CARACTERIZAREA SOCIAL – POLITICĂ ŞI ECONOMICĂ

A REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII

CUPRINS:

INTRODUCERE ..................................................................................................................... 3

CAPITOLUL I. DATE GENERALE DESPRE REGATUL UNIT

AL MARII BRITANII .......................................................................................................... 7

1.1. Generalităţi............................................................................................................. 7

1.2. Imperiul Britanic ...................................................................................................

16

1.3. Scurt istoric. ..........................................................................................................

26

CAPITOLUL II. CARACTERIZAREA SOCIAL – POLITICĂ ŞI ECONOMICĂ A

MARII BRITANII ................................................................................................................. 47

2.1. Regimul parlamentar al Marii Britanii .................................................................... 47

2.2. Economia Marii Britanii ......................................................................................... 54

2.3. Drumul Marii Britanii în Uniunea Europeană ........................................................ 61

CONCLUZII .......................................................................................................................... 68

BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................................70

2

INTRODUCERE

Regatul Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord este un stat independent situat in

partea de vest a Europei. Regatul Unit al Marii Britanii este alcătuit din patru tari tradiţionale:

Anglia, Scotia, Tara Galilor si Irlanda de Nord, dar si multe alte teritorii dependente.

Regatul Unit este cunoscut si sub denumirea de Marea Britanie, insa nu este un nume

corect deoarece Marea Britanie este compusa doar din Anglia, Scotia si Tara Galilor. De

asemenea nu trebuie confundat nici cu Anglia, care este una din tarile constituente.

Regatul Unit din zilele noastre s-a format in jurul regatelor independente Anglia si Scotia

existente inca din secolul al X-lea. Începând cu anul 1535 s-a alăturat celor doua si Tara galilor.

In anul 1707, Anglia si Scotia se unesc prin Legea Uniunii sub un singur monarh formând

Regatul Marii Britanii.

Intre secolele al XII-lea si al XVII-lea, Irlanda a fost treptat sub control englez, fiind

anexata oficial in anul 1800 prin Legea Uniunii, mişcare care nu a beneficiat de suportul si

sprijinul populaţiei. Datorita puterii maritime pe care o avea, precum si a revoluţiei industriale,

Regatul Englez s-a extins foarte mult, atât înspre răsărit, cat si spre apus. Astfel, la jumătatea

secolului al XIX-lea devine cea mai importanta putere economica si militară a lumii.

Creeaza Antanta alături de Franţa si Rusia, iar in primul Război Mondial, Regatul Unit

este învingător. Cu toate acestea începând cu secolul al XX-lea influenta britanica începe sa se

diminueze, iar al doilea război mondial nu-i aduce decât probleme economice, precum si

destrămarea Imperiului in state independente. Acest lucru va duce la reinventarea Regatului Unit

ca un stat european modern. Regatul Unit este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

Este membru in Commonwealth, membru permanent in Consiliul de Securitate al ONU si

membru de cheie al NATO.

Denumirea oficială: Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord (de obicei

prescurtată sub forma Regatul Unit sau Marea Britanie)

Poziţia geografică: Marea Britanie este situată în vecinătatea coastei de nord-vest a

Continentului European. Teritoriul său este compus din Insula Marea Britanie, partea de nord a

Insulei Irlanda şi un număr de mici insule aflate în mările înconjurătoare (circa 1000 de insule).

Marea Britanie este mărginită de Oceanul Atlantic şi mările adiacente acestuia - Marea Nordului,

Canalul Mânecii, Marea Celtică şi Marea Irlandei. În Insula Irlanda, provincia Irlanda de Nord

are o graniţă terestră cu Republica Irlanda.

3

Marea Britanie deţine 14 Teritorii de peste Mări, răspândite pe tot globul. Acestea sunt de

o mare diversitate, de la minuscula insulă Pitcairn, în mijlocul Oceanului Pacific, cu cei 47 de

locuitori ai săi, până la Bermuda, în Atlanticul de Nord, care are o populaţie de 62.059 locuitori

şi este unul dintre cele mai importante centre financiare din lume. Teritoriile de peste Mări sunt:

Anguilla, Teritoriul Antarctic Britanic, Bermuda, Teritoriul Britanic din Oceanul Indian, Insulele

Virgine Britanice, Insulele Cayman, Insulele Falkland, Gibraltar, Montserrat, St Helena şi

Dependenţele (Insula Ascension şi Tristan da Cunha), Insulele Turk şi Caicos, Insula Pitcairn,

Insulele South Georgia şi South Sandwich, Zonele Basei Suverane din Cipru.

Suprafaţa: 244.820 km2

Unităţi administrative: Anglia (Regat), Scoţia (Regat), Ţara Galilor (Principat), Irlanda de

Nord (Provincie)

Capitala: Londra (7.517.700 locuitori)

Principalele oraşe: Londra (capitala Angliei), Edinburgh (capitala Scoţiei), Cardiff

(capitala Ţării Galilor), Belfast (capitala Irlandei de Nord).

Populaţia: 60,2 milioane locuitori (a 20-a populaţie ca mărime din lume)

Structura populaţiei: britanici (englezi, scoţieni, galezi), irlandezi, alte grupuri (peste 8%

din totalul populaţiei Marii Britanii se declară aparţinând unei „minorităţi etnice”, cu origini în

Africa, Asia şi, mai recent, Europa Centrală)

Religie: creştini protestanţi, catolici, ortodocşi, musulmani, sikh, hinduşi.

Marea Britanie este o monarhie constituţională, puterea executivă fiind exercitată, în

numele monarhului, de prim ministru şi alţi membri ai Cabinetului, care conduc departamente

(ministere). Cabinetul, inclusiv prim ministrul şi alţi miniştri, alcătuiesc Guvernul Majestăţii

Sale. Aceşti miniştri sunt aleşi din cadrul şi răspund în faţa Parlamentului, organul legislativ,

care este considerat, prin tradiţie, „suprem” (poate legifera în orice domeniu şi nu este dependent

de nici o decizie a înaintaşilor). Marea Britanie este una dintre puţinele ţări din lume care nu au o

constituţie codificată într-un document fundamental, bazându-se, în schimb, pe obiceiuri

consacrate prin tradiţie şi pe un număr de legi constituţionale separate. În timp ce monarhul este

şeful statului şi, teoretic, deţine puterea executivă, prim ministrul este şeful guvernului. Guvernul

este răspunzător, în principal, în faţa Camerei Comunelor, din cadrul căreia, potrivit tradiţiei

constituţionale, este ales prim ministrul. Majoritatea membrilor Cabinetului provin din Camera

Comunelor, restul fiind membri ai Camerei Lorzilor. Nu este obligatoriu, din punct de vedere

legal, ca miniştrii să provină din Parlament, deşi, în prezent, aceasta este practica. Membrul

Parlamentului (MP) care conduce majoritatea în Camera Comunelor este, în mod normal, numit

prim ministru – de obicei liderul partidului cu cea mai mare reprezentare sau, dacă nu există o

majoritate, liderul celei mai mari coaliţii.

4

Şeful statului: MS Regina Elisabeta a II-a, care a urcat pe tron în 1952 şi a fost încoronată

în 1953.

Deşi Marea Britanie nu are o limbă oficială, limba predominantă este engleza. Celelalte

principale limbi indigene sunt limbile celtice insulare sau limbile celtice din Insulele Britanice –

galeza, corniş, irlandeza şi scoţiana. Emigranţii veniţi după al doilea război mondial, inclusiv cei

provenind din Conmonwealth, vorbesc un mare număr de limbi, printre care gujarati, hindi,

punjabi, urdu, bengaleza, cantoneza, turca sau poloneza. Marea Britanie are cel mai mare număr

de vorbitori de hindi şi punjabi care trăiesc în afara Asiei.

În Marea Britanie nu se serbează Ziua Naţională ca în alte ţări. Numai în Irlanda de Nord

(şi în Republica Irlanda) Ziua Sf. Patrick este sărbătoare oficială. Toate celelalte zile naţionale

sunt zile normale lucrătoare:

- 1 Martie - Sf. David – este Ziua Naţională a Ţării Galilor

- 17 Martie – Sf. Patrick – este Ziua Naţională a Irlandei de Nord şi a Republicii Irlanda

- 23 Aprilie – Sf. Gheorghe – este Ziua Naţională a Angliei

- 30 Noiembrie – Sf. Andrei – este Ziua Naţională a Scoţiei

A doua zi de sâmbătă a lunii iunie este sărbătorită, în Marea Britanie, ca Zi Oficială de

Naştere a Majestăţii Sale Regina.

Moneda Marii Britanii este lira sterlină, reprezentată prin simbolul £. Banca Angliei este

banca centrală care emite moneda, dar băncile Scoţiei şi cea a Irlandei de Nord păstrează dreptul

de a emite propriile bancnote de lire sterline, cu condiţia să deţină în rezervă suficiente bancnote

emise de Banca Angliei, care să acopere propriile emisiuni. Marea Britanie nu a adoptat moneda

Euro, Guvernul angajându-se să organizeze un referendum pe această temă în momentul în care

vor fi îndeplinite „cinci teste economice”. În prezent, opinia publică din Marea Britanie se

împotriveşte acestei opţiuni.

În Marea Britanie sunt folosite atât unităţi de măsură imperiale cât şi unităţi de măsură

ale sistemului metric. Marea Britanie a definitivat procesul de trecere la Sistemul Internaţional

(metric) de unităţi şi măsuri în 1995, dar câteva unităţi şi măsuri din sistemul imperial sunt, încă,

folosite oficial: berea neîmbuteliată trebuie vândută în „pints”, marea majoritate a indicatoarelor

rutiere prezintă distanţele în mile şi iarzi, limitele de viteză sunt exprimate în mile pe oră, în

consecinţă vitezometrele vehiculelor trebuie să poată indica viteza şi în mile pe oră, şi, chiar dacă

livra a fost scoasă în afara legii în Marea Britanie, prin Legea Greutăţilor şi Măsurilor din 1878,

uncia poate fi, încă, folosită pentru măsurarea greutăţii pietrelor preţioase şi a metalelor.

Clima Marii Britanii este temperată, cu veri călduroase, ierni reci şi foarte multe

precipitaţii pe tot parcursul anului. Principalii factori de influenţă asupra climei constau în

latitudinea nordică a ţării (între 50° şi 60° N), vecinătatea imediată a Oceanului Atlantic şi, în

5

special, încălzirea apelor din jurul Insulelor Britanice de către Gulf Stream. Variaţiile de

temperatură pe parcursul anului sunt relativ reduse. Clima Marii Britanii este influenţată puternic

de masele de aer tropical-maritime, polar-maritime, polar-continentale şi tropical-continentale.

Marea Britanie este situată la confluenţa maselor de aer tropical, în sud, cu masele de aer polar,

în nord. În aceasta zonă, variaţiile de temperatură creează instabilitate, ceea ce determină

caracterul celebru al vremii schimbătoare din Marea Britanie, unde, pe parcursul unei singure

zile, se pot înregistra toate tipurile de vreme.

6

CAPITOLUL I. DATE GENERALE DESPRE REGATUL UNIT AL MARII

BRITANII

1.1. Generalităţi.

Regatul Unit este monarhie constituţională şi democraţie parlamentară. Principala cameră

a Parlamentului este cea Inferioară (Camera Comunelor). Aceasta are 646 de membri, aleşi prin

sufragiu universal. Camera Superioară (a Lorzilor) poate avea până la 700 de membri - lorzi pe

viaţă, lorzi cu calitatea de membru moştenită şi episcopi. Parlamentul scoţian, cu sediul în

Edinburgh, deţine puterea în numeroase domenii, în timp ce Adunarea Naţională a Ţării Galilor

are prerogative limitate, dar poate elabora legi în anumite sectoare.

Populaţia este formată din englezi (80%), scoţieni (aproape 10%), galezi şi nord-

irlandezi. Ţara are, de asemenea, numeroase comunităţi imigrante - în special din fostele colonii

din Indiile de Vest, India, Pakistan, Bangladesh şi Africa.

Economia Regatului Unit este una dintre cele mai puternice din UE. Bazată din ce în ce

mai mult pe servicii, aceasta păstrează o capacitate industrială considerabilă, cu precădere în

sectorul tehnologiilor de vârf. Londra este unul dintre centrele internaţionale ale serviciilor

financiare.

Locul de naştere al revoluţiei industriale, Regatul Unit este reprezentat în lumea

ştiinţifică de nume ilustre precum Isaac Newton sau Charles Darwin. Părintele economiei

moderne, Adam Smith, este scoţian. Literatura engleză a dat lumii opere nenumărate, care poartă

semnătura unor poeţi, dramaturgi, eseişti şi romancieri celebri, pornind de la Geoffrey Chauser,

Shakespeare şi contemporanii săi, şi continuând până la scriitori moderni precum J.K Rowling şi

Doris Lessing, câştigătoare a Premiului Nobel pentru literatură.

Din punct vedere culinar, insulele Regatului Unit au multe tentaţii pentru vizitatori. Puteţi

încerca de exemplu „Arbroath smokies” (egrefin afumat) din Scoţia, sau micul dejun nord-

irlandez „Ulster fry” (şuncă prăjită, ouă, cârnaţi, turte cu bicarbonat de sodiu şi pâine din cartofi).

Una dintre specialităţile din Ţara Galilor este „laverbread” - turtiţe prăjite, făcute din alge marine

şi fulgi de ovăz, care se servesc cu ouă, şuncă şi moluşte comestibile. Specialitatea „Lancashire”,

tradiţională în nordul Angliei, se prepară din carne de miel sau de vită, cartofi şi ceapă.

Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord (engleză United Kingdom of Great

Britain and Northern Ireland) este un stat independent în Europa de Vest. Este compus din patru

ţări tradiţionale: Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, precum şi din mai multe teritorii

dependente. Capitală a sa este oraşul Londra.

7

Regatul Unit este numit, în mod obişnuit, în româneşte, Marea Britanie, chiar dacă acest

nume nu este întru totul corect, deoarece Marea Britanie desemnează doar Anglia, Scoţia şi Ţara

Galilor. Regatul Unit nu trebuie însă confundat cu Anglia - una din ţările constituente.

Cea mai mare parte a sa este situată lângă coasta continentală de nord-vest a Europei

continentale, regatul fiind înconjurat de Marea Nordului, Canalul Mânecii şi de Oceanul

Atlantic.

- Steagul Marii Britanii este Steagul Unit (cunoscut sub numele de „Union

Jack”). Acesta a fost creat prin suprapunerea steagurilor Angliei (Crucea Sfântului George) şi

Scoţiei (Crucea Sfântului Andrei), cărora li s-a adăugat, în 1801, Crucea Sfântului Patrick,

reprezentând Irlanda.

Deviză naţională Dieu et mon droit (Dumnezeu şi dreptul meu)

Imn naţional - God Save the Queen (Dumnezeu să aibă în pază regina)

Capitală Londra

8

• Populaţie 7.421.209 (2005)

• Coordonate 51°30′00″N 0°7′00″V

Limbă oficială engleza,

recunoscute pe plan regional: galeza, scoţiana, irlandeza etc.

Sistem politic monarhie constituţională

Regină Elisabeta a II-a

Prim Ministru Gordon Brown

Formare

– Actele Uniunii 1 mai 1707

– Actul Uniunii 1 ianuarie 1801

– Tratatul anglo-irlandez 12 aprilie 1922

Suprafaţă Loc 79 ²

• Totală 244.820 km

• % apa 1,34

Populaţie Loc 22

• Totală 60.209.500

• Densitate 243 loc./km²

PIB (nominal) Loc 6

• Total (2008) $2674 miliarde

• PIB per capita $43.785

PIB (PPC) Loc 7

• Total (2008) $2230 miliarde

• PIB per capita $36.523

IDU (2008) ▼ 0,947 (loc 21) – înalt

Monedă liră sterlină (£, GBP) = 100 pence

Fus orar

• vară UTC

UTC+1

Domeniu internet .uk

Prefix telefonic +44

Prefix radiofonic 2AA-2ZZ, GAA-GZZ, MAA-MZZ, VPA-VSZ, ZBA-ZJZ, ZNA-ZOZ,

ZQA-ZQZ

Siglă pentru maşini GB

Cod ISO 826 / GBR / GB

Membru al: ONU, UE, OTAN, Commonwealth, G-8

9

Media de viata: 76 de ani ( pentru bărbaţi); 81,3 de ani (pentru femei)

Principalele exporturi: produse manufacturate, maşini, combustibili, alimente

Geografie

Relieful Angliei constă în majoritate din coline joase, despărţite, de la nord la sud, de un

lanţ de dealuri şi munţi (Cumbria, Munţii Pennini). Altitudinile vârfurilor muntoase nu depăşesc

1000 m. Râurile engleze majore sunt Tamisa, Severn, Trent şi Ouse. Cele mai importante oraşe

sunt Londra, Manchester, Birmingham, Leeds, Newcastle upon Tyne, Sheffield, Bristol,

Liverpool, Leicester, Nottingham. Tunelul Canalului Mânecii, care începe din apropiere de

Dover, face legătura cu Franţa.

10

Ţara Galilor este în majoritate muntoasă, cel mai înalt punct fiind vârful Snowdon, cu

1085 m. La nord se găseşte insula Anglesey. Cel mai mare oraş este capitala, Cardiff, urmat de

Swansea, Newport şi Wrexham.

Geografia Scoţiei este variată, cu porţiuni joase în sud şi est, şi porţiuni muntoase

(highlands) în nord şi vest, unde se află şi Ben Nevis (1343 m), cel mai înalt vârf din Regat. În

largul coastelor scoţiene se găsesc numeroase insule, cele mai importante fiind arhipelagurile

Hebride, Shetland şi Orkney. Oraşele principale sunt Edinburgh, Glasgow, Aberdeen şi Dundee.

Irlanda de Nord are un relief predominant colinar. Oraşele majore sunt Belfast şi

Londonderry.

Aşezare geografica: in Europa de Vest; formata din insule; include o şesime din nordul

insulei Irlanda; situata intre Oceanul Atlanticului de Nord si Marea Nordului, la nord-vest de

Franţa.

Coordonate geografice: 54° N, 2° V.

Suprafaţa: totala 244,820 kmp, uscat 241,590 kmp, apa 3,230 kmp.

Nota: cuprinde insulele Rockall si Shetland.

Oraşe: Londra (capitala), Manchester, Liverpool, Edinburgh, Glasgow, Cardiff, Belfast.

Graniţe: total 360 km cu Irlanda.

Coasta: 12,429 km.

Drepturi maritime: ape teritoriale 12 mn, zona de pescuit exclusiva 200 mn, platoul

continental, conform limitelor convenite.

Climat: in general temperat; vremea variază frecvent dar la extreme mici de temperatura;

climatul este temperat de vanturile de sud-vest predominante in fata Curentului Atlanticului de

Nord; mai mult de jumătate din zilele anului sunt înnorate.

Relief: preponderent dealuri accidentate si munţi mici; câmpii in est si sud-est.

Cote extreme: cea mai mica cota: -4 metri - The Fens; cea mai mare cota: 1,343 metri –

vârful Ben Nevis.

Resurse naturale: cărbune, petrol, gaze naturale, minereu de fier, plumb, zinc, aur,

cositor, calcar, sare, argila, creta, ghips, potasiu, siliciu, gresie, teren arabil.

Intrebuinţarea terenului: teren arabil 25%, recolte permanente 0.2%, pajişti si păşuni

46%, păduri 10%, altele 19%.

Teren irigat: 1,700 kmp (2003).

Riscuri naturale: iarna viscole; inundaţii.

Probleme actuale de mediu: continua sa reducă emisiile de gaze care generează efectul de

sera; ţinteşte sa reducă cantitatea de deşeuri industriale si comerciale îngropate si sa le recicleze

sau sa le transforme in îngrăşământ.

11

Poziţia geo-strategica: este situata lângă rutele maritime vitale din Oceanul Atlanticului

de Nord; se afla la numai 35 de km depărtare de Franţa si este legata de aceasta printr-un tunel

săpat sub Canalul Mânecii; deoarece coasta este puternic crestata, nici o aşezare nu se afla mai

departe de 125 km de fluxul apelor.

Clima

Oceanul Atlantic are un efect semnificativ asupra climei Regatului Unit. Beneficiază de o

clima blânda, datorita unui curent cald de apa care vine din direcţia Marii Caraibe. Vanturile

sudice care se mişca de-a lungul acestui curent cald aduc umezeala, precum si temperaturi

moderate in insulele britanice. In general temperatura medie este de 15o C vara si in jur de 5oC

iarna.

Vegetaţie

Climatul pe care îl are Regatul Unit, ploile ample dau posibilitatea dezvoltării unei game

variate de plante. Uneori plantele crescute in aceste zone sunt comparate cu vegetaţia luxurianta

care se găseşte in zonele cu o umiditate ridicata. Majoritatea suprafeţei Regatului Unit a fost

acoperit de copaci, care îşi pierdeau frunzele in fiecare an. Impactul avut de popularea zonelor a

fost dăunător florei, astăzi putem vedea doar rămăşiţe din acele păduri. In ciuda acestor lucruri

11,8% din teritoriul Regatului este inca împădurit, majoritatea acestor zone sunt plantate in scop

comercial.

Se estimează ca in Regatul Unit trăiesc peste 30.000 de specii de animale, deşi multe

dintre ele se afla in pericol. Sunt foarte întâlnite mamiferele mici, iar dintre mamiferele mari

singurul supravieţuitor este căprioara roşie, care este întâlnita in zonele muntoase din Scotia si in

Exmmor, in sudul Angliei. Dintre mamiferele mici mai putem enumera bursucul, vulpi, vidre,

veveriţa roşie si pisica sălbatica. Pasările întâlnite in aceste teritorii sunt: mierla, cintezoi, vrabie,

graur, cioara, pescărel si multe altele. Peştii de apă sărata sunt foarte importanţi pentru economia

Regatului Unit. Găsim următoarele specii: cod, batog, hering, calcan, macrou. Dintre speciile de

apa dulce amintim: somon si crap.

Resurse

Resursele minerale ale Regatului Unit au fost de o importanta istorica, insa astăzi, o mare

pate din aceste resurse sunt epuizate sau se produc intr-o cantitate foarte mica. Au avut

numeroase mine de cositor care in combinaţie cu cupru avea ca rezultat bronzul. Minereul de fier

a avut o foarte mare importanta in timpul Revoluţiei industriale. Zăcămintele de fier erau găsite

in apropierea zăcămintelor de cărbuni. Astăzi minereul de fier este importat alături de alte

minerale. Se întâlnesc mine de materiale de construcţii, care produc importante cantităţi de

calcar, nisip, pietriş, piatra, gresie, argila, creta, sare si altele.

12

Transport

Datorita faptului ca Regatul Unit este o insula transportul maritim a fost si este foarte

important. Pentru ca zona de coasta este neregulata acest lucru a dus la crearea multor porturi

naturale. Astăzi majoritatea firmelor de transport naval din Regatul Unit operează sub conducere

străina pentru a evita regulile stricte englezeşti printre care si nivelul mare al salariului

echipajului. Transportul de pasageri se concentrează foarte mult pe transportul cu bacul către

Europa sau către Irlanda. Tranportul naval oceanic este reprezentat de transportul tancurilor de

petrol. Cele mai importante porturi sunt: Londra, Forth, Grimsby, Immingham, Liverpool,

Southampton si Dover.

Marea Britanie are in jur de 3200 km de canale si râuri navigabile, dintre acestea 620 de

km reprezintă cale navigabila comerciala. Cele mai importante canale sunt: Manchester, Thames,

Caledonian fiind una din caile navigabile care face legătura dintre Marea Nordului si Oceanul

Atlantic.

Subdiviziuni

Regatul Unit este format din ţările constituente Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de

Nord. Fiecare ţară constituentă are propriile subdiviziuni, după cum urmează:

13

Anglia este împărţită în nouă regiuni: East of England, East Midlands, Greater London,

North East, North West, South East, South West, West Midlands şi Yorkshire and the Humber.

La rândul lor, aceste regiuni sunt împărţite în comitate administrative şi autorităţi unitare, cu

excepţia Londrei Mari, care este împărţită în "burguri".

Scoţia este împărţită în 32 de zone de consiliu;

14

Ţara Galilor constă din 22 de autorităţi unitare: 10 "burguri-comitat", 9 comitate şi 3

oraşe;

Irlanda de Nord este divizată în 26 de districte.

15

Există şi câteva dependenţe ce aparţin de coroană: Anguilla, Gibraltar, Insulele Bermude,

Insulele Canalului, Insulele Cayman, Insulele Falkland, Insulele Georgia de Sud şi Sandwich de

Sud, Insula Man, Insula Montserrat, Insula Pitcairn, Insula Sfânta Elena, Insulele Turks şi

Caicos, Insulele Virgine Britanice, Teritoriul Antarctic Britanic, Teritoriul Britanic din Oceanul

Indian.

CulturăÎn Regatul Unit se află două dintre cele mai vechi şi mai celebre universităţi ale lumii,

Oxford şi Cambridge. Regatul a dat lumii mulţi savanţi şi ingineri străluciţi, precum Sir Isaac

Newton, Charles Darwin, Michael Faraday, Paul Dirac sau Isambard Kingdom Brunel; invenţii

precum motor cu aburi, motorul cu combustie internă, locomotiva, costumul, vaccinul, vasele din

cristal, televiziunea, radioul, telefonul, hovercraft-ul, îşi au originea în Regatul Unit.

Dramaturgul William Shakespeare este considerat cel mai celebru scriitor al lumii. Alţi

autori prestigioşi au fost surorile Brontë (Charlotte, Emily şi Anne), Jane Austen, J. K. Rowling,

Agatha Christie, J. R. R. Tolkien şi Charles Dickens. Poeţi importanţi sunt George Gordon

Byron, Robert Burns, Lord Tennyson, Thomas Hardy, William Blake sau Dylan Thomas. Vezi şi

Literatură engleză.

Din Regatul Unit au provenit compozitorii William Byrd, John Taverner, Thomas Tallis

şi Henry Purcell, din secolele XVI-XVII, iar mai recent, Sir Edward Elgar, Sir Arthur Sullivan,

Ralph Vaughan Williams sau Benjamin Britten.

16

Alături de SUA, Regatul Unit a fost un contribuitor important la dezvoltarea rock and

roll-ului. Dintre cele mai importante staruri pop şi rock britanice amintim The Beatles, Cliff

Richard, Queen, The Rolling Stones, Led Zeppelin, Black Sabbath, Pink Floyd, Deep Purple.

Regatul Unit s-a aflat în avangarda muzicii punk a anilor 1970, prin Sex Pistols sau The Clash,

precum şi a renaşterii heavy metal-ului, prin Iron Maiden sau Motörhead. Vezi şi Muzica în

Regatul Unit.

Un mare număr de sporturi îşi au originea în Regatul Unit: fotbal, golf, cricket, tenis,

squash, box, rugbi şi biliard. Turneul de la Wimbledon este unul din cele patru turnee de mare

şlem în tenis. "Sportul naţional" al Regatului este fotbalul, însă Regatul nu participă în

competiţiile inter-ţări cu o echipă naţională unică; fiecare din ţările componente are propria

federaţie de fotbal şi propria echipă naţională.

1.2. Imperiul Britanic

Imperiul Britanic, nume atribuit Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi

fostelor dominioane, colonii, şi altor teritorii aflate sub stăpânirea Coroanei Britanice de la

sfârşitul secolului XVI până la mijlocul secolului XX. Apogeul Imperiului Britanic a fost atins la

începutul secolului XX, cuprinzând peste 20% din suprafaţa uscată a Terrei şi mai mult de 400

milioane de locuitori.

17

Cu roz, posesiunile britanice.

Bazele Imperiului Britanic au fost puse în timpul domniei Elisabetei I (1558-1603). Sub

domnia sa, sprijinul statului pentru explorarea navală a ,,Noilor Lumi” a crescut foarte mult şi, în

1580, Sir Francis Drake a devenit primul englez care a navigat în jurul lumii.

Relaţii de schimb şi comerciale au fost deja stabilite peste mări de Compania Indiilor

Orientale, înfiinţată în 1600. Totuşi, deoarece Anglia era în război cu Spania, care avea cel mai

întins imperiu în cele două Americi, colonizarea engleză în cele două Americi era aproape

inexistentă în secolul XVI.

Prima tentativă de colonizare a fost făcută pe insula Roanoke , de pe coasta nord-

americană, în 1585, de către Sir Walter Raleigh. Această aşezare nu a rezistat, şi Anglia nu va

mai avea nici o tentativă de explorare şi colonizare în cele două Americi, până în 1604, după

pacea încheiată cu Spania.

În secolele XVII-XVIII, Marea Britanie a înfiinţat primul imperiu, care îşi avea centrul în

emisfera vestică, adică în insulele Caraibiene şi America de Nord. A început cu înfiinţarea unor

plantaţii de tutun în Indiile de Vest şi a coloniilor religioase situate de-a lungul coastei Americii

de Nord.

Anglia şi-a asigurat prezenţa în India în secolul XVII, prin Compania Indiilor Orientale.

Deşi această prezenţă a devenit mai întinsă şi consolidată de-a lungul secolelor XVII-XVIII,

India a ajuns sub directa dominaţie engleză, abia în 1858.

Un factor important al primului imperiu a fost mercantilismul, doctrină economică bazată

pe protejarea monopolurilor din comerţ şi controlul statului asupra manufacturilor. Sub acest

sistem, coloniile nou înfiinţate trebuiau să crească bogăţia metropolei. Ele reprezentau o sursă de

materii prime şi o piaţă de desfacere pentru produsele metropolei. Intenţia urmărită era ca

exporturile metropolei să fie mai ridicate decât importurile din colonii, rezultă că metropola

vinde mai mult decât cumpără, deci capitalul rămas în metropola va creşte.

Deoarece acest sistem economic presupunea controlul strict al guvernământului, Anglia a

început să reglementeze mai strict relaţiile cu coloniile sale. În 1651, parlamentul englez a

adoptat Actul de navigaţie care prevedea că toate importurile în porturile engleze şi colonii

urmau să fie făcute doar cu ajutorul navelor engleze.

Prima colonie stabilă engleză în America de Nord a fost stabilită în 1607, la Jamestown,

Virginia.

În 1620, pelerinii englezi au debarcat în golful Massachusetts şi au fondat colonia

Plymouth, prima aşezare engleză permanentă în Noua Anglie. Coloniştii aparţineau comunităţii

puritane, alcătuind Compania Golfului Massachusetts, în 1628.

18

Alte colonii religioase au fost înfiinţate în Rhode Island (1636), colonia fiind bazată pe

principiul toleranţei religioase; Connecticut (1639), bazată pe credinţele religioase

congregaţionaliste; şi Maryland (1634), dominată de romano-catolici.

Aceste colonii erau apropiate de ţărm, niciodată penetrând ţinuturile din interiorul

continentului şi, în fapt, erau puternic ataşate de Anglia, mai mult decât alte colonii. Totuşi,

deoarece distanţele făceau imposibilă guvernarea directă a Angliei, guvernatorii coloniilor erau

însărcinaţi să alcătuiască adunările alese dintre colonişti.

Prezenţa engleză a fost extinsă treptat, de-a lungul coastei de est. În 1664, New

Amsterdam a fost preluat de la olandezi şi redenumit New York. Locuitorii olandezi au fost

forţaţi să se supună conducerii engleze. În 1681, William Penn, sub patentă regală, a fondat

colonia Pennsylvania.

După 1688, războaiele cu Franţa au dus mai departe expansiunea engleză. Coloniile din

Noua Anglie s-au mărit, şi Compania Râului Hudson s-a stabilit lângă râul Hudson, pentru a

participa la comerţul cu blănuri.

Creşterea prezenţei engleze a intensificat fricţiunile, în anii 1690, cu Noua Franţa, aflată

în apropierea văii St. Lawrence. În consecinţă, războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei

(1701-1714), în care Anglia (începând de acum se va numi Marea Britanie) şi aliaţii săi, au luptat

împotriva Franţei şi Spaniei. Armatele britanice au capturat posesiunile franceze din America

(Acadia şi Terra Nova). Insulele spaniole, Gibraltar şi Minorca, au fost obţinute în urma aceluiaşi

conflict, dând Marii Britanii pentru prima dată prezenţa teritorială în Marea Mediterană.

Pacea de la Utrecht (1713) a încheiat războiul, şi cedarea oficială a teritoriilor cucerite de

britanici. De asemenea, extindea drepturile britanice asupra aprovizionării cu sclavi şi a altor

mărfuri comerciale destinate coloniilor spaniole din cele două Americi, şi, ca rezultat stabilea

statutul Marii Britanii ca putere maritimă aproximativ egală cu puternicii competitori europeni.

Prima colonie de exploatare din Indiile de Vest a fost Saint Christopher (mai târziu Saint

Kitts), achiziţionată în 1623. Plantaţiile engleze înfiinţate în Indiile de Vest au fost lucrate iniţial

de ucenici albi aduşi din Anglia. Plantaţiile de tutun sunt înlocuite cu cele de trestie de zahăr

lucrate însă de sclavi aduşi din Africa.

În 1655, Anglia a cucerit Jamaica de la Spania – prima colonie engleză obţinută prin

forţă. În 1670, Anglia şi Spania au semnat Tratatul de la Madrid, în urma căruia Spania

recunoştea posesiunile engleze caraibiene. Comerţul cu zahăr s-a extins, şi Compania Regală a

Africii, fondată în 1672, a adus un număr mare de sclavi africani în Caraibe. Marii plantatorii ai

insulelor engleze obţineau forţa de muncă necesară, dar se temeau de posibila revolta a sclavilor

negri care le puteau periclitau siguranţa proprie. La sfârşitul anilor 1670, sclavii negrii

constituiau marea majoritate a populaţiei insulelor engleze.

19

La începutul secolului XVIII, interesul public pentru afacerile de peste mări a scăzut. În

timpul lungii guvernări prezidate de Robert Walpole, s-a adoptat ca politică laissez-faire, în care

guvernarea să nu intervină în problemele economice.

În 1732, Georgia a devenit a 13-a colonie americană. Zahărul reprezenta principala marfă

importată din colonii şi, odată cu ea, a sporit şi comerţul cu sclavi care traversau Atlanticul

(70.000 de sclavi aduşi anual din Africa către America).

În timpul Războiului de 7 ani (1756-1763), Marea Britanie a obţinut câştiguri teritoriale

în defavoarea Franţei.

Prin Tratatul de la Paris (1763), Franţa recunoştea oficial stăpânirea britanică asupra

Canadei, însă britanicii restituiau francezilor controlul asupra insulelor Guadeloupe şi

Martinique. Prin acest tratat se asigura securitatea coloniilor nord-americane.

După pierderea coloniilor americane, comerţul britanic şi-a întors faţa, de la cele două

Americi, către est. Revoluţia industrială a transformat economia britanică dintr-una agricolă,

într-una bazată pe manufactura mecanizată, şi au crescut astfel produsele britanice destinate

exportului. Comerţul liber, încrederea bazată pe comerţul mondial care nu trebuie îngrădit de nici

o naţiune, înlocuieşte vechiul sistem colonial, care avea la bază ideile mercantiliste de protejare a

comerţului.

Al doilea Imperiu Britanic avea ca centre Asia şi Africa, continuând să se extindă în

secolul XIX şi la începutul secolul XX, atingând apogeul la sfârşitul Primului Război Mondial.

Totuşi, creşterea naţionalismului în coloniile britanice a slăbit treptat puterea imperiului, şi

Marea Britanie a fost forţată să acorde independenţa multora din fostele sale colonii.

Deşi primul imperiu îşi avea centrul în cele două Americi, englezii activau în India încă

din secolul XVII. Compania Indiilor Orientale a înfiinţat puncte comerciale la Surat (1612) şi

Madras (acum Chennai, 1639), sub auspiciile Imperiului Mogul.

A urmat o rapidă extindere a afacerilor sale şi, în 1690, compania a stabilit o nouă

factorie pe râul Hugli, pe locul viitorului oraş Calcutta. Dar, în 1700, compania şi-a extins

activităţile comerciale în Bengal şi a stabilit, pentru sine, rolul de jucător principal în politica

indiană.

După moartea împăratului mogul Aurangzeb, în 1707, Imperiul Mogul din India intră

într-o perioadă de instabilitate. În acest timp, Compania Indiilor Orientale – principala

organizaţie comercială – a intrat mai direct în politică, pentru a-şi conserva poziţia economică

dominantă.

Apoi, între 1740-1750, Compania Indiilor Orientale a luptat cu Compania Franceză a

Indiilor pentru supremaţie în India. O serie de lupte au culminat cu bătălia de la Plassey din iunie

20

1757, în urma căreia britanicii au înfrânt pe rivalii francezi şi indieni. Astfel, Compania Indiilor

Orientale a obţinut poziţia dominantă în regiunea Bengal.

Australia

Deşi expediţiile engleze ajunseseră în Australia încă de la sfârşitul sec. XVII, nu a existat

un interes pentru colonizarea acestui continent, considerat neinteresant.

Explorările ulterioare ale căpitanului James Cook din anii 1770, cuplată cu pierderea

coloniilor nord-americane, a schimbat această situaţie. Australia a devenit interesantă pentru

britanici, datorită poziţiei strategice oferite în Asia de Est, precum şi ca destinaţie pentru

condamnaţii britanici care nu mai puteau fi trimişi în coloniile nord-americane, acum

independente.

În consecinţă, o flotă britanică compusă în mare parte din condamnaţi a acostat în Golful

Botany, din regiunea australiană New South Wales, rezultând fondarea oraşului Sydney, în 1788.

În anii care au urmat Revoluţiei Americane, guvernul britanic a încercat să consolideze

controlul asupra Indiei şi Canadei.

India Act din 1785, supunea administraţia Companiei Indiilor Orientale în grija

Ministerului controlului. Sub guvernarea generalului de flotă Lord Cornwallis (1786-1793),

Marea Britanie a pus administrarea Indiei în seama instituţiilor civile ale Companiei Indiilor

Orientale, deşi compania se ocupa în continuare cu comerţul.

Canada Act din 1791, încerca să minimalizeze tensiunile între locuitorii francezi şi cei

britanici, separaţi în două regiuni, Canada de Sus, în care se vorbea mai ales limba engleză, şi

Canada de Jos, în care majoritatea populaţiei era vorbitoare a limbii franceze.

Războaiele Napoleoniene

Implicarea Marii Britanii în războaiele cu Franţa, după 1793, a dat un imbold creşterii

imperiului. În 1794, Marea Britanie a capturat din nou zahărul francez produs în insulele

Caraibiene. A rezultat o invadare a pieţei britanice cu zahăr, ceea ce a contribuit indirect la

adoptarea legislaţiei britanice, din 1807, care interzicea comerţul cu sclavi, „vinovat” de

creşterea producţiei de zahăr în coloniile americane.

Poziţia britanică în Mediterană a fost asigurată în timpul războaielor napoleoniene (1799-

1815), de cele două triumfuri ale amiralului britanic Horatio Nelson. În primul, Nelson a oprit

invazia napoleoniană în Egipt, în bătălia de pe Nil, care a asigurat controlul total al britanicilor

asupra Mediteranei. Apoi, în bătălia de la Trafalgar, Nelson a distrus flota franceză care voia să-

şi debarce trupele în Italia.

Decimând flota franceză, Nelson a pus capăt tentativei lui Napoleon de a izola insulele

britanice, şi totodată asigura supremaţia navală britanică în tot secolul XIX.

21

America nu a fost teatru al nici unei operaţiuni militare, până la tulburările legate de

drepturile comerciale ale statelor neutre. Americanii au căutat să-şi extindă stăpânirea asupra

Canadei. În războiul din 1812, americanii au ocupat York (azi Toronto), în Canada de Sus. Ca

urmare, britanicii au jefuit capitala Washington.

Incapacitatea armatei americane de a avansa în Canada, a confirmat supravieţuirea

stăpânirii britanice în America de Nord.

În timpul Războaielor Napoleoniene, Olanda a fost aliata Franţei, şi Marea Britanie a

ocupat numeroase posesiuni olandeze inclusiv Colonia Capului, în Africa de Sud; Ceylon (mai

târziu, Sri Lanka), în apropiere de coasta indiană; Java, în Indonezia; părţi din Guiana, în

America de Sud. Deşi Java a fost restituită olandezilor, majoritatea acestor posesiuni au rămas

britanicilor, recunoscute oficial de Congresul de la Viena din 1815.

Africa de Sud

Achiziţia Coloniei Capului de la olandezi, în timpul Războaielor Napoleoniene, a permis

britanicilor o prezenţă puternică în Africa de Sud. Sute de colonişti britanici au început să

sosească după 1820, şi engleza a devenit limba oficială, în 1822. Sclavia, adânc înrădăcinată sub

stăpânirea olandeză, a fost abolită în 1833. În 1843, britanicii au înfiinţat colonia de coastă Natal.

Burii, care erau descendenţi ai coloniştilor olandezi şi germani, au respins conducerea

britanică, şi sute de buri au migrat spre nord, înfiinţând în interiorul continentului republicile

libere africane Transvaal şi Orania.

India

În India, Lordul Arthur Wellesley, mai târziu duce de Wellington, a făcut o serie de

cuceriri, aşa încât, în 1805, britanicii aveau controlul asupra oraşului Delhi şi l-au transformat pe

împăratul mogul într-o marionetă. În 1828, engleza a înlocuit persana, ca limbă oficială a

guvernului din India, şi a crescut totodată activitatea misionară creştină. Superioritatea britanică

a fost completată, în final, cu cucerirea provinciilor Punjab şi Sind, în anii 1840.

Totuşi, populaţia indiană a început să respingă treptat stăpânirea britanică, simţind că

britanicii nu au respect pentru culturile şi tradiţiile locale. Aceste sentimente au atins apogeul în

revolta şipailor din 1857, în care soldaţii indieni (numiţi şipai), aflaţi sub comanda Companiei

Indiilor Orientale, au pus la cale o revoltă armată. Rebeliunea a fost înăbuşită de britanici, dar

pierderile umane au fost mari de ambele părţi.

În consecinţă, britanicii au încercat să anglicizeze India şi să-şi concentreze guvernarea

eficient, folosind în administraţie elemente tradiţionale ale societăţii indiene.

După 1858, India a fost trecută, din subordinea Companiei Indiilor Orientale, în

administrarea directă a guvernului britanic, având în frunte un vicerege şi un secretar de stat la

Londra, ultimul făcea parte din Cabinet.

22

BirmaniaDe-a lungul secolului XIX, Marea Britanie a folosit armatele din India pentru a-şi extinde

dominaţia în sud-estul Asiei. Dinastia Konbaung şi-a extins graniţele în Birmania (azi

Myanmar), până au început să atace India britanică.

Incursiunile birmaneze în India au determinat primul război anglo-birmanez (1824-1826),

în urma căruia birmanezii sunt înfrânţi, fiind obligaţi să cedeze câteva regiuni de coastă. În

timpul celui de-al doilea şi al treilea război anglo-birmanez (1852 şi 1885), britanicii au cucerit

întreaga Birmanie.

