CAPITOLUL I NOŢIUNEA,OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL PRINCIPIULUI GARANTĂRII DREPTULUI LA APĂRARE

Secţiunea 1Scurt istoric privind dreptul la apărare

Sarcinile de bază a jurisprudenţei pot fi realizate numai prin respectarea drepturilor

şi intereselor legale ale omului.Neîncălcarea drepturilor personalităţii,combinarea armonioasă

a intereselor personale şi obşteşti cu cele ale statului e o condiţie nestingherită a unui stat de

drept.

Dintre multitudinea drepturilor ce le are omul,un loc important îl are dreptul

bănuitului,învinuitului, inculpatului şi condamnatului la apărare.Acestui principiu i se atribuie

un loc aparte în sistemul principiilor unui stat democratic.

Înfăptuirea dreptului la apărare e nu numai o manifestare a democratismului,dar şi o

condiţie necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei.Respectarea garanţiilor procesuale a

învinuitului în procesul penal în care lipsesc contradicţiile între interesele legale a persoanei şi

cele ale statului asigură supremaţia legii şi dreptăţii în procesul înfăptuirii justiţiei.

În principiul asigurării învinuitului dreptul la apărare îşi găsesc reflectate umanismul şi

democratismul justiţiei.Realizarea acestui principiu contribuie la înfăptuirea funcţiei educative

a educaţiei.

Apărarea de învinuire înaintată este un drept şi nu o obligaţie a învinuitului.El poate da

sau nu explicaţii.El poate să recunoască vina sau să o nege.Însă în orice caz statul este obligat

să-i asigure dreptul la apărare.De aceea una din cauzele greşelilor judecătoreşti este încălcarea

dreptului învinuitului de a se apăra.Practica arată că stricta respectare a drepturilor

învinuitului în procesul urmăririi penale şi dezbaterilor judiciare exclude posibilitatea

nejustificată şi nelegală de acuzare,de folosire nejustificată a legii penale,de stabilire a unei

pedepse nelegale.Asigurarea reală a apărării este o garanţie a cercetării obiective complete şi

multilaterale a probelor,este o condiţie necesară a aflării adevărului pe caz, a apărării

drepturilor şi intereselor legale a persoanei,a emiterii unei sentinţe legale şi întemeiate.

Principiul garantării dreptului la apărare ca regulă de bază aprocesului penal are ca

finalitate necondamnarea nici unei persoane şi

nici un vinovat sa nu suporte rigorile legii penale mai mult decat se

cuvine.

1

Ar fi greşit de menţionat că nu este necesară apărarea când statul are

ca obligaţie primordială apărarea intereselor legale a persoanelor.Dreptul

la apărare nu e o instituţie în plus,ci un drept necesar şi important justiţiei

într-un stat.Şi dacă (unde) e prezentată învinuirea este necesar şi existe-

nţa unei apărări pe această învinuire.

Însăşi justiţia este interesată în faptul că împrejurările cazului să fie

pe deplin reflectate atât din partea învinuirii cât şi din partea apărării.

Numai prin consolidarea acestor două păreri se creează o atmosferă

care va duce la pronunţarea unei sentinţe legale şi întemeiate.

De asemenea,nu trebuie exclus faptul că însăşi persoana ce efectuea

-ză cercetarea penală,anchetatorul,procurorul,instanţa de judecată îndep

linind un lucru complex pot face cateva greşeli.În aceste cazuri învinuitul

cât şi apărătorul lui trebuie să aibă posibilitatea să le înlăture.

Ideea dreptului la apărare se regăseşte in cele mai vechi timpuri,incă din dreptul

roman,când nimeni nu putea fi judecat,nici măcar sclavul, fără a fi apărat,dreptul la apărare

fiind considerat o cerinţă şi o garanţie,necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele

persoanei şi cele ale societăţii.

Modalităţile practice de punere in valoare a dreptului de apărare ,pe care Constituţia îl

recunoaşte părţilor,sunt stipulate pe larg in art.6 si art.171-173 din Codul de procedură penală.

