managementul de succes al populaŢiei de urŞi ......pentru conservarea, în timp, a unor populaţii...
TRANSCRIPT
-
MANAGEMENTUL DE SUCCES AL POPULAŢIEI
DE URS DIN ROMÂNIA
Dr. ing. Neculai Şelaru
Acad. Dr. Atilla Kelemen
-
Introducere Ne-am reunit astăzi în scopul de a încerca să
înţelegem ce putem sau ce mai putem face
pentru conservarea, în timp, a unor populaţii
viabile de mari carnivore.
Ne îngrijorează, pe unii în mod sincer
gândindu-ne la conservarea echilibrului
ecologic, pe alţii cu gândul la propriile interese
de moment, ce se va întâmpla cu aceste
populații de carnivore mari pe măsură ce
ecosistemele în care sunt integrate se vor
degrada şi restrânge, în condiţiile în care
populaţiile umane din ţările superartificializate
nu acceptă să conviețuiască cu ele.
La momentul actual, susţinerea conservării „în
situ” este la modă, dar pe cheltuiala aproape
exclusivă a ţărilor în care oamenii au avut
înţelepciunea să nu le extermine. Celelalte ţări
finanţează, în principal, doar propagandiștii
ideii de protecţie şi conservare a acestor mari
carnivore „în situ”.
Mulţi dintre reprezentanţii ţărilor care au exterminat marile carnivore şi nu le mai pot reintroduce la ei acasă
susţin, în mod greşit şi ipocrit, chiar ideea suprapopulării efectivelor de carnivore mari „în situ”, idee dăunătoare, în egală
măsură, echilibrului în natură şi însuşi marilor carnivore.
Lipsa de măsură în privinţa protecţiei şi conservării unor suprapopulaţii de mari carnivore în ţările în care mai
există, pe cheltuială aproape exclusivă a acestora, poate avea însă, în foarte scurt timp, efecte dezastruoase asupra
speciilor respective, chiar în ţările cu un management de succes până de acum, precum este România.
-
Lăsând la o parte orice detaliere a introducerii, din lipsă
de timp, vă prezentăm, în continuare, „Dinamica
multianuală a populaţiilor de urs din România”.
Putem face această prezentare în baza datelor statistice
credibile, privind efectivele şi recoltele reale de urşi, culese
anual, din 1950 până de curând.
Efectivele au crescut aproape continuu, ca urmare a unui
management inspirat, aplicat cu consecvenţă în România.
Remarcăm însă, şi două perioade de regres, care coincid cu
perioadele 1970-1974 şi 1990 – prezent, când a fost permisă
vânătoarea cu străini şi au fost extraşi cei mai mulţi urşi,
preponderent masculi dominanți.
Se constată că efectivele şi densităţile urşilor au atins niveluri ridicate, depăşind deja 6.000 de
exemplare în ţara noastră, ceea ce poate fi considerat deja suprapopulare.
Extinderea actuală a arealului urşilor spre câmpie şi ponderea mare a exemplarelor juvenile sunt dovezi
clare în susţinerea ideii de creştere numerică actuală a populaţiei de urşi, peste normal, în România.
Fig. 1. Evoluţia efectivelor reale de urs în România
Evoluția efectivelor reale, cotelor realizate și ratei creșterii numerice
-
Fig. 2. Evoluţia extragerilor anuale de urşi în România
Prin extragerile aprobate de administrator şi realizate de regulă doar parţial de gestionari, s-a putut asigura
o creştere aproape continuă a populaţiei de urşi din ţara noastră, până la un nivel populaţional peste optimul
stabilit de ICAS, nivel acceptat în privinţa pagubelor produse crescătorilor de animale, agriculturilor şi
vânătorilor.
Cota de recoltă medie multianuală, calculată pentru ultimii 66 de ani, a fost de 2,6% din efectivul real
evaluat în fiecare primăvară, în condiţiile unui spor mediu multianual de 4,3% din efectivul la care ne-am
referit.
-
Rata creşterii numerice calculate pe baza datelor statistice privind efectivele reale şi cotele de recoltă realizate, sunt comparabile cu ratele de creştere ale populaţiilor de urşi din alte ţări şi continente, ceea ce
scoate în evidenţă credibilitatea cifrelor statistice deţinute de România din 1950 până acum.
Mai reliefează faptul că după depăşirea unui anumit nivel populaţional (de cca. 5.500 – 6.000 exemplare),
rata creşterii numerice scade, deşi disproporţia între sexe şi hrănirea complementară a urşilor ar trebui să o
crească.
În concluzie, chiar dacă ICAS a stabilit un efectiv optim de cca. 4.500 urşi, care pot vieţui normal în
habitatele naturale din ţara noastră, fără a produse prejudicii inacceptabile pentru producătorii agricoli,
zootehnici şi vânători, depăşirea unui efectiv de 6.000 de exemplare ridică probleme şi din punct de vedere al
ratei creşterii numerice, care poate fi considerat un indicator important în aprecierea nivelului unui efectiv
normal de urşi.
Fig. 3. Rata multianuală a creşterii numerice
-
• adoptarea unei strategii cinegetice coerente,
parte a „Strategiei naţionale de dezvoltare a
României în perioada 1968-2010”, prin care au
fost stabilite cifre concrete de urmărit pentru
atingerea efectivelor optime la principalele
specii de interes vânătoresc şi pentru
conservarea echilibrului ecologic între
populaţiile speciilor cinegetice, în scopul unei
exploatări realiste a capacităţii bioproductive a
fondurilor de vânătoare;
• condiţiile favorizante pentru managementul speciei, care au constat în:
- introducerea speciei sub protecţie în anul 1953;
- paza eficientă a faunei cinegetice şi înăsprirea sancţiunilor pentru braconaj;
- liniştea asigurată în păduri şi asigurarea unor condiţii favorabile de hrănire, prin gruparea parchetelor, de
exploatare a masei lemnoase;
- hrănirea complementară practicată mai intens şi eficient primăvara;
- extragerea operativă a urşilor carnivori şi a foarte puţini urşi pentru trofeu.
Explicaţia managementului de succes al populaţiei de urşi din România:
-
• deteriorarea condiţiilor de adăpost, linişte
şi hrănire naturală, din cauza exploatării haotice a pădurilor, concurenţei la hrană a animalelor domestice în păduri, reducerii suprafeţelor pomicole din apropierea pădurilor şi renunţării la agricultura rurală de subzistenţă, extindere aşezări omeneşti etc.;
• hrănirea exagerată practicată, atât toamna cât şi primăvara, de foarte multe ori cu sorturi de hrană nenaturală, pentru atragerea urşilor în scopul vânării facile sau turismului cinegetic;
• extragerea selectiv-negativă, cu prioritate, a urşilor masculi dominanţi, care s-a repercutat asupra structurii populaţionale pe sexe şi clase de vârstă, precum şi asupra comportamentului urşilor;
• tendinţa de conservare a unor suprapopulaţii de urşi şi a creşterii sporului natural, cu gândul la exploatarea
avantajoasă a efectivelor acestora;
întârzierea achitării pagubelor produse de urşi şi a aprobării operative a extragerii urşilor problemă, cu efecte
nedorite asupra acceptării convieţuirii populaţiei rurale cu urşii.
Greşeli apreciate în managementul speciei, după 1990:
-
Măsuri necesare pentru protecţia şi conservarea raţională a populaţiilor de urs
• revederea limitelor habitatului stabil al speciei în România, precum şi a efectivelor şi a densităţilor maxime care pot fi acceptate pentru specie, în aşa fel încât să fie evitate pagubele exagerate, accidentele şi însăşi degenerarea populaţiei de urs din ţara noastră;
• extragerea preventivă a surplusului populaţional toamna, prin metoda „la goană”, care nu permite destructurarea populaţională, ci din contră, contribuie la restructurarea acesteia cât mai rapid, şi extragerea operativă „la pândă” a oricărui exemplar problemă;
• hrănirea complementară, practicată cu sorturi de hrană naturală, exclusiv primăvara;
• interzicerea vânării urşilor „la pândă” în apropierea locurilor de hrănire;
• interzicerea turismului cinegetic la punctele de hrănire complementară a urşilor, pentru evitarea obişnuirii ursului cu omul;
• acoperirea operativă a prejudiciilor produse de urşi.
-
Deci, reconsiderarea vânătorii ca cea mai importantă
activitate în managementul populaţiei de urs din România,
pentru atingerea ţelului urmărit, de protecţie şi conservare
reală a unor populaţii viabile de urşi, normal structurate pe
sexe şi clase de vârstă, viguroase şi sănătoase, nicidecum
experimentarea menţinerii unei suprapopulaţii
destructurate şi degenerate de urşi, predominant habituanţi
sau netemători faţă de om, păgubitori pentru agricultură,
silvicultură, creşterea animalelor şi gestionării faunei
cinegetice.
• menţinere a populaţiei de urs la un nivel
normal populaţional, în echilibru cu populaţiile celorlalte specii cinegetice;
• restructurare a populaţiilor de urşi pe sexe şi clase de vârstă;
• resălbăticire a indivizilor speciei, prin reinducerea fricii faţă de om;
• calmare a populaţiei umane afectată de pagubele şi/sau accidentele produse de urşi.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. A. M. Comşia – Biologia şi principiile culturii vânatului, Edit.
Academiei, Bucureşti, 1961;
2. V. Cotta şi M. Bodea – Vânatul României, Edit. Agrosilvică,
Bucureşti, 1969;
3. C. Promberg şi col – Ursul/Biologie, ecologie şi management,
Edit. Hako, 2000;
4. N. Şelaru şi N. Goicea – Situaţia şi Managementul ursului
brun în România, Rev. Vânătorul şi Pescarul Român, nr. 2/2005.
5. **** – Situaţia statistică a efectivelor de vânat şi a cotelor de
recoltă din perioada 1950 – 2016.
6. **** – Planul de acţiune pentru conservarea marilor
carnivore în Europa.
7. **** – Revistele „Vânătorul şi Pescarul Sportiv” şi
„Vânătorul şi Pescarul Român”, editate în perioada 1953 –
2016.
Reconsiderarea vânătorii ca fiind singura activitate practică de: