ARGUMENT

Funcţionarea statului de drept şi democratic nu poate fi concepută în lipsa unui

cadru normativ adecvat, cu încălcarea frecventă a ordinii şi securităţii publice. Drept

urmare, orice ţară este îndrituită şi, în acelaşi timp, obligată să-şi adopte măsurile

pecare le consideră necesare în acest domeniu, măsuri circumscrise normativităţii

internaţionale la care a aderat şi să asigure condiţiile pentru traducerea lor în viaţă.

Securitatea statului şi a societăţii, siguranţa persoanei, constituie o valoare

socială fundamentală, de existenţa şi nestingherita ei realizare depinde normala

desfăşurare aactivităţii statului în realizarea sarcinilor şi funcţiilor care îi revin.

Reglementarea riguroasă a relaţiilor sociale, aşezarea întregii vieţi pe bazele trainice

ale legalităţii, ale ordinii de drept şi disciplinei, reprezintă o cerinţă firească a

democraţiei.

Problema ordinii publice şi a siguranţei cetăţeanului se pune în spaţiul

european,cu multă actualitate, fiind tot mai evidente preocupările factorilor de decizie

în acest sens, dar, în egală măsură, şi ale cetăţenilor cărora le este din ce în ce mai

greu să accepte climatul de insecuritate. De aceea, în centrul preocupărilor

autorităţilor publice se află ordinea publică şi siguranţa cetăţeanului, ca repere majore

ce condiţionează buna funcţionare a organelor de stat abilitate.

Un loc deosebit de important îl ocupă asigurarea şi menţinerea ordinii publice

şi asecurităţii publice, administrarea organelor în atribuţiile cărora intră atît apărarea

regimului politic, a intereselor cetăţenilor, măsurile care contribuie la executarea

legilor şi hotărârilor judecătoreşti, buna convieţuire în societate, cît şi buna

funcţionare a serviciilor de stat. De altfel, ordinea publică este o stare de drept şi de

fapt care permite realizarea echilibrului bazat pe consensul social necesar funcţionării

optime a ansamblului social în condiţiile reglementărilor juridice interne, consacrării

apărării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, avutului

4

public şi privat, a celorlalte valori supreme, în scopul promovării şi afirmării

progresului social într-o societate democratică.

Asigurarea ordinii publice reprezintă o cerinţă esenţială a stabilităţii interne

care garantează asigurarea condiţiilor corespunzătoare edificării unui stat de drept. Cu

alte cuvinte, asigurarea ordinii publice reprezintă o necesitate socială, realizată prin

activităţi specifice de organe speciale – forţele de ordine publică, ce reprezintă

autorităţi deţinând competenţe şi atribuţii în materie de ordine publică şi cărora, prin

lege şi prin alte acte normative, li se conferă sarcini în exercitarea dreptului de poliţie

a statului.

O importanţă deosebită în realizarea funcţiei de garantare şi asigurare a ordinii

publice, a securităţii persoanei şi a societăţii o are activitatea de dirijare a organelor

menite să asigure ordinea publică.

Pentru a activa în mod eficient este necesar a cunoaşte legităţile şi factorii

socialeconomici, care determină ordinea publică, baza normativă şi organizaţională

de activitate a organelor care asigură ordinea şi securitatea publică.

O însemnătate majoră îi revine cunoaşterii relaţiilor de dirijare, care apar în

procesul de organizare şi realizare practică a activităţii de menţinere şi restabilire a

ordinii publice, şi reglementarea normativă a acestor activităţi.

Obiectul administrării organelor care asigură ordinea publică este însăşi

activitatea de asigurare a ordinii publice, iar conţinutul de bază al activităţii acestor

organe rezidă în realizarea sarcinilor de: ocrotire a ordinii publice; asigurarea

securităţii publice; contracararea faptelor infracţionale; ocrotirea relaţiilor sociale cu

privire la proprietatea privată şi cea publică; ocrotirea intereselor, drepturilor şi

libertăţilor legitime ale cetăţenilor şi organizaţiilor; prevenirea comportamentului

deviant şi a celui cu caracter infracţional.

Tendinţa de escaladare a fenomenului infracţional, a riscurilor şi ameninţărilor

la securitatea naţională, la ordinea şi securitatea publică, va rămâne şi în viitor. De

aceea se impune perfecţionarea sistemului de asigurare a ordinii publice, a siguranţei

5

persoanei şi a securităţii publice, şi, în primul rînd, a administrării organelor care

asigură ordinea publică.

În rezolvarea problemelor ce ţin de asigurarea ordinii publice, un rol important

îl au ştiinţa dreptului administrativ şi ştiinţa administrării. Astfel, sarcina acestora,

printre altele, constă în asigurarea cu un real suport ştiinţific a activităţii sistemului

organelor statului cu atribuţii de asigurare a ordinii sociale şi de drept, elaborarea

principiilor de activitate ale acestora şi a administrării lor eficiente.

6

CAPITOLUL I

Introducere

Statul juridic al organelor cu atribuţii poliţieneşti în stat, în special ale poliţiei,

a fost şi este o problem capital de care depinde caracterul democratic sau totalitar al

unui stat. Funcţionarea democratic a statului de drept nu poate fi concepută în afara

unui cadru normative care să coordoneze comportamentul indivizilor conform

conduitei tip statornicite în societate.

Pornind de la premise conform căreia fenomenul infracţional este anormal din

punct de vedere moral şi totuşi normal din punct de vedere sociologic, trebuie să

acceptăm idea că acesta a existat şi va continua să existe, problema punându-se doar

în legătură cu ponderea şi structura sa.

În orice societate şi în orice perioadă istorică impactul cel mai puternic asupra

oricărui individ, fie că apare în postura de victim sau dar ca spectator, îl reprezintă

săvârşirea unei fapte ilicite, cu toate consecinţele ce decurg, mergând de la urmările

socialmente periculoase ce se produc şi până la sancţiunile ce sunt aplicate de

organelle abilitate ale statului, în contextual realizării actului de justiţie1.

Profundele schimbări democratice produse după decembrie 1989, la nivelul

întregii societăţi, au deschis calea spre instaurarea unui stat de drept. Măsurile

întreprinse de forţele publice poliţieneşti şi organelor din componenţa acestora,

funcţiile specifice statului de drept au determinat iniţierea unui amplu proces de

restructurare, democratizare şi profesionalizare a organelor respective.

Protecţia socială pe care trebuie să o asigure statul prin organele sale cu

atribuţii poliţieneşti, mai ales în condiţiile existenţei reale a statului de drept este o

problemă fundamentală ce trebuie soluţionată atât prin-un cadru legislativ

corespunzător cât şi prin măsuri de organizare a activităţilor la nivelul diverselor

organe ce pun în aplicare dreptul de poliţie al statului.

Pentru organele cu atribuţii poliţienieşti în stat, un rol deosebit de important îl

are Poliţia Română, ea fiind instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii 1 Gh. Nistoreanu – Prevenirea infracţiunilor prin măasuri de siguranţă, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991, pag. 5.

7

privind apărarea drepturilor şi liberătţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii

private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi

liniştii publice, în condiţiile legii2. Activitatea acestei instituţii constituie serviciu

public specializat şi se realizează în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în

sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii3.

Demilitarizarea poliţiei, a însemnat un pas înainte în lupta contra

infracţionalităţii, o activitate mai calificată şi mai responsabilă a poliţiştilor la toate

nivelele.

Trecerea poliţiştilor din structura militară în cea civilă nu înseamnă doar

dispariţia gradelor militare, ci înseamnă o creştere a competenţei profesionale şi a

responsabilităţii poliţiştilor faţă de lege şi comunitate.

Eliberată de presiuni şi influenţe politice poliţia se supune doar legii şi

adevărului, poliţistul neavând alt judecător decât legea şi conştiinţa sa. Prin adoptarea

Legii nr. 360/2002 privind statulul poliţistului, s-au stabilit drepturile, îndatoririle şi

restricţiile pe care le au poliţiştii în îndeplinirea atribuţiilor conferite de legea şi

organizare a poliţiei. Cele două acte normative adoptate înscriu o pagină nouă în

istoria poliţiei române, ridicând această instituţie la starea juridică a unui serviciu

public fundamental ce funcţionează pe baza unor principii de drept unanim

recunoscute în toate statele.

1.1. Supremaţia principiului de ordine în stat

Orice societate există şi conlucrează pe baza unor norme şi reguli (economice,

morale, politice, religioase, filozofice, sociale, juridice, etc.) care în întregul lor

formează un sistem normativ. Acest sistem normativ are rolul de a reglementa

raporturile sociale care iau naştere între membrii societăţii şi între aceştia şi

organismele sociale.

Necesitatea ordinii ca şi a autorităţii în viaţa publică, nevoia de a respecta

valorile sociale importante, viaţa, libertatea, demnitatea, bunurile private sau publice

s-a făcut simţită din cele mai vechi timpuri în orice societate. Şi în ţara noastră acest

2 Art.1 din Legea 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române

3 Idem, art.28

lucru a apărut odată cu naşterea relaţiilor sociale dintre indivizi şi comunităţile

umane, relaţii care s-au diversificat şi amplificat, pe măsura evoluţiei societăţii.

Un vechi dicton latin spune că „ordo est anima rerum” adică „ordinea este

sufletul lucrurilor”. Într-adevăr, orice comunitate umană implică în mod necesar o

viaţă de relaţii reciproce, de raporturi foarte diversificate. Prin firea sa omul este

predispus acţiunii, iar nevoile sale materiale şi spirituale îl pun în situaţia de a

acţiona, intrând în relaţii cu semenii săi, ori cu anumite structuri instituţionale din

cadrul societăţii. Fiecare individ fiind supus acestui imperativ natural este firesc ca

acţiunile sale să se încrucişeze, armonizându-se sau ciocnindu-se cu acţiunile altor

membrii ai comunităţii sociale în care trăieşte4. În acest cadru de raporturi sociale,

acţiunile fiecărui individ sunt apreciate şi evaluate de ceilalţi membri ai colectivităţii

sociale ca fiind corecte sau incorecte pentru ei sau pentru grupul social, după cum

comportarea acestuia se conformează sau vine în contradicţie cu interesele celorlalţi

indivizi.

Acţiunile neconvenabile fiind vătămătoare sau periculoase pentru interesele

individuale sau de grup, provoacă, în mod firest, o reacţie din partea celor

nemulţumiţi sau lezaţi în drepturile lor. Această reacţie dacă este exagerată, poate fi

considerată la rândul ei neceonvenabilă şi va provoca o contrareacţie. În felul acesta

fiecare conflict devine o sursă permanentă de nesiguranţă pentru individ sau grupul

respectiv în care apare.

Această stare de lucruri ar duce la situaţia ca relaţiile de convieţuire socială să

se deterioreze, să se transforme în dispute nesfârşite, în stări conflictuale. Este o

ipoteză teoretică care poate oricând exista. Practic însă, aceleaşi forţe care sădesc în

om nevoia de sociabilitate, au rolul de a inspira majorităţii indivizilor şi simţul

respectării ordinii, făcându-i să înţeleagă că în interiorul comunităţii sociale în care

trăiesc, acţiunile şi interesele lor trebuie să se armonizeze cu cele ale celorlalţi şi cu

interesul general5.

4 Ivan Stalian, Ioniţă Tudor – Drept poliţienesc, Editura Romfel, Bucureşti,1993, pag.7

5 Ivan Stalian, Ioniţă Tudor – Drept poliţienesc, Editura Romfel, Bucureşti,1993, pag.89

Cuvândul „ordine” vine din limba latiăn de la „ordo, inis” şi evocă ideea de

dispoziţie sau de succesiune regulată cu caracter temporar, logic, moral, estetic6 iar în

asociere cu alte expresii (juridic, public, drept, stat, constituţie etc.) a dobândit o

semnificaţie juridică, vorbindu-se despre noţiuni ca: ordinea constituţională, ordine

de drept, ordine publică etc.

În limba franceză din ordine se înţelege în primul rând ideea de organizare (exp.

ordinea alfabetică, oridinea cronologică, ordinea de zi etc.).

Categoria socială de ordine se compune din: ordinea socială, ordinea de drep şi

ordinea publică

Ordinea socială, presupune o stare de fapt a funcţionării societăţii în ansamblu

şi în subsistemele sale, în funcţie de normele sociale existente, în acea societate, iar

asigurarea ei nu trebuie apreciată prin rapoarte la gradul de concordanţă a respectivei

stări de normalitate existentă7.

Convieţuirea oamenilor în societate nu este posibilă fără o anumită ordine

socială, căreia trebuie să i se conformeze fiecare individ în parte şi toţi laolaltă.

Orinea creează coeziunea necesară între indivizi, dă naştere, susţine şi dezvoltă

societatea.

Această ordine socială necesară în cadrul societăţii implică statornicirea şi

respectarea unor norme de conduită care să indice fiecărui individ ce îi este îngăduit

să facă şi ce nu-i este permis, adică ce conduită trebuie să aibă în raporturile sale cu

ceilalţi şi cu organismele sociale.

Ordinea socială presupune deci, un ansamblu de reguli care stabilesc

comportamentul indivizilor în societate, cât şi măsurile pe care societatea este în

drept să le ia atunci când aceste reguli de conduită socială nu sunt respectate.

Rezultă că, ordinea socială impune membrilor societăţii să aibă o asemenea conduită

încât realizarea intereselor personale să nu lezeze interesele celorlalţi sau interesul

general, deoarece apare reacţia acestora şi armonia socială este periclitată.6 Antonie Iorgovan – Noţiunea de ordine publică, în Doctrina Naţională a Ordinii Publice, Editura M.I., Bucureşti, 1994, pag. 7

7 Antonie Iorgovan – Noţiunea de ordine publică, în Doctrina Naţională a Ordinii Publice, Editura M.I., Bucureşti, 1994, pag. 7

10

Pentru crearea unei armonii sociale şi prevenirea anarhiei, a stărilor

conflictuale între indivizi, societatea este în drept să separe şi să ia măsuri prin

organele sale, stabilind reguli de conduită pentru toţi membrii săi, iar obligativitatea

respectării lor, spre deosbire de normele morale, să fie asigurată prin sancţiunile

prevăzute a se aplica, la nevoie, de forţa coercitivă a statului. Menirea indirectă a

ordinii sociale este ca să se îngrijească, ca starea de chilibru, armonie socială să fie

realizată pe linia exigenţelor sistemului de ordine universală8.

Ordinea de drept este strâns legată de ordinea socială, fiind constituită nu doar

din ansamblul regulilor de conduită cuprinse în legislaţia unui stat, ci şi din relaţiile

sociale caracterizate prin desfăşurarea raporturilor juridice, în strictă conformitate cu

normele juridice. Deci avem de a face cu o ordine de drept normativă şi cu o ordine

de drept efectivă9.

Ordinea de drept mai este denumită şi ordine de stat, şi presupune respectarea

legilor şi celorlalte acte normative de către toate categoriile sociale, respect impus şi

asigurat de însăşi autoritatea de stat investită cu această prerogativă.

Ordinea de drept nu este aşa spontană şi automată ca ordinea socială.

În literatura juridică au fost avansate mai multe accepţiuni ale ordinii de stat.

Astfel, după A. Pillet „ordinea de stat este un aranjament regula, normal, durabi şi

combinat de aşa manieră că fiecare urmăreşte respectarea drepturilor esenţiale şi

creşterea securităţii tuturor facultăţilor atât fizice cât şi psihice”.

După Planiol „ordinea de stat este aşezarea instituţiilor şi rânduirea regulilor

neapărat necesare funcţionării statului”.

Într-o altă accepţie ordinea de stat se referă la totalitatea relaţiilor caracteristice

pentru o stabilă stare şi funcţionare a tuturor elementelor orânduirii de stat (relaţiile

dintre stat, societate şi individ, sistemul organelor puterii şi administraţiei publice,

structura administrativ-teritorială etc.).

O altă opinie consideră că acest concept cuprinde totalitatea regulilor prin care

se defineşte statutul juridic al conducătorilor şi menţine această dinstincţie cu toate

8 Eugen Bianu – Ordinea obştească, îndreptar profesinal în ştiinţa poliţienească, Bucureşti,1938, pag. 7

9 Ştefan Pop – Poliţia şi prevenirea criminalităţii, Editura Herman Sibiu,1999, pag. 8111

efectele sale asigurându-se pentru toţi existenţa armonioasă şi progresul, potrivit cu

nevoile sociale.

Ordinea de stat sau ordinea de drept presupune cooperarea tuturor factorilor, a

tuturor indivizilor şi categoriilor sociale, a structurilor şi instituţiilor din stat, pentru

atingerea scopului comun care este bine general.

Ordinea socială şi cea de stat, împreună cu ordinea naturală, care este

anterioară primelor două, formează la un loc ordinea publică care constituie o sinteză

a acestora. Şi cu privire la această noţiune s-au formulat mai multe accepţiuni10.

Potrivit prof. D. Alexandresco, dacă cuvântul „ordine” în sensul său gramatical

înseamnă aşezarea lucrurilor, în relaţiile lor respective, unele în raport cu altele, iar

cuvântul „public” înseamnă ceea ce aparţine societăţii, atunci ordinea publică

înseamnă organizarea societăţii.

Vasile Barbu menţiona în lucrarea sa „Introducere în dreptul poliţienesc român

unificat” publicată în 1927 că: „ordinea este acolo unde atât persoanele cât şi lucrurile

sau evenimentele sunt gruate, nu însă la voia întâmplării, ci în mod conştient, într-o

conexiune strânsă, pentru atingerea unui anumit scop”.

După definiţa dată de dicţionarul Larousse „ordine publică” este un ansamblu

de dispoziţii legale ale căror particularităţi nu pot, în stipulaţiile lor, să-şi suprime

între ele efectele.

În literatura juridică de specialitate se atribuie noţiunii de „ordine publică” un

conţinut mai restrâns sau mai larg. Astfel potrivit Dicţionarului Enciclopedic Romând

din 1965 „ordinea publică sau obştească este denumirea folosită pentru a desemna

normala funcţionare a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor, respectarea

drepturilor acestora şi a avutului obştesc.

După Micul dicţionar enciclopedic român din 1972 „Ordinea publică”

înseamnă ordinea politică, economică şi socială dintr-un stat care se asigură printr-un

ansamblu de norme şi măsuri, deosebite de la o orânduire la alta şi care se traduce în

fapt prin normala funcţionare a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor,

respectare drepturilor acestora şi a avutului obştesc.

10 S.Şerb, C-tin Drăghici, A. Iacob, A.Ignat – Drept poliţienesc şi contravenţional, Editura Triton, Bucuresti, 2003, pag.10

12

Unii autori atribuie un caracter mai complex acestei noţiuni de ordine publică

incluzând în cuprinsul ei atât apărarea regimului politic, apărarea cetăţenilor

împotriva calamităţilor naturale, menţinerea liniştii publice, măsurile care asigură

executarea legilor şi a hotărârilor judecătoreşti, buna convieţuire în societate, precum

şi buna funcţionare a serviciilor organizate de stat.

În doctrina noastră prof. Paul Negulescu se opreşte la următoarea definiţie:

„ordinea publică este starea de fapt materială şi exterioară pe care legiuitorul o

garantează şi autoritatea administrativă o protejează împedicând orice tulburare ce i s-

ar putea aduce” arătând în continuare că în sfera acesteia intră: liniştiea publică,

regimul politic, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice, siguranţa persoanelor

şi a bunurilor, salubritatea publică (în sensul de sănătate publică).

O altă accepţie se referă la faptul că „ordinea publică este o ordine a regulilor

de convieţuire socială care s-au impus din îndelungata convieţuire a oamenilor în

societate. Aceste reguli de convieţuire socială fiind cuprinse în norme juridice,

noţiunea de ordine publică este o noţiunie juridică, ordinea publică fiind o parte a

ordinii de drept”.

În noţiunea de ordine publică este cuprinsă şi noţiunea de ordine legală, adică

supremaţia legii, sau altfel spus principiul legalităţii care asigură funcţionarea vieţii

publice în statul de drept.

Asigurarea ordinii legale în stat impune cooperarea tuturor forţelor sociale în

vederea apărării valorilor fundamentale din societate.

Considerăm că diversitatea de concepţii privind noţiunea de ordine publică este

numai aparentă şi că ea priveşte buna desfăşurare a vieţii în societate, un anumit mod

în care trebuie organizate relaţiile sociale pentru a nu se produce perturbări sau

anarhie în societate.

Din punct de vedere poliţienesc prin ordine publică se înţelege starea de fapt

materială şi exterioară pe care legiuitorul o garantează şi pe care autoritatea de stat o

protejează, împiedicând orice tulburări care i s-ar putea aduce11.

Noţiunea de ordine publică are un caracter complex care include o varietate de

reguli ce se referă la situaţii de fapt care trebuie realizate, mijloacele ce trebuie puse 11 Ştefan Pop – Poliţia şi prevenirea criminalităţii, Editura Herman Sibiu,1999, pag. 81

13

în acţiune pentru a proteja drepturile şi interesele cetăţenilor, avutul public şi privat,

precum şi celelalte valori sociale.

Datorită importanţei ordinii publice pentru societatea noastră, Ministerul de

Interne a elaborat „Doctrina naţională a ordinii publice”, potrivit căreia definirea

ordinii publice româneşti a fost făcută în sensul că această reprezintă o parte

componentă a siguranţei naţionale şi ordinii publice europene şi constă în starea de

legalitate, echilibru şi de pace socială prin care se asigură liniştea publică, siguranţa

persoanei, a colectivităţii şi a bunurilor, sănătatea morala publică şi a cărei menţinere

se realizează prin măsuri preventive şi de constrângere specifice.

1.2. Originile şi sensurile noţiunii de poliţie

Noţiunea de „poliţie” a devenit o expresie familiară tuturor oamenilor.

Noţiunea de „poliţie” derivă din cuvântul grecesc „polis” care are semnificaţia de

oraş. După Eugen Bianu, această noţiune derivă din cuvântul grecesc „politeia” şi

înseamnă „activitatea de ordine în stat”.

Potrivit autorilor lucrării „vocabularul juridic” editat în 1987 în Franţa cuvântul

„poliţie” provice din latinescu „poliţia” care reprezintă „organzarea politică şi

administrativă”, precum şi din grecescul „politeia” care înseamnă cetate.

Într-adevăr, în antichitate oraşele se confundă cu cetăţile, erau adevărate state,

iar serviciile publice se realizau de o anumită clasă de funcţionari, slujbaşi ai cetăţii

(polis) şi de aici denumirea de poliţişti, care în timpurile moderne s-au păstrat pentru

a anume categorie de slujbaşi publici.

Trecând peste organizarea poliţienească cea mai primitivă a paznicilor de

noapte, care a existat din timpurile cele mai străvechi existând şi astăzi în localităţile

rurale, în oraşele greceşti apare o organizare superioară a poliţiei. Anumite denumiri

ca: „efhor”, „archorite” , „strateg”, indică funcţionari cu atribuţii poliţieneşti.

În Roma antică erau stabilite anumite funcţii de slujnaşi ai cetăţii care

îndeplineau atribuţii cu caracter poliţienesc astfel12:

Magistraţii superiori, erau numiţi din rândul decurionilor pe termen de un an şi

exercitau atribuţii de ordin executiv şi judiciar;

12 S.Şerb, C-tin Drăghici şi colaboratori, op.cit., pag 1314

Edilii (acdiles) erau magistraţi municipali având rolul de a asigura poliţia

oraşelor, aprovizionarea pieţelor şi întreţinerea clădirilor;

Questorii, conduceau administrarea finanţelor şi bunurilor oraşelor;

Prefectus Urbi etc.

În timpul împăratulu Asugustus, paza liniştii publice era asigurată de 7000 de

vigili.

În ţara noastră termenul de poliţie s-a împământenit în epoca Fanariotă, sub

puternica influenţă grecească. În sec. XVII şi XVIII găsim referiri în documentele

vremii la cuvântul poliţie cu înţelesul de „activitate de stat”. De precizat că această

noţiune s-a referit în primul rând la activitatea domnitorului şi a „obălduitorilor ţării”.

Astfel în monarhia feudală, toate puterile erau concentrate în mâinile

suveranului. Domnul era şi şeful puterii executive. În exercitarea prerogativelor sale

el avea dreptul şi misiunea de a asigura ordinea internă, de a lua orice măsuri pentru

menţinerea ordinii şi securităţii sociale. Prin dregătorii domneşti el impunea plata

dărilor, constrângerea ţăranilor să execute muncile datorate domniei şi stăpânilor de

moşii, executarea hotărârilor judecătoreşti în special a „condamnărilor capitale”,

reprimarea răzvrătiţilor, urmărirea răufăcătorilor etc.

Prima definiţie clară şi completă a noţiunii de poliţie o întâlnim în Codul

delictelor şi pedepselor din 1795 din Franţa, potrivit căruia „poliţia este instituită

pentru a menţine ordinea publică şi a asigura libertatea, proprietatea şi siguranţa

individuală”13.

În ceea ce priveşte dezvoltarea poliţiei în statele europene ea a avut o evoluţie

diferită. Aşa de exemplu, în periadă interbelică în statele europene poliţiile s-au

dezvoltat pe cale deductivă pe când Regatul Unit al Marii Britanii poliţia s-a

dezvoltat pe cale inductivă.

Pentru prima dată Franţa a fost cea care şi-a organizat poliţia sa la nivelul

întregii ţări. Astfel în anul 1667 Ludovic al XIV-lea a creat la Paris funcţia de

„Locotenent general de poliţie” iar cu începere din 1669 s-au creat şi în departamente

subunităţi teritoriale de poliţie. Această organizare a fost considerată o experienţă

13 Vladimir Haga si alţii – Istoria dreptului românesc, vol I, Editura Academiei Bucureşti, 1985, pag. 25515

reuşită deoarece se stabileau responsabiliăţi ierarhice, forţe de intervenţie şi auxiliari

civili.

În Anglia instituţia poliţiei a avut o dezvoltare aparte. La început comunele au

fost obligate să se îngrijească de ordinea şi liniştea publică pe teritoriul lor.

După cel de al II-lea război mondial, în statele din occidentul continentului

european a continuat perfecţionarea organizării şi modernizării poliţiei, îndeosebi

prin depolitizarea acesteia.

Dimpotrivă în ţările din estul Europei, organele de ordine au fost înregimentate, sub o

formă sau alta, în slujba partidelor comuniste, partide de guvernământ, devenind

braţul înarmat al acestora.

După revoluţia din decembrie 1989 s-au produs schimbări fundamentale în

organizarea şi funcţionarea poliţiei române.

Rolul poliţiei în societatea românească este astăzi altul. Poliţia în calitate de

organ specializat al puterii publice executive trebuie să asigure liniştea publică, să

apere societatea de orice fel de convulsii care pot apărea în viaţa socială, să prevină şi

să neutralizeze acţiunile contrare ordinii sociale şi de drept.

Poliţia ca instituţie de apărare a ordinii în stat are menirea de a fi în slujba

poporului şi a legii, fapt ce a făcut ca una din primele măsuri după revoluţie să fie

schimbarea denumirii şi depolitizarea acesteia, măsură menită să impulsioneze

procesul de integrare a ei in noile structuri democratice ale statului.

Organizarea unui aparat de poliţie de mare eficienă, bine pregătit şi dotat după

ultimele realizări în domeniul luptei împotriva criminalităţii, care trebuie să se afirme

ca un veritabil factor de stabilitate şi echilibru, de protecţie socială, un garant al

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, constituie neîndoilenic un imperativ al instaurării

statului de drept.

În ceea ce priveşte sensurile noţiunii de poliţie, încă de la începutul secolului

XIX Behr în lucrarea „Polizeiwissenshaft” aminteşte 24 definiţii ale cuvântului

politic. De asemenea Gustav Zimmeriman în lucrarea sa dă circa 80 definiţii.

Dicţionarul limbii române moderne14, reţine următoarele scrisuri sau accepţiuni

ale noţiunii de poliţie:14 Dicţionarul limbii române, Editura Academiei Bucureşti, 1958, pag. 639

16

- organ administrativ însărcinat cu menţinerea ordinii publice;

- locul în care este instalat acest organ administrativ;

- organul care desfăşoară activitate de pază, supraveghere, control;

- poliţistul ca persoană (în sensul a venit poliţia).

Vocabularul juridic editat în Franţa în 1987 deosebeşte următoarele sensuri ale

noţiunii de poliţie:

- accepţiunea generală de ordine, asigurare, control pentru apărarea interesului

comun;

- ansamblul regulilor impuse de autoritatea publică cetăţenilor în vederea

întronării domniei ordinii, liniştii şi securităţii în stat;

- forţa publică însărcinată cu respectarea regulilor de poliţie se mai face

distincţia între poliţia administrativă şi cea judiciară.

La rândul său prima se divide în poliţie administrativă generală şi poliţia

administrativă specială.

Poliţia administrativă generală este însărcinată cu menţinerea securităţii, a

liniştii şi salubrităţii publice.

Poliţia administrativă specială se referă la activitatea acelor funcţionari ce au

ca atribuţii de serviciu constatarea faptelor antisociale, identificarea autorilor

acestora, precum şi administrarea de probe în vederea tragerii lor la răspundere

juridică.

După Vasile Barbu, poliţia se prezintă sub 2 ipostaze:

a) poliţia ca organizaţie prin care se înţelege poliţia urbană, rurală, jandarmeria.

Deci organismul care execută toate măsurile necesare în vederea realizării scopului

pentru care a fost creată.

b) poliţia sub aspectul de funcţiune, care desfăşoară activitatea necesară în

vederea apărării şi menţinerea ordinii publice.

Din punct de vedere al timpului în care îşi execută activitatea poliţia se împarte

în poliţie preventivă şi represivă.

Eugen Bianu deosebeşte poliţia administrativă, judiciară şi poliţia de

siguranţă sau informativă.

17

Trebuie să precizăm că în prezent potrivit uzanţelor internaţionale, termenul de

poliţist sau poliţişti, include pe toţi oamenii legii numiţi sau aleşi, care exercită puteri

poliţieneşti îndeosebi puterea de a aresta şi reţine. Această este accepţiunea pe care o

întâlnim în art. 1 din Codul de conduită pentru poliţişti adoptat în decembrie 1979 de

Adunarea Generală a ONU.

Totodată se stipulează că în ţările în care puterile poliţieneşti sunt exercitate de

autorităţi militare, în uniformă sau nu, ori de către forţe ale securităţii statului,

definiţia „poliţişti” va fi considerată ca incluzând membrii acestor servicii.

Deci termenul de „poliţie” include nu doar organele de poliţie propriu-zise

afiliate în subordinea IGPR, ci pe toţi funcţionarii publici care au atribuţii poliţieneşti

în domeniul apărării statului, a organismelor politice, economice şi sociale, a

cetăţenilor şi care pot folosi la nevoie, forţa de constrângere potrivit legii.

1.3. Funcţiile sociale ale poliţiei

Rolul şi necesitatea existenţei forţelor de poliţie, ca parte constitutivă a forţei

publice, îşi găseşte justificarea în existenţa şi manifestarea contradicţiilor sociale, în

necesitatea satisfacerii unor cerinţe ale vieţii sociale şi în reprimarea unor manifestări

şi tendinţe deviante de ordin individual sau colectiv.

Existenţa şi evoluţia societăţii nu poate fi concepută fără asigurarea menţinerii

ordinii publice şi liniştii publice, fără recunoaşterea şi respectarea demnităţii umane,

atribute fundamentale ale oricărei comunităţi omeneşti.

Principalele funcţii ale poliţiei constau în15:

- prevenire ceea ce este fundamental în statul de drept;

- şi eventual în represiune pentru restabilirea situaţiei anterioare.

Dacă analizăm varietatea atribuţiilor generale şi specifice ce revin poliţiei

moderne, se evidenţiază foarte clar caracterul social al funcţiei poliţiei. Acest lucru

rezultă, în primul rând, din îndatorirea generală a poliţiei de asigurare a menţinerii şi

restabilirii ordinii şi liniştii publice, prin care se urmăreşte salvarea interesului

15 S.Şerb, C-tin Drăghici, A. Iacob, A.Ignat – Drept poliţienesc şi contravenţional, Editura Triton, Bucuresti, 2003, pag.16

18

general. Totodată şi prin apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor

poliţia serveşte tot interesul general. Activitatea poliţiei se desfăşoară în beneficiul

convieţuirii umane şi împotriva indivizilor cu manifestări antisociale.

Prin activitatea sa directă poliţia contribuie la menţinerea şi consolidarea

echilibrului social naţional şi indirect cooperează la realizarea echilibrului general al

armoniei universale.

Analizând structura activităţii poliţiei Eugen Bianu observă că ea ni se prezintă

pe de o parte ca o funcţie regulatoare şi coercitivă, iar pe de altă parte ca o funcţiune

auxiliară şi protegnitoare.

Aceste directive predominante ale profesiei de poliţist se pot rezuma la a

domina şi a servi. Expresia desemnează toate acţiunile preventive şi represive ale

poliţiei.

Rezultă că măsurile preventive de preîntămpinare a perturbării ordinii şi liniştii

publice ca şi măsuri represive de restabilire a acesteia pentru împiedicarea continuării

comportamentului antisocial, denotă cu prisosinţă acelaşi caracter social al activităţii

poliţiei.

Şi activitatea poliţiei are limite, cele impuse de normele sociale şi de stat, de

respectul legii, libertăţii indivizilor. Într-adevăr poliţia nu îşi poate desfăşura

activitatea decât în cadrul legii. Ea nu poate încălca dispoziţiile legii care a creat-o şi

pe care se întemeiază.

Într-un sat de drept, constituţional, unde domneşte dreptul şi ordinea de drept,

acestea determină limitele puterii poliţieneşti.

Funcţiile sociale ale poliţiei se rezumă la următoarele activităţi:

- activitatea de informare (culegerea de informaţii);

- activitatea de veghe şi pază;

- activitatea de prevenire;

- activitatea de restabilire a situaţiei juridice anterioare (restituţio ad

integrum);

- activitarea represivă de coerciţie, de sancţionare;

19

- activitatea de orientare, îndrumare, direcţionare, inclusiv informarea opiniei

publice şi a puterilor din stat.

Într-un stat de drept poliţia este investită cu autoritatea statului având menirea

de a servi comunitatea, de a asigura ordinea şi liniştea publică, apărând societatea de

orice convulsii ce pot surveni în viaţa socială, să prevină şi să combată ciminalitatea.

1.4. Exercitarea dreptului de politie al statului

Statul, ca forma cea mai înaltă de organizare a societăţii, pentru a-şi îndeplini

menirea sa de armonizare a nevoilor individuale şi colective, de asigurare a

convieţuirii sociale, trebuie să fie călăuzit de politica ordinii şi autorităţii. Pe

parcursul evoluţiei sociale s-a ajuns la asigurarea ordinii publice înăuntrul fiecărui

sat. La această realizare au concurat de-a lungul veacurilor, obiceiurile (ordinea

cutumiară, tradiţiile), preceptele religioase, morale (ordinea etică sau morala) şi

rânduielile dreptului impuse de stat, adică normele juridice16.

În timpurile moderne, statul ajuns la un înalt grad de organizare, conducându-

se prin norme prestabilite şi puse în aplicare de organele sale abilitate. Caracteristic

este că în satul modern, care este un stat de drept, normele create de autoritatea

suverană obligă nu numai pe cetăţeni, ci dimpotrivă şi pe stat. Cu alte cuvinte,

normele juridice în sistemul lor, sunt sancţionate ori substituite de stat în vederea

ocrotirii atât a intereselor colective, cât şi a celor individuale.

Convieţuirea paşnică şi cooperarea armonioasă, fără lezarea drepturilor şi

intereselor membrilor societăţii este scopul sacru şi în acelaşi timp sublim al

normelor juridice al legilor în general17.

Unul din atributele esenţiale ale suveranităţii statului în general, îl constituie

consacrarea dreptului de constrângere pe care statul îl are în raport cu cetăţenii săi, cu

ceilalţi indivizi (cetăţeni străini, apatrizi) şi faţă de diversele grupuri sociale, inclusiv

faţă de persoanele juridice.

Acest drept al statului a fost consacrat şi este cunoscut în literatura juridică sub

denumirea de drept de poliţie.

16 S.Şerb, C-tin Drăghici şi colaboratorii, op.cit., pag. 11

17 Eugen Bianu – Ordinea obştească, Bucureşti, 1938, pag. 4820

Dreptul de poliţie este o parte a dreptului ce îl are statul de a interveni pentru

respectarea de către cetăţeni a îndatoririlor ce le revin, iar pe de altă parte, este un

drept al fiecărui individ de a cere sprijinul organelor poliţieneşti pentru apărarea

drepturilor ce le sunt conferite de stat şi înlăturarea pedicilor ce li s-ar pune în

exercitarea acestor drepturi recunoscute de lege.

De dreptul de poliţie statul se poate folosi atât în scop preventiv cât şi eventual

represiv. Sub primul aspect dreptul de poliţie al statului se manifestă ca un drept de

pază, de ocrotire, iar sub al doilea aspect ca un drept represiv, de aplicare a

constrângerii, inclusiv a celei fizice.

Deci dreptul de poliţie este dreptul suveran al fiecărui stat de a-şi apăra

existenţa legală şi materială, ordinea publică şi privată, proprietatea şi drepturile

cetăţenilor prin acţiuni poliţieneşti, preventive sau punitive.

Dreptul de poliţie al statului, este exercitat de către organele executive ale

statului (centrale sau locale) abilitate să pună în aplicare legile şi celelalte acte de

putere în diverse domenii de activitate. Astfel există o poliţie militară de siguranţă, de

ordine, administrativă, sanitar-veterinară, de frontieră, de paşapoarte, silvică etc.

Acest drept de poliţie constituie o funcţie a statului de supraveghere, de

prevenire şi combatere a încălcării legilor de către persoanele fizice şi juridice şi în

acelaşi timp un drept al statului în virtutea suveranităţii sale de a folosi forţa de

constrângere pentru apărarea fiinţei şi intereselor sale.

Statul în virtutea acestui drept, poate îndeplini pe lângă activitatea preventivă şi

o acţiune de poliţie represivă pe care şi-a rezervat-o numai lui cu drept de

exclusivitate. Rezultă că dreptul de poliţie al statului exclude justiţia privată (legea

talionului) ori alte acţiuni necontrolate ale indivizilor care doresc să-şi facă singuri

dreptate când le sunt lezate drepturile şi interesele legitime.

Persoanele fizice sau juridice lezate îşi pot revendica drepturile lor şi cere

stabilirea situaţiei juridice anterioare, ori repararea prejudiciului cauzat numai

apelând la organele competente ale statului.

Vointa statului se manifestă prin intermediul organelor sale sub forma legilor,

decretelor, hotărârilor, a ordonanţelor, regulamentelor, statutelor, ordinelor etc.

21

Numai legea, însă, înţeleasă ca act normativ, în general, este aceea care

stabileşte condiţiile şi formele în care organele statului îşi desfăşoară activitatea de

punere în aplicare a acestui drept de poliţie, precum şi situaţiile în care persoanele

fizice îşi pot exercita drepturile în conduita lor publică18.

Forţa de constrângere, ca element al puterii publice, este organizată de către

legiuitor şi se pune în aplicare de puterea executivă.

În aceste cazuri organele statului, deţin prin delegare, o parte din suveranitatea

statului din acel „imperium ad postestas” care constituie elementul dinamic coercitiv

şi vizibil al puterii sale, sintetizată prin forţă de constrângere.

Forţele publice abilitate acţionează în baza dreptului de poliţie generală a

statului, drep izvorât din nevoia de apărare a fiinţei sale, întrucât statul trebuie să

asigure chiar cu forţa ordinea şi liniştea în societate.

În acest sens organele statului au atribuţii pe linia asigurării respectării legii şi

ordinii publice dispun de mijloace adecvate şi operează cu elemente de tehnică,

tactică şi metodică a convingerii şi constrângerii poliţieneşti.

18 S.Şerb, C-tin Drăghici şi colaboratorii, op.cit., pag. 1222

CAPITOLUL II

Organizarea şi sarcinile ordinii publice

2.1. Concept şi organizare

Situaţia actuală din Europa, deşi evoluează spre o anumită stare de destindere şi o

creştere a încrederii în relaţiile dintre state, totuşi focarele de conflict şi divergenţele

de interese ale unor ţări în raport cu altele demonstrează existenţa unei zone latente

de instabilitate deosebit de periculoasă pentru pacea şi securitatea statelor din zonă.

Istoria a scos în evidenţă că o societate omenească, în ansamblu, nu poate

exista, nu poate înregistra progrese în afara unei stări de ordine generală,

corespunzător structurată şi care este respectată după reguli şi norme bine statuate.

Ordinea este oglinda stabilităţii interne, care are cel mai larg spectru de acţiune

pentru protejarea colectivităţii împotriva haosului şi anarhiei. Indiferent de factorii

care le generează, tulburările grave ale ordinii publice, prin dimensiunile lor, prin

numărul participanţilor şi prin efectele distructive pe care le pot provoca, presupun

intervenţia fermă a forţelor de ordine, care sunt chemate să restabilească ordinea

publică, să asigure funcţionarea normală a instituţiilor statului, să apere libertăţile şi

drepturile cetăţenilor.23

Conceptul de ordine reprezintă starea de echilibru şi legătura creată între mai

multe persoane, lucruri sau evenimente, stare şi legătură produse în interesul atingerii

unui scop.

Ordinea publică reflectă starea de normalitate în organizarea şi desfăşurarea

vieţii politice, sociale şi economice, în concordanţă cu normele de conduită juridice,

etice, morale, religioase şi de altă natură, general acceptate de societate. În sens strict,

avându-se în vedere terminologia consacrată de Constituţia României, prin ordinea

publică, se înţelege ″ starea de legalitate, de echilibru şi de pace socială prin care se

asigură liniştea publică, siguranţa persoanei, a colectivităţilor şi a bunurilor, sănătatea

şi morala publică a cărei menţinere potrivit principiilor şi normelor statornicite prin

Constituţie, se realizează prin măsuri de constrângere specifice poliţiei″.

Ordinea publică este o componentă importantă a securităţii naţionale, cu

serioase conotaţii asupra imaginii României în lume şi a demersurilor pe care ţara

noastră le întreprinde pentru integrarea în structurile europene şi euroatlantice.

Conform Rezoluţiei Parlamentului Consiliului Europei nr.690/1997, orice stat

democratic îşi constituie, forţe proprii de ordine, recunoscute şi pe plan internaţional,

pentru a asigura starea de echilibru şi armonie necesară comunităţii. În România

ordinea publică este asigurată de către forţele sistemului naţional de ordine publică.

Sistemul naţional de ordine publică cuprinde ansamblul format din legislaţie,

autorităţile şi organele administraţiei publice, instituţiile, forţele şi resursele create şi

pregătite special, care acţionează pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor

cetăţenilor, protecţia proprietăţii publice şi private, funcţionarea normală a statului de

drept.

În România ordinea publică este asigurată de către forţele sistemului naţional

de ordine publică. Sistemul naţional de ordine publică cuprinde ansamblul format din

legislaţie, autorităţile şi organele administraţiei publice, instituţiile, forţele şi resursele

create şi pregătite special, care acţionează pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor

cetăţenilor, protecţia proprietăţii publice şi private, funcţionarea normală a statului de

drept.

24

Autorităţile care fac parte din structura sistemului naţional de ordine publică

sunt: Parlamentul, Preşedintele României, Consiliul suprem de Apărare a Ţării,

Guvernul, Ministerul Administraţiei şi Internelor, celelalte autorităţi ale

administraţiei publice centrale şi locale.

Parlamentul României este organul suprem de conducere, care

reglementează, prin legi, competenţele şi atribuţiile în domeniul ordinii publice;

aprobă concepţia strategiei securităţii naţionale şi strategia naţională de asigurare a

ordinii publice; încuviinţează instituirea măsurilor excepţionale;declară mobilizarea

generală şi parţială, precum şi starea de război; examinează rapoartele Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării cu privire la organizarea şi desfăşurarea acţiunilor de

asigurare a ordinii publice; exercită, prin comisiile de specialitate, controlul asupra

modului de aplicare a legislaţiei privind ordinea publică.

Preşedintele României este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi

integrităţii teritoriale a ţării şi veghează la respectarea Constituţiei şi la buna

funcţionare a autorităţilor publice. În calitatea sa de comandant suprem al forţelor

armate, Preşedintele României, în cazul tulburării grave a ordinii publice, instituie

starea de urgenţă şi , la nevoie, starea de asediu.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este autoritatea naţională abilitată să

organizeze şi să coordoneze unitar activităţile ce privesc asigurarea ordinii publice în

România. Analizează şi aprobă măsurile privind asigurarea ordinii publice referitoare

la : strategia de ordine publică; structura şi funcţionalitatea sistemului naţional de

ordine publică şi competenţele acestuia; planul de cooperare dintre Ministerul

Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Apărării Naţionale, atribuţiile şi

competenţele comandanţilor militari în restabilirea ordinii publice grav afectate.

Guvernul României răspunde de organizarea activităţilor şi de aplicarea

măsurilor ce privesc ordinea publică, în conformitate cu prevederile legale şi

hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, asigurând: coordonarea autorităţilor

cu atribuţii în menţinerea ori restabilirea ordinii publice; resursele necesare

25

organizării, înzestrării şi mobilizării forţelor de ordine publică; promovarea, la

Parlament a proiectelor de legi necesare domeniului ordinii publice.

Ministerul Administraţiei şi Internelor este autoritatea administraţiei publice

centrale de specialitate, care exercită atribuţiile prevăzute de lege cu privire la

respectarea ordinii publice şi conduce în mod unitar activitatea forţelor principale de

ordine publică.

Forţele de ordine publică reprezintă autorităţile care deţin competenţă în

domeniul ordinii publice şi cărora, prin lege, li se conferă sarcini în exercitarea

dreptului de poliţie a statului. Forţele de ordine publică se compun din forţe

principale, forţe complementare şi forţe de excepţie. La acestea se adaugă structurile

informative, care contribuie prin activităţi specifice la buna desfăşurare a acţiunilor

forţelor de ordine.

2.2. Forţele principale de ordine publică

Forţele principale de ordine publică sunt constituite din categorii de forţe de

ordine publică, mari unităţi şi unităţi aflate în structura Ministerului Administraţiei şi

Internelor, specializate pe misiuni şi activităţi.

Acestea reprezintă componenta de bază a forţelor destinate ordinii de drept şi

asigură atât caracterul unitar al activităţii statale, pentru garantarea respectării

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, cât şi funcţionarea normală a celorlalte

componente ale sistemului naţional de apărare. Forţele principale de ordine publică

cuprind următoarele categorii: poliţia, jandarmeria, poliţia de frontieră, pompierii

militari, alte mari unităţi şi unităţi. Sunt organizate pe principiul teritorial şi în raport

cu situaţia operativă specifică.

Poliţia este coordonată la nivel central de către Inspectoratul General al

Poliţiei, organizat pe direcţii, servicii, birouri şi alte compartimente specifice de

muncă şi are în structură: inspectorate de poliţie judeţene, Direcţia Generală de

Poliţie a Municipiului Bucureşti, Inspectoratul de Poliţie Transporturi, Institutul de

26

Criminalistică, unităţi de pregătire şi perfecţionare a personalului şi alte structuri

specifice.

Inspectoratele de poliţie judeţene sunt organizate pe servicii, birouri şi alte

sectoare de activitate şi au în subordine poliţiile municipale şi orăşeneşti, ca şi

posturile comunale de poliţie.

Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti este organizată pe

direcţii, servicii şi alte compartimente specifice şi are în subordine sectoarele şi

secţiile de poliţie, precum şi Detaşamentul de Intervenţii şi Acţiuni Speciale. Poliţia

acţionează, în principal, pentru prevenţia socială, în sensul acţiunii asupra factorilor

sociali care concură la complexitatea cauzală a tulburărilor ordinii publice pentru

orientarea şi influenţarea lor către normalitate şi prevenţia situaţională.

Jandarmeria este coordonată de Comandamentul Naţional al Jandarmeriei,

care are în subordine comandamentele teritoriale, comandamentele judeţene de

jandarmi, centre de instrucţie, şcoli, cursuri şi alte unităţi. Comandamentele teritoriale

au în subordine un număr variabil de comandamente judeţene de jandarmi şi

batalioane de intervenţie. Totodată, Comandamentul Naţional al Jandarmeriei mai are

în structură Brigada Mobilă de Jandarmi, organizată pe batalioane, dintre care

majoritatea profesionalizate şi Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei,

organizată pe batalioane profesionalizate. Organizată după principii militare, cu

structuri dispuse teritorial, cu o mare mobilitate, pe timpul situaţiilor de criză,

jandarmeria devine principala forţă a Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru

prevenirea, neutralizarea şi lichidarea acţiunilor violente şi pentru restabilirea ordinii

constituţionale.

Poliţia de frontieră este organizată pe formaţiuni dispuse de-a lungul graniţei

de stat şi în punctele de trecere a frontierei. Pe plan central, este constituit

Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră organizat pe direcţii, servicii şi birouri,

având în subordine formaţiuni specifice, garda de Coastă, şcoli, cursuri şi alte

structuri.

27

Acţionează pentru menţinerea ordinii şi prevenirea tulburărilor în zona de

frontieră, inclusiv în punctele de trecere, interzicerea ieşirii din ţară şi reţinerea

persoanelor suspecte ; interzicerea intrării în ţară a persoanelor indezirabile;

prevenirea introducerii în ţară a armamentului, muniţiilor, materialelor explozive,

radioactive, chimice şi a altora periculoase.

Pompierii militari sunt constituiţi în Corpul Pompierilor Militari, având ca

structură centrală Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari, organizat pe

direcţii, secţii şi birouri. Are în subordine brigăzi judeţene şi a municipiului Bucureşti

şi grupuri judeţene de pompieri militari, organizate pe principii Militare.

În concepţia Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru combaterea în

forţă a acţiunilor anticonstituţionale, primele forţe care acţionează sunt cele ale

jandarmeriei, care dispun de forţe şi mijloace adecvate pentru astfel de acţiuni.

Forţele jandarmeriei pot primi ca întărire unităţi de poliţie, poliţie de frontieră, în

principal, în zonele de frontieră sau din apropierea acestora. Pompierii militari pot fi

întrebuinţaţi, în special, la acţiuni cu caracter limitat şi în situaţii cu totul deosebite.

2.3. Forţele complementare de ordine publică

Forţele complementare de ordine publică sunt unităţile şi subunităţile de poliţie

militară, formaţiunile speciale ale penitenciarelor, structurile specializate ale

serviciilor de informaţii, formaţiunile Gărzii Financiare, unităţile şi formaţiunile

Gardienilor publici, formaţiunile civile de pompieri, de inspecţie sanitar-veterinară,

de pază a bunurilor şi protecţie a persoanelor.

Structurile informative care participă la restabilirea ordinii constituţionale sunt:

Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Serviciul de

Pază şi Protecţie, serviciul de Informaţii externe, organele informative ale

ministerelor apărării, de interne şi justiţiei, cât şi ale astfel de structuri legal

constituite. Structurile informative joacă un rol important în activitatea de prevenire,

prin culegerea la timp a datelor şi informaţiilor necesare, analiza, centralizarea,

sintetizarea şi furnizarea oportună a concluziilor referitoare la intenţiile forţelor

28

destabilizatoare, astfel încât organele decidente să întreprindă măsurile de

contracarare ce se impun pentru dejucarea planurilor acestora.

2.4. Forţele de excepţie

Forţele de excepţie se compun din mari unităţi şi unităţi ale armatei. Acestea

acţionează pentru restabilirea ordinii constituţionale când instituţiile democratice sunt

în pericol şi toate celelalte măsuri de reinstaurare a ordinii au fost epuizate, iar

posibilităţile forţelor principale sau complementare de ordine publică au fost depăşite.

Forţele de excepţie acţionează numai în situaţiile şi în condiţiile prevăzute de lege. Ca

instituţie centrală a puterii constituţionale şi componentă principală a sistemului de

apărare, Ministerul Apărării Naţionale este autoritatea administraţiei publice de

specialitate care exercită atribuţiile prevăzute de lege, în domeniul apărării naţionale,

pentru garantarea suveranităţii, independenţei, unităţii statale, integrităţii teritoriale a

ţării şi democraţiei constituţionale.

2.5. Atribuţiile ordinii publice

Atribuţiile ordinii publice din România sunt grupate pe segmente de activitate

ce cuprind următoarele sarcini principale:

a) atribuţii privind asigurarea respectării legilor, ordinii şi liniştii publice:

• asigură apărarea integrităţii corporale şi libertăţii persoanelor, a avutului public şi

privat, a celorlalte drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor, ale grupărilor sociale şi

ale statului;

• organizează şi coordonează paza bunurilor şi a obiectivelor de importanţă

deosebită, a misiunilor diplomatice şi asigură desfăşurarea normală a adunărilor şi

manifestărilor publice;

• asigură şi menţine ordinea publică şi urmăreşte respectarea regulilor de convieţuire

socială;

• organizează activitatea pentru prevenirea şi combaterea faptelor ilicite , pentru

urmărirea, prinderea şi tragerea la răspundere a infractorilor;

29

• exercită controlul privind regimul armelor, muniţiilor şi materialelor explozive, ale

produselor şi substanţelor toxice, radioactive şi stupefiantelor;

• organizează supravegherea şi controlul circulaţiei rutiere, ţine evidenţa

conducătorilor de autovehicule şi autovehiculelor;

• asigură ţinerea evidenţei populaţiei şi eliberarea actelor de identitate a cetăţenilor

români, precum şi a străinilor care domiciliază ori au reşedinţă în România;

• coordonează activitatea de prevenire, neutralizare şi lichidare a actelor elementelor

teroriste şi de diversiune pe teritoriul României.

b) atribuţii privind prevenirea şi stingerea incendiilor:

• asigură emiterea normelor generale de prevenire şi stingere a incendiilor;

• asigură avizarea proiectării, omologării şi fabricării mijloacelor tehnice destinate

prevenirii şi stingerii incendiilor;

• asigură intervenţia pompierilor militari şi a celorlalte forţe şi mijloace care

participă la stingerea incendiilor.

c) atribuţii privind activitatea de paşapoarte, controlul trecerii frontierei şi

evidenţa străinilor:

• organizează şi asigură activitatea de eliberare a actelor de trecere a frontierei de stat

a României;

• organizează controlul documentelor de trecere a frontierei de stat de către persoane

şi mijloace de transport în punctele de control pentru trecerea frontierei;

• organizează, îndrumă şi controlează ţinerea evidenţei străinilor aflaţi pe teritoriul

României.

d) atribuţii cu privire la arhivele statului :

30

• organizează, îndrumă şi controlează activitatea privind constituirea, evidenţa

selecţionarea, păstrarea, conservarea şi folosirea documentelor din Fondul arhivistic

naţional;

• asigură constituirea şi dezvoltarea Băncii de date şi informaţii a arhivelor şi reţelei

naţionale automatizate de informare şi documentare arhivistică;

• asigură pregătirea şi specializarea cadrelor pentru activitatea în domeniul arhivelor

şi participă la lucrările organismelor internaţionale de profil.

e) atribuţii privind paza şi supravegherea frontierei de stat:

• execută paza şi supravegherea frontierei de stat a României, împiedică trecerile

ilegale peste graniţă, contrabanda, controlul şi întreţinerea semnelor de frontieră;

• acţionează pentru descoperirea, reţinerea şi cercetarea persoanelor care savârşesc

infracţiuni ori contravenţii la regimul juridic al frontierei de stat;

• supraveghează apele naţionale şi spaţiul aerian al României.

f) alte atribuţii:

• organizează încadrarea aparatului cu personal militar activ şi de rezervă, precum şi

cu salariaţi civili;

• asigură dotarea cu materiale şi mijloace tehnice necesare şi stabileşte normele de

dotare şi consum pentru armament, muniţie şi tehnică de luptă;

• conduce şi îndrumă învaţământul militar, asigură într-o concepţie unitară,

perfecţionarea pregătirii de specialitate a ofiţerilor, subofiţerilor şi salariaţilor civili;

• elaborează şi fundamentează Bugetul de venituri şi cheltuieli, asigură finanţarea

unităţilor, coordonează şi controlează activitatea economico financiară a

ordonatorilor de credite secundari şi terţiari. ( în ordinea publică)

Începând cu anul 1990, Ministerul de Interne şi-a elaborat propriul Program de

reformă pentru a răspunde marilor deziderate ale procesului de transformare a

31

societăţii româneşti şi pentru a deveni un organism al statului de drept, capabil să

asigure respectarea legii, apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

cetăţenilor.

CAPITOLUL III.

Modalităţile de intervenţie şi prevenire ale poliţiei locale în

cazul tulburării liniştii şi ordinii publice

3.1. Măsurile de prevenire împotriva terorismului

În sensul legi, se utilizează următoarele noţiuni principale19:

terorism – săvîrşirea unor explozii, incendieri sau a altor acţiuni care creează

pericol pentru viaţa oamenilor ori cauzează daune materiale considerabile, ori

provoacă alte urmări sociale grave în scopul violării securităţii publice, intimidării

populaţiei sau determinării autorităţilor publice ori a persoanelor fizice să ia anumite

hotărîri, precum şi ameninţarea cu săvîrşirea unor astfel de acţiuni în aceleaşi scopuri;

activitate teroristă – acţiuni care includ:

- planificarea, pregătirea, tentativa de a săvîrşi şi săvîrşirea unui act terorist;

- instigarea la un act terorist, la violenţă împotriva unor persoane fizice şi

juridice, la distrugerea obiectelor materiale în scopuri teroriste;

- constituirea unei formaţiuni armate ilegale, a unei comunităţi (organizaţii)

criminale, a unei grupe organizate în scopul săvîrşirii unui act terorist, precum şi

participarea la un astfel de act;

- înrolarea, înarmarea, instruirea şi folosirea teroriştilor;19 Legea nr.535/25 noiembrie 2004 privind combatarea şi prevenirea terorismului

32

- finanţarea unei organizaţii teroriste sau a unei grupe teroriste, precum şi

acordarea de sprijin acestora pe alte căi;

activitate teroristă internaţională – acţiuni teroriste înfăptuite:

- de un terorist, de o grupă teroristă sau de o organizaţie teroristă pe teritoriul a

2 sau mai multe state, aducînd prejudicii intereselor acestor state;

- de cetăţenii unui stat împotriva cetăţenilor altui stat sau pe teritoriul altui stat;

- în cazul în care atît teroristul, cît şi victima terorismului sînt cetăţeni ai

aceluiaşi stat sau ai unor state diferite, dar infracţiunea a fost săvîrşită în afara

teritoriilor acestor state;

infracţiuni cu caracter terorist:

- infracţiune însoţită de tentativa de a captura ilicit o aeronavă;

- infracţiune îndreptată contra siguranţei aviaţiei civile;

- infracţiune gravă constînd în atentat la viaţa, integritatea corporală sau

libertatea persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv a

reprezentanţilor diplomatici;

- infracţiune avînd drept scop luarea de ostatici, răpirea sau sechestrarea ilegală

a persoanelor;

- infracţiune săvîrşită cu folosirea de bombe, grenade, rachete, arme de foc

automate, de scrisori sau colete, în măsura în care această folosire prezintă pericol

pentru persoane;

- tentativă de a săvîrşi una dintre infracţiunile menţionate mai sus sau

complicitatea la acestea ori la tentativa de a le săvîrşi;

terorist – persoană implicată într-o activitate teroristă sub orice formă;

grupă teroristă – două sau mai multe persoane care s-au asociat cu scopul de a

desfăşura activitate teroristă;

33

organizaţie teroristă – organizaţie creată în scopul desfăşurării activităţii

teroriste sau organizaţie care admite recurgerea la terorism în activitatea sa.

Organizaţia se consideră teroristă dacă măcar una din subdiviziunile sale structurale

desfăşoară activitate teroristă;

combaterea terorismului – activitate de prevenire, depistare, curmare a

activităţii teroriste şi de atenuare a urmărilor acesteia;

operaţie antiteroristă – măsuri speciale îndreptate spre curmarea unui act

terorist, spre asigurarea securităţii persoanelor fizice, spre neutralizarea teroriştilor şi

spre atenuarea urmărilor acestuia;

zonă de desfăşurare a operaţiei antiteroriste – anumite sectoare ale unei

localităţi, un mijloc de transport, o clădire, o construcţie, o amenajare, o încăpere şi

teritoriul din preajma acestora, în ale căror perimetre se desfăşoară operaţia

antiteroristă;

capturare de ostatici – reţinerea forţată de către un terorist sau o grupă teroristă

a unor persoane în scopul constrîngerii persoanelor fizice, juridice, autorităţilor

publice de a îndeplini cerinţele lor.

 Asociaţia de Studii şi Cercetări ale Terorismului (A.S.C.T.) propune proiecte

ambiţioase în lupta şi prevenirea terorismului prin educaţie şi instruire. Activităţile

sunt justificate prin faptul că prevenirea terorismului prin educaţie şi instruire are o

pondere maximă ca prevenţie atât pentru societatea civilă, cât şi pentru cei care

combat terorismul.

În primul rând, educaţie şi instruire bazate pe analiza raţională, adică odată ce

societatea civilă învaţă ce înseamnă terorismul, caracteristicile şi metodele acestuia şi

odată ce aceştia ştiu cum gândesc teroriştii şi de ce fac ceea ce fac, ei vor şti mai bine

să învingă teama şi anxietatea în faţa terorismului şi nu vor fi ei înşişi un instrument

în mâinile teroriştilor. Tot ei vor şti să facă faţă acestui fenomen numit „terorism”,

până acolo că vor eradica toate formele criminale executate de terorişti.

34

În al doilea rând, publicarea unor pliante, reviste lunare, anunţuri şi materiale

informative la scară largă poate schimba modul de opinie şi contracarare a celor care

doresc să-şi atingă scopurile criminale. Exemplele actuale din Irak, în care soldaţii

coaliţiei internaţionale împart pliante cu caracter de mediatizare şi informare,

aplanând efectele şocante şi ale terorii din partea „răzvrătiţilor” irakieni, ajutând

astfel societatea irakiană să facă faţă unui val de presiuni ale terorii. Sunt relevante

campaniile de informare a publicului mai reprezintă o creştere a avertismentelor, dar

şi o creştere a conştiinţei publice faţă de terorism.

În al treilea rând, seminariile, atelierele de lucru şi conferinţele cu scop

informativ au un rol predominant de prevenire şi contracarare a terorismului. Este

important modul în care societatea este antrenată să conştientizeze fenomenul numit

terorism.

Aşadar, se impune implementarea unei educaţii şi instruiri la nivel şcolar,

universitar şi instituţional pentru a contracara şi preveni orice formă criminală de tip

terorist, dar şi pentru a atrage atenţia asupra modului în care societatea civilă poate

face faţă unei ameninţări teroriste.

Prevenirea terorismului urmăreşte atingerea unui obiectiv eficient în ceea ce

priveşte educarea şi informarea timpurie asupra riscului la care se pot expune

persoanele care promovează crima organizată şi terorismul.

Principiile fundamentale ale combaterii terorismului

Combaterea terorismului se întemeiază pe următoarele principii:

a) legalitate;

b) prioritatea măsurilor de prevenire a terorismului;

c) inevitabilitatea pedepsei pentru săvîrşirea unui act terorist;

d) îmbinare a metodelor publice şi secrete de combatere a terorismului;

35

e) folosire în complex a măsurilor de profilaxie, juridice, politice şi social-

economice;

f) prioritatea protejării drepturilor persoanelor puse în pericol de un act terorist,

minimizarea pierderilor de vieţi omeneşti;

g) cedări minime în faţa teroristului;

h) dirijare unipersonală a forţelor şi mijloacelor antrenate în desfăşurarea

operaţiilor antiteroriste;

i) publicitate minimă a procedeelor tehnice, a tacticii de desfăşurare a

operaţiilor antiteroriste şi a componenţei participanţilor la aceste operaţii.

Obiectivele activităţii de combatere a terorismului

Activitatea de combatere a terorismului are următoarele obiective:

a) protecţia persoanei, societăţii şi statului împotriva terorismului;

b) prevenirea, depistarea, curmarea activităţii teroriste şi atenuarea urmărilor

acesteia;

c) depistarea şi eliminarea cauzelor şi condiţiilor de desfăşurare a activităţii

teroriste.

Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale participă, în modul stabilit,

la combaterea terorismului prin:

a) elaborarea şi înfăptuirea măsurilor preventive, speciale, organizatorice,

educative şi de altă natură, în scopul prevenirii, depistării şi curmării activităţii

teroriste;

b) crearea sistemelor departamentale de contracarare a infracţiunilor cu caracter

terorist şi menţinerea stării de pregătire a unor asemenea sisteme;

36

c) punerea la dispoziţie a informaţiei, a mijloacelor materiale, tehnice şi

financiare, a mijloacelor de transport şi a mijloacelor de telecomunicaţie, a utilajului

medical şi a medicamentelor;

d) exercitarea altor atribuţii, în funcţie de cerinţele activităţii de combatere a

terorismului.

Regimul juridic în zona de desfăşurare a operaţiei antiteroriste

În zona de desfăşurare a operaţiei antiteroriste, persoanele care participă la

operaţia antiteroristă au dreptul:

a) să ia, după caz, măsuri de limitare sau interzicere temporară a circulaţiei

mijloacelor de transport şi a pietonilor;

b) să controleze actele de identitate şi alte documente, iar în cazul lipsei

acestora – să reţină persoanele respective pentru a le stabili identitatea şi alte

circumstanţe;

c) să reţină şi să aducă la organele afacerilor interne persoanele care au săvîrşit

sau săvîrşesc infracţiuni, sau se împotrivesc cerinţelor legitime ale persoanelor care

participă la operaţia antiteroristă, precum şi persoanele care au săvîrşit sau săvîrşesc

acţiuni de pătrundere ori tentative de pătrundere neautorizată în zona de desfăşurare a

operaţiei antiteroriste;

d) să intre (pătrundă) nestingherit în locuinţe, în alte încăperi şi pe terenurile ce

aparţin persoanelor fizice, precum şi pe teritoriile şi în încăperile persoanelor juridice,

indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, să utilizeze

mijloacele de transport ale persoanelor fizice şi juridice în scopul curmării actului

terorist, urmăririi persoanelor suspectate de săvîrşirea unui act terorist, dacă

tărăgănarea poate crea un pericol real pentru viaţa şi sănătatea oamenilor;

37

e) să efectueze, inclusiv cu utilizarea mijloacelor tehnice, la intrarea şi ieşirea

din zona de desfăşurare a operaţiei antiteroriste, controlul mijloacelor de transport, al

persoanelor şi al bunurilor ce le aparţin;

f) să utilizeze în interes de serviciu mijloacele de telecomunicaţie şi mijloacele

de transport aparţinînd persoanelor fizice şi juridice, indiferent de tipul de proprietate

şi forma juridică de organizare.

Operaţii împotriva terorismului

Operaţiile speciale împotriva terorismului pot avea nivel strategic sau operativ

şi pot fi desfăşurate de structuri militare naţionale, aliate, de coaliţii sau de grupări de

forţe naţionale. Ele pot fi operaţii militare, operaţii militaro-civile, internaţionale,

regionale

sau naţionale. Aceste tipuri de operaţii pot fi independente, în cadrul războiului

împotriva terorismului, al războiului asimetric, disproporţionat sau în oricare alt tip

de război (dacă există acolo o componentă teroristă care trebuie dezamorsată sau

anihilată). Ele potpreceda un război de tip clasic, se pot desfăşura concomitent cu

unele operaţii militare din teatre sau în situaţii post conflictuale. Astfel de operaţii se

pot desfăşura oricând.

Caracteristicile principale ale acestui tip de operaţii se înscriu în următorul

perimetru: intensitate şi amploare variabile; caracter surprinzător; arie teritorială

foarte mare; diversitate de acţiuni; amploare variabilă, de la operaţii aeriene sau aero-

terestre şi aeronavale prin care se vizează distrugerea reţelelor, locaţiilor şi

depozitelor organizaţiilor teroriste, la acţiuni punctuale de protecţie a unor obiective

sau de anihilare a grupurilor teroriste.

Forţele care participă la operaţiile împotriva terorismului sunt sau ar putea fi

următoarele: structuri de informaţii; unităţi ale armatei, îndeosebi forţe speciale, dar

38

şi unităţi de aviaţie, de infanterie, de cercetare, de vânători de munte, de nave, de

război psihologic sau de război electronic; unităţi ale jandarmeriei; poliţia; structuri

militare speciale de protecţie şi pază; alte structuri de forţă (brigăzi şi detaşamente

antiteroriste, structuri de protecţie, de pază şi ordine etc.); instituţii private şi ONG-

uri etc.

Aceste structuri pot primi misiuni diferite, potrivit unor planuri dinainte

stabilite şi situaţiilor concrete. Unităţile armatei nu sunt forţe destinate în mod special

pentru acţiuni în cadrul războiului împotriva terorismului, dar astfel de misiuni revin

şi vor reveni din ce în ce mai mult tuturor structurilor de forţă din cadrul societăţii,

întrucât terorismul este un fenomen care trebuie combătut nu numai prin eradicarea

cauzelor, ci şi prin acţiuni preventive şi de anihilare a efectelor. Există acţiuni pentru

lichidarea efectelor şi acţiuni (operaţii) bazate pe efecte. Se constată că, din ce în ce

mai mult, şi operaţiile împotriva terorismului devin operaţii moderne, înalt

tehnologizate şi informatizate, adică operaţii bazate pe efecte.

Realizarea acestui deziderat presupune: existenţa şi dezvoltarea unei fizionomii

de reţea, întrucât numai reţeaua poate permite, admite, amplifica, genera şi regenera

conexiunea inversă (feed-back); adaptarea sistemului I2SR la cerinţele şi exigenţele

informaţiei din zona terorismului; evaluarea (calcularea) efectelor care se doresc prin

aceste tipuri de operaţii; efectele produse de aceste operaţii trebuie să fie efecte în

lanţ, iradiante şi distrugătoare; corelarea efectelor cu forţele şi mijloacele la dispoziţie

şi, pe această bază, optimizarea acţiunilor.

Deşi unităţile armatei, în afara forţelor speciale şi a grilei senzorilor de

informaţie, nu au structuri capabile să acţioneze simetric cu reţelele şi grupările

teroriste, cele 13 grupuri tactice din cadrul Forţei de Reacţie Rapide Europene,

precum şi Forţa de Răspuns a NATO, ca, de altfel, şi alte structuri, cum sunt cele de

paraşutişti, de cercetare, de infanterie marină, de vânători de munte etc. sunt în

măsură să desfăşoare acţiuni de toate tipurile împotriva terorismului. Noul concept

NATO de transformare a forţelor şi comandamentelor vizează, între altele, dotarea

structurilor de forţe şi de comandament cu abilităţi antiteroriste şi contrateroriste.

39

În acest moment, armatele pot participa la operaţiile speciale împotriva

terorismului în calitate de forţe principale (care organizează şi conduc astfel de

operaţii), în calitate de forţe de susţinere (sprijin) sau în calitate de forţe de izbire, de

distrugere a centrelor de greutate ale structurilor şi reţelelor teroriste.

Această triplă ipostază presupune:

A. În calitate de forţe principale care organizează, conduc şi desfăşoară

operaţii de acest tip, armatele pot îndeplini următoarele misiuni:

- detectarea, prin senzorii amplasaţi pe suprafaţa întregii planete, în Cosmos şi

în ciberspaţiu şi prin forţele speciale, a centrelor şi bazelor de antrenament ale

organizaţiilor şi reţelelor teroriste;

- identificarea şi lovirea centrelor vitale, a bazelor de antrenament, a

depozitelor şi infrastructurilor teroriste din zonele de falie şi de oriunde s-ar afla ele,

prin mijloace militare, îndeosebi cu rachetele de croazieră, cu aviaţia şi forţele

speciale, pe măsură ce se obţine acceptul ţării sau ţărilor în care se află acestea12, de

cele mai multe ori în cooperare cu forţele armate ale ţărilor respective;

- declanşarea războiului (luptei armate) împotriva ţărilor şi regimurilor politice

care practică, adăpostesc, finanţează şi susţin acţiunile teroriste;

- participarea la operaţii de căutare şi distrugere a reţelelor şi bazelor teroriste

din zonele de falie; desfăşurarea unor operaţii speciale împotriva terorismului;

- acţiuni de salvare-evacuare, în urma atacurilor teroriste de amploare; acţiuni

umanitare.

B. În calitate de forţe de susţinere (sprijin):

- intervenţia, la cererea poliţiei, a structurilor de informaţii,

- forţelor speciale, pentru lovirea, prin mijloace aeriene, navale sau terestre,

obiectivelor indicate de forţele angajate nemijlocit în combaterea organizaţiilor

structurilor şi reţelelor teroriste;

40

- intervenţia, la cerere, a poliţiei militare; intervenţia forţelor speciale ale

armatei; susţinerea (sprijinirea) logistică.

C. În calitate de forţe de izbire, de distrugere a centrelor de greutate ale

structurilor şi reţelelor teroriste:

- lovirea centrelor de greutate ale reţelelor şi organizaţiilor teroriste;

- participarea cu forţe speciale la căutarea şi distrugerea grupărilor şi reţelelor

teroriste. Această a doua misiune poate fi particularizată astfel: căutarea şi

distrugerea, de către vânătorii de munte, cercetaşi, infanterie marină, mijloace de

cercetare şi lovire aeriană, aeronavală sau aeroterestră etc. a bazelor şi locurilor de

ascundere a grupărilor şi reţelelor teroriste în munţi, în lagune, în insule, pe mare, pe

fluvii şi râuri interioare etc.; sprijinirea logistică şi tehnic-informaţională a altor

structuri specializate în combaterea terorismului.

Organizaţiile şi reţelele teroriste ameninţă şi ţara noastră, chiar dacă, până în

acest moment, nu s-au produs, în mod deliberat, atacuri teroriste de mare anvergură

asupra României. Ca multe alte ţări din Europa (Germania, Franţa, Italia, Spania etc.)

şi ţara noastră poate fi vizată de organizaţiile şi reţelele teroriste în trei mari direcţii:

a. Ca bază de regrupare, finanţare, generare şi regenerare a unora dintre

structurile şi funcţiunile terorismului;

b. ca nod de reţea în cadrul reţelelor teroriste internaţionale, îndeosebi pe

coridorul islamic;

c. ca loc pentru atacarea unor personalităţi ale lumii occidentale aflate pe

teritoriul României.

A. Folosirea posibilă a teritoriului ţării noastre, de către terorişti, ca bază de

regrupare, finanţare, generare şi regenerare a unora dintre structurile şi funcţiunile

terorismului) presupune:

- realizarea unor surse şi reţele de finanţare a terorismului;

41

- constituirea unor baze sau a unor elemente de infrastructură (depozite,

ascunzători, locuri conspirative etc.);

- realizarea unor centre de instruire limitată (specifică) a unor terorişti sau

echipe (grupuri) teroriste, îndeosebi în domeniul folosirii mijloacelor chimice şi

biologice;

- constituirea unor noduri de reţea, sisteme de tranzit sau puncte de plecare în

pregătirea unor acţiuni teroriste în zonă sau în unele ţări din Occident;

- pregătirea unor locuri de regrupare a teroriştilor după desfăşurarea unor

acţiuni în zonă.

B. Este posibil ca şi spaţiul românesc, aflat în zona extinsă a Mării Negre şi în

apropierea Marelui Orient Mijlociu, să fie folosit ca nod de reţea în cadrul reţelelor

teroriste internaţionale, îndeosebi pe coridorul islamic. În acest sens, pot avea loc

unele încercări pentru:

- realizarea unor sisteme de comunicaţii cu baze şi în România;

- realizarea unor centre sau locuri de recrutare a unor terorişti din rândul

arabilor şi musulmanilor domiciliaţi în România, aflaţi la studii sau la alte activităţi,

dar şi din rândul românilor; folosirea, în aceste scopuri, a personalului român calificat

şi, dintrun motiv sau altul, disponibilizat;

- activităţi de spionaj în favoarea reţelelor şi organizaţiilor teroriste.

C. Ar putea ca, în viitor, să se încerce să se folosească teritoriul României

pentru atacarea unor personalităţi ale lumii occidentale care lucrează la noi sau se

află aici cu diferite prilejuri. Acest tip de acţiuni ar putea viza:

- personalităţi, îndeosebi americane şi britanice, aflate pe teritoriul României;

ambasade străine; turişti americani, britanici, evrei, ruşi şi alte grupuri de turişti aflaţi

în România sau în tranzit pe teritoriul românesc;

- obiective economice străine construite pe teritoriul românesc.

42

Evident, astfel de atacuri ar putea fi efectuate, pe teritoriul românesc sau în

afara acestuia, şi împotriva românilor. Totuşi, este de aşteptat ca, în perioada

următoare, în virtutea unor bune relaţii din trecut cu lumea arabă, să nu avem de-a

face cu atacuri special îndreptate împotriva românilor. Dar, datorită participării

României la coaliţia antiteroristă, parteneriatului strategic cu americanii şi relaţiilor

foarte bune cu ţări pe care fundamentaliştii le consideră inamice, nu trebuie excluse

nici astfel de eventualităţi.

Este posibil ca, împotriva românilor, să se desfăşoare următoarele tipuri de

acţiuni teroriste: atacuri împotriva militarilor români aflaţi în misiune în Irak, în

Afghanistan, în Kosovo şi în alte locuri fierbinţi; atacuri asupra unor obiective

româneşti din străinătate; atacuri asupra românilor aflaţi la muncă în străinătate;

atacuri asupra unor obiective economice, politice, culturale de pe teritoriul naţional;

atacuri asupra ambasadelor şi reprezentanţilor români peste hotare; atacuri cu bombă

sau cu alte mijloace asupra unor locuri publice etc.

Noua strategie de combatere a terorismului adoptată de NATO şi cea a Uniunii

Europene implică, şi pentru România, responsabilităţi deosebite. Acestea vizează atât

protecţia ţării şi a intereselor în România ale NATO şi Uniunii Europene, cât şi

acţiunea efectivă a ţării noastre în cadrul coaliţiei antiteroriste. Ţara noastră poate

participa la acţiunile pentru combaterea terorismului pe toate palierele strategice,

operative şi tactice şi prin toate mijloacele adecvate. Combaterea criminalităţii

economice şi sociale, lichidarea corupţiei, reducerea infracţionalităţii, crearea unui

mediu de afaceri sigur şi bine protejat (prin lege, dar şi prin acţiuni specifice),

distrugerea reţelelor de traficanţi şi securizarea frontierelor sunt doar câteva dintre

măsurile absolut necesare pentru dezactivarea unui mediu favorabil terorismului.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat, la 15 aprilie 2004, Sistemul naţional

de alertă teroristă, propus de Serviciul Român de Informaţii, ca mijloc adecvat de

prevenire, descurajare şi combatere a acţiunilor de pregătire şi desfăşurare a unor

eventuale atentate pe teritoriul României13. El cuprinde, în ordinea crescătoare, 5

grade de alertă (1 – verde; 2 – albastru; 3 – galben; 4 – portocaliu; 5 – roşu) şi se

referă la pericolele unor atentate, în funcţie de informaţiile deţinute. Operaţiile 43

împotriva terorismului, la care participă din plin şi Armata României, sunt însă mult

mai ample, din punct de vedere teritorial şi al formelor de acţiune, mai diversificate şi

mai complexe.

Ele se duc în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, al Uniunii Europene şi,

bineînţeles, al coaliţiei care s-a creat împotriva terorismului. Combaterea terorismului

şi a altor ameninţări asimetrice este una dintre primele misiuni pentru îndeplinirea

căreia lumea civilizată se coalizează. Astfel de misiuni presupun conceperea şi

desfăşurarea unor operaţii specifice, la care participă forţe diverse, cu abilităţi,

funcţiuni şi misiuni diverse. Ele sunt, prin dimensiunea spaţială, categoriile de forţe

angajate – servicii de informaţii, poliţie, poliţie comunitară, jandarmerie, unităţi ale

armatei, forţe speciale –, diversitatea acţiunilor şi a mijloacelor întrebuinţate, operaţii

de mare amploare, care se cer foarte bine reglementate, argumentate şi conduse cu

competenţă, exigenţă şi foarte multă responsabilitate.

Negocierea cu teroriştii

În timpul desfăşurării operaţiei antiteroriste, pentru a salva viaţa şi sănătatea

oamenilor, valorile materiale, pentru a evalua posibilitatea de a curma actul terorist

fără a recurge la forţă, se admite negocierea cu teroriştii.

La negocierea cu teroriştii se admit numai persoane special împuternicite în

acest scop de către conducătorul grupei operative.

Nu poate constitui obiect al negocierii extrădarea unor persoane, transmiterea

armelor, altor obiecte şi mijloace a căror utilizare ar pune în pericol viaţa şi sănătatea

oamenilor, precum şi satisfacerea unor revendicări politice înaintate de terorişti.

Negocierea cu teroriştii nu poate servi drept temei sau condiţie pentru

absolvirea acestora de răspundere pentru faptele săvîrşite.

Informarea opiniei publice asupra actelor teroriste

44

În timpul desfăşurării operaţiei antiteroriste, informarea opiniei publice asupra

unui act terorist se face în modul şi în măsura stabilite de conducătorul grupei

operative sau de reprezentantul acesteia responsabil pentru relaţiile cu publicul.

Nu se admite difuzarea informaţiei care:

a) destăinuie procedeele tehnice speciale şi tactica desfăşurării operaţiei

antiteroriste;

b) poate să stingherească desfăşurarea operaţiei antiteroriste şi să pericliteze

viaţa şi sănătatea persoanelor surprinse în zona de desfăşurare a operaţiei antiteroriste

sau aflate în afara acestei zone;

c) propagă sau justifică terorismul şi extremismul;

d) se referă la colaboratorii structurilor specializate pentru combaterea

terorismului, la membrii grupei operative, precum şi la persoanele care îşi dau

concursul la desfăşurarea operaţiei.

În activitatea de informare a opiniei publice se va asigura respectarea

prevederilor legislaţiei cu privire la secretul de stat, precum şi la protecţia adecvată a

surselor secrete de informaţii.

Încheierea operaţiei antiteroriste

Operaţia antiteroristă se consideră încheiată din momentul în care a fost curmat

(a încetat) actul terorist şi lichidat pericolul pentru viaţa şi sănătatea persoanelor

aflate în zona de desfăşurare a operaţiei antiteroriste.

Operaţia antiteroristă se declară încheiată de conducătorul grupei operative.

3.2. Măsurile de prevenire pentru asigurarea ordinii şi liniştii

publice cu ocazia mitingurilor şi manifestaţilor cultural-sportive

Jandarmeria Româna este institutia specializata a statului, cu statut militar,

componenta a Ministerului Administratiei si Internelor, care exercita, in conditiile

legii, atributiile ce ii revin cu privire la apararea ordinii si linistii publice, a 45

drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, a proprietatii publice si private,

la prevenirea si descoperirea infractiunilor si a altor incalcari ale legilor in vigoare,

precum si la protectia institutiilor fundamentale ale statului si combaterea actelor de

terorism.

Jandarmeria Româna, prin atributii, organizare, pregatire si dispunere

teritoriala, contribuie la garantarea suveranitatii, independentei, autoritatii, unitatii si

securitatii statului, democratiei constitutionale pe intregul teritoriu national atat in

timp de pace, cat si in situatii de criza.

Inspectoratul General al Jandarmeriei este unitatea centrală a Jandarmeriei

Romane, cu personalitate juridică si competenta teritoriala generala, care planifica,

organizeaza, conduce, coordoneaza si controleaza activitatea structurilor din

subordine, asigura colaborarea cu celelalte institutii ale statului, organizatii

guvernamentale si neguvernamentale din tara si din strainatate.

Inspectoratul General este condus de un inspector general, numit in aceasta

functie de ministrul administratiei si internelor. Inspectorul general al Jandarmeriei

Române este ajutat in indeplinirea atributiilor sale de un prim-adjunct si şef al statului

major si de adjuncţi numiti in functie, la propunerea sa, de catre ministrul

administratiei si internelor. In exercitarea atributiilor legale, inspectorul general al

Jandarmeriei Romane emite ordine si dispozitii obligatorii pentru personalul din

subordine.

Inspectorul general al Jandarmeriei Române este ordonator secundar de

credite. Unitatile din subordinea Inspectoratului General, ai caror comandanti au

calitatea de ordonator tertiar de credite, sunt stabilite prin ordin al ministrului

administratiei si internelor, au personalitate juridica si utilizeaza creditele bugetare

care le-au fost repartizate. Inspectoratul General este reprezentat, in relatiile cu

autoritatile publice centrale si locale, cu societatea civila si cu institutiile similare din

alte state, de catre inspectorul general sau de catre ofiterii desemnati de acesta.

Activităţile desfăşurate de forţele de ordine pot consta în:

46

MENTINEREA ORDINII PUBLICE care reprezinta un ansamblu de

masuri, activitati si actiuni organizate si desfasurate cotidian de catre fortele de ordine

si siguranta publica, pentru funcţionarea normala a institutiilor statului, protejarea si

respectarea drepturilor fundamentale ale cetatenilor, a normelor de conduita civica,

regulilor de convieţuire sociala, a celorlalte valori supreme, precum si a avutului

public si privat.

ASIGURAREA ORDINII PUBLICE cuprinde masurile ce se intreprind

pentru respectarea legalitatii, prevenirea si descurajarea unor actiuni care vizeaza

tulburari sociale sau manifestari de violenta pe timpul adunarilor si manifestatiilor

publice, activitatilor culturale si sportive, precum si altor manifestari similare cu

participare de public numeros.

RESTABILIREA ORDINII PUBLICE cuprinde un ansamblu de acţiuni

specifice, organizate şi executate în timp de către forţele de ordine publică, în raport

de situaţia creată, care se bazează pe folosirea mijloacelor şi materialelor tehnice din

dotare, având drept scop readucerea situaţiei la starea de normalitate. Activitatea

structurilor din Jandarmeria Română este concentrată pe respectarea legalităţii, a

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor asigurând totodată starea de

echilibru social în societate. La nivelul Inspectoratului General al Jandarmeriei

Române, Direcţia Ordine Publică reprezintă structura abilitată pentru planificarea,

organizarea, conducerea, coordonarea şi controlul executării misiunilor ce revin

tuturor structurilor de ordine publică din Jandarmeria Română.

Activitatea pe linie de ordine publică la nivelul Jandarmeriei Române se

realizează prin :

- structuri mobile;

- structuri teritoriale montane;

- structuri teritoriale specifice zonei litoralului, Deltei Dunării şi staţiunilor

balneare / turistice;

- structuri de acţiuni speciale şi antiteroriste ;47

- structuri de judiciar, criminalistică şi evidenţă contravenţii.

Jandarmeria Română este instituţia specializată a statului, cu statut militar,

componentă a Ministerului Administraţiei şi Internelor, care potrivit Legii 550/2004,

art.19 (b) execută misiuni de asigurare a ordinii publice cu ocazia manifestărilor

sportive care se desfăşoară în spaţiul public şi care implică aglomerări de persoane,

cu următoarele atribuţii :

- asigurarea măsurilor de ordine publică pe traseele de deplasare către

stadioane, săli şi alte locuri destinate desfăşurării competiţiilor sportive;

- asigurarea măsurilor de ordine publică în zona stadioanelor, sălilor de sport şi

a altor locuri destinate desfăşurării competiţiilor sportive, până la perimetrul zonei

delimitate de porţile unde se control ează biletele de acces;

- avizează măsurile stabilite de organizatori pentru asigurarea ordinii şi

securităţii participanţilor în interiorul locurilor de desfăşurare a competiţiilor sportive;

- stabileşte împreună cu organizatorii gradul de risc al manifestării sportive;

- restabileşte ordinea publică grav tulburată în interiorul locurilor de

desfăşurare a competiţiilor sportive, atunci când se produc acte de violenţă între

participanţi şi sunt puse în pericol viaţa şi integritatea corporală ale spectatorilor,

jucătorilor, arbitrilor, oficialilor sau ale forţelor de ordine;

- evacuează spectatorii din locurile de desfăşurare a competiţiilor sportive, în

situaţia în care desfăşurarea manifestărilor în condiţii de siguranţă nu mai este

posibilă şi a fost solicitat sprijin în acest sens de către organizatori;

- evacuează parţial sau total spectatorii în situaţia producerii de incendii,

distrugeri, catastrofe, tulburare gravă a ordinii publice sau ca urmare a altor situaţii

care pun în pericol viaţa, integritatea corporală ori sănătatea spectatorilor, jucătorilor,

arbitrilor, oficialilor sau forţelor de ordine.

48

- permite accesul suporterilor în incinta stadionului în ziua meciului, la o oră

ce va fi stabilită de către forţele de ordine iar defluirea acestora va avea loc imediat

după terminarea întâlnirii;

- pentru evitarea tulburării ordinii publice şi prevenirea incidentelor de orice

natură, forţele de ordine vor însoţi grupurile de suporteri pe tot parcursul deplasării la

stadion şi la înapoiere şi vor lua toate măsurile legale ce se impun atunci când se

constată tulburări ale ordinii publice;

- în cazul în care pe stadion în afara acestuia sau pe mijloacele de transport,

membrii grupurilor cu suporteri au încălcat ordinea publică, sau au provocat

distrugeri de bunuri ori valori, Jandarmeria în afara măsurilor legale ce se impun a fi

luate, va informa F.R.F. şi L.P.F. cât şi cluburile pentru a lua şi măsuri administrative

conform reglementărilor pr op rii şi a protocoalelor întocmite în acest sens.

Asigurarea măsurilor de ordine publică cu ocazia desfăşurării manifestărilor

sportive are la bază prevederile CONVENTIEI EUROPENE, privind violenţa şi

ieşirile necontrolate ale spectatorilor cu ocazia manifestaţiilor sportive, în special la

meciurile de fotbal, adoptată la Strasbourg la data de 19.08.1985 , ratificată prin

Legea nr.53/1998.

Deasemenea, în baza DECIZIEI CONSILIULUI EUROPEI nr. 384 din

25.04.2002 privind securitatea cu ocazia meciurilor de fotbal care au caracter

international şi a aquis-ului comunitar, cap. 24 "Justitie şi afaceri internationale",

Jandarmeria Română a infiintat in luna martie 2003 Punctul National de Informare in

Fotbal. Conform art.2 din Decizia Consiliului Europei nr. 384 din 2002, "Punctul

national de Informare Fotbal este insarcinat cu coordonarea si facilitarea schimbului

de informatii intre serviciile de politie cu ocazia meciurilor de fotbal cu caracter

international [.]".

În scopul asigurării pazei şi siguranţei obiectivelor, bunurilor şi valorilor,

Jandarmeriei Române, conform art. 56 din Legea nr.333/2003 îi revin următoarele

atribuţii principale:

49

- avizează planurile de pază la unităţile la care paza este asigurată cu efective

de jandarmi şi stabileşte, după caz, necesitatea dotării personalului implicit cu

armament şi muniţie aferentă;

- acordă sprijin de specialitate în organizarea pazei obiectivelor, bunurilor şi

valorilor în pregătirea personalului de pază, asigură în mod gratuit armamentul

necesar, în vederea dotării personalului de pază şi urmăreşte executarea întocmai a

măsurilor stabilite prin planul de pază a instituţiilor publice autorizate;

- asigură, prin închiriere, contra cost, în limita disponibilului, armamentul

necesar dotării personalului de pază pentru celelalte unităţi; -organizează cursuri de

calificare şi avizează, după caz, planurile tematice de pregătire a personalului de pază

şi gardă de corp;

- îndrumă şi supraveghează, după caz, executarea şedinţelor de tragere cu

armamentul din dotare al personalului de pază numai pentru unităţile unde

funcţionează pază mixtă cu jandarmi.

3.3. Măsurile de prevenire pentru combaterea criminalităţii

Dintre multele implicaţii pe care factorii determinanţi ai crimei şi delincvenţei

le au pentru poliţie, trei merită luate în considerare:

1. Eforturile de stăpânire a crimei care se axează pe prevenirea tendinţei de

implicare în acte delicvente şi criminale, trebuie să se facă devreme în viaţă

dacă se doreşte ca ele să fie eficiente şi astfel să fie în afara oricărui contact

cu poliţia;

2. Eforturile de stăpânire a crimei care se axează pe structura ocazională a

actelor criminale (prevenire situaţională) pot fi foarte eficiente;

3. Eforturile de extindere a conceputului de poliţie preventivă, pornind de la

intervenţie şi înţelegere şi ajungând la tot felul de cauze şi posibilităţi de

prevenire în cazul problemelor comportamentale implicate într-un grad de

auto-control scăzut şi care sunt de dorit.

50

Aşteptările realiste în ceea ce priveşte eficacitatea poliţiei de a reduce numărul

de crime trebuie să recunoască cauzele de auto-control scăzut asupra cărora poliţia

are o influenţă mică într-o societate democrată. În cele ce urmează, vom discuta pe

scurt aceste implicaţii, folosind ilustrări din literatura de cercetare.

3.3.1. Activitatea de prevenire în perioada regimului totalitar

Prevenirea criminalităţii în activitatea poliţiei nu este un element de noutate

sau vreo descoperire de moment. Această activitate a fost desfăşurată, şi încă cu bune

rezultate, de către miliţia română, până în anul 1990.

Astfel, Legea nr. 21, din 18 noiembrie 1969, privind organizarea şi

funcţionarea Miliţiei, adoptată de către Marea Adunare Naţională şi publicată în

Buletinul Oficial nr. 132, din 18 noiembrie 1969, marchează apariţia celei de-a III-a

legi organice din istoria poliţiei române, fiind singura de altfel adoptată în regim

totalitar.

Această lege urmează după Decretul din 23 ianuarie 1949, prin care au fost

desfiinţate Poliţia şi Jandarmeria şi înfiinţate Miliţia şi Trupele Ministerului de

Interne.

Prin Legea nr. 21 din 1969, miliţia are sarcina „de a contribui la apărarea

cuceririlor revoluţionare ale poporului, a muncii sale paşnice de construcţie socialistă,

a avutului obştesc şi celui personal, a vieţii, libertăţii şi demnităţii persoanelor, a

ordinii de drept statornice în România. Ea contribuie la educarea persoanelor în

spiritul respectării legilor, precum şi al regulilor de convieţuire socială”.

După cum se poate vedea, încă din art. 1 al acestei legi, miliţiei i se conferă

atribuţii pe linia realizării educaţiei antiinfracţionale şi a pregătirii cetăţenilor în

vederea respectării legilor, a normelor de convieţuire socială. De asemenea, întreaga

activitate a miliţiei se desfăşoară prin colaborare şi parteneriat cu comunitatea,

colaborând în îndeplinirea sarcinilor ce-i revin cu instituţiile, organizaţiile economice

51

şi întreprinderile de stat, precum şi organizaţiile cooperatiste şi cu celelalte

organizaţii obşteşti şi se sprijină pe concursul larg al oamenilor muncii.

În articolul 3, lit. B, din aceeaşi lege, care se referă la atribuţiile miliţiei,

conferă acestei instituţii o serie de atribuţii pe linia prevenirii criminalităţii. Astfel:

- de prevenire a acţiunilor de încălcare a prevederilor legale;

- îndrumă, controlează şi acordă asistenţa de specialitate în organizarea şi

funcţionarea sistemelor civile de pază şi a unor activităţi de stat sau obşteşti,

pentru asigurarea bunurilor sau a altor valori; instruieşte personalul din

sistemele civile de pază, în vederea asigurării ordinii interioare şi întăririi

disciplinei;

- ia măsuri pentru cunoaşterea activităţii ilicite a persoanelor despre care

există indicii sau date ce se pregătesc să săvârşească fapte prevăzute de

legea penală;

- conlucrează cu organele de stat şi obşteşti, la organizarea şi efectuarea de

controale şi verificări pentru prevenirea săvârşirii de infracţiuni.

Organele miliţiei informează, periodic, consiliile populare şi comitetele lor

executive despre starea infracţională, măsurile luate pentru prevenirea şi descoperirea

infracţiunilor.

În activitatea desfăşurată, miliţia, în conformitate cu prevederile prezentei legi,

este sprijinită de către cetăţeni. Art. 16 şi 17 din lege prevăd modalităţile prin care

miliţia este sprijinită de cetăţeni.

Astfel:

- în municipii, oraşe sau comune se pot organiza, de către organele miliţiei,

grupe de sprijin formate din cetăţeni care se bucură de stimă şi respect în

rândurile locuitorilor, care, în mod voluntar, se oferă să sprijine miliţia

pentru menţinerea ordinii publice, precum şi pentru prevenirea şi

descoperirea infracţiunilor şi contravenţiilor;

- membrii grupelor de sprijin au îndatorirea să atragă atenţia persoanelor care

încalcă normele de convieţuire socială, să sesizeze organele miliţiei atunci

când iau cunoştinţă despre pregătirea unei infracţiuni ori săvârşirea unei

52

fapte prevăzute de legea penală sau a unei contravenţii şi să participe, atunci

când sunt solicitaţi, la măsurile pentru apărarea ordinii publice;

- pentru prevenirea infracţiunilor şi contravenţiilor şi pentru crearea opiniei

de masă împotriva celor care încalcă legile, organele miliţiei colaborează cu

organele şi organizaţiile de stat, care activează în domeniul presei,

radiodifuziunii, televiziunii, cinematografiei, precum şi cu organizaţiile

obşteşti.

Pe lângă atribuţiile generale ale miliţiei pe linia prevenirii criminalităţii,

conferite de Legea nr. 21, din 8 noiembrie 1969, Ordinul ministrului de interne nr.

S/1801, din 10.09.1980, referitor la instrucţiuni privind activitatea miliţiei pentru

prevenirea infracţiunilor şi a altor fapte anti-sociale reglementa desfăşurarea

activităţii de prevenire a criminalităţii de către toate formaţiunile de miliţie.

Astfel, în primul capitol al ordinului, este definit conceptul de prevenire în

activitatea organelor de miliţie, ca fiind: „totalitatea măsurilor luate de organele de

miliţie pentru împiedicarea săvârşirii de infracţiuni şi alte fapte antisociale, pentru

reducerea continuă a numărului celor ce pot fi antrenaţi în încălcarea legilor şi

normelor de convieţuire socială, pentru pregătirea antiinfracţională a populaţiei,

precum şi desfăşurarea activităţii de pază şi păstrare a bunurilor proprii”.

De asemenea, ordinul stipulează faptul că activitatea de prevenire reprezintă

latura fundamentală a activităţii desfăşurate de organele de miliţie, în scopul apărării

avutului obştesc şi personal, a vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei,

asigurării liniştii publice, combaterii parazitismului social şi a încălcării regulilor de

comportament şi apărării altor relaţii sociale ocrotite de lege.

Activitatea de prevenire desfăşurată de organele de miliţie are un caracter

ştiinţific, bazat pe investigarea şi cunoaşterea permanentă a dinamicii infracţiunilor,

prin efectuarea de studii criminologice şi de prognoză pentru stabilirea şi delimitarea

cauzelor care generează comiterea de infracţiuni.

Dintre direcţiile de acţiune prevăzute în ordin, se pot exemplifica:

53

- depistarea cooperativă a persoanelor ce comit infracţiuni sau sunt

susceptibile de a comite infracţiuni şi influenţarea acestora pentru a renunţa

la comiterea lor;

- împiedicarea minorilor şi tinerilor de a săvârşi infracţiuni şi luarea

măsurilor de influenţare, supraveghere sau îndrumare a acestora de către

instituţiile competente de ocrotire şi îndrumare;

- împiedicarea infractorilor primari de a deveni recidivişti;

- asigurarea respectării normelor privind circulaţia pe drumurile publice, prin

educarea tuturor participanţilor la traficul rutier;

- participarea la educarea juridică a populaţiei pentru cunoaşterea legilor.

În cel de-al doilea capitol sunt prevăzute forţele şi mijloacele prin care se

realizează activitatea de prevenire de către organele de miliţie. Astfel, în realizarea

acestei activităţi sunt angrenate forţele proprii, precum şi alte forţe, din care

exemplificăm:

rezervişti;

grupe de sprijin ale miliţiei;

personalul din paza militarizată, proprie, obştească a unităţilor socialiste şi

alte categorii de pază;

activul voluntar al conducătorilor auto;

membrii asociaţilor de vânătoare şi pescuit sportiv;

responsabilii cărţilor de imobil şi comitetele asociaţiilor de locatari;

administratorii locurilor de cazare în comun, personal hotelier şi gazde

ONT.

Nu este neglijat nici concursul cetăţenilor în activitatea de prevenire a

criminalităţii, această categorie având, potrivit legii, îndatorirea „de a acţiona cu

hotărâre, pentru apărarea avutului obştesc, de a sesiza, organelor competente, orice

faptă îndreptată împotriva bunurilor proprietate socialistă sau personală, iar când

situaţia impune, să intervină direct pentru apărarea valorilor ameninţate”.

De asemenea, cadrele de miliţie aveau o serie de obligaţii specifice în

realizarea activităţii de angrenare a comunităţii în realizarea activităţii de prevenire.

54

Astfel, aceştia trebuiau să-şi organizeze temeinic şi judicios activitatea cu cetăţenii, în

scopul sporirii receptivităţii şi rezolvării operative a cererilor formulate de către

aceştia.

În conformitate cu ordinul, în realizarea activităţii de prevenire erau folosite

următoarele mijloace:

mijloacele tehnice de pază şi alarmare;

mijloacele criminalistice;

mijloacele de supraveghere a circulaţiei rutiere;

cazierul judiciar etc.

Referitor la metodele şi procedeele folosite de organele de miliţie în prevenirea

infracţiunilor şi a altor fapte antisociale, sunt menţionate metodele comune mai

multor formaţiuni. Astfel, este reglementată:

activitatea de cunoaştere a persoanelor care ridică probleme pentru starea

infracţională şi ordinea publică;

activitatea de culegere a informaţiilor;

activitatea de prevenire în obiectivele economice;

activitatea de prevenire în locuri şi medii frecventate de persoane

predispuse la săvârşirea de fapte antiinfracţionale;

prevenirea manifestărilor de parazitism social;

activitatea de prevenire în rândul minorilor şi tinerilor; identificarea

persoanelor care deţin bunuri ce nu au fost dobândite licit;

determinarea unei persoane să renunţe la intenţia de a săvârşi infracţiuni sau

să întrerupă acţiunea ilicită începută;

controlul miliţienesc;

acţiunea miliţienească;

razia;

patrularea;

pânda.

Tot în acest capitol, pe lângă metodele specifice miliţieneşti de prevenire a

criminalităţii, sunt reglementate modalităţile de angrenare a comunităţii. Astfel, sunt

55

definite şi stabilite atribuţiile grupelor de sprijin ale miliţiei, organizarea lor pe criterii

teritoriale, profesionale şi temporare.

În secţiunea a II-a a capitolului sunt reglementate metode specifice de

prevenire a criminalităţii formaţiunilor:

economic;

judiciar;

pază şi ordine;

circulaţie;

transporturi;

arme, muniţii, substanţe toxice şi stupefiante;

evidenţa populaţiei;

cercetări penale,

criminalistic;

posturi de poliţie.

Cum activitatea de prevenire a criminalităţii se desfăşoară în colaborare cu alte

organe, în capitolul IV al ordinului, este reglementată cooperarea miliţiei cu alte

unităţi ale Ministerului de Interne precum organele de securitate, paşapoarte, trupe de

securitate, pompieri, penitenciare, arhivele statului, dar şi colaborarea cu alte organe

de stat, organizaţii obşteşti, de masă şi alţi factori.

În această categorie intră colaborarea cu:

organele de procuratură şi justiţie;

Ministerul Turismului;

Ministerul Educaţiei şi Învăţământului;

Ministerul Sănătăţii;

Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste;

Unităţile de Control ale Oamenilor Muncii;

Inspecţia Comercială de Stat;

Inspectoratele Financiare de Stat;

Gărzile Patriotice etc.

56

Această colaborare se realizează prin angrenarea organelor de presă, radio,

televiziune, cinema, teatre, staţii de radioficare, precum şi prin realizarea, de către

cadrele de miliţie, unor materiale cu caracter preventiv.

Activitatea de informare şi pregătire antiinfracţională a populaţiei este

reglementată de capitolul V al ordinului şi se referă la mijloacele de pregătire

antiinfracţională a populaţiei. În această categorie sunt prevăzute ca modalităţi de

informare şi pregătire următoarele:

- organizarea de adunări cu oamenii muncii din întreprinderi şi cartiere,

comune şi sate, în vederea dezbaterii publice a manifestărilor antisociale;

- realizarea de afişe, pliante, panouri, prin care să se popularizeze prevederile

legii sau încălcări ale acesteia;

- înfiinţarea unui dialog permanent cu publicul, pentru a explica raţiunea

intervenţiei sau neintervenţiei miliţiei în anumite împrejurări;

- informarea populaţiei şi acordarea de consultaţii cu privire la modalităţile

concrete prin care cetăţenii se pot apăra împotriva infractorilor (sisteme de

pază şi alarmare, evitarea agresivităţii etc.).

Criterii de apreciere a activităţii de prevenire

În aprecierea activităţii de prevenire, conform ordinului, se va avea în vedere

modul în care mijloacele folosite de miliţie au dus la scăderea criminalităţii şi a

consecinţelor acestora.

În activitatea de evaluare a activităţii de prevenire, vor fi luate în considerare

următoarele elemente;

- cunoaşterea situaţiei operative şi a modului în care aceasta se reflectă în

activitatea de prevenire;

- rezultatele obţinute în atragerea altor forţe în realizarea activităţii de

prevenire;

- calitatea şi eficienţa activităţii de propagandă juridică şi de informare a

populaţiei;

- rezultatele obţinute în determinarea unor persoane de a renunţa la săvârşirea

de fapte antisociale şi de a se încadra într-o activitate utilă;

57

- numărul de infracţiuni descoperite în flagrant sau în fază incipientă, înainte

de a fi produs prejudicii persoanei, ordinii publice sau avutului obştesc;

- eficienţa măsurilor iniţiate pentru destrămarea grupurilor de infractori şi

demascarea elementelor care exercită o influență negativă asupra tineretului

etc.

În cazul în care s-au săvârşit deja infracţiuni, se vor aprecia;

- operativitatea în descoperirea şi tragerea la răspundere a făptuitorilor;

- depistarea legăturilor infracţionale şi modul de restabilire a legalităţii

încălcate, sub aspectul dezdăunării părţilor vătămate, al stabilirii cauzelor şi

condiţiilor favorizatoare de infracţiuni şi înlăturarea acestora.

3.3.2. Controlul asupra crimei prin sancţiuni

S-a sugerat mai înainte în acest capitol despre factorii determinanţi ai

delincvenţei şi crimei, că tendiţa de a dobândi un comportament delincvent apare încă

de timpuriu în viaţă, mijlocită fiind de părinţi, colegi şi profesori. Aceasta este

reflectată în trăsătura de auto-control scăzut, potrivit căreia consecinţele negative pe

termen lung au o durată relativ mică în estimarea potenţialilor contravenienţi. În acest

caz, sancţiunile disponibile sistemului de justiţie criminală, incluzând practica

arestării de către poliţie, vor avea un impact mic asupra delincvenţilor. Posibilitatea

ca arestările şi sancţiunile justiţiei să modifice rata criminalităţii poate fi astfel extrem

de restrânsă, limită ce trebuie recunoscută în ceea ce priveşte rolul poliţiei în

societatea modernă.

Dificultatea de a reduce numărul de crime prin mărirea sancţiunilor din

sistemul de justiţie este bine ilustrată de eforturile recente de a interzice

conducătorilor auto să conducă sub influenţa alcoolului. Ross (1992) a demonstrat că

eforturile de intimidare care se bazează pe mărirea numărului de arestări şi sancţiuni

pentru conducerea în stare de ebrietate, indică o scădere a contravenţiilor, dar că ele

tind să aibă efect de lungă durată. Aparent, se realizează un impact de scurtă durată

prin blocaje de stradă, măsuri de stăvilire şi campanii publicitare. Acestea afectează

probabilitatea unei sancţiuni imediate. Dată fiind nevoia acută de automobil în ziua

58

de azi, acceptarea socială a alcoolului şi uşurinţa relativă cu care contravenienţii se

pot ascunde aproapte tot timpul, schimbarea pe scară largă şi pe termen lung s-a

dovedit a fi dificilă (deşi efectele pozitive s-au dovedit a fi rezultatul unor eforturi

intense şi susţinute). Când pe lângă acestea se mai adaugă implicarea

disproporţională a indivizilor cu un auto-control scăzut în contravenţia de a conduce

sub influenţa alcoolului, există posibile câştiguri mai mari în reducerea numărului de

astfel de contravenţii, pe măsură ce restricţiile de a consuma alcool la volan, în

special în rândul tinerilor, sunt mai mari.

Într-un mod similar, Sherman şi Berk (1984) au fost criticaţi pentru

experimentul Minneapolis care promova politica de arest preventiv pentru încălcarea

legii ca răspuns la chemările violenţei. Totuşi, ei afirmă că o lecturare atentă a

cercetării originale arată că ei au sugerat dintotdeauna faptul că poliţiştii procedează

cu atenţie, în special în cazurile de violenţă la domiciliu. Astfel de cazuri scot în

evidenţă natura complexă a crimei şi nevoia de a dezvolta multiple strategii de

prevenire şi control.

Fără îndoială, prevenirea efecientă a crimelor se poate face într-o varietate de

cazuri şi se poate realiza de către diferiţi agenţi. Astfel, potrivit teoriri de control,

părinţii, prietenii şi profesorii pot fi socotiţi drept instrumente vitale în ceea ce

priveşte ataşamentul interpersonal necesar pentru a împiedica oamenii să se implice

în acte delincvente şi criminale. Acele persoane cu legături interpersonale puternice

sunt mai puţin capabile decât altele să rişte pierderea afecţiunii şi bunei reputaţii – o

formă vitală de prevenire. Totuşi, o trăsătură comună a societăţilor moderne este

tendinţa ca aceasta să se sprijine pe sistemul justiţiar criminal, în special pe poliţie,

care să dezvolte, îndrume şi să administreze strategii de prevenire. Transferul

practicilor de control asupra crimei, pornind de la indivizi şi ajungând până la

agenţiile guernamentale, s-a soldat cu speranţa că strategiile de prevenire vor intra în

competenţa entităţilor guernamentale. Când controlul şi prevenirea crimei devin

responsabilitatea instituţiilor guvernului, poliţia este considerată drept „focul” necesar

pentru a ţine piept „focului” crimei. Acest lucru atrage după sine nu numai conflictul

poliţiei cu cetăţenii, pe care această instituţie trebuie să-i protejeze şi să-i servească,

59

dar, după cum se sugerează în acest capitol, pare să devină de-a dreptul ineficientă în

prevenirea crimei şi delincvenţei, atrăgând după sine frustrarea şi frica de poliţie. Cu

cât se acordă poliţiei o responsabilitate mai mare pentru prevenirea crimelor şi se

acordă mai puţină responsabilitate cetăţenilor, cu atât actul criminal devine mai puţin

receptiv la eforturile de prevenire. Wilson şi Kelling (1982) au prezis că o combinaţie

de teamă de crime şi dezorganizare în comunitate poate duce la o alianţă între poliţie

şi comunitate, în care poliţiştii înlocuiesc sau transferă din vecinătate acele persoane

care se presupune că ameninţă bunul mers al enclavei. Totuşi, asemenea practici

rezidă în arestarea unor persoane al căror comportament nu contravine vreunei legi.

3.3.3. Controlul asupra criminalităţii prin reducerea ocaziilor favorabile

O strategie diferită se bazează pe aspectele evidente ale mediului înconjurător

care permit ca delictele şi crimele să fie mai uşor de înfăptuit. Ţinând cont de faptul

că contravenienţii nu au un motiv foarte serios în comiterea unei contravenţii, şi că,

drept consecinţă, chiar şi cele mai mici oprelişti pot împiedeca răufăcătorii, Clarke

(1992) şi colegii lui au întreprins o serie de studii pentru a înţelege posibilităţile de

schimbare a structurii de ocazii favorabile ivite zi de zi, într-un mod care face ca actul

criminal să fie mai dificil de înfpătuit. Aceste studii au ca rezultat o tipologie de

eventuale tehnici, bazate pe presupuneri despre contravenţii după cum s-a văzut în

acest capitol20.

Eforturile pentru a mări, chiar într-o mică măsură, necesarul pentru probarea

unui delict şi, pentru a mări riscul imediat al reţinerii de către poliţie sau alţii, şi de a

micşora recompensa imediată, s-au dovedit a fi benefice în prevenirea criminalităţii.

Astfel, programele pentru a face ca maşinile să fie mai greu de furat prin asigurarea

de încuietori, pentru a face spargerea mai dificilă tot cu ajutorul încuietorilor şi a

închiderilor de stradă, toate par eficiente. Asemănător, sporind riscul imediat al

contravenţiilor prin percheziţionări la graniţă, examinarea de bagaje, supravegherea

angajaţilor, sancţiuni imediate pentru contravenţii minore date de poliţie, pot avea

efecte modeste de prevenire a crimei. Şi, prin reducerea recompenselor aparente

pentru contravenţii, ca de exemplu îndepărtarea radiourilor de maşină, curăţarea de

graffiti, reducerea tranzacţiilor făcute cu bani gheaţă, de asemenea se pot preveni 20 Clarke, 1992, pag. 13

60

contravenţiile. Aceste eforturi au ca ţintă mediul înconjurător al comunităţii care

poate facilita activitatea criminală sau, cel puţin, poate caracteriza „abandonarea”

responsabilităţii comunităţii. Fiecare dintre aceste metode de prevenire a crimei

situaţionale profită de o înţelegere a crimei şi delincvenţei după cum am văzut aici,

având ca factor determinant în comiterea crimei auto-controlul scăzut. Fiecare din ele

este de asemenea o activitate gata încorporată în rolul poliţiei de a preveni crimele, în

special rolul lor de educatori ai cetăţenilor.

3.3.4. Aplicarea conceptului de prevenire a criminalităţii în activitatea

organelor de poliţie

Prevenirea criminalităţii în munca de poliţie poate fi definită ca fiind:

anticiparea, recunoaşterea şi evaluarea unui risc infracţional şi iniţierea de acţiuni

pentru înlăturarea sau reducerea acestuia.

Prevenirea criminalităţii în activitatea de poliţie se ocupă de riscurile

infracţionale şi trebuie să fie un element constitutiv în strategia managerială de luptă

împotriva criminalităţii.

Cu toate că procentul de identificări reprezintă adeseori centrul de greutate în

evaluarea muncii de poliţie, o investiţie în prevenirea criminalităţii aduce rezultate pe

termen lung în reducrea criminalităţii.

Termenul de prevenire a criminalităţii este interpretat adeseori mult prea îngust

iar aceasta duce la formarea opiniei potrivit căreia prevenirea criminalităţii este doar

un atribut exclusiv al poliţiei. Pe de altă parte, termenul de siguranţă a criminalităţii

permite interpretări mai vaste şi poate încuraja participarea unor largi segmente ale

comunităţii în lupta împotriva criminalităţii.

Prevenirea criminalităţii este o activitate care reduce infracţionalitatea şi

numărul de victime. De aici desprindem faptul că prevenirea criminalităţii

încorporează domenii precum: aplicarea legii, implicarea în procesul şi în unităţile de

învăţământ, îmbunătăţiri sociale şi de mediu privind securitatea fizică şi a

patrimoniului. De asemenea, este nevoie de promovarea unei abordări parteneriale, de

o implicare coordonată şi cuprinzătoare în prevenirea criminalităţii efective şi

pătrunderea în unele zone în care competenţa nu mai aparţine doar poliţiei.

61

3.3.5. Reglementări juridice referitoare la activitatea de prevenire a

criminalităţii în munca de poliţie

Îngrijorătoare prin proporţiile sale actuale, criminalitatea reclamă o mai mare şi

mai bună organizare a efortului general de apărare a valorilor sociale fundamentale, a

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

În cadrul acestui demers, prevenirea criminalităţii trebuie considerată o

misiune permanentă a poliţiei. În consecinţă, echilibrul necesar dintre munca de

prevenire şi cea de combatere a criminalităţii trebuie privit în perspectiva sa

dinamică, în sensul deplasării accentului asupra uneia sau alteia dintre cele două

componente în funcţie de ordinea prioritară stabilită prin politica statului în domeniul

apărării sociale, combaterii criminalităţii, menţinerii ordinii şi liniştii publice.

Constituţia României din anul 1991 art. 22, art. 23(1), art. 26, art. 41(1 şi 2),

Legea 26/1994 privind Organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române sunt documente

juridice care susţin cu claritate atribuţiile ce revin poliţiei pentru apărarea drepturilor

şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în mod special pentru prevenirea

infracţiunilor, contribuind prin aceasta la realizarea unei societăţi democratice stabile.

În plan local, conform art. 99 lit. „d” din Legea 69/1991 privind organizarea

administraţiei publice locale, întrucât prefectul este şeful serviciilor publice ale

ministerelor şi ale celorlalte autorităţi centrale organizate în unităţi teritoriale, el este

acela care este abilitat a dispune luarea măsurilor pentru prevenirea infracţiunilor şi

apărarea drepturilor cetăţenilor, prin organele legal constituite.

În plan european, majoritatea statelor s-au dovenid receptive la evaluări de

specialitate ale criminalităţii, răspunsurile diferitelor poliţii europene se constituie

într-un ecou al Consiliului Europei şi al Comitetului Miniştrilor Statelor Membre

privind Recomandarea 87 (19) adoptată la 17 septembrie 1987 privind organizarea

prevenirii criminalităţii.

62

Examinând măsurile de prevenire a criminalităţii, altele decât cele coercitive,

documentul se adresează cu câteva recomandări, constând în următoarele:

- includerea prevenii criminalităţii ca o componentă a programelor

guvernamentale de control social;

- stabilirea şi susţinerea unor structuri naţionale şi locale pentru reducerea

condiţiilor de comitere a infracţiunilor şi creşterea riscurilor autorilor de a fi

descoperiţi;

- promovarea cercetării în domeniu şi evaluarea programelor de prevenire;

- studierea altor forme de protecţie a comunităţii, cooperarea poliţiei cu

comunitatea etc.

În conformitate cu documentele menţionate, Programul M.I. pentru prevenirea

criminalităţii, adoptat în anul 1994 şi distribuit unităţilor de poliţie, Dispoziţia

Inspectoratului General al Poliţiei privind prevenirea criminalităţii, adoptată la 16

martie 1995, se constituie în documente cadru imperative şi necesare conceperii de

planuri de măsuri proprii şi acţiuni adaptate priorităţilor şi specificului local.

Bazată pe principiul satisfacerii intereselor legitime ale cetăţenilor şi

comunităţii, organizarea propriu-zisă a prevenirii criminalităţii ar trebui să constituie

totodată şi un elocvent exemplu de aliniere a concepţiei M.I. la standardele europene,

ocupând o poziţie centrală în schiţa de strategie a M.I. de aderare a României la

Uniunea Europeană.

În contextul juridic prezentat, în activitatea poliţiei române s-a impus

necesitatea redimensionării conceptului de prevenire.

În contextul juridic prezentat, în activitatea poliţiei române s-a impus

necesitatea redimensionării conceptului de prevenire. Prevenirea criminalităţii nu este

o alternativă, ci a devenit o opţiune fundamentală în politica de apărare socială a M.I.

şi o orientare practică a poliţiei.

Drept urmare, în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei a luat fiinţă pentru

prima dată Serviciul de Prevenire a Criminalităţii care, în anul 1998 a fost

transformat în Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii. La nivel

63

judeţean au fost înfiinţate, la Inspectoratele judeţene de poliţie, compartimente de

prevenire a criminalităţii.

Misiunea acestora constă în organizarea activităţii de prevenire prin cooperare

cu alte formaţiuni de poliţie, prin parteneriat, cu instituţii guvernamentale şi

organizaţii neguvernamentale, cu diversele componente ale societăţii civile, prin

organizarea şi derularea unor acţiuni susţinute de educaţie juridică şi antiinfracţională

şi prin promovarea diverselor forme de protecţie a comunităţii. Activitatea

desfăşurată de cadrele de poliţie din cadrul compartimentelor de prevenire este o

activitate necoercitivă, desfăşurată în parteneriat cu comunitatea.

Într-o poliţie modernă, centrul de greutate al activităţii trebuie să se mute în

direcţia prevenirii crimei, în general pe activităţile vizând sfera predelictuală.

Această sarcină n-a prevalat întotdeauna şi s-au făcut în mod artifial distincţii

între „munca de prevenire” şi „adevărata muncă de poliţie”. Primul aspect înseamnă

măsuri generale de evitare a crimei, pe când cea de-a doua, combaterea, implică

represiunea – adică luarea măsurior legale împotriva celor care au comis crima.

Operativitatea acestor măsuri va crea reţineri pentru o viitoare conduită delincventă.

Prevenirea criminalităţii este o componentă fundamentală a întregii activităţi a

muncii de poliţie, fiecare profil de muncă având obligaţia de a îndeplini, în zona sa de

responsabilitate, acţiuni preventive.

În vederea realizării unei preveniri eficiente este nevoie ca fiecare membru al

comunităţii să-şi înţeleagă rolul pe care-l joacă în asigurarea climatului de siguranţă

civică.

Dar, din nefericire, este greu să schimbi oameni, mai ales atunci când aceştia

nu doresc acest lucru. Exceptând câteva tratamente, încă în stadiul experimental, nu

există încă la noi, un tratament corecţional la nivelul macro-social care să reuşească

să întrerupă cursul previzibil al recidivei. Randamentul diferenţial al tratamentelor şi

pedepselor este relativ slab; indiferent care a fost măsura punitivă, ea nu va fi nici

mai mult nici mai puţin eficientă.

Predispoziţia spre infracţiune este uimitor de rezistentă la tentativele de a o

schimba, în special într-un stat de drept care interzice mijloacele radicale asupra

64

persoanelor. Aceasta nu înseamnă că delincvenţii nu se reabilitează, însă,

deocamdată, nu se cunoaşte ce trebuie să se facă pentru a accelera procesul „mutual”

de maturizare.

Măsurile penale nu sunt concepute ca mijloace mai mult sau mai puţin

eficiente pentru reabilitare sau descurajare, ci a un aparat de gestionare şi

supraveghere a diferitelor categorii de riscuri.

În general, prevenirea încearcă să acopere necesităţi sociale diferite, ceea ce a

şi generat tipuri distincte de activităţi preventive:

1. Prevenirea primară are sfera cea mai largă de cuprindere, fiind

direcţionată în a reduce şansele de comportament criminal în societate.

Această activitate nu poate fi realizată numai de către poliţie; ea este o

problemă ce aparţine tuturor grupurilor sociale şi unor numeroase instituţii,

rolul poliţiei în acest domeniu fiind acela de a furniza informaţii, de a

asigura programe educaţionale având această tematică şi de a colabora cu

toate structurile ce au ca scop reducerea criminalităţii.

2. Prevenirea secundară acoperă activităţi ce sunt întreprinse de către poliţie:

patrulări, sfaturi pentru prevenirea diverselor genuri de infracţiuni. Unul

dintre obiectivele importante ale acestui tip de activitate este acela de a

preveni ofensele comise asupra unor persoane ceea ce ar conduce la acte

criminale.

3. Prevenirea terţiară vizează atât detectarea crimei, arestarea, procedura de

ducere în faţa instanţei şi serviciul închisorii, cât şi toate aspectele care

privesc prevenirea victimizării şi implicarea serviciilor de asistenţă socială a

victimelor.

Aşa cum s-a precizat, prevenirea se poate aplica şi în profiluri mult mai

restrânse, cum ar fi prevenirea situaţională, care se fondează pe ideea că anumite

situaţii, prin ele însele, declanşează trecerea la act şi comiterea unor anumite categorii

de delicte sau delicte în anumite forme

Scopul acestor modalităţi este acela de a identifica, situa şi organiza

neutralizarea mediului fizic şi social care este considerat reprezentativ criminogen,

65

urmărindu-se pe această cale reducerea fenomenului criminal tocmai prin reducerea

ocaziilor de comitere a infracţiunilor.

În vederea realizării prevenirii situaţionale, trebuie să se realizeze o corelaţie

între structura situaţie criminogene şi modalităţile de acţiune a forţelor de ordine în

depistarea şi prinderea posibililor făptuitori, creându-se un risc major pentru aceştia.

3.3.6. Prevenirea criminalităţii prin metode trdiţionale ale muncii de

poliţie

Pe frontul poliţienesc, astăzi, activitatea de zi cu zi a unităţilor de poliţie,

gravitează în jurul a trei activităţi importante:

a) Răspunsul rapid la apelurile telefonice ale cetăţenilor şi patrulelor aflate

în teren.

Practica răspunsului la apelurile telefonice a dus la concluza că în cele mai

multe cazuri fapta este deja „rece” când poliţiştii ajung la faţa locului (autorul a fugit,

au suferit modificări în câmpul infracţional). În multe cazuri nu este vorba numai de

promtitudinea poliţiei ci şi de faptul că victima a descoperit delictul prea târziu.

b) Dispunerea şi folosirea patrulelor în zonele de patrulare.

Experienţa a demonstrat că nu întotdeauna se aleg zonele de patrulare unde

gravitează elementele infractoare, iar intensitatea sau reducerea patrulelor nu a putut

demonstra vreo scădere a infracţionalităţii în aceste zone. Dar efectuarea de studii

criminologice în anumite zone acoperite cu patrule, a demonstrat faptul că acestea nu

în toate cazurile acoperă zonele criminogene. În urma amplasării patrulelor în locurile

şi timpii reieşiţi din aceste studii s-a ajuns la prinderea în flagrant a grupurilor de

infractori. În concluzie, se poate aprecia că amplasarea forţelor în locurile frecventate

de infractori contribuie la eficientizarea activităţii acestora şi la eliminarea risipei de

forţe.

c) Cercetarea la faţa locului.

Cu privire la cercetarea la faţa locului, se poate aprecia că foarte puţine cazuri

au fost soluţionate ca urmare a unei munci minuţioase de colectare a indiciilor de la

locul faptei, majoritatea fiind rezultatul denunţurilor sau informaţiilor furnizate de

către martori.

66

Pentru a ieşi din impasul la care conduc soluţiile represive tradiţionale, în

prezent se impune o orientare spre activitatea de prevenire având la bază un

raţionament aparent imparabil pentru a determina scăderea criminalităţii. Astfel,

trebuie atacate cauzele profunde ale acesteia. Deci, prevenirea este o acţiune asupra

„cauzelor profunde” ale criminalităţii.

În realizarea prevenirii trebuie acţionat pentru:

- organizarea şi dinamizarea petrecerii timpului liber;

- activitatea în stradă, în locurile şi mediile infracţionale.

Până în prezent, au fost derulate o serie de programe de prevenire a

criminalităţii atât de către organizaţiile guvernamentale, dar şi de către cele

neguvernamentale, unele chiar în colaborare cu poliţia.

Întrebarea care se pune este „de ce majoritatea proiectelor care pretind că se

ocupă cu adevăratele cauze ale criminalităţii nu produc efectele separate”?

Răspunsul este următorul:

În primul rând, aceste programe nu au în vedere dinamica fenomenului

infracţional, diversitatea şi noutatea modurilor de operare folosite precum şi

necunoaşterea adevăratelor cauze generatoare. Astfel, sărăcia şi şomajul sunt

considerate cauze care sporesc criminalitatea, uitându-se că în perioadele de creştere

economică furturile şi alte genuri de infracţiuni se aflau pe o linie ascendentă. De

asemenea, bunăstarea este cea care a favorizat un alt gen de criminalitate –

„criminalitatea gulerelor albe”.

În elaborarea programelor de prevenire sunt adesea trecute cauzele imediate ale

criminalităţii. Deciziile delincvenţilor sunt puternic influenţate de circumstaneţele de

moment (un autoturism descuiat, obiecte lăsate la vedere). Delincvenţii se adaptează

circumstanţelor şi datorită faptului că ei reacţionează la incitări şi provocări şi de

aceea cauzele imediate ale criminalităţii nu pot fi ignorate în realizarea activităţii de

prevenire a criminalităţii.

În prevenirea criminalităţii nu se poate acţiona după un şablon tipizat deoarece

problemele criminalităţii nu sunt întotdeauna identice de la o situaţie la alta.

Spargerile şi înşeăciunile comise astăzi nu sunt identice cu cele care au fost comise

67

acum zece ani. De asemenea, modurile de operare folosite în comiterea infracţiunilor

de natură economică, nu sunt identice cu cele folosite de către infractori înainte de

anul 1989.

În abordarea strategiilor de prevenire a criminalităţii, obiectul asupra căreia se

face analiza şi acţiunea nu este delincventul, nici delictul izolat, ci problema

criminală. Problema criminală constă într-o activitate delincventă specifică şi

localizată, care loveşte o categorie de bunuri sau de persoane şi a cărei intensitate este

aceea care declanşează nevoia unei soluţii.

Fapta penală este o rezultantă, nu a unei cauze unice ci a unei înlănţuiri de

cauze.

Astfel, avem de a face cu:

- cauze apropiate (atitudinea sfidătoare a victimei faţă de agresor, atitudine ce

declanşează lovitura finală);

- cauze îndepărtate (absurditatea părinţilor în educarea minorului delincvent).

Pentru a preveni un delict, este suficient să rupi o verigă a acestui lanţ cauzal.

Ideal este de a ţinti acea verigă a lanţului care este mai uşor de rupt.

Frontiera dintre prevenire şi reprimare este adesea nesemnificativă. Dar ce

efect are: prevenim reprimând sau reprimăm prevenind?

- prevenind reprimând – are o influenţă generală

- reprimând prevenind – este vorba de prevenirea staţionară, care are o

importantă influenţă în activitate.

Abordarea strategică nu privilegiază nici prevenirea nici reprimarea, ea

generând mai degrabă iniţiativa măsurilor preventive şi represive în locul aşteptării

pasive, deoarece infractorii sunt în permanentă acţiune.

Activităţile preventive tip „acţiune” sunt acţiuni sporadice care determină

brusc şi pe moment creşterea intervenţiei. Această activitate presupune o mobilizare

rapidă a efectivelor ceea ce duce la lovirea oricărei forme de infracţionalitate. În

asemenea cazuri, delincvenţii devin incapabili să cunoască riscurile la care se expun

şi atunci au tendiţa de a supraestima posibilitatea de a fi prinşi.

68

Analiza unor serii de acţiuni permite distincţia dintre un efect de descurajare

iniţial şi un efect de descurajare secundar. Descurajarea iniţială reprezintă reducerea

criminalităţii pe perioada aciunii.

În urma acţiunilor desfăşurate de către efectivele de poliţie în zonele

frecventate de către elementele infractoare, a sancţiunilor aplicate, precum şi a

mediatizării acestor activităţi şi rezultate ale poliţiei, s-a ajuns la scăderea

criminalităţii, situaţie ce s-a prelungit un timp şi după încheierea acţiunii. Chiar dacă

riscurile prinderii au revenit la situaţia existentă anterior, delincvenţii stau încă o

vreme „liniştiţi” până în momentul în care se conving că activităţile poliţieneşti şi-au

revenit la normal.

3.3.7. Prevenirea criminalităţii prin folosirea mijloacelor electronice de

securitate şi pază

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii a dus în multe cazuri la înlocuirea factorului

uman cu dispozitivele electronice de asigurare a securităţii şi a pazei bunurilor. Cu

cât un bun este mai bine asigurat şi protejat, cu atât şansele infractorului sunt mai

reduse în a comite fapta.

Folosirea sistemelor tehnice de alarmă, pe lângă faptul că asigură securitatea

bunurilor, conduce şi la avertizarea posesorului acestora şi chiar la identificarea

făptuitorilor (exemplu camerele video).

Din punctul de vedere al domeniului de siguranţă, ele se împart în:

a) sisteme pentru siguranţă externă, cu care sunt asigurate ferestrele, uşile,

pereţii din exteriorul clădirii; acest lucru se face prin montarea unor senzori la

geamuri şi uşi, a unor contacte magnetice sau a unor folii dispuse pe suprafaţa

geamului;

b) sisteme de siguranţă spaţială, prin care este asigurat spaţiul din interiorul

clădirii, spaţiu în care nu au aces decât anumite persoane;

c) sisteme pentru siguranţă în teren deschis, prin care se asigură perimetrul

din exteriorul clădirii;

d) sisteme de siguranţă a obiecteor individuale, prin care sunt asigurate

punctele cu valori (tezaure, lucruri de valoare, seifuri, case de bani etc.).

69

3.4. Modaliăţi de prevenire a delicvenţei juvenile

Din anul 1990, delincvenţa juvenilă a marcat o curbă ascendentă, iar în anii

1993-1994, aceasta a atins cele mai înalte poziţii din ultimii 40 de ani. În aceşti doi

ani „de vârf” la nivelul României, au fost înregistratţi 14.275, repsectiv 16.231 minori

participanţi la comiterea de infracţiuni.

Cauzele care au generat această creştere spectaculoasă sunt de ordin economic,

social dar nu în ultimul rând, de ordin educaţional.

Nu este mai puţin adevărat că se conturează, tot mai pregnant, apariţia unor

stări permisive accentuate faţă de comportamentele deviante ale minorilor, cât şi în

relaţiile dintre aceştia şi ceilalţi membrii ai familiei.

Permisivitatea în asociere cu indiferentismul faţă de viitorul propriilor copii,

influeneţează nociv întreaga personalitate a acestora, dterminându-i, în ultima

instanţă, să cadă sub influenţa unor elemente infractoare.

Obiective:

- informarea şi educarea minorilor în domeniile juridic şi civic, pentru a-i

învăţa să-şi exercite drepturile şi să-şi asume responsabilităţi într-o societate

democratică;

- dezvoltarea unui comportament civic şi facilitarea formării unui sistem de

valori bazat pe respectarea normelor de convieţuire socială;

- atragerea, perfecţionarea şi integrarea, într-o mişcare asociativă a unor

minori, lideri informali în colectivităţile din care provin;

- atragerea, perfecţionarea şi integrarea, într-o mişcare asociativă a unor

minori, lideri informali în colectivităţile din care provin;

- formarea la minori a unei concepţii comunitare de prevenire şi combatere a

criminalităţii.

Modalităţi de realizare

- organizarea de întâlniri interactive cu elevii, în scopul discutării

problemelor cu care se confruntă aceştia şi găsirea unor mijoace adecvate

70

de soluţionare a lor, la care să participe profesori, părinţi, reprezentanţi ai

poliţiei şi ai autorităţii tutelare;

- prezentarea unor analize periodice ale activităţii, pe baza cărora să se poată

evalua rezultatele obţinute şi să se găsească noi metode de acţiune;

- derularea, în unităţile de învăţământ, a programelor de modelare

comportamentală:

o „Dura-Lex”

o „Tineri împotriva delincvenţei”

o „Stop consumului de droguri”

o „Biblie şi Lege”

- desfăşurarea unor programe, menite să faciliteze crearea şi dezvoltarea, la

tineri, a unui comportament civic corect;

- identificarea sărior tensionale, împedicarea degenerării lor în conflicte şi

medierea dialogului între părţile implicate;

- cunoaşterea grupurilor organizate de tineri, a activităţilor acestora şi

atenţionarea lor asupra eventualelor comportamente negative;

- în cadrul intervenţiei cadrelor de poliţie, în şcoli, se vor urmări următoarele

probleme:

o discutarea, în cadrul orelor de dirigenţie, a problemelor persnale ale

elevilor, legate de criminalitate şi climatul de siguranţă civică;

o cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti;

o mijloace de garantare a drepturilor cetăţeneşti;

o modalităţi de prevenire a principalelor categorii de infracţiuni care se

comit pe raza de competenţă;

o răspunderea penală şi contravenţională a minorilor.

- amenajarea, în şcoli, a unor panouri cuprinzând articole şi fotografii, care să

prezinte exemple concrete ale infracţiunilor săvârşite de către minori,

precum şi riscurile comportamentului deviant;

71

- oferirea, în colaborare cu organizaţiile neguvernamentale de tineret, a unor

alternativede petrecere a timpului liber, prin organizarea de cercuri,

vizionări de filme etc;

- colaborarea cu mass-media şi punerea la punct a unui sistem de informare

completă şi variată asupra acestor probleme. Prin aceste emisiuni, vor fi

prezentate riscurile la care se expun minrii prin abandonarea şcolii, prin

fuga din familie, discutarea cauzelor care i-au determinat să greşească şi

încercarea de a găsi împreună soluţii la problemele cu care se confruntă;

- instituirea unei practici unitare în cauzele cu minori, prin pregătirea unor

poliţişti în cadrul unor programe speciale, care să asigure:

o respectarea specificului cultural şi religios;

o egalitatea şanselor;

o respectul persoanei.

- sensibilizarea societăţii faţă de problematica „copiilor străzii”, reliefarea

adevăratei dimensiuni a acestui fenomen, în vederea recuperării şi

reintegrării sociale;

- realizarea reinserţiei sociale a tinerilor care au comis fapte antisociale, prin

parteneriat cu factorii abilitaţi în acest domeniu;

- formarea, cu sprijinul mass-mdia, a unei opinii de masă în favoarea creşterii

asistenţei sociale, acordate copiilor şi a unei atitudini general de respingere

a oricăror forme de violenţă îndreptate împotriva copiilor;

- editarea de broşuri şi pliante şi realizarea unor panouri cu specific

preventiv-educativ;

- realizarea, în taberele şcolare, a unor programe de modelare

comportamentală a minorilor care se află cantonaţi, pe perioada vacanţelor,

în aceste locuri.

Modalităţi de realizare:

- programe de modelare comportamentală;

- formarea, din rândul tinerilor, a unor „fomatori”, care, la rândul lor, să

tranmită, în rândul minorilor, problematica referitoare la prevenirea

72

criminalităţii, să susţină teme cu specific antiinfracţional în cadrul orelor de

dirigenţie, să formeze şi să coordoneze activitatea cercurior de luptă

împotriva criminalităţii din unităţile de învăţămât;

- mese rotunde cu participarea poliţiei, a factorilor cu răspunderi în domeniul

educaţiei şi a elevilor;

- prezentarea, în şcoli, a legislaţiei şi a cazurilor de încălcare a legii;

- editarea de pliante şi broşuri cu conţinut antiinfracţional;

- organizarea de concursuri cu tematică preventivă

- utilizarea mass-media ca şi canal de comunicare, dintre poliţie şi

comunitate;

- prezenţa elementului poliţienesc, în zona unităţilor de învăţământ, pentru

realizarea unui climat de siguranţă civică.

3.5. Măsurile privind pevenirea consumului de droguri

După izbucnirea războiului în fosta Iugoslavie, România a inrat în atenţia

traficanţilor de droguri, care au decis schimbarea traseului de traficare a

stupefiantelor (ruta Balcanică), urmând ca aceste activităţi ilicite să fie desfăşurate

prin tranzitarea României. Având în vedere că ne aflăm la începutul unei curse de

viteză, dar şi de rezistenţă, împotirva consumului şi traficului de droguri, determinant

şi important pentru a câştiga în această cursă este momentul startului. Cu cât ne vom

organiza mai repede, cu cât vom acţiona mai hotărât, vom reuşi să împiedicăm ca

acest flagel să ajungă în România.

Obiective:

- dezvoltarea la cadrele didactice, părinţi şi elevi, a cunoştinţelor obiective,

actualizate, corecte;

- depăşirea prejudecăţilor, stereotipurilor;

- formarea deprinderilor de comunicare în domeniul educaţiei împotriva

consumului de droguri;

- conştientizarea responsabilităţii individuale.

73

Modalităţi de realizare:

- atragerea şi implicarea, unui număr tot mai mare e O.N.G.-uri, în activitatea

de prevenire a consumului de droguri şi a delincvenţei juvenile;

- cunoaşterea grupurilor organizate de tineri, a activităţii acestora şi

atenţionarea lor asupra eventualelor comportamente negative şi a

consumului de droguri;

- colaborarea cu mass-media şi punerea la punct a unui sistem de informare

complet şi variat asupra acestei probleme;

- amenajarea, în şcoli şi licee, a unor panouri, prin care să se prezinte riscurile

consumului de droguri;

- oferirea unor alternative de petrecere a timpului liber, prin organizarea, în

discoteci, a unor concursuri cu tematică preventivă, privind combaterea

consumului de droguri, organizarea vizionării de filme, alte activităţi

interactive;

- organizarea, în cadrul orelor de dirigenţie, a vizionării de filme cu tematică

preventivă, urmate de discuţii privind efectele nocive ale consumului de

droguri şi alcool;

- instruirea diriginţilor în legătură cu modul de lucru cu elevii la orele de

dirigenţie având ca tematică consumul de droguri;

- formarea, cu sprijinul mass-media, a unei opinii de masă în favoarea

creşterii asistenţei acordate copiilor şi a unei atitudini generae de respingere

a consumului de droguri;

- realizarea, în colaborare cu unităţile de învăţământ şi organizaţiile

neguvernamentale de tineret, a unor întâlniri interactive cu elevii, în scopul

discutări problemelor cu care se confruntă aceştia şi găsirea unor mijloace

adecvate de soluţionare a lor, care să înlăture posibilitatea apelării la

droguri. La aceste întâlniri vor particip reprezentanţi ai mass-media, în

vederea transmiterii mesajului;

- dezvoltarea şi diversificarea activităţilor şi formelor de colaborare dintre

instituţiile care au ca obiect de activitate problemele minorior;

74

- derularea, la nivelul municipiilor, a programului de modelare

comportamentală „Stop consumului de droguri”, cu elevii din licee, în

vederea formării de voluntari, care să organizeze cercuri de luptă împotriva

drogurilor;

- editarea şi distribuirea, în unităţile de învăţămât, a broşurilor şi pliantelor cu

tematică preventivă.

3.6. Măsuri privind prevenirea conflictelor inter şi intra etnice în

rândul rromilor

Infracţiunile comise de către rromi, atitudinea de sfidare socială, nerespectarea

regulilor de convieţuire unanim acceptate de comunitate, constituie, în cele mai multe

cazuri, suportul psihologic care decalnşează reacţia radicală de respingere din partea

comunităţii şi care poate îmbrăca forma violenţelor de grup. Din analiza fenomenului

infracţional înregistrat în rândul rromior, se poate aprecia că, pe viitor, criminalitatea

în rândul acestora va înregistra o curbă ascendentă căpătând noi dimensiuni şi

evoluând spre noi direcţii. Numai printr-o conjugare a eforturior depuse de poliţie şi

reprezentanţii acestei etnii se pot aplana şi rezolva, pe cale paşnică, stările

conflictuale, se poate realiza un parteneriat între etnia rromilor şi autorităţi.

Obiective:

- promovarea unui dialog, în scopul identificării surselor de tensiuni;

- cunoaşterea existenţei tensiunilor la nivelul comunităţilor de rromi, fie ele şi

în stare letală; prevenirea evoluţiei acestora spre conflicte şi violenţ inter

sau intra-comunitare;

- intervenţia poliţiei în medierea şi aplanarea tensinilor existente în

comunităţile de rromi, precum şi stimularea participării rromilor, prin

reprezentanţii lor, la aplanarea acestor stări;

- inişierea şi consolidarea unor structuri de parteneriat şi cooperare dintre

poliţie, administraţia publică locală şi organizaţii civice.

75

Modalităţi de realizare

- organizarea unor „puncte de contact”, în zonele locuite de rromi;

- formarea unor lucrători de poliţie familiarizaţi cu specificul cultural şi

problemele sociale ale comunităţilor de rromi;

- alegerea unor reprezentanţi (lideri) din rândul comunităţilor de rromi şi

stabilirea unor relaţii de consultare şi cooperare constantă cu aceştia;

- purtarea de discuţii cu aceştia în vederea identificării cauzelor şi

problemelor care generează creşterea infracţionalităţii;

- identificarea potenţialelor elemente violente;

- formarea unor „mediatori” rromi sau de altă etnie, persoane instruite şcolar,

apte să-şi însuşească elemente de infromaţie, necesare cooperării cu

poliţiştii specializaţi pe această linie de muncă;

- organizarea periodică de mese rotunde pentru promovarea încrederii inter-

comunicării şi prevenirii surselor de violenţă în relaţiile comunitare;

- formarea, la nivelul comunelor locuite de etnici rromi, a unor grupuri locale

de dialog, pentru medierea litigiilor şi prevenirea violenţelor în relaţiile de

grup;

- organizarea de seminarii, prin care să se urmărească învăţarea modului de

acţiune în situaţiile create de conflicte violente în grup.

3.7. Cooperarea forţelor care participa la asigurarea ordinii

publice

Cooperarea forţelor care participă la asigurarea ordinii publice se realizeaza la

nivel intra- si interinstituţional şi are ca obiectiv conjugarea efortului pentru

prevenirea şi combaterea acţiunilor de destabilizare a ordinii publice.

La nivel de intrainstituţional, pentru îndeplinirea atribuţiilor legale ce le revin,

forţele specializate cu atribuţii exprese în acest domeniu cooperează pe baza

planurilor întocmite, pe misiuni concrete.

76

La nivel interinstituţional, forţele de ordine publica ale Ministerului

Administraţiei şi Internelor cooperează cu structurile cu atribuţii în domeniu din alte

ministere şi alte instituţii abilitate. Prin procesul de cooperare cu acestea se urmăresc

promovarea şi participarea la elaborarea unor acte normative, ordine şi instrucţiuni pe

probleme de interes comun, permanentizarea şi amplificarea schimbului de informaţii

conform atribuţiilor şi competentelor conferite de legislaţia în vigoare, mediatizarea

activităţilor şi a rezultatelor acţiunilor intreprinse de forţele de ordine. În acest sens se

incheie protocoale de cooperare, se întocmesc planuri de acţiune comune, planuri de

cooperare bilaterale şi multilaterale între ministerele interesate, în funcţie de situaţia

operativă.

Cooperarea dintre forţele de ordine publică se realizează, în principal,

pentru urmatoarele situaţii:

a) contracararea fenomenului infracţional;

b) asigurarea climatului de linişte socială;

c) asigurarea desfaşurării normale a adunărilor, întrunirilor şi manifestaţiilor

publice;

d) combaterea manifestărilor de violenţa şi restabilirea ordinii de drept;

e) participarea la prevenirea si neutralizarea acţiunilor teroriste pe teritoriul

României;

f) prevenirea şi combaterea criminalitaţii economico-financiare, a celei

transfrontaliere şi a crimei organizate;

g) participarea la prevenirea producerii accidentelor ecologice, precum şi la

diminuarea efectelor dezastrelor.

Cooperarea între serviciile de poliţie si agenţii de supraveghere

- serviciile de poliţie si organizaţiile agenţilor de supraveghere- deşi misiunile

lor sunt complementare, lucrând   împreună- au responsabilităţi şi sarcini proprii.

77

- serviciile de poliţie cooperează cu conducătorii organizaţiilor agenţilor de

supraveghere .

- serviciile de poliţie încearcă să integreze conducătorul agenţilor de

supraveghere in propriul lor post de comandă.

- serviciul de poliţie supraveghează în ce fel sosesc informaţiile de la

organizaţia agenţilor de supraveghere către    unitaţile de poliţie adecvate din ţara

organizatoare.

- serviciile de poliţie supraveghează în ce fel conducătorii organizaţilor

agenţilor de supraveghere dispun de    informaţiile necesare executării misiunilor.

- serviciile de poliţie din ţara de origine trebuie să intreţină contacte cu

conducătorii agenţilor de supraveghere    originari din ţara lor care işi aduc raportul în

ţara organizatoare.

Colaborarea pe plan extern în domeniul ordinii publice

Ministerul Administraţiei şi Internelor va dezvolta relaţii de colaborare cu

structuri similare din străinatate, în baza acordurilor şi tratatelor incheiate de

Guvernul României cu alte state şi în cadrul organismelor şi instituţiilor cu caracter

regional şi subregional.

Colaborarea pe plan extern în domeniul ordinii publice va urmări

perfecţionarea propriilor structuri organizatorice, a metodelor şi mijloacelor de

muncă, pregătirea superioară a personalului şi realizarea sprijinului reciproc în lupta

impotriva criminalitaţii.

Participarea României la extinderea şi perfecţionarea colaborării pe plan extern

în domeniul ordinii publice este parte integrantă a politicii externe a statului român,

ce contribuie la prevenirea şi combaterea criminalităţii internaţionale şi, prin aceasta,

la întărirea stării generale de legalitate pe plan internaţional. În acest sens vor fi şi

dezvoltate relaţiile cu instituţii similare din străinatate, prin continuarea pregătirilor

78

cu specialişti din alte ţari, în cadrul unor programe PHARE şi UE, sau alte modalităţi

şi forme de pregatire.

Dispoziţii privind cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală

Fără a aduce atingere competenţelor Comunităţii Europene, obiectivul Uniunii

este acela de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate,

securitate şi justiţie, prin elaborarea unei acţiuni comune a statelor membre în

domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, prin prevenirea

rasismului şi xenofobiei şi prin combaterea acestor fenomene.

Acest obiectiv se realizează prin prevenirea criminalităţii, organizate sau de alt

tip, şi prin combaterea acestui fenomen, în special a terorismului, a traficului de fiinţe

umane şi a infracţiunilor împotriva copiilor, a traficului de droguri, a traficului de

arme, a corupţiei şi fraudei, prin:

- o mai strânsă cooperare între forţele de poliţie, autorităţile vamale şi alte

autorităţi competente din statele membre, atât direct, cât şi prin intermediul Oficiului

European de Poliţie (Europol)

- la o cooperare mai strânsă între autorităţile judiciare şi alte autorităţi

competente ale statelor membre, inclusiv prin intermediul Unităţii Europene de

Cooperare Judiciară (Eurojust)

- uniformizarea, atât cât este necesar, a reglementărilor de drept penal ale

statelor membre

Acţiunea comună în domeniul cooperării poliţieneşti se referă între altele la:

a) cooperarea operativă între autorităţile competente, inclusiv între serviciile de

poliţie, serviciile vamale şi alte servicii specializate de aplicare a legii, din statele

membre, în domeniul prevenirii, depistării şi cercetării infracţiunilor;

b) colectarea, stocarea, prelucrarea, analizarea şi schimbul de informaţii

relevante, inclusiv de informaţii deţinute de serviciile de aplicare a legii privind

79

semnalări ale unor tranzacţii financiare suspecte, în special prin intermediul Europol,

sub rezervaunor dispoziţii adecvate privind protecţia datelor cu caracter personal;

c) cooperarea şi iniţiativele conjugate în domeniul formării, al schimbului de

ofiţeri de legătură, al detaşărilor, al utilizării echipamentelor şi cercetării

criminalistice;

d) evaluarea comună a tehnicilor speciale de investigare privind depistarea

unor forme grave de criminalitate organizată.

Consiliul încurajează cooperarea prin intermediul Europol şi, în special, în

următorii cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam:

a) permite Europol să faciliteze şi să sprijine pregătirea şi să încurajeze

coordonarea şi punerea în aplicare a acţiunilor specifice de cercetare conduse de

autorităţile competente ale statelor membre, inclusiv acţiunile operative ale unor

echipe comune, cuprinzând reprezentanţi ai Europol cu titlu de sprijin;

b) stabileşte măsuri care să permită Europol să solicite autorităţilor competente

din statele membre să conducă şi să coordoneze cercetările în cauze anume, precum

şi să dezvolte competenţe specializate care pot fi puse la dispoziţia statelor membre,

pentru a le sprijini în cercetările referitoare la criminalitatea organizată;

c) favorizează stabilirea de contacte între acei magistraţi şi investigatori

specializaţi în combaterea criminalităţii organizate care colaborează strâns cu

Europol;

d) realizează o reţea de cercetare, de documentare şi de statistici privind

criminalitatea transfrontalieră.

Acţiunea comună în domeniul cooperării judiciare în materie penală vizează,

printre altele:

a) facilitarea şi accelerarea cooperării între ministerele competente şi

autorităţile judiciare competente sau echivalentele acestora din statele membre în

80

materie de procedură şi executare a deciziilor, inclusiv, dacă este cazul, prin

intermediul Eurojust;

b) facilitarea extrădării între statele membre;

c) asigurarea compatibilităţii normelor aplicabile în statele membre, în măsura

necesară îmbunătăţirii acestei cooperări;

d) prevenirea conflictelor de competenţe între statele membre;

e) adoptarea progresivă a măsurilor de instituire a unor norme minimale

referitoare la elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile în

domeniul crimei organizate, al terorismului şi al traficului de droguri.

Consiliul încurajează cooperarea prin intermediul Eurojust astfel:

a) permite Eurojust să contribuie la o bună coordonare între autorităţile

naţionale de urmărire penală din statele membre;

b) încurajează participarea Eurojust la cercetările privind criminalitatea

transfrontalieră gravă, în special în caz de criminalitate organizată, ţinând seama în

special de analizele efectuate de Europol;

c) facilitează o strânsă cooperare între Eurojust şi Reţeaua judiciară europeană în

special pentru a facilita executarea comisiilor rogatorii şi punerea în aplicare a

cererilor de extră.

3.7.1. Cooperarea internaţională

Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public cooperează în

mod direct şi nemijlocit, în condiţiile legii şi cu respectarea obligaţiilor decurgând din

instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, cu instituţiile având

atribuţii similare din alte state, precum şi cu organizaţiile internaţionale specializate

în domeniu.

81

Cooperarea care se organizează şi se desfăşoară în scopul prevenirii şi

combaterii infracţiunilor transnaţionale săvârşite de grupuri infracţionale organizate

poate avea ca obiect, după caz, asistenţa judiciară internaţională în materie penală,

extrădarea, identificarea, blocarea, sechestrarea şi confiscarea produselor şi

instrumentelor infracţiunii, desfăşurarea anchetelor comune, schimbul de informaţii,

asistenţa tehnică sau de altă natură pentru culegerea şi analiza informaţiilor, formarea

personalului de specialitate, precum şi alte asemenea activităţi.

În cadrul cooperării internaţionale în domeniul confiscării autorităţile

competente, potrivit legii, iau măsuri pentru:

a) primirea, transmiterea şi executarea deciziilor de confiscare ale autorităţilor

competente străine, la cererea acestora, formulate în condiţiile legii;

b) dispunerea confiscării bunurilor, în condiţiile prezentei legi, în cazul în care

există o solicitare în acest sens din partea unei autorităţi competente străine.

Instanţa poate dispune transmiterea bunurilor confiscate, conform prezentului

articol, la autoritatea competentă străină care a formulat o cerere, dacă sunt

îndeplinite următoarele condiţii:

a) există o solicitare formulată în acest sens de autoritatea competentă străină;

b) bunurile care urmează să fie transmise acestei autorităţi sunt destinate să fie

restituite persoanelor vătămate sau să servească la justa despăgubire a acestora.

La solicitarea autorităţilor competente române sau ale altor state, pe teritoriul

României se pot desfăşura anchete comune, în vederea prevenirii şi combaterii

infracţiunilor transnaţionale săvârşite de grupuri infracţionale organizate.

82

CAPITOLUL IV

Restabilirea ordinii publice

În contextul atribuţiilor specifice ale forţelor de ordine publică, asigurarea şi

menţinerea ordinii publice reprezintă starea de normalitate, în timp ce restabilirea

ordinii publice este o măsură excepţională la care se recurge în cazul apariţiei unei

tulburări a ordinii şi liniştii publice.

Tulburarea ordinii publice se realizează atunci când se comit fapte care au o

rezonanţă publică, creează sau influenţează o stare de pericol şi o stare de spirit

nefavorabilă, care se săvârşesc în public, în legătură cu publicul, împotriva publicului

sau a organelor cu atribuţii privind menţinerea şi restabilirea ordinii publice.

Restabilirea ordinii publice reprezintă ansamblul măsurilor legale,

preponderent represive, bazate pe forţa de constrângere, inclusiv pe forţa fizică şi a

armelor albe ori de foc, aplicate de organele cu atribuţii legale în această direcţie,

pentru reducerea situaţiei create prin încălcarea gravă a ordinii publice, generatoare

de pericol pentru siguranţa statului, a cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private. Ca

orice activitate care urmăreşte atingerea unui anumit scop, trebuie să se desfăşoare

organizat, ordonat, în conformitate cu prevederile legale şi regulile interne stabilite în

regulamentele militare specifice fiecărei categorii de forţe.

4.1. Principiile de activitate a forţelor de ordine publică

Se apreciază că întreaga activitate a forţelor de ordine publică trebuie să fie

guvernată concepţional şi acţional, de următoarele principii:

a) legalitatea tuturor acţiunilor – orice acţiuni sau activităţi, trebuie să-şi aibă

fundamentarea în lege şi numai în lege. Rezultă că orice derogare constituie o

încălcare a legii;

83

b) umanismul sau principiul respectării şi apărării demnităţii umane

presupune că viaţa, integritatea fizică şi psihică, onoarea şi demnitatea persoanei

trebuie să fie respectate, indiferent de faptele care i se reproşează sau i se pot atribui

unui om;

c) nonsurprinderea presupune atenţionarea şi somarea prealabilă, uneori

repetată asupra uzului mijloacelor de intervenţie;

d) limitarea utilizării forţei presupune că recurgerea la forţă se face numai

dacă acţiunile turbulente nu au putut fi înlăturate sau neutralizate prin utilizarea unor

mijloace legal nonviolente;

e) proporţionalitatea utilizării forţei înseamnă că nivelul intervenţiei să fie

strict în conformitate cu nivelul real al opoziţiei şi să înceteze de îndată ce ea şi-a

atins scopul;

f) gradualitatea în folosirea forţei obligă la utilizarea în mod progresiv a

forţelor, procedeelor şi mijloacelor din dotare care implică forţa, de la cele mai

simple la cele cu violenţă ridicată, iar în ultimă instanţă, uzul armelor de foc;

g) riscul minim se referă atât la turbulenţi, cât şi la efectivele forţelor de

ordine publică şi presupune folosirea mijloacelor adecvate de intervenţie pentru a se

evita, pe cât posibil, vătămarea integrităţii corporale sau psihice;

h) apărarea fiinţei umane aflate sub protecţia forţelor de ordine înseamnă

acordarea primului ajutor în caz de vătămare şi nerecurgerea la violenţă sau rele

tratamente (presiuni psihice, torturi, acte de cruzime etc.), care nu se justifică faţă de

persoanele reţinute sau arestate;

i) principiul confidenţialităţii datelor obţinute de către forţele de ordine.

Excepţie face cazul în care îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau nevoile justiţiei

reclamă în mod strict altceva. Acest principiu presupune protejarea datelor care pot

avea legătură cu viaţa persoanelor ori pot fi dăunătoare intereselor şi reputaţiei lor

odată făcute publice. De asemenea, mai presupune secretizarea datelor şi

informaţiilor cu acest caracter sau nedestinate publicităţii; 84

j) principiul transparenţei şi deschiderii în faţa cetăţenilor sau a mass-media,

atunci când este caz de absolută necesitate şi când alte mijloace de împiedicare sau de

constrângere nu sunt posibile ori s-au epuizat.

4.2. Planul de acţiune

Restabilirea ordinii publice se realizează de obicei prin dispersarea persoanelor care

au produs tulburarea ordinii şi prin adoptarea unor dispozitive specifice pentru a

împiedica regruparea persoanelor în zona de conflict. Executarea cu succes a unor

astfel de acţiuni depinde în bună măsură de o largă paletă de măsuri luate din timp şi

care cuprind, în principal, planificarea, pregătirea, informaţiile obţinute, planul de

acţiune, gradul de cooperare între forţele de ordine publică şi planificarea logistică.

Planificarea cuprinde măsurile care urmează să se ia înainte, în timpul şi după

restabilirea ordinii publice. Pregătirea forţelor de ordine pentru intervenţie cuprinde

două faze principale, cea a planificării şi instruirii şi cea a alarmării forţelor. Ambele

faze sunt organizate şi se desfăşoară în conformitate cu prevederile reglementărilor

militare în vigoare şi urmăresc pregătirea, în cel mai scurt timp, a tuturor resurselor

umane şi materiale în vederea trecerii la acţiunea de restabilire a ordinii publice.

De o importanţă deosebită se bucură planificarea informativă a acţiunilor de

restabilire a ordinii publice pentru culegerea elementelor de informaţie necesare

planificării acţiunilor, cum sunt:

- locul probabil de producere a tulburărilor;

- cauzele probabile ale tulburărilor;

- categoriile probabile de participanţi;

- numărul probabil al participanţilor;

- zonele eventuale de adunare a protestatarilor;

- liderii cunoscuţi;

- planurile, acţiunile şi intenţiile pregătite de liderii turbulenţilor;

85

- ziarele, posturile de radio şi televiziune, personalităţile şi persoanele care au

raporturi de prietenie cu liderii turbulenţilor şi simpatizează cu planurile lor;

- locul de depozitare a eventualelor arme, muniţii, echipamente şi alte rezerve;

- locul de amplasare a clădirilor importante din zonă;

- locul de amplasare a sistemului de comunicaţie, a instalaţiilor publice, a depozitelor

de combustibil şi alte asemenea obiective.

Concepţia folosirii forţelor şi mijloacelor participante la restabilirea ordinii publice,

precum şi modul de acţiune al acestora se materializează într-un plan elaborat de

unitatea de jandarmi în a cărei zonă de responsabilitate se desfăşoară acţiunea.

Planul de acţiune pentru restabilirea ordinii publice se întocmeşte în scurt

timp şi cuprinde:

- date referitoare la evenimentul de tulburare a ordinii publice, date

despre turbulenţi, despre liderii acestora, despre cererile acestora;

- misiunile unităţilor care participă la acţiune;

- misiunile forţelor cu care se cooperează;

- dispozitivele militare care se realizează, traseele de deplasare spre

locul intervenţiei;

- căile de împrăştiere a turbulenţilor;

- rezervele umane şi materiale, locul de dispunere a acestora;

- modul de executare a unor manevre de efective;

- realizarea cooperării între forţele de ordine; ţinuta, dotarea şi alte

probleme de logistică;

- organizarea conducerii şi realizarea legăturilor; modul de prezentare a

rapoartelor; schema cu dispozitivul de restabilire a ordinii publice.

Planul de acţiune se semnează de comandanţii tuturor forţelor de ordine care

participă la acţiune şi se aprobă de către comandantul unic al acţiunii care este

comandantul unităţii de jandarmi în a cărui zonă de responsabilitate se desfăşoară

acţiunea.

86

4.3. Planificarea logistică

Planificarea logistică se realizează prin sistemul logistic al forţelor de ordine

participante la acţiune şi cuprinde totalitatea activităţilor ce se desfăşoară în scopul

asigurării mijloacelor umane, materiale, tehnice, financiare şi medicale necesare

pentru a duce acţiuni militare în orice condiţii de teren, anotimp şi de stare a vremii,

conform situaţiei operative existente.

Acţiunile de restabilire a ordinii publice nu pot fi încadrate în şabloane tactice,

fiecare intervenţie având particularităţi determinate de teren, climă, anotimp, natura

tulburării, compoziţia socială a participanţilor, scopul şi amploarea dezordinii

publice. Indiferent de natura tulburării însă, pe timpul acţiunilor de restabilire a

ordinii se impun a fi respectate cu stricteţe câteva reguli tactice generale:

a) manifestarea de discernământ juridic corespunzător, astfel încât, pe baza

analizei situaţiei să fie aleasă cea mai sigură şi eficientă modalitate de acţiune. În

acest scop, forţele de ordine vor trebui să aibă în vedere natura evenimentelor şi

activităţile participanţilor, apreciind astfel dacă pot intervene cu mijloacele de care

dispun ori dacă se impune folosirea unor forţe suplimentare, în acest scop cerând

sprijin pe cale ierarhică;

b) folosirea unor efective corespunzătoare, iar la nevoie, solicitarea sprijinului

la nivel local: reprezentanţi ai administraţiei publice, cetăţeni de încredere, gardieni

publici etc.;

c) aplicarea întocmai a măsurilor prevăzute în Planul de acţiune pentru

restabilirea ordinii publice şi încrederea în reuşită a acţiunii prin:

- păstrarea stăpânirii de sine pentru a nu se lăsa dominaţi sau acaparaţi de

emoţie;

- păstrarea stăpânirii de sine pentru a nu se lăsa dominaţi sau acaparaţi de

emoţie;

87

- manifestarea consecvenţei în aplicarea şi susţinerea măsurilor specifice

stabilite;

- solicitudine, ascultarea cu răbdare şi atenţie a tuturor persoanelor implicate

(de ex: în astfel de situaţii conflictuale, uneori ascultarea de către comandantul

acţiunii a liderilor sau a personalităţilor implicate poate duce la o soluţionare

operativă şi paşnică, fără escaladări inutile de violenţă);

- respectarea, fără discriminare, a demnităţii tuturor persoanelor, inclusiv a

celor turbulente;

- evitarea afirmaţiilor bazate pe incertitudini sau lipsite de temei legal;

- păstrarea permanentă a controlului şi autocontrolului asupra ţinutei, gesticii şi

mimicii;

- adoptarea unei atitudini corecte faţă de victimele actelor de dezordine,

oferirea primului ajutor în caz de nevoie;

- tratarea cu tact a persoanelor bolnave psihic, a minorilor, a tinerilor, femeilor,

a persoanelor în stare de ebrietate;

- ignorarea intenţionată a observaţiilor ironice, dacă acestea nu afectează buna

cuviinţă, nu ajung la ultraj sau calomnii grave sau nu tulbură ordinea şi liniştea

publică;

- folosirea metodelor şi mijloacelor legale de autoapărare, numai în cazul şi în

situaţia în care se impune aceasta şi după ce au fost epuizate toate celelalte

posibilităţi, mijloace şi metode obişnuite, fireşti, de acţiune;

Restabilirea ordinii publice în situaţii de tulburări şi tensiuni interne apare ca o

activitate complexă, desfăşurată în condiţii de excepţie şi care impune luarea unor

măsuri ferme, legale şi operative pentru rezolvarea în timp scurt a situaţiei şi

revenirea la starea de normalitate.

88

4.4. Sarcinile ce revin unitaţii de poliţie pentru restabilirea

ordinii şi liniştii publice

4.4.1. Sarcinile unitaţii de poliţie in cazul producerii unor dezastre sau

calamităţii grave

A) Predezastru

Activităţiile din această fază se desfăşoară cu scopul de a asigura : realizarea şi

aplicarea măsurilor /acţiunilor de previziune (prognoză) şi prevenirea urmărilşor

dezastrelor; protecţia oamenilor, animalelor, resurselor, bunurilor şi valorilor

materiale şi culturale; concepţia şi condiţiile de realizare a intervenţiei; acţiunile pe

termen lung.

Activităţii :

1. indentificarea, localizarea şi inventarierea surselor de risc pe baza : studiului

zonei seismice; caracteristicile cursurilor de apă şi construcţiilor hidrotehnice;

condiţiilor geologice şi hidrogeologice; amplasarea obiectivelor de risc

(nuclear, chimic, etc)

2. urmărirea evitării efectelor distructive prin: analiza amplasamentelor şi a

condiţiilor existente; restricţii asupra activităţilor în zonele de risc; interdicţii

pentru noi amplasamente; urmărirea respectării cadrului legal de proiectare,

execuţie, comportare şi exploatare; urmărirea existenţei, comletării şi adoptării

sistemelor de notificare –informare, supraveghere şi control

3. evaluarea riscului şi urmării (amplorii) dezastrelor având în vedere: frecvenţa

şi caracteristicile dezastrelor posibile / probabile ; stabilirea /determinarea

vulnerabilităţii în toate domeniile : oameni, animale, resurse,bunuri şi valori

materiale, mediului înconjurător, implicaţii sociale şi morale ; costuri

implicate; stabilirea măsurilor pentru prognoza-rea/previziunea dezastrelor şi

mai ales a urmărilor acestora prin analiza condiţiilor geografice, geologice,

meteorologice (de vreme), structură economică, urbanism, structură

demografică, resurse (necesar şi posibilităţi).

4.urmărirea realizării unor măsuri şi acţiuni de corecţie a caracteristicilor şi

condiţiilor de funcţionare/exploatare în vederea diminuării şi eliminării 89

vulnerabilităţii prin: consolidare şi refacere; reutilizare şi retehnologizare;

investiţii noi în locul celor vulnerabile, care nu se mai pot corecta; refaceri,

amenajări ale unor condiţii de mediu

5. realizarea, completarea şi adoptarea structurilor organizatorice(şefi,

inspectori, comisii, formaţii, unităţi etc.) la toate nivelurile care să asigure

planificarea, conducerea şi coordonarea activităţilor în situaţii de urgenţă :

stabilirea structurilor organizatorice; încadrarea cu personal corespunzător.

6. elaborarea concepţiei de realizare a acţiunilor de protecţie-intervenţie prin:

identificarea acţiunilor de protecţie – intervenţie pe tipuri de risc; elaborarea

concepţiei de desfăşurare a acţiunilor de intervenţie, a celorlalte documente de

conducere; elaborarea măsurilor de asigurare logistică a acţiunilor de

intervenţie; stabilirea responsabilităţilor şi a măsurilor pentru întreaga structură

organizatorică; stabilirea măsurilor şi acţiunilor de protecţie a oamenilor,

animalelor, resurselor, bunurilor şi valorilor materiale

7. asigurarea resurselor materiale şi financiare necesare funcţionării sistemului

de protecţie – intervenţie: stabilirea necesarului de resurse materiale şi

financiare; stabilirea căilor şi modalităţilor de asigurare a resurselor;

planificarea acestora

8. asigurarea instruirii/pregătirii/ antrenării arganismelor /organelor de

conducere şi execuţie destinate intervenţiei în situaţii de urgenţă şi a

populaţiei: stabilirea categoriilor de organisme şi personal care trebuie instruite

şi pregătite; elaborarea planurilor de pregătire; stabilirea formelor de

instruire/pregătire; asigurarea resurselor materiale şi financiare necesare;

desfăşurarea instruirii/ pregătirii/ antrenării organelor de conducere şi de

execuţie, precum şi a populaţiei

9. stabilirea regulilor de comportare pentru realizarea acţiunilor de protecţie-

intervenţie, pe etape : stabilirea domeniului şi scopului acestor reguli; elaborarea

regulilor de comportare; stabilirea unor limite şi valori de referinţă pentru risc şi

vulnerabilitate Prevenirea.

90

În scopul reducerii gravităţii consecinţelor evenimentului precum şi pentru a

elimina sau diminua pericolul unei eventuale situaţii de urgenţă se vor realiza

următoarele acţiuni de prevenire:

- Evitarea – prin respectarea criteriilor privind amplasarea şi construirea în zona

de risc, respectarea normativelor de proiectare, execuţie şi exploatare;

- Minimizarea – prin realizarea unor construcţii, consolidări, amenajări, dotări

suplimentare destinate să reducă riscul:

- Corectarea – prin realizarea unor amenajări, consolidări, completarea

condiţiilor de mediu care să diminueze efectele;

- Realizarea structurilor organizatorice necesare desfăşurării acţiunilor

de protecţie-intervenţie;

- Asigurarea resurselor umane, materiale şi financiare;

- Întocmirea planului de protecţie şi intervenţie pe tipuri de risc ;

- Instruirea şi educarea formaţiunilor care vor desfăşura acţiuni de

protecţie-intervenţie şi a populaţiei privind modul de comportare

Protecţia.

Pentru a asigura protecţie, în etapa predezastru se vor realiza următoarele

măsuri şi acţiuni:

- înştiinţarea;

- informarea;

- alarmarea;

- protecţia individuală şi familială;

- protecţia colectivă;

- profilaxia – pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi declanşarea unor

epidemii şi epizootii;

- organizarea şi planificarea asistenţei medicale;

- supraveghere şi control;

- protecţia bunurilor, valorilor materiale şi a animalelor;

- respectarea regulilor de comportare privind protecţia individuală şi

colectivă.

91

B) În timpul dezastrului

Activităţile pe timpul producerii dezastrului se desfăşoară cu scopul de a

asigura avertizarea despre producerea evenimentului în vederea minimizării şi

realizării protecţiei.

Activităţii:

1. asigurarea înştinţării, informării şi alarmării prin : completarea şi pregătirea

mijloacelor de înştiinţare, informare şi alarmare; menţinerea în stare de

operativitate a sistemului de înştiinţare, informare şi alarmare;

culegerea/primirea datelor şi informaţiilor despre situaţia de urgenţă ;

alarmarea, constituirea şi informarea membrilor Comitetului Municipiului

Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă precum şi a structurilor constituite pentru

intervenţie în vederea activării lor, raportarea datelor preliminare până la

Secretariatul tehnic permanent

2. analiza situaţiei create în urma producerii unei situaţii de urgenţă prin:

primirea/centralizarea datelor şi informaţiilor despre situaţia produsă;

supravegherea şi controlul surselor de risc; informarea membrilor comisiilor de

apărare în legătură cu situaţia creată; evaluarea pierderilor/distrugerilor

provocate de dezastru; stabilirea celor mai urgente măsuri de limitare a

pierderilor/pagubelor, cercetarea şi căutarea supravieţuitorilor; stabilirea

necesarului de forţe şi mijloace pentru lichidarea urmărilor dezastrului

3. luarea hotărârii pentru intervenţie prin: aprobarea rapoartelor de documentare

a membrilor Comitetului pentru Situaţii de Urgenţă ; stabilirea măsurilor

precise, cu termene şi responsabilităţi precise; măsuri pentru funcţionarea

oportună a fluxului informaţional; redactarea dispoziţiunii / ordinului de

intervenţie pentru trecerea la aplicarea măsurilor de protecţie şi intervenţie

stabilite şi transmiterea acesteia la subunităţi şi agenţi economici.

92

4. asigurarea protecţiei individuale şi familiale: urmărirea realizării măsurilor şi

acţiunilor de pregătire a locuinţei/gospodăriei; aplicarea măsurilor şi acţiunilor

de protecţie individuală şi familială

5. urmărirea asigurări măsurilor de protecţie colectivă (de grup): stabilirea

măsurilor şi acţiunilor de protecţie colectivă (de grup), urmărirea asigurării

materiale a acestora şi aplicarea corectă a acestora; aplicarea restricţiilor de

acces, circulaţie şi consum

6. urmărirea asigurării acţiunilor de protecţie a oamenilor, animalelor, bunurilor

şi valorilor materiale prin: evacuare-relocare, asigurarea condiţiilor şi

resurselor necesare evacuării şi relocării, conform prevederilor planurilor de

evacuare; desfăşurarea acţiunilor de evacuare şi relocare

7. limitarea împiedicării extinderii precum şi înlăturarea urmărilor situaţiei de

urgenţă

Se vor realiza măsuri şi acţiuni şi protecţie individuală, de grup, precum şi pentru

protecţia bunurilor materiale. Pe timpul producerii dezastrelor, în funcţie de situaţie şi

de gradul de urgenţă se pot executa următoarele acţiuni:

Protecţie:

- proteţia individuală;

- protecţia familială;

- protecţia colectivă;

- supraveghere, control;

- alarmare (în cazul surprinderii la inundaţii şi accidente chimice);

- evacuare;

- restricţii;

- pază, ordine, îndrumarea circulaţiei.

Intervenţie:

- cercetare-control;

- deblocare-salvare;

- prim-ajutor şi transport victime;

93

- asistenţă medicală de urgenţă, spitalizare;

- înlăturarea avariilor la instalaţii;

- sprijiniri, consolidări;

- evacuare/relocare;

- pază, ordine, îndrumarea circulaţiei;

- asigurarea deplasării transporturilor în zonele afectate.

C) POSTDEZASTRU

Activităţile din această perioadă urmăresc asigurarea măsurilor de protecţie şi a

acţiunilor pentru localizarea şi înlăturarea dezastrului cu scopul de salvarea oamenilor

şi diminuarea pierderilor

Activităţii:

1. desfăşurarea activităţilor specifice de conducere pe care le desfăşoară

Comitetul pentru Situaţii de Urgenţă : culegerea de date, analiză, elaborarea

deciziilor şi transmiterea dispoziţiilor pentru intervenţia forţelor destinate pentru

intervenţie; înştiinţarea comisiilor, formaţiilor şi agenţilor economici implicaţi;

coordonarea şi asigurarea cooperării între forţele de intervenţie; notificarea

dezastrului; informarea permanentă a populaţiei prin folosirea mass-media

2. cercetarea – căutarea cu ajutorul elementelor de cercetare ale protecţiei civile

şi subunităţilor specializate pentru: depistarea-supravieţuitorilor şi victimelor

(avarii la reţele de utilităţi; distrugerilor la clădiri; căilor de acces blocate);

prevenirea altor pericole complementare

3. supravegherea şi controlul zonelor afectate pentru: stabilirea priorităţilor,

organizarea cooperării între forţele participante.

4. asistenţa medicală şi psihologică prin: acordarea primului ajutor, a ajutorului

medical de urgenţă pentru oameni şi animale; transportul răniţilor şi spitalizarea

acestora; asigurarea măsurilor de profilaxie în vederea împiedicării şi declanşării

unor epidemii şi/sau epizootii.

94

5. asigurarea asistenţei sinistraţilor prin: organizarea evacuării, transportului,

cazării şi hrănirii la locurile de relocare, organizarea transportului şi distribuţiei

apei potabile, alimentelor şi articolelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte

6. realizarea măsurilor de pază şi ordine prin: restricţii ale circulaţiei în zonele

afectate; asigurarea pazei obiectivelor importante; îndrumarea circulaţiei

7. asistenţa religioasă şi a mijloacelor de comunicare cu rudele

Specificul acestei etape îl constituie executarea intervenţiei pentru limitarea şi

lăturarea urmărilor.

În Intervenţia.Acţiunile de intervenţie se declanşează luându-se în considerare:

- caracterul evenimentului dezastrului (instantaneu sau progresiv);

- situaţia posibilităţilor de acţiune;

- complexitatea evenimentului.

Acţiuni pe termen lung

În scopul înlăturării efectelor inundaţiilor sau furtunilor se stabilesc şi se

planifică pe urgenţe, în funcţie de nevoile social-economice şi de siguranţă a

populaţiei, acţiuni pe termen lung, astfel :

a) Relocare

Prin această acţiune se vor asigura condiţiile de locuit şi activitate a

persoanelor sinistrate a căror locuinţă a fost distrusă sau este de nelocuit.

b) Refacere-reconstrucţie

Acţiunea de refacere-reconstrucţie cuprinde următoarele:

- expertizare;

- planificarea şi executarea demolării construcţiilor distruse şi a celor

avariate care nu mai asigură siguranţă pentru folosire;

- curăţarea zonelor blocate de dărâmături;

- înlăturarea avariilor la căile de comunicaţii rutiere, feroviare, reţeaua

gospodăriei comunale;

- consolidarea unor locuinţe şi a altor categorii de construcţii pentru a

asigura utilizarea în condiţii de siguranţă;

95

- refacerea unor construcţii de interes public şi privat, clădiri

administrative, cultural-sociale, spitale, şcoli, etc.;

- construirea unor locuinţe şi edificii de interes administrativ şi social-

cultural, în locul celor demolate;

Responsabilitatea realizării acţiunilor de refacere-reconstrucţie revine fostului

proprietar şi Prefecturii, respectiv Primăriei generale sau primăriilor de sector.

c) Reabilitare. Restabilire

Acţiunea se desfăşoară pe întreg teritoriu în scopul de a readuce în stare de

funcţionare normală activităţile publice, sociale, economice, prin:

- reactivarea instituţiilor administraţiei publice, spitalelor, şcolilor şi

celorlalte instituţii şi unităţi afectate;

- reluarea activităţilor de producţie;

- restabilirea capacităţii de acţiune a sistemului de protecţie – intervenţie.

d) Menţinerea condiţiilor de siguranţă.

În scopul de a menţine condiţiile de siguranţă pentru eventualele efecte târzii

ale inundaţiilor, furtunilor, înzăpezirilor, accidentelor de toate felurile, se va continua

desfăşurarea următoarelor activităţi:

- controlul şi supravegherea situaţiei hidrometeorologice;

- controlul factorilor de mediu;

- restricţii de consum a apei, alimentelor;

- restricţii de circulaţie;

- pază, ordine şi îndrumarea circulaţiei;

- prevenirea şi stingerea incendiilor;

- prevenirea epidemiilor/epizootiilor.

96

Concluzii

Studiul efectuat a permis tragerea unor concluzii vizavi de aspectele problemei

investigate.

1. Noţiunea de ordine publică are un caracter complex şi include o varietate de

reguli ce se referă la situaţii de fapt care trebuie realizate, mijloacele care trebuie puse

în acţiune, pentru a proteja drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor, avutul

public şi privat, precum şi celelalte valori fundamentale ale societăţii.

În prezentul studiu, ordinea publică se tratează ca parte componentă a

securităţii naţionale şi care reprezintă starea de legalitate, de echilibru şi de pace,

corespunzătoare unui nivel socialmente acceptabil de respectare a normelor legale şi

de comportament civic, care permite exercitarea drepturilor şi libertăţilor

constituţionale, precum şi funcţionarea structurilor specifice statului de drept şi se

caracterizează prin credibilitatea instituţiilor, sănătatea şi morala publică, starea de

normalitate în organizarea şi desfăşurarea vieţii politice, sociale şi economice, în

conformitate cu normele juridice, etice, morale, religioase şi de altă natură, general

acceptate de societate.

Alături de noţiunea de ordine publică, în literatura de specialitate şi în actele

normative sunt utilizate şi noţiunile de siguranţă publică, securitate (siguranţă)

personală, noţiuni definite în mod diferit în literatura de specialitate.

În conceptul nostru, reieşim din faptul că în activitatea de menţinere a ordinii

publice în acelaşi timp se asigură securitatea personală a cetăţenilor şi siguranţa

publică. Asigurarea securităţii persoanei şi a siguranţei publice condiţionează, la

rândul său, sigura menţinere a ordinii publice. Ordinea şi siguranţa publică,

securitatea personală sunt fenomene organic legate între ele, ce determină entitatea

măsurilor îndreptate spre asigurarea lor.

97

2. Scopul administrării publice şi administraţiei publice este servirea

interesului public, ultimul fiind dictat de existenţa unei necesităţi (nevoi) sociale. Una

dintre nevoile sociale de interes public este şi cea de ordine şi securitate publică,

deoarece funcţionarea statului de drept nu poate fi concepută cu excluderea unui

cadru normativ adecvat, cu încălcarea frecventă a ordinii şi liniştii publice.

3. Sistemul de asigurare a ordinii publice din România cuprinde ansamblul

format din legislaţie, autorităţile şi organele administraţiei publice, instituţiile,

resursele şi forţele create şi pregătite special, care acţionează pentru garantarea

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, protecţia proprietăţii publice şi private,

funcţionarea normală a statului de drept.

Activitatea de asigurare a ordinii şi securităţii publice în România, se

realizează de structuri organizaţionale, având ca suport uman unul sau mai mulţi

agenţi, constituită pe baza legii, dotate cu mijloace materiale şi financiare potrivit

legii, care au capacitate juridică şi sunt învestite cu competenţa necesară, pentru a

putea acţiona în vederea organizării şi executării legii sau prestării de servicii publice

respective, în limitele legii, făcând parte din sistemul organelor administraţiei

publice.

Conducerea sistemului naţional de asigurare a ordinii publice în România este

realizată de ansamblul autorităţilor publice legal constituite, inclusiv cele ale

administraţiei publice de specialitate care au atribuţii şi responsabilităţi privind

concepţia, planificarea, organizarea şi controlul măsurilor şi acţiunilor în domeniul

ordinii publice.

4. Asigurarea ordinii şi securităţii publice cuprinde diferite tipuri de activităţi,

care determină, la rândul lor, nu numai dirijarea sistemului naţional de asigurare a

ordinii publice, ci şi cadrul normativ, competenţa şi structura forţelor menite să

asigure ordinea şi securitatea publică în ţară.

În sens larg, organele care asigură ordinea publică sunt prezentate în literatura

de specialitate ca incluzând toate autorităţile publice şi instituţiile care au competenţe

98

şi atribuţii în materie de ordine publică, în virtutea cărora îl pot soma pe oricine să

respecte anumite reguli de conduită; cu alte cuvinte care au dreptul de a chema la

ordine. În sens restrâns, se înţelege, în special, forţele de poliţie propriu-zise.

Particularitatea esenţială a organelor de ordine publică este faptul că ele

acţionează în baza dreptului de poliţie a statului şi rezidă în grevarea acestor organe

cu dreptul legal de aplicare a forţei de constrângere în cazul asigurării ordinii şi

securităţii publice.

5. În conformitate cu sarcinile îndeplinite şi numărul personalului, în munca

organelor de asigurare a ordinii publice predomină activitatea de administrare, care

reprezintă o varietate a activităţii executiv – dispozitive. Relaţiile de administrare

(dirijare) pot fi divizate în:

c) relaţii care apar în interiorul organelor de asigurare a ordinii publice, adică

în procesul de menţinere şi restabilire a acesteia;

d) relaţiile care apar între diferite subdiviziuni ale organelor de asigurare a

ordinii publice, între aceste organe şi organele de stat sau organizaţiile obşteşti,

persoanele cu funcţii de răspundere, cetăţeni etc.

După conţinutul său, activitatea de administrare, vizând asigurarea ordinii

publice, are un şir de trăsături particulare, care o evidenţiază din rândul celorlalte

tipuri de activitate ale organelor de drept, fapt care, de asemenea, e necesar a fi

cunoscut.

6. O analiză a actelor normative referitoare la organele de asigurare a ordinii

publice din România a demonstrat o diversitate şi o diferenţă, în unele cazuri

simţitoare în ceea ce priveşte statutul juridic, personalul, competenţele, asigurarea

tehnică şi financiară, structura organizatorică internă a Poliţiei.

7. Ca rezultat al studiului realizat, s-au definit un şir de noţiuni care ar îmbogăţi

aparatul ştiinţific în domeniul ce ţine de asigurarea ordinii publice, cum ar fi:

99

− Siguranţa persoanei prin care înţelegem starea de protecţie a intereselor

vitale ale cetăţenilor (vieţii, sănătăţii, drepturilor şi libertăţilor, cinstei şi demnităţii,

inviolabilităţii personale şi a domiciliului) faţă de orice pericol.

− Securitatea publică a este definită ca stare de protecţie a intereselor vitale şi

a intereselor de altă natură a persoanei, societăţii, statului faţă de atentate

infracţionale şi alt comportament ilicit, consecinţelor stărilor excepţionale, ca urmare

a conflictelor sociale, calamităţi naturale, epidemii, epizootii, catastrofe, avarii şi

incendii.

8. Pentru o delimitare a atribuţiilor organelor care asigură ordinea publică,

organizarea activităţilor de asigurare a ordinii publice, trebuie concepută, după cum s-

a menţionat, pe două dimensiuni majore: menţinerea ordinii publice şi restabilirea

ordinii publice.

Prin noţiunea de asigurare a ordinii publice, a securităţii publice şi securităţii

personale înţelegem sistemul activităţilor statului, al societăţii şi al instituţiilor

acestora, activitate întemeiată pe principiile programării şi planificării, îndreptate spre

atingerea unui asemenea nivel de protecţie a intereselor persoanei, societăţii, statului,

care va corespunde criteriilor de bază ale ordinii şi securităţii publice în condiţiile

istorice respective.

9. Reorganizarea structurilor Poliţiei româneşti trebuie să fie realizată în

vederea creşterii capacităţii instituţionale şi a eficienţei activităţilor desfăşurate,

deconcentrarea/descentralizarea serviciului poliţienesc, consolidarea autonomiei

administrative şi financiare, perfecţionarea managementului şi asigurarea ordinii

publice naţionale şi siguranţei cetăţeanului. Aceste reorganizări trebuie să aibă nu

doar un scop în sine, ci şi obiective strategice:

− Creşterea gradului de siguranţă publică a cetăţeanului;

− Continuarea descentralizării funcţiilor poliţieneşti;

− Îmbunătăţirea calităţii serviciului poliţienesc;

100

− Creşterea nivelului de încredere a populaţiei în poliţie;

− Combaterea crimei organizate şi a corupţiei;

− Reducerea fenomenului infracţional.

10. La capitolul perfecţionării organizatorice a sistemului organelor de stat,

care asigură ordinea publică, se cere crearea în cadrul MAI a structurilor poliţiei de

proximitate. Pentru a apropia poliţia de membrii comunităţii, se caută soluţii noi, una

dintre acestea reprezentând-o înfiinţarea poliţiei de proximitate. Ea este o necesitate

impusă de relaţiile economice, sociale, culturale şi poate fi considerată o poliţie pusă

totalmente la dispoziţia colectivităţii umane.

Parteneriatul poliţie-comunitate şi, mai ales, funcţionarea poliţiei de

proximitate constituie necesităţi stringente ale etapei actuale, de aceea poliţiştii şi

comunitatea trebuie să manifeste disponibilitate spre acest gen de serviciu pe care-l

prestează pentru societate. Pentru a fi realizată, această sarcină trebuie cunoscută, în

primul rând, ca un concept nou şi, mai ales, înţeleasă ca o necesitate a momentului,

dar şi a perspectivei îndelungate. De aceea, se impun a fi luate o serie de decizii şi de

a fi întreprinse măsuri care ar permite implementarea şi în Republica Moldova a

conceptului poliţiei de proximitate.

11. Pentru a iniţia, a păstra, dar, mai ales, a dezvolta relaţii corecte, de un

adevărat parteneriat cu comunitatea, se cer utilizate următoarele modalităţi:

− antrenarea la o colaborare eficientă a membrilor notabili ai comunităţii:

primari, consilieri, oameni de afaceri, profesori, preoţi, lideri ai minorităţilor etnice

sau confesionale;

− conştientizarea faptului că, în multe cazuri, răspunderea pentru creşterea

criminalităţii pe plan local sau zonal îi revine, în mare parte, comunităţii;

− desfăşurarea de activităţi menite a diminua riscul de victimizare a unor

categorii vulnerabile de persoane în raza comunităţii.

101

12. Activitatea organelor administraţiei publice este guvernată de o serie de

reguli generale, de principii, care urmăresc să-i asigure acesteia o eficienţă maximă,

cueforturi minime într-un timp optim.

Pornind de la faptul că întreaga activitate a organelor de asigurare a ordinii

publice trebuie să fie guvernată concepţional şi acţional de anumite baze definitorii,

au fost evidenţiate şi formulate unele principii specifice activităţii organelor care

asigură ordinea publică:

− Principiul priorităţii măsurilor de prevenire a acţiunilor de tulburare a ordinii

publice;

− Principiul limitării în folosirea forţei pentru restabilirea ordinii publice;

− Principiul suficienţei, gradualităţii şi proporţionalităţii în folosirea forţei;

− Echidistanţa forţelor de ordine publică;

− Principiul specializării forţelor de ordine;

− Principiul teritorial şi al mobilităţii forţelor;

− Principiul viziunii globale şi conducerii unitare;

− Principiul colaborării permanente cu comunitatea;

− Principiul confidenţialităţii;

− Principiul descentralizării;

− Principiul responsabilităţii în exercitarea actului de autoritate poliţienească;

− Principiul profesionalizării în toate sferele de activitate;

− Principiul continuităţii.

13. La ora actuală, România, aflându-se în perioada de tranziţie, n-a atins

nivelul de dezvoltare socială necesar trecerii la modelul integrat de administrare

publică, inclusiv a organelor de ordine publică, ceea ce constituie un factor al

102

activităţii ineficiente în asigurarea ordinii şi securităţii publice. Anume

descentralizarea, desconcentrarea, reorganizarea organelor teritoriale ale afacerilor

interne în organe ale poliţiei locale (comunitare) cu excluderea din gestiunea lor a

subdiviziunilor poliţiei judiciare (poliţia criminală, economică, serviciul investigaţii

criminalistice) şi anchetei prealabile trebuie să devină în viitor dezideratele organelor

de asigurare a ordinii şi securităţii publice.

14. Procesul de restructurare şi modernizare, de reformă a forţelor de ordine

publică trebuie să aibă în vedere crearea condiţiilor pentru ca acestea să poată

răspunde adecvat evoluţiei situaţiei operative. Principalele elemente ale acestui

proces sunt: structurarea şi dimensionarea optimă a componentelor, perfecţionarea

cadrului legislativ, consolidarea statutului social şi profesionalizarea personalului,

creşterea prestigiului acestora în relaţiile cu cetăţenii, perfecţionarea sistemului de

finanţare, dotarea corespunzătoare cu tehnică şi materiale speciale şi creşterea

controlului autorităţilor publice asupra acestor forţe.

15. Un rol deosebit îl are modernizarea managementului instituţional al

organelor care asigură ordinea publică şi optimizarea managementului resurselor

umane. Fundamentată pe principii europene moderne, activitatea managerială trebuie

să devină proactivă şi consultativă, fapt ce presupune responsabilitate şi un grad de

autonomie adecvat la nivel decizional. În această ordine de idei este necesară

realizarea unor obiective sectoriale, din care evidenţiem:

− utilizarea la parametri optimi a resurselor de personal antrenate în asigurarea

ordinii publice şi securităţii publice;

− optimizarea procesului de recrutare şi de selectare a cadrelor pentru organele

care asigură ordinea publică;

− perfecţionarea sistemului de formare profesională iniţială şi de pregătire

continuă a personalului menţionat;

− conducerea activităţii de asigurare a ordinii publice prin programe punctuale,

cu rezultate cuantificabile;

103

− dezvoltarea sistemului relaţional şi de comunicare cu partenerii din cadrul

societăţii civile.

104

Bibliografie

Acte internaţionale şi acte normative ale României

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată de Adunarea

Generală a ONU prin rezoluţia din 10 decembrie 1984, nr 217A (III).

2. Declaraţia privind Azilul teritorial, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a

ONU din 14.12.1965, nr 2312A (XXII).

3. Documentele Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru Dimensiunea Umană

a OSCE, art. 6, Copenhaga 29 ianuarie 1990

4. Actul final de la Helsinki. Buletinul oficial nr 92 din 13.08.1975.

5. Codul de conduită a persoanelor responsabile cu aplicarea legii, adoptat prin

Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 17 decembrie 1979, nr 34/69.

9. Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, adoptată la Strassbourg la

16.09.1963.

10. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,

amendată prin Protocolul nr 11, adoptată la Roma la 04.11.1950

11. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile civile şi politice, adoptat prin

Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 16.12.1966, nr 2200A (XXI)

12. Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la Declaraţia cu

privire la poliţie, nr 690 din 1979

13. Structurile şi instituţiile OSCC

14. Constituţia României, din 2003. În: Monitorul Oficial al României din

31.10.2003, nr 767.

105

Legii, Ordonanţe de Urgenţe şi Hotărâri de Guvern:

15. Legea nr. 550 / 13.12.2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei

Române.

16. O.G. nr. 63 / 28.06.2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului

Administraţiei şi Internelor;

17. Legea nr. 60 / 1991 cu modificările şi completările ulterioare, privind organizarea

şi desfăşurarea adunărilor publice;

18. Legea nr. 61 / 1991 cu modificările şi completările ulterioare, pentru sancţionarea

faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire a ordinii şi liniştii publice;

19. Legea nr. 126 / 1995 privind regimul materiilor explozive;

20. Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor;

21. Legea nr. 333 / 2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţiei

persoanelor.

22. O.U.G. nr. 21/2004 - privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de

Urgenţă, aprobată şi modificată prin Legea nr. 15/2005;

23. O.G. nr. 88/2001 – privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor

publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, aprobată şi modificată prin Legea nr.

363/2002, modificată prin O.U.G. nr. 25/2004;

24. Legea nr. 481/2004 – privind Protecţia Civilă;

25. O.G. nr. 60/1997 – privind apărarea împotriva incendiilor, aprobată cu Legea

nr.212/1997, modificată şi completată cu O.G. nr. 114/2000, aprobată cu Legea nr.

126/2000;

26. Legea nr. 340/2004 – privind instituţia prefectului;

27. H.G.nr. 1489/2004 – privind organizarea şi funcţionarea Comitetului Naţional

pentru Situaţii de Urgenţă;

106

28. H.G. nr. 1490/2004 – privind aprobarea Regulamentului de organizare şi

funcţionare a organigramei Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă;

29. H.G. nr. 1491/2004 – privind aprobarea Regulamentului-cadru privind structura

organizatorică, atribuţiile, funcţionarea şi dotarea comitetelor şi centrelor operative

pentru situaţii de urgenţă;

30. H.G. nr. 1492/2004 – privind principiile de organizare, funţionarea şi atribuţiile

serviciilor de urgenţă profesioniste;

31. H.G. nr. 2288/2004 – privind aprobarea repartizării principalelor funcţii de sprijin

pe care le asigură ministerele, celelalte organe centrale şi organizaţiile

neguvernamentale privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă;

32. H.G. nr. 95/2003 – privind controlul activităţilor care prezintă pericole de

accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase;

33. Ordinul nr. 647 al ministrului administraţiei şi internelor pentru aprobarea

Normelor Metodologice privind elaborarea planurilor de urgenţă în caz de accidente

în care sunt implicate substanţe periculoase;

34. Legea nr.477/2003 – privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului

pentru apărare;

35. Legea nr. 132/1997 – privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în

interes public, modificată şi completată cu Legea nr. 410/2005;

36. H.G. nr.11/1998 – pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a legii nr.

132/1997

37. LEGE nr.39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii

organizate

38. Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, nr 218/2002. În:

Monitorul Oficial al României din 09.05.2002, nr 305.

107

39. Legea privind siguranţa naţională a României, nr 51 din 1991. În: Monitorul

Oficial al României din 1991, nr 164.

40. Legea privind Statutul funcţionarilor publici, din 08.12.1999. În: Monitorul

Oficial al României din 08.12.1999, nr 600.

41. Legea privind Statutul poliţistului, nr 360 din 06.06.2002, (actualizată pana la

data de 10.03.2005). Textul iniţial a fost publicat în Monitorul Oficial din 24.06.002,

nr. 440

42. Legea privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor, nr 90 din

2001. În: Monitorul Oficial al României din 02.04.2001, nr 164.

43. Legea privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, nr 550 din

29.11.2005. În: Monitorul Oficial al României din 13.12.2004, nr 1.175.

44. Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, nr 218/2002. În:

Monitorul Oficial al României din 09.05.2002, nr 305.

45. Legea privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,

nr 415 din 2002. În: Monitorul Oficial al României din 10.07.2002, nr 494.

46. Legea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Poliţiei Comunitare, nr 371

din 20.09.2004. În: Monitorul Oficial al României din 27.09.2004, nr 878.

47. Legea privind administraţia publică locală, nr 215 din 2001. În: Monitorul Oficial

al României din 23.04.2001, nr 204, modificată şi completată prin Ordonanţa de

Guvern nr 74 din 24.05.2001.

48. Legea administraţiei publice locale, nr 69 din 26.11.1991. În: Monitorul Oficial al

României din 28.11.1991, nr 238.

Manuale şi monografii:

49. Dr. IONEL CLOSCA, Dr. ION SUCEAVA - Dreptul internaţional umanitar;

Casa de editura şi presa "Şansa"-S.R.L, Bucureşti, 1992

108

50. Prof.univ.dr. ION DROGOMAN - Drept internaţional umanitar; Ed. Fundaţiei

"Andrei Şaguna" - Constanta, 1999 Carta Naţiunilor Unite

52. Bunoaica, Ion. Jandarmeria română. Tradiţii şi perspective. Bucureşti: Editura

„Semne 94”, 1994. 234 p.

53. Ceterchi, Ioan; Craiovan, Ioan. Introducere în teoria generală a dreptului.

Bucureşti: Editura All, 1993.

54. Cîntea, Constantin. Etica poliţienească şi relaţia cu publicul. Bucureşti: Editura

Ministerului de Interne, 1994.

55. Drăghici, Constantin; Iacob, Adrian; Şerb, Stancu. Drept poliţienesc şi

contravenţional. Bucureşti: TRITONIC, 2003.

56. Flonder, Ion; Papuc, Alexandru; Corbeanu, Silviu. Managementul Administraţiei

Publice Locale. Constanţa: Editura Gaudeamus, 2003.

57. Gorjan, Ilie. Restricţii legale şi libertatea de decizie a autorităţilor administrative

în apărarea ordinii publice. Bucureşti: Editura MAI, 2004.

58. Ionescu, Romulus. Drept administrativ. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică, 1970.

59. Iorgovan, Antonie. Drept administrativ. Vol. I. Bucureşti: Ed. Hercules, 1993.

60. Iorgovan, Antonie. Tratat de drept administrativ. Vol. I, Ediţia 4. Bucureşti. Ed.

ALL Beck, 2005.

61. Iorgovan, Antonie. Punct de vedere prezentat în cadrul simpozionului MAI cu

privire la proiectul Doctrinei naţionale a ordinii publice. Bucureşti: 1994.

62. Ivan, Stelian; Ioniţă, Tudor. Drept poliţienesc. Bucureşti: Ed. ROMFIL, 1993,

63. Negoiţă, Alexandru. Raport prezentat la simpozionul MAI cu privire la proiectul

Doctrinei naţionale a ordinii publice. Bucureşti: 1994.

109

64. Pascu, I. Dreptul poliţienesc român. Vol. I. Bucureşti: Tipografia Reforma

socială, 1929.

65. Pătulea, V.; Şerban, S.; Mărconescu, G. Răspundere şi responsabilitate socială şi

juridică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

66. Preda, Mircea; David, Ana Sofia. Agenda primarului şi funcţionarului din

administraţia publică locală. Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1998.

67. Stelian, Ivan; Tudor, Ioniţă. Drept poliţienesc. Bucureşti: ROMFEL, 1993.

Surse electronice:

http://www.jandarmeriaromana.ro

http://www.unhchr.ch/udhr/lang/rum.htm

http://www.unhchr.ch/udhr/lang/rum.htm

http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/instrumente_internationale/

conventie_drepturi_civile_politice/

http://www.avoconsult.ro/helsinki-act-final-de-la-helsinki-din-1975-conferinta-

pentru-securitate-si-cooperare-in-europa.html

http://www.ebooks.unibuc.ro/StiintePOL/anghel/ 11.htm

http://jistice.md/lex/search_rom.php.

http://www.presidency.ro/?_RID=htm&id=14

110