Preocuparea legiuitorului pentru garantarea si exercitarea deplină cu mijloace

juridice a dreptului la apărare in procesul penal se justifică prin aceea că ilicitul penal

reprezintă una dintre cele mai grave încălcări ale ordinii de drept,cunoscută sub denumirea

specifică de infracţiune.

Angajarea răspunderii penale a unui inculpat,cât si obligarea sa şi a altor persoane

chemate,conform legii,sa răspundă din punct de vedere civil pentru prejudiciile cauzate,se pot

face numai pe bază de probe din care să rezulte săvârşirea faptei cu vinovăţie de către

respectivele persoane,cauzarea unui prejudiciu cuantificabil.Deci organele judiciare in cadrul

procesului penal au obligaţia de a asigura aflarea adevărului cu privire la faptele si

împrejurările cauzei,precum si cu privire la persoana făptuitorului.

Prin recunoaşterea şi garantarea dreptului la apărare,legiuitorul a impus organelor judiciare

obligaţia de a-l asigura efectiv părţilor din procesul penal,în vederea stabilirii adevărului,astfel

incât pedeapsa pentru infractor,răspunderea civilă a acestuia si a părtii responsabile

civilmente,pe de o parte,cât si drepturile părţii vătămate si ale părţii civile,pe de altă parte, să

2

fie pe deplin dovedite sub toate aspectele,beneficiind de sprijinul avocaţilor aleşi sau numiţi

din oficiu în condiţiile legii.

Pentru a putea inţelege fenomenele referitoare la apariţia şi evoluţia istorică a

conceptului de drept de apărare ,trebuie să facem o incursiune asupra evenimentelor care s-au

produs de-a lungul etapelor istorice parcurse de omenire.Până in epoca modernă nu putem

vorbi de existenţa unui sistem juridic de garantare a dreptului de apărare ,dar,pentru o

înţelegere mai profundă a condiţiilor istorice în care germenii acestui drept au apărut şi au dat

roade,apreciez că se impune să studiem cu atenţie şi să trecem în revistă etapele pe care

omenirea şi instituţiile statului le-au parcurs de-a lungul timpului şi cu precădere acele acte şi

fapte care au concurat la apariţia ideii de ocrotire a drepturilor omului.

În tot cursul istoric de dezvoltare a omenirii ,o lege era urmată de altă lege mai

bună,completă.În fapt, deşi drepturile omului sunt considerate universale,iar oamenii se nasc

egali şi se bucură de drepturi egale,nu toţi au aceleaşi posibilităţi să-şi reclame şi să-şi exercite

drepturile la nivelul corespunzator,astfel că există tendinţa de a se crea inegalitaţi,de a se

afirma drepturile unor grupuri în dauna altora,de a se exclude unele comunităţi de la

exercitarea deplină a drepturilor omului.1

În Grecia antică,marele gânditor Hesiod(700î.H.) în lucrarea ,,Munci si

zile’’,urmată de opera marelui jurist şi legiuitor Solon(640-558î.h),au apărut primele idei

privind ,,legalitatea naturală’’.În aceeaşi idee ,Pericle afirma: ,,Din punct de vedere al

legilor ,toţi ,fără a se considera deosebirile private,se bucură de egalitate pentru accesul la

demnităţi;fiecare,după modul cum se distinge,obţine o preferinţă fondată pe merit,nu pe

clasă’’2.Vechea Eladă a cunoscut sistemul acuzatorial în judecarea proceselor.Procedura

ateniană se manifesta prin participarea la judecată a membrilor cetăţii.Publicitatea şi oralitatea

dezbaterilor erau asigurate.Acuzatorul,care era un simplu cetăţean,îşi prezenta

rechizitoriul,administrând probele în acuzare,după care se ascultau martorii şi doar la urmă se

dădea cuvântul în apărare.

Un loc distinct în istoria drepturilor omului dar şi în cea a apariţiei primelor

elemente şi manifestări de garantare a dreptului de apărare le găsim înscrise în Dreptul

Roman.Ca mijloc de apărare ,moral,dar foarte puternic,era înfaţişarea acuzatului asistat de

oameni de vază,laudatores.Dacă acuzatul nu se putea apăra singur,puteau să-l apere prietenii

sau era apărat de oameni de profesie.Procesele erau publice,orale şi se desfaşurau pe

principiul contradictorialităţii.Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale înţelepţilor

1 Ion Diaconu, ,,Drepturile Omului’’,Institutul Roman pentru Dreptrile Omului,Bucureşti,1993,pag.52 Ion Suceava şi alţii, ,,Omul si drepturile sale’’,Bucureşti,1991,pag.17

3

din antichitatea greacă,ebraică,etc,este aceea că ele se refereau la egalitatea şi libertatea

oamenilor liberi,nu şi a sclavilor.

În concepţia juridică a secolelor XVIII şi XIX dreptul la apărare a fost considerat ca

un drept natural inerent persoanei umane3.Fără a se nega importanţa covârşitoare a dreptului

la apărare pentru persoana umană,în teoriile moderne contemporane s-au abandonat referirile

la aşa-numitul drept natural,considerându-se că dreptul la apărare constituie un principiu

juridic general inerent ordinii de drept şi fără de care ordinea democratică instaurată într-un

stat de drept nu se poate concepe.4

Întrucât dreptul la apărare nu a fost considerat în doctrina modernă un simplu drept cu

implicaţii şi rezonanţe exclusiv judiciare,ci un principiu inerent ordinii de drept care se

aliniază concepţiei contemporane asupra drepturilor omului,el a fost înscris în multe norme de

drept internaţional.Din evocarea acestor documente nu poate lipsi Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului (1948) şi Convenţia Europeană asupra Drepturilor

Omului(1959).

Secţiunea 2

Obiectul şi clasificarea apărării

Nu vom intra în esenţa apărării dacă nu vom analiza obiectul ei.

Realizarea apărării ,necesită descoperirea acelui fapt,spre care ea este îndreptată şi la ce tind

subiecţii care efectuează apărarea.În obiectul apărării se oglindeşte specificul ei adică

drepturile şi posibilităţile acordate de legiuitor în procesul examinării dosarului penal.

Elementele cele mai importante şi primare în structura obiectului apărării sunt interesele

învinuitului.Dupa înaintarea învinuirii sau întocmirea procesului-verbal de interogare în

calitate de învinuit,la persoană,apar câteva interese.Unul din ele(şi cel mai important) este

tendinţa de se eschiva de la răspunderea penală şi pedeapsa penală.Interesul său material se

reduce la acela de a respinge complet toate pretenţiile materiale ce sunt înaintate pe cazul

concret.

Cu alte cuvinte,în obiectul apărării nu intră interesele abstracte ci subiective,interese

ce ţin de personalitatea învinuitului.Pentru realizarea intereselor sale, bănuitului sau

3 FAUSTIN HELIE.Traite de l’instruction criminelle,Ed.Dalloz,Paris ,1863,pag.6144 J.G.RENAULD.Les droits de l’homme au regard de la theorie generale du droit,Journal de Tribunaux,Bruxelles,1965,p.417

4

învinuitului îi sunt atribuite un şir de drepturi.Ele sunt garantate prin legislaţie atribuindu-se la

toţi,adică făcând parte din drepturile obiective ale lor.

Drepturile subiective servesc ca mijloc de realizare,concretizare a prevederilor

legale.Elementele acestor drepturi nu pot fi privite ca similare,capabile să se completeze

reciproc.Fiecare din ele îndeplineşte un rol distinct în mecanismul realizării dreptului.Însă

obiect al apărării nu poate fi orice drept.Dreptul obiectiv este imposibil de a fi încalcat! şi de

aceea ca obiect al apărării el nu poate fi.Acest lucru poate fi spus şi despre dreptul subiectiv

neîncălcat,deoarece nu avem de cine îl apăra şi de ce.

În ceea ce priveşte dreptul subiectiv încălcat,faţă de subiectul apