea reală ca aceste instituţii să ne reprezinte interesele, de încrederea în politicieni, încrederea în posibilitatea cetăţenilor de a part icipa la putere şi a se implica în rezolvarea problemelor ţării şi ale localităţii, evaluarea mişcărilor de protest, conceperea participării politice ca pe o datorie cetăţenească şi patriotică.

3). Participarea electorală: simpatia/antipatia pentru anumite partide, mişcări şi oameni politici, participarea la vot (la alegerile precedente şi intenţia de a participa la cele viitoare), intenţia de vot cu anumiţi candidaţi şi partide, încercarea de a convinge pe ceilalţi să aibă aceleaşi opţiuni politice şi electorale.

4) . Participarea în diferite organizaţii polit ice: partide, sindicate, alte grupuri de presiune.

5). Participarea civică: m e m b r u sau participant în activităţile organizaţii lor civice sau în alte organizaţii neguvernamentale, contactarea persoanelor oficiale (aleşilor şi a altor oameni politici sau funcţionari publici), participarea comunitară (implicarea în problemele localităţii), part iciparea la formularea şi implementarea unor politici publice. De exemplu, multe grupuri profesionale - medici, cadre didactice, avocaţi, bancher i , magistraţi, pensionari - au reprezentanţi în diferite instituţii publ ice sau chiar formează exclusiv unele organisme publice autonome. P u t e m menţiona astfel participarea magistraţilor în Consiliul Superior al Magistraturi i sau a medici lor în Colegiul Medicilor. Există, de asemenea, n u m e r o a s e organisme tripartite, cu participarea partenerilor sociali.

6). Part iciparea la mobil izări le polit ice: întruniri politice, strângeri de semnături pentru diferite reclamaţii, demonstraţi i , marşuri, mitinguri, greve, mişcări de protest.

7) Participarea politică contestatară, cu aspecte violente. Pentru Jean L e c a 3 2 7 part iciparea politică este o acţiune orientată că

tre un scop (participarea la luarea unei decizii în sfera guvernării sau influenţarea acestei decizii), care implică o relaţie între actorii sociali. Aceas ta funcţionează pe baza specializării rolurilor polit ice în roluri po-

Percheron, A.: "Peut-on encore parler d'heritage politique en 1989?", în: : Meny, Y. (ed.): Ideologies, parties politiques & groupes sociaux, Presses de la fondation naţionale des sciences politique, Paris, 1989, p.78. 3 2 7 Leca, J.: "Reflexions sur la participation politique des citoyens en France", ed.cit., pp.45.

195


lilicc publice-guvernanţi, reprezentanţi - şi roluri polit ice private - cetăţeni, grupuri de presiune. Roluri le polit ice private nu sunt roluri secundare, ele fac parte intrinsecă din politică, sunt legit imate prin definirea statusului şi rolului de cetăţean, prin dreptul legal al acestuia de a participa pol i t ic 3 2 8 . Tot Leca face deosebirea dintre part iciparea politică autonomă/spontană şi cea mobilizată/organizată, arătând că, de obicei, participarea politică nu este spontană, ea fiind rezultatul mobilizării politice, în special, de către liderii de opinie ce se formează şi activează în cadrul grupurilor- de apar tenenţă 3 2 9 . Grupuri le de pres iune şi partidele polit ice joacă, şi ele, un rol-cheie în mobil izări le polit ice.

10.2. PARTICIPAREA ÎN ORGANIZAŢII POLITICE

Cele mai importante organizaţii politice, din punctul de vedere al participării politice, sunt partidele politice şi grupurile de presiune.

Participarea la partidele politice poate să ia un aspect permanent (ca membri ai partidului respectiv) sau temporar (mai ales ca voluntari în anumite campani i , inclusiv în campanii le electorale). De exemplu, organizaţia "Alianţa Civ ică" a susţinut, prin membri i săi, campani i le Convenţiei Democrat ice între 1991 şi 1996. Totuşi , puţini dintre membri i săi au devenit membri ai partidelor c o m p o n e n t e ale Convenţ ie i (sau ai guvernării 1996-2000), participarea lor fiind bazată pe voluntariat. Participarea voluntară are ponderea ei în implementarea strategiilor şi a acţiunii polit ice efective dar, de multe ori, are un rol s imbolic, marcând adeziunea vizibilă la un anumit ideal politic.

M a u r i c e Duverger face, după cum am văzut, dist incţia dintre partide de cadre şi partidele de masă. Part idele de mase apar odată cu generalizarea votului universal, pr imele part ide de m a s e fiind cele muncitoreşt i . Part idele de mase nu înseamnă neapărat că sunt mai democrat ice decât cele de cadre : şi ele sunt supuse „legii de fier a oligarhie i " . Michels a demonstrat că funcţionarea democrat ică şi egalitară a partidelor polit ice este un mit, chiar şi în cazul part idelor socialiste şi social-democrate. Pentru a-şi realiza obiectivele, partidele trebuie să devină organizaţii eficiente, birocratice, ierarhice şi o l igarhice (puterea este deţinută de o minoritate). Toate birocraţii le sunt ierarhii, sunt conduse de un grup redus din punct de vedere numeric, care monopol izează decizia şi e ludează controlul democrat ic . Deşi excesivă, poziţia lui

3 2 8 lbidem, p.46. 3 2 9 Ibid., p.54


Michels are un nucleu de adevăr, în sensul că procesul democratic şi participarea pot îngreuna luarea rapidă a deciziilor şi pot reduce eficienţa procesului decizional. De cele mai multe ori, grupurile şi persoanele implicate au interese diferite, sunt divizate sau concurente.

Pentru sociologia politică, participarea în cadrul organizaţiilor politice are un dublu aspect:

Cantitativ: care e d imensiunea, magnitudinea acestei participări? Care este distribuţia participării în rândurile diferitelor grupuri sociale?

Calitativ: cum are loc procesul de integrare în organizaţii le politice?

Din punct de vedere cantitativ, indicatorul care măsoară participarea politică este rata (rate, în engleză; taux, în franceză), adică, în cazul nostru, ponderea procentuală a indivizilor dintr-o anumită categorie care participă la o anumită activitate.

Ratele de participare variază atât în timp (au loc fluxuri şi refluxuri ale participării politice) cât şi în rândul grupurilor sociale: unele grupuri sunt mai predispuse decât altele pentru a participa la diferite organizaţii politice.

Studiile empirice referitoare la variaţia participării politice pornesc de la o serie de întrebări şi ipoteze (răspunsuri probabile la întrebările cercetării, reprezentând legături - corelaţii - dintre două sau mai multe variabile).

Resursele majore ale participării politice sunt: timpul liber şi capitalul educaţional. Grupurile care deţin aceste resurse într-o măsură mai mare au o mai mare disponibilitate pentru participarea politică.

Participarea politică nu depinde numai de factori endogeni (caracteristici indivizilor) ci şi exogeni ; de exemplu, regulile sistemului politic respectiv afectează intensitatea şi formele participării, semnificaţia şi importanţa ei în cadrul s istemului respect iv 3 . într-un regim dictatorial (cazul Românie i comuniste) ratele de participare la organizaţiile politice pot fi foarte mari dar relevanţa acestui fapt este diferită faţa de un regim democratic. Astfel, Partidul Comunis t R o m â n număra în 1989 aproape patru milioane de membri, quasitotalitatea salariaţilor era înscrisă în Uniunea Genera lă a Sindicatelor din R o m â n i a iar cei care nu erau membri de partid făceau parte fie din Uniunea Tineretului Comunis t fie, cei mai vârstnici, din Organizaţia Democraţ ie i şi Unităţ i i Socialiste.

Ibid., p.48.

197 196


Aceasta participare masivă era, însă, lipsită de relevanţă, în condiţi i le nefuncţionării drepturi lor omului şi a libertăţilor c ivice.

Participarea politică depinde şi de instanţele intermediare - grupurile de apartenenţă: familia, prietenii, vecinii, biserica, întreprinderea, etnia ele. Acesle instanţe pot stimula sau descuraja part iciparea politică, în funcţie de specificul şi de interesele lor. Astfel, de exemplu, unele persoane pol fi foarte participative în comunitatea lor rel igioasă dar complet dezinteresate de politică, dacă biserica respectivă are o atitudine negativă faţă de politică sau reprezintă o comunitate mai izolată.. Jean Leca menţionează nu numai cazul unor grupuri excluse sau marginale dar ş i cazul unor minorităţi privilegiate care trăiesc în republici le lor particulare, sunt cetăţeni ai unor republici diferite de cea în care ' t ră ieş te restul cetăţenilor ţ ă r i i . 3 3 1 . Astfel, există grupuri profesionale favorizate care au propriile s isteme de educaţie, de sănătate, de pensii şi alte asigurări sociale etc.

Datorită instanţelor intermediare menţ ionate mai sus, cetăţenia nu mai poate fi monolit ică, ea este fragmentată într-o serie de apartenenţe mai concrete şi mai directe.

în ceea ce priveşte aspectul calitativ, o contr ibuţ ie importantă o au teoriile motivaţiei . Integrarea în organizaţii le polit ice nu este un proces mecanic, succesul ei nu este automat, având loc deviante şi "anormal ităţi" . Succesul integrării depinde de existenţa u n o r obiective c o m u n e , de acceptarea valorilor ş i normelor organizaţiei, de supunerea voluntară în faţa autorităţii din organizaţie.

Membri i organizaţiei c o m p a r ă costurile şi beneficii le participării, înainte de a se hotărî să intre într-o organizaţie. O a m e n i i preferă organizaţiile care oferă avantaje mai mari, cu costuri mai puţ ine.

Costuri le se referă la efortul t impul, banii, energia afectivă şi alte resurse investite prin participarea la respectiva organizaţ ie . Avantajele pot fi atât materiale, cât şi s imbolice şi afective (emoţionale) . De exemplu, part iciparea la un sindicat îţi poate asigura apărarea drepturi lor de salariat, locuri în staţiunile balneare, credite ieftine dar, în acelaşi t imp, îţi poate îndeplini nevoia de realizare (de a executa b ine sarcini provocatoare), de afiliere (de a fi acceptat, stimat, iubit de semeni) şi de putere (de a-i influenţa pe ceilalţi, de a avea un impact asupra l o r ) 3 3 2 .

3 3 1 Ibid.,p. 68. 3 3 2 Pentru teoria nevoilor, vezi McClelland, D.C.: The Achieving Society, D. Van Nostrand, Princeton, NJ. 1961.

198


M a n c u r Olson crede că integrarea este esenţială pentru durata unei organizaţii . Existenţa unor scopuri comune este insuficientă pentru a i face pe oameni să coopereze de bunăvoie. Majoritatea va prefera, dacă este posibil, doar să profite de beneficiile acţiunii colective, fără a plaţi, însă, şi costurile. Oameni i au nevoie de stimulente pentru îndeplinirea scopuri lor c o m u n e : s t imulente pozitive (recompense) pentru cei care participă Ia acţiunea colectivă şi stimulente negative (sancţiuni) pentru cei care nu participă. Anal izând diverse organizaţii (sindicate, grupuri de pres iune, instituţii ale statului) O l s o n 3 3 3 formulează trei ipoteze privind organizaţii le durabile:

Ele sunt capabile să satisfacă mobilurile sociale ale membrilor. De exemplu, un sindicat trebuie să fie capabil să ofere avantaje precum: protecţia locurilor de muncă, creşteri salariale, bilete de tratament, credite etc. Un partid trebuie să fie capabil să ofere membri lor şi clienţilor politici atât avantaje materiale (salarii, contracte, poziţii în diferite instituţii) cât şi s imbolice (un anumit prestigiu, mândria de a face parte din respectiva organizaţie). Organizaţii le incapabile - dintr-un motiv sau altul - să ofere recompense sunt treptat abandonate de membrii lor şi riscă dispariţia. Totuşi, organizaţiile puternice sunt capabile să ofere beneficii membri lor lor chiar în perioade de "cr iză" (de exemplu, unele part ide aflate în opoziţie). Recompense le nu pot însă să constituie singurul factor de integrare organizaţională, pentru că reducerea sau dispariţia lor ar p u n e în pericol existenţa organizaţiei.

- Ele sunt capabile de coerciţie. Astfel, un sindicat puternic este capabil să îşi păstreze membri i exercitând un control asupra angajărilor şi disponibil izărilor de forţă de muncă, făcând presiuni asupra celor nesindicalizaţi etc.

Ele sunt conduse eficient de un grup foarte organizat de lideri care se bucură de autoritate în rândul membri lor organizaţiei.

Deşi demonstraţia lui Olson este convingătoare şi argumentată empiric, totuşi, logica sa nu are o valabilitate universală, ci relativă. Mobilurile oamenilor pentru a participa social şi politic diferă de la o societate la alta, de la o cultură la alta şi ele exced, de cele mai multe ori, s implele recompense şi sancţiuni.

O altă idee interesantă a lui O l s o n 3 3 4 se poate aplica inclusiv organizaţii lor suprastatale, este vorba despre ideea că membri i mai mari ai

Apud: Olson, M., The Logic of Colleclive Action: Public Goods and the Theory of Groups, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1971. 3 3 4 Jdem, p.30.

199


grupului sunt exploataţi de membri i mai mici . M e m b r i i mai mari duc greul efortului colectiv în organizaţie dar beneficii le nu sunt împărţite astfel încât să recompenseze în totalitate contribuţia lor. Altfel spus, membri i mai mici contribuie mai puţin decât ar trebui, conform dimensiunii lor, dar beneficiază mai mult decât le-ar da dreptul d imens iunea lor. Aceas tă situaţie poate fi ilustrată prin exemplul Uniuni i Sovietice, în ult imele sale decenii de existenţă, care a fost, după unele păreri, " s ingura metropolă care nu a exploatat, ci a fost exploatată de colonii le sa le" (în sensul că furniza celorlalte ţări din Tratatul de la Varşovia şi din C A E R energie şi resurse minerale la preţuri foarte reduse) . De asemenea, Statele U n i t e d u c greul în multe organizaţii internaţionale ( O N U , N A T O , F M I etc.) fără a putea profita pe măsura contribuţiei .

P e t e r Blau este şi el un adept al teoriei schimbului. Oameni i se asociază nu n u m a i pentru atingerea unui obiectiv dar şi pentru plăcerea sociabilităţii în sine. Deş i profitul nu este egal, pot câştiga cu toţii din această asociere. Cineva poale câştiga puterea dându-le celorlalţi satisfacţia nevoilor lor (includere, recompense materiale sau s imbolice - deci nu prin coerciţie). Pentru a fi stabile, organizaţii le au nevoie de legitimarea puterii. Coerciţ ia naşte rezistenţă şi opoziţie. Organizaţii le politice şi administrative trebuie să se bazeze pe supunere de bună-voie şi pe cooperare; liderii trebuie acceptaţi şi aprobaţi de colectiv. Puterea se bazează pe cooperarea membri lor, pe beneficiile pe care aceştia le pr imesc în calitate de membru al organizaţiei. O organizaţie are nevoie de valori c o m u n e şi n o r m e acceptate pentru a legitima puterea şi conducerea ei.

Loial i tatea şi ataşamentul oameni lor pentru organizaţie j o a c ă un rol major în funcţionarea acesteia. Vitalitatea unei organizaţii depinde de eficacitatea ei, eficacitatea dep inde de cooperarea dintre oameni, dar cooperarea dispare atunci când nu mai există eficacitate, când nu mai există satsfacţie. Este cazul, de exemplu, al part idelor care, din diferite motive, nu au mai reuşit să treacă pragul electoral şi au rămas în afara parlamentului, în afara puterii, în afara resurselor cu care ar fi putut îndeplini ne voile membri lor lor. Ele nu îşi mai pot satisface, din acest punct de vedere, membri i . în acest caz, pentru supravieţuirea organizaţiei este nevoie de sacrificii; este nevoie de stimularea loialităţii şi a ataşamentului; organizaţia nu poate supravieţui fără un echilibru intern, asigurat de recompense pozitive şi negative. Aces tea trebuie să inculce

3 3 5 Blau, P.: Exchange and Power în Social Life. New York: Wiley and Sons, 1964,

pp.14-25; 88-97; 199-223.

200


un scop comun, o " m o r a l ă " . Scopuri le organizaţiei, din externe, impersonale, obiective, trebuie să devină interne, individuale, subiective.

în concluzie, o organizaţie durabilă este o organizaţie integrată şi o organizaţie integrată este caracterizată de niveluri de satisfacţie ridicate ale membri lor săi în raport cu funcţionarea organizaţiei.

. Ce se întâmplă, însă, în caz de insatisfacţie? Albert H i r s c h m a n 3 3 6

consideră că, în acest caz, există trei tipuri principale de comportamente: Exit: părăsirea organizaţiei Voice: unii membri încearcă să schimbe ceea ce îi nemulţumeş

te, făcând apel la conducerea organizaţiei - Loyalty: deşi nemulţumiţ i , unii membri rămân loiali organizaţi

ei, din conformism şi ataşament

PARTICIPARE PUBLICAŞI CAPITAL SOCIAL

Ralf Dahrendorf 3 3 7 arată că, pentru funcţionarea societăţii, democraţia şi e c o n o m i a nu sunt suficiente: oamenii şi societatea au nevoie de un al treilea pilon, societatea civilă. Mulţ imea de asociaţii şi solidarităţi din care aceasta este alcătuită îl face pe individ independent de stat, fac să nu stea la „mila"statului.

Aşa cum am văzut în analiza habermasiană, spaţiul public a fost in-stituţionalizat printr-un proces îndelungat şi contradictoriu, proces controlat, însă, de statul democrat ic, care a temperat contradicţiile şi a impus interesul general ca fundament al omogenizări i şi pacificării. Tensiunile spaţiului public determină autotransformarea sa. Principala tensiune identificată de Habermas este cea dintre stat şi societate civilă. Direcţ ia transformării nu poate fi decât cea a unei mai mari participări a societăţii la puterea politică, actualmente concentrată în „mâini le" statului. Societatea civilă instituţionalizează, aşadar, formele influenţării statului. La baza societăţii civile se află participarea socială şi politică, care acţ ionează ca un tampon între spaţiul public şi cel privat dar şi între stat şi cetăţeni.

Societatea c iv i lă 3 3 8 formală este formată din organizaţii non-economice şi non-statale, de exemplu: culte religioase, uniuni culturale, uniuni sportive şi de t imp liber, cluburi, forumuri cetăţeneşti, iniţiative

Hirschman, A.: Abandon, contestare şi loialitate (trad. Radu Carp, Laura Cucu, Simona Pop ; prefaţă de Daniel Barbu) Nemira, Bucureşti, 1999. 3 3 7 Dahrendorf: După 1989, ed.cit., p.79. 3 3 8 Habermas, op.cit., p. 38.

201


civice, asociaţii profesionale, sindicate, part ide polit ice, orientări alternative. Funcţi i le ei cele mai importante sunt ext inderea drepturi lor şi l ibertăţilor cetăţenilor, democrat izarea statului şi, mai ales, configurarea opiniilor, fiind un context al comunicăr i i pol i t ice şi având o contribuţie esenţială la dezbateri le publice.

Societatea civilă informală este alcătuită, în principal, din reţele, ca forme concrete de interacţiune socială neorganizată. Reţelele, spre deosebire de alte structuri sociale, nu au graniţe clar identificabile, nu sunt ierarhice, nu au centre şi periferii. Fiecare individ poate fi considerat punctul focal al propriei sale reţele. Reţele le au, de obicei, o vizibilitate socială mai redusă dar sunt medii favorabile schimburi lor de tot felul: materiale, culturale, s imbolice, informaţionale. Pentru a fi eficace şi satisfăcătoare, schimburi le trebuie să se b a z e z e pe încredere reciprocă, una din formele fundamentale ale capitalului soc ia l 3 3 9 . Lipsa de încredere este, uneori, substituită de strategii p r e c u m fatalismul, credinţa în puterea Providenţei şi în miracole, corupţia, suspiciunea, conflictul, paternalismul, deplasarea încrederii către instanţe îndepărtate (suveranul, preşedintele, Curtea Drepturi lor O m u l u i , U n i u n e a E u r o p e a n ă e t c ) . Aceste strategii îi ajută pe indivizi să menţină un oarecare control asupra incertitudinii mediului lor.

Prin urmare, există reţele productive, care asigură progresul economic şi cultural al comunităţi i şi reţele nocive, care sunt productive doar pentru o minoritate ,

Societatea democrat ică funcţionează pe baza paradigmelor modernităţii şi raţionalităţii care favorizează schimburi le echitabi le şi reţelele productive, bazate pe încredere, toleranţă şi asociere.

Pe urmele lui Pulnam, care a explicat diferenţa de nivel de dezvoltare dintre nordul şi sudul Italiei şi prin nivelurile diferite ale stocului de capital social, s-a creat o adevărată şcoală sociologică care a produs mutaţii în paradigma developentalistă, prin accentuarea rolului factorilor culturali : atitudini, valori, n o r m e .

Astfel, analizând capitalul social în spaţiul r o m â n e s c , Dumitru Sand u 3 4 1 operaţionalizează acest concept prin următori i indicatori : toleranţa, capitalul de relaţii, încrederea general izată ( interpersonală), încrederea

3 3 9 Putnam, R. D.: Cum funcţionează democraţia, Polirom, Iaşi, 2001, pp. 183-189 3 4 0 Sandu, D.: Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, Polirom, Iaşi, 2003, pp.221-229. 3 4 1 lbidem, pp.19-33; vezi şi Sandu, D.: Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi,

1999, pp.71-91.

2 0 2


în instituţii, orientarea spre prietenie, implicarea în proteste publice şi apartenenţa la organizaţii ale societăţii civile.

Capitalul social este benefic pentru comunitatea, grupul sau organizaţia în care acesta există. El stimulează activităţile din care toată lumea are de câştigat. Invers, deficitul de capital social conduce la comportamente individualiste care pot aduce câştiguri pe termen scurt dar periclitează câştigurile pe termen lung. Gabriel B ă d e s c u 3 4 2 dă astfel exemplul unui orăşel din Maramureş în care a fost închisă o fabrică nouă, rezultat al unei investiţii străine şi care ar fi adus mari beneficii comunităţii prin crearea de locuri de muncă, reducerea şomajului şi activităţi conexe. Motivul a fost furtul echipamentului de către salariaţi: „Se spune că au avut mare căutare cablurile de fibră optică, care au fost folosite pentru uscatul rufe lor" 3 4 3 .

Cetăţenii pot să participe Ia activitatea organizaţii lor politice (partide, grupuri de presiune). Eficacitatea acestor organizaţii depinde de cantitatea şi calitatea resurselor lor materiale, financiare şi umane, de gradul lor de birocratizare dar şi de capacitatea lor de inovaţie, creativitate şi imaginaţie.

De obicei, putem constata un "activism multipoziţ ional", în sensul că cetăţenii care sunt membri ai unui partid politic au o probabilitate mai mare decât ceilalţi cetăţeni de a participa şi la activităţile altor organizaţii, polit ice sau civice.

Part iciparea publică are mai multe forme, unele suprapunându-se, dintre care amintim advocacy şi participarea cetăţenească.

Iniţial, conceptul de advocacy a fost legat de profesia sau funcţia de avocat, adică de apărător al unei cauze. Sensul a fost extins ulterior şi la preconizarea soluţiilor unei prob leme sociale. Prin urmare, putem considera d o u ă etape:

1). conştientizarea unei probleme şi acţiunea de sporire a vizibilităţii ei;

2). căutarea de soluţii pentru această problemă şi sprijinirea soluţiilor opt ime pentru a fi puse în practică.

Din punctul de vedere al soluţiilor preconizate, advocacy poate fi legală (soluţiile se află mai ales în plan legal şi legislativ) şi non-legală (soluţiile se referă la alte resurse, în afară de promovarea sau modificarea unor reglementări legale).

Bădescu, G.: "Miza politică a unor forme de încredere" în : Sociologie românească, no.2/1999, pp. 97-122. 3 4 3 lbidem, p.98.

2 0 3


De la apariţia lor şi până astăzi, activilăţile de advocacy au evoluat, observăndu-sc următoarele tendinţe recente:

Nu atât schimbarea legilor pare a fi, însă, în ul t ima vreme preocuparea majoră a activităţii de advocacy, cât mai ales respectarea lor, prevenirea şi combaterea abuzuri lor. în acest context putem aminti conceptul de nesupunere civilă (violarea deliberată şi deschisă a unei legi considerate injuste, în scopul schimbării ei).

- Problemele sociale sunt văzute mai ales prin pr i sma grupurilor care le suportă şi a intereselor acestor grupuri. în general (dar nu întotdeauna), este vorba de grupuri dezavantajate, excluse, marginalizate, expuse unor riscuri diverse. E x e m p l e : copii, bătrâni, minorităţi etnice şi rasiale, persoane cu dizabilităţi, persoane infectate cu virusul HTV-S I D A , şomeri, persoane abuzate. Tot mai numeroase sunt, însă, activităţile de advocacy legate de diverse grupuri de consumator i , cum ar fi: automobilişti, asiguraţi social, pacienţi, turişti, consumator i în general . O statistică relativ recentă (martie 2001) arată domeni i le predilecte pentru advocacy în S U A : drepturi civile, protecţia consumatorului , protecţia mediului, sănătate mintală, drepturi le femeilor şi protecţia copilului.

- Din chiar definiţia conceptului , se observă o relaţie caracteristică între obiectul şi subiectul activităţii de advocacy: pe de o parte, o cauză (sau un grup) ce trebuie apărată, sprijinită şi, pe de altă parte, cei care sunt avocaţii, susţinătorii acelei cauze sau ai acelui grup. în ultima vreme, această distincţie t inde să se e s tompeze . Se vorbeşte tot mai mult de seif- advocacy, de grupuri care sunt în acelaşi t imp şi obiectul şi subiectul advocacy, care au trecut de la statutul de dependenţă faţă de cei care îi apără la cel de avocat propriu, care au devenit capabi le să-şi expr ime nevoile şi să ia propri i le decizii.

Principalele activităţi de advocacy sunt: - crearea de organizaţii în vederea implicării în acţ iunea de sprijini

re a unei cauze sau a unui grup; lobbying; - informarea grupului ţintă cu privire la resursele accesibile: drep

turi, legislaţie, organizaţi i , servicii, publicaţii, strategii de acţiune; - organizarea şi desfăşurarea de activităţi în favoarea grupului ţ intă:

educaţie, formare, comunicare, consil iere, sprijin material, asistenţă; - campani i de conştientizare a problemei, cauzei, grupului respecti

ve şi de schimbare a atitudinilor şi c o m p o r t a m e n t e l o r societăţii referitoare la aceste prob leme; rolul important jucat de mass-media în această activitate.

204


Participarea cetăţenească se referă la implicarea cetăţenilor în actul de guvernare şi în luarea deciziilor politice şi administrative. Ea pres u p u n e un dublu flux de comunicare (schimb de informaţii) între cetăţeni şi guvernare:

- de la cetăţeni la guvernare: trebuie să ajungă nevoile, dorinţele, preocupări le cetăţenilor; aceasta presupune culegerea informaţiilor de la cetăţeni şi oferirea posibilităţii de exprimare a opinii lor dar şi efortul organizat propriu al cetăţenilor de a contacta puterea (prin comitete cetăţeneşti, ONG-ur i , scrisori, te lefoane. . . ) ;

- de la guvernare către cetăţeni: difuzarea informaţiilor; explicarea, argumentarea intenţiilor şi a deciziilor luate.

în final, deciziile luate trebuie să reflecte cât mai fidel nevoile şi interesele cetăţenilor, în special în ariile majore, cum ar fi: elaborarea bugetelor, planificarea investiţiilor, dezvoltarea economică.

Observăm câteva diferenţe faţă de advocacy: - D a c ă advocacy era mai mult o activitate a societăţii civile, partici

parea cetăţenească presupune şi eforturi din partea statului, a administraţiei centrale şi locale (organizarea relaţiilor cu publicul, organizarea unor forme de consultare a cetăţenilor, centre de informare, publicaţii, campanii de informare şi educaţie e t c ) .

- D a c ă advocacy avea în vedere grupuri şi probleme specifice, participarea cetăţenească este orientată către interesul general, către întreaga comunitate (naţională sau locală).

- D a c ă advocacy dorea conştientizarea unei probleme mai ales la nivelul legislativului şi executivului, în participarea cetăţenească campanii le de conştientizare au ca ţintă cetăţenii.

în concluzie, atât advocacy cât şi participarea cetăţenească sunt două forme majore de participare publică, care interferează şi se suprapun adesea dar care au şi activităţi şi obiective distincte. Participarea publică defineşte cultura politică participativă şi implicarea tuturor membri lor comunităţ i i , fără discriminări, la viaţa socială şi politică.

MOBILIZĂRILE POLITICE

Atunci când am vorbit despre comportamente colective, am menţionat că ele pot fi spontane sau organizate.

Mobilizările politice sunt activităţi colective organizate (deliberate, intenţionate) de stimulare a participării politice.

E lemente le analizei sociologice a mobilizărilor politice sunt:

205


1). Obiectivele mobilizării, reprezentând, de obicei, interese comu

ne ale celor mobilizaţi 2). Grupuri le mobil izate 3). Agenţii mobilizatori (organizaţii - partide, grupuri de presiune) 4). Mijloace de mobilizare (mituri mobilizatoare, simboluri politice) 5). Grupuri le şi organizaţiile opuse (în general, mobilizările au loc

în situaţii conflictuale) 6). Poziţia aparatului guvernamental însărcinat ci menţinerea ordinii 7). Mass-media, care joacă un rol foarte important în mobilizările

pol i t ice 3 4 4 . Medii le sunt o resursă importantă, putând mobiliza sau demobiliza masele şi făurind percepţia publică asupra mobilizării respective şi asupra poziţiei puterii oficiale şi a opoziţiei; mass-media contribuie decisiv la legitimarea sau delegit imarea unei mobilizări politice.

Putem găsi exemple foarte instructive de mobilizări politice în primii ani după 1989 în România . V o m folosi, pentru ilustrare, demonstra-ţia-maraton din Piaţa Universităţii (Bucureşti, aprilie-iunie 1990) :

1). Obiectivele mobilizării: democratizarea societăţii româneşt i ; manifestaţia este analizată ca ritual de trecere (rile de passage) de la comunism la democraţ ie

2). Grupuri le mobilizate: aşa numiţii „golani" : studenţi, intelectuali,

din Bucureşti sau alte mari oraşe 3). Agenţii mobilizatori: Liga Studenţilor din Universitatea Bucu

reşti, Grupul Independent pentru Democraţ ie , Alianţa Poporului, Grupul de Dialog Social

4). Mij loace de mobil izare: liderul Marian M u n t e a n u , personalităţi emblematice - Eugen Ionescu, Eminescu, regele Mihai - pentru a legitima mobil izarea

5). Grupuri le sociale şi organizaţii le opuse : ţărani, muncitori, cadre medii, Frontul Salvării Naţionale, minerii

6). Aparatului guvernamental însărcinat cu menţinerea ordinii: gu

vernul, Consil iul pentru uniune naţională ( C P U N ) , ministerul de interne,

poliţia 7) . Mass-media favorabile: România Liberă, 22, Expres, Zig-Zag,

Caţavencu e t c ; mass-media nefavorabile: televiziunea (unică) şi radioul publice, Adevărul, Azi, Dimineaţa etc. 3 4 4 Lagroye, op., cit. 3 4 5 O analiză foarte interesantă, din perspectivă antropologică, este făcută de profesorul Mihai Coman: "Piaţa Universităţii: dimensiunile unui ritual liminal", Revista de cercetări sociale, no.4/1994, pp.30-40.

206


O analiză riguroasă trebuie să implice folosirea unor metode prec u m analiza de conţinui a presei din respectiva perioadă, analiza documentelor oficiale, studiul lucrărilor care au fost deja publicate pe această temă ' , interviuri cu foşti participanţi ("golani" dar şi adversari).

Un alt exemplu de mobil izare politică este mobilizarea electoratului, pentru a participa la vot. Partidele şi, uneori, grupurile de presiune, organizează demonstraţii, mitinguri, marşuri, serbări, concerte, dezbateri, campanii de comunicare politică.

Alte exemple de mobilizări politice: activităţile sindicale (greve, marşuri), sărbătoarea naţională, adunări populare. Multe mobilizări nu îşi propun obţinerea de avantaje materiale, ci creşterea vizibilităţii şi prestigiului agentului mobil izator sau alte avantaje simbolice.

DECLINUL PARTICIPĂRII POLITICE

Indicatorii participării politice au o tendinţă de scădere în ultimele decenii . Ratele participării politice şi electorale s-au redus 3 4 7 . Mai mulţi factori au contribuit la această situaţie:

- Apariţia noilor mijloace de comunicare (televiziunea, internetul) a avut un efect demobil izator asupra participării politice, favorizând atomizarea socială şi înlocuirea solidarităţii sociale efective cu una virtuală.

- Criza cetăţeniei şi a statelor-naţiune, confruntate cu sfidările glo-balizării şi ale localismului. Identităţile naţionale încep să se erodeze, se creează identităţi supranaţionale (de exemplu, cetăţenia europeană) sau locale, regionale, care pot transgresa frontierele naţionale.

- Comportamentul actorilor politici, care au început să îşi piardă credibilitatea, fiind implicaţi în diverse scandaluri, inclusiv de corupţie sau promovând discursuri goale de conţinut, care eludează problemele reale sau fac promisiuni deşarte. Deşi aceste lucruri s-au mai întâmplat

Vezi, de exemplu: Berindei, M., Combes, A., Planche, A.: Roumanie le livre blanc. La realite d'un pouvoir neo-communiste, La Decouverte, Paris, 1990 precum şi Raportul asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, Bucureşti, realizat de Grupul pentru Dialog Social şi Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România - Comitetul Helsinki. 3 4 7 Vezi, de exemplu: Leca, J.: "Reflexions sur la participation politique des citoyens en France", în: Meny, Y. (ed.): Ideologies, parties politiques & groupes sociaux, Presses de la fondation naţionale des sciences politique, Paris, 1989, pp. 43-70 ; Schain, M.A. : "Le pouvoir des syndicales et leur răsistance aux reforme en Grande-Bretagne et en France", în: Meny, Y. (ed.): op.cit., pp. 327-354.

207


şi în liceul, unii autori consideră că acum se conturează o tendinţă gene-, « » . . . , 3-18

raia iu accsl sens Declinul Formelor tradiţionale de participare şi criza unor organi

zaţii, precum sindicatele. Transformarea contemporană a economiei a dus la decăderea industriei şi la reducerea numerică a clasei muncitoare (puternic sindicalizată şi politizată). Baza socială a sindicatelor a fost, astfel, mult diminuată. în schimb, s-au dezvoltat serviciile, aşa-numitul sector terţiar, slab sindicalizat şi cu concentrări mai reduse ale forţei de muncă. Sindicatele şi-au redus, astfel, forţa numer ică chiar dacă, în unele ţări, şi-au menţinui puterea de negociere şi influenţa asupra elaborării politicilor publ ice. Unele s tudi i 3 4 9 nu găsesc corelaţii semnificative între forţa numerică a sindicatelor şi capacitatea lor de presiune (de exemplu, în Franţa, s indicatele nu mai au foarte mulţi membri dar sunt foarte vocale) în schimb, această capacitate depinde de gradul de instituţionaliza-re a dialogului social. Statisticile ilustrează scăderea adeziunilor şi declinul acţiunilor sindicale, a grevelor, în special. Există, în societăţile occidentale, şi o mutaţ ie în opinia publică, scăzând încrederea în sindicale. Publicul consideră puterea sindicatelor prea mare şi necesitatea lor discutabilă.

- Identitatea socială bazată pe clase sociale a fost înlocuită cu identităţi mult iple, fluide, instabile.Flexibilizarea pieţei muncii a dus la forme atipice de ocupare şi la relativizarea graniţelor dintre clasele sociale, în trecui existau dinastii de muncitori , care lucrau, din tată în fiu, în aceeaşi uzină. Mobil i tatea ocupaţ ională este astăzi mult mai mare şi indivizii pot aparţ ine, simultan, mai multor grupuri sociale. De exemplu, din ce clasă socială ar face parte un tânăr care lucrează cu jumăta te de normă într-o uzină şi urmează, în acelaşi t imp, cursuri le serale ale unei universităţi? Este el muncitor? Este intelectual?

- Criza reprezentării politice. Clivajele clasice ale societăţilor tradiţionale devin mai puţin relevante din punct de vedere politic. Apar noi clivaje, noi identităţi politice care îşi caută noi reguli de exprimare. Organizaţiile polit ice existente sunt, deseori, incapabile să exprime şi să repreyinte aceste mutaţii .

Schweisguth, E.: "La depolitisation en question", în : Grunberg, G. N. Mayer, P.M. Sniderman (eds), op.cit., p. 51. 3 4 9 Schain, M.A.: "Le pouvoir des syndicats et leur resistance aux reformes en Gran-de-Bretagne et en France", Meny, Y. (ed.): Ideologies, parties politiques & groupes sociaux, Presses de la fondation naţionale des sciences politique, Paris, 1989, p.327.

2 0 8


- Fragilizarea partidelor politice. Partidele clasice au început să fie contestate ca unice organizaţii politice, ca piloni ai sistemului politic şi ca principal mijloc de selecţie a clasei politice. Se caută noi forme de organizaţii politice, uneori orientate chiar împotriva sistemului politic în funcţiune. Totuşi, aşa-numitele "part ide anti-sistem" au fost integrate, până la urmă, în sistem (vezi "verzi i " în Germania ; au devenit partid parlamentar şi aflat la guvernare iar Fischer, liderul lor, de la poziţia radicală şi contestatară din tinereţe a ajuns ministru de externe al republicii).

- Convergenţa crescândă dintre programele marilor partide politice; electoratul nu mai percepe diferenţele şi, atunci, nu se mai mobilizează pentru participare.

- Conturarea unei atitudini negative faţă de politică, văzută ca un joc murdar sau inutil. Proporţii importante din electoratele occidentale nu mai vor să fie conduse de către politicieni. Astfel, 4 1 % din subiecţii unui sondaj realizat recent în F r a n ţ a 3 5 0 işi doresc un lider autoritar iar 5 5 % puterea experţilor. Acelaşi sondaj descoperă o corelaţie semnificativă între atitudinile autoritariste şi cele etnocentriste.

- Societatea de masă. Pentru a funcţiona, democraţia are nevoie de pluralism or, acesta este distrus de uniformizarea socială, de standardizarea consumului şi a moduri lor de viată determinate de societatea de

351 '

consum " . Masele sunt considerate mai degrabă ca forţe de consum şi mai puţin ca forţă de producţ ie . Societatea de masă este o societate amorfă, în care indivizi sunt atomizaţi şi manipulaţi prin reclame care stimulează false nevoi.

Consumul de masă şi societatea de consum care îl promovează nu sunt pur şi simplu nişte consecinţe ale dezvoltării economice şi ale prosperităţii. Ele au funcţii culturale, sociale şi mai ales politice. Prin consum, indivizii se retrag în cotidian, în spaţiul privat, care începe să fie mai valorizat decât cel public. D a r cotidianul, spune Baudri l lard 3 5 2 , ar fi insuportabil în lipsa simulacrului lumii oferit de mass-media, mai ales prin ştirile catastrofice. Oameni i se pot bucura, astfel, în deplin confort, de un simulacru de participare politică. Ei încearcă să împace, astfel,

Grunberg, G.: "Le soutien â la democraţie representative", în: Grunberg, G., N. Mayer, P.M. Sniderman (eds.): La democraţie ă l'epreuve, Presses de sciences po, Paris, 2002, p.1.21. 3 5 1 Baudrillard, J.: Societatea de consum. Mituri şi structuri (trad. Alexandru Matei), comunicare.ro, Bucureşti, 2005. 3 S ? Ibidem, p.42.

2 0 9



hedonismul contemporan şi pasivitatea implicată de noi le stiluri de viaţă CU normele şi valorile „oficiale", ale voluntarismului, acţiunii, participării cetăţeneşti . De fapt, continuă Baudri l lard, guvernanţi lor le convine această situaţie în care cetăţenii s imulează participarea politică. Consumul capătă astfel funcţii ideologice esenţiale în ordinea social-politică actuală, fiind folosit ca mijloc de control social şi de pacificare socială 3 5 3 .

Ing lehart 3 5 4 , prin conceptul său de postmaterial ism, atribuie o parte de responsabilitate - pentru apatia civică şi politică - abundenţei materiale occidentale, care ar determina un dezinteres pentru treburile publice, paralel cu urmărirea unor interese individualiste, egoiste. Teza lui Inglehart, venită în cont inuarea teoriei societăţii de consum, nu trebuie absolutizată. P r o m o v a r e a intereselor individuale nU înseamnă neapărat o retragere din sfera publică sau un dezinteres pentru treburile cetăţii. Democraţ ia nu poate funcţiona decât pe baza unui individualism sănătos şi nu pe baza sacrificării intereselor individuale pe altarul comunităţ i i . Pe de altă parte, abundenţa nu este corelată întotdeauna cu declinul participării politice. Per ioada din istoria occidentală cunoscută sub numele de „Ies trente g lor ieuses" (cei treizeci de ani glorioşi: 1945-1975) a fost, în acelaşi t imp, o perioadă de belşug dar şi o perioadă a ratelor înalte de participare politică şi electorală.

M u l t e dintre lucrurile considerate evidente de către teoriile societăţii de masă nu au un suport empiric. Astfel, noile mass-media nu au neapărat un rol manipulator şi de "spălare a creierelor"; ele pot fi utile ca mij loace accesibile de informare şi educare.

PARTICIPAREA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA

în timpul regimului comunist , participarea politică era formală şi coercitivă. Toată lumea era obligată să se înroleze într-o organizaţie: Şoimii Patriei, pionieri, U n i u n e a Tineretului Comunis t , Asociaţia Studenţi lor Comuniş t i , Partidul Comunis t , sindicate, organizaţia de femei, etc. iar cine nu îndepl inea criteriile pentru a fi primit în organizaţii le de mai sus era automat inclus într-o organizaţie special inventată de

3 5 3 lbidem, pp. 118-119. 3 5 4 Inglehart, R.: "Political Action. The impact of values, cognitive level and social background", în: Barnes, S.H., Kaase, M. (eds.): Political Action. Mass Participa-tion în Five Western Democracies, Sage Publications, London, 1979, p.353.

210


Ceauşescu pentru astfel de cazuri şi denumită Organizaţia Democraţiei şi Unităţii Socialiste ( O D U S ) .

D u p ă căderea comunismului , românii au descoperit gustul libertăţii, al participării politice, deliciile controverselor mediatice, posibilitatea de a ieşi pe stradă şi în piaţa publică pentru a protesta.

Pr imii ani de după 1989 au fost ani de intensă participare politică. Aşa c u m am mai arătat, întreaga societate se politizase: fiecare individ, fiecare grup, fiecare instituţie era pentru sau contra ceva. Această politizare a pătruns inclusiv în spaţiul privat, în cupluri, în familii, în cercuri de prieteni. Nu era deloc rar ca prieteni foarte vechi să se certe din motive polit ice sau părinţi şi copii să nu îşi mai vorbească.

D u p ă alegerile din 1996, situaţia se schimbă radical: participarea politică intră într-o perioadă de reflux, pe care îl vom analiza în rândurile de mai jos.

Nivelul şi conţinutul participării politice în România au fost cunoscute în special prin intermediul sondajelor de opinie de tip "barometru" . V o m folosi, în principal, studii coordonate de profesorul Ioan Mărginean 3 " , care măsoară participarea politică din România pe durata primului deceniu după 1989.

Principalele tendinţe înregistrate au fost: - Un fenomen de "clarif icare" în înţelegerea democraţ ie i 3 5 6 . în

1990 noţiunea era confuză pentru o mare parte a respondenţilor: s-au înregistrat aproape 3 0 % non-răspunsuri şi răspunsurile date se refereau la egalitate socială (38,7%),jnivel de trai (75,4%), controlul guvernului asupra economiei (38,2%). în 1998 ponderea non-răspunsurilor s-a redus şi democraţ ia a început să fie clar asociată cu alegerile libere, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, multipartidism, surse alternative de informare etc.

- F e n o m e n u l principal este reculul participării politice, pe principalele sale dimensiuni. Profesorul Mărginean observă, însă, că, deşi s-au redus ratele de participare, a crescut intensitatea participării: frecvenţele categoriei de răspuns " d e s " fiind superioare în 1998 faţă de 1990 3 5 7 .

Mărginean, Ioan., Carmen Mureanu: "Consolidarea democraţiei", în: Revista de cercetări sociale, 1/1998, pp.82-94 şi Mărginean, Ioan: "Suportul social pentru democraţie", în: Sociologie românească, 2/1999, pp. 3-18. ,;' Mărginean, Ioan: "Suportul social pentru democraţie", în: Sociologie românească,. 2/1999, p. 10. 3 5 7 lbidem, p. 14.

211

Ml IAMORFOZE SOCIALE ALE PUTERH

Interesul pentru politică s a redus' 5 8, în sensul că sunt mai numeroşi cei care nu mai urmăresc evoluţiile politice (nu-i interesează, nu citesc, nu discuţii). Interesul se revigorează, episodic, în campaniile electorale.

- Implicarea în problemele localităţii a scăzut de la 38%, în 1990, la 25%, în 1998 . într-un alt studiu, Barometrul de Opinie Publică 1999 , se arată că majoritatea zdrobitoare a respondenţilor - 77%, respectiv 92% - nu crede că ar putea influenţa deciziile ce se iau pentru localitate, respectiv pentru ţară ("în foarte mare sau în mare măsură").

Participarea la întruniri politice a scăzut de la 18%, în 1990, la 9%, în 1998361.

Contactarea oficialităţilor a scăzut de la 24%, în 1.990, la 23%, 62

Ponderea celor care lucrează pentru un partid a scăzut de la 1990, la 6%, în 19983 6 3. Simpatia pentru un partid a scăzut de la 64%, în 1990, la 42%, 64

Intenţia de a vota a scăzut de la 77%, în 1990, la 6 1 % , în

Numărul membrilor de partid a scăzut de la 9%, în 1990, la 5%, m încrederea în partide a scăzut de la 61%, în 1990, Ia 53%, în

în I998 3 6 2

în 19983 M

1998.3 6 5

în 1998.366

1998.3 6 7

- Ponderea celor care cred că nu e bine să te amesteci în politică a crescut, în aceeaşi perioadă, de la 42% la 52%.

3 5 8 Mărginean, loan, Carmen Mureanu: "Consolidarea democraţiei", în: Revista de

cercetări sociale, 1/1998, p. 83 3 5 9 Idem 3 6 0 Citat de Culic, 1.: Câştigătorii. Elita politică şi democratizare în România 1989-

2000, Limes, Cluj-Napoca, 2002, p.175 3 6 1 Mărginean, loan, Carmen Mureanu: "Consolidarea democraţiei", în: Revista de

cercetări sociale, 1/1998 p.84

3 6 4 Ibid 3 6 5 Ibid 366 lbid.,p.85 3 6 7 Ibid., p.86 3 6 8 Ibid., p.87.

212


încrederea în politicieni a scăzut de la 33%, în 1990, la 28%, în 1998.3 6 9

Ponderea celor care cred că oamenii de rând sunt excluşi de la putere a crescut de la 5 1 % la 66% în intervalul respectiv iar cei care cred că participarea politică este o datorie patriotică a scăzut de la 53% la 39%. 3 7 0

în ceea ce priveşte mişcările de protest371, se constată o creştere a aprobării celor paşnice şi o reducere a aprobării celor violente sau neautorizate. în acelaşi timp, ponderea celor care erau de acord cu reprimarea lor dură era mai mare în 1990, faţa de 1998.

în concluzie, participarea politică rămâne redusă în România, în aproape toate formele sale. în afară de „dezvrăjirea" de după eşecul guvernării Convenţiei Democratice, societatea românească a suferit un proces de „normalizare" şi depolitizare, datorat şi ofensivei consume-rismului. Ordinea priorităţilor cetăţenilor s-a modificat, având loc o repliere asupra vieţii private, profesionale şi personale.

Organizaţiile politice şi civice sunt slabe şi nu se bucură de suficientă popularitate. Deşi există peste 20 000 de organizaţii neguvernamentale, puţine dintre ele sunt cu adevărat active. Ele sunt concentrate în mediul urban, în Bucureşti şi în Transilvania. Multe au fost înfiinţate şi funcţionează cu suport internaţional, puţine sunt apărute prin efortul autonom al comunităţilor respective (grass-roots).

3 W Ibid. 3 7 0 Ibid., p.88.

Mărginean, loan: "Suportul social pentru democraţie", în: Socioloeie românească 2/1999, p. 17.

213

11. COMPORTAMENTE ELECTORALE

11.1. VOTUL CA VARIABILĂ DEPENDENTĂ

Comportamentele electorale sunt o formă de participare politică; ele sunt moduri de acţiune ale alegătorilor: implicarea/neimplicarea în campaniile electorale, participarea/neparticiparea la vot, votul efectiv.

Sociologia electorală se concentrează asupra comportamentului electoral ca variabilă dependentă, încercând sa afle variabilele independente, care determină comportamentul electoral. Aceste variabile se pot grupa în factori endogeni (ai alegătorilor) şi exogeni (ai mediului):

a). Factori endogeni (ai alegatorului): - Atitudinile şi valorile politice fundamentale (cultura politică) - Caracteristici socio-dcmografice - Caracteristici psihologice - Moduri şi stiluri de viaţă, aspiraţii, aşteptări, nevoi - Gradul dc integrare socială - Participarea socială şi politică - Starea de spirit şi reacţii la evenimente, b). factori exogeni (ai mediului): - Campania electorala (teme, mobilizare, alienare) - Caracteristicile candidaţilor - Mass-media - Publicarea sondajelor - Evenimente şi situaţii noi pe scena publică - Reglementări şi restricţii electorale - Sistemul politic existent - Gradul de modernizare a societăţii respective: alfabetizare, in

dustrializare, mobilitate socială, terţiarizare, informatizare ele. - Tipul de cultură politică naţională, tradiţii, mentalităţi şi com

portamente dominante. Printre factorii endogeni, un rol important îl au atitudinile şi valorile

politice fundamentale, corelate, de obicei, cu statutul socio-demografic. Aceste atitudini şi valori politice sunt rezultatul socializării politice, în special în familia de origine, de unde importanţa statutului social pentru


comportamentele electorale. . Teza importanţei socializării politice în configurarea comportamentului de vot a fost validată prin cercetările realizate în anii '40 şi '50 ai secolului trecut de către Lazarsfeld, Berelson şi alţii (aşa-numita şcoală de sociologie electorală de la Universitatea Columbia)3 7 3. Ei au arătat că intenţia de vot nu este un impuls sau un rezultat instantaneu ci consecinţa unui proces care implică influenţa anturajului personal, statusul socio-economic, apartenenţa etnică şi religioasă dar şi propaganda politică.

De asemenea, socializarea politică începe să contureze identificarea partizană, încă din copilăria alegătorilor, sub influenţa familiei (şi a grupurilor de apartenenţă, în general). Acest proces este cu precădere unul afectiv, aşa cum au demonstrat cercetările unei alte mari şcoli americane de sociologie electorală, Şcoala de la Michigan3 7 4. Identificarea partizană ar fi cea care joacă rolul central în sistemul de valori al alegătorilor, influenţând toate celelalte valori şi atitudini.

O bună parte din rezultatele cercetărilor celor două mari şcoli americane menţionate mai sus sunt azi puse sub semnul întrebării, în primul rând pentru că legătura dintre partide şi electoratul lor s-a erodat. Astfel, nici comportamentul electoral al alegătorilor nu mai este atât de previzibil, nu mai este „normal".

O serie de studii realizate în Franţa în perioada 197 5-198 9 3 7 5 arată, de asemenea, scăderea influenţei familiei de origine asupra comportamentelor electorale, rolul familiei în transmiterea preferinţelor politice erodându-se permanent. Annick Percheron mai notează o serie de mutaţii cum ar fi: creşterea abstenţionismului, volatilitatea electorală (care contrazice, astfel, existenţa unor atitudini politice fundamentale, greu modificabile), estomparea clivajelor (stânga/dreapta) şi refuzul unor alegători de a se poziţiona376. De aceea, sociologia electorală are nevoie de noi metode şi tehnici de identificare şi măsurare a acestor preferinţe ideologice şi partizane „estompate".

• * Percheron, A.: "Peut-on encore parler d'heritage politique en 1989?", în: : Meny, Y. (ed.): ldeologies, parties politiques & groupes sociaux, Presses de la fondation naţionale des sciences politique, Paris, 1989, p.71.

' ' ' Lazarsfeld P.F., Berelson B., Gaudet H.: Mecanismul voiului: cum se decid alegătorii într-o campanie prezidenţială (trad. Simona Bogdan), Comunicare.ro, Bucureşti, 2004.

Campbell, A., Converse, P.E., Miller, W.E., Stokes, D., American Voter, University Of Chicago Press, Chicago, 1980. 3 7 5 Percheron, A.: op.cit., p.72. 3 7 6 lbidem.

215


METAMORFOZE SOCIALE ALE PUTERII 11. COMPORTAMENTE ELECTORALE

Votul nu este, însă, un rezultat automat al caracteristicilor socio-dcmografice şi al adeziunii la o anumită cultură politică. Determinismul nu este mecanic, un rol important î l j o a c ă întâmplarea, fantezia, impulsurile de moment . Votul este şi un mijloc de afirmare socială şi ideologică, un mijloc de construire a propriei identităţi sociale. Votul nu este numai o reflectare pasivă a unor atitudini, ci şi un mijloc de comunicare dintre electorat şi partide (şi liderii politici), o ocazie de a pedepsi sau recompensa forţele politice. De aceea, alegătorii se p o t compor ta aparent iraţional. De exemplu, în cazul aşa-numitului vot negativ: o parte din electorat este interesată nu atât de victoria candidatului sau partidului preferat cât de înfrângerea altuia, pe care nu îl vrea cu niciun chip să-1 vadă câştigător (vrea, eventual, să î l pedepsească) . Votul negativ nu este „pentru" cu „împotr iva" unor part ide sau candidaţi . Astfel, la turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2000, Ion Iliescu a fost votat masiv nu atât pentru că a r fi fost foarte iubit ci pentru că majoritatea electoratului nu dorea victoria lui Cornel iu V ă d i m Tudor . Votul negativ este un "vot tactic", prin care unele grupuri ale electoratului intenţ ionează prevenirea sau minimizarea unui rezultat nedorit. De exemplu, dacă este să ne referim tot la anul electoral 2000, unii dintre alegătorii C D R , bazându-se şi pe rezultatele sondajelor preelectorale, au crezut că formaţiunea lor politică are şanse reduse de a intra în parlament. Pentru a nu-şi risipi voturile, ei au votat cu P N L , în speranţa că vor consolida, astfel, ponderea dreptei în noul parlament. Prin comportamentul lor, ei au redus şi mai mult şansele C D R , care nu a reuşit să treacă de pragul electoral rezervat coaliţiilor.

Un alt fenomen interesant este votul împărţ i t ("split vote") : sunt grupuri de alegători care votează diferit pentru diferite instanţe: de exemplu, votează cu un partid pentru Senat şi cu alt partid pentru C a m e ra Deputaţi lor. Astfel, în 2000, o parte din electorat a votat cu P N L în alegerile par lamentare dar cu M u g u r Isărescu (candidat independent) la alegerile prezidenţiale.

Pentru a explica acest fenomen, putem să ne inspirăm din studiile de pionierat făcute de Paul Lazarsfeld şi şcoala sa de sociologie elector a l ă 3 7 7 . Lazarsfeld pune bazele modelelor atitudinale în explicaţia comportamentelor electorale. Astfel, votul devine un c o m p o r t a m e n t electoral măsurabil , care ne permite decelarea u n o r atitudini latente ale alegătorilor. Deşi votul nu este limitat la politică, procesul electoral are aceeaşi

3 7 7 Vezi Lazarsfeld, P.F., M. Rosenberg: The language of social research, The Free

Press, New York, 1966, p.40.

formă generală şi aceeaşi capacitate de a fi indicaior al atitudinilor în toate domenii le în care este folosit (de exemplu, în concursuri de frumuseţe sau alegeri în diferite organizaţi i non-politice). Atitudinile pot trece, însă, d incolo de simplul part izanat politic. Atunci când atitudinea este mai puternică decât partizanatul politic, are loc fenomenul divizării votului.

Revenind la exemplul dat, electoratul tradiţional al P N L nu a recunoscut în T h e o d o r Stolojan (candidatul P N L pentru preşedinte al ţării) un purtător al valorilor liberale. Amintirea perioadei în care Stolojan a fost prim-ministru în guvernul inamicului Front al Salvării Naţionale şi amintirea susţinerii pe care a acordat-o lui Ion Iliescu în alegerile din 1996 erau încă proaspete. Atitudinea acestor alegători a fost mai puternică decât partizanatul şi, aşa c u m a explicat Lazarsfeld, ei au dezvoltat comportamentul de „split vote" .

11.2. STUDIUL ELECTORATULUI

Studiul comportamente lor electorale este precedat de studiul electoratului.

Principalele metode şi surse de informare asupra electoratului sunt: 1). Analiza caracteristicilor socio-demografice ale electoratului din

circumscripţii le electorale, la modul cel mai detaliat, indiferent de felul alegerilor: locale, regionale, parlamentare, prezidenţiale. Principalele caracteristici socio-demografice avute în vedere sunt: genul, vârsta, nivelul de şcolaritate, poziţia socială, statutul ocupaţional, situaţia familială, venituri, religie, naţionalitate, mediu de rezidenţă. Putem afla aceste date din două surse principalele: Institutul Naţional de Statistică şi recensământul populaţiei.

2). Analiza scrutinurilor trecute ne ajută să evaluăm raportul de forţe polit ice din circumscripţi i le electorale şi să decelăm tendinţele lor de

. slăbire sau consolidare. Sursele sunt Biroul Electoral Central, Birourile electorale judeţene, Institutul Naţional de Statistică.

3). Sondajele de opinie (inclusiv cele de la ieşirea de la urne - exit polis) ne ajută la aflarea u n o r factori ce determină/influenţează compor-

, tamentele electorale. Mij loacele utilizate iau forma unor scale standardizate de măsurare a atitudinilor, incluse ca întrebări în chestionarele care stau la baza sondajelor de opinie. Sondajele respective folosesc eşantioane reprezentative la nivel naţional sau local (în funcţie de tipul de alegeri).


Sondajele de tip barometru ne permit să observăm evoluţia în t imp a atitudinilor şi valorilor, a stării de spirit, a subiectelor de preocupare pentru electorat, opiniile despre problemele curente, imaginea partidelor şi a oameni lor politici precum şi intenţia de vot.

Exit-poll-urile au fost folosite iniţial peentru a da substanţă reportajelor şi emisiuni lor televizate din seara alegerilor (aşa se explică şi de ce, în general, cei care le comandă sunt companii media) . Totuşi , ele nu pot fi dale publicităţii decât după închiderea urnelor, pentru a nu distorsiona votul. Exit-poll-urile se bazează pe chest ionare administrate alegătorilor imediat la ieşirea din secţia de votare.

4). Metode le calitative (interviuri de profunzime, focus-grupuri) ne permit să aflăm motivaţi i le profunde ale votului, să eva luăm impactul campanii lor de comunicare politică şi al publicităţii electorale, să vedem care este rolul liderilor de opinie.

5). Monitor izarea mass-media ne permite să vedem care este rolul acestora în influenţarea comportamente lor electorale, în impunerea de subiecte pe agenda publică, în evaluarea performanţei actorilor politici şi a campanii lor de comunicare politică. Pr incipala metodă folosită este analiza de conţinut.

N u m a i din această rapidă enumerare p u t e m să vedem că sociologia electorală se bazează pe o varietate de surse şi metode. Totuşi, sondajele de opinie continuă să aibă rolul central , e le fiind folosite în diferite m o m e n t e ale ciclului electoral. Principalele categorii de informaţii fur-

3 7 9

nizate de sondaje sunt: 1 . Atitudinile polit ice fundamentale ale alegătorilor ( temperamen

tul politic al electoratului) 2. Opinii privind situaţia generală şi p r o b l e m e de actualitate (sta

rea de spirit a electoratului) 3. Atitudini privind guvernarea, partidele şi oameni i politici 4. Intenţii şi comportamente de vot 5. D a t e socio-demografice, de identificare, ce ne permit calcularea

corelaţiilor şi alte metode de analiză statistică

3 7 8 Vezi Lăzăroiu, S.: "Barometrul de opinie publică: o analiză retrospectivă", în: Revista de cercetări sociale, nr. 1/1998, pp. 95-106. 3 7 9 Lindon, op. cit. p. 16 şi urm..


Figura nr. 2: De la a t i tudini Ia c o m p o r t a m e n t e

Socializare (interiorizarea unei culturi politice)

Sistem de Percepţii asupra vieţii valori Percepţii asupra vieţii politice

Atitudini electorale

Comportament

Temperamentu l politic (atitudinile politice fundamentale) joacă ro-lul-cheie în unele modele explicative şi predictive ale comportamentului electoral (figura nr.2) bazate pe ipoteza că atitudinile determină comportamentul şi, deci, pentru a anticipa comportamente le electorale este nevoie mai întâi să aflăm atitudinile electoratului. Deşi credibilă, această ipoteză poate fi înşelătoare, ca bază pentru predicţii. Sociologia, ca ştiinţă socială, are de-a face cu o realitate sensibilă, mobilă, interacţională. Odată dezvăluite, rezultatele sondajelor şi previziunile sociologice introduc elemente noi pe scena publică, e lemente ce vor influenţa comportamentele şi deciziile "obiectului de studiu", adică ale actorilor sociali şi politici - organizaţii, oameni politici, electorat. Aceste decizii şi comportamente pot contrazice predicţi i le iniţiale.

Principalele atitudini fundamentale, măsurate, de obicei, printr-un chest ionar de studiu al electoratului, s u n t 3 8 0 :

- interesul pentru polit ică - atitudinea faţă de schimbare - situarea pe axa libertate/autoritate - atitudini faţă de sistemul economic (faţă de economia de piaţă,

privatizări, planificare, rolul statului etc.) - situarea pe axa stânga/dreapta - valori socio-culturale şi stiluri de viata: valori familiale, valori

legate de locul de muncă, explicarea succesului în viata, toleranţa/intoleranţa, individualism/colectivism, tradiţionalism/modernism etc.

De multe ori, comportamentul electoral se poate explica prin atitudinile politice profunde sau relaţiile stabile ce determină starea de spirit de m o m e n t sau structurarea subiectelor de preocupare şi restul percepţiilor, asupra mediului social general, asupra guvernării, asupra candidaţi-

'Idem, pp. 18-23.

219 218


lor şi asupra campaniei electorale. De exemplu, Dumitru Sandu3 8 1, pe baza rezultatelor Barometrului de Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă (mai 1999), a demonstrat cum evaluarea diferitelor evenimente depinde de "tipul de ideologie asumată de persoana intervievată"3 8 2. Astfel, mineriada din ianuarie 1999 a fost evaluată pe o scală de la 1 la 10 puncte, cu referire la actorii asociaţi: minerii care au participat, populaţia locală solidară cu minerii, Miron Cosma, lider al minerilor şi primul ministru, Radu Vasile. Conservatorii evaluează mai favorabil (cu note peste 5) pe minerii care au participat, pe populaţia locală solidară cu minerii şi pe Miron Cosma, lider al minerilor. Liberalii, în schimb, le acordă 3,43 puncte. Primul ministru de atunci este evaluat de către tipurile sociale liberale cu note peste 6,50 dar primeşte, note chiar sub 5 din partea conservatorilor.

în România, starea de spirit a electoratului (satisfacţia şi optimismul, cu referire atât la situaţia generală, cât şi la cea personală) variază în funcţie de ciclul electoral, în sensul că românii sunt mai optimişti şi mai satisfăcuţi imediat după alegeri şi devin din ce în ce mai nemulţumiţi şi mai pesimişti pe durata ciclului electoral. 83 Alegerile sporesc speranţa într-o schimbare pozitivă iar noii guvernanţi sunt investiţi cu capital de încredere.

în ceea ce priveşte subiectele ce preocupă alegătorii la un moment dat, cunoaşterea acestora este importantă atât pentru formularea politicilor publice cât şi pentru proiectarea campaniilor electorale, alegerea temelor, mesajelor ele.

Pentru aflarea acestor probleme, care sunt considerate importante şi urgente de către electorat, se folosesc mai întâi metode calitative (interviuri individuale sau de grup nestructurate sau foarte puţin structurate). Pe baza acestora redactăm o listă a subiectelor de preocupare, pe care o vom introduce în chestionarul de studiu al electoratului. Electoratul nu este omogen, subiectele de preocupare fiind diverse şi percepţia lor deseori influenţată de mass-media şi de liderii de opinie. Locuitorii Bucureştiului au preocupări diferite de cele ale locuitorilor dintr-un oraş mic sau de la ţară etc.

3 8 1 Sandu, D.: Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi, 1999, p. 68. 3 8 2 Idem. 3 8 3 Pentru evoluţia optimismului vezi Sandu, D.: Spaţiul social al tranziţiei, ed. cit., p.34; pentru evoluţia satisfacţiei, vezi Bălţătescu, S.: "Satisfacţia vieţii în România (1990-2001). O cercetare comparativă asupra a două serii de date", în: Revista de cercetări sociale , nr.3-4/2000, p.70.

220


A treia secţiune a chestionarului de studiu al electoratului se referă la atitudini privind guvernarea, partidele şi oamenii politici:

atitudinile faţă de guvernare indicatorii de popularitate a partidelor şi a oamenilor politici imaginea detaliată a partidelor şi oamenilor politici.

Atitudinile faţă de guvernare se exprimă prin indicatori de satisfacţie şi încredere în raport cu eficacitatea politicilor guvernării în diferite domenii (reforma economică, politicile sociale, administraţia publică, justiţia, politica externă etc). în general, satisfacţia faţă de performanţa unei guvernări este mai mare în cazul celor care au votat pentru guvernarea respectivă; cei ai căror preferaţi nu au reuşit să ajungă la guvernare vor fi, în schimb, mai critici. Atitudinile faţa de guvernare sunt influenţate, deci, de identificarea partizană (cel puţin, în perioada de început a unei guvernări).

Indicatorii de popularitate măsoară o atitudine globală - favorabilă/nefavorabilă - a electoratului, în raport cu un partid sau un om politic.

Imaginea partidelor şi a oamenilor politici e construită pe următoarele dimensiuni: orientarea politică şi ideologică, aptitudinea de a guverna şi trăsăturile de personalitate.

Percepţia electoratului este, deseori, diferită de autopercepţia şi autodefinirea unei formaţiuni politice (conform documentelor respectivei formaţiuni - statut, program etc). De exemplu, Partidul Naţional Ţărănesc, Creştin şi Democrat era perceput în sondaje, între 1990 şi 2000, ca un partid de dreapta dar el se autodefinea ca un partid de centru-stânga.

Imaginea nu înseamnă numai o atitudine favorabilă sau nefavorabilă, ci conturarea unor trăsături ce alcătuiesc, în opinia electoratului, identitatea unui partis sau om politic: ce priorităţia are, ce stil de comportament, ce calităţi, ce defecte. Pentru a decela aceste lucruri, întrebările directe nu sunt întotdeauna cea mai adecvată abordare. Mult mai eficace sunt întrebările indirecte şi tehnicile proiective. De exemplu, putem folosi personificarea partidelor sau identificarea lor cu animale, mărci de automobile, arbori etc. Imaginea furnizată de respondenţi va fi mult mai sinceră.

De ce oamenii îşi construiesc o anumită imagine despre partide şi oameni politici? Aici intervin o multitudine de factori, dintre care amintim: programul politic, luările de poziţie ale liderilor, percepţia actului de guvernare, acţiunile adversarilor politici. Construirea imaginii nu este neapărat un proces raţional. De exemplu, Vladimir Paşti arată lipsa de receptivitate a electoratului din România pentru conţinutul programelor

221


partidelor: „( 'oeren |a programelor politice nu a avut nici un impact electoral. Identitatea clară a partidului nu a fost argument pentru elector a t " 1 8 ' . Pentru sociologul român citat, „atunci când şi-au propus proiecte de viitor concrete, partidele au pierdut voturi şi sprijin electoral. Invers, în măsura în care au încetat să se mai identifice cu programe concrete şi

385

s-au limitat la s imple demagogi i , nu avut decât de câştigat. '" Intenţiile de vot dezvăluite de sondajele de opinie pot constitui o

bază pentru construirea unor prognoze privind rezultatul efectiv al votului. Aşa cum am mai spus, este o mare diferenţă între rezultatele brute ale sondajelor (fie ele şi exit-polls) şi prognoze. Acestea din u r m ă folosesc, de obicei, alături de datele sondajelor (uneori, ponderate), şi date de recensământ, analiza non-răspunsuri lor şi analiza abstenţionismului. Este vorba, bineînţeles, de estimări şi nu de rezultate exacte. Ce contează este predicţia ierarhiei part idelor şi a candidaţi lor şi mai puţin ponderile procentuale ale voturilor obţinute.

în R o m â n i a , ca şi în alte tări, sondatorii opiniei publice au emis, ' 3 8 6

uneori, prognoze greşite sau inexacte . De exemplu, la alegerile pentru primăria Bucureştiului din 2000, la primul tur, poziţ ia a doua a fost ocupată în exit-poll, la egalitate, de candidaţi i Chiriţă şi Băsescu. Un lucru similar s-a întâmplat la alegerile prezidenţiale din 2004, când sondatorii nu au putut indica cine a câştigat: Năstase sau Băsescu.

Foarte discutată a fost şi situaţia de la alegerile prezidenţiale din 2000, când Corneliu V ă d i m T u d o r a reuşit să intre în turul al doilea, alături de Ion Iliescu, deşi majoritatea sondajelor preelectorale nu îi acordau această şansă. El i-a devansat, astfel, cu peste 10 puncte procentuale pe următorii clasaţi, T h e o d o r Stolojan şi M u g u r Isărescu. Tabelul de mai j o s arată, însă, că institutele de cercetare anticipaseră, încă de la începutul lui noiembrie 2000, modificarea ierarhiei şi intrarea laui V ă d i m în turul al doilea (tabelul 7 ):

Paşti, V., M. Miroiu, C. Codiţă: România - Starea de fapt. Volumul I Societatea, Nemira, Bucureşti, 1996, p. 137. 3 8 5 Idem, p. 136. 38<> Pentru o analiză amănunţită a acestui aspect, vezi Mihăilescu, V.(ed.): Sondajele de opinie - Mod de utilizare. Alegerile 2000. Prezentare şi analiză, Paideia, Bucureşti, 2001, pp. 9-19.


T A B E L U L 7: S C O R U R I L E P R I N C I P A L I L O R C A N D I D A Ţ I 1 A P R F S F D 1 N Ţ 1 E R E F L E C T A T E Î N S O N D A J E L E P R E E L E C T O R A L E I ^ 2 0 0 0 "

Institutul MMT CSOP

CU

RS CSOP 1MAS IMAS

f C

UR

S

CU

RS.

CSO

P l r 0 uirs

INSO MAR

/OUI)

B E C

ultima zi de intervievare

25-Oct

29-Oct

06-Nov

07-Nov

08-Nov

15-Nov

18-Nov

22-Nov

22-Nov

26-Nov

I. Iliescu 45.8 48.5 47 48.3 44 40 40 38 38.3 36.4 M. Isărescu 12.5 11.1 13 9.7 13 14 12 1 1 11.4 9.5 Th. Stolojan 15.9 11.6 13 14.2 17 16 15 15 13.1 11.8 C. V. Tudor 11.8 12.6 14 13.9 15 19 18 21 22.2 28.3 P. Roman 4.7 7.8 3 5.8 2 2 4 5 4.1 3.0 T. Meleşcanu 3.6 2.7 4 2.2 2 1 4 4 3.3 1.9 G. Frunda 5.3 4.6 5 5.4 6 6 6 5 5.2 6.2 Altul

v 1 •»- 0 ' , - !/" ,111 0.6 1.1 1 0.5 1 2 ) 1 2.4 2.9

Sursa: Kivu, M.: „Peisaj după bătălie", în: Mihăilescu, V.(ed.) : Sondajele de opinie - Mod de utilizare. Alegerile 2000. Prezentare şi analiză, Paideia Bucureşti -7001 p. 15. * '

11.3. MODELE EXPLICATIVE ALE COMPORTAMENTELOR ELECTORALE

Considerând comportamentele electorale ca variabile dependente, următorul pas este căutarea variabilelor independente (explicative). Am grupat deja aceste variabile în factori endogeni şi factori exogeni. Această separare este pur didactică, pentru că toţi aceşti factori acţionează concomitent.

Pentru a înţelege mai bine acţiunea multitudinii de factori care acţionează în realitate, savanţii se folosesc de modele. Modelele sunt construcţii teoretice simplificate (facilitând, astfel, înţelegerea) care descriu relaţiile dintre mai multe variabile; ele sunt reprezentări schematica dar „care respectă, totuşi, complexitatea fenomenului respect iv" 3 8 7 .

• 7 Boudon, R„ P. Besnard, M. Cherkaoui, B.-P. Lecuyer: Dicţionar de sociologie ed. cit., p. 176.

223 222


3 8 8 Drăgan, I.: "Tipologii ale comportamentului electoral în România", în: Drăgan, I., C. Beciu, I. Dragomirescu, V. Marinescu, N. Perpelea, S. Ştefănescu: Construcţia simbolică a cîmpului electoral, Institutul European, Iaşi, 1998, pp.296-297. 3 8 9 Idem, p.293.

2 2 4


vârsta) acţionează sinergie. Deşi modelele socio-demografice au un caracter destul de descriptiv, este interesant ca analiza sociologică să treacă dincolo de simplele corelaţii între comportamentele de vot şi variabilele de status şi să încerce să formuleze şi să testeze ipoteze ce pot explica aceste corelaţii. De exemplu, de ce locuitorii din oraşe votează, în majoritate, un anumit partid politic? De ce cei de la sate votează cu un alt partid? Ce legătură există între mediul de rezidenţă şi opţiunea electorală? De ce se stabileşte o astfel de legătură şi cum funcţionează ea?

M o d e l e l e socio-demografice sunt modele statistice, probabiliste, pentru că determinismul nu e absolut ci probabilist: apartenenţa la o anumită categorie socio-demografică determină numai cu o anumită probabilitate un anumit comportament . Modele le socio-demografice au un grad redus de validitate la nivel individual, ele se aplică doar grupurilor mari şi relaţiilor statistice.

In general, modelele socio-demografice atribuie un rol redus campaniilor electorale, care nu ar face decât să confirme, să consolideze sau să activeze predispoziţii latente.

Aceste modele au o capacitate predictivă mai mare în societăţile de status, cu o structură socială clar articulată şi sunt mai puţin relevante pentru societăţile cu mobil i tate socială mare sau cu graniţe fluide şi instabile între grupurile sociale sau cu grupuri sociale care nu pot fi clar definite (adică, cu statusuri sociale incerte sau multiple).

Modele le socio-demografice sunt utile în societăţile unde există clase sociale sau grupuri etnice şi religioase bine definite, unde relaţia dintre m u n c ă şi capital este bine structurată şi se asociază, de obicei, cu un sindicalism puternic şi cu un spectru politic clar definit pe axa stân-ga-dreapta sau reformism-antireformism.

Referitor la ţările posteomuniste, se pare că acest model este mai aplicabil Românie i şi Bulgariei, unde există o mai clară separare între ţărani, muncitori şi intelectuali şi unde nu au existat veritabili disidenţi şi socialişti reformatori. în Cehia, Ungaria şi Polonia a existat însă o colaborare între intelectuali şi muncitori în contestarea politică a comunismului şi în reformarea lui, de unde comportamente electorale asemănătoare ale acestor grupuri. Mulţ i autori au subliniat această specificitate a regimului comunis t din R o m â n i a ceauşistă: inexistenţa practică a socialismului reformator şi a unei opoziţii cât de cât s t ructurate 3 9 0

Drăgan, ] . : op.cit., p.307.

2 2 5

Lumea reală este prea vastă, p rea complicată, prea schimbătoare, prea diversă pentru a fi comprehensibi lă ca atare. De aceea, ştiinţa o reconstruieşte, transformând-o în obiect de studiu, mai s implu şi mai uşor de înţeles.

De exemplu, profesorul loan D r ă g a n 3 8 8 identifică două mari paradigme care guvernează construirea de tipologii ale comportamente lor electorale: paradigma deterministă (care consideră că alegătorul este determinat de condiţii obiective în luarea deciziei de vot) şi paradigma raţionalistă (care consideră că alegătorul este independent şi ia decizia de vot pe baza unui calcul cost/beneficii).

Pentru a înţelege comportamente le electorale, p u t e m favoriza o categorie sau alta de factori, generând, astfel, mai mul te categorii de m o dele. De menţionat că aceste modele nu sunt exhaustive, ci l imitate, pentru că este imposibil de considerat, simultan, toate variabilele explicative posibile. Modele le se completează reciproc, fiecare tratând comportamentele electorale dintr-o perspectivă diferită.

Modele le prezentate mai j o s se concentrează pe factorii endogeni ai comportamente lor electorale. Există, însă, şi alte categorii de modele, bazate pe factori exogeni (de exemplu, modele le comunicaţ ionale : vezi subcapitolul 9 .4 . din această lucrare).

Modele le socio-demografice Această categorie de modele favorizează rolul explicativ a! factori

lor socio-demografici, al variabilelor ce descriu statusul social (uneori, din această cauză, ele mai sunt denumite şi statutare ).

Şcoala lui Lazarsfeld, în cercetările întreprinse, a demonstrat, de exemplu, că protestanţii cu status socio-economic înalt, aveau tendinţa de a vota cu Partidul Republ ican pe când catolicii cu status mai scăzut, votau mai degrabă cu Partidul D e m o c r a t .

Cei mai relevanţi factori socio-demografici sunt: clasa socială, educaţia, statutul ocupaţional, mediul de rezidenţă, genul, vârsta. De multe ori, aceşti factori interferează, în sensul că , de exemplu, populaţia din mediul rural este îmbătrânită şi feminizată (datorită fenomenului demografic cunoscut sub numele de "supramortal i ta le mascu l ină") . Prin urmare, cei trei factori menţionaţi în acest caz (mediul de rezidenţă, genul,


în concluzie, modelele socio-demografice funcţionează mai ales în societăţile în care identitatea este construită nu printr-un efort individual ci este predefinită printr-un proces de identificare comunitară, prin apartenenţa la anumite grupuri: naţionalitate, clasă, religie, regiune etc.

în România, analizele sociologice391 au identificat corelaţii foarte semnificative între comportamentele electorale şi factorii socio-demo-grafici. Vom trece în revistă, în continuare, câteva concluzii, referitoare la unii determinaţi sociali: clasa socială, genul, vârsta.

întreprinzătorii au , în general, o orientare "de dreapta", adică o poziţie caracterizată prin atitudini antietatiste şi liberale şi au votat cu Convenţia Democratică sau partide succesoare ale acesteia.

Muncitorii sunt, în general, "de stânga" (atitudini etatiste şi vot cu FDSN/PDSR/PSD). Muncitorii au menţinut mult timp sindromul „clasei conducătoare" din socialismul real. Deşi nu erau cu adevărat clasa conducătoare, ci numai în propaganda regimului, ei se bucurau, totuşi, de unele avantaje indiscutabile. Astfel, aveau prioritate în repartizarea locuinţelor, salarii mai bune decât absolvenţii de învăţământ superior, bilete cu preţ redus pentru staţiuni turistice, copiii lor primeau burse etc. Pentru ei, schimbarea putea însemna pierderea sau diminuarea unor avantaje. Reformele economice, privatizarea, restructurarea erau percepute ca procese generatoare de concedieri, şomaj, reduceri salariale. Prin urmare, muncitorii erau expuşi unor pierderi, atât materiale, cât şi simbolice (prestigiu social, de exemplu). De aceea, la începuturile tranziţiei, muncitorii au preferat forţele politice care promiteau menţinerea statu-quo-ului sau, în cel mai rău caz, schimbări minime, graduale, „suportabile".

în 1996, însă, la turul al doilea al prezidenţialelor, 58% dintre muncitorii care au mers la vot au votat cu Emil Constantinescu (candidatul "dreptei") şi numai 42% cu Ion Iliescu (candidatul "stângii") . Această mutaţie a fost provocată de factori multipli, atât endogeni cât şi exogeni, dar un rol decisiv l-au avut consecinţele guvernării Văcăroiu (1992-1996). Aceasta a încercat să iniţieze, sub presiuni interne şi externe, unele reforme timide. Acestea nu au fost suficiente pentru a produce schimbări pozitive, în schimb, au început să genereze aşa-numilele costuri sociale ale tranziţiei: inflaţie, şomaj, sărăcie. Simţindu-se ameninţată în

3 9 1 de exemplu, Mihăilescu, V.(ed.): Sondajele de opinie - Mod de utilizare. Alegerile 2000. Prezentare şi analiză, Paideia, Bucureşti, 2001. 3 9 2 Heath, A., G. Evans, I. Mărginean: "Politici şi clase sociale", în: Revista de cercetări sociale, nr.2/1994, p.64. 3 9 3 Exit poli IMAS, noiembrie 1996.

2 2 6


vechiul său status social dar fără perspectiva unor avantaje noi, o parte dintre muncitori şi-au schimbat opţiunea electorală, sperând ca alternanţa de putere să aducă ceva mai bun.

Intelectualitatea este, în general, mai de „stânga" în Occident şi mai de „dreapta" în România (precum şi în alte ţări posteomuniste). Astfel, în România, persoanele cu studii superioare au votat masiv cu opoziţia (1990 - 1996) şi, apoi, cu formaţiunile succesoare ale Convenţiei Democratice (2000, 2004).

In fond, însă, atât intelectualii vestici, cât şi cei estici, împărtăşesc acelaşi pattern cultural: atitudinile şi comportamentele lor sunt, în general, critice în raport cu establishmentul, fie că acesta este capitalismul liberal, fie criptocomunismul. Spiritul critic, ca trăsătură definitorie a acestui status social, îi îndeamnă pe intelectualii occidentali să fie, de exemplu, antiglobalişti sau tiermondişti, maoişti sau trotzkisti, iar pe cei din fostele ţări comuniste, să fie anticomunişti, adepţi înflăcăraţi ai economiei libere de piaţă şi ai neoliberalismului.

Ţăranii sunt, în general, de dreapta în societăţile occidentale394 (fiind asimilaţi cu întreprinzătorii). în România, ţăranii au votat mai ales cu stânga, cu FSN/ FDSN/PDSR/PSD şi candidatul Ion Iliescu în proporţii variind, în diferiţi ani electorali, între 60-80%.

In concluzie, structura de clasă este un determinant important pentru comportamentul electoral în România, fără a fi, după cum vom vedea mai jos, cel mai important. Mai puternice se pare că sunt alte variabile: educaţia, vârsta, zona geografică şi veniturile. Foarte relevante sunt nivelul de şcolaritate şi vârsta, ambele corelând cu resursele individuale.

Femeile, datorită socializării mai rigide, mai stricte, sunt , în general, mai conformiste, mai conservatoare. Atât în România, cât şi în Occident, femeile au o participare politică mai redusă, sunt mai puţin interesate de politică şi mai puţin informate asupra evenimentelor politice, citesc mai rar presa, furnizează un număr mai mare de non-răspunsuri în sondaje, cea mai mare parte a indecişilor fiind femei.395

In România, există o pondere relativ mai mare (în raport cu bărbaţii) de femei care votează cu "stânga", dar aceasta poate fi şi rezultatul interferenţei cu alţi factori: nivel de educaţie, mediu de rezidenţă, vârstă (feminizarea populaţiei vârstnice, datorită supramortalităţii masculine).

3 9 4 Stoetzel, J., A. Girard: op.cit., p. 191. 3 9 5 Idem, pp. 178-184.

227

METAMORFOZE SOCIALE ALE PUTERj

3 % Ibidem. 3 , 7 Kivu, M.: "Segmentarea electoratului: cine a votat pe cine?", în: Mihăilescu, V.(ed.): Sondajele de opinie - Mod de utilizare. Alegerile 2000. Prezentare şi anali

ză, Paideia, Bucureşti, 2001, p. 29.

228


între naţionalişti (AUR, P U N R , P R M ) şi forţele de dreapta (CDR, P N L sau, în 2004, Alianţa D.A.). N u m a i relativ recent, după 2000, Partidul Social Democrat a început să câştige poziţii semnificative în Transilvania.

In privinţa mediilor de rezidenţă, şi aici diferentele au fost clare: ruralul a votat F S N - F D S N - P D S R - P S D iar urbanul pe opozanţii acestora (în specia], în oraşele mari). Partidul D e m o c r a t (PD) a avut, iniţial, un profil asemănător cu FSN-ul din care s-a desprins (concentrat în regiunile extracarpatice, în rural sau oraşe mici). Ulterior, după 1996, profilul socio-demografic al alegătorilor acestui partid s-a modificat, apropiindu-se de cei ai Convenţiei ( C D R ) şi având o prezenţă semnificativă în urban.

Geografia electorală ne demonstrează dependenţa preferinţelor electorale faţă de gradul de modernizare al regiunii şi localităţii, precum şi faţă de cultura politică împărtăşită (conservatoare sau reformistă). în regiunile şi localităţile mai slab dezvoltate, predominant rurale, oamenii, mai legaţi de un proces comunitar (şi nu individual) de construire a identităţii, au sprijinit, în general, statu-quo-ul, pe când în regiunile şi localităţile mai dezvoltate, oamenii au fost mai dornici de schimbare şi re formă 3 9 8 . Este vorba, în fond, de acceptarea riscului şi incertitudinii: cei care işi construiesc identitatea bazându-se pe comunitate (naţiune, etnie, clasă, vecinătate, religie) sunt dependenţi de aceste comunităţi şi se tem de asumarea individuală a riscurilor. Ei vor fi mai aprehensivi faţă de schimbări bruşte şi răsturnări de situaţie, care le-ar putea afecta propriul status şi propria identitate. Aşa cum am văzut, în subcapitolul 4.7. din această lucrare, şi după cum spunea Michel Crozier, cel care deţine controlul incertitudinii va câştiga puterea iar în acel moment se pare că cei care dădeau impresia că stăpânesc cel mai b ine incertitudinile, promiţând linişte şi stabilitate, erau Ion Iliescu şi FSN/FDSN/PDSR.

Nivelul de şcolaritate este, însă, probabil, factorul socio-demografic care discriminează cel mai puternic opţiunile electorale şi comportamentele de vot. Astfel, cu cât nivelul de şcolaritate este mai redus, cu atât votul a fost în favoarea F S N / F D S N / P D S R / P S D şi a candidaţilor acestor partide succesive. Invers, forţele de „dreapta" (CDR, P N L , Alianţa D.A.) au fost preferate de către alegătorii cu un nivel mai ridicat de şcolaritate. Alegătorii P R M au, în general, un nivel mediu de şcolaritate. în tabelul de mai jos putem vedea mai bine această corelaţie:

Sandu, D.: Sociologia tranziţiei, ed. cit., p. 138.

229

Schimbări le de status social, de nivel de educaţie şi de rată a ocupării economice (în sensul apropierii de nivelurile „mascu l ine" ale acestor indicatori) tind să şteargă diferenţele electorale dintre bărbaţi şi femei.

Influenţa vârstei acţionează în acelaşi sens ca atitudinile şi comportamentele " feminine" , adică şi vârstnicii sunt mai conservatori decât restul populaţiei. Tinerii sunt în Occident mai de stânga, în R o m â n i a mai de " d r e a p t a " dar, în fond, exprimă atitudini şi comportamente mai non-conformiste, chiar contestatare ale ordinii prestabilite. "Revoluţi i le se fac de către tineri", pe măsură ce îmbătrânim, suntem mai temători faţa de schimbări le bruşte.

Aceasta nu înseamnă neapărat că, îmbătrânind, anuniiţi alegători ar trece de la o poziţie mai nonconformistă la una mai moderată ci şi că generaţiile se schimbă. Generaţii le care se succed nu şi-au trăit copilăria şi adolescenţa în aceleaşi contexte sociale sau culturale. Există un "spirit al t impului" , ca mentalitate colectivă şi care depăşeşte grupurile ce formează o generaţie.

în ceea ce priveşte religia, în R o m â n i a există o suprapunere între acest determinant şi etnie: românii sunt majoritari ortodocşi, maghiari i catolici şi reformaţi, turcii şi tătarii sunt musulmani etc.Ca urmare, religia nu acţionează direct ca determinant al votului, principalele etnii având un vot diferit de al majorităţii româneşti . Minori tatea r romă a votat, până acum, la toate alegerile parlamentare şi prezidenţiale, cu F S N / F D S N / P D S R / P S D . în Occident, creştinii practicanţi votează, în general, cu dreapta pe când creştinii nepracticanţi, alte religii şi ateii votează mai degrabă cu s tânga. 3 9 6

Este interesantă şi aşa-numita „geografie e lectorală" , nu în sensul că ar exista o determinare geografică, ci că există complexe culturale legate de provinciile istorice şi medii le de rezidenţă (urban sau rural). Diferenţele de dezvoltare (nu numai ca grad de dezvoltare şi modernizare dar şi ca specific cultural) corelează şi cu diferenţe în privinţa atitudinilor şi comportamente lor electorale. Astfel, în R o m â n i a , Bucureşt iul a fost un fief tradiţional al opoziţiei anti F S N - F D S N - P D S R - P S D . în schimb, această din urmă formaţiune politică obţinea scoruri electorale favorabile în special în M o l d o v a şi Muntenia . U D M R este votat în judeţele locuite în majoritate de către maghiari . Transi lvania era împărţ i tă


TABEJ U L 8 • N I V E L U L M E D I U D E Ş C O L A R I T A T E A L A L E G A T O RILOR C A N D I D A Ţ I L O R Î N S C R I Ş I Î N T U R U L 1 A L A L E G E R I L O R P R E Z I D E N Ţ I A L E , 2 0 0 0 _ . , , .

o

Ilie

scu

C.

V. T

ud

Stol

o-ja

n

Isăr

escu

Frun

da

Rom

an

Mel

eşca

r

Număr mediu de ani 9.3 10.7 12.3 11.9 9.9 10.9 10.8 11.5 de şcoală (alegători)

10.7 12.3

Sursa: Exit-poll IMAS, 26 noiembrie 2000.

Nivelul de şcolaritate explică şi acţiunea altor variabile (clasa socială, statusul socio-economic, vârsta, mediul de rezidenţă) în sensul că grupurile definite pe baza acestor variabile socio-demografice au niveluri diferite de şcolaritate. Astfel, locuitorii din urban au, în medie, un nivel de şcolaritate mai ridicat decât cei din rural; c lasa de mijloc şi intelectualii au mai multe clase absolvite decât agricultorii şi munci tor i i ; tinerii sunt mai educaţi decât vârstnici etc. Nivelul de educaţie (şcolaritate, adică numărul de ani de şcoală absolviţi) interacţionează cu ceilalţi factori socio-demografici, creând adevărate „portrelc-robot de alegător". Aceste sinteze statistice caracterizează foarte b ine împlet irea acţiunii mai multor variabile şi interconexiunile dintre ele (Tabelul 9 ).

T A B E L U L 9 : P O R T R E T E - R O B O T DE A L E G A T O R I ( 2 0 0 0 ) 1 A D D L U L y..

Candidaţi, partide şi caracteristicile alegătorilor lor

Ion Iliescu şi P D S R

Corneliu Vădim Tudor ş i P R M

C D R (şi P N L , desprins din aceasta)

Petre R o m a n şi P D

Regiune Zone sărace (Moldova)

Mediu de rezidenţă

Rural Oraşe mici şi mijlocii

Oraşele mari Oraşele mari şi mijlocii

Nivel de şcolaritate

Scăzut Mediu înalt înalt

Vârsta Populaţie vârstnică

Vârste mijlocii Preponderent tânăr

Preponderent tânăr

Status social Redus Mediu înalt

_ . . . . . . . .

Mediu

Sursa: Kivu, M.: "Segmentarea electoratului: cine a votat pe cine?", ed. cit., pp. 46-

49.

230


Se observă, din tabelul de mai sus, procesul de diferenţiere a electoratului P D , care, în comparaţ ie cu alegerile precedente, se îndepărtează de cel al P D S R , asemănându-se mai mult cu cel al C D R .

O problemă interesantă, din punctul de vedere al modelelor socio-demograf ice, este schimbarea statusurilor sociale, datorată mobilităţii sociale (ascendente sau descendente), mai ales în perioadele de schimbare socială rapidă. Aceasta poate genera o inconsistenţă de status, în sensul că o persoană se poate afla pe o poziţie superioară, pe o dimensiune a statusului, dar, s imultan, pe o poziţie inferioară, pe o altă dimensiune a statusului. De exemplu, „noii îmbogăţiţ i ai tranziţ iei" pot avea un status material superior dar unul educaţional inferior. Sau, invers, intelectuali care au avut un status material superior sau măcar confortabil, pot traversa per ioade mai dificile, chiar de sărăcie, de reducere drastică a veniturilor, datorate şomajului sau pensionării .

Problema inconsistenţei de status şi a consecinţelor ei asupra comportamentelor politice a fost analizată de sociologul american Gerhard Lenski , încă din anu l 1954 3 9 9 . în sociolo gia românească, ea a fost abordată de profesorul Dumitru Sandu. Ipotezele studiului său 4 0 0 menţionează că inconsistenţa negativă de status, determinată de o situaţie materială mai proastă dar cu un nivel de educaţie mai ridicat, generează, în special datorită frustrării, atitudini şi comportamente politice „închise, mai puţin participative sau democrat ice. . .autori tare"; în schimb, inconsistenţa pozitivă (status economic superior în comparaţ ie cu nivelul de educaţie) determină atitudini şi comportamente politice „deschise, care promovează acţiunea publică prin soluţii participative şi democratice.. . acumularea unor nivele mai ridicate de toleranţă etnică şi capital de relaţii ca forme specifice de capital social" .

M o d e l e psihologice Printre factorii endogeni care influenţează votul, un rol important îl

joacă psihologia alegătorilor. Pentru început, o pr imă influenţă poate veni dinspre temperamentul

alegătorilor. Luând în considerare cea mai simplă (şi cea mai veche) tipologie, colericul va fi un alegător impulsiv, influenţat de evenimentele recente şi de starea de m o m e n t ; flegmaticul va fi, probabil, un alegă-

Vezi Lenski, G.E. : „Status Crystalization: A Non-Vertica] Dimension of Social Status", în American Sociological Review, no. 19/1954, p. 410. 4 0 0 Sandu, D. : „ Status Inconsistency as Predictor of Public Action Attitudes în România ", în Current Sociology, voi. 52, no.6/2004, pp. 989-1020.

231


tor mai raţ ional; melancol icul va fi foarte predispus la efectul band-wagon; iar sangvinul va fi caracterizat prin loialitate faţă de preferinţele iniţiale.

Psihanal iza explică şi ea opţiunile alegătorilor, plasând originea lor în copilărie. Teoria cea mai influentă, din această categorie, a modelelor psihanalit ice, este cea a personalităţii autoritare (vezi şi subcapitolul 7.3. din această lucrare). Dezvol tată de membrii Şcolii de la Frankfurt (Horkheimer, Adorno, F r o m m ) , această teorie a încercat să expl ice "sindromul cetăţeanului german" , ce a făcut posibilă ajungerea lui Hitler la putere, prin alegeri libere.

Votul pentru partide extremiste şi naţionaliste şi pentru lideri autoritari este o manifestare a complexului binar (supunere/agresivitate; inferioritate/superioritate, neputinţa/dorinţa de putere etc.) ce caracterizează lipul de personalitate autoritară. Acest tip se forjează încă din cea mai fragedă copilărie şi este corelat cu abuzurile Fizice şi psihice la care sunt supuşi copiii . Deveniţ i adulţi, aceştia au tendinţa de a reproduce modelele de putere din familia de origine şi de a transfera imaginea părintelui asupra liderului sau organizaţiei politice (nevoia de conducător sau de ghid). într-o societate în schimbare, capacitatea de adaptare a acestor persoane este redusă iar reacţia lor la inadecvarea proprie este adeziunea la paradigme c o m o d e de interpretare a lumii, prin care justifică eşecul propriu.

Trăsături le definitorii pentru personali tatea autoritară şi pentru comportamentul politic autoritarist s u n t 4 0 1 :

- Relaţii sociale şi morale convenţionale - O tendinţă de supunere, paralel cu tendinţe de agresivitate - Dezaprobarea unei vieţi sentimentale şi sexuale mai l ibere, mai

neconvenţ ionale

- Util izarea judecăţi lor stereotipe, ca mijloc de a e luda propriile

responsabilităţi - Sentimente de inferioritate şi neputinţă; neînsemnătatea individua

lă generează dorinţa de putere, complexul de inferioritate fiind transformat într-un complex de superioritate

- Agresivitate faţă de minorităţi, marginali şi persoane care au un status social inferior sau sunt lipsite de putere

- N e v o i a de conducător sublimează dorinţa de putere nesatisfăcută - Transferul psihanalitic: transferarea sentimentelor pentru părintele

abuziv (dar, în acelaşi t imp, temut şi adorat) către conducătorul autoritar

Grawitz, M.: Trăite de science politique, voi. 1, P.U.F., Paris, 1985, pp. 25-26.

2 3 2


- Sentimentele de anxietate, izolare ş i insecuritate sunt detensionate prin aderarea la o r i e n t a r e a politică autoritaristă, cea care răspunde cel mai b ine nevoii de c o n d u c ă t o r , de îndrumător dar şi dorinţei de răzbunare, de defulare a f rus t răr i i prin agresivitate.

Alegerea f o r ţ e l o r polit ice autoritare ca preferinţă electorală este, în multe cazuri, o r e a c ţ i e la inadecvare şi neadaptare în raport cu o realitate nouă, în schimbare. Rigiditatea personalităţii autoritare î i împiedică pe aceşti oameni să f ie flexibili, maleabili, adaptabili. Schimbarea socială are pentru ei o c o n o t a ţ i e negativă, mai ales atunci când ameninţă fragilul echilibru personal, c â ş t i g a t cu greu. Autoritarismul este o „paradigmă c o m o d ă de i n t e r p r e t a r e a lumii" , oferind răspunsuri nete unor oameni chinuiţi de incer t i tud in i şi nelinişti. Liderul autoritar le spune că nu ei sunt de vină pentru eşecurile şi nerealizările personale ci alţii: evreii, capitaliştii, prof i tor i i , conspiraţia universală, americanii etc. Liderul autoritar le oferă şi s o l u ţ i i l e pentru a scăpa de inamici şi pentru a purifica lumea, de a readuce o r d i n e a . Astfel, votul personalităţii autoritare va fi o manifestare a c o m p l e x u l u i b inar (inferioritate/superioritate) şi, de aceea, va fi orientat către f o r ţ e l e polit ice naţionaliste, autoritariste, extremiste.

Pentru a i d e n t i f i c a şi măsura frecvenţa personalităţilor autoritare, A d o r n o a construit o scală, numită F-scale ( „ F " de la fascism). Bineînţeles, această scală i n t e n ţ i o n a să măsoare susceptibilitatea la ideologia fascistă , fără a c o n c h i d e că oricine ar obţine un scor ridicat la această scală ar fi neapărat un fascist înrăit. Scala vrea doar să indice o permeabilitate la p r o p a g a n d a fascistă, o posibilitate latentă a individului de a îmbrăţişa ideologia Fasc i s tă în cazul expunerii la o propagandă agresivă. Principalele dimensi u n i ale F-scale, dimensiuni care izvorăsc din descrierea psihanalitică a p e r s o n a l i t ă ţ i i autoritare, s u n t 4 0 2 :

- C o n v e n ţ i o n a l i s m - conformism rigid faţă de morala tradiţională - Obedienţă - a t i t u d i n e necritică faţă de lideri; idealizarea autorităţii - Agresivitate r i g i d i t a t e şi intoleranţă - dezaprobarea, respingerea,

condamnarea unor c o m p o r t a m e n t e mai libere din viaţa sentimentală, familială, sexuală e t c

- Xenofobia, d i s p r e ţ u l fata de minorităţi şi marginali - încl inare către stereotipuri culturale şi superstiţii - credinţa în no

roc, soartă şi în c a t e g o r i i simplificatoare

4 0 2 Apuci Adorno, T., E. Frenkel- Brunswik, D. Levinson, N. Sanford: The Authoritarian Personaliry, John Wiley and Sons, New York, 1964.

2 3 3


- Admiraţ ie faţă de forţă şi duritate, faţă de figurile istorice şi personalităţile puternice, dominat ive (de exemplu ce personalitate admiră cel mai mult din istorie - e un conducător militar, un art ist . . .)

- Cinism - viziune negativă asupra naturii u m a n e , alienare. Autoritarismul este pus în evidenţă şi de gradul de acord faţă de

următoarele af i rmaţi i 4 0 3 : Un conducător energic poate face mai mult bine ţării decât toate

legile şi discuţiile la un loc. Prea multă libertate strică. Părinţii trebuie să impună copiilor o disciplină strictă. Unele dintre cele mai importante lucruri pe care copiii trebuie să le

îinveţe sunt supunerea şi respectul faţă de autorităţi O insultă personală nu poate şi nu trebuie uitată. Etc.

Ţări le postcomuniste reprezintă un mediu propice pentru manifestarea comportamente lor politice autoritariste. I lustrarea m a x i m ă a acestei afirmaţii sunt războaiele interetnice şi interconfesionale din fosta Iugoslavie. Acestea reprezintă, după unii autori sârbi 4 0 4 , o prelungire, o soluţie de supravieţuire a regimului comunist totalitar în per ioada postcomunis-lă. Vechi i lideri comunişt i (sârbul Milosevici, croatul Tudjman, slovenul Kucan, macedoneanul Gligorov) au devenit apărători ai identităţilor etnice şi confesionale, căpătând o nouă legitimitate datorită mecanismelor (aparent) democrat ice: partide politice, alegeri libere, par lamentarism. Deşi regimurile politice instalate în statele apărute pe teritoriul fostei Iugoslaviei mimau democraţ ia, în fond, ele funcţionau încă după logica regimuri lor totalitare, bazându-se pe un m e c a n i s m practicat t imp de 45 de ani de către regimul titoist (în fond, de către toate regimuri le totalitare): construcţia ideologică a realităţii, adică, ceea ce aparatul ideologic declară ca fiind real, devine realitate. Procese le de liberalizare şi modernizare au fost stopate, ele reprezentând o ameninţare pentru interesele fostei nomenklatura. în schimb, au fost reînviate mecanismele politice autoritariste şi mitologii le istorice, metodele totalitare de control asupra

4 0 3 Alexe, C: "Substratul reprezentării politicului şi prezumţiile de autoritate în gândirea colectivă ",în Calitatea Vieţii, nr. 1-2/1991, pp. 80-88. 4 0 4 Sekely, L.: "Yugoslavia: change without transformation", în : Sociologija, no. 4/1995, p. 421.

234


spaţiului public, paternal ismul, cultul personal i tăţ i i 4 0 5 . O cercetare empirică desfăşurată în per ioada războaielor civile arată în mod clar predominanţa în opinia publ ică a valorilor tipice pentru cultura politică autoritară: tendinţa de supunere necondiţ ionată în faţa autorităţii (liderului), stereotipuri culturale legate de celelalte grupuri etnice sau confesionale, tradiţionalism, rigiditate, colectivism, anti-individualism, intoleranţă faţă de tot ce este diferit, xenofobie, naţionalism. Această cultură politică este, în acelaşi t imp, un rezultat dar şi un catalizator al menţinerii „vechiului regim".

Alte cercetăr i 4 0 7 efectuate în fosta Iugoslavie consideră autoritarismul mai degrabă ca un tip de personalitate decât un regim politic sau un tip de cultură politică. Conform unei cercetări desfăşurate în 1990 4 0 8 , s indromul autoritarist era prezent în următoarele ponderi procentuale din populaţie: 7 1 % în Kosovo, 6 7 % în Macedonia , 6 0 % în Muntenegru, 5 4 % în Voievodina, 5 3 % în Serbia, 5 2 % în Bosnia-Herţegovina, 3 7 % în Croaţia şi 2 9 % în Slovenia. în anii războaielor civile, însă, diferitele atitudini, valori şi mentalităţi autoritariste ajung să fie manifeste în proporţii variind între 70 şi 8 5 % din populaţ ia investigată 4 0 9 .

Ţările în tranziţie au moştenit o îndelungata tradiţie totalitară stali-nistă, care se manifestă şi după prăbuşirea regimurilor comuniste. Tradiţia autoritară persistă nu numai la modul rezidual; ea este menţinută şi resuscitată datorită dificultăţilor tranziţiei postcomuniste, care au surprins mulţi oameni nepregătiţi pentru ele. Segmentul de populaţie care are probleme de adaptare este destul de mare în R o m â n i a 4 ' 0 . De această situaţie au profitat lideri şi formaţiuni politice care promiteau soluţii radicale şi indicau cu claritate „vinovăţi i le".

O altă condiţie favorizantă este răspândirea modelului punitiv de educare a copiilor. Astfel, în România, un studiu realizat în 2000, pe un

Golubovic, Z.: "Social change în 1990's and social character (The case of Yugoslavia)" , în : Sociologija, no. 4/1995, p. 441. 4 « I d e m . 4 0 7 Kuzmanovic, B.: "Authoritarianism", în Lazic, M. (ed.) : Society în crisis. Yugoslavia în the early '90s, pp. 161-185. 4 0 8 Idem, p. 169. 4 0 9 Idem, p. 172-174.

Ghebrea, G.: Regim social-politic şi viaţă privată, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000, p. 188: 5 4 % din eşantionul studiat manifesta un nivel ridicat şi foarte ridicat al indicatorului nesiguranţei economice.

235


4 1 1 Păunescu, G. (ed.) : Abuzul şi neglijarea copilului, Ars Docendi, Bucureşti, 2000, p.27. 4 1 2 Alexe, C: "Substratul reprezentării politicului şi prezumţiile de autoritate in gândirea colectivă ", în Calitatea Vieţii, nr. 1-2/1991, pp. 85-86. 4 1 3 Apud Leites, N.: "Psycho-cultural hypotheses about political acts", în: Lazarsfeld, P.F., Rosenberg, M. (eds.): The Language of Social Research, The Free Press, New York, 1966, pp. 555.

236


românii sunt oportunişti, căutând să obţină cât mai mult din situaţia prezentă, pentru că nu sunt siguri de ce le rezervă viitorul. Nu sunt atraşi de m u n c ă , efort, activitate, pentru că nu sunt siguri că acestea vor fi răsplătite. Votul lor va fi influenţat decisiv de aceste trăsături, fiind un vot oportunist . Români i nu vor vota masiv cu partide sau lideri care le vor cere să facă eforturi, să planifice viitorul etc.

M o d e l e atitudinale A c e s t e modele favorizează rolul temperamentului politic şi al stării

de spirit ale electoratului, în determinarea comportamentelor electorale. Ipoteza principală este următoarea: comportamentul este determinant de atitudini (vezi Figura nr.2). D a c ă vom cunoaşte atitudinile alegătorilor, vom putea previziona, cu un anumit grad de probabilitate, şi care va fi comportamentul lor, mai precis, cum vor vota (dacă vor vota).

Determinanţi i votului sunt valorile politice fundamentale, atitudinile faţă de evenimentele politice, economice şi sociale recente, faţă de condiţi i le actuale de viaţă. Prin urmare, factorii exogeni, obiectivi sunt în m o d obligatoriu mediaţi de către factorii subiectivi, de către percepţii şi atitudini. Acelaşi eveniment, perceput diferit, va genera atitudini şi comportamente electorale diferite, după cum am văzut, deja, în cazul mineriadelor.

Referitor la R o m â n i a , este de notat, de asemenea, mecanismul divergent prin care se produce, de regulă, autoidentificarea ideologică: nu se votează partidul care corespunde propriei orientări ideologice ci se votează un partid, în funcţie de diferite motive, şi apoi se face autoidentificarea, în funcţie de identitatea declarată a respectivului par t id 4 I 4 .De

Pentru explicaţii mai detaliate privind denumirile partidelor şi alegerile din România, a se vedea subcapitolul 11.5. din această lucrare. Principalele partide şi formaţiuni politice care s-au confruntat în alegerile din România au fost: în 1990, Frontul Salvării Naţionale (FSN), Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Naţional Ţărănesc, creştin şi democrat (PNŢ-cd). în 1992, FSN s-a divizat între Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN) şi viitorul Partid Democrat (iniţial FSN-PD, ulterior, PD); tot atunci s-a cristalizat Convenţia Democratică din România (CDR)j formată pe colaborarea PNL şi PNŢ-cd. FDSN a devenit ulterior Partidul Democraţiei Sociale (PDSR) şi, apoi, Partidul Social Democrat (PSD). Din 1990, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) a fost o prezenţă constantă în toate alegerile de până acum. în schimb, principalele partide cu tente naţionaliste au fost: în 1990, Alianţa pentru Unitatea Românilor (AUR); în 1992, Partidul pentru Unitatea Românilor (PUNR); mai ales începând cu 2000, Partidul "România Mare" (PRM).

237

eşantion naţional de copii, a relevat că în 7 2 % din familii, aplicarea bă-' ' . _ . 4 1 1

tăii, atunci când copiii greşesc, este o practica curenta . (J cercetare bazată pe instrumentele de cercetare construite de

Adorno, desfăşurată în R o m â n i a în 1 9 9 1 4 1 2 , a identificat o p o n d e r e destul de mare a personalităţi lor autoritare: 3 0 % din eşantionul investigat, majoritatea autoritariştilor fiind muncitori .

Aşa cum arătat mai sus, în paragraful referitor la modele le socio-demografice, o altă condiţie favorizantă pentru comportamente le autoritare este şi inconsistenţa negativă de status.

Explicaţii ale votului sunt căutate tot în per ioada copilăriei şi de o serie de antropologi . Ipoteza pr incipală a acestei orientări este următoarea: dacă un copil adoptă o anumită reacţie într-o situaţie emoţională importantă (de obicei, familială), atunci, mai târziu, el va adopta acelaşi comportament într-o situaţie analogă.

Pentru a vedea cum funcţionează această ipoteză, m a r e a antropolo-gă americană Ruth B e n e d i c t 4 ' 3 , în 1943, în studiul " R o m a n i a n Cul ture and Behavior" , anal izează cutumele legate de creşterea copiilor în R o mânia şi Statele Uni te .

M a m e l e americane îşi arată dragostea mai ales atunci când copilul realizează o anumită performanţă în u r m a unui efort de care este capabil . Este o orientare tipic americană, care se bazează pe credinţa reuşitei, a efortului răsplătit de succes. Americani i votează lideri care dovedesc că sunt capabili de efort, deci şi de succese.

în România, credinţa c o m u n ă este că succesul se bazează, în principal, nu pe efort, ci pe noroc. M a m e l e r o m â n c e îşi arată iubirea, copleşind pe micuţi cu tandreţea lor sau, dimpotrivă, împart pedepse, nu în funcţie de performanţele obţ inute de copii ci în funcţie de toanele şi de starea de m o m e n t a mamei . Copi lu l nu ştie ce să facă pentru a câştiga afecţiunea şi aprobarea m a m e i , care de obicei este foarte ocupată, suprasolicitată cu gospodăria, munci le câmpului , copiii numeroş i , meşteşugurile casnice etc. Performanţa copilului nu este apreciată sau lăudată, considerându-se că această admirare aduce ghinion (deochi) . Ca urmare,


exemplu, dacă intenţia de voi cslc pentru Partidul Social Democrat, elec-toratul acestui partid sc va declara social-democrat. Această caracteristică a electoralului din România a fost pusă în evidenţa cu claritate de către Barometrul Opiniei Publice din noiembrie 2000, realizat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă4 '5. Cea mai bună identificare o au electorii PNL, 72% dintre ei identificândii-se cu ideologia liberală. Urmează electoralul PSD (60% se declară adepţi ai ideologiei social-democrate) şi PNŢ-cd (tot 60% susţin împărtăşirea ideologie creştin-democrate). Cea mai slabă identificare cu partidul votat au avut-o, în acel moment, alegătorii PRM (doar 30% dintre ei s-au declarat ca fiind naţionalişti). UDMR avea un electorat divizat din punct de vedere ideologic, pentru că 2 3 % au spus că sunt liberali iar 13% - creştin democraţi.

Există două tipuri principale de modele atitudinale : modele de distanţă ale candidaţilor faţă de candidatul ideal şi modele de eliminare şi alegere secvenţială.

Modele de distanţă. într-o primă variantă, modelul postulează că fiecare alegător va vota pentru candidatul căruia îi va acorda nota globală cea mai ridicată, această notă fiind suma notelor acordate fiecărei calităţi (sau criteriu), ponderată cu importanţa acordată fiecărui criteriu. Calităţile candidaţilor pot fi grupate pe mai multe dimensiuni, de exemplu: biografia familială şi profesională, educaţia, orientarea ideologică şi valorile politice, programul politic, aptitudinile de a guverna, caracterul etc.

într-o altă variantă, pentru fiecare calitate sau aptitudine a candidaţilor, se construieşte o scală şi se cere respondenţilor să plaseze candidatul ideal pe acea scală. Calculând distanţa dintre fiecare candidat şi candidatul ideal (dintre scorurile obţinute de candidaţi şi scorul candidatului ideal), vom putea vedea care candidat real se situează cel mai aproape de candidatul ideal. Modelul postulează că alegătorul va vota pentru candidatul care are distanţa medie cea mai redusă, în raport cu candidatul ideal.

Modelul eliminării consideră votul ca rezultatul unui şir de operaţiuni mentale, eliminând unii candidaţi şi lăsând, în final, unul singur, pentru care alegătorul respectiv va vota. Candidaţii sunt evaluaţi în funcţie de o multitudine de criterii (grupate în trei categorii principale: apropierea dintre temperamentul politic al alegătorului şi dintre temperamentul politic al candidatului; aptitudinile candidatului care răs-

4 1 5 www.osf . ro/ro/docLimente, accesat 13/02/2006. 4 1 6 Apud Lindon, D.: op. cit., pp. 66-74.

238


pund preocupărilor şi aşteptărilor alegătorului; calităţi şi defecte personale ale candidatului).

Judecăţile, evaluările făcute de către alegători nu sunt întotdeauna explicite, ele pot fi implicite.

Se elimină, mai întâi, candidaţii consideraţi prea îndepărtaţi, fie din punct de vedere al temperamentului politic, fie din cauza lipsei de aptitudini, fie din cauza unor defecte de caracter considerate prea respingătoare.

într-o a doua etapă, dacă dintre candidaţii neeliminaţi se detaşează unul în mod deosebit, prin calităţile sale (fie din punct de vedere al temperamentului politic, fie prin aptitudini, fie din cauza unor trăsături personale considerate foarte atractive), atunci el va fi cel votat. în caz contrar, se continuă eliminarea.

Din punctul de vedere al acestui model, electoratul se segmentează astfel, din perspectiva unui candidat (sau a unui partid):

electoratul exclus pentru un anumit partid sau candidat: este electoratul care respinge încă din prima etapă a eliminării, pe partidul sau candidatul respectiv

electoratul captiv al unui partid sau candidat: este electoratul care consideră partidul sau candidatul respectiv ca primă alegere, eliminându-i pe toţi ceilalţi; este nucleul dur, foarte loial, impermeabil la ce se întâmplă în campania electorală, la publicitatea politică a adversarilor)

- electoratul fragil: este electoratul care votează pentru respectivul partid sau candidat nu ca primă alegere ci ca rezultat al unei eliminări mai mult sau mai puţin laborioase

- electoratul potenţial: este reprezentat de electoratele fragile ale altor partide sau candidaţi

Electoralele fragile şi cele potenţiale sunt segmentele critice, care pot fi pierdute sau câştigate, pentru care se duce bătălia în campaniile electorale. Modelul permite, în afară de identificarea acestor electorate, şi identificarea punctelor tari şi a punctelor slabe ale partidelor şi candidaţilor: care sunt calităţile deosebite care fac să se detaşeze şi care sunt atuuri potenţiale importante; de asemenea, care sunt cauzele frecvente ale eliminării lor încă din prima etapă. Toate aceste informaţii sunt foarte preţioase pentru proiectarea strategiei electorale.

239

http://www.osf.ro/ro/docLimente


Modelu l pieţei politice Acest grup de modele este inspirat din teoria alegerii raţionale

(raţional choice theory), care este transpusă din economie în marketingul politic, sub numele de voter choice theory.

La fel ca şi consumatorul de bunuri şi servicii, şi alegătorul va fi un actor raţional, care va pune în balanţă câştigurile şi pierderile, costurile şi beneficiile, avantajele şi dezavantajele ofertelor existente, alegând, până la urmă, acea ofertă care i se va părea cea mai avantajoasă, din punctul de vedere al intereselor sale. Homo oeconomicus devine, mutatis mutandis, homo politicus.Sigm, nu este vorba de interese pur materiale, de o motivaţie exclusiv instrumentală (extrinsecă) ci, mai ales, de o motivaţie expresivă (intrinsecă) şi de interese emoţionale.

Aşa cum a avea un anumit tip de maşină este o chestiune de status, şi a vota cu un anumit partid sau candidat (sau a nu vota deloc) devine o chestiune de status. Prin urmare, mergem la vot nu atât pentru că suntem convinşi că votul nostru contează neapărat în „logica acţiunii colective", că suntem interesaţi în determinarea unui anumit rezultat electoral ci pentru a ne afirma un anumit status social.

Deci nu rezultatul propriu-zis ne interesează în primul rând ci faptul că, mergând la vot şi votând într-un anumit fel, ne menţinem şi ne dezvoltăm respectul, stima, mândria proprii, că acest comportament ne face să ne simţim bine în pielea noastră.

La fel ca publicitatea comercială, şi cea electorală a început, în ultima vreme, să se concentreze pe astfel de mesaje, care creează o stare de bine, care ne face să ne simţim bine, care stimulează stima de sine a alegătorului.

Alegerea electorală nu este fondată pe motive pur economice, aşa cum nici cumpărarea unui bun nu înseamnă neapărat rezultatul unui raţionament legat exclusiv de chestiuni precum preţul sau calitatea. Este vorba, de asemenea, de afirmarea apartenenţei la un stil de viaţă şi a unei imagini.

Votând într-un anumit fel suntem asociaţi cu respectivii candidaţi sau partide, cu statusurile sociale, stilurile de viaţă şi valorile pe care credem că le incarnează respectivii candidaţi şi partide.

Cei care studiază „piaţa politică" ştiu că nu numai elementele raţionale determină comportamentul electoral ci, mai ales, elementele iraţionale, stereotipurile culturale şi emoţiile abisale; acestea sunt cele care fac oamenii să vibreze, care îi mişcă în profunzimea fiinţei lor.

240


Modelele pieţei electorale încercă să identifice, cu mijloacele sociologiei electorale, care sunt aspiraţiile alegătorilor, în calitate de „consumatori" (deci care este „cererea") şi care este modul în care partidele şi candidaţii, ca furnizori ai unui serviciu, răspund acestor aspiraţii (deci care este „oferta").

Ipoteza principală este că partidele şi candidaţii câştigători vor fi aceea care vor răspunde cel mai bine aspiraţiilor alegătorilor; pentru că alegătorii sunt consumatorii serviciilor oferite de partide şi politicieni şi, asemănător consumatorilor de pe piaţa economică, serviciile cumpărate vor fi cele care vor avea valoarea percepută cea mai mare (în sensul că vor fi percepute ca fiind cele mai capabile să satisfacă nevoile cumpărătorilor respectivi).

Modelul Newman 4 1 7 statuează determinarea comportamentelor electorale de către trei grupuri de variabile:

variabilele cognitive (în principal credinţe formate prin comunicarea interpersonală sau mass-media)

variabile sociale (apartenenţa de grup şi inserţia în mediul social) - istoria electorală a alegătorului (comportamentul de vot trecut). In privinţa variabilelor cognitive, Newman identifică cinci domenii: 1). Programul politic, promisiunile - explicite sau implicite - diferi

ţilor candidaţi şi partide. Astfel, este probabil ca tinerii familişti cu copii să îi voteze pe cei care promit majorarea alocaţiilor; vârstnicii, în schimb, vor fi probabil tentaţi să îi voteze pe cei care promit majorarea pensiilor etc.

2). Stereotipurile culturale legate de candidaţi şi de apartenenţa lor la anumite grupuri sociale, asociaţii şi organizaţii. Vom vota acei candidaţi care, prin relaţiile lor sociale, aparţin unui mediu pe care îl admirăm şi din care am vrea să facem parte (cu alte cuvinte, unui grup de referinţă pozitivă).

3). Personalitatea candidaţilor. Vom vota acei candidaţi care au ca-rismă, care au o personalitate atractivă, care - prin discursul lor, prin acţiunile lor, prin imaginea lor - ne creează o stare de spirit pozitivă, ne fac să ne simţim bine, ne dau siguranţă şi încredere.

4). Situaţia contingenţă: credinţa în evenimente ipotetice şi credinţa că un anumit partid (sau candidat) ar face mai bine faţă unei astfel de situaţii.

Newman, B.I.: "A Predictive Model of Voter Behavior: The Repositioning of Bill Clinton", în Newman, B.I. (ed.): op.cit., pp. 259-282.

241


5). Valoarea epistemică: elementele de noutate care pot provoca curiozitatea alegătorilor.

Alegătorii nu acordă importanţă egală celor cinci domenii cognitive. Newman identifică, în funcţie de importanţa acordată fiecărui domeniu, patru categorii de alegători (valoarea epistemică fiind domeniul prioritar pentru numărul cel mai redus de alegători):

- Raţionalii, pentru care domeniul „program politic" este prioritar - Emoţionalii, pentru care dominant este domeniul personalităţii

candidaţilor - Socialii, care acordă cea mai mare importanţă stereotipurilor

culturale - Situaţionalii, pentru care situaţia contingenţă este cea mai im

portantă. Modelul Newman poate fi testai cu ajutorul unui sondaj de opinie

aplicat unui eşantion naţional reprezentativ pentru populaţia cu drept de vot. Chestionarul trebuie să fie astfel conceput încât să diagnosticheze apartenenţa respondenţilor la o categorie sau alta de alegători. Astfel, chestionarul va avea următoarele secţiuni:

Istoria electorală a respondenlului Aspiraţii legate de viaţa personală şi de iară, în general Cât de greu/uşor cred că se vor împlini aceste aspiraţii?

- Identificarea tipului dominării Pe cine ar vota dacă ar fi alegeri azi? Date socio-demografice

Pentru a identifica tipul dominant şi ponderea pe care cele patru categorii de alegători o au în totalul electoratului, putem folosi întrebări de genul:

- „în ce măsură votaţi un anumit partid pentru că....oferă siguranţă economică, locuri de muncă, apără drepturile omului, dezvoltă economia de piaţă, creşte prestigiul României în lume e t c ? " (variantele de răspuns se vor referi la promisiunile făcute, explicit sau implicit, de către partidele de pe scena politică). Acest gen de întrebări identifică alegătorii raţionali.

- „în ce măsură aţi avea următoarele sentimente dacă partidul X ar ajunge la guvernare...încredere, speranţă, mulţumire, mândrie, siguranţă etc.?". „în ce măsură aţi avea următoarele sentimente dacă partidul Y ar ajunge la guvernare...dezamăgire, îngrijorare, furie, teamă, scârbă etc.?". Acest gen de întrebări încercă să îi diagnosticheze pe emoţionali.

242


- „Cât de important este ca un conducător bun să...fie originar din popor, aibă studii superioare, aibă experienţă administrativă, nu fi fost membru PCR, aibă avere etc.?"(identificarea socialilor).

- „în ce măsură credeţi că, dacă partidul X s-ar afla la guvernare, ar face faţă următoarelor situaţii...?". Acest gen de întrebări urmăreşte identificarea situaţionalilor.

Rezultatele unui astfel de sondaj ne ajută să răspundem la următoarele întrebări:

- Care sunt tipurile de alegător (raţional, emoţional, social sau si-tuaţional) care predomină în electoratul românesc?

- Cu ce caracteristici socio-demografice sunt asociate aceste tipuri?

- Care sunt tipurile de electorat care predomină în electoratul unui anumit partid sau al unui anumit candidat?

- Care sunt tipurile care predomină în electoratul indecis, fragil sau potenţial?

Astfel, este ajutată schiţarea strategiei electorale: alegerea temelor campaniei şi a sloganurilor electorale, pe baza analizei răspunsurilor la întrebările legate de cele cinci domenii cognitive dar şi alegerea canalelor optime de comunicare. Astfel televiziunea este un mijloc predominant emoţiona], pe când presa scrisă este mai degrabă un mijloc raţional. Situaţionalii pot fi abordaţi mai bine prin scrisori adresate direct iar socialii prin întâlniri directe şi comunicare interpersonală.

Teoria utilităţii4'8 ne ajută să desluşim motivaţia unei anumite decizii individuale în ceea ce priveşte comportamentul electoral de urmat.

Rezultatul comparării ofertei cu cererea (cu standardul dezirabil) duce la (înjsatisfacţia „consumatorului" faţă de produsul sau serviciul respectiv. întrebarea fundamentală a modelului este următoarea: cum răspunde un candidat sau un partid acestui standard? Există divergenţă sau există congruenţă? (Figura 3)

Hubcr, F.; Hermann, A.: "A Value-Oriented Model of Candidate Appraisal", în Newman, B.I. (ed.): op.cit. pp.308-312.

2 4 3

METAMORFOZE SOCIAL E ALE PUTERII

Ei,.,,,:, \: Satisfacţia cu rezultat al comparării cererii CU oferta

O E E K T A = produs (serviciu) 1. Atribute concrete

2. Atribute abstracte

CEKHREA = valori- aspiraţie O E E K T A = produs (serviciu) 1. Atribute concrete

2. Atribute abstracte 4 1. Valori instrumentale (mi

jloace) 3. Utilitate funcţionala

4, Utilitate psihosocială

2. Valori finale (scopuri)

Sursa: Huber, F.| Hermann, A., op.cit., p. 308.

Spre deosebire de alte modele, aici se porneşte de la nivelul individual al motivaţiei votului. Modelul vrea să refacă lanţul cognitiv pentru fiecare alegător în parte şi, apoi, să identifice similarilăţile dintre alegătorii unui anumit partid sau ai unui anumit candidat. Aceasta îi poate ajuta pe cei care concep strategiile electorale şi publicitatea electorală să ţină cont de ceea ce apreciază atât electoratul propriu (pentru a-l ţine „captiv") cât şi electoratele advers şi indecis (pentru a le atrage).

Specificul ofertei în cazul pieţei politice este că se bazează pe imaginea produsului într-o măsură mult mai mare decât în cazul produselor obişnuite. Calitatea „obiectivă" a produsului (de exemplu, calităţile „obiective" ale unui candidat: educat, politicos, frumos etc.) contează mai puţin decât calităţile „subiective", adică, decât modul în care produsul răspunde nevoilor, valorilor şi atitudinilor consumatorilor. Deci nu în sine atributele „obiective" ale candidaţilor şi partidelor determină satisfacţia şi, în consecinţă, decizia de a-i vota, ci relevanţa (utilitatea) acestor atribute pentru alegători, pentru aspiraţiile lor. Degeaba un partid va avea un program coerent, raţional, ingenios, eficient; degeaba un candidat este frumos, cult, cinstit etc. Dacă aceste atribute au o semnificaţie redusă pentru ceea ce alegătorii consideră că este important pentru ei, respectivii candidaţi sau partide nu vor fi votaţi.

Teoria utilităţii caută explicaţia utilităţii funcţionale a unui produs în atributele sale concrete (fizice, chimice, tehnice). Dar, decizia de a cumpără un produs sau serviciu derivă mai ales din utilitatea lui psihosocială, adică din atributele abstracte ale produsului, care ne fac să ne simţim bine, sa fim acceptaţi de către mediul nostru social, să ne atingem scopurile explicite sau implicite pe care le urmărim în viaţă.

Criteriile pe baza cărora consumatorii evaluează atât utilitatea funcţională cât şi pe cea psihosocială a unui produs sunt valorile pe care ei le împărtăşesc. Valorile sunt cele care stau la temelia definirii scopurilor

2 4 4


(valorile finale) şi a mijloacelor de realizare a scopurilor propuse (valorile instrumentale).

De exemplu, vom reface lanţul cognitiv pentru cumpărarea ipotetică a unei haine. Atributele ei concrete sunt compoziţia materialului, culoarea, croiala etc. Atributele ei abstracte se referă la modul în care ne vine, dacă e o haină la modă, dacă arată bine. Utilitatea funcţională constă, de exemplu, în faptul că ne protejează de frig. Utilitatea psihosocială ne face să ne simţim bine în acea haină, moderni, relaxaţi, admiraţi, poale chiar invidiaţi. Valorile instrumentale ataşate se pot referi la faptul că ne dorim o haină modernă, scumpă, frumoasă, prin care să ne afirmăm un anumit status social. Valorile finale, care ne ghidează în luarea deciziei de a cumpăra haina, urmată de cumpărarea efectivă, sunt câştigarea respectului de sine şi a respectului celorlalţi, acceptarea şi afecţiunea din partea celorlalţi.

Modelele inspirate din marketing acordă cea mai mare importanţă factorilor endogeni, în primul rând valorilor individuale, valorile fiind cele care determină deciziile individuale care vor fi puse în practică prin comportamente. Urmărind acest raţionament, comportamentele electorale nu pot fi schimbate (în sensul dorit de actorii politici aflaţi în competiţie electorală) decât dacă se influenţează modul de luare a deciziilor de către alegători şi, finalmente, dacă se influenţează valorile alegătorilor. De asemenea, pentru a avea câştig de cauză, respectivii actori politici trebuie să se plieze cât mai bine pe seturile de valori împărtăşite de alegători.

Modelul utilităţii se poate testa prin serii de interviuri individuale de profunzime.

în prima serie de interviuri se identifică atributele semnificative pentru alegerea individuală precum şi nivelurile de apreciere (pozitivă + sau negativă - ). De exemplu, inteligenţa nu este în mod obligatoriu un atribut care este apreciat atât mai pozitiv cu cât este deţinut la parametri mai ridicaţi. Pentru fiecare atribut consumatorii (alegătorii) consideră nivelul optim, nu maxim.

în a doua serie se urmăreşte determinarea componentelor de utilitate şi a seturilor de valori.

Lanţul mijloc-scop poate fi reprezentat printr-un tabel ce indică atributele, parametrii atributelor, la ce parametri respectivele atribute sunt apreciate pozitiv sau negativ.

Vom încerca să schiţăm mai jos un astfel de tabel (Tabelul 10)

2 4 5

METAMORFOZE SOCIALE ALE PUTERII 11. COMPORTAMENTE ELECTORALE

T A B E L U L 10: LANŢUL C O G N I T I V AL DECIZIEI DE VOT

ATRIBUTE PARAMETRI

APRECIERE ( + / - )

Cl.Sex

1.1 Masculin 1.2. Feminin

Atribute

2. Vârsta 2.1. Tânăr 2.2. Matur 2.3. Bătrân

concrete (C) 3. Cea mai înaltă poziţie avută

Etc.

4. Şcoala absolvită

Etc. Etc. Etc. Etc.

5. Origine familiala 6. Statut familial

Atribute abstracte (A)

1. înfăţişarea

Atribute abstracte (A)

2. Carisma Atribute abstracte (A) 3. Figura Atribute abstracte (A)

4. Hainele

Utilitate funcţională (F)

1. Competenta


2. Leadership


3. Ideologie Utilitate funcţională (F)

4. Capabilitate Utilitate funcţională (F)

5. Autoritate


6. Inteligenta


7. Mediator

Utilitate psihosocială (P)

1. Simpatie Utilitate psihosocială (P) 2. Comunicativitate


3. Cinste


4. Sinceritate


5. Politeţe

6. Credibilitate

7. Onorabilitate

8. Receptivitate

Valori instrumentale (I)

1. Impresionarea celorlalţi


2. Succes


3. Acceptarea răspunderii pt. ceilalţi

Valori instrumentale (I) 4. Stăpânirea situaţiilor

dificile


5. Bunăstare


6. Estetice

Valori finale (S) 1. Acceptare sociala

2. Siguranţa

3. Realizare personala

4. Toleranta

•«• •• • - •• , . . . , „ ^ . v . w , y. -,1-T.

House of Quality Analysis (HoQ) 4 1 9

Pe baza identificării atributelor se confecţionează fişe cuprinzând profiluri de candidaţi (imaginari şi reali). De exemplu:

Candidatul X (nu li se dă numele) : 56 ani absolvent de politehnică şef de uniune sindicală dc 10 000 membri foarte credincios familist promite stabilitate etc.

Candidatul Y: - 30 ani

doctor în drept fost director reformă rapidă, privatizare autostrăzi etc.

'Fluber, I".; Hermann, A., op.cit., p. 316-3li

M ET AM O R F OZE ŞpC|AL^ALEJJjJJERH

Fişele suni ordonate de călre respondenţi în funcţie de preferinţă. Se discută apoi profilul candidatului ideal (care are parametrii atri

butelor cel mai aproape de preferinţele respondenţi lor). H o Q se utilizează pentru a vedea c u m se poate amel iora imaginea

unui candidai sau pentru a găsi candidaţii optimi pentru a n u m i t e posturi .

M o d e l e c o m u n i c a ţ i o n a l e în evoluţia sociologiei electorale, rolul comunicări i politice a fost,

într-o pr imă etapă, trecui în planul al doilea, cercetările concentrându-se, în general, pe factorii endogeni care influenţează comportamente le electorale.

Am amintit deja şcoala lui Lazarsfeld (aşa-numitâ' şcoală de sociologie electorală de Ia Universitatea Columbia) care avea un caracter pred o m i n a n t empiris t şi cantitativ. Pe urmele lui T a r d e , Lazarsfeld a considerat că mass-media, propaganda, campanii le electorale, publicitatea, comunicarea politică, în general, joacă un rol secundar în formarea/schimbarea opiniei şi, ulterior, a intenţiei de vot. Rolul principal era jucat, în abordarea şcolii sociologice menţionate, de comunicarea inter-personală în cadrul grupurilor pr imare şi de către liderii de opinie. Astfel, Hazel G a u d e t , cea mai apropiată colaboratoare a lui Lazarsfeld, desfăşoară în 1939 o anchetă asupra 1000 de respondenţi , privind influenţa mass-media (a radioului) asupra schimbării deciziei de vot. Concluziile studiului au arătat că schimbarea deciziei de vot a fost urmarea schimbării atitudinilor faţă de respectivii candidaţi şi nu a faptului că ar fi aflat ceva nou despre noua sau despre vechea alegere. Schimbarea atitudinilor s-a făcut sub influenţa unor surse şi canale de comunicare -familia, prietenii, colegii, vecinii, liderii de opinie, presa scrisă, radioul. Dint re acestea, cele bazate pe comunicarea interpersonală au fost net mai influente decât cele mass-media.

Pr in urmare, mass-media ar avea efecte mai degrabă limitate asupra c o m p o r t a m e n t e l o r electorale, j u c â n d numai un rol de consol idare a atitudini lor deja existente sau scoţând la iveală predispoziţi i latente

Rolul politic al mass-media s-a accentuat, însă, în ul t ima parte a secolului 20. Televiz iunea a început să fie din ce în ce mai folosită în campani i le electorale şi în construirea imaginii candidaţi lor. S-a deschis o eră nouă, era sondajelor de opinie şi a agenţii lor de publicitate, în care

4 2 0 Gaudet, H.: "A model for assessing changes în vote intention" în: Lazarsfeld,

P.F., M. Rosenberg (eds.): The language of social research, The Free Press, New

York, 1966, p.428-438.

248


analiza se concentrează pe impactul mass-media, în special al televiziunii, metodele favorite fiind sondajul naţional şi monitorizarea presei scrise şi audiovizuale dar şi metode calitative - interviul de profunzime, focus-grupul, tehnicile proiective.

Apariţ ia televiziunii a schimbat complet rolul mass-media în formarea opiniilor. Televiziunea este un mediu vizual, diferit de cele care existau înaintea sa. Discursul său este considerat mai puţin raţional, în comparaţ ie cu celelalte medii . Acest discurs nu este centrat pe argumente logice sau pe explicarea programelor partidelor ci pe imagini, afecte, metafore, s imboluri şi mesaje latente, care sunt, însă, foarte puternice şi capabile să modifice orientări le politice ale telespectatorilor şi să determine cota de simpatie/antipatie a unui partid sau candidat.

O posibilă consecinţă a creşterii impactului politic al televiziunii este reducerea rolului partidelor şi creşterea importanţei candidaţilor. în general, a fost considerat un semn al maturităţii democraţiei faptul că partidele au devenit principala organizaţie politică, cu rol-cheie în selecţia şi promovarea candidaţilor. Astfel, bunul plac, întâmplarea, forţa disproporţionată a unui lider puteau fi l imitate în favoarea raţionalităţii şi a eficienţei birocratice weber iene. Iată însă că televiziunea începe să schimbe această situaţie şi să impună candidaţi carismatici şi telegenici. Astfel, oamenii nu mai votează un anumit candidat pentru că este susţinut de partidul de care sunt ataşaţi ci, dimpotrivă, votează un partid pentru că din acesta face parte candidatul favorit.

O pr imă dovadă a fost duelul televizat din 1960, dintre candidaţii la preşedinţia S U A , Kennedy şi Nixon. Un studiu panel 4 2 1 (acelaşi chestionar aplicat aceluiaşi eşantion în mai multe rânduri) efectuat asupra 95 de persoane din N e w York, a arătat cum prestaţia mai telegenică a lui Kennedy a contribuit la migrarea majorităţii indecişilor către tabăra sa, fără a atrage însă în mod semnificativ votanţii lui Nixon (tabelul 11).

42lApud Mariet, F: Psycho/ogie d'aujourd'hui, Bordas, Paris, 1975, pp. 85-86.

2 4 9


TABELUL I I : IMPACTUL DEZBATERII TELEVIZATE DINTRE KENNEDY Şl NIXON (1960)

Primul sondaj (înainte de prima dezbatere)

Al doilea sondaj (după prima dezbatere)

Al treilea sondaj (după a patra dezbatere)

Electorat Kennedy

Mai degrabă favorabili

2 6 4 Electorat Kennedy

Hotărâţi 37 47 52

Electorat Nixon

Mai degrabă favorabili

2 2 1 Electorat Nixon

Hotărâţi 31 28 31 Nehotărâţi 23 12 7 Total 95 95 95

Sursa: Mariet, F.: Psychologie d'aujourd'hui, Bordas, Paris, 1975, pp. 85.

Sociologia electorală, orientată tradiţional spre factorii endogeni , a începui să fie tot mai interesată de factori exogeni, precum sistemul electoral şi comunicarea politică. Analiza campani i lor electorale în ulti-mii 20 de ani " a arătat în mod clar creşterea rolului televiziunii în formarea deciziei de vot, mai ales în cazul nehotărâţi lor (deciziile ferme, fundamentale pe valori profunde fiind mai greu de zdruncinat) . D a c ă numărul nehotărâţi lor indicaţi de sondaje înaintea u n o r alegeri este mare, atunci, rolul strategiei şi al campaniei de comunicare poate deveni decisiv.

S-a observat, de asemenea, în cazul expunerii intense la publicitatea şi dezbaterile televizate, o creştere a split-votului (vezi subcapitolul 11.1 în această lucrare), în urma dislocării parţiale, ca urmare a impactului comunicări i , a unor convingeri deja formate.

O altă concluzie interesantă a acestor analize este faptul că rolul publicităţii negative a fost mult exagerat; de fapt, publicitatea pozitivă are un impact mai mare. Publicitatea negativă contr ibuie la deteriorarea imaginii celor care au comandat-o şi plătit-o. Astfel ea devine mul t mai eficace dacă nu vine din partea adversarilor celui asupra căruia este îndreptată, ci este prezentată în contextul „obiectiv" al ştirilor T V . Publicitatea negativă are efect asupra candidaţi lor mai puţin cunoscuţ i sau mai slabi. Pe cei puternici, însă, riscă să îi facă şi mai puternici (de exemplu,

Vezi un "inventar" al acestor studii în Lee Kaid, op.cit., pp.430-431.

250


scandalul albumelor „Fascinanta şi eterna R o m â n i e " , pe Ion Iliescu sau scandalul „Monica Lewinsky", pe Bill Cl inton).

Un alt mit demolat a fost cel al expuneri i : apariţia mai frecventă la televiziune nu garantează succesul în mod automat. Sigur, aceasta este utilă în cazul candidaţilor cu notorietate redusă dar supraexpunerea poate fi nocivă, ducând la plictiseală şi saturare. Este cazul candidatului Convenţiei Democrat ice la primăria Bucureşt iului, în 2000. Cătălin Chitită nu era prea bine cunoscut de către majoritatea bucureştenilor şi, de aceea, pentru a-i creşte notorietatea, a fost concepută pentru el o campanie extrem de costisitoare, cu multe afişe, bannere, apariţii TV. Campania era centrată pe ideea primarului prea ocupat pentru a avea grijă şi de vizibilitatea sa, dar fotografiile sale împânzeau oraşul iar publicul a sesizat la modul ironic această contradicţie. Nefiind foarte talentat în faţa camerelor şi supus tirului publicităţii negative din partea lui Traian Băsescu, care 1-a acuzat de implicare în scandalul CEC-FonduI Naţional de Investiţii, Cătălin Chiriţă a eşuat, în ciuda supraexpunerii mediatice.

Evaluarea impactului comunicări i politice (prin mass-media) se poate face şi prin metoda experimentală cunoscută sub numele de „termometru afectiv" 4 2 3 . Se pleacă de la ipoteza posibilităţii reconfigurării, în mintea alegătorului, a imaginii unui candidat/partid, în urma expunerii la publicitatea electorală, schimbarea imaginii fiind un prim pas către schimbarea intenţiei de vot.

In faza pre-test se aplică chestionare sau se realizează interviuri de tip focus-grup cu persoane făcând parte din electoratele diferiţilor candidaţi/partide.Prin aceasta se conturează cât mai descriptiv şi mai precis imaginea candidaţilor respectivi în mintea diferiţilor electori. Testul constă în expunerea la un mesaj (pozitiv sau negativ - clip, ştire, declaraţie, mărturie, documentar etc.) despre candidaţi . Urmează faza post-test în care se măsoară eventualele modificări produse în imaginea respectivă. Se evaluează schimbările produse referitoare la imaginea candidaţilor înainte de test şi după test (Tabelul 12).

423Apud Falkowski, A., Cwalina, W.: "Methodology of Constructing Effective Political Advertising", în: Newman, B.I. (ed.): op.cit., pp. 287-294.

251


TABELUL 12: T E R M O M E T R U L A F E C T I V 1 A K i a . U l . 1 /: i H M v i u i i

E L E C T O R A T U Prc-test Post-test

L LUI Y Imaginea lui X

I m n c n n e a lui Y

E L E C T O R A T U Pre-test Fost-tesl

L LUI X Imaginea lui X

Imaginea lui Y Sursa: Falkowski, A, Cwalina, W., op.cit., p. 291.

E x p e r i m e n t u l ajută la luarea unor d e c i z i i pr iv ind moda l i tă ţ i l e opti

me de inf luenţare a e lec toratu lu i . T e r m o m e t r u l a fect i v c o n t r i b u i e la cu

n o a ş t e r e a s e n t i m e n t e l o r e l e c t o r i l o r faţă de part ide ş i personal i tăţ i

p o l i t i c e . A c e s t ins trument p o a t e s ă ident i f ice caracter i s t i c i l e e l e c t o r a t e l o r

d i fer i ţ i lor cand idaţ i . A s t f e l , u n e l e partide ş i c a n d i d a ţ i au e l e c t o r a t e mai

dure, cu i m a g i n i foarte po lar i zate a le favor i ţ i lor în raport cu adversar i i (o

i m a g i n e foarte p o z i t i v ă d e s p r e favoriţi ş i foarte n e g a t i v ă d e s p r e adversa

rii a c e s t o r a ) . E s t e c lar că e s t e mai greu de s c h i m b a t percepţ ia acestu i tip

d e e lec torat . î n s c h i m b , e x i s t ă a legător i c a r e n u a u i m a g i n i atât d e pola

rizate, a căror d e c i z i e p o a t e f i s c h i m b a t ă mai uşor, e i f i ind m a i imper

meab i l i la pub l ic i tate po l i t i că .

în c o n c l u z i e , p u t e m v e d e a din prezentarea m o d e l e l o r de anal iză a

c o m p o r t a m e n t e l o r e l e c t o r a l e , că e x i s t ă o m u l t i t u d i n e de factori care in

f l u e n ţ e a z ă a c e s t e c o m p o r t a m e n t e , la tă o s i n t e z ă a a c e s t o r factori în ur

mătorul tabel ( tabe lu l 13) . Se p o t formula i p o t e z e refer i toare la rata

participări i la vot, în funcţ ie de următori i factori, cons ideraţ i ca variabi

l e i n d e p e n d e n t e .

T A B E L U L 13: F A C T O R I C A R E I N F L U E N Ţ E A Z Ă C O M P O R T A M E N

T E L E D E V O T 1 l l L o L » C V V J i

D I M E N S I U N I I N D I C A T O R I

1. s istemul electoral ] .1 . vot majoritar vs. proporţional

1.2. densitatea ciclului electoral

1.3. rol central al candidatului vs.

rol central al partidului

2. s istemul compet i ţ ie i pol i t ice 2 . 1 . numărul activişti lor de partid

2 . 2 . legătura cu societatea civi lă

2 .3 . capacitatea de a organiza şi

mobi l i za simpatizanţi i

2 5 2


2.4. partide de membri vs. partide de votanţi

3. reglementarea campanie i 3.1. finanţare publica vs. finanţare privată

3.2. limitarea bugetului

3.3. acces Ia TV

3.4. durata campaniei

4. media 4 . 1 . raportul media publ ice /private

4 .2. grad de modernizare

4 .3 . profesionalizare

4.4. autonomie 5. cultura politică naţională

L I . omogenă/divizată

1.2. ierarhică / competiţ ională

1.3. gradul de încredere a populaţi

ei în procesul polit ic

1.4. gradul de implicare participare 6. modernizarea societăţii

6 .1. gradul de mobilitate socia lă

6.2. gradul de industrializare

6.3. dezvoltarea sectorului terţiar

6.4. gradul de informatizare

6.5. nivel mediu de şcolaritate

11.4. ABSTENŢIONISMUL

N e p a r t i c i p a r e a la v o t e s t e unul dintre c e l e m a i de l icate s u b i e c t e a le

s o c i o l o g i e i e l e c t o r a l e , la studiul căru ia contr ibu ie atât m e t o d e cant i ta t i ve

cât ş i ca l i ta t i ve . V o m î n c e r c a să f a c e m o l istă a factor i lor ce in f luenţează

acest f e n o m e n porn ind d e l a u n citat din K i n g , K e o h a n e ş i V e r b a : " D e

ciz ia unui ce tă ţean de a nu vota p o a t e să î n s e m n e foarte m u l t e lucruri. în

funcţie de c o n t e x t u l s o c i a l , cercetătoru l trebuie să p u n ă e x a c t întrebarea

semni f icat ivă pentru a s c ă p a de a m b i g u i t a t e " 4 2 4 .

Autor i i citaţi m a i s u s c o n t i n u ă : A l e g ă t o r i i transmit un mesa j ,

neprezentându-se la vot, dar desc i f rarea acestu i m e s a j e s t e foarte dif ici

lă. Ce î n s e a m n ă , de fapt o p r e z e n ţ ă redusă la urne în z i u a v o t u l u i ? A l i e

nare faţă de s i s t e m u l p o l i t i c ? C a l c u l de tip c o s t / b e n e f i c i u ? ( c e c â ş t i g

dacă n u m e r g l a v o t ? c e pierd d a c ă n u m ă d u c ? î n care c a z b e n e f i c i u l

este mai m a r e ? ) D e z a m ă g i r e a faţă de c l a s a p o l i t i c ă ? O c a m p a n i e e l e c t o -

2 0 o 5 ! p 8p . 5 G o ' : 5 r K e 0 h a n e > S ' V e r b a :

Flmdame'Ve,e cercetărH s°«^ ™<™m, l a s i ,

2 5 3


rală plicticoasă? Mass-media demobilizatoare? Sistemul de partide să fie de vină? Sau sistemul electoral? Sau aceasta este un semn că nimic nu-i supără pe alegători suficient de tare pentru a-i face să meargă la vot?4 2 5

La fel ca în studiul celorlalte comportamente electorale, dacă vom considera abstenţionismul ca variabilă dependentă, el este determinat de o multitudine de factori, pe care îi putem grupa în factori endogeni (specifici alegătorilor) şi exogeni (specifici mediului, "sistemului").

Factori endogeni: vârsta, genul, etnia, statutul marital, educaţia, resurse personale şi familiale (economice, timp liber) participarea politică (interesul pentru politică, apartenenţa la organizaţii), comportamente de consum, preferinţe media, atitudini şi valori împărtăşite etc.

Factori exogeni: parametrii indicatorilor economici, sistemul de partide existent, campanii electorale mobilizatoare/demobilizatoare, frecvenţa alegerilor, tipurile de cultură politică, intensitatea dezbaterilor publice, caracteristici ale mass-media etc.

Variabila-cheie pentru explicarea abstenţionismului este, potrivit şcolii lui Lazarsfeld, interesul scăzut faţă de politică. Aceasta a fost concluzia unui studiu celebru, realizat în 1940, în comitatul Erie, Ohio, studiu publicat sub numele de „The People's Choice. How the Voter Makes Up ITis Mind în a Presidential Campaign"4 2 . Studiul voia să investigheze atitudinile şi comportamentele politice, inclusiv abstenţionismul. Autorii studi ului4 2 7 au descoperit că factorii socio-demografici (educaţia, siatusul socio-economic, vârsta, genul) nu acţionează direct asupra comportamentelor de vot, ci prin intermediul variabilei „interes pentru politică". Astfel, dintre cei interesaţi de campania electorală, numai 4% au declarat că nu merg la vot; în schimb, 7 3 % dintre cei dezinteresaţi nu intenţionau să participe la vot4 2 8.

Maurice Duverger subliniază rolul mobilizator (asupra participării electorale) al alternanţei la guvernare, aceasta evitând permanentizarea distincţiei dintre majoritate |i opoziţie, dintre partide de guvernământ şi partide excluse de la putere . Ca şi în sport, interesul oamenilor creşte atunci când lupta este strânsă şi rezultatul imprevizibil, sau când în joc

4 2 6 Ediţia în limba română: Lazarsfeld, P.F., B. Berelson, H. Gaudet: Mecanismul voiului Cum se decid alegătorii într-o campanie prezidenţială (trad. de Simona Drăgan), Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004. 4 2 7 Idem, pp.79-89. 4 2 8 Ibidem, p.85. 4 2 9 Duverger, M.: La Republique des citoyens, Paris, Ramsay, 1982, p.282.

254


este prezent un outsider cu şanse reale. Sau, putem folosi comparaţia cu economia: o piaţă liberă, competitivă, este mult mai stimulativă pentru performanţa economică decât o economie centralizată; la fel, o „piaţă politică" pluralistă şi competiţională va fi mult mai stimulativă pentru participarea electorală.

Combinând factorii exogeni şi endogeni, putem considera că există mai multe grupuri de "teorii"4 3 0:

Teori i le socio-demografice: leagă abstenţionismul de structura socială şi tradiţiile culturale ale grupurilor sociale. Grupuri cu risc mai mare de abstenţionism: vârstnicii, cei mai puţin educaţi, femeile, unele minorităţi.

Teori i le economice raţionaliste: consideră votul ca rezultat al evaluării cost / beneficiu. Abstenţionişlii consideră că votul lor oricum nu contează, aşa încât nu merită efortul să meargă să voteze.

Teori i le alienaţioniste: principala variabilă explicativă este alienarea, ca sentiment al lipsei de sens şi al neputinţei. Alienarea poate fi corelată cu variabile socio-demografice şi psiho-sociale.

Care oameni sunt mai alienaţi? Cei cu educaţie redusă (educaţia ajutând la înţelegerea mecanismelor sociale, la crearea de abilităţi sociale, inclusiv pentru descurcarea în hăţişul birocratic; educaţia determină o alienare mai redusă şi printr-o imagine de sine mai pozitivă şi încredere în sine). Pentru cei needucaţi, dinamica vieţii politice produce confuzie şi dezorientare.

Abstenţionismul corelează pozitiv şi cu un consum redus de presă scrisă, dar nu pare influenţat de consumul TV.

Tot aici putem considera şi dezamăgirea (diferenţa dintre nivelul de aspiraţii şi realitatea efectivă). Aşteptări prea mari şi realizări practice prea puţine pot îndepărta pe oameni de la participarea electorală. Politica începe să fie văzută ca un joc murdar iar clasa politică drept o adunătură de incompetenţi şi escroci. De obicei, din această letargie se iese numai cu ajutorul liderilor carismatici, de multe ori având un discurs extremist, naţionalist, populist, fundamentalist etc.

Alienarea corelează, de asemenea, cu izolarea socială, cu excluderea şi marginalizarea. De aceea, rata abstenţionismului este mai mare la categoriile sociale defavorizate, excluse şi marginale: bătrâni, şomeri, femei, minorităţi, persoane cu mobilitate redusă, persoane foarte sărace. Desigur, aceste categorii trebuie contextualizate, de la o societate la alta.

Miron, D.: "Grabbing the Nonvoter", în Newman, op.cit., pp. 321-341.

255



Morris Rosenberg, în urma unor interviuri nestructurate cu non-votanţi, realizate î n l 9 5 6 , a ajuns la următoarele concluzi i :

- sentimentul lipsei de utilitate a votului propriu - un respect de s ine redus (slăbiciune, neîncredere în forţele pro

prii, ne însemnătatea propriei persoane) neînţelegerea "maşinăr ie i pol i t ice"

- lipsa percepţiei diferenţelor semnificative între partide şi candidaţi - prea multe partide, alianţe prea schimbătoare. Teori i le schiţate mai sus sunt departe de a epuiza cauzele abstenţio-

nismului, ele încercând mai mult să afle corelaţii decât explicaţii. Sondajele de opinie preelectorale au, şi ele, mari dificultăţi în a est ima participarea la alegerile apropriate. U n a dintre cauzele acestor dificultăţi este "spirala tăcerii", care ascunde c o m p o r t a m e n t e indezirabile social. Or, votul este văzut şi considerat de către cultura politică oficială ca o datorie cetăţenească iar cei care se sustrag de la această datorie sunt stigmatizaţi ca nefiind " b u n i cetăţeni" . De aceea, ratele est imate ale participării la vot sunt, de obicei, mai mari decât cele reale.

De asemenea, de multe ori, teoriile „clas ice"sunt contrazise de către dezvoltări recente. Astfel, se conturează o tendinţă în care chiar categorii cu resurse educaţionale şi culturale importante (de exemplu, tineri cu

' • 4 3 2

educaţie superioară) devin abstenţiomste .

17.5. COMPORTAMENTE ELECTORALE ÎN ROMÂNIA

D e ş i am mai făcut referiri, în subcapitolele anterioare, la comportamentele electorale din România , v o m încerca, în acest subcapitol, să extragem câteva concluzii .

Istoria electorală a Românie i pos tcomunis te a început cu alegerile generale din mai 1990. Desfăşurate d o a r la câteva luni după căderea regimului Ceauşescu (decembrie 1989) aceste alegeri au fost precedate şi marcate de tensiuni, conflicte şi violenţe (confruntările interetnice din mart ie 1990; „miner iadele" din ianuarie şi februarie 1990; fenomenul „Piaţa Universităţ i i" , iniţiat în aprilie 1990). Profesorul Ioan Drăgan r e m a r c a faptul că în 1990 nu era o situaţie electorală ci revoluţionară,

4 3 1 Apud : M. Rosenberg: "Faith în People and Success-Orientation", în: Lazarsfeld, P.F., M. Rosenberg (eds.): The language of social research, The Free Press, New York, 1966, pp. 158-162. 4 3 2 Grunberg, G., Muxel, A.: "La dynamique des generations", în: Grunberg, G., N. Mayer, P.M. Sniderman (eds.) : La democraţie ă Tepreuve, Presses de sciences po, Paris, 2002, p.135.

256


măsurată pe două axe: „gradul de acceptare a adversarilor politici şi a proiectelor alternative şi percepţia ident i tară" 4 3 3 . Deşi, formal, alegerile au fost libere, contextul social şi politic nu era propice procesului electoral: relaţ ia dintre actorii politici (partide, candidaţi, mass-media, alegători) era definită prin neîncredere, agresivitate, excludere, eliminare, în loc să fie definită „în termeni electorali, adică după triada acceptare -rivalitate - advers i ta te" 4 3 4 .

Observatori i alegerilor din mai 1990 au remarcat caracterul lor de riie de passage. Rata de participare a fost spectaculoasă (86%), demonstrând dorinţa români lor de a trece într-o nouă etapă a vieţii şi societăţii lor, de a participa, poate pentru prima oară în viaţa lor, la jocul politic democrat ic . în faţa secţiilor de votare s-au format, cu un antrenament obţinut în anii de penurie, cozi imense, oamenii stând ore întregi în picioare pentru a vota. Deş i în aer se simţea o oarecare tensiune, cei mai mulţi oameni erau fericiţi şi mândri de faptul că pot participa la acest ritual meni t să mântuiască, să aducă „liniştea", prosperitatea şi ordinea în ţară. Haosul revoluţionar u r m a să fie înlocuit de „ c o s m o s " 4 3 5 .

La rezultatul alegerilor au contribuit atât factori endogeni (cultura politică moştenită din comunism, de exemplu) cât şi exogeni. Astfel, propaganda Frontului Salvării Naţionale, bazată pe manipulări şi apel la emoţii (în special, la frică) a funcţionat cu mare eficacitate. Cei care au analizat aceasta p r o p a g a n d ă 4 3 6 au acordat un rol decisiv monopolului informaţional deţinut, pe atunci, de către Televiziunea Naţională, singura televiziune existentă. La aceasta s-au adăugat efectele perverse ale discursului radical anticomunist .

Principalele tendinţe, observate de la un an electoral la altul, au fost:

- Scăderea ratei de participare Concentrarea votului (reducerea numărului de partide parla

mentare) Consol idarea curentului reformist Structurarea unei extreme naţionalist-populiste

Drăgan, I.: "Tipologii ale comportamentului electoral în România", ed. cit., p.312. 4 3 4 Idem. 4 3 5 Mai multe despre mitologizarea vieţii publice din acea perioadă în Drăgan, I.: "Tipologii ale comportamentului electoral în România", ed. cit., pp. 315-317. 4 3 6 Drăgan, op.cit, pp.322-328; Câmpeanu, P., Combes, A., Berindei, M.: România înainte şi după 20 mai, Humanitas, Bucureşti, 1991, p.53.

257


Alegerile din mai 1990 (par lamentare şi prezidenţiale au cunoscut o rată foarte înaltă de participare - 8 6 % - şi un n u m ă r foarte mare - 80 -de partide înscrise, din care 18 part ide au intrat în C a m e r a Deputaţ i lor şi şapte partide în Senat.

Rezultatele obţinute de candidatul la preşedinţie Ion Iliescu (peste 12 mil ioane de voturi) au fost superioare celor ale F S N (9 mil ioane de voturi); la fel s-a întâmplat şi ceilalţi candidaţi la preşedinţie: C â m p e n u 1,5 mil ioane ( P N L - 880 000); Raţîu 600 000 ( P N Ţ - 351 000) . Acest lucru a fost anticipat de sondajul Sofres, din mart ie 1990, în care res-pondenţi i îşi motivau astfel preferinţele electorale: 3 8 % dintre ei aleg respectiva formaţiune politică în funcţie de program, 13 % în funcţie de prestaţia reprezentanţi lor respectivei formaţiuni la televiziune şi 5 2 % în funcţie de liderul formaţiuni i 4 3 7 .

Cauzele victoriei zdrobitoare a F S N , care a obţinut 6 6 % , au fost deci popularitatea liderului Ion Iliescu d a r şi modul în care s-a desfăşurat campania electorală (piedici în campania celorlalte partide, manipulări, dezinformări, intoxicări. S-a constatai, dc asemenea, prezenţa fenomenului de banci-wagon - tendinţa de a vota cu câştigătorii anunţaţi în sondaje.

Un ml importaţii I a jucat şi confuzia dintre guvern şi formaţiunea FSN, (luvernul a fost remarcai prin măsurile de ameliorare a vieţii populaţiei, cu alai mai apreciate după cumplita penurie şi mizerie a ultimilor ani ai regimului ceaiişisl: guvernul a umplut magazinele al imentare, a dat căldură în apartamente, a mărit salariile, a dat libertăţi cetăţeneşti de neconcepul pe vremea comunismului .

Consecinţe le conflictelor sociale (Piaţa Universităţii, TftrgU Mureş) au contribuit şi ele la scorul formidabil al FSN. Sondajul citat mai sus arată că majoritatea celor întrebaţi au teamă de manifestările tle stradă, îşi expr imă dorinţa de linişte şi stabilitate, cred că sunt prea multe partide.

Suprapunerea alegerilor par lamentare cu cele prezidenţiale au o influenţă covârşitoare asupra rezultatelor alegerilor.

Cultura politică era dominată d e colectivism: astfel, "lipul d e societate dorit în R o m â n i a " era, pentru 1 2 % dintre persoanele inlervieva-

4 3 7 Câmpeanu, P., Combes, A., Bcrindei, M.: România înainte şi după 20 mai, Hu

manitas, Bucureşti, 1991, p.36.

258


t e 4 3 8 socialismul cu faţă umană; 3 7 % îşi doreau capitalism şi economie de piaţă iar 4 4 % înclinau către o soluţie originală, specifică României

In afară de trăsături specifice momentului , votul din mai 1990 se înscrie în tendinţele generale, manifestate şi la alegerile următoare:

Votul pentru F S N şi Iliescu este prezent mai ales în regiunile cele mai sărace şi mai înapoiate:

pentru Iliescu a votat 9 5 % din electoratul din Moldova dar numai 1 9 % în Timiş

Aceste alegeri au marcat deja clivajul, care se va manifesta şi în anii următori, dintre electoratul urban, educat şi informat şi electoratul rural

Alegeri le din 1990 au arătat fidelitatea şi unanimitatea electoratului maghiar pentru U D M R

Un alt fenomen reflectat de aceste alegeri a fost profunda divizare a electoratului românesc din Transilvania între reformişti şi naţionalişti.

Alegerile din 1992 au adâncit polarizarea profundă a electoratului care a dus la constituirea bazinelor electorale proprii ale principalelor forţe polit ice: F D S N şi C D R . Anul electoral 1992 a mai însemnat apariţia celui de al doilea tur de scrutin la prezidenţiale şi sfârşitul majorităţii absolute deţ inute de un partid în parlament. Faţa de 1990, rata de participare a fost mai redusă - 7 5 % - şi 13 partide au reuşit să intre în Parlament. Deşi câştigă în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, Iliescu pierde o treime din alegători, în raport cu 1990 4 3 9 . O mare parte a electoralului îşi conservă teama de schimbare, de programul reformei rapide, cu costuri sociale propus de opozi ţ ie 4 4 0 . Or, Ion Iliescu şi partidul său, F D S N , promiteau, chiar dacă nu întotdeauna la modul explicit ci mai degrabă implicit, o schimbare graduală, atât de lentă încât devenea insesizabilă, cu costuri sociale reduse. Partidele naţionalist-comuniste -P R M , P S M , P U N R - au obţinut 15 % din voturi. Candidatul „dreptei" la preşedinţia republicii, Emil Constantinescu, a reuşit să intre în turul al doilea, deşi era practic necunoscut şi nu avea un profil corespunzător aspiraţiilor majorităţii electoratului. Scorul său electoral relativ bun se poate explica mai ales prin susţinerea pe care a primit-o din partea C D R , în condiţiile divizării profunde a electoratului din România .

4 3 8 Idem, p.67.

Datculescu, P.: "Cum a votat România", în : Revista de cercetări sociale nr.1/1994, p.44.

259


Petre Datcu lescu 4 4 1 găseşte, în u r m a analizei rezultatelor de la exit-polls, mai multe clivaje ce caracterizau, în m o m e n t u l respectiv, c o m portamentele electorale:

- Clivajul stânga/dreapta este, de fapt, un clivaj între care câştigă şi cei care pierd în u r m a schimbări i ; explicaţia sociologică a preferinţei pentru " s t â n g a " rezidă în structura socială a societăţii româneşt i , cu „un n u m ă r mare de muncitori , absenţa unei clase mijlocii, dificultăţile nivelului de trai, nereformarea sectorului agricol; dependenţa de stat a unor largi categorii sociale".

Clivajul etnic, manifestat prin antagonismul U D M R - P U N R în Transi lvania

Clivajul regional : C D R a câştigat în Bucureşt i şi Transi lvania pe când F D S N în M o l d o v a ş i Muntenia .

Clivajul rural/urban; de exemplu, Ion Iliescu a obţinut 5 4 % dintre voturile din rural ş i n u m a i 3 6 % în oraşele mari ale R o m â n i e i ; exact invers, Constant inescu a obţinut 4 2 % în oraşele mari şi numai 2 7 % în mediul rural.

Alegeri le din 1996 au marcat alternanţa la guvernare, „sch imbarea" îndelung aşteptată de o b u n ă parte a societăţii româneşt i . Ion Iliescu a fost înfrânt în turul al doi lea de către Emil Constant inescu iar C D R a format guvernul, î m p r e u n ă cu PD ş i U D M R .

Din punct de vedere sociologic, Ioan D r ă g a n 4 4 2 remarcă prezenţa votului negativ şi a votului tactic. Deş i o b u n ă parte a mass-media şi-a schimbat partizanatul, crit icând guvernul şi susţinând latent opoziţia, totuşi, rolul-cheie în mutaţi i le produse în comportamente le electorale din acel an, a fost jucat de comunicarea interpersonală, aşa c u m arată şi Drăgan în studiul citat. Pr in urmare, în m o m e n t u l dat, nu mass-media a avut rolul decisiv ci grupul primar, teoria comunicăr i i în d o u ă paliere fiind încă activă în societatea românească. . Profesorul Drăgan mai aminteşte şi alţi factori care au contribuit la victoria opoziţiei : schimbarea discursului opoziţiei, renunţarea la discursul violent ant icomunist , atragerea principalelor mijloace de legit imare şi formare a opiniei publice (lideri de opinie, grupuri de referinţă, o mare parte a mass-media cu audienţă mare - televiziunea P R O T V , cotidianul „Evenimentul zilei", suportul consistent al societăţii civile, suportul mari lor centrale sindicale, suportul intelectualilor influenţi. T o a t ă această presiune concentrată a determinat mutaţii spectaculoase în opinia publică, reorientări atitudina-

' lbidem, pp. 46-50. 2 Drăgan, op. cit., pp.388-389.

260


le şi comportamenta le , o redefinire a situaţiei sociale. însuşi termenul de „schimbare" , care avea o percepţie predominant negativă înainte de 1996 (după cum am arătat mai sus, oamenii se temeau de schimbare) a c u m a fost investit cu conotaţii pozit ive.

Alegeri le din 1996 au atenuat influenta factorilor statutari, de exemplu, o masivă parte a muncitori lor (votanţi tradiţionali ai „stângii") au votat, de această dată, cu C D R , percepută ca formaţiune de dreapta. Mobil i tatea electorală a fost, în general destul de mare. Portretele-robot de alegători au fost marcate de o radicalizare, de o accentuare a caracteristicilor socio-demografice respective, în raport cu alegerile din 1992. De exemplu, electoratul lui Ion Iliescu şi al P D S R a devenit şi mai îmbătrânit, mai ruralizat şi mai feminizat.

Alegerile din 2 0 0 0 au fost marcate de dezamăgirea faţă de performanţele guvernării anterioare. R a t a participării (în primul tur) a fost de 6 5 % , cu 11 puncte procentuale mai redusă decât în 1996. Cel mai vizibil partid al C D R , PNŢ-cd a fost penalizat drastic, nemaireuşind să intre în parlament. O parte a electoratului a căutat o a treia soluţie, dincolo de deja clasicul clivaj dintre P D S R şi C D R . Această opţiune a fost considerată Partidul „ R o m â n i a M a r e " ( P R M ) şi liderul acestuia, Corneliu Văd i m T u d o r . P R M a obţinut în jur de 2 0 % la alegerile parlamentare iar V ă d i m T u d o r peste 2 8 % din voturi la turul I, ceea ce 1-a calificai pentru al doilea tur, unde însă a pierdut în faţa lui Iliescu. Un studiu făcut de Institutul M e t r o m e d i a Trans i lvania 4 4 3 a arătat că spre P R M s-au orientat mulţi nemulţumiţ i , atât în raport cu formaţiunile şi liderii care au guvernat între 1996 şi 2000, cât şi faţă de P D S R . Astfel, electoratul P R M din 2 0 0 0 a avut cel mai mare procent - 2 8 % - de vot negativ („am votat împotriva actualilor guvernanţ i ") . Tot electoratul P R M a avut şi cel mai mare scor la voturile justiţ iare („am votat cu partidul care luptă împotriva corupţiei, hoţiei, trădării . . ."). Astfel, 14% dintre electorii acestui partid şi-au motivat astfel votul, faţă de numai 1- 4%, cât reprezentau votanţii „justiţiari" ai celorlalte partide.

Anal iza socio-demografică a votului a reliefat o anumită „mediocrita te" a electoratului P R M din anul respectiv. Astfel, alegătorii acestui partid erau, în majoritate, de vârstă mijlocie, locuiau în oraşe mici şi mijlocii, aveau un nivel mediu de educaţie şi un statut social mijlociu. în sondajele preelectorale, această categorie socială „mijlocie" (fără a fi

Chiribucă, D., M. Comşa, C. Moldovan : „ Motivaţia votului", în: Mihăilescu, V.(ed.): Sondajele de opinie. Mod de utilizare. Alegerile 2000. Prezentare şi analiză, Paideea, Bucureşti, 2001, p.72.

261


însă o clasă de mijloc autentică) a manifestat cea mai mare nemulţumire şi frustrare. încă o dată, s-a confirmat „teoria frustrare-agresivilate"(vezi subcapitolul 7.8. din această lucrare): nu cei mai nevoiaşi provoacă ridicarea nivelurilor de violenţă şi agresivitate socială ci cei care au un nivel mai înalt de aspiraţii dar care nu au suficiente posibilităţi pentru a le îndeplini .

11.6. MUTAŢII RECENTE ÎN COMPORTAMENTELE

ELECTORALE

în acest subcapitol intenţ ionăm să lansăm doar câteva idei şi potenţiale noi piste de cercetare. Este evident că modul de desfăşurare a alegerilor, campani le electorale, participarea cetăţenilor şi rolul opiniei publice au suferit importante modificări în raport cu, să spunem, secolul trecut. U n i i 4 4 4 vorbesc de o americanizare a alegerilor, referindu-se la stilul campani i lor electorale. Astfel, mass-media (în special televiziunea) încep să joace un rol din ce în ce mai important în alegeri, nu numai pentru informare dar şi pentru modificarea sau consolidarea atitudinilor şi comportamente lor electorale. Astfel, partidele şi candidaţii îşi concentrează eforturile nu direct către electoral ci indirect, prin mass-media. Mass-media (în special televiziunea) devin ţinta predilectă a acţiunilor de influenţare venite din partea partidelor şi candidaţilor.

Proeminenţa televiziunii modifică centrul de greutate al campaniilor, de la part ide la candidaţi , p r e c u m şi stilul campani i lor electorale şi al politicii, în general, accentuând teatralitatea şi caracterul de spectacol. Mult iple le runde de alegeri (de la nivelul cel mai de jos, local şi până la nivelul cel mai înalt, al par lamentului european) precum şi prezenţa continuă a e lementelor cu tentă electorală pe mici le ecrane tind să determine o permanent izare a campanie i electorale, cu consecinţe asupra costurilor ei dar şi a gradului de interes şi/sau saturaţie a publicului.

în aceste condiţii, apelul la sondajele de opinie începe să fie din ce în ce mai frecvent, acest apel fiind făcut nu numai de politicienii interesaţi să monitorizeze reacţia publicului la orice decizie sau manifestare a lor, dar şi de instituţiile media.

Alături de televiziune, şi alte noi tehnologii (în special internetul) tind să producă mutaţii în comportamente le electorale. Se vorbeşte de votul pe internet (şi în unele locuri el deja funcţionează). Deja partdele

4 4 4 Field, W.: "On the Americanization of Electioneering", în Electoral Studies, no.

1/1994, p .58.

2 6 2


şi candidaţi i au site-uri, blogguri, comunică cu alegătorii prin e-mailuri, pe forumuri, există deja o presă virtuală, oricum, tot mai mulţi oameni citesc presa şi urmăresc televiziunile pe internet. Principala caracteristică a internetului, care poate fi foarte bine exploatată din punct de vedere electoral, este interactivitatea, ceea ce schimbă modul clasic de a fi al campaniei electorale. Alegătorul poate fi stimulat prin diferite jocuri pe internet, simulări, ghicitori, site-urile transformându-se în adevărate platforme mult imedia de comunicare interactivă.

Grupurile-ţintă ale campani i lor încep să fie proiectate ţinând cont de caracteristicile socio-demografice ale utilizatorilor de internet, de obicei mai degrabă tineri, educaţi, toleranţi, deschişi la nou, cu un nivel de trai relativ decent, vioi, interesaţi de idei noi, de informaţie şi cu un ludism ridicat.

Internetul poate aduce o scădere a costului campaniei, în prezent mai ales candidaţii fără prea mari fonduri folosind predominant sau exclusiv internetul ca mijloc de campanie.

De asemenea, internetul a început să fie folosit din ce în ce mai mult ca instrument al sociologiei electorale. Sondajele pe internet au fost acuzate că sunt neştiinţifice, că sunt pseudosondaje şi aceasta în special datorită lipsei de reprezentativitate a eşantioanelor folosite. în prezent, sondajele electronice sunt folosite mai ales pentru publicurile „de nişă" dar, odată cu penetrarea din ce în ce mai mare a internetului în straturile cele mai puţin accesibile ale societăţii, ele încep să fie utilizate cu referire la orice problemă. Astfel, un sondaj online, realizat de Institutul Ipsos în Franţa, cu ocazia alegerilor prezidenţiale din 2007, a anticipat cu mai multă acurateţe rezultatele oficiale ale scrutinului decât sondajele offline.

în afară de sondaje onl ine, internetul poate fi folosit în sociologia electorală pentru colectarea de date deja existente şi pentru analiza secundară: accesul la diferite baze de date privind profilul socio-demografic al diferitelor categorii de electorat, despre comportamentele electorale din trecut, rezultatele alegerilor, rezultatele altor sondaje, monitorizarea mass-media, d o c u m e n t e oficiale şi legislaţie etc. Internetul este folosit şi pentru desfăşurarea de focus-grupuri cu alegătorii, pentru evaluarea aspiraţiilor lor, a discursurilor electorale, a publicităţii electorale, a mesajelor şi temelor campanii lor.

M a i importante însă decât mutaţiile tehnologice sunt însă mutaţiile axiologice, produse în valorile electoratului - ofensiva individualismului, a hedonismului , erodarea solidarităţilor şi loialităţilor de grup. în

2 6 3

N U 3 T A M n R m 7 F SOCIALE ALE PUTERII

linsa acestor loialităţi, electoratul devine mai volatil, mai mobil , mai imprevizibi l . în lipsa solidarităţilor, oameni i se centrează asupra microcosmului lor şi devin dezinteresaţi, indiferenţi şi apatic, faţa de cetate, politică şi alegeri.

264

12. SCHIMBAREA POLITICĂ

12.1. CONCEPTELE-CHEIE ALE PARADIGMEI SCHIMBĂRII

Multă vreme, oamenii au crezut că lumea nu se schimbă. Ei trăiau în comunităţi mici şi relativ izolate, în care schimbarea era aproape inexistentă. Fiecare generaţie ducea, în linii esenţiale (familie, muncă, religie, cultură) aceeaşi viaţă ca şi generaţia precedentă. Dar, la un moment dat, toată această imuabilitate a dispărut. Timpul şi-a pierdut răbdarea şi istoria s-a accelerat. Bogaţii au început să sărăcească iar unii săraci să se îmbogăţească. Religiile şi obiceiurile milenare au început să fie contestate. Regi i , trimişii divinităţii pe pământ, deveneau simpli cetăţeni, în cazul fericit în care nu îşi pierdeau capetele. Era modernă îşi făcea apariţia. Distincţia modem/tradiţ ional îşi are originea în Epoca Luminilor, care a adus o viziune d inamică asupra lumii, societăţii şi politicii. Con-ceptele-cheie ale acestei viziuni dinamice sunt următoarele:

Schimbarea politică este variaţia în timp a relaţiilor, instituţiilor, organizaţiilor şi culturilor politice. Cea mai importantă relaţie politică fiind puterea, poate cea mai studiată schimbare politică este schimbarea puterii politice.

Dezvoltarea politică este schimbarea care urmăreşte tendinţa diferenţierii structurale şi a complexităţi i .

Progresul politic indică obiectivul dezvoltării politice, implicând o dimensiune normativă şi etică.

D a c ă schimbarea şi dezvoltarea sunt relativ uşor de observat şi cuantificat, progresul politic generează dispute aprinse, atât din punctul de vedere al obiectivului care trebuie atins de către dezvoltarea politică cât şi din punctul de vedere al criteriilor, indicatorilor care ar putea măsura gradul de atingere a obiectivului propus. R a y m o n d A r o n 4 4 5 , crede că în domeniul politic progresul este de ordin dialectic. Se trece de la un regim la altul nu ca de la rău la bine, de la inferior la superior, ci ca de la o soluţie la altă soluţie, fiecare dintre ele având avantaje şi inconveniente,

Apud Aron, R.: Les desdlusions du progres. Essai sur la dialectique de la modernite, Calmann-Levy, Paris, 1969, pp.196-203.


pentru că toate regimurile politice sunt imperfecte. Noţ iunea de progres

politic este deci relativă. Gânditori i sunt influenţaţi de momentul politic în care trăiesc.

Aceasta determină o viziune optimistă sau, dimpotrivă, pesimistă asupra schimbării politice. Pentru unii, de exemplu, democraţ ia este un accident al istoriei. în istorie, regimuri le democrat ice au durat mult mai puţin decât tiraniile şi au apărut mai mult sau mai puţin intâmplător, în spaţii geografice restrânse .

Speng ler 4 4 7 denunţă mitul „iudeo-creştin şi m e s i a n i c " al progresului în istorie: fiecare civilizaţie, inclusiv cea occidentală, se naşte, se dezvoltă şi moare, fără a exista o secvenţă liniară, o continuitate.

Dimpotrivă, există gânditori care concep schimbarea politică prec u m o evoluţie predictibilă, de la inferior la superior, de la primitivitate la civilizaţie, de la dictatură la d e m o c r a ţ i e 4 4 8 . Dezvol tarea democrat ică devine criteriul cel mai important pentru superioritatea unei societăţi, fiind legată, după cum ne amintim că Lipset considera, de dezvoltarea economică şi socială.

Gândirea marxistă este şi ea una de tip evoluţionist, pentru că, deşi societăţile cunoscute se bazau pe clase sociale, situaţia clasei exploatate - sclavi, şerbi, proletari - se ameliorează de la o epocă la alta, scopul evoluţiei sociale fiind comunismul, societatea fără clase.

12.2. SCHIMBARE POLITICĂ ŞI EVENIMENTE POLITICE

Este dificil de apreciat raportul dintre schimbarea socială spontană şi cea organizată, dintre rolul factorilor obiectivi şi al celor subiectivi, între schimbarea graduală şi cea bruscă..

în aparenţa, schimbarea politică este opera acţiunii politice, prin implicarea actorilor politici exercitând sau vizând exercitarea puterii. Un rol important în schimbare îl are însă şi conjunctura, ca ansamblu al evenimentelor colective şi involuntare: evenimente întâmplătoare, catastrofe naturale, nenumărate acţiuni individuale spontane, fenomene demografice şi economice, tensiunile sociale, conjunctura internaţională. Prin urmare, evenimentele politice se produc într-o anumită conjunctură.

4 4 6 Revel, J.-F.: Comment les democraties fînissent, France Loisirs, Paris, 1983, pp.

11-13. 4 4 7 Spengler, O.: Le Declin de l'Occident, Gallimard, Paris, 1948, p.31, text existent

în Durând, op. cit., p. 170. 4 4 8 Vezi, de exemplu: Fukuyama, F.: Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Paideia, Bucu

reşti, 1992.

2 6 6


Pentru a fi eficace, acţiunea politică trebuie să ţină cont de conjunctură, eventual să acţ ioneze asupra elementelor constitutive ale conjuncturii.

Evenimentul politic este acel eveniment care afectează viaţa Polisului, a Cetăţii, adică a statului şi a societăţi i 4 4 9 . Bouthoul clasifică evenimentele politice în:

Evenimente politice funcţionale: sunt activităţile curente, normale ale vieţii politice, într-un anumit regim şi într-o anumită ţară. Mi-cro-politica la nivel local creează astfel de evenimente dar şi la nivel central este posibil ca sistemul politic să funcţioneze lin: un ministru succede altui ministru, un nou rege se urcă pe tronul tatălui său, parlamentele se schimbă prin alegeri ordonate şi calme e t c ,

Evenimentele politice de dimensiune istorică sunt evenimente extraordinare, deseori fluctuaţii anormale şi neaşteptate ale conjuncturii politice. Evenimentele istorice aduc variaţii structurale sensibile, fără a provoca, totuşi, bulversări majore. De exemplu: modificări constituţionale, modificări ale legilor electorale, modificări de frontiere, reforme administrative, schimbări de dinastie etc.

Evenimentele politice de dimensiune sociologică înseamnă schimbarea tipului de organizare socială şi a tipului de regim politic.

Evenimentele politice tipice pentru această ultimă categorie sunt revoluţiile politice, care implică modificări structurale simultane în instituţii şi mentalităţi, crearea de noi ierarhii politice şi de noi elite politice. Sartori defineşte astfel revoluţia: o preluare violentă a puterii prin sprijinul maselor, care presupune o restructurare fundamentală a corpului politic . Definiţia sartoriană sugerează o nuanţă voluntaristă, în sensul că revoluţiile polit ice nu sunt spontane. Ele sunt văzute ca fenomene sociale colective violente, ce implică masele, ca actori politici. Deşi Sartori insistă mai mult pe sensul negativ al revoluţiilor (ele vor să înlăture puterea existentă, fără a se şti prea bine ce va urma, ce se va pune în loc) totuşi, prin revoluţii un sistem politic şubred se prăbuşeşte dar apar şi noi structuri politice.

în acelaşi sens defineşte revoluţiile şi Charles Tilly, pentru care elementul decisiv este transferul forţat al puterii s tatului 4 5 2 .

Bouthoul, op.cit., p.40. 4 5 0 Sartori.G.: Teoria democraţiei reinterpretată (trad. de Doru Pop), Polirom Iaşi 1999, p. 87.

45^ Ibidem, p.88. 4 5 2 Tilly, C.: Revoluţiile europene (1492-1992), Polirom, Iaşi, 2002, pp. 31-35.

2 6 7


Revoluţi i le suni un fenomen modern, spre deosebire de alte confruntări sociale şi politice şi de alte forme de protest. Pentru a fi realizate, ele au nevoie de un anumit grad de centralizare a statului, care a fost înfăptuit doar în epoca m o d e r n ă şi de tehnologii de comunicare în masă, pentru a efectua mobilizările politice.

Evenimentele sociologice sunt rezultatul, câteodată brusc şi brutal, al unei lente acumulări : un dezechilibru care se agravează puţin câte puţin provoacă o ruptură bruscă, declanşată, în aparenţă, de o întâmplare, de un pretext. Acţiunea politică şi rolul jucat de marii oameni politici sunt pregătite de o modificare lentă a structurilor şi mentalităţilor, de crearea conjuncturilor favorabile schimbării şi de util izarea oportunităţilor oferite de conjunctura politică. Revoluţi i le nu se exprimă prin conflicte între structuri obiective şi forţe impersonale: acestea sunt traduse în conflicte deschise între autorităţile statului şi elitele culturale, economice sau alte grupuri active din societate. Succesul unei tabere este decis de cantitatea şi calitatea resurselor de care dispune precum şi de abilitatea de a folosi aceste resurse (pe care, în unele cazuri, le pr imeşte din străinătate). Soarta unei revoluţii este astfel hotărâtă de către această dinamică, imposibil de anticipat, dintre oportunităţi le politice pe care grupurile mobilizate încearcă să le creeze sau să le manipuleze, revendicările lor, activitatea lor organizatorică şi (în)capacitatea statului de a suprima prin violenţă astfel de g rupur i 4 5 3 .

Sartori (dar şi alţi autori, după cum vom vedea mai jos) subliniază, de asemenea, rolul culturii politice: revoluţiile se bazează pe mobilizări politice, ce nu s-ar putea realiza fără a fi susţinute de convingeri şi opinii contrare regimului pe care îl în lă tură 4 5 4 (adică, fără pre-existenţă unei subculturi revoluţionare). Cei care preiau conducerea statului nu o fac neapărat din sete de putere ci pentru că respectivul stat nu răspunde convingerilor lor, pentru că el b lochează crearea de noi oportunităţi politice necesare remodelări i societăţii şi schimbării sociale conforme cu aceste convingeri .

4 5 3 Goodwin J.: "Abordări etatiste ale revoluţiilor sociale - avantaje şi limitări ale tradiţiei teoretice" în: Foran, J. (ed.): Teoretizarea revoluţiilor (trad. Radu Pavel Gheo), Polirom, laşi, 2004, p. 23. 4 5 4Sartori, op.cit., p.87.


12.3. SURSELE SCHIMBĂRII POUT1CE

Schimbarea puterii politice este văzută diferit de către marile paradigme sociologice.

Astfel, struclural-funcţionalismul, expresie a holismului sociologic, consideră schimbarea ca pe un ansamblu de modificări ale sistemului social care încearcă să recupereze echilibrul pierdut. Prin urmare, schimbarea politică este o reacţie de adaptare a sistemului la o situaţie de criză. D a c ă Talcott Parsons nu a explicat cauzele apariţiei crizei, R o bert M e r t o n 4 5 5 a găsit răspunsul în discrepanţele, contradicţiile, tensiunile structurale care există între diferitele c o m p o n e n t e ale sistemului social şi politic. O altă explicaţie se referă la necesitatea adaptării sistemului la mediul său exterior, pentru a supravieţui. In concluzie, cauzele crizei pot fi interne şi externe.

Marxismul conţine şi el această idee, a sursei structurale a schimbării politice. Sursa schimbării politice este localizată în structura socială, în dinamica relaţiilor dintre diferitele grupuri care alcătuiesc societatea, mai ales dintre clasele sociale. Relaţia cea mai explicativă este conflictul dintre grupurile sociale. Politica nu mai este produsul consensului valorilor sau al solidarităţii sociale (ca la Durkheim) ci rezultatul dominaţiei, forţei, violenţei. Motorul schimbării politice este " lupta de clasă". Grupurile sociale oprimate nu au de ce să valorizeze echilibrul social, consensul, stabilitatea; ele nu-şi pot exprima interesele decât prin conflict şi schimbând puterea. Pentru marxişti, puterea este un joc cu sumă nulă, dacă cineva câştigă, atunci, automat, altcineva trebuie să piardă. Pentru structural-funcţionalişti, există situaţii în care putem câştiga cu toţii sau pierde cu toţii.

Perspectiva marxistă are meritul de a sublinia rolul conflictelor dintre grupurile sociale în schimbarea politică. Ea este însă criticată de unii autori 4 5 6 care au demonstrat că - în cazul revoluţii lor din Franţa, China, Rusia, Statele Unite - nu grupurile de la nivelurile inferioare al societăţii produc revoluţii le (deşi aceste grupuri au un rol major în mobil izarea politică) ci anumite grupuri din cadrul elitelor, chiar al clasei dominante. Deci nu este vorba de luptă de clasă ci de conflicte dintre grupurile care alcătuiesc elitele - politice, administrative, economice, culturale -

Merton, R. K.: Social Theory and Social Structure, Free Press Glencoe ÎL 1957 Pp. 111. ' ' '

Skocpol, T. : States and Social Revolutions : A Comparative Analysis of France, Russia and China, Cambridge University Press, Cambridge, 1979, pp.l 14-115.

2 6 9 2 6 8


ale unei societăţi, p r e c u m şi dintre aceste grupuri şi stat, pentru că statul nu este, cum susţin marxişti i, o s implă expresie a relaţiilor de putere, o încarnare a dominaţiei unui grup. Statul este un actor a u t o n o m care construieşte şi reconstruieşte în modul cel mai concret relaţiile de putere din societate, în bună măsură independent de o clasă socială sau alta .

Schimbarea politică nu se produce, însă, spontan, ci prin acţiune politică. Proletariatul nu poate acţiona în calitatea de „clasă în s ine" pentru schimbarea puterii polit ice; el trebuie să devină „clasă pentru s ine". Sensul acestei transformări este organizarea efortului colectiv al proletariatului, raţionalizarea lui în cadrul unei organizaţii politice. Proletariatul se transformă din „clasă în s ine" în „clasă pentru s i n e " prin Partidul Comunis t . Acesta, iniţial opera unor intelectuali, trebuie să desăvârşească transformarea, introducând „din exter ior" conşti inţa revoluţionară în rânduri le proletariatului. Spre deosebire de „falsa conşt i inţă", conştiinţa de clasă se bazează pe poziţia obiectivă a unui grup social în structura socială, pe interesele reale ale grupului, determinate de această poziţie. Teoria de mai sus, oarecum motivată prin faptul că, într-adevăr, pentru acţiune politică este nevoie de organizarea efortului colectiv, încearcă, în acelaşi timp, să justifice implicarea intelectualilor în crearea partidelor comunis te , precum şi slaba participare a muncitori lor la mişcarea comunistă, cel puţin la începuturi le acestei mişcări. Scopul schimbării, al întregii istorii a umanităţi i este societatea comunis tă fără clase, „comuni larea oameni lor l iberi", c u m î i spune M a r x în „Capitalul" . Această schimbare se poate face numai prin revoluţia proletară.

Deşi , din această perspectivă, marxismul este mai curând o tauma-turgie decât o sociologie, poate tocmai din această cauză el şi-a menţinut puterea de atracţie, în special datorită încrederii în capacitatea celor oprimaţi de a se organiza şi de a-şi cuceri drepturi le, de a nu aştepta în mod pasiv un „progres" iluzoriu.

G e o r g Lukacs, ministru al culturii în guvernul revoluţiei din 1956 din Ungar ia şi unul dintre cei mai creativi autori marxişti (şi c o n d a m n a t de staliniştii ce pret indeau a fi singurii marxişti adevăraţi, autentici şi ortodocşi), demonstrează că grupurile sociale cu vocaţie politică sunt cele care, plecând de la interesele lor de clasă, de la conşti inţa lor de clasă, încep să organizeze societatea conform cu aceste interese . In viz iunea lui Lukacs, mediatorul dintre teorie şi practică, dintre conştiinţă, interese şi transformarea social-politică este Partidul. Lukacs critică

4 5 7 Lukacs, G: Hisloire et conscience de classe. Essais de dialectique marxiste (trad. de Kostas Axelos), Les Editions de Minuit, Paris, 1960, pp. 75-78.

270


pe cei care văd conştiinţa de clasă ca pe un atribut formal, abstract şi mecanic, care poate fi „ i n t r o d u s " sau secretat şi încearcă să analizeze cum se conturează această conştiinţă în complexitatea reală a situaţiei de viaţă a oamenilor, în totalitatea experienţelor lor sociale practice. Lukacs reuşeşte să dovedească de ce proletariatul avea nevoie de o conştiinţă de clasă dar, în ciuda rafinamentelor şi profunzimii analizei sale, nu ' reu-şeşte să explice cum a fost posibil, de ce oameni sau chiar grupuri ale elitelor dominante, ale burgheziei, şi-au abandonat statusul social, interesele de clasă, conştiinţa lor de clasă, pentru a se ralia proletariatului Procesele legate de schimbarea politică par, astfel, a se produce mai degrabă la nivelul elitelor decât la nivelul clasei muncitoare.

Lukacs se bazează mai degrabă pe viziunea hegeliană a tânărului Marx, decât pe operele de maturitate ale acestuia, tocmai pentru a menţine o anumită deschidere şi flexibilitate a discursului marxist. O altă filieră fertilă deschisă de Lukacs în cercetarea socială din secolul 20 este cea a „reificării" (concept derivat din latinescul res), a transformării oamenilor în lucruri, temă ce va reveni în operele unor importanţi marxişti şi postmarxişti, de la Marcuse la Baudril lard.

C e l e două paradigme expuse mai sus, cea a stabilităţii - structural-funcţionalismul - şi cea a conflictului - marxismul - par a fi diametral opuse în ceea ce priveşte identificarea surselor şi evaluarea schimbărilor sociale şi politice. într-o operă de tinereţe, Ralph Dahrendorf 4 5 8 crede că, în ciuda disputelor, viziunea stabilităţii şi viziunea conflictului sunt compatibi le pentru că a m â n d o u ă acceptă finalmente atât schimbarea cât şi stabilitatea, ceea ce diferă fiind numai accentul.

O altă categorie de surse ale schimbării sunt sursele culturale, adică, impactul ideilor şi valorilor asupra schimbării politice şi sociale. într-adevăr, putem găsi procese de schimbare politică în care religia, filoso-fia socială, diferite ideologii sau chiar o anumită teorie ştiinţifică au jucat un rol deosebit de important. Nu putem neglija contribuţia la schimbarea politică a unor fenomene ce aparţin culturii, precum iluminismul, marxismul, protestantismul, sau chiar fizica nucleară. Ideile devin puternice atunci când cuprind masele (Marx) şi atunci când se transformă în ideologie şi când susţin schimbări legislative şi instituţionale. Francois Furet arată, de exemplu, ce influenţă puternică asupra evoluţii lor politice din L u m e a a treia a avut formarea intelectualilor din

4 5 8 Dahrendorf, R.: Class and Class Conflict în Industrial Society, Stanford University Press, Stanford, CA, 1959, pp.241-248.

271


opoziţia la s c h i m b a r e este mai fragilă. O m a r e importanţă o are capacitatea de a c o m u n i c a cu mass-media, cu actorii politici, cu opinia publică, de a influenţa, convinge şi atrage. O organizaţie are cu atât mai multe şanse de succes cu cât este mai puţin izolată, cu cât legăturile sale cu restul societăţii sunt mai b u n e . M u l t e mişcări sociale supravieţuiesc cu sprijinul unei organizaţ i i-mamă sau al unui „sponsor" (de exemplu, Partidul C o m u n i s t din R o m â n i a era sprijinit de Comintern; multe mişcări anticoloniale sau „populare" din lumea a treia au fost sprijinite de Uniunea Sovietică e t c ) .

în general, mişcările nou-create au o rată ridicată de „morta l i ta te" . Ele eşuează frecvent din cauza resurselor umane de care dispun, prea puţine, prea puţin competente sau pur şi s implu formate în alte organizaţii şi care nu reuşesc să se adapteze la noile roluri. Alte cauze pot fi lipsa „cereri i" pentru schimbările preconizate de respectiva organizaţie sau opoziţia şi competi ţ ia cu alte organizaţii .

O altă preocupare a sociologiei politice legată de mişcările sociale este clasificarea lor. Principalul criteriu este at i tudinea lor faţă de schimbare: de la cele care vor o schimbare totală (revoluţionare) la cele care doresc o doar ameliorare a situaţiei existente şi o schimbare parţială a instituţiilor şi a valorilor dominante (mişcări reformiste) şi de la cele care îşi propun menţinerea instituţiilor şi valorilor, a statu-quo-ului politic (conservatoare) la cele care au ca obiectiv reîntoarcerea la instituţii şi valori din trecut (reacţionare).

12.5. TEORII SOCIOLOGICE REFERITOARE LA SCHIM

BAREA POLITICĂ

sunt mult idimensionale. Există şi unei societăţi din exterior d a r teorii-

pr imul rând, schimbarea endogenă u sunt teorii concurente, ci alterna-c în interpretarea unui eveniment

îzentat-o în alt context (vezi sub-î p e schimbarea politică ca expre-;ste văzută ca un proces violent, tr având întotdeauna drept scop

Cauzele schimhăr; S c V i ' * " 1 "

1 rt" ~ u -a vie, 5 - 2 J= i <= 12*15

• : U j - c

cit., p s o - c —

'an, New v . 0 r ^ -


Cauza agresivităţii manifestate de unii indivizi sau unele grupuri este frustrarea. Prin urmare, dacă într-o societate există grupuri importante care sunt frustrate, atunci există o probabilitate a evenimentelor violente, ce pot determina schimbări polit ice. O formă a acestei teorii este teoria marxistă a pauperizări i : datorită goanei după profit a capitaliştilor, proletariatul devine din ce în ce mai sărac şi, deci, mai nemulţumit, mai dispus să se revolte pentru că " n u are de pierdut decât lanţurile". Această teorie a fost, însă, contrazisă de evoluţiile sociale contemporane: clasa muncitoare nu numai că nu s-a pauperizat dar nivelul de trai, veniturile şi consumul au crescut continuu. Atunci, explicaţia agresivităţii şi a frustrării a fost găsită în deprivarea relativă. Prin urmare nu mizeria şi sărăcia determină revolta. Grupuri le care trăiesc în sărăcie extremă sunt mai degrabă apatice decât revoltate. Grupuri le care provoacă schimbarea socială prin revolta lor sunt grupuri nemulţumite din cauză că se simt nedreptăţite comparat iv cu alte grupuri sociale: ele nu sunt sărace la modul absolut ci relativ la alte grupuri sociale. Prin urmare, nu atât situaţia socială obiectivă este importantă, cât percepţia acestei situaţii. M o mentele de schimbare politică sunt adesea momente în care aspiraţiile sociale cresc (uneori, în mod nerealist), neexistând o posibilitate imediată de a le satisface. De exemplu, Alexis de Tocquevil le, analizând Marea Revoluţ ie Franceză, arată cum naţiunile au suportat răbdătoare, timp de veacuri, asuprirea cea mai copleşitoare dar au explodat atunci când au văzut o luminiţă de speranţă de a trăi mai bine: „pentru o guvernare proastă, cel mai primejdios m o m e n t este cel în care încearcă să îndrepte lucrurile...O nedreptate îndurată cu răbdare o vreme atât de îndelungată încât ajunge să pară ireparabilă devine brusc intolerabilă din momentul în care oameni lor le vine ideea de a o în lă tura" 4 6 2 . Astfel, Marea Revoluţie Franceză a fost precedată de o epocă de relative progrese economice şi sociale, care au ridicat nivelul de aspiraţii al poporului . Tot aşa, românii au suportat răbdători per ioada de cumplite privaţiuni din ultimul deceniu al regimului Ceauşescu dar au explodat atunci când, prin intermediul televiziunilor ţărilor vecine şi al radiourilor occidentale, au aflat de schimbările de tip glasnost şi perestroika din Uniunea Sovietică şi din alte ţări "frăţeşti".

4 2 de Tocqueville, A.: Vechiul regim şi revoluţia, Humanitas, Bucureşti, 2000 p.177.

275


Teoria valorii adăugate Aşa c u m am mai spus, nu există o s ingură cauză sau o singură ex

plicaţie pentru schimbare. Potrivit lui Neil Smelser, 4 6 3 schimbarea se produce în mai multe etape, prin acumulăr i succesive ale factorilor favo-rizanţi:

1. Condiţ ia structurală: existenţa unor condiţii obiective ce pot provoca situaţii conflictuale

2. Tens iunea structurală: apariţia emoţii lor, frustrărilor, sentimentelor de incertitudine, alienare şi anomie

3. Difuziunea ideii generalizate asupra modului de reducere a tensiunilor structurale. Oameni i î n c e p să definească situaţia socială în care trăiesc într-un mod analog: ei î n c e p să împărtăşească aceleaşi credinţe privind cauzele nemulţumiri lor şi disfuncţiilor. Ideea generalizată este creatoare de unitate de acţiune şi contr ibuie la erodarea legitimităţii puterii polit ice existente. Ideea general izată devine incompatibi lă cu regimul şi reprezintă o concepţie alternativă a ordinii polit ice

4. Factorul precipitam: este un eveniment conjunctural care pro

voacă o mişcare de contestare a regimului 5. Mobil izarea pentru acţ iune: agenţii mobilizatori folosesc ne

mulţumirea, difuză şi eterogenă la început, în scopuri politice. Ei popularizează ideea generalizată, încercând să concerteze şi să organizeze efortul colectiv, în vederea acţiunii

6. Controlul social: capacitatea noilor conducători dc a folosi co-

creiţia. De exemplu, în decembrie 1989, în R o m â n i a , erau îndeplinite con

diţiile structurale, exista o situaţie conflictuală, oameni i erau nemulţumiţi din cauza foamei, frigului, a celorlalte privaţiuni, terorii, a lipsei drepturi lor şi libertăţilor. Aceste condiţii obiective se oglindeau în tensiunea structurală, în acumularea nemulţumir i lor şi a sent imentelor de ură faţă de guvernanţi . Ideea general izată care începe să se contureze este înlăturarea regimului Ceauşescu şi apoi, a comunismului , în general. Factorul precipitam a fost decizia autorităţi lor de a-1 muta pe pastorul Laszlo T o k e s (cunoscut pe plan local ca opozant al c o m u n i s m u l u i ) de la Timişoara la Oradea, în ciuda opoziţiei enoriaşi lor săi, care s-au adunat să îl protejeze. Agenţii mobil izatori au fost primele organizaţii create, Frontul Democrat la Timişoara şi Frontul Salvării Naţ ionale la Bucureşti. Controlul social s-a manifestat prin procesul şi executarea soţilor 4 6 3 Smelser, N.J.: Theory of collective behavior, The Free Press, New York, 1962,

p.8 şi urm.

276


Ceauşescu precum şi prin limitarea expresiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Teoria normelor emergente Ralph Turner 4 6 4 ş i Lewis Killian insistă asupra importanţei schimbă

rii normelor sociale care acţionează în momentele de schimbare politică. Este importantă redefinirea normelor care ghidează comportamentul oameni lor şi care trebuie să fie opuse normelor oficiale de comportament. Trebuie creată o nouă coeziune socială bazată pe un nou conformism, pe noi norme, câteodată de neimaginat cu doar câteva zile înainte. De exemplu, cu câteva zile înainte de 21 decembrie 1989, bucureştenii nu se puteau imagina ieşind pe străzi şi strigând "Jos C e a u ş e s c u ! " şi " Jos c o m u n i s m u l ! " . N o r m e l e de comportament pe care le respectau îi îndemnau să se conformeze, luând cuvântul în şedinţe pentru a condamna "hul igani i " din Timişoara, participând la mitingul organizat de Ceauşescu în Piaţa Palatului etc. A doua zi, aceste norme nu mai existau; noile norme cereau ieşirea pe străzi, scandarea lozincilor anticeau-şiste, lupta cu forţele de reprimare, mai târziu, vigilenţa împotriva "terorişti lor". Fără schimbarea normelor de comportament şi fără generalizarea noilor norme şi abandonarea celor vechi, schimbarea politică nu ar fi fost posibilă.

Teoria mobilizării resurselor Teorii le prezentate mai sus nu explică raritatea evenimentelor ce

produc schimbări politice majore, deşi nemulţumiri, frustrări, deprivări, condiţii şi tensiuni structurale există din plin.

J e n k i n s 4 6 5 găseşte explicaţia pentru aceasta în dificultatea accesului la resurse, adică resurse u m a n e , timp, competenţă, bani, organizare. Resursele reprezintă o speranţa pentru câştigarea puterii, în ciuda opoziţiei grupurilor dominante. Aceste resurse sunt, de obicei, inaccesibile celor mai oprimaţi, celor săraci, needucaţi, marginalizaţi. Mişcările sociale alcătuite exclusiv din săraci au puţine şanse de succes. Pentru a reuşi, ele au nevoie să atragă indivizi din clasele mijlocii sau chiar superioare, educaţia fiind, de asemenea, o resursă majoră.

•IM Turner, R.H. Killian, R.: Collective behavior, Prentice-Hall, Englewood Cliffs

NJ, 1987. 5 Jenkins, J.C.: "Resource mobilization theory and the study of social movemenls".

în Animal Review of Sociology, 9/1983, pp. 527-553.

277


Astfel, revoluţiile "proletare" (în Rusia, Cuba, China) s-au folosit de intelectuali, mulţi dintre fondatorii partidelor comuniste având o origine socială superioară. Astfel, nu grupurile dezavantajate sunt cele responsabile pentru schimbările politice ci, dimpotrivă, grupuri puternice, care au acces la resurse. Eficacitatea acţiunii politice nu depinde numai de motivaţia participanţilor ci, ca în orice organizaţie, este nevoie de bani şi de competenţă administrativă. Implicarea elitelor în mişcările sociale ale grupurilor dominate determină o situaţie de negocieri, compromisuri, renunţarea la anumite revendicări. Deseori, prin radicalizarea mişcării, se poate ajunge la debarcarea unora sau altora dintre "tovărăşii de drum".

T e o r i a p r o c e s u l u i pol i t ic M c A d a m 4 6 6 accentuează influenţa contextului social şi politic, cu

referire la vulnerabil itatea grupuri lor dominante şi a instituţii lor oficiale. Prin urmare criza, slăbiciunea regimului politic existent sunt esenţiale pentru apariţia mişcări lor sociale contestatare. Pentru a avea succes, schimbarea politică atinge regimuri le politice în criză. Criza obiectivă se reflecta în mentalităţi, proces cunoscut sub numele de eliberare cognitivă. El iberarea cognitivă contr ibuie la delegit imarea puterii . îndoia la faţa de capacitatea şi legitimitatea regimului se răspândeşte şi se adânceşte. Sunt puse la îndoială şi, apoi, contestate, toate valorile, miturile şi simbolurile oficiale ale grupuri lor d o m i n a n t e . Acestea trebuie să aleagă: fie îşi construiesc şi aplică o nouă strategie de legitimare, fie cedează locul altui grup, purtător al unui nou mesaj, al unor valori diferite. Prin continuarea excluderii, prin blocarea accesului unor grupuri sociale organizate la putere şi la resursele statului, regimuri le în funcţiune nu fac decât să radicalizeze mişcările sociale contestatare. Pentru a le deradicaliza, strategia cea mai frecventă este cooptarea acestor mişcări (a liderilor lor) la guvernare, în general, la activităţile statului. Regimur i le politice capabile să încorporeze şi să neutral izeze astfel contestarea sunt, de obicei, regimuri le democrat ice dar şi regimuri autoritare de tip populist.

Adesea schimbarea politică este o activitate de bricolaj cul tura l 4 6 7 , de recompunere a unei arhitecturi de semnificaţii cu ajutorul unor elemente diverse, chiar eterogene, asigurându-se astfel, cel puţin din punct de vedere al culturii polit ice, continuitatea cu regimul trecut.

4 6 6 McAdam, D.: Political process and the developmenl of black insurgency 1930-1970, University of Chicago Press, Chicago, 1982, p.40 şi urm. 4 6 7 Sorokin, P.: Social and cultural dynamics, Porter Sargent Publisher, Boston, 1957, pp. 55-64.

2 7 8


Exis tă trei condiţii necesare procesului politic ce duce la schimbare: p ierderea accelerată de legitimitate a regimului aflat la putere; cristalizarea u n o r revendicări concrete; încrederea în forţa şi capacitatea de a realiza aceste revendicări, datorită resurselor proprii suficiente şi vulnerabilităţii adversarilor.

D a c ă reacţia guvernului faţă de contestare este reprimarea violentă, atunci există două posibilităţi: fie anihilarea mişcării fie consolidarea ei. Repres iunea exercitată împotr iva revoltaţilor d u c e deseori la radicalizarea mişcării prin eliminarea partizanilor soluţiilor moderate. Adesea cei ce câştigă în urma represiunii dure sunt extremiştii, partizanii soluţiilor radicale şi ai utopiilor seducătoare. Se ajunge astfel la o spirală a violenţei.

Teor ia culturii civice

Descentral izarea, localismul, regionalismul transnaţional, pluralismul, diversitatea - sunt p r o c e s e care favorizează cultura politică a participării . O m u l , cetăţeanul obişnuit devine relevant din punct de vedere politic, devine implicat în sistemul politic, în viaţa şi în activitatea politică. Cul tura civică este fundamentată pe sentimentul că indivizii sunt cetăţeni, că ei pot influenţa polit ica la toate nivelurile şi, în special, politicile publ ice. Indicatorul A l m o n d - V e r b a 4 6 8 se bazează pe ipoteza că existenţa acestui sentiment reprezintă o garanţie sau o predicţie a faptului că în societăţile unde acest indicator are valori înalte, schimbările politice drastice sunt improbabile.

T A B E L U L 14: I N D I C A T O R U L A L M O N D & V E R B A CE AR FI DISPUŞI SĂ FACĂ CETĂŢENII UNEI ŢĂRI PT. A ÎNCERCA SĂ INFLUENŢEZE GUVERNANŢII (RĂSPUNSURI MULTIPLE) - %

-S

UA

MA

RE

A B

RIT

AN

IE

GE

RM

AN

IA

ITA

LIA

ME

XIC

SA MOBILIZEZE ŞI PE 32 22 19 10 20 ALŢII, din care:

- Să organizeze grupuri 29 18 7 6 18 informale - prieteni, vecini, să scrie scrisori de protest, petiţii (+)

Almond & Verba, op. cit., pp. 335-354.

2 7 9

METAMQRFOZE_ŞOC !ALEALEPyiEM

- Să activeze într-un partid 1 1 2 6 2

(+)

- Să activeze într-un grup formal (sindicat, biserică, asociaţii) (+)

4 3 7 2 3

î

ţ lNf l l IRl din care:

42 40 18 18 I 1 o

- Sa contacteze liderii aleşi sau presa (+)

~~57 44 12 7 1 8

- 6 1 - Să contacteze funcţionam rMihlin (-)

0 1 4 4 6

- Să contacteze un avocat şi să dea statul sau respectiva

0 0 1 1 4

- 7 : 1 organizaţie, in i u u c c u u i

Să voteze împotriva puterii la viitoarele alegeri (+)

J 7 3 4 1 0

A

Acţiuni violente (-) 0 0 2 1 4

Simplu protest (-) 0 0 0 3 0

21 56 50 50

s " " e : P , = S „ t t o , v , * , . s . ; c c * S " » '

Winston, New York, NY, 1988, p. 578.

Desfăşurat în ani i '60, studiul compară nivelul culturii civice în mai multe naţiuni. Indicatorul culturii civice este c o m p u s din mai mulţi itemi care măsoară participarea social-politică individuală şi colectivă. Se observă că Mexicul şi Italia aveau cea mai mică proporţ ie a cetăţenilor dispuşi să realizeze mobilizări. De asemenea, ponder i procentuale importante din cetăţenii investigaţi în aceste ţări erau înclinaţi către pasivitate civică, declarând că nu ar face nimic pentru a influenţa guvernanţii, în schimb, proporţi i comparat iv mai mari (mai ales în raport cu Marea Bri tanie şi Statele Unite) din cetăţenii Mexicu lu i şi Italiei ar contacta funcţionarii publici (ceea ce reprezintă o sursă potenţială pentru corupţie). Mexicul are, de asemenea, o rată relativ ridicată a activităţilor violente potenţiale.

280


Pe baza datelor din acest studiu am fi putut anticipa unele schimbări violente în Italia şi Mexic. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor a arătat, într-adevăr, mişcări violente de protest în M e x i c (în special în statul Chiapas) şi o veritabilă implozie a sistemului politic în Italia, care a asistat, datorită afacerilor de corupţie la nivel înalt, la dispariţia marilor ei partide de pe scena politică.

Nici Germania nu se caracteriza printr-o cultură civică prea dezvoltată, deşi, la unii itemi, „stă mai b ine"decât Mexicul şi Italia. în acel m o m e n t , Germania purta încă urmările celui de al doilea război mondial şi ale războiului rece, care au dus la divizarea naţiunii germane în cele d o u ă state: Germania de Vest şi Germania de Est. Violenţa nu lipsea din spaţiul public, bandele teroriste de extremă stângă (Baader-Meinhof), mişcări le neonaziste dar şi agresive demonstraţii sindicale făcându-şi s imţită prezenţa.

Studiul arată, în schimb, valori înalte ale culturii civice în cele două naţiuni anglo-saxone: Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie. Prin urmare, pe baza ipotezei de mai sus, nu se anticipau schimbări social-politice drastice în aceste ţări.

Conceptul de cultură civică elaborat de Almond şi Verba este puternic marcat de modul specific şi de tradiţiile participării politice în societăţile anglo-saxone. într-o altă viziune, democraţia nu înseamnă neapărat o participare politică masivă ci pluralism social-politic şi al elitelor. Prin urmare, declinul participării politice şi civice nu înseamnă şi declinul democraţiei.

Şi în viziunea lui H a b e r m a s 4 6 9 , în societăţile postmoderne schimbarea politică este paşnică, non-violentă, datorită existenţei unui spaţiu public ce permite schimbul liber de idei şi noi forme de sociabilitate, discuţii raţionale, deschise, care duc la prăbuşirea barierelor sociale. Contestarea se face în cadrul legal al dezbaterii politice, în instituţii precum parlamente, consilii, asociaţii, cluburi, universităţi, respectând regulile care codifică jocul politic.

4 6 9 Habermas, J.: Sfera publică si transformarea ei structurală, Univers, Bucureşti, 1998, pp.32-34.

281


12.6. REVOLUŢIILE DIN 1989

Revoluţi i le din 1989 au fost posibi le datorită erodării legitimităţii regimuri lor comunis te , datorită crizei acestor regimuri, criză manifestată în toate planuri le vieţii sociale. Deş i mişcări le sociale de protest („Solidari tatea" în Polonia, „Carta 7 7 " în Cehoslovacia) au contribuit decisiv la această eroziune, totuşi, bulgărele de zăpadă a pornit din interiorul elitelor c o m u n i s t e , evoluţia l iderului c o m u n i s t Mihai l Gorbaciov f i ind s imptomatică, din acest punct de vedere. O parte a nomenclaturi i devenise conştientă că nu mai poale menţ ine controlul asupra societăţii şi a crezut că s ingura soluţie este încercarea de a reforma sistemul, de a de-tensiona astfel situaţia socială. De aceea, revoluţii le din 1989 au fost nonviolente, pentru că ele nu au întâlnit opoziţ ia şi repres iunea regimurilor anemiate, pentru că au avut, p â n ă la un punct, colaborarea eliielor comunis te în încercarea de a schimba ceva. Singura revoluţie violentă a fost în R o m â n i a tocmai pentru că ţara noastră, în t impul regimului ceau-şist, avea o independenţă mai m a r e faţă de U n i u n e a Sovietică şi, astfel, nu a fost antrenată în bulgărele de zăpadă pornit de la M o s c o v a , decât în condiţi i le unor acţiuni v io lente 4 7 .

La succesul nonviolent al revoluţii lor din estul Europei a conlribuit şi socializarea politică - atât a maselor, cât şi a elitelor - aşa cum se desfăşura ea în regimurile comunis te : „Dar ei erau socializaţi şi în numele libertăţii, participării şi democraţ ie i - chiar dacă aceste e lemente erau pervertite ş i r e p r i m a t e " 4 7 1 . Aceas ta ar putea expl ica permeabil i tatea respectivelor categorii de populaţ ie, atât la critica societăţii în care trăiau -în care „idealuri le socialismului fuseseră înt inate" , după expresia liderului român Ion Iliescu - cât şi la o reorganizare socială bazată pe principiile şi valorile în care au fost socializate.

E v e n i m e n t e l e politice din 1989 au asemănăr i d a r şi diferenţe în raport cu revoluţii le precedente. Astfel, ele pot fi interpretate, după cum am văzut mai sus, în cheile oferite de principalele teorii sociologice referitoare la schimbarea politică. E i s e n s t a d t 4 7 2 găseşte următoarele similarităţi cu alte revoluţii: revoltele populare, transformările ideologice

4 7 0 Foran, J: "Discursurile şi forţele sociale. Rolul culturii şi al studiilor culturale în înţelegerea revoluţiilor" în Foran, op.cit., p. 217. 4 7 1 Eisenstadt, S.N.: "Prăbuşirea regimurilor comuniste", în Tismăneanu, v. (ed.): Revoluţiile din 1989 între trecut şi viitor, Polirom, Iaşi, 2005, p. 114. 4 7 2 Eisenstadt, S.N.: "Prăbuşirea regimurilor comuniste", în Tismăneanu, v. (ed.): Revoluţiile din 1989 între trecut şi viitor, Polirom, laşi, 2005, p. 104.

282


şi culturale, rolul intelectualilor, declinul economic şi conflictele între grupuri sociale.

Totuşi , nu se pot ignora trăsăturile lor specifice şi inovaţiile aduse în planul acţiunii politice. S-a spus, de exemplu, că ele au fost revoluţii res tauratoare 4 7 3 , că nu au propus o ordine politică nouă, ci o întoarcere la stadiul anterior al societăţii, dinainte de impunerea de către Uniunea Sovietică a modelului comunist de organizare. Ar fi, astfel, nişte cercuri pătrate, nişte revoluţii retrograde. Această distincţie este însă relativă pentru că, după 1989, societăţile est-europene nu s-au întors pur şi simplu la stadiul anterior (deşi unele tradiţii au fost reînnodate) ci au tins către modelul social, economic şi politic al Europei Occidentale, aşa cum aceasta a evoluat în ult imele cinci decenii.

O altă trăsătură specifică ar fi caracterul „pragmat ic" şi „non-utopic" al acestor revoluţii, care „nu şi-au avut originea într-o viziune doctrinară a societăţii perfecte şi nu au recunoscut rolul niciunei avangarde autodesemnate să c o n d u c ă acţiunea mase lor" 4 7 4 . Această viziune este mai degrabă caracteristică marxismului şi revoluţiilor „proletare"; nu se poate afirma că toate revoluţiile au avut o componentă utopică şi că au fost conduse de o singură „avangardă", de un singur grup omogen. Deşi nu s-au bazat pe o utopie precisă, totuşi, revoluţiile din 1989 au avut, în mod latent, o viziune despre modelul de societate ce ar trebui urmat ulterior prăbuşirii comunismului . Această viziune nu a fost nici coerentă, nici unitară, în anumite momente existând manifestări antiliberale şi autoritare; totuşi, nu se poate nega atracţia (şi, poate, idealizarea până la utopie) a Occidentului, a unei societăţi prospere şi libere, bazată pe democraţ ie şi e c o n o m i a de piaţă. Ideologia latentă la care ne refeream mai sus era împărtăşită în mod difuz de o parte importantă a populaţiei dar, în special, de „clasa mijlocie" a socialismului real, clasă mijlocie nu în termeni de proprietăţi sau nivel de trai ci în sens de cultură, educaţie şi stil de viaţă 1 5 .

Revoluţi i le „clasice" se bazează pe ani şi decenii de organizare a contestaţiei în mişcări soc ia le 4 7 6 ; deşi au existat, destul de sporadic, miş-

4 7 3 Franşois Furet le numeşte "revoluţii-restauraţii " (Furet, F. : L'enigme de la de-sagregalion communiste, Fondation Saint-Simon, Paris, 1990). 4 7 4 Tismăneanu, V.: "Introducere" în Tismăneanu, v. (ed.): Revoluţiile din 1989 între trecut şi viitor, Polirom, Iaşi, 2005, p.9. 4 7 5 Chirot, D.: "Ce s-a întâmplat în Europa de Est în 1989?", în Tismăneanu, op. cit., p.48. 4 7 6 Ibidem, p.47.

283


cari contestatare în E u r o p a de Est, acestea aproape au fost luate prin surprindere de amploarea pe care au luat-o evenimentele, neputând spune că aceste mişcări au organizat răsturnarea regimuri lor comunis te .

O altă distincţie importantă este raportarea la centrul politicii: „Revoluţionarii clasici au crezut că pot schimba societatea; că, prin reconstrucţia charismatică a centrului politic, se poate realiza o schimbare totală a societăţ i i . " 4 7 7 Revoluţi i le din 1989 nu ar avea, deci, atitudinea iacobină a revoluţii lor clasice în raport cu puterea politică. Deşi aceasta nu lipseşte din panoplia lor, nu este totuşi atitudinea dominantă . Figurile marcante de „revoluţionari" (Havel, Michnik, Konrâd, poate chiar unii membr i ai Grupului de Dia log Social sau ai Alianţei Civice în România, în special A n a Blandiana) au fost tentanţi să se retragă din politica „polit ică" şi să practice o „antipolit ică".

Polit ica antipolitică reprezintă o tradiţie a contestării regimurilor comunis te de către societatea civilă din răsăritul Europei , dezvoltându-se „ca o formă alternativă de p o l i t i c ă " 4 7 8 . în regimurile totalitare, orice este diferit este un act potenţial duşmănos , diferenţa de orice fel ameninţând monopolul regimului asupra tuturor aspectelor vieţii sociale. Iniţial, regimuri le comunis te nu au fost contestate programatic, în numele unei ideologii opuse. Contestaţia a fost pragmatică, punctuală şi numai represiunea a determinat o radical izare şi politizare. De exemplu, Carta '77 a apărut în urma unui protest spontan faţă de arestarea unei trupe rock care se n u m e a „Oamenii de plastic ai universului" . Ulterior, mişcările contestatare s-au focalizat pe problema drepturi lor omului , după semnarea Acorduri lor de la Helsinki. Anal izând acţiunile şi luările lor de poziţie nu se poate identifica o concepţ ie sau o strategie de răsturnare a regimurilor comunis te ci dezvăluiri ale abuzurilor, scrisori şi petiţii care urmăreau liberalizarea, deschiderea şi umanizarea acestor regimuri.

Atât în timpul regimuri lor comuniste, cât şi după prăbuşirea acestora, ideile liderilor mişcărilor civice est-europene puneau accentul pe participare directă şi contestau nu numai totalitarismul ci şi aspecte ale „societăţii de c o n s u m " şi ale crizei politice şi morale a moderni tăţ i i 4 7 9 . Acest discurs se aseamănă cu cel al intelectualilor critici, de stânga (de exemplu, M a r c u s e sau Mil ls) .

Polit ica antipolitică se doreşte o politică diferită de politica clasică, de acţ iunea politică obişnuită. Pentru antipolitică modul de acţiune este

Eisenstadt, S.N.: op. cit., p. 107. Isaac, J.C.: " Semnificaţiile lui 1989", în Tismăneanu, op. cit., p. 150. Isaac, op. cit., p.152.

284


mai important decât scopul acţiunii; ea este, astfel, antimachiavelică şi ant i te leologică 4 8 0 . Nu cucerirea puterii era scopul acestor mişcări şi nici înlocuirea puterii existente cu un alt fel de putere ci renaşterea cetăţeniei active şi organizarea societăţii într-un mod în care puterea şi politica să nu mai conteze. Prin aceasta, mişcări le civice est-europene se deosebesc de iniţiativele civice occidentale. Acestea din urmă nu contestă, ba chiar apreciază rolul şi necesitatea instituţiilor polit ice democrat ice şi a justiţiei l iberale şi înţeleg desfăşurarea contestării în acest cadru şi sprijinindu-se pe el, nu în afara sau împotriva lui. Jeffrey C. Isaac pune în evidenţă această diferenţa prin disputa „filosofică" dintre Klaus, primul ministru liberal al Cehiei şi preşedintele Havel. Miezul disputei a fost definiţia, rolul şi importanţa societăţii civile: „ Klaus, urmându-1 pe Hayek, a susţinut că societatea civilă reprezintă sfera tranzacţiilor individuale. Havel, dimpotrivă, a insistat că societatea civilă oferă oamenilor spaţiu social pentru a-şi asuma propria responsabilitate...şi dragostea faţă de propria c o m u n i t a t e " 4 8 1 .

Deş i cele două viziuni nu sunt complet opuse ci, mai degrabă, diferite, disputa continuă şi astăzi, în diferite ţari şi în diferite medii, sub diferite forme. Pare însă că viziunea liberală devine din ce în ce mai populară, mai ales în rândul noilor generaţii şi mai ales după aderarea ţărilor est-europene la Uniunea Europeană.

lbidem, p. 153. ' Ibid.,p.l65.

285


Voslensky, M.: La Nomenklatura, Be l fond, Paris, 1 9 8 0 .

Vroom, V.H.: "A N e w L o o k at Manager ia l D e c i s i o n M a k i n g " , în

Organizational Dynamics 5/1974.

Wallerstein, I.: The capitalist world-economy, Cambr idge Univers i ty

Press, Cambridge, 1 9 8 3 .

Weber, M.: Economie et societe, tome premier, P ion, Paris, 1 9 7 1 .

Weber, M.: Economy and Society (ed. by Roth, G.& Witt ich, C ) ,

voi. 1-2, Univers i ty of California Press, Berke ley, LA, 1 9 7 8 .

Weber , M.: Etica protestantă şi spiritul capitalismului (trad. Ihor

Lenmij), Humanitas, Bucureşti, 2 0 0 3 .

Weber, M.: Parties în Economy and Society. An Outline of

Interpreta/ion Sociology (ed. by Roth, G., Witt ich, C ) , Bcdminster Press,

N e w York, 1968.

Weber, M.: The Theory of Social and Economic Organization (ed. by

Talcotl Parsons, Oxford Univers i ty Press, 1 9 4 7 .

Wi lensky, II.: Comparative Social Policy, Institute uf International

Studios, Univers i ty of California, Berke ley, 1985.

Wi lensky, ÎL: The Welfare State mul Equallty: Structural and

Ideologicul RootS Of Public Expindlture, University ol California Press, Berkeley, 1975.

Worsley, P. (ed.): Modem Soctology, Penguin Books, Harmondsworth,

1982.

Zamfir, C (coord.) : Dimensiuni ale sărăciei, Expert, Bucureşti, 1 9 9 5 .

Zamfir, E., Zamfir, ('.: Politici sociale. România în context european,

Alternative, Bucureşt i, 1995.

2 9 6

C U P R I N S

1. PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ ASUPRA POLITICULUI 5

1.1. Speci f icu l viziunii s o c i o l o g i c e 5

1.2. Obiectul s o c i o l o g i e i pol i t ice; concepte-che ie 11

2.SPECIALIZAREA ROLURILOR POLITICE 22

2 . 1 . Apariţia politicii 22

2 . 2 . Etapele evoluţ ie i pol i t ice 25

2 . 3 . Pol i t ica şi alte forme de reglementare a vieţii soc ia le -

funcţii le guvernării 26

2.4. Statul modern 27

2 .5 . Teoria modernizării po l i t ice 30

3. STATUL BUNĂSTĂRII 34

3 . 1 . Definiţ ie 3 4

3.2. Contextul social al apariţiei statului bunăstării. Etape de evoluţie. . .36

3 .3 . M o d e l e (tipuri) ale statului bunăstării 41

3.4. Concluz i i 46

4. S I S T E M E ŞI STRUCTURI POLITICE 49

4 . 1 . Perspect ive s o c i o l o g i c e asupra politicii 49

4 . 2 . Ideile principale ale hol ismului s o c i o l o g i c 52

4 . 3 . Instituţii ş i organizaţi i pol i t ice 54

4 . 4 . Organizaţi i le birocratice 58

4 .5 . Tendinţe recente în organizaţi i 65

5. PARTIDELE POLITICE CA ORGANIZAŢII 67

5 . 1 . Speci f ic i tatea partidelor ca organizaţii 67

5 .2 . Tipuri de partide 70

5 .3 . Structura partidelor pol i t ice 74

5.4. Puterea organizaţională 78

5.5. Sistemul de r e c o m p e n s e ş i sancţiuni 84

5.6. Schimbare organizaţ ională ş i mediu social 86

5.7. Tendinţe recente în partidele contemporane 93

6. INTERACŢIUNEA POLITICĂ 96

6.1. Jocul pol it ic 9 6

6.2. Individual ismul m e t o d o l o g i c 99

6.3. Pol i t ica - p iesă de teatru 1 0 1

6.4. Instituţiile totale 1 0 2

6.5. S is temul pol it ic local ş i pol i t ic i le publ ice 107

6.6. D i n a m i c a grupurilor 1 1 0

6.7. Conf l icte ş i coaliţi i 1 1 3

6.8. Concluz i i •. 1 1 7

7. POLITICA ŞI GRUPURILE SOCIALE 119

7 . 1 . Structura soc ia lă 1 1 9

7.2. Inegalitate, stratificare ş i mobi l i tate socia lă ' 2 0

7 .3. Ipoteze s o c i o l o g i c e despre inegal itatea soc ia la 124

7.4. Relevanţa pol it ică a grupurilor soc ia le 127

7.5. Ierarhie socia lă şi ierarhie pol it ică ' 3 2

7.6. Studiul s o c i o l o g i c a l e l i te lor pol i t ice ' 3 4

7.7. Elite pol i t ice în c o m u n i s m ş i p o s t c o m u n i s m ' 3 7

8 . CULTURA POLITICĂ 1 4 2

8.1. Conceptu l d e cultură pol i t ică 1 4 2

8.2. T ipo log i i ale culturilor pol i t ice 1 4 7

8.3. Rolul culturii pol i t ice în funcţionarea polit ici i 152

8.4. Soc ia l i zarea pol it ică 1 5 5

8.5. Cultură pol it ică în România : atitudini şi valori pol i t ice

fundamentale 1 6 4

9 . OPINIA PUBLICĂ 1 6 9

9 . 1 . C o m p o r t a m e n t e c o l e c t i v e 1 6 9

9.2. Opin ia publ ică - comportament co lec t i v 171

9 . 3 . Dezbater i privind conceptu l de opinie publ ică 173

9.4. Formarea opiniei publ ice 177

9.5. Studiul opiniei publ ice 1 8 1

9.6. Opin ia publ ică î n România 1 8 8

2 9 8

10. P A R T I C I P A R E A P O L I T I C Ă 192

1 0 . 1 . Definiţ ia operaţională a participării pol it ice 194

10.2 . Participarea în organizaţii pol i t ice 196

10 .3 . Participare publică şi capital social 201

10 .4 . Mobi l izăr i le pol i t ice 2 0 5

10.5. Dec l inu l participării pol i t ice 2 0 7

10.6. Participarea politică în România 2 1 0

11. C O M P O R T A M E N T E ELECTORALE 214

11.1 . Votul ca variabilă dependentă 2 1 4

11.2 . Studiul electoratului 2 1 7

11 .3 . M o d e l e expl icat ive ale comportamente lor electorale 2 2 3

11.4. Abstenţ ionismul 2 5 3

11.5. Comportamente e lectorale în România 2 5 6

11.6 . Mutaţii recente în comportamente le electorale 2 6 2

12. SCHIMBAREA POLITICĂ 265

1 2 . 1 . Concepte le-che ie ale paradigmei schimbării 2 6 5

12.2 . Schimbare polit ică ş i e v e n i m e n t e pol it ice 2 6 6

12 .3 . Surse le schimbării po l i t ice 2 6 9

12.4. Rolul mişcărilor soc ia le în schimbarea politică 2 7 2

12.5. Teorii s o c i o l o g i c e referitoare la schimbarea polit ică 274

12.6 . Revoluţ i i le din 1 9 8 9 2 8 2

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 286

2 9 9


opoziţ ia la schimbare este mai fragilă. O m a r e importanţă o are capacitatea de a c o m u n i c a cu mass-media, cu actorii politici, cu opinia publică, de a influenţa, convinge şi atrage. O organizaţie are cu atât mai multe şanse de succes cu cât este mai puţin izolată, cu cât legăturile sale cu restul societăţii sunt mai b u n e . M u l t e mişcări sociale supravieţuiesc cu sprijinul unei organizaţ i i-mamă sau al unui „sponsor" (de exemplu, Partidul C o m u n i s t din R o m â n i a era sprijinit de C o m i n t e r n ; multe mişcări anticoloniale sau „populare" din lumea a treia au fost sprijinite de Uniunea Sovietică e t c ) .

în general, mişcări le nou-create au o rată ridicată de „mortal i tate" . Ele eşuează frecvent din cauza resurselor umane de care dispun, prea puţine, prea puţin competente sau pur şi s implu formate în alte organizaţii şi care nu reuşesc să se adapteze la noi le roluri. Al te cauze pot fi lipsa „cereri i" pentru schimbările preconizate de respectiva organizaţie sau opoziţia şi competi ţ ia cu alte organizaţii .

O altă preocupare a sociologiei polit ice legată de mişcări le sociale este clasificarea lor. Principalul criteriu este at i tudinea lor faţă de schimbare: de la cele care vor o schimbare totală (revoluţionare) la cele care doresc o d o a r ameliorare a situaţiei existente şi o schimbare parţială a instituţiilor şi a valorilor dominante (mişcări reformiste) şi de la cele care îşi propun menţinerea instituţiilor şi valorilor, a statu-quo-ului politic (conservatoare) la cele care au ca obiectiv reîntoarcerea la instituţii şi valori din trecut (reacţionare).

12.5. TEORII SOCIOLOGICE REFERITOARE LA SCHIM

BAREA POLITICĂ

Cauzele schimbărilor polit ice sunt mult idimensionale . Există şi schimbare polit ică exogenă, impusă unei societăţi din exterior dar teoriile de mai jos încearcă să explice, în pr imul rând, schimbarea endogenă profundă, de tipul revoluţiilor. E k e nu sunt teorii concurente, ci alternative, deseori completându-se reciproc în interpretarea unui eveniment politic.

Teoria deprivării relative O primă teorie, pe care am mai prezentat-o în alt context (vezi sub

capitolul 7.3. din această lucrare), c o n c e p e schimbarea polit ică ca expresie a agresivităţii. Schimbarea politică este văzută ca un proces violent, violenţa fiind fizică sau mai subtilă, dar având întotdeauna drept scop luarea puterii .

2 7 4


C a u z a agresivităţii manifestate de unii indivizi sau unele grupuri este frustrarea. Prin urmare, dacă într-o societate există grupuri importante care sunt frustrate, atunci există o probabilitate a evenimentelor violente, ce pot determina schimbări politice. O formă a acestei teorii este teoria marxistă a pauperizări i : datorită goanei după profit a capitaliştilor, proletariatul devine din ce în ce mai sărac şi, deci, mai nemulţumit, mai dispus să se revolte pentru că " n u are de pierdut decât lanţuri le". Această teorie a fost, însă, contrazisă de evoluţiile sociale contemporane: clasa munci toare nu numai că nu s-a pauperizat dar nivelul de trai, veniturile şi consumul au crescut continuu. Atunci, explicaţia agresivităţii şi a frustrării a fost găsită în deprivarea relativă. Prin urmare nu mizeria şi sărăcia determină revolta. Grupuri le care trăiesc în sărăcie extremă sunt mai degrabă apatice decât revoltate. Grupurile care provoacă schimbarea socială prin revolta lor sunt grupuri nemulţumite din cauză că se simt nedreptăţ i te comparativ cu alte grupuri sociale: ele nu sunt sărace la m o d u l absolut ci relativ la alte grupuri sociale. Prin urmare, nu atât situaţia socială obiectivă este importantă, cât percepţia acestei situaţii. M o mentele de schimbare politică sunt adesea m o m e n t e în care aspiraţiile sociale cresc (uneori, în mod nerealist), neexistând o posibilitate imediată de a le satisface. De exemplu, Alexis de Tocquevil le, analizând Marea Revoluţ ie Franceză, arată cum naţiunile au suportat răbdătoare, t imp de veacuri, asuprirea cea mai copleşitoare dar au explodat atunci când au văzut o luminiţă de speranţă de a trăi mai b ine: „pentru o guvernare proastă, cel mai primejdios m o m e n t este cel în care încearcă să îndrepte lucrurile...O nedreptate îndurată cu răbdare o vreme atât de îndelungată încât ajunge să pară ireparabilă devine brusc intolerabilă din momentul în care oamenilor le vine ideea de a o în lă tura" 4 6 2 . Astfel, M a r e a Revoluţie Franceză a fost precedată de o epocă de relative progrese economice şi sociale, care au ridicat nivelul de aspiraţii al poporului . Tot aşa, românii au suportat răbdători per ioada de cumplite privaţiuni din ultimul deceniu al regimului Ceauşescu dar au explodat atunci când, prin intermediul televiziunilor ţărilor vecine şi al radiourilor occidentale, au aflat de schimbările de tip glasnost şi perestroika din U n i u n e a Sovietică şi din alte ţări "frăţeşti".

4 6 2 de Tocqueville, A.: Vechiul regim şi revoluţia, Humanitas, Bucureşti, 2000

p.177.

2 7 5

metamorfozele sociale ale puterii

Documents