În 1886, Birmania a devenit oficial provincie a Indiei.

Începutul autoguvernării

Un imperiu bazat mai mult pe liberul schimb, decât unul bazat pe principii mercantiliste.

În consecinţă, conceptul autoguvernării iese în prim plan. Acest concept a fost aplicat în

coloniile britanice nord-americane de-a lungul anilor 1840 şi, în 1867, ele au devenit o

confederaţie.

Confederaţia permitea Marii Britanii să-şi retragă prezenţa militară, dar îşi păstra

controlul asupra afacerilor străine şi apărării externe a acestora. În anii 1850, noile colonii

australiene Australia de Sud, Australia de Vest, Victoria şi Queensland înfiinţate între anii 1830-

1840, se autoguvernau, înainte de deja existenta colonie New South Wales. Totuşi, fragmentarea

lor a întârziat federalizarea, până în anul 1901.

Marea Britanie nu a încredinţat autoguvernarea coloniilor din Africa de Sud, datorită

tensiunilor existente între colonişti şi africanii locali. Totuşi, în anii 1850, Marea Britanie şi-a

retras administraţia directă asupra coloniilor interioare, Transvaal şi Orania.

La mijlocul secolului XIX exista o relativă stabilitate a imperiului. Totuşi, Marea Britanie

a continuat politica comercială agresivă care a condus deseori la conflict. De pildă, conflictele cu

China, legate de importurile britanice de opiu, vor conduce la războaiele opiului şi achiziţia

oraşului Hong Kong, în 1841.

Noul Imperialism

Guvernarea lui Benjamin Disraeli (1874-1880), a însemnat o mai activă politică colonială

britanică. Aceasta s-a numit „Noul Imperialism” care s-a caracterizat printr-o mai agresivă

expansiune, menită să apere interesele britanice de peste mări.

Totuşi, imperialismul este uneori rezultatul instabilităţii locale, ca, de pildă, în 1882, când

trupele britanice au ocupat Egiptul, pentru a păstra controlul asupra Canalului Suez. Expansiunea

imperială, a fost alimentată deseori de dorinţa guvernământului britanic de a extinde imperiul.

După ocuparea Egiptului, a urmat cursa pentru înfiinţarea de colonii în Africa. Britanicii,

care erau în competiţie directă cu Franţa şi Germania, ridicau pretenţii asupra Africii de Vest în

23

anii 1880, în special, în valea fluviului Niger. Coloniile adăugate imperiului au fost înfiinţate în

Africa de Sud, unde activităţile lui Cecil Rhodes au condus la anexarea Bechuanaland (azi

Botswana), în 1885, şi înfiinţarea coloniei Rhodesia (azi Zimbabwe), în 1890.

Oponenţii cei mai înverşunaţi ai expansiunii britanice au fost burii din statele Transvaal şi

Orania din Africa de Sud, până ce britanicii i-au înfrânt în războiul bur (1899-1902).

În Africa de Est, exploratorii britanici erau activi de la sfârşitul anilor 1850, fiind în

căutarea izvoarelor Nilului, şi, în 1864, Sir Samuel Baker a descoperit Lacul Albert; iar achiziţia

Ugandei, în 1894, a asigurat dominaţia politică britanică asupra regiunii. Cam în acelaşi timp, a

început stăpânirea britanică în Kenya.

Guvernarea britanică a lui Sir Henry Campbell-Bannerman, care a ocupat funcţia de

premier din 1905, a urmărit un mai puţin imperialism activ.

Marea Britanie a acordat autoguvernarea în Transvaal şi Orania, în 1907, deschizând

drumul înfiinţării Uniunii Sud-Africane în 1910.

Primul Război Mondial şi apogeul Imperiului Britanic

În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), Imperiul Britanic a rămas în mare parte

unit. Dominioanele cărora li s-au acordat autoguvernarea, au fost cele mai loiale britanicilor, încă

de la început, excepţie făcând un mic incident legat de înăbuşirea revoltei burilor din 1914.

Totuşi, rebeliunea din Irlanda din 1916, a marcat începutul creşterii dorinţei de independenţă a

multor colonii.

Trupele din ţările dominioane au fost importante în Primul Război Mondial, dar

pierderile umane au crescut după 1916, slăbind loialitatea faţă de britanici. Serviciul militar

obligatoriu a fost respins de cetăţenii din Australia şi mai puternic de cei din provincia Quebec a

Canadei.

Războiul s-a extins într-o mare parte a Imperiului Britanic. Tratatul de la Versailles din

1919, dădea Marii Britanii cea mai mare parte din coloniile germane din Africa, în timp ce

prăbuşirea Imperiului Otoman, în Orientul Mijlociu, au condus pe britanici la obţinerea

Palestinei şi a Irakului, în 1918.

Războiul a întărit sprijinul pentru mişcările naţionaliste din colonii, şi guvernarea

britanică nu a putut găsi soluţia opririi acestui trend. După Primul Război Mondial, Marea

Britanie era ruinată iar imperiul prea extins.

În consecinţă, între 1920-1930, britanicii au căutat soluţii politice ce ar putea îmbina

simultan reducerea teritorială a imperiului, şi, totodată, oprirea riscului dezintegrării sale. Astfel,

a acordat Egiptului independenţa, în 1922, şi Irakului, în 1932.

24

Cererile Dominioanelor pentru autonomie constituţională totală au fost recunoscute prin

Statutul de la Westminster în 1931, care elimina întregul control al Parlamentului Britanic asupra

guvernului din dominioane. Statutul înfiinţa Comunitatea britanică de Naţiuni ca asociaţie a unor

state independente, egale şi unite, supuse Coroanei Britanice.

După Revoluţia Irlandeză (1912-1922), sudului Irlandei i s-a acordat statutul de

dominion, sub denumirea de Statul Irlandez Independent, deşi, în 1937, s-a desprins din imperiu

şi s-a proclamat Irlanda.

Nemulţumirea faţă de conducerea britanică în India, a crescut de-a lungul acestei

perioade, culminând cu Masacrul de la Amritsar, în urma căruia armata britanică a deschis focul

asupra demonstranţilor, omorând aproape 400 dintre ei. Deşi guvernământul colonial britanic a

adoptat reforme în 1919 şi 1935, tensiunile au rămas la cote ridicate.

În coloniile africane, britanicii nu aveau încă o opoziţie naţionalistă puternică, ceea ce le-

a permis să-şi concentreze eforturile pe administrarea coloniilor, prin intermediul populaţiei

indigene din instituţiile locale. Ocazional, a existat o rezistenţă africană faţă de controlul

colonial, în special acolo unde britanicii impuneau noi taxe, sau când interveneau în tradiţiile

locale.

Decolonizarea

Dacă Imperiul Britanic se menţinea într-un echilibru fragil în 1939, Al Doilea Război

Mondial (1939-1945) îl va răsturna. Posesiunile britanice, inclusiv Hong Kong şi Birmania, au

fost cucerite de Japonia. A existat o revoltă în India, în 1942, şi câţiva disidenţi în armata

indiană.

Deşi India britanică a avut o contribuţie importantă la efortul de război al aliaţilor, în

1945, guvernul colonial britanic din India folosea încă forţa.

Dominioanele intraseră în război alături de Marea Britanie în 1939, dar cu toate acestea

îşi rezervau dreptul de a stabili natura şi limitele participării lor la efortul de război.

În coloniile aflate sub directa dominaţie britanică, în special în cele din Africa şi Caraibe,

guvernarea britanică încerca să dezvolte o imagine pozitivă despre război, promiţând coloniştilor

că luptă în interesul libertăţii.

Actele coloniale pentru dezvoltare şi prosperitate au fost adoptate în 1940 respectiv 1945,

şi primul ministru Winston Churchill s-a alăturat demersului preşedintelui american Franklin

Delano Roosevelt în semnarea Cartei Atlanticului în 1941, în care se recunoştea dreptul

popoarelor la autodeterminare.

În vreme ce Marea Britanie era victorioasă pe fronturile pe luptă, promisiunile făcute

coloniilor, pentru a stimula mobilizarea acestora, va grăbi sfârşitul imperiului său.

25

Rezultatul acestor acţiuni avea să fie văzut curând în Asia, unde India şi Pakistan şi-au

câştigat independenţa, în 1947, iar Ceylon(Sri Lanka) şi Birmania, în 1948. Doar Birmania nu a

rămas în Commonwealth.

Toate posesiunile asiatice britanice şi-au câştigat independenţa, cu excepţia Hong-Kong -

ului care a rămas sub control britanic şi după 1950, fiind retrocedat ulterior Chinei, în 1997.

În 1948, Marea Britanie mai avea sub controlul propriu Palestina şi Africa. Ea şi-a

asumat răspunderea că va acorda curând autoguvernarea acestora. Tulburările din Accra din

februarie 1948 au forţat tranziţia relativ rapidă în Coasta de Aur, care în 1957 a devenit o naţiune

independentă sub numele de Ghana.

În anii 1950, guvernul britanic a recunoscut vântul schimbării din Africa, şi multe naţiuni

africane şi-au obţinut independenţa la sfârşitul anilor 1950 şi începutul anilor 1960: Sudan 1956),

Nigeria (1960), Sierra Leone (1961), Tanganika (1961, mai târziu Tanzania), Uganda (1962),

Kenya (1963), Malawi (1964), Gambia (1965), Botswana (1966) şi Swaziland (1968).

În aceste ţări, transferul de putere s-a făcut în cea mai mare parte paşnic, cu excepţia

Rhodesiei, unde revoltele coloniştilor albi au generat un război de gherilă, înainte ca Zimbabwe

să fiinţeze legal, din 1980.

Nu au existat astfel de probleme în Indiile de Vest, deşi o mulţime de insule şi-au câştigat

independenţa în mod separat, nu a fost viabilă uniunea între ele. Jamaica şi Trinidad Tobago au

devenit independente, în 1962, şi alte insule le-au urmat exemplul.

De-a lungul acestui proces, guvernele britanice nu s-au opus decolonizării, deoarece

transferul de putere s-a făcut către regimuri politice paşnice, în circumstanţe ce nu umileau

demnitatea naţională. Când prestigiul britanic a fost lezat, ca în războiul cu Argentina pentru

insulele Falkland (insulele Malvine), în 1982, răspunsul a fost unul pe măsură, adică militar.

Sfârşitul imperiului, a adus în prim plan Comunitatea de Naţiuni, organizaţie multietnică

de state independente, egale între ele, cu o utilitate modestă, dar în general cu sentimente de

cooperare.

Astăzi, 54 de naţiuni fac parte din Comunitatea de Naţiuni, şi chiar acele state care au

părăsit în trecut organizaţia, pentru un motiv sau altul, ( de pildă, Africa de Sud şi Pakistan), au

găsit de cuviinţă să se reîntoarcă în comunitate.

1.3. Scurt istoric

Oasele şi uneltele din piatră (cremene) găsite în Norfolk şi Suffolk dovedesc că Homo

erectus a trăit pe teritoriul Angliei de azi acum 700.000 de ani. La acea vreme, Marea Britanie

era legată de continental European. Poziţia curentă a Canalului Englez (English Channel) era un

fluviu ce curgea spre vest şi era alimentat de afluenţi care mai târziu au devenit Tamisa şi Sena

26

(Seine). Această zonă a fost depopulată în perioada Marii Glaciaţiuni, aşa cum au fost şi alte

regiuni ale Insulelor Britanice. În timpul recolonizării, după dezgheţ, cercetarea genetică arată că

Anglia de azi a fost ultima zonă a Insulelor Britanice care a fost repopulată, cam acum 13.000 de

ani. Popoarele migratoare care au ajuns în această perioadă contrastează cu ceilalţi locuitori ai

Insulelor Britanice, venind de pe continent din sud-estul Europei, în timp ce locuitorii care au

venit mai devreme au sosit din nord de-a lungul coastei din Iberia. Aceşti migratori au adoptat

cultura Celtică care a devenit dominantă în mare parte a Europei vestice.

Până la 43 D.Hr., timpul marii invazii romane, Britania fusese deja ţinta unor invazii

frecvente, plănuite de forţele Republicii Romane şi a Imperiului Roman. A fost invadată pentru

prima oară de dictatorul roman Iulius Cezar în 55 Î.Hr., dar a fost pe deplin cucerită de împăratul

Claudius în 43 D.Hr. Ca alte regiuni aflate la marginea imperiului, Britania s-a bucurat o

perioadă lungă de legături comerciale cu romanii, şi influenţa lor economică şi culturală a avut o

semnificaţie deosebită asupra epocii de fier pre-romană a britanicilor, în special în sud. Odată cu

căderea Imperiului Roman 400 de ani mai târziu, romanii au părăsit Provincia Britannia, care

mare parte din ea a fost numită mai târziu Anglia.

Pe teritoriul actual al Marii Britanii s-au aşezat celţii în anul 700 î.Hr. Sub conducerea

împăratului Claudius are loc invazia romană în anul 43 d. Hr. Teritoriul ocupat de romani poartă

numele de Pretani şi se întindea pe toată suprafaţa marii Britanii, exceptând partea de Nord

Caledonia (Scoţia actuală). Romanii au avut în stăpânire aceste teritorii cărora le-a dat numele

Britania timp de aproape 400 de ani. Datorită migraţiei barbarilor, a picţilor şi scoţienilor,

romanii, datorită faptului că nu aveau aici un front militar puternic, s-au văzut obligaţi în situaţia

de a abandona aceste ţinuturi lăsând în urmă o reţea de oraşe înconjurate cu ziduri. În sec V-VI

aceste teritorii au fost cucerite de saxoni, anglii şi iuţi. Saxonii s-au stabilit în partea vestică a

ţării-Wessex, Sussex, Essex, pe când iuţii au acaparat oraşul Kent. Anglii ocupă estul Angliei,

Mercia şi Northumbria, până la graniţa cu Scoţia. Anglo-saxonii s-au luptat între ei timp de patru

secole, cel mai puternic dintre ei a fost regele de Mercia. La jumătatea sec. IX vikingii debarcă

pe ţărmurile Marii Britanii şi ocupă majoritatea teritoriului în afară de Wessex. Conducătorul

Alfred de Essex ( 871-901 ) a încheiat cu ei un tratat de pace. Conform acestui tratat danezii au

ocupat nordul şi estul ţării, iar restul fiind dominat de Alfred de Wessex. Alfred de Essex este

cunoscut de altfel drept ,,părintele marinei britanice“ întrucât a pus bazele unei flote puternice.

Anglo-saxonii au pus bazele statului englez-ei au împărţit ţara în districte, au stabilit sistemul

feudal, au conceput Conciliul care stă la baza Conciliului Confidenţial de astăzi. În sec. VI-VII

se generalizează religia creştină adusă aici tot de către imigranţii anglo-saxoni. Ultima invazie a

Angliei a fost făcută de către normanzi avându-l în frunte pe Wilhelm de Normandia. În bătălia

de la Hastings (1066) o mare parte a saxonilor au fost ucişi în luptă iar cei care au supravieţuit s-

27

au refugiat în Scoţia având un rol important în anglicizarea Scoţiei. În urma rebeliunii saxono-

daneze regele Wilhelm distruge o mare parte a oraşului York şi începe construcţia unor castele

de apărare.

Istoria Angliei Anglo-Saxsone acoperă Anglia medievală timpurie de la sfârşitul Britaniei

Romane şi stabilirea regatelor Anglo-Saxone din sec.V până la Cucerirea Normandă din 1066.

Surse care vorbesc despre Anglia Anglo-Saxonă sunt:

Scriitorul din sec.6 Gildas

Cronica Anglo-Saxonă (o istorie a poporului englez începând din sec.IX)

Viaţa sfinţilor

Poezia

Descoperirile arheologice

Studiul numelor de locuri

Temele dominante din sec.VII până în sec.X au fost răspândirea creştinismului şi

unificarea politică a Angliei. Creştinismul a pătruns din trei direcţii: - de la Roma în sud, şi

respective Scoţia şi Irlanda în nord şi vest.

Din jurul anului 500 D.Hr. se crede că Anglia era împărţită în 7 regate mici, cunoscute ca

Heptarchy:

Northumbria

Mercia

East Anglia

Essex

Kent

Sussex

Wessex

Aceste regate anglo-saxone tindeau să se unească prin război şi ostilităţi. Încă de pe

timpul lui Ethelbert din Kent, un rege nu putea fi recunoscut ca Bertwalda (“Lord of Britain”). În

general , titlul a revenit regilor din Northumbria în sec.VII; în sec.VIII celor din Mercia; în

sec.IX lui Egbert a Wessex-ului, care în 825 a învins pe Merciani în Bătălia de la Ellendun. În

secolul următor, familia sa a domnit în Anglia.

Iniţial Anglia a fost un termen geografic care a descris partea Britaniei ocupată de anglo-

saxoni, mai mult decât un nume dat unui stat cu o naţiune individuală. A devenit unită politic

prin expansiunea regatului Wessex, a cărui rege Athelstan a adus pentru prima dată toată Anglia

sub un singur conducător în 927, deşi unificarea nu a devenit permanentă până în 954, când

Edred l-a înfrânt pe Eric Bloodaxe şi a devenit Regele Angliei.

28

După cucerirea normandă s-a accentuat şi procesul de feudalizare care până atunci s-a

desfăşurat într-un mod destul de lent. Deşi anglo-saxonii au pus bazele statului englez normanzii

continuă acest proces având un rol important în formarea societăţii feudale engleze. Regele

normand a confiscat pământurile nobilimii anglo-saxone; oraşele, marile domenii şi majoritatea

pădurilor le-a oprit ca proprietate personală devenind în cele din urmă cel mai bogat rege din

Europa Apuseană. Restul pământurilor confiscate a fost împărţit în feude şi date soldaţilor care

au participat la expediţiile sale militare. Majoritatea ţăranilor au fost transformaţi în iobagi.

Terminologia cuvântului cavaler ne duce cu gândul la curaj, onoare, cinste, caritate şi

apărarea celor slabi. Această clasă a fost instituită de către Wilhem de Normandia,

sau ,,Cuceritorul“ cum a rămas cunoscut în istorie. Soldaţii săi au devenit ,,cavaleri“ iar

comandanţii lor au fost numiţi baroni sau conţi. În ierarhia feudală ei rămâneau subordonaţi unii

altora, după gradele şi funcţiile pe care le-au purtat în armată.

În 1016, Anglia a fost cucerită de regele danez Canute cel Mare şi a devenit centru

guvernamental pentru imperiul său care a durat foarte puţin. Odată cu ascensiunea lui Edward

Confesorul, moştenitor al dinastiei engleze native, în 1402, Anglia a devenit din nou un regat

separat. Legăturile şi natura sa au fost total schimbate după Cucerirea Normandă din 1066.

Câteva sute de ani ce au urmat a poziţionat Anglia ca o parte majoră a expansiunii şi decăderii

imperiilor; în Franţa “Regii Angliei” au folosit Anglia ca o sursă de trupe timp de ani de zile

pentru a-şi mări proprietăţile personale în Franţa (Războiul de 100 de Ani) începând cu Edward

III; de fapt, coroana engleză nu a renunţat la ultimul ei punct de sprijin pe continent, în Franţa

până când nu a fost pierdut Calais-ul în 1558, în timpul domniei Mary Tudor (insulele Canalului

sunt încă dependente de coroană, dar nu sunt parte a Regatului Unit).

Henric II (1133-1189)

În anul 1154 devine regele Angliei şi ocupă această funcţie până la moartea sa. Este

fondatorul dinastiei Plantageneţilor. Mama sa a fost Matilda, regină a Angliei iar tatăl său se

numea Geofrroy IV şi a fost conte de Anjou. În timpul domniei sale au avut loc rebeliuni

organizate de fiii săi precum şi asasinarea arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Becket, care s-

a opus în repetate rânduri încercărilor regelui de a limita drepturile Bisericii. Papa Alexandru III

a acceptat în cele din urmă penitenţa lui Henric care a avut un rol esenţial în instigarea acestui

asasinat. Henric a pus capăt unei perioade de anarhie şi a condus Anglia de pe o poziţie fermă

introducând importante reforme legislative. Administraţiile locale au primit autoritatea de a

rezolva problemele de rutină în domeniul justiţiei şi al finanţelor, ceea ce a dus la un sistem de

drept comun ce a supravieţuit până în perioada contemporană. Ca fiu al lui Geoffroy de Anjou,

Henric deţinea controlul şi asupra provinciilor Normandia, Maine, Touraine, Bretagne şi Anjou

din Franţa. Căsătoria sa cu Eleanor de Aquitania, fosta soţie a lui Ludovic VII al Franţei, i-a adus

29

domenii şi mai mari în Franţa, astfel încât regatul său se întindea din nordul Angliei până în

Pirinei. Aceste extinderi au fost consolidate de omagiul lui Malcolm III al Scoţiei şi de

recunoaşterea lui Henric drept suzeran al Irlandei în 1171. Între 1173-1174, Henric II a înăbuşit o

rebeliune condusă de soţia lui şi de fiii săi Henric, Geoffroy şi Richard. Fiul său cel mai mare,

Henric, fusese încoronat rege în 1170, în timp ce tatăl său se mai afla la domnie.

În secolul XIII, Ţara Galilor (Wales) a fost luată prin cucerire sub controlul monarhilor

englezi. Acestei cuceriri I s-a dat o formă prin Statutul lui Rhuddlan din 1284 şi astfel Wales a

fost anexată legal Regatului Angliei prin Actele Legilor din Wales, 1535-1542. Ţara Galilor a

împărţit cu Anglia o identitate legală deoarece entitatea care s-a alăturat a fost iniţial numită

Anglia iar apoi Anglia şi Ţara Galilor.

Henric V (1387-1422)

A ajuns pe tron la vârsta de 26 de ani, a zdrobit rapid două comploturi împotriva sa şi a

emis pretenţii la coroana franceză. A invadat Franţa în anul 1415, a capturat portul Harfleur şi a

înaintat prin Normandia către Azincourt unde a repurtat o victorie decisivă. În 1417 a invadat din

nou Franţa şi a dus din nou o campanie reuşită care s-a încheiat prin Tratatul de la Troyes.

Conform acestui tratat Henric avea să succeadă la tronul Franţei după moartea lui Carol VI şi

trebuia să se căsătorească cu Catherine de Valois, fiica lui Carol. Căsătoria a avut loc în 1420,

dar Henric a murit de friguri în anul 1422, cu câteva săptămâni înainte de a deveni rege al Franţei

la moartea socrului său. Succesele militare i-au adus o aură de erou popular. A construit o flotă

puternică, a curăţat Canalul Mânecii de nave inamice şi a folosit profiturile de pe urma

intensificării comerţului pentru a plăti întreţinerea flotei. A fost urmat la tron de fiul său Henric

VI.

Războiul celor două roze (1455-1485)

A izbucnit între Casa de York, a cărei emblemă era un trandafir alb, şi Casa de

Lancaster care şi-a ales drept simbol un trandafir roşu. Cauza acestui război civil a fost pretenţia

ambelor dinastii la tronul Angliei. Rivalitatea a izbucnit între Edmund Beaufort din Casa de

Lancaster, duce de Somerset, şi Richard, duce de York. Beaufort era un apropiat al

insignifiantului Henric VI şi al reginei Margareta de Anjou. Sprijinit de contele de Warwick,

Richard, protector al regatului în timpul în care Henric a fost bolnav (1453-1455) şi dornic să-şi

arate puterea, a devenit oponentul lor. În 1455 Richard a câştigat prima bătălie de la St. Albans.

Un armistiţiu dificil a durat până în 1459 când au izbucnit noi conflicte armate. Victoriile celor

din Casa de York au fost urmate de moartea lui Richard în urma unui atac surpriză venit din

partea Casei de Lancaster în bătălia de la Wakefield din 1460.

În vara anului 1348 "Moartea Neagră", epidemia de ciumă a lovit întâi Anglia apoi

Europa. Ciuma a ucis 1/3 şi 2/3 din populaţia Europei. Anglia singură a pierdut 70% din

30

populaţia ei, care a trecut de la 7 milioane la 2 milioane în 1400. Molima s-a întors în repetate

rânduri în Anglia bântuind-o de-a lungul secolelor 14 -17. Marea Molimă (The Great Plague) a

Londrei din 1665-1666 a fost ultima care a izbucnit.

Dinastia Tudorilor

Această Casă regală a domnit în Anglia din 1485 până în 1603. Tudorii erau la origine

o familie de aristocraţi galezi, a căror soartă s-a îmbunătăţit simţitor după ce Owen Tudor s-a

căsătorit la sfârşitul anilor 1420 cu Catherine de Valois, văduva lui Henric V. Fiul lor cel mare,

Edmund (1430-1456), a fost făcut de Henric VI duce de Richmond şi s-a căsătorit cu Margaret

Beaufort, stră-strănepoata lui John of Gaunt-un strămoş datorită căruia a devenit moştenitoarea

pretenţiilor Casei Lancaster la tron. Edmund a fost executat după victoria Casei York în bătălia

de la Mortimer Cross din 1461, dar unicul său fiu, Henric Tudor, a devenit Henric VII după ce l-

a învins pe Richard III în 1485 în bătălia de la Bosworth Field. Această victorie a pus capăt

războiului Celor două Roze şi l-a adus pe tron pe Henric de Richmond, care a întemeiat Dinastia

Tudor. Henric şi-a apărat pretenţiile la tron căsătorindu-se cu Elisabeth de York şi a unit astfel

cele două case aflate în conflict: York şi Lancaster. I-a urmat la tron Henric VIII, al cărui unic

fiu legitim, Eduard VI, a murit tânăr, în 1553. Lui Eduard i-a urmat pe tron Maria I, care a murit

în 1558 după o căsătorie fără copii cu Filip II al Spaniei; ei i-a urmat la tron sora vitregă mai

mică Elisabeta I, care nu s-a căsătorit niciodată.

În timpul Reformei engleze din sec.XVI, autoritatea externă a bisericii Romano-Catolice

din Anglia a fost abolită şi înlocuită cu Actele (Hotărârile) Supremaţiei Regale şi întemeierea

Bisericii Angliei (“Biserica Anglicană”) sub guvernarea supremă a monarhului englez. Aceasta

s-a întâmplat în timpul domniei lui Henric VIII. Reforma engleză a fost diferită de celelalte

reforme din Europa prin faptul că-şi avea rădăcinile în politic mai mult decât în teologie.

Elisabeta şi gloria epocii sale

Fiica lui Anne Boleyn, repudiată de către Henric VIII Tudor şi ucisă, ea învăţase de

mică lecţia vicleniei şi a prudenţei întrucât viaţa ei a fost pusă deseori în pericol. Ca proaspătă

regină s-a confruntat cu probleme grave deoarece ţara era săracă şi slăbită-înconjurată de

potenţiali duşmani. Ca tânără femeie i se cerea să se mărite. Era cea mai bună partidă din Europa

şi în 1559 erau pretendenţi la măna ei 12 regi. Cu tenacitate le dădea tuturor speranţe astfel încât

întreţinea dezbinarea între marile puteri catolice Franţa şi Spania. Bizuindu-se pe realizările

tatălui ei Henric VIII şi continuând pe aceeaşi linie, Elisabeta a creat o Biserică naţională a

Angliei care evita extremismele - atât ale catolicilor cât şi ale puritanilor calvini. Însă reprimarea

revoltei catolice a provocat o ruptură totală de Roma: Papa Pius V a emis o bulă prin care o

detrona ca uzurpator şi pentru erezie. Aceasta a determinat-o pe Elisabeta să-şi asume rolul de

principal monarh protestant din Europa. I-a sprijinit pe olandezi în rebeliunea lor aprigă

31

împotriva Spaniei şi pe hughenoţi în Franţa. Resimţind în permanenţă lipsa banilor, a provocat

Spania permiţându-le unor corsari precum Sir Francisc Drake şi Sir John Hawkins să jefuiască

galioanele spaniole ce navigau dinspre Lumea Nouă. Tronul Elisabetei era ameninţat de

verişoara ei, catolica Maria Stuart a Scoţiei, văduva regelui Francisc II al Franţei. În 1568

aceasta a fost izgonită din Scoţia de nobilii protestanţi şi s-a refugiat în Anglia. Aici, Elisabeta a

ţinut-o în arest la domiciliu. În momentul în care o invazie spaniolă de proporţii părea iminentă

miniştrii Elisabetei au sfătuit-o că menţinerea în viaţă a Mariei Stuart reprezenta un pericol

pentru tronul ei astfel încât a fost executată în Castelul Fotheringhay în 1587. În anul 1588

Armada lui Filip al Spaniei intră în luptă. Papa vedea în acest conflict o mare cruciadă

împotriva ,,ticăloasei protestante“. Principala armată spaniolă condusă de ducele de Parma urma

să pornească din Ţările de Jos spaniole şi să debarce pe coasta Angliei. Pentru a o escorta la

trecerea Canalului, o flotă de 130 de galioane şi o armată suplimentară urmau să treacă canalul şi

să facă joncţiunea cu Parma. Printr-o manevră tenace flota engleză a hărţuit armata prin atacuri

rapide conduse de experimentaţii corsari John Hawkins şi Francis Drake şi a dispersat-o cu nave

încărcate cu explozivi cărora le dădea foc. Rămăşiţele flotei spaniole s-au întors prin Marea

Nordului-un loc total neprielnic şi pe coastele scoţiene unde o bună parte din aceste nave au

eşuat. În urma acestui eşec Filip al II-lea al Spaniei s-a izolat şi s-a dedicat rugăciunii. Elisabeta

şi-a cultivat de-a lungul carierei politice imaginea publică şi s-a bucurat de o imensă popularitate.

S-a stins din viaţa la 24 martie 1603 după 45 de ani de domnie.

Reforma engleză a netezit calea spre răspândirea Anglicanismului în biserică şi alte

instituţii. Perioada cunoscută ca Războiul Civil (1642-1651) a fost martora uneltirilor politice şi

conflictelor armate între suporterii Parlamentului Lung (Roundheads) şi regele Charles I

(Regaliştii) între 1642-45 şi 1648-1649, urmată de conflictul dintre suporterii Parlamentului

Rump şi regele Charles II între 1649-1651. Războiul s-a terminat cu Victoria parlamentară prin

Bătălia de la Worchester la 3 septembrie 1651. Ea a condus la procesul şi execuţia lui Charles I,

exilul fiului său Charles II, înlocuirea monarhiei engleze cu Commonwealth-ul Angliei (1649-

1653) şi conducerea ţării de Oliver Cromwell pe timpul Protectoratului (1653-1659).

După moartea lui Oliver Cromwell în 1659, o scurtă revenire, o încercare condusă de fiul

lui Cromwell, un om slab, la conducerea Commonwealth-ului a avut loc înainte ca Parlamentul

să-l invite pe Charles II să se reîntoarcă în Anglia în 1660 şi să restaureze monarhia. În timpul

acestui interregn, monopolul bisericii din Anglia asupra creştinismului se sfârşeşte şi influenţa

dominantă Protestantă s-a consolidat în Irlanda.

Din punct de vedere constituţional, războaiele au stabilit un precedent ca monarhii

britanici să nu poată guverna fără aprobare parlamentară, deşi lucrul acesta va deveni bine

consolidate abia în secolul următor odată cu Revoluţia Glorioasă.

32

După victoria Elisabetei împotriva Armadei lui Filip al II-lea al Spaniei, flotă cunoscută

până atunci drept invincibilă, Anglia preia controlul maritim şi se impune ca o putere care făcea

legea. Dezvoltarea şi perfecţionarea flotei engleze aduce stării prestigiu şi putere comercială-

implicit economică. Anglia îşi va dezvolta un puternic imperiu comercial. Cel care aduce

apogeul maritim al Coroanei engleze este amiralul Horatio Nelson ( 1758-1805 ) cu titlu de

Viconte în acelaşi timp. Acest amiral a înfrânt de două ori forţa navală a Franţei. Nelson a fost

fiul unui preot anglican din Norfolk şi a intrat în marină la vârsta de 12 ani pentru a promova

rapid. La 20 de ani ajunge căpitan. Când a izbucnit războiul cu Franţa în anul 1793 i se

încredinţează comanda navei de război ,,Agamenon“, navă ce făcea parte din flota comandată de

amiralul Samuel Hood. În timpul unui atac în Corsica soldat cu succes îşi pierde vederea la

ochiul stâng. Acest eveniment s-a întâmplat în anul 1794. În anul 1797 învinge flota franceză şi

pe cea spaniolă la Cape St. Vincent iar acest lucru îi va aduce pe lângă onoruri şi gradul de

contraamiral. Încearcă să captureze Santa-Cruz, dar acţiunea sa nu va avea succesul scontat, tot

în acea campanie îşi va pierde şi braţul drept. Aceste ,,mici“ accidente îi va conferi o aură de

erou încă din timpul vieţii. În anul 1798 îi zdrobeşte pe francezi pe Nil apoi se îndreaptă către

Neapole. Acolo Cupidon îi ţinteşte inima-va începe o relaţie amoroasă şi plină de romantism

alături de Lady Emma Hamilton, nimeni alta decât soţia ambasadorului britanic. Această relaţie

avea să ţină până la sfârşitul vieţii sale. În anul 1799 Neapole este capturat de francezi dar

Nelson recucereşte oraşul. În acelaşi an, comandantul suprem britanic, lordul Keith, în aşteptarea

unui atac francez, i-a ordonat lui Nelson să plece la Minorca. Nelson a refuzat pretinzând că este

necesară prezenţa sa la Neapole. Amiralitatea cunoştea însă în întregime motivul care-l ţinea pe

Nelson acolo. I se ordonă să se întoarcă acasă. Nelson călătoreşte împreună cu familia Hamilton

şi a fost primit în Anglia ca un erou. Oamenii de rând îl simpatizau foarte mult. În anul 1801 este

trimis de către superiorii săi în Marea Baltică împreună cu amiralul Hyde Parker unde învinge

flota daneză la Copenhaga. Ca urmare a acestui succes va fi înnobilat cu titlul de Viconte pentru

a i se încredinţa în anul 1803 întreaga comandă a flotei din Mediterană. Timp de doi ani supune

flota franceză unei blocade la Toulon. Când flota franceză a scăpat de sub blocadă a fugărit-o

înainte şi înapoi în Atlantic. În cele din urmă se angajează direct în Bătălia de la Trafalgar în

1805 repurtând o strălucită victorie care a dus în cele din urmă la salvarea Marea Britanii de o

invazie directă din partea lui Napoleon. Nelson nu s-a putut bucura însă de laurii victoriei pentru

că a fost rănit mortal în timpul bătăliei.

Deşi aflate în conflict de secole, Regatul Angliei şi Regatul Scoţiei se apropiaseră tot mai

mult de la Reforma Protestantă a sec.XVI şi în 1603, cu urcarea pe tronul Angliei a regelui

scoţian James VI, cele două ţări au devenit legate printr-o unire proprie, fiind conduse de aceeaşi

dinastie Stuart. După câteva încercări de a uni regatele, s-a căzut de acord asupra unui Tratat de

33

Uniune la 22 iulie 1706 atât de către parlamentarii englezi cât şi scoţieni şi a fost pus în aplicare

prin Actele Unirii care a dus la unirea politică a celor două state şi crearea Regatului Unit al

Marii Britanii la 1 mai 1707. Irlanda s-a unit în 1801, cu excepţia Irlandei de Nord ,ceea ce a

avut drept rezultat în 1922 numele de azi a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

După unire, Anglia şi Ţara Galilor şi-au menţinut separate identitatea legală pe când

continuarea sistemului legal scoţian a fost păstrat cu sfinţenie în Articolele Tratatului Unirii.

Ţara Galilor era deja parte a Regatului Angliei dar Ţara Galilor şi Actul Berwick din 1746

expunea explicit că legile pentru Anglia erau automat aplicabile şi în Ţara Galilor. Ţara Galilor

şi Actul Berwick 1746 se referea de asemenea la fostul burg scoţian Berwick-upon-Tweed.

Oraşul de graniţă a trecut adesea dintr-o mână în alta până când în cele din urmă a fost cucerit de

Anglia în 1482 dar nu a fost incorporate oficial în Anglia. Disputa dacă Berwick se afla în

Anglia sau Scoţia s-a sfârşit odată cu unirea celor două în 1707.

Arthur Wellesley (1769-1852) duce de Wellington, face parte din Panteonul marilor eroi

ai Marii Britanii şi a rămas cunoscut în istorie ca învingătorul direct al lui Napoleon în urma

bătăliei de la Waterloo (18 iunie 1815). La baza carierei el a fost militar de profesie dar a

cochetat şi cu politica, între 1828-1830 a deţinut funcţia de prim-ministru. Wellington s-a născut

în Irlanda şi în anul 1787 a intrat în armata britanică. A fost trimis în India unde s-a evidenţiat în

plan militar şi administrativ. A fost înnobilat la întoarcerea în ţară. În anul 1808 debarcă în

Portugalia pentru a prelua comanda trupelor britanice, spaniole şi portugheze în Războiul

Peninsular. În anul 1813 îi izgoneşte pe francezi din Peninsula Iberică iar în anul 1814 este

înnobilat cu rangul de duce de Wellington. Napoleon a abdicat în 1814 dar a evadat de pe Sf.

Elba din exil pentru a conduce armata franceză împotriva forţelor aliate ale lui Wellington în

Belgia. Susţinut de aliaţii prusaci Wellesley îl îngenunchează pe Napoleon la Waterloo devenind

astfel erou naţional. ,,Mă rog lui Dumnezeu ca aceasta să fi fost ultima mea bătălie. E un lucru

rău să te baţi permanent“ a rostit el cu lacrimi în ochi la sfârşitul bătăliei când a văzut câmpul de

luptă înroşit de sângele atâtor soldaţi şi camarazi de arme. S-a ţinut de cuvânt, nu a mai participat

niciodată la vreo campanie militară. În anul 1806 este ales în Parlamentul britanic din partea

Partidului Conservator-înainte de Waterloo-iar în anul 1815 a intrat în cabinet ca general de

artilerie. În anul 1828 acceptă cu greu ceea ce s-a numit ,,Emanciparea Catolică“ şi îşi pierde

popularitatea din cauza faptului că se opune reformei parlamentare. Este nevoit să demisioneze.

Între 1834-1835 deţine funcţia de Ministru de Externe sub Sir Robert Peel. În anul 1843 va fi

numit comandant suprem al armatei pentru ca patru ani mai târziu să se retragă din viaţa publică.

Berwick a rămas în interiorului sistemului legal englez şi este considerat azi ca făcând

parte din Anglia.

34

Comitatul Monmouthshire a fost de mult timp o zonă ambiguă identitatea sa legală

trecând adesea din Anglia în Ţara Galilor în diferite perioade de timp. Prin Actul Guvernamental

Local din 1972 Monmouthshire a devenit parte a Ţării Galilor.

Insula Man şi Insulele Channel sunt dependente de coroană dar nu fac parte din Anglia.

Anglia nu a cunoscut mulţi regi englezi. Începând cu ducele de Normandia – Guillaume

(supranumit William the Conqueror)- care a devenit rege al Angliei in anul 1066, după un lung

sir de regi saxoni si danezi, la tron s-au succedat o serie de monarhi aparţinând unor familii

străine: dinastia normanda, cea a Plantageneţilor, dinastia de Lancaster, dinastia de York. In anul

1485 conducerea este preluata de Casa Tudorilor, care se menţine in fruntea Angliei pana in anul

1603, când este numit rege James VI Stuart al Scoţiei, devenit James I. Dinastia Stuarţilor este

cea care uneşte sub sceptrul ei Anglia, Scoţia si Tara Galilor.

Dat fiind ca in Marea Britanie nu s-a aplicat niciodată legea salica, după revoluţia care-l

îndepărtează de la putere pe James II, la tron vine fiica mai mare a acestuia- regina Mary, care

guvernează împreuna cu soţul ei William de Orania Nassau, devenit William III. După moartea

acestuia, coroana este preluata de Anne, a doua fiica a lui James II. Aceasta a avut 17 copii.

Niciunul dintre ei nu a supravieţuit insa, astfel ca tronul este preluat de electorul de Hanovra –

Georg de Brunswick Luneburg. Descendenţii săi (George III - devenit dement, George IV –

desfrânat si leneş si William IV – vulgar si capricios) se succed din tata in fiu pana la William

IV, care moare fără copii. Coroana Regatului Unit al Marii Britanii ii revine nepoatei lui –

Victoria, fiica unica a lui Edward de Hanovra, duce de Kent. Casa de Hanovra devine casa de

Saxa Coburg Gotha, prin căsătoria Victoriei cu prinţul Albert de Saxa Coburg Gotha si domneşte

si astăzi, sub numele de casa de Windsor.

Edward VII este primul fiu al Victoriei, moştenitorul tronului Regatului Unit. Se naşte la

9 noiembrie 1841, in palatul Buckingham si primeşte numele tatălui sau- Albert Edward, in

speranţa ca va moşteni si caracterul acestuia. In realitate „Bertie” – aşa cum este alintat – se

dovedeşte a fi un adevărat hanovrian: leneş, vicios si excesiv de senzual. Este sever educat de

către tatăl sau, educaţie care nu-i va veni insa de hac.

35

La 17 ani prinţului i se conferă gradul de colonel, Ordinul Jartierei. Ulterior părăseşte

Anglia pentru a face un turneu la curţile regale europene, fără a fi scutit vreo clipa de programul

de învăţământ stabilit si controlat in permanenta de Albert prin intermediul preceptorului care-l

însoţeşte.

Când se întoarce in Anglia este trimis la Universitatea Edinburgh, pentru a se instrui in

meseria armelor. Urmează apoi cursurile universităţilor din Oxford si Cambridge. In ciuda

programului strict si a severei supravegheri a tatălui sau, Edward este atras de activităţi care-i

aduc treptat reputaţia de desfrânat: vânătoarea cu gonaci, jocul de cărti, tutunul si femeile.

In anul 1860 călătoreşte in Canada si Statele Unite, fiind primul moştenitor la tronul

Angliei care vizitează SUA după Războiul de Independenta. Simplitatea si voioşia lui ii atrag

simpatia poporului „Daca va întoarceţi peste patru ani, veţi fi candidatul nostru pentru

preşedinţie!” – se spune ca ar fi strigat un om din mulţimea strânsa cu ocazia plecării lui din

America.

Aventura lui Edward cu actriţa Nelly Clifden - o femeie de moravuri controversate - pare

sa fi fost cea care l-a indignat atât de tare pe Albert, încât acestuia ii piere somnul si moare la

scurt timp. Victoria îl va învinui toata viata pe Edward de tragedie, deşi cauza morţii iubitului

sau soţ fusese febra tifoida. Este motivul pentru care prinţul va fi ţinut departe de atribuţiile

legate de conducerea statului si i se vor da numai funcţii reprezentative: sa acorde decoraţii, sa

inaugureze diverse evenimente etc.

Refuza sa locuiască la curtea reginei Victoria si îşi petrece majoritatea timpului la

Marlborough House, in compania unor indivizi dornici de distracţie: oameni politici, industriaşi,

sportivi, femei frumoase etc. Aici sunt tolerate bârfele, spiritul parizian si chiar bulevardier, se

fumează mult1 si se joaca bacara (un joc ilegal pe atunci), pentru care prinţul este citat mai târziu

ca martor intr-un proces (1891- „afacerea jocului de bacara”), fapt ce-i sifonează serios reputaţia.

1 Regina Victoria interzice fumatul atat de categoric la curtea sa, incat un ambasador strain este surprins in camera in care fusese gazduit, intins pe jos, cu capul varat in semineu, sufland fumul pe cos.

36

Nu este singurul scandal in care Edward este implicat. In anul 1870 este citat ca martor in

procesul intentat de sir Charles Mordaunt, care-si acuza soţia de adulter. Prinţul neaga orice

implicaţie in acest scandal, fapt ce atrage după sine dereglarea mentala a acuzatei – lady

Mordaunt.

Legăturile amoroase ale lui Edward sunt numeroase si se petrec cu precădere cu ocazia

deselor sale vizite la Paris. Aici prinţul se instalează întotdeauna la hotelul Bristol, sub

identitatea „baronului Renfrew” sau a „ducelui de Lancaster”. Nu-i scapă nicio piesa de teatru si

nici un alt fel de spectacol. De aceea majoritatea metreselor sale fac parte din rândul artistelor

(printre ele se număra: artista lirica Hortense Schneider, actriţele Jeanne Granier sau Sarah

Bernhardt, tânăra Mistinguett).

Departe de a fi un model de frumuseţe bărbăteasca, având, dimpotrivă, o silueta greoaie,

prinţul de Wales se impune prin farmecul sau personal si reuşeşte sa lanseze o moda. I se copiază

stilul in cele mai mici amănunte: la Paris încep sa se poarte pălăriile din fetru moale, redingotele

descheiate, pantalonii cu pliu. Ii sunt preluate chiar si gesturile: Edward obişnuia sa strânga mana

celor cu care se saluta ţinând cotul lipit de corp, din cauza unei afecţiuni reumatice la umăr, gest

ce a fost preluat de parizieni, devenit un stil.

La 9 august 1902, după o îndelungata aşteptare, prinţul in vârsta de 59 de ani este

încoronat sub numele de Edward VII. Deşi fusese fixata in data de 26 iunie 1902, ceremonia de

încoronare este amânata din cauza unei boli, care-l imobilizează la pat. Iniţial bănuit de gripa,

prinţul este operat de urgenta de o apendicita acuta cu perforare de intestin, o intervenţie serioasa

si riscanta la timpul acela si este declarat înafara oricărui pericol abia pe 5 iulie.

Nici încoronarea propriu zisa nu este lipsita de incidente, care mai de care mai amuzante:

înainte de ceremonie marchiza de Londonderry îşi scapă diadema in cuva toaletei, de unde este

scoasa apoi cu forcepsuri pentru a nu aduce prejudicii smaraldelor istorice; prinţesa Beatrice

(sora regelui) scapă din mana cartea de rugăciuni in timpul serviciului religios; ducesa de

Devonshire se împiedica si cade, risipindu-si bijuteriile prin altar; bătrânul arhiepiscop

Canterbury nu se mai poate ridica din genunchi după omagiul adus regelui; prelatul răstoarnă

caliciul cu ulei sfinţit pe obrazul reginei Alexandra; lordul Esher nu mai poate răbda de foame si

ia o gustare si desface o sticla de şampanie la adăpostul unui cavou, producând un zgomot ca o

lovitura de pistol, fapt ce agita politia.

Pasionat de diplomaţia europeana, regele se mişca nestingherit in toata Europa încercând

sa rezolve toate conflictele pe cale amiabila si sa dezamorseze tensiunile prin discuţii directe cu

liderii politici ai tuturor statelor. Oraşul Marienbad, unde Edward obişnuia sa meargă anual

pentru cura balneara, devine centrul lumii diplomatice. Aici se negociază tratative si se pun la

cale alianţe.

37

In luna mai a anului 1903, in urma unei vizite oficiale la Paris, Edward VII pune bazele

Antantei Cordiale, împreuna cu preşedintele Franţei. Curând va atrage de partea sa Rusia, astfel

se realizează Tripla Antanta (formata din Anglia, Franţa, Rusia), ca răspuns la Tripla Alianţa

care leagă Germania de Austro-Ungaria si Italia. Spiritul sau conciliant a ţinut Europa departe de

conflicte. Poate ca teribila ciocnire de după moartea regelui ar fi putut fi evitata in cazul in care

acesta ar mai fi trăit câţiva ani. Se stinge insa la 6 mai 1910 lăsând in urma sa imaginea unui

monarh puternic si controversat.

Edward a avut intotdeauna oroare de culoarea neagra, astfel ca, in ziua funeraliilor,

monumentele Londrei au fost drapate in purpuriu. Cu ani in urma, la oficierea căsătoriei lui cu

frumoasa Alexandra de Danemarca (prinţesa surda, dar încântătoare), regina Victoria, marcata de

recenta moarte a prinţului consort (petrecuta cu 2 ani înaintea căsătoriei fiului ei), cere ca

biserica sa fie îmbrăcata in draperii negre. Acest fapt atrage protestul vehement al prinţului.

Alexandra de Danemarca, fiica regelui Christian IX si a prinţesei Louise de Hessa Cassel,

a fost o soţie si o mama devotata. O figura blânda si caritabila face chiar gestul de a o aduce pe

Alice Keppel, amanta favorita a regelui, la palat pana la căpătâiul soţului muribund, dând dovada

de un liberalism ieşit din comun. I-a dăruit regelui sase copii: Albert - Victor, George, Louise -

Victoria, Maud si Alexander - John.

In cei noua ani de domnie, Edward VII a reuşit sa confere Angliei o strălucire de

neegalat. Perioada in care a fost rege a rămas in istorie sub denumirea de: „epoca edwardiana”.

Albert Victor - prinţul moştenitor se naşte in anul 1864, cu doua luni înainte de termen,

după ce mama sa patinase prea mult pe lacurile ingheţate din parcul Windsor. In 1890 primeşte

titlul de duce de Clarence si Avondale si conte de Athlone. Devine un tânăr frivol si desfrânat, cu

un fizic pricăjit si un caracter slab. Frecventează casele rău famate de pe Cleveland Street si este

foarte aproape de a fi arestat din aceasta cauza. Nici înrolarea in regimentul 10 de husari nu-l

determina sa renunţe la băutura si la frivolităţi.

Numele ducelui de Clarence este asociat cu cel al lui Jack Spintecătorul, prinţul fiind

bănuit de complicitate la crimele săvârşite de acesta. Se pare ca amantul sau - Albert Victor a

38

fost bisexual- pictorul Sickert ar fi avut la un moment dat ca model o tânăra pe nume Anne

Crook, de care prinţul s-ar fi îndrăgostit in timp ce se afla in atelierul acestuia. Mai mult, se

spune ca ar fi luat-o de soţie in fata unui preot catolic si ca ar fi avut împreuna o fetita pe nume

Alice, care a fost incredinţată ulterior unei doici irlandeze – Mary Jane Kelly. Încercând sa

muşamalizeze toata povestea, regina Victoria da dispoziţie lordului Salisbury sa rezolve

problema, astfel încât reputaţia familiei regale sa rămână nepătata. Anne Crook este internata

intr-un azil, iar fetiţa este încredinţată pictorului Sickert (care o ia de soţie mai târziu). Doica,

ajunsa prostituata, povesteşte întreaga istorie altor prostituate si, împreuna cu acestea, încearcă

un şantaj. Toate cad victime celebrului Jack Spintecătorul, rămas nepedepsit. Faptul ca întreaga

poveste a fost trecuta cu vederea de Scotland Yard, precum si scrisoarea adresata acestei instituţii

de aşa-zisul criminal, prin care acesta declara ca purta unul dintre cele mai mari nume din regat,

a făcut ca asupra frivolului prinţ sa domneasca suspiciunea.

Pentru a-l mai spăla de păcate, familia hotărăşte ca Albert Victor sa se căsătoreasca. Ii

este prezentata mai întâi Alix de Hesse, care respinge cu hotărâre acesta posibilitate. Prinţul se

îndrăgosteşte fulgerător de Helene de Franţa, dar căsătoria este problematica, din cauza religiei

diferite a celor doi. In final se logodeşte cu Mary de Teck, dar tânărul prinţ, măcinat de sifilis,

moare in urma unei răceli înainte ca acesta căsătorie sa fie oficiata.

Tronul este preluat de fratele sau mai mic, George. Deşi a fost un copil năzdravan si pus

pe şotii2, prinţul devine un rege sobru si retras. Este încoronat in abaţia Westminster la 22 iunie

1911 si devine regele George V, după 13 ani serviţi in marina engleza. Norocul lui se spune ca l-

ar fi reprezentat Mary de Teck, fosta logodnica a fratelui sau si viitoarea lui soţie, care-l va

secunda fără greş, fiindu-i o colaboratoare preţioasa.

2 Aflat la masa bunicii sale- regina Victoria, George, aflat la o varsta frageda, dispare la un moment dat fara urma. Dupa cateva minute de cautari, tanarul print apare gol pusca de sub fata de masa sub care se ascunsese, raspunzand la mustrarile bunicii sale in mod firesc: “Vroiam sa fac ceva ce nu mai fusese niciodata facut mai inainte”.

39

George V este cel care schimba numele casei din Saxa Coburg Gotha in Windsor, dându-i

numele celui mai vechi castel al dinastiei. Tot el este cel care inaugurează tradiţia mesajului

radiodifuzat, fiind primul rege care-si pronunţa discursul tradiţional de Crăciun prin intermediul

BBC.

Moare la 20 ianuarie 1936 in urma unei hemoragii cerebrale. Rămăşiţele pământeşti sunt

duse la abaţia Westminster pe un afet de tun. Din cauza zdruncinăturilor coroana imperiala

aşezata pe sicriu si crucea de Malta se desprind si se rostogolesc in rigola – cei care au văzut

incidentul l-au considerat un semn rău pentru monarhia britanica.

Edward Albert este primul din cei sase copii ai regelui George V si al reginei Mary de

Teck (Albert-George, Mary, Henry, George si John). S-a născut la White Lodge, in Surey, pe

proprietatea bunicilor săi materni, la 23 iunie 1894, către sfârşitul domniei străbunicii sale,

Victoria. Este alintat de familie cu numele de David.

Ca si bunicul sau, Edward VII, David este atras mai mult de moda, decât de marina,

fapt pentru care in 1912 părăseşte şcoala navala pe care o urmase de la vârsta de 12 ani, pentru a

se înscrie la Magdalen College din Universitatea Oxford, unde studiază istoria si ştiinţele

politice. După trei ani părăseşte colegiul fără sa obţină vreo diploma.

Pe când se afla la baza Dartmouth (1911) prinţul se îmbolnăveşte de oreion, o boala ce

poate provoca atrofie testiculara si poate duce la sterilitate. Se pare ca David bănuia ca este steril

si aceasta infirmitate ar fi fost unul dintre motivele pentru care ar fi abdicat mai târziu. Boala

părea sa-i fi afectat dezvoltarea fizica si psihica, prinţul având un aspect juvenil si efeminat.

La 13 iulie 1911, la o luna după încoronarea tatălui sau, David este investit cu titulatura

de prinţ de Wales, iar in ianuarie 1936, la 42 de ani, devine rege, sub numele de Edward VIII.

Urcarea lui pe tron se bucura de un entuziasm rar întâlnit in rândul populaţiei. „Dar si decepţia

va fi pe măsura speranţei…”3

După primul război mondial naţiunea se confrunta cu o criza economica fără

precedent. Intr-un astfel de moment regele intervine numai la nivel declarativ, acţiunile sale fiind

îndreptate in cu totul alta direcţie: el îşi propune sa se căsătoreasca cu o americana, aflata pe

punctul de a divorţa: Wallis Simpson. Vestea, ţinuta departe de ochii presei o vreme, este 3 BRICARD, Isabelle. Dinastiile domnitoare ale Europei. Bucuresti: Editura Vivaldi, 2004, p. 245

40

respinsa de toata lumea: de familia regala, de opinia publica, de Biserica si de guvern. La 2

decembrie 1936 are loc o întrevedere a regelui cu primul ministru Stanley Baldwin, care-l

somează sa renunţe la aceasta căsătorie sau sa abdice.

La 10 decembrie 1936 semnează actul de abdicare, iar tronul ii revine fratelui sau,

devenit regele George VI. Un an mai târziu, David se va casatori cu „femeia pe care o iubeşte” in

castelul Cande din Touraine, la aceasta ceremonie nefiind prezent nici un membru al familiei.

In noiembrie 1971 i se descoperă un cancer la gat, boala incurabila care-i va aduce

sfârşitul. Nici in fata morţii nu este iertat de imprudenta de a fi renunţat la tara pentru o femeie,

fapt pentru care înmormântarea sa se produce fără fast si fără zgomot. La capela Saint James de

la Windsor, unde are loc ceremonia de înhumare participa numai doua sute de persoane.

George VI nu-i va ierta niciodată fratelui sau abdicarea, prin care el este privat de viata

liniştita si lipsita de griji de pana atunci.

Viitorul rege s-a născut pe 14 decembrie 18954 la Sandringham si a primit numele de

Albert, in memoria străbunicului sau. Alintat „Bertie”, George a fost un copil timid si complexat,

suferind de un defect de vorbire – o bâlbâiala sâcâitoare, de care reuşeşte sa scape parţial, la

maturitate, cu ajutorul soţiei sale – Elizabeth Bowes Lyon.

După abdicarea fratelui sau, Bertie este propus rege, deşi nu fusese educat in acest sens

– nu fusese pus la curent cu afacerile de stat si nu văzuse niciodată o hârtie oficiala. Ii sunt date

trei săptămâni pentru a se adapta la noul statut, trei săptămâni cumplite in care George VI este

nevoit sa-si înfrângă complexele si sa joace cel mai greu rol al vieţii sale: acela de rege al unei

tari aflate intr-o epoca sumbra.

La 12 mai 1937 George VI este încoronat rege al Angliei, iar la 4 septembrie 1939 se

declanşează războiul. Deşi nimeni nu se aştepta, regele face fata onorabil acestei situaţii dificile.

Din anostul sau discurs, rostit cu prilejul declanşării războiului, patru vorbe vor rămâne celebre

in istorie: „Ramâneţi calmi, hotărâţi si uniţi!”

4 Data nasterii printului coincide, in mod nefericit, cu aniversarea mortii strabunicului sau – printul consort Albert, sotul reginei Victoria. Astfel ca George V, duce de York, tatal printului, este sfatuit sa-si boteze fiul cu numele de Albert. In urma acestei decizii regina Victoria ii scrie ducesei de York: “Sunt nerabdatoare sa-l vad pe cel nou, nascut intr-o zi atat de trista, dar cu atat mai drag mie cu cat ii poarta numele celui care a fost atat de bun si maret.”

41

Cele mai mari realizări le obţine in perioada celui de-al doilea război mondial, când

refuza sa părăsească palatul Buckingham, bombardat de noua ori in timpul confruntărilor armate.

La cererea regelui in palat încălzirea si electricitatea sunt raţionalizate, iar apa calda este

economisita, decizii care-i vor aduce un plus de popularitate. De asemenea vizitează, împreuna

cu soţia sa, numeroase zone bombardate din estul Londrei si din celelalte regiuni afectate ale

tarii. Regele va respecta deciziile guvernului si se va afla in relaţii extraordinare cu primul

ministru Winston Churchill. Churchill este cel care îl va împiedica sa participe la debarcarea din

1944 din Normandia, considerând ca in acele clipe viata regelui este mult mai importanta decât

dovezile de vitejie ale acestuia.

După război sănătatea regelui se degradează rapid. Este operat de o tromboza a

piciorului, iar la doi ani după aceasta operaţie (1951) este diagnosticat cu un cancer al

plămânului si al gatului. La 6 februarie 1952 George VI, in vârsta de 56 de ani moare in somn, in

urma unei embolii.

Împreuna cu Elizabeth, pe care primul ministru a caracterizat-o drept „cea mai curajoasa

femeie din Anglia in timpul războiului”, a avut doua fete: Elizabeth (moştenitoarea tronului) si

Margaret Rose5.

Elizabeth II, prima fiica a regelui George VI si a reginei Elizabeth, s-a născut la 21

aprilie 1926, in Londra si a fost încoronata la vârsta de 25 de ani.

Alintata „Lilibet”6, prinţesa va fi educata in prima faza de Margaret Mac Donald, dădaca

ei, pe care o alinta cu apelativul Bobo, iar mai târziu de guvernanta Marion Crawford. Programul

de studiu lejer (istoria Angliei, geografia, Biblia) ii va permite sa aibă mai mult timp de joaca in

compania surioarei sale mai mici, Margaret. Insa Elizabeth ii va mărturisi dădacei sale, înainte de

urcarea pe tron: „La masa nu înţeleg despre ce vorbesc toţi oamenii din jurul meu. Sunt îngrozita

de ideea de a fi aşezata alături de străini care ar discuta subiecte ce-mi sunt cu totul

necunoscute.”

Anii de război ii petrece in castelul Windsor, mai protejat decât Buckinghamul de

bombardamente. In anul 1945 prinţesa ii va cere tatălui sau permisiunea de a se înrola in

5 Se spune ca dupa un avort pe care regina l-ar fi facut in anul 1924, aceasta n-ar mai fi putut ramane insarcinata, fapt pentru care cele doua fetite se nasc in urma unei inseminari artificiale, operatie realizata in secret.6 Regina Elizabeth in varsta de 2 ani.

42

Auxilliary Territorial Service, alături de compatrioatele sale, pentru care serviciul militar era

obligatoriu.

In anul 1946 se logodeşte in secret cu varul ei – Philip de Grecia. Lilibet îl întâlneşte pe

viitorul sau soţ in timpul unei vizite efectuate de familia regala la Academia Navala din

Dartmouth, unde se declanşase o epidemie de oreion. Din clipa aceea se îndrăgosteşte

iremediabil de tânărul si chipeşul ofiţer si, in ciuda împotrivirii tatălui sau, Philip ii va deveni soţ

in mod oficial la data de 20 noiembrie 1947.

Philip nu are nici un ban si, in plus, in timpul permisiilor si a escalelor duce o viata in

compania unor persoane dubioase. Este motivul pentru care George VI ii impune fiicei sale sa

aştepte măcar sa îşi serbeze majoratul, sperând ca, in acest timp, va uita de pasiunea ei pentru

prinţ. Lucrurile nu se întâmpla după planul regelui si cei doi se căsătoresc cu fast in abaţia de la

Westminster.

După căsătorie, prinţesa Elizabeth efectuează vizite formale împreuna cu ducele de

Edinburgh in Franţa si Grecia, iar in vara anului 1951, după ce se naşte primul lor copil – Anne,

cei doi pornesc intr-un turneu oficial in Canada si Statele Unite.

Pasionata de calatorii, prinţesa străbate 15 tari, pronunţa 157 de discursuri, participa la

135 de recepţii si 50 de baluri. Intenţia de a vizita Australia si noua Zeelandă este anulata de

starea grava a tatălui sau. Regele George VI se stinge din viata in anul 1952, iar Elizabeth devine

regina, alături de soţul sau – Philip.

Încoronarea oficiala are loc in abaţia de Westminster la 2 iunie 1953, iar ceremonia

solemna este condusa de Geoffrey Fisher, arhiepiscop de Canterbry. Sunt prezenţi la ceremonie

reprezentanţii nobilimii britanice, alături de publicul larg, reprezentaţii străini si cei ai

Commonwealth-ului si, evident, primul ministru Winston Churchill. Toţi cei prezenţi asista la

întreaga procesiune in ciuda ploii torenţiale. Ceremonia a fost transmisa la radio in întreaga lume

si, pentru prima oara, la cererea reginei, la un astfel de eveniment este prezenta si televiziunea.

43

Elizabeth devine al 64-lea suveran al Marii Britanii si se remarca încă de la început prin

ţinutele sale sobre, care au fost catalogate ca fiind lipsite de eleganta. Regina prefera costumele

create de Norman Hartnel, in culori vii. Intotdeauna va avea pe braţ o poşeta mare, asortata

costumelor pe care le îmbracă, va purta pantofi comozi, iar tivul fustelor va fi încărcat cu plumbi

pentru a evita capriciile vântului.

In cei 54 de ani de domnie a efectuat peste 150 de vizite oficiale in majoritatea tarilor

Commonwealth-ului, regina reprezentând legătura directa si personala dintre cele 53 de state

care îl compun.

Când nu călătoreşte Elizabeth fie se ocupa de treburile statului, primind in fiecare zi de

marţi in audienta pe primul ministru al statului (de-a lungul domniei sale au fost 10), fie se

retrage la reşedinţele sale din Sandringham sau Balmoral. Edward Heath, unul dintre cei 10 prim

miniştrii al Marii Britanii, declara ca întrevederea de marţi se compara cu o „vizita la psihiatru”.

In ceea ce priveşte viata de familie regina nu se poate lauda cu un mariaj de excepţie.

Deşi ţinute departe de ochii presei de scandal, aventurile soţului sau sunt in cele din urma

dezvăluite publicului, ziarele dând chiar o lista cu nume, biografii si fotografii ale „membrilor

fanclubului ducelui de Edinburgh”.

Deşi beneficiază de numeroase titluri regale: cavaler al Ordinului Jartierei, duce regal,

membru al consiliului regal, regent al regatului, prinţ al Regatului Unit al Marii Britanii si

Irlandei de Nord (titlu creat special de regina pentru soţul sau), prinţul Philip nu va avea

niciodată un rol comparabil cu cel pe care l-a avut, de exemplu, prinţul Albert fata de Victoria.

Este tratat ca o cantitate neglijabilă in privinţa afacerilor publice si nu va avea niciodată acces la

faimoasele cutii ale reginei7.

7 Celebrele cutii rosii sigilate de care regina nu se desparte aproape niciodata contin documente de stat.

44

Elizabeth si Philip au împreuna patru copii: Charles, Anne, Andrew, Edward.

Prinţul Charles, moştenitorul tronului, se naşte la 14 noiembrie 1948, in palatul

Buckingham si este primul moştenitor la a cărui naştere nu asista, conform obiceiului, Ministru

de Interne. Aceasta tradiţie, considerata a fi lipsita de pudoare, este anulata de bunicul sau

George VI.

Urmează şcoala la Gordonstoun de unde rămâne cu amintiri dintre cele mai neplăcute.

Se simte singur si îngrozitor de nefericit, singura lui satisfacţie fiind aceea de a juca in

„Macbeth”, intr-o reprezentaţie şcolară, in care interpretează timp de un an rolul principal.

In anul 1970 obţine diploma universitara – „Bachelor of Arts” pentru istorie, iar daca

va ajunge vreodată rege va fi primul suveran britanic care reuşeşte acest lucru.

In anul 1969 i se acorda titlul de prinţ de Wales si i se încredinţează simbolurile

demnităţii sale: sabia, sceptrul si inelul cu ametist, simbolizând căsătoria prinţului cu tara.

Despre viata particulara a prinţului Charles s-a scris foarte mult, insistându-se asupra

mariajul nefericit dintre el si tânăra Diana Spencer. Înainte de a se casatori cu lady Di, prinţul a

avut numeroase legături amoroase, cu femei din cele mai diverse medii sociale. Una dintre

metresele sale a fost Camila Shand, nimeni alta decât stranepoata amantei oficiale a lui Edward

VII - Alice Keppel. După căsătoria acesteia cu ofiţerul de cavalerie Andrew Parker Bowles, cei

doi devin prieteni buni, pentru a redeveni amanţi începând din anul 1986.

Căsătoria dintre Diana Spencer si prinţul de Wales este oficiata in catedrala St. Paul din

Londra, la 19 iulie 1981. Eclipsat de farmecul soţiei sale, Charles începe treptat sa iasă din

rezerva lui, emiţând din ce in ce mai multe declaraţii politice, in special in favoarea celor excluşi

sau a dezmoşteniţilor din East End. După divorţul din 28 august 1996, insa, este discreditat de

opinia publica, deşi relaţiile extraconjugale ale Dianei erau binecunoscute in presa.

Abia după moartea soţiei sale popularitatea prinţului de Wales a crescut in mod straniu.

Imaginea prinţului este una noua, devine mai natural si mai degajat, este preocupat de educaţia

celor doi fii ai săi (William si Henry), înfiinţează fundaţii de binefacere (Prince’s Trust) si

sponsorizează peste doua sute de organisme si asociaţii din cele mai diverse domenii.

45

Prinţul Charles şi Camilla Shand s-au cunoscut în tinereţe, în 1970, dar după numai trei

luni, programul draconic de educare la care-l supunea pe Charles tatăl, prinţul Phillip, i-a

despărţit: tânărul fusese trimis la Marină.

După naşterea celor doi fii, William şi Harry, Charles îşi reia relaţia cu Camilla şi se

separă de Diana, în 1992. După moartea Dianei, în 1997, Charles are o relaţie aproape conjugală

cu Camilla şi încearcă să determine publicul să o accepte în calitate de parteneră oficială.

Deşi biserica anglicana nu admite căsătoria intre divorţaţi înainte de moartea fostului soţ

sau şotii, de data aceasta regulile sunt uşor modificate, iar cei doi se căsătoresc in anul 2005.

Episcopul de Salisbury l-a avertizat pe prinţul Charles că va trebui să îi ceară scuze, oficial, prin

viu grai, faţă-n faţă, sau printr-o scrisoare fostului soţ al Camillei, pentru adulterul pe care l-a

comis înainte să o ia pe aceasta de soţie. Episcopul David Stancliffe spune că acestea sunt

regulile Bisericii Angliei pentru cei care au păcătuit prin adulter. Aşadar, înainte de slujba din 9

aprilie de la Capela St. George din castelul Windsor, Charles a fost obligat să-i ceară iertare lui

Andrew Parker-Bowles. În plus, a trebuit ca, până la data ceremoniei, Camilla şi Charles să se

împace cu toţi cei pe care i-au supărat, iar după căsătorie să participe la slujbe pentru iertarea

păcatelor şi să se căiască pentru relele pe care le-au făcut.

Această cununie civilă va intra în istorie ca fiind prima dată când un moştenitor al Casei

regale se căsătoreşte la primărie, ca orice om de rând. Astfel, Charles a încălcat protocolul cerut

în cazul unui moştenitor al tronului. După oficializarea relaţiei cu Charles, Camilla a devenit

ducesă de Cornwall şi va utiliza titlul de regină atunci când Charles va deveni rege.

Majoritatea britanicilor, însă, şi l-au scos din inimă pe prinţul moştenitor, preferându-l pe

fiul său cel mare, William. Cel puţin, aşa arata rezultatul comun al trei sondaje publicate

săptămână trecuta in presa engleza: “Sunday Times”, “Times” si “The Guardian”. Si regina s-a

declarat „extrem de plăcut impresionata” de inteligenta si abilităţile de lider ale lui William, care

anul acesta va împlini 23 de ani si care va putea deveni rege abia după 30 de ani.

Perioada Contemporană

46

În anul 1939 Marea Britanie declară război Germaniei iar în 1941 şi Japoniei, luptând

împotriva forţelor axei pe fronturile din Africa, Asia şi Europa. Consecinţele războaielor au dus

şi la destrămarea parţială a marelui imperiu britanic. În anul 1950, Marea Britanie luptă

împotriva Coreei de Nord, în anul 1973 devine membru al Uniunii Europene. În anul 1979

ajunge la putere guvernul conservator în frunte cu Margaret Thatcer în timpul căruia Marea

Britanie parcurge o perioadă de prosperitate şi de schimbări majore. În anul 1990 tot

conservatorii îl aduc la putere pe John Major, urmat de noul guvern al lui Tony Blair care a dus o

politică conservatoare spre surprinderea tuturor. În ultimii ani Marea Britanie a demonstrat o

strânsă solidaritate politică şi militară cu S.U.A implicându-se total în războiul contra

terorismului.

CAPITOLUL II. CARACTERIZAREA SOCIAL – POLITICĂ ŞI

ECONOMICĂ A MARII BRITANII

2.1. Regimul parlamentar al Marii Britanii

Sistemul de drept anglo-saxon se individualizează faţă de cel francez prin două trăsături:

normele care-l alcătuiesc sunt norme ale dreptului comun (common law), iar litigiile

administrative sunt soluţionate de către instanţele judiciare de drept comun şi nu de către instanţe

speciale de contencios administrativ.

Aceste trăsături s-au evidenţiat în Anglia, însă doar până în a doua jumătate a sec. al XIX-

lea, când reformele administrative locale au marcat instituirea unor norme juridice speciale,

derogatorii de la dreptul comun - normele de drept administrativ.

Trăsătura caracteristică a sistemului constituţional britanic este absenţa unei constituţii

în sens formal şi nu în sens material, întrucât la ansamblul coerent de cutume se adaugă texte

juridice adoptate de parlament, de o importanţă deosebită pentru dezvoltarea instituţiilor politice

din această ţară, ca şi pentru raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi, amintim aici: “Magna

Charta Libertatum” din anul 1215, “Petition of Rights”din anul1628, “Habeas Corpus Act” din

47

anul 1679, “Bill of Rights” din anul 1689, “Act of Settlement” din 1701, “Reform Act” din anul

1832, “Parliament Act” din anul 1911, “Statutory Instruments Act” din anul 1946, şi nu în

ultimul rând “Parliament Act” din anul 1959.

Alături de aceste acte se aplică şi un mare număr de tradiţii şi cutume constituţionale cu un

rol funcţional bine stabilit, de a căror existenţă şi obligativitate este conştientă întreaga naţiune

engleză, aceste simboluri constituţionale cu un caracter tradiţional fiind respectate cu

rigurozitate, fără a se simţi nevoia unei codificări.

In acest sens, Prof. C. Dissescu aprecia la începutul secolului, că ”amintirea şi uzul zilnic

al drepturilor şi libertăţilor individuale consfinţite de cutuma britanică sunt săpate adânc în viaţa

poporului, atât de adânc încât nici o constituţie din lume nu a fost atât de puţin nesocotită cum a

fost Constituţia engleză”.

În Anglia, procesul de formare a instituţiilor de guvernare, în special a Monarhiei şi

Parlamentului a parcurs etape distincte.

Mai întâi, s-a format Coroana ca simbol al autorităţii publice. Parlamentul apărând mai

târziu, ca o reacţie a burgheziei împotriva absolutismului regalităţii, manifestat deseori în forme

violente.

Parlamentul britanic, una din cele mai vechi instituţii ale edificiului constituţional, este

format din Monarh, Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Apariţia camerelor sub forma

actuală reprezintă rezultatul unui îndelung proces istoric.

Parlamentul

Parlamentul britanic are o îndelungată tradiţie, referiri cu privire la acest forum legislativ

fiind cunoscute încă dinainte de 1295. Istoria Marii Britanii atestă faptul că regii saxoni aveau

obiceiul de a se consulta în probleme importante cu înalţii funcţionari ai curţii ce alcătuiau un

consiliu regal permanent.

48

Primele menţiuni despre “Parlamentul Britanic” apar la 1295 când regele Eduard I a

convocat “Magnum Concilium” ce avea o reprezentare concretă a celor 3 stări sociale: clerul,

nobilimea şi oraşele8.

Marele Parlamentul Britanic semnifica cuprinderea tuturor stărilor sociale recunoscute ca

fiind îndrituite să aibă reprezentanţi în parlament. Constituirea Camerei Comunelor reprezentând

consecinţa unei evoluţii istorice legate în special de necesitatea soluţionării constructive a

problemelor legate de taxe şi impozite.

Raporturile cu coroana exprimau subordonarea parlamentului faţă de coroană; regele

având atât atribuţii executive cât şi legislative.

Starea de subordonare a parlamentului britanic faţă de rege a continuat şi în sec. XIV,

acesta este marcat de separarea parlamentului în două camere. Astfel la 1332 cele două grupuri

(unul format din prelaţi şi nobili şi unul format din cavalerii reprezentanţi ai comitatelor şi

reprezentanţii oraşelor) deliberau separat, iar în 1351d in aceste două grupuri s-au format două

adunări cu localuri separate – Camera Lorzilor respectiv Camera Comunelor. La această dată

cele două adunări nu aveau atribuţiile unui organ legislativ.

În cea de-a doua jumătate a sec. XV procedurii de legiferare i se adaugă noi elemente, în

sensul că acum proiectul de lege formulat de una din camere era trimis celelalte spre examinare

şi aprobare, ulterior acesta (proiectul de lege) fiind trimis regelui, care, dacă îl aproba devenea

lege.

Din această perioadă încep să se întărească puterile parlamentului. Astfel la 1399 Regele

Richard al II- lea este destituit de către parlament. Cu timpul relaţiile dintre parlament şi

regalitate s-au normalizat în sensul că puterea parlamentului nu a mai putut fi contestată de

monarh.

De menţionat este reforma din 1823 ce a extins sistemul de partide de la parlament în

toată ţara, legându-l de sistemul Cabinetului de Guvernare.

În această perioadă se clarifică relaţiile dintre Camera Comunelor şi Camera Lorzilor.

Este instituţionalizată existenţa opoziţiei, ce trebuia să-şi asume o serie de funcţii tradiţionale ale

parlamentului şi nu în ultimul rând se modifică procedura parlamentară în scopul asigurării unei

guvernări efective.

Camera Lorzilor

Originea Camerei Lorzilor, ca organism nobiliar, având prerogativa de a-l consilia pe

Rege, trebuie căutată înainte de cucerirea normandă din 1066.

Iniţial, Camera Lorzilor a deţinut o evidentă superioritate faţă de Camera Comunelor

datorită poziţiei privilegiate în raporturile cu Coroana, puterea politica a Camerei Lorzilor

8 Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat

49

provenind din compoziţia sa socială: marea aristocraţie engleză şi înalţii prelaţi ai Regatului,

legaţi prin interese comune de instituţia regalităţii.

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Camera Lorzilor a reprezentat centrul real al

puterii politice, după care rolul său politic s-a diminuat, devenind simbolic, astfel că, în prezent,

puterea politică a parlamentului britanic este concentrată în sânul Camerei Comunelor, fiind

exercitată de aceasta, în strânsă legătură cu programul politic şi interesele partidului de

guvernământ.

Din punctul de vedere al organizării puterilor şi al raporturilor dintre ele, vechile cutume

constituţionale au fost înlocuite cu altele9. Astfel, dacă recrutarea prim miniştrilor se făcea,

conform cutumei, din rândul Camerei Lorzilor, iar miniştrii răspundeau în faţa acesteia, astăzi

răspunderea moniştilor se angajează numai în faţa Camerei Comunelor, iar premierii sunt

recrutaţi dintre deputaţi.

Camera Lorzilor este condusă de Lordul Cancelar, membru al guvernului şi preşedinte al

Curţii Supreme de Apel. Camera Lorzilor poate numi comisii speciale cu caracter temporar

(select committees) însărcinate cu soluţionarea unor probleme concrete ale activităţii Camerei.

De asemenea, Camera Lorzilor serveşte monarhul să-şi facă cunoscută poziţia faţă de programul

Guvernului prin mesajul Tronului. Camera Lorzilor, simbol al dezvoltării constituţionale a Marii

Britanii şi factor decisiv al întăririi încrederii naţiunii engleze în instituţiile sale politice, rămâne

o constantă a vieţii politice, fiind păstrată nu numai în sistemul de guvernare, ca o instituţie

politica adânc înrădăcinată, ci şi în conştiinţa publică.

Camera Comunelor

9 Internet – Noţinuea de executiv şi administraţie publică în principalele sisteme contemporane

50

Camera Comunelor este organismul care concentrează întreaga putere legislativă a

parlamentului. Membrii Camerei Comunelor sunt desemnaţi prin alegeri generale, prin vot

universal.

Camera Comunelor este prezidata de “Speaker”, el însuşi parlamentar ales în această

funcţie de către membrii Camerei. El are sarcina de a conduce dezbaterile din Camera şi de a

veghea la respectarea regulilor de procedură parlamentară ale Camerei.

În Cameră se formează două grupuri parlamentare, fiecare cuprinzând deputaţi aparţinând

unuia dintre cele două partide principale. Fiecare grup parlamentar este condus de un lider.

Partidele politice britanice sunt constituite pe principii stricte de disciplină, astfel ca deputaţii

sprijină activ programul politic al partidului care i-a propus la candidatura. În cadrul Camerei

Comunelor, opoziţiei i se asigură toate condiţiile pentru a critica programul guvernamental,

primul-ministru ca şi pe ceilalţi membri ai Cabinetului. Majoritatea parlamentară este o

susţinătoare a cererilor Guvernului adresate Camerei.

Dreptul de dizolvare al Camerei îl deţine Monarhul dar de fapt acest drept al

Regelui este un drept pur formal, în realitate primul ministru este cel ce solicită acestuia

dizolvarea, iar acesta se conformează.

Camera are atât o funcţie legislativă, cât şi funcţii nelegislative, cum este controlul

exercitat asupra Guvernului. Cât priveşte funcţia legislativă a Camerei Comunelor, aceasta este

dirijată din umbră de către guvern, care utilizează pârghiile parlamentare şi normele stricte ale

disciplinei de partid. Există şi situaţii când Parlamentul abilitează expres Guvernul să adopte

norme cu putere de lege, insă Parlamentul îşi rezerva dreptul de a controla activitatea normativă

a Guvernului, atât prin comisiile sale, cât şi prin crearea cadrului legislativ în care orice

persoană, fizică sau morală, se poate plânge dacă prin actele Guvernului i s-au produs în mod

nejustificat pagube.

51

Ca funcţii nelegislative ale Camerei se poate reţine responsabilitatea miniştrilor în faţa

Parlamentului dar şi puterea bugetară a acestuia, cu toate că în sistemul constituţional britanic

activitatea bugetară poate fi redusă schematic la următoarea formulă: Guvernul solicită fonduri,

Camera Comunelor le acordă, iar Camera Lorzilor aprobă aceasta atribuire.

Deşi sistemul constituţional britanic se bazează pe principiul separaţiei celor trei puteri:

legislativă, executivă şi puterea judecătorească, între acestea există mecanisme constituţionale de

interferenţă, de colaborare şi cooperare în procesul de guvernare.

De pildă, parlamentul numeşte primul-ministru şi pe miniştrii, guvernul exercită iniţiativa

legislativă, comisiile parlamentare verifică activitatea guvernului, deputaţii interpelează miniştrii

etc. O expresie a acestei colaborări între puteri este şi responsabilitatea ministerială care constă

în prerogativa parlamentului de a cere membrilor guvernului să raporteze în faţa acestuia în

legătură cu modul in care îşi îndeplinesc atribuţiile10.

Primul Ministru

Instituţia primului ministru a apărut şi evoluat ca o consecinţă a renunţării monarhului

la dreptul de a conduce personal şedinţele cabinetului.

Instituţia modernă a primului ministru este produsul textului legislativ intitulat “Reform

Act” de la 1832, ce a consacrat obligaţia numirii primului ministru în persoana liderului

partidului majoritar în Camera Comunelor.

10 Tudor Drăgan – op. cit.

52

Prim ministrul are o poziţie dominantă în cadrul guvernului britanic cât şi în viaţa

politică a ţării. Poziţia acestuia este bazată mai mult pe o înţelegere nescrisă decât pe o convenţie

în adevăratul sens al cuvântului11.

Printre atribuţiile primului ministru amintim:

Este lider al partidului său pe tot cuprinsul ţării şi în parlament; este speck-erul Camerei

Comunelor; este responsabil cu desemnarea miniştrilor, ce sunt numiţi de regină cu avizul său;

selectează acei miniştrii ce urmează să constituie cabinetul; prezidează şedinţele cabinetului şi

11 Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat

53

coordonează în mod direct întreaga politică, dezvoltând şi precizând orientările de principiu pe

care le stabileşte propriul său partid etc.

Primul ministru este cel ce comunică suveranului hotărârile guvernului, este

responsabil pentru o mare varietate de numiri şi exercită un patronaj considerabil.

Monarhia

Monarhul Angliei este un simbol al tradiţiei, doar aparent implicat in viaţa

politică, statutul său corespunzând maximei:

”Regele domneşte, dar nu guvernează”.

El este considerat iresponsabil din punct de vedere politic şi se bucură de o adevărată

imunitate in materie penală si civilă. Aşa- numitul rol politic al monarhului este pur formal,

întrucât acesta se conformează, fie dorinţei guvernului, fie unor cutume în favoarea acestuia.

Astfel, Monarhul are următoarele atribuţii:

1. Desemnarea primului ministru.

Prin aceasta prerogativă a sa, Monarhul desemnează în mod obligatoriu liderul partidului

învingător in alegeri;

2. Sancţionarea legilor.

Cutuma îi recunoaşte acest drept de veto, dar de fapt Regele nu a mai utilizat această

prerogativă a sa de al începutul sec. al XVIII-lea;

3. Prezintă “Mesajul Tronului”.

La deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare este prezentat “Mesajul Tronului” de fapt

acest obicei are un rol simbolic fiind o pledoarie în favoarea programului guvernamental al

partidului aflat la putere;

4. Înmânarea ordinelor şi distincţiilor.

5. Dizolvarea Camerei Comunelor.

Această prerogativă a Regelui are un rol formal, practic iniţiativa aparţine primului

ministru, Monarhul conformându-se cererii acestuia, Camera Lorzilor ne putând fi dizolvată;

6. Declararea stării de război şi încheierea păcii.

Prin această prerogativă a sa Monarhul este abilitat să declare stare de război şi să încheie

pacea.

7. Încheierea tratatelor.

Regele are posibilitatea de a încheia tratate cu alte state, atât în calitatea sa de Suveran,

cât şi ca reprezentant al Parlamentului.

8. Recunoaşterea altor state şi guverne.

54

Regele păstrează rolul necontestat de şef al Bisericii anglicane, fiind de asemenea, şef al

Commonwealth-ului britanic.

Opoziţia

Spre deosebire de alte state în Marea Britanie opoziţia are un rol instituţionalizat la fel

ca şi guvernul. Aceasta joacă un rol foarte important în sistemul de guvernământ, fiind o

instituţie ce îndeplineşte în mod esenţial atribuţii pozitive

Referitor la atribuţiile opoziţiei menţionam următoarele: Opoziţia asigură

responsabilitatea continuă cu privire la căile prin care puterile guvernului sunt exercitate; acceptă

responsabilitatea guvernării când electoratul doreşte schimbarea politică; cooperează cu guvernul

în dezbaterea problemelor supuse parlamentului; exprima principiul libertăţii cuvântului în

Marea Britanie12.

Administraţia Locală

Structura modernă a administraţiei locale datează din sec. XIX, ea reprezentând în

foarte mare măsură un produs al noilor condiţii create de revoluţii industriale şi agrare13.

Autorităţile locale cuprind consiliile alese pe trei ani, din rândul cărora o treime se

reînnoieşte anual. Primarul este ales de către consilierii municipali. Acesta îşi îndeplineşte

atribuţiile timp de un an, putând fii reales.

Deciziile consiliului local sunt puse în practică de către diferiţi oficiali şi funcţionari

guvernamentali locali. Aceştia din urmă trebuie să aibă o calificare profesională; tot o dată

aceştia nu pot figura printre candidaţii propuşi pentru alegerea consiliului, trebuie sa fie apolitici

şi imparţiali în exercitarea activităţii lor.

Foştii consilieri locali nu pot deveni funcţionari decât după 12 luni de la expirarea

mandatului.

Consiliile locale trebuie să se reunească de cel puţin patru ori pe an, deşi de fapt

numărul şedinţelor acestui consiliu este mult mai mare14.

Şedinţele consiliului local au forma unor dezbateri pe marginea propunerilor făcute de

comitetele consiliului.

2.2. Economia Marii Britanii

Este statul cu una dintre cele mai dezvoltate economii ale globului în care s-a declanşat

revoluţia industrială. Din punctul de vedere al PIB, Anglia ocupă locul 6 pe mapamond.

Principalele resurse naturale sunt reprezentate de cărbuni, mai ales huilă. Anglia este cea mai

veche producătoare de cărbuni şi cea mai mare producătoare de antracit la momentul de faţă.

12 Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat13 V.D. Lipman – Local Government Areas, citat de R. M. Punnet,op.cit 14 Benone Puşcă, Andy Puşca – Drept constituţional Comparat

55

Cele mai mari rezerve sunt concentrate în New Castle, Cardiff şi triunghiul carbonifer din Munţii

Penini. O altă parte importantă din bogăţiile solului o reprezintă fierul, petrolul, gazele naturale,

săruri de potasiu şi sare. Petrolul şi gazele naturale sunt transportate prin conducte în marile

porturi unde sunt prelucrate în rafinării. Industria este foarte diversă: metalurgie neferoasă-cupru,

plumb, zinc, aluminiu; construcţii de maşini-Londra, Leeds, Manchester; rafinarea petrolului-

Caryton, Kent, Shell Haven etc, industria petrochimică-Liverpool; siderurgie-Lancashire, Port

Talbot, Sheffield etc; aeronautică-Bristol, Derby, Wight, Coventry etc. În Marea Britanie se

disting trei mari regiuni industriale. Conurbaţia West Midlands care este localizată în partea

centrală având principalul punct la Birmingham unde se produc textile şi autoturisme.

Conurbaţia West Yorkshire unde se produce siderurgie, echipamente industriale, produse

electronice şi electrotehnice. Conurbaţia Manchester-Liverpool unde se fabrică produse chimice,

cauciuc şi utilaje industriale. Agricultura este mecanizată în totalitate dar doar 2,1% din

populaţia activă a ţării lucrează în această ramură a economiei. Cea mai mare regiune agricolă

este Câmpia Londrei unde se cultivă grâu, porumb, orz, ovăz, cartofi, sfeclă de zahăr etc.

Creşterea animalelor se axează pe ovine-ocupă primul loc în Europa şi bovine-locul şase în

Europa. Comerţul, turismul şi sectorul financiar-bancar joacă de asemenea un rol important în

economia Marii Britanii. Marea Britanie exportă produse finite, carburanţi, produse chimice,

alimente, băuturi şi tutun. Ţara deţine 471 de aeroporturi. Există numeroase porturi şi terminale.

Regatul Unit are o economie de esenţă capitalistă (a patra ca mărime din lume), şi este un

centru comercial şi financiar de frunte al lumii. În ultimele decenii, guvernul s-a angajat în

privatizări majore şi a crescut cheltuielile cu protecţia socială.

Agricultura este intensivă, puternic mecanizată şi foarte eficientă după standardele

europene, producând 60% din necesarul de hrană cu doar 1% din populaţia activă. Regatul Unit

deţine mari rezerve de energie constând în cărbune, gaze naturale şi petrol (ultimele două

exploatate din Marea Nordului). Producţia de energie contribuie la PIB cu 10%, una din cele mai

ridicate rate din toate statele industrializate.

Serviciile contribuie la PIB în proporţia cea mai însemnată, îndeosebi serviciile bancare,

de asigurări şi de consultanţă de afaceri. Ponderea industriei continuă să scadă, cu toate că

Regatul Unit rămâne cel mai important fabricant european de armament, produse din petrol,

computere, televizoare şi telefoane mobile. Turismul ocupă şi el un loc important, Regatul Unit

fiind a şasea destinaţie turistică din lume ca popularitate, cu 24 milioane de turişti pe an.

Marea Britanie a devenit în 2007 cel mai mare exportator de echipamente militare din

lume. Marea Britanie a câştigat din exportul de armament 10 miliarde de GBP în 2007, deţinând

astfel o cotă de 33% din exporturile mondiale de armament, peste cota deţinută de Statele Unite.

56

În prezent (iunie 2008), rata şomajului este de 5,3%. Rata şomajului din Marea Britanie

ar putea ajunge la 8% până în 2010, potrivit estimărilor companiei de consultanţă Capital

Economics.

2.2.1. Revoluţia industrială în Marea Britanie

Începând cu secolul al XVIII-lea, Marea Britanie a trecut printr-o transformare progresivă

feudală centrată pe proprietatea asupra pământului, o forţă în era industrială ce lua naştere.

În 1750 Marea Britanie era deja o putere maritimă şi comercială importantă, dar

majoritatea populaţiei trăia încă din agricultură. Activităţile industriale, precum mineritul şi

prelucrarea fierului, se desfăşurau la o scară relativ redusă, iar Londra era singurul oraş cu

adevărat mare. De-a lungul secolelor schimbarea era atât de lentă, încât rămânea aproape

neobservată. Majoritatea oamenilor considerau că viaţa lor face parte dintr-o ordine tradiţională

firească şi nu realizau că sub ochii lor lua naştere o nouă etapă a istoriei.

Această perioadă din istoria Angliei este cunoscută ca „revoluţie industrială”, cu toate că

procesul de transformare a implicat progrese în domenii diferite; multe dintre ele nu aveau nimic

în comun cu procesele industriale, dar acţionau convergent asupra economiei, pro-ducând efecte

atât de spectaculoase încât puteau fi considerate revoluţionare. O serie de invenţii şi descoperiri

au transformat producerea textilelor şi prelucrarea metalelor în industrii recunoscute pe plan

mondial. Noi surse de energie – mai ales motorul cu aburi – au fost valorificate. Exploatarea

cărbunilor a fost „combustibilul” acestei revoluţii, iar creşterea numărului populaţiei a asigurat

forţa de muncă necesară şi o piaţă pentru bunurile produse de industrie.

O revoluţie rapidă a mijloacelor de transport a dus la scăderea costurilor de transport a

materiilor prime şi produselor finite; de asemenea, „revoluţia agriculturii” a pus capăt fricii de

foamete şi a devenit posibilă susţinerea unei populaţii în creştere.

Modificări spectaculoase au avut loc în producţia de textile, datorită unor noi utilaje.

„Suveica zburătoare” a lui John Kay (1733) a făcut procesul de ţesere mai rapid, iar „spinning

jenny” (1767), roata de tors creată de James Hargreaves, a îmbunătăţit procesul de tors.

Acestor invenţii le-au urmat sistemul lui Arkwright (1769) de menţinere a umidităţii în

procesul de fabricaţie; în acţionare se foloseau caii, apa, sau forţa aburilor. Războiul de ţesut

electric inventat de Edmund Cartwright (1785) a dezvoltat procesul de ţesere.

În curând producerea textilelor, o activitate domestică, de mici proporţii până atunci

(oamenii ţeseau şi torceau în casele lor), a fost concentrată în mari fabrici, modificând radical

modul de viaţă al muncitorilor. Producţia de masă a însemnat ieftinirea textilelor, cu im-pact

dramatic asupra industriei. Lâna fusese cel mai important produs de export la Marii Britanii;

acum însă bumbacul câştigase teren, profitând de cererea imensă de îmbrăcăminte uşoară şi

răcoroasă necesară în zonele toride ale Africii şi Asiei. În sudul districtului Lancashire s-au

57

înmulţit filaturile (fabrici uriaşe unde munceau femeile ţesând fire, unde aerul fiind umed şi

îmbâcsit a cauzat diferite boli şi deformaţii) mohorâte ale oraşelor bumbacului. Manchaster şi

Liverpool deveniseră înstărite datorită comerţului cu bumbac, iar vânzările în străinătate aduceau

venituri imense Angliei – reprezentând la un moment dat jumătate din exportul ţării.

Primele manufacturi textile foloseau energie hidraulică, gratuită dar nesigură, deoarece o

secetă putea duce la încetarea lucrului. Folosirea motoarelor cu aburi pentru aţio-narea utilajelor

a fost un pas decisiv pentru producerea textilelor, dar şi pentru întreaga industrie.

Motoarele cu aburi erau folosite încă din secolul al XVII-lea, dar implicau cheltuieli de

funcţionare mari. În 1769, James Watt, un inginer de origine scoţiană, a creat in condensator

capabil să menţină constantă temperatura în cilindrul principal. Această descoperire era extrem

de importantă. În 1774, Watt s-a asociat cu Mathew Boulton şi au început să producă moto-are

cu aburi la fabrica Soho din Birmingham. Efectul asupra industriei britanice poate fi dedus din

faimoasa frază a lui Boulton „Eu vând aici ce întreaga lume îşi doreşte să aibă – putere!”

Fierul a fost un simbol important al revoluţiei industriale din Marea Britanie. În secolul al

XIX-lea fierul era folosit pentru lucruri diverse, ca poduri, vapoare şi locomotive, Palatul de

cristal din Londra şi turnul Eiffel din Paris. Totuşi, în 1700 industria fierului luptă pentru

supravieţuire. Metalul trebuia topit adică încălzit până devenea lichid, astfel încât minereul de

scurgea lăsând în urmă impurităţile. Dar procesul de topire necesita cărbune, ia pădurile Marii

Britanii (din care se obţinea cărbunele) fuseseră în mare măsură distruse, fiind necesare

importuri costisitoare.

Soluţia a fost găsită prin 1709 de Abraham Darby de la Coalbrookdale. Asemenea altor

experimentatori şi-a dat seama de ineficienţa cărbunelui în procesul de topire a metalului; a

descoperit însă că cocsul, mai puţin sulfuros, dădea rezultate excelente. Tehnologia lui Darby a

rămas secretă cel puţin până în anii 1730 şi, în consecinţă Coalbrookdale a înflorit spectaculos.

Un viitor membru al dinastiei Darby, al treilea Abraham Darby; a construit primul pod de fier

peste râul Severn (1779).

Odată secretul aflat, producţia de fier a crescut şi s-au făcut numeroase progrese

tehnologice. Astfel, Watt şi Boulton au folosit prima oară în 1775, motoare cu aburi pentru a da

furnalelor curentul puternic necesar pentru a atinge temperaturi mari – unul din multele exemple

de combinare cu succes a unor invenţii în domeniul industrial. Fabricile de metal au dus la

dezvoltarea unor oraşe ca Birmingham şi Sheffield, iar Marea Britanie realiza în 1850 jumătate

din producţia anuală de fier din lume.

Un element indispensabil procesului de expansiune industrială a fost producţia în cantităţi

mari a cărbunelui. Cocsul era necesar la topirea fierului şi alimentarea motoarelor cu aburi care

acţionau utilaje de producţie, furnale, vapoare şi locomotive. Populaţia în creştere necesita

58

cantităţi mari de cărbune pentru scopuri casnice, în 1798 William Murdock a folosit ulei de huilă

pentru a ilumina lucrările lui Boulton şi Watt din Soho. În 1815, Glasgow şi Londra erau

iluminate cu gaz de huilă.

Din fericire, Marea Britanie dispunea de mari şi bogate depozite carbonifere în

apropierea zăcămintelor de fier. De la începutul secolului al XVIII-lea, motoarele cu aburi erau

folosite pentru a pompa apa din mine, dar erau puţine alte inovaţii. Săparea zăcămintelor de

cărbune rămânea „cea mai grea muncă de pe pământ”, şi întreaga structură a civilizaţiei

industriale a secolului al XIX-lea se baza pe oameni ce munceau din greu sub pământ.

Calitatea proastă a căilor de comunicaţie făcea dificil şi scump transportul bunurilor; până

în secolul al XVIII-lea drumurile erau atât de grele, încât se prefera transportul mărfurilor grele

pe apă. Introducerea taxelor pentru drumuri a avut ca rezultat întreţinerea mai bună a căilor

foarte circulate, tehnicile de construcţie au fost îmbunătăţite de Ack Metcalfe, Thomas Telford,

scoţianul John Mcadam şi alţi constructori.

O importanţă deosebită a avut-o construirea canalelor, care a început cu canalul

Bridgewater (1763), construit de James Brindley pentru a lega minele Ducelui de Bridgewater de

Manchester. Canalul a avut un impact imediat asupra preţului cărbunelui în Manchester (a scăzut

la jumătate) şi a arătat avantajele folosirii canalelor pentru transportul mărfurilor grele,

declanşând o adevărată „manie a canalelor”.

Această „manie” a durat până în 1830, când reţeaua de canale a Marii Britanii era mai

dezvoltată decât cea de drumuri. Dar perioada de glorie a canalelor a fost scurtă , deoarece

acestea au intrat în competiţie cu locomotivele cu aburi. După experimentele iniţiale, realizate de

Richard Trevathick şi alţii, prima cale ferată publică – de la Stockton la Darlington – a fost dată

în funcţiune în 1825. Inginerul care a construit-o, George Stephenson, a realizat şi faimoasa

„rachetă”, cea mai performantă locomotivă care a circulat pe linia construită ulterior de la

Liverpool la Machester.

În 1850, erau nu mai puţin de 10.000 km de linii de cale ferată, folosite pentru transportul

de călători şi de mărfuri, la viteze de neimaginat. Un alt triumf al epocii motorului cu aburi l-a

constituit dotarea vapoarelor cu motoare; în 1833 vasul canadian Royal William a făcut prima

călătorie transatlantică cu ajutorul unui motor cu aburi.

La mijlocul secolului al XIX-lea devenise clar că revoluţia industrială provocase

schimbări majore şi transformase Marea Britanie în „atelierul întregii lumi”. Acest statut a fost

celebrat în 1851 prin Marea Expoziţie organizată, în Hyde Park, într-o construcţie de metal şi

sticlă numită Palatul de cristal – un adevărat simbol al puterii industriale al acestei naţiuni.

Cu ajutorul ştiinţei moderne, ţara lui Newton aplică maşinismul la manufacturi şi

porneşte Revoluţia Industrială pe plan mondial. În acelaşi timp, Britania a populat şi a dat legi

59

Americii de Nord şi, după ce a pierdut cele 13 colonii, a reconstituit un al doilea imperiu, mai

larg răspândit şi mai vast.

Aceste ultime secole d bunăstare materială şi de conducere corespund perioadei celei mai

mari realizări intelectuale. În ciuda unor Bred, Roger Bacon, Chancer şi Whycliffe, contribuţia

Britaniei la ştiinţa şi literatura medievală este mică, în comparaţie cu aria creaţiei sale

intelectuale din vremea lui Shakespeare încoace. Epoca în care Londra a devenit centrul maritim

al Globului, brusc lărgit, a fost de asemenea epoca Renaşterii şi a Reformei – mişcări de

dezvoltare intelectuală şi de autoafirmare individuală, care s-au dovedit a fi mai potrivite

britanicilor decât multor alte popoare – şi pare să fi emancipat geniul insular.

În sfera politicii pure, Britania este vestită ca mamă a parlamentelor. Răspunzând

instinctului şi temperamentului poporului său, ea a dezvoltat, în decursul veacurilor, un sistem

care împăca trei lucruri: eficienţa puterii executive, controlului poporului şi libertatea

individuală. Britania se ghidează în timpul revoluţiei industriale după principiul proclamat de

conducătorii ei „politica britanică este comerţul britanic”, principiu care va sta în picioare peste o

sută de ani.

2.2.2. Mineritul şi Industria energetică

Cu toate ca exploatarea miniera este in regres, totuşi producţia anuala de cărbune

depăşeşte 42 milioane de tone. Din totalul de energie consumata numai 8,5% este acoperita de

carbune,76% se obţine din ţiţei şi din gaze naturale,15,5% din energia nucleara.

Hidrocentralele au un rol important in asigurarea necesarului de energie electrica a

Scoţiei si a Tarii Galilor. . Râurile cu debite importante au permis construcţia hidrocentralelor

care asigură energia electrică în Scoţia şi Ţara Galilor.

O altă resursă energetică importantă sunt cărbunii, a căror exploatare încă din evul mediu

a condus la apariţia revoluţiei industriale. Anglia mai dispune de petrol (locul 3 în Europa, după

Rusia şi Norvegia) şi gaze naturale. Exploatarea lor din Marea Nordului se face prin instalaţii

moderne .Prin conducte ele sunt transportate spre rafinării, în porturi, unde se prelucrează în

întreprinderi petrochimice şi transformate în combustibili, îngrăşăminte, mase plastice,

medicamente, detergenţi, etc. Din totalul energiei consumate 76% se obţine din ţiţei şi gaze

naturale, iar 8,5 % din cărbune.

2.2.3. Agricultura

In agricultura lucrează mai puţin de 2% din forţa de munca existenta. Pământuri arabile

se găsesc in East Midlands(partea de set a Angliei centrale)East Anglia (partea aflata la nord de

Londra a Angliei de sud)si pe câmpia Fen. In ţinuturile joase si umede, in zonele cu clima blânda

60

din vestul tarii, se cultiva grâu, orz, cartofi si sfecla de zahar. Creşterea oilor si a vitelor pentru

producţia de carne se desfăşoara in zonele deluroase. Forţa de muncă ocupată în agricultură

atinge cam 2% din populaţia activă, având în vedere gradul înalt de mecanizare. Deficitul de

produse agricole este acoperit prin importuri. O altă activitate tradiţională este pescuitul. Zona

unde se cultivă zarzavaturi este cea din jurul Belfastului.

2.2.4. Pescuitul si pădurile

Din cauza pescuitului intensiv si a concurentei extreme, pescuitul înregistrează un regres,

dar încă este de importanta vitala in activitatea unor porturi ca Aberdeen, Peterhead, Grimsby,

Newlyn,si Fleetwood. Jumătate din păduri, care acoperă 10% din suprafaţa ţării, se afla in

proprietatea satului.

Tot în regres se află şi pescuitul, din cauza concurenţei internaţionale şi a exploatării

nemiloase a acestei resurse de-a lungul timpului. Această activitate este vitală pentru porturi mai

mici ca Aberdeen, Peterhead, Grimsby, Newlyn, Fletwood.

2.2.5. Industria

Marea Britanie este o tara puternic industrializata, industria prelucrătoare cuprinzând

34% din forţa de munca. Jumate din aceasta lucrează in industria metalurgica si producţia de

vehicule: maşini si utilaje. Din industria prelucrătoare rezulta 24% din PIB. Sunt in plina

dezvoltare ramurile sau utilizatoare a tehnicii de vârf, dar regresează ramuri industriale mai

vechi, tradiţionale, ca producţia de oteluri si industria textila. Tot mai mulţi îşi găsesc de lucru in

sectorul de servicii. Un loc important îl ocupa si construcţiile. Ramurile industriale tradiţionale

ca producţia de textile şi oţeluri cedează locul ramurilor producătoare sau utilizatoare de tehnică

de vârf. Industria construcţiilor ocupă un loc important, iar sfera serviciilor se lărgeşte oferind tot

mai multe locuri de muncă.

Industria constructoare de maşini produce autovehicule, avioane, utilaj petrolier, maşini

textile, etc. Alte industrii bine reprezentate sunt industria chimică şi cea farmaceutică. Industria

alimentară prelucrează resursele agricole proprii sau obţinute din importuri. Bumbacul importat

este prelucrat în Manchester, aflat pe primul loc în lume în domeniu.

2.2.6. Transporturile

Din transporturile de persoane 90% se desfăşoară pe drumurile publice, din transporturile

de mărfuri 82% (luând in calcul si transportul de combustibil).Lungimea totala a drumurilor cu

înveliş rigid este de 362.357km(din care 3147 km autostrăzi).Lungimea cailor ferate este de

37740km.Tunelul de sub Canalul Mânecii are o lungime de 49.94km, s-a inaugurat in mai 1994

si face legătura in Folkestone-Anglia si Calais- Franţa. Se înregistrează o creştere in transportul

61

aerian intern si internaţional. In 1993 peste 89 milioane calatori au utilizat aeroporturile

britanice, iar transportul de mărfuri a depăşit 2 milioane de tone. Aeroporturile britanice sunt

utilizate anual de peste 90 milioane călători şi pe aici se vehiculează 2 milioane tone mărfuri

anual.

2.3. Drumul Marii Britanii în Uniunea Europeană

Dintre marile tari ale Europei occidentale , Marea Britanie este singura care si-a păstrat

instituţiile antebelice. In fruntea unui Cabinet de Uniune Naţionala din 1940 Churchill îşi

condusese tara către spre victorie cu preţul unor grele sacrificii. Rezervele se ridica doar la 500

62

de milioane de lire fata de o datorie de 3,5 miliarde mai ales către Statele Unite si

Commonwealth.

La alegerile din 1945 teama de o revenire la perioada de criza si de şomaj dintre cele

doua războaie va domina. Astfel conservatorii se bazează pe prestigiul lui Churchill iar laburiştii

pe raportul Beveridge din 1942 prin care s-ar instaura un " Stat providenţial " prin care ar trebui

sa i se asigure fiecărui cetăţean bunăstare " din leagăn pana in mormânt ". Astfel Atlle devine

prim- ministru datorita unei victorii zdrobitoare 393 de mandate din 540, laburiştii fiind votaţi de

clasa muncitoare dar si de majoritatea clasei de mijloc15.

Laburiştii fac reforme in economie, naţionalizând Banca Naţionala si industria miniera

(1946), transporturile si telecomunicaţiile (1946-1947), gazul si electricitatea (1947-1948),

siderurgia (1949). In domeniul social, au creat Asigurarea Naţionala care acoperea riscurile de

boala, accidentele, şomaj, un serviciu medical gratuit. Insa costul acestor masuri sociale

agravează dificultăţile financiare ale tarii. India îşi proclama independenta in 1947 si situaţia se

înrăutăţeşte, lira se devalorizează in 1949 iar dependenta fata de Statele Unite este tot mai mare.

Cu toate acestea laburiştii câştiga alegerile din 1950. Insa slaba lor majoritate si

dezbinările interne îl determina pe Atlle sa provoace noi alegeri in 1952.Scrutinul majoritar cu

un singur tur si inegalitatea circumscripţiilor joaca o festa laburiştilor care, cu 200 de mii de

voturi mai mult decât conservatorii obţin cu 26 de deputaţi mai puţin. Conservatorii revin deci la

putere, pe care o vor păstra timp de 13 ani sub conducerea lui Winston Churchill (1951-1955),

Anthony Eden (1955-1957), Harold Macmillan (1957-1963), Alex Douglas-Home (1963-1964).

In domeniul economic, conservatorii nu vor repune in discuţie moştenirea laburista,

denaţionalizând numai siderurgia (1953) si transporturile rutiere (1956). Mult mai atenţi la

respectarea regulilor ortodoxiei financiare, ei nu ezita sa frâneze uneori dezvoltarea economica

printr-o politica deflaţionista dusa cu scopul de a menţine precarul echilibru al balanţei de plaţi

si paritatea lirei sterline. Astfel Marea Britanie cunoaşte un proces de creştere economica cu dinţi

de fierăstrău (Stop and Go), progresând mai lent decât "Europa celor sase".

In domeniul social, reformele laburiste beneficiind de un larg consens, conservatorii se

mulţumesc doar sa le amelioreze funcţionaeză si sa controleze mai bine costurile serviciilor

sociale instaurate de guvernul Atlle , care se dovedise costisitoare din punct de vedere electoral.

Nivelul general de trai se ridica considerabil: Marea Britanie conservatoare pare sa fie in marş

spre " societatea abundentei ", in ciuda câtorva puncte slabe: stagnarea industriilor tradiţionale,

regiuni care rămân in afara avântului general, deteriorarea balanţei de plaţi.

Primele planuri britanice pentru retrasarea Harţii Europei după război nu au avut efectul

aşteptat printre puterile egale. Ernest Bevin, Ministrul de Externe al Guvernului laburist din 15 Pierre Milza/Serge Berstein, Istoria secolului XX. 1945-1973. Lumea intre razboi si pace. Ed All, Bucuresti, 1998, p. 272

63

1945-1951 a urmărit " politica puterii a treia " 16(third power policy) care însemna ca Marea

Britanie este independenta si egala cu Statele Unite intr-un sistem vestic de alianţa anti-

comunista. In 1950 Ministrul de Externe al Franţei a iniţiat CECO (Comunitatea Economica a

Cărbunelui si Otelului) statele care au format-o fiind Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda si

Luxemburg. In ciuda faptului ca Marea Britanie avea o industrie a cărbunelui si oţelului

dezvoltata, o cooperare cu CECO nu a reprezentat un avantaj tactic din multiple motive : Marea

Britanie nu avea aceleaşi puternice interese in controlarea Germaniei. Franţa pe de alta parte

avea " o frica obsesiva " fata de vecinul ei estic si avea dorinţa de al controla , care era

imposibil pe cale militară. Marea Britanie încă făcea jumătate din comerţ cu Imperiul-

Commonwealth. O cooperare de durata intre Franţa si Germania nu i se părea realizabila. Ideea

pierderii suveranităţii i se părea de neconceput , iar relaţiile sale cu Statele Unite i se păreau

foarte importante.

Statele Unite au primit călduros ideea " celor sase ", pentru ca erau interesate ca Europa

sa fie stabila, astfel fiind o partenera de încredere împotriva ameninţării comuniste. Planurile

pentru construirea unei armate comune a " celor sase ", Comunitatea Europeana de Apărare nu a

fost ratificat datorita faptului ca francezii se temeau de ideea reînarmării germane intr-un timp

atât de scurt de la război si nu doreau sa renunţe la controlul asupra forţelor lor armate. In

acelaşi timp Marea Britanie nu a putut rezolva criza Canalului Suez din 1956 astfel pierzându-si

reputaţia de actor de încredere pe scena mondiala.

In 1952 prim-ministrul conservator Anthony Eden a dat un motiv pentru scepticismul sau

in privinţa participării Marii Britanii intr-o Europa federala" [...] asta e ceva ce ştim pana in

adâncul oaselor ca nu o putem face " . Marea Britanie se temea de un superstat european. Nu a

putut sa-si păstreze influenta in Egipt, pierderea controlului Canalului Suez, principala conexiune

intre Europa, Orientul Mijlociu si sudul Asiei a însemnat un pas înapoi in reprezentarea

intereselor vestice in Orientul Mijlociu, nevoia statutului de partener al Statelor Unite a crescut,

iar CECO se pronunţa ca fiind noul punct de referinţa in Europa. Având îndoieli cu privire la

relaţiile strânse propuse de Monnet si Shuman Marea Britanie s-a decis in schimb sa susţină o

cooperare mai laxa, Numita Asociaţia Europeana a Liberului Schimb(AELS)

Având drept obiectiv liberul schimb mai degrabă decât integrarea politica, AELS a fost

înfiinţată in ianuarie 1960, prin semnarea Convenţiei de la Stockholm de către Austria, Marea

Britanie, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia si Elvetia. Spre deosebire de clauzele

contractuale ale CEE, statutul de membru era voluntar si nu implica alte instituţii in afara de

Consiliul de Miniştri care se reunea de 2, 3 ori pe an, precum si un grup de reprezentanţi

permanenţi, asistaţi de un mic secretariat înfiinţat la Geneva.

16 John W. Young, Britain and European Unity, 1945-1992, Basingstoke, Ed Palgrave Macmillan, 1993, p. 15

64

AELS a contribuit la reducerea tarifelor, dar a obţinut realizări mici pe termen lung, in

special din cauza ca mulţi dintre membrii săi făceau comerţ mai mult cu CEE decât cu partenerii

din AELS. Marea Britanie a realizat rapid ca influenta politica in Europa era exercitata de CECO

si nu de AELS, precum si ca ea însăşi risca izolarea politica daca rămânea in afara CEE.

Organizaţia CEE funcţiona într-adevăr, statele membre realizaseră un progres economic

si politic impresionant, iar industria Marii Britanii dorea acces la bogata piaţa CEE. Marea

Britanie cu tot mai multe colonii care devin independente si performantele sale economice

crescând foarte lent a realizat ca daca nu se alătura CEE poate fi o pierdere pe termen lung.

Astfel Regatul Unit sub şefia prim-ministrului conservator Harold Macmillan si-a depus

candidatura in august 1961 la 15 luni de la crearea AELS.

După decizia Marii Britanii de a deveni un membru al CEE, din perspectiva tarii asupra

negocierilor, chiar daca statutul de membru ar fi fost acceptat pe loc, ar fi fost dezavantajata.

Britanicii s-ar fi alăturat unei alianţe a cărei tratate erau deja realizate. Ar fi trebuit sa

accepte acele tratate fără un " trade mark " Britanic. Uzura puterii favorizează întoarcerea

laburiştilor, învingători in alegerile din 1964, a căror slaba majoritate va fi consolidata doi ani

mai târziu cu ocazia unor alegeri anticipate. Adeptul unui socialism moderat si realist, noul lider

al partidului laburist, Harold Wilson, va guverna de o maniera foarte pragmatica in domeniul

economic ca si in politica externa. Încă de la sosirea lor la putere, laburiştii se găsesc intr-o grava

criza financiara, care le monopolizează eforturile in detrimentul aplicării programului lor, care

prevedea in principal modernizarea industriei.

Enormul deficit al balanţei de plaţi lăsat de conservatori determina guvernarea lui Wilson

sa ia masuri energice(suprataxe pe importuri, politica deflaţionista...) care vor frâna expansiunea

economica si vor nemulţumi sindicatele, fără totuşi a putea evita o devalorizare a lirei sterline, cu

14,3% in noiembrie 1967. Absenta marilor reforme structurale cu excepţia renaţionalizării

siderurgiei in 1966-1967), eşecul unei noi cereri de admitere in Piaţa Comuna in decembrie 1967

in fata unui nou veto francez antrenează o scădere de popularitate a guvernului laburist, care pe

de alta parte este nevoit sa facă fata unor noi violente tulburări in Irlanda de Nord in toamna

anului 1968 .

In afara de scepticii britanici aderarea a fost blocata de puterile Europene, in special de

preşedintele Franţei de Gaule. El ca si alţii, vroiau o Europa egala economic cu Statele Unite, si

independenta militar de aceasta. Îngrijorarea in legătura cu legătura puternica dintre Londra si

Washington a fost confirmata afacerea Polaris. Neputând sa-si dezvolte un program nuclear

Marea Britanie, a cumpărat rachete polaris de la Statele Unite, astfel " supărându-l " pe de

Gaule si făcând aderarea imposibila pe termen scurt. Acesta plănuia o CEE axata pe Franţa si

Germania, si vedea Marea Britanie ca pe un rival pentru influenta franceza in comunitate.

65

Monnet insa era dornic ca Marea Britanie sa devină membru, încercând chiar sa-l

convingă pe cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer. Acesta insa împărtăşea anglofobia lui de

Gaule Comportamentul arogant si agresiv al Marii Britanii in timpul viitoarelor negocieri au

făcut ca cererea sa-i fie din nou respinsa, acum opunându-se si Germania.

" La conferinţa sa de presa de Gaule nu a restricţionat intrarea Britaniei pentru totdeauna,

dar a atacat insistenta extraordinara si graba lui Harold Wilson (Prim-ministru 1964-70, 74-76)

in căutarea acceptării si credea ca Marea Britanie nu vroia statutul de membru decât pentru a

putea sa-si compenseze slăbiciunea[...]a fost pusa presiune mare pe germani ca sa ajute Marea

Britanie sa intre in Europa. Brown (George Brown, Ministru de Externe 1966-68) s-a plâns chiar

patetic lui Willy Brandt, care era in vizita in Britania, ' Willy, trebuie sa ne bagi ca sa putem lua

şefia CEE.' In ciuda unei asemenea arogante naive, Consiliul de Miniştri al CEE a căzut de acord

pe 19 decembrie 1967 ca cererea Marii Britanii nu poate fi luata in considerare. "

După demisia lui de Gaule din 1969, Marea Britanie a aplicat pentru a treia oara, de

aceasta data solicitarea fiindu-i acceptata, împreuna cu cea a Irlandei si Danemarcei. Învingători

in alegerile din 1970, conservatorii, sub direcţia lui Edward Heath, se străduiesc sa relanseze

expansiunea economica printr-o politica neo-liberala. Insa gravitatea situaţiei economice

determina noul guvern sa intervină intr-o maniera adeseori dirijistă (naţionalizarea sectorului

aeronautic de la Rolls0Royce in 1971) si sa se integreze in Piaţa Comuna, după semnalul pozitiv

acordat de Georges Pampidou.

Abia in in anul 1973, Marea Britanie a devenit membru al CEE. Aceasta opţiune

europeana survine in plina criza politico-sociala, guvernul Heath ciocnindu-se de puternicul

sindicalism britanic. Numeroasele greve agita tara pana la marea încercare de forţa dintre Trade

Unions si guvern (sfârşitul lui 1973-inceputul lui 1974) când in fata ameninţări unei greve pe

termen nelimitat a minerilor, Heath este nevoit sa dizolve Camera Comunele.

Chiar si atunci, dezacordurile dintre pro-europeni si euro-scepticii din clasa politica au

făcut un referendum in 1975 pentru a decide asupra acestei probleme. Referendumul a confirmat

calitatea de membru cu o medie DA-NU de 67,2 la 32,19.

Cu toate ca toate partidele politice au fost de acord cu statutul de membru al CEE in 1973

contradicţiile au fost lămurite odată pentru totdeauna printr-un referendum in 1975. Britanicii au

părut sa fie " un partener ciudat [...], căutând sa-si promoveze interesele izolându-se de celelalte

state membre" , in Europa sub şefia prim-ministrului Edward Heath si succesorii săi. Marea

Britanie părea in principal interesata de beneficiile sale si nu de întărirea instituţiilor. Legătura

transatlantica, era încă prioritara in viziunea următorilor prim-miniştri, deci încă unul din multele

motive care arata egocentrismul Britanic.

66

Guvernul laburist s-a opus Uniunii Monetare care a fost aprobata la Bruxelles in 1978

deoarece considera Europa un " club capitalist " fără interese in politica sociala si nu numai ca nu

au vrut sa intre in Uniune ci chiar au decis sa se retragă din Comunitate in 1983.

In fruntea conservatorilor victorioşi in alegerile din mai 1979 Margaret Thatcher, îşi

impune puternica sa personalitate care ii va atrage prenumele de " doamna de fier " . Thatcher

este adepta liberalismului cvasi absolut, acţiunea guvernului trebuind sa se orienteze la controlul

monedei. Aceasta schimbare de orientare a politicii economice se manifesta mai ales printr-o

tentativa de restructurare industriala (de naţionalizări, închiderea înterprinderilor nerentabile...) si

printr-o atitudine foarte ferma fata de sindicat.

Margaret Thatcher era cunoscuta ca unul din cei mai puternici opozanţi ai unei viitoare

integrări europene, chiar daca a susţinut statutul de membru in 1975 pe când era in opoziţie.

Odată ajunsa la putere a redus contribuţia la Fondul European Comun la care Marea Britanie era

un contribuitor principal. Thatcher a venit cu o noua politica de suveranitate si a reînnoit relaţiile

cu Statele Unite.

Cu toata opozanta care o caracteriza, totuşi a fost de acord cu Piaţa Comuna si cu Actul

Unic European (AUE).

Odată cu Tratatul de la Maastricht din 1991, Comunitatea Europeana a căzut de acord

pentru un sistem de apărare si o politica externa comuna si mai puţine controale vamale intre

tarile membre. A fost introdus noul termen de Uniune Europeana si încă odată Marea Britanie s-

a opus. Bugetul comunitar trebuia sa fie mărit, ceea ce însemna plaţi mai mari din partea tuturor

statelor membre si era nevoie de noi instituţii supranationale iar cele vechi trebuiau întărite, ceea

ce însemna transferul suveranităţii spre Bruxelles si Strasbourg.

O alta problema era acordul spre o Uniune Monetara Europeana, cu o singura moneda ca

ţinta. Renunţarea la lira sterlina si sa se subordoneze unei bănci centrale era inimaginabil pentru

Thatcher si succesorul sau, John Major. El a mers pe o politica care se împotrivea " retragerii de

suveranitate ".

Thatcher a încercat renegocierea tratatelor si la fel ca predecesorii săi laburişti din urma

cu 10 ani a discutat retragerea din Uniune. Se ştia ca Thatcher avea o relaţie puternica cu

Washington-ul si o relaţie speciala cu preşedintele Ronald Reagan, sub şefia lui Major acestea nu

au mai putut fi menţinute. Când Guvernul Conservator a fost înlocuit de cel Laburist sub

conducerea lui Tony Blair, guvernele Europene sperau la o politica pro-europeana din partea

acestuia.

Evenimentele recente in jurul Cruciadei Americane împotriva terorismului si războiul din

Irak au arătat cat de puternice au rămas relaţiile anglo-americane, cu Marea Britanie fiind una

din putinele tari europene care s-au alăturat alianţei împotriva "axei răului".

67

Răceala Marii Britanii cu care tratează orice proiect de unitate europeana este bazata pe

motive istorice si culturale si care sunt puternic înrădăcinate in conştientul clasei politice cat si a

populaţiei. Ideea ca Europa este o ameninţare a graniţelor de neclintit a Regatului Unit vine din

experienţa declinului Imperiului Britanic in o perioada de mai puţin de o generaţie. Ideea de

imperiu a devenit un obstacol mai puţin influent in drumul spre Europa. Dar euro-scepticii din

clasa politica considera Europa o ameninţare pentru modul in care Marea Britanie îşi desfăşoară

politica si economia. Clasa politica din arhipelag a avut mereu o politica rece fata de Comunitate,

mai întâi socialiştii priveau oarecum cu neîncredere capitalismul european, apoi conservatorii au

pus la îndoiala proiectul CEE si chiar au ajuns sa " dispreţuiască si sa deteste tot ce este european

" , pentru ca, "numai lucruri rele [...] au venit din Europa. "

Un alt aspect este relaţia vitala a Marii Britanii cu Statele Unite, care cu toate ca au

existat momente de impas, in secolul XX a fost întotdeauna o contragreutate pentru Europa.

Prim- miniştrii Marii Britanii au avut tendinţa sa vadă Marea Britanie la mijloc, deseori in

favoarea Statelor Unite, dar evitând mereu sa facă o alegere.

Britanicii sunt de acord cu politica Comunităţii Europene doar daca ii avantajează, in caz

contrar ei duc o politica distanta, încearcă sa negocieze si aşteaptă un compromis favorabil din

partea celorlalte state membre.

Marea Britanie după cel de-al Doilea Război Mondial a fost scena schimbărilor de

guverne intre laburişti si conservatori, fiecare parte iniţiând reforme si curăţând "mizeria" lăsata

in urma de guvernarea precedenta. Din acest motiv tara a fost măcinata de crize politice,

economice si sociale si s-a putut ajunge la o oarecare stabilitate abia spre sfârşitul anilor 80'

începutul anilor 90'.

Chiar si astăzi " întrebarea in legătura cu prioritatea de a fi pentru Europa sau America a

rămas nerezolvata si împărţită in doua de ambele partide cat si de opinia publica. "

La începuturile CECO, statele membre nu aveau nevoie de Marea Britanie. Astăzi

Uniunea Europeana cu 27 de state si aproape 500 de milioane de locuitori, zona de piaţa cea mai

populata din lume, are nevoie de Marea Britanie ca una din puterile economice europene, si nu in

ultimul rând un contribuitor net. Viitorii prim-miniştri o sa trebuiască sa se decidă daca o sa

poată sa-si permită sa fie la fel de rece fata de Europa si sa urmeze aceeaşi cale excepţionala.

68

CONCLUZII

Pe harta Europei, Marea Britanie s-a impus ca o putere de a cărei decizie trebuia să se

ţină cont. Chiar dacă nu s-a impus extinzându-se pe continent ca Imperiu în sensul strict al

cuvântului, Anglia a creat un Imperiu comercial şi a sprijinit statele de pe urma cărora a avut

mereu de câştigat. Imperiul colonial al Marii Britanii extins în cele mai îndepărtate colţuri ale

mapamondului i-a adus puterea financiară cu care şi-a permis să facă orice. Englezii sunt oameni

pragmatici, ei au intervenit de-a lungul istoriei doar acolo unde le-a dictat interesul spre binele şi

prosperitatea ţării lor.

69

70

BIBLIOGRAFIE

2. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 4, Iaşi, Institutul European, 1998. [ISBN:

973-611-005-2]

3. Grierson, Edwars, The imperial dream: The British Commonwealth and Empire: 1775-1969,

Durham, 1973.[ISBN: 0002114119]

4. Hearder, H., Europe in the nineteenth century, 1830-1880, Longman, f.a.

5. Lord Elton, Imperial Commonwealth, London, Collins, 1945.

6. McDonough, Frank, Imperiul Britanic: 1815-1914, trad. Radu Săndulescu, Bucureşti, Ed.

All, 1998.

7. Mureşan, Camil, Imperiul Britanic – scurtă istorie, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967.

8. The New Cambridge Modern History, vol. XI (1870-1898), ed. F. H. Hinsley, Cambridge,

University Press, 1978.

9. Williamson, James A., The foundation & growth on the British Empire, London, MacMillan,

1946.

10 .Benone Puşcă, Andy Puşcă – Drept constituţional Comparat

11. Benone Puşcă, Andy Puşcă – Drept constituţional şi instituţii politice

12. Piţurcă – Politologie - Introducere în studiul politologiei

13. Ovidiu Trasnea - Probleme de sociologie politica, Editura Politica, Bucuresti,

14. Ovidiu Trăsnea - Filosofia politică, Ed. Politică Bucureşti

15. Herman Haller – Ştiinţa Politică

16. Phillipe Ardant – Institutions politiques et Droit Constitutionnel

17. Tudor Drăgan – începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916

18. Tudor Drăgan – op.cit.

19. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu – Drept constituţional comparat.

20. V.D. Lipman – Local Government Areas, citat de R. M. Punnet,op.cit

21. Genoveva Vrabie –Drept Constituţional.

22. Gamble, Andrew, Between Europe and America. The future of British Politics, Ed.

Palgrave Macmillan Basingstoke, 2003.

23. Maurois, Andre, Istoria Angliei. Vol. II, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 2006, p. 189

24. Mccormick, John, Sa intelegem Uniunea Europeana, Ed. Codecs, Bucuresti, 2006.

25. Milza, Pierre/Serge Berstein, Istoria secolului XX. 1945-1973. Lumea intre razboi si pace.

Ed All, Bucuresti, 1998.

26. Milza, Pierre/Serge Berstein Istoria secolului XX. Vo.l II. In cautarea unei noi lumi , Ed All,

Bucuresti, 1998

27. Young, John W. , Britain and European Unity, 1945-1992, Basingstoke, Ed Palgrave.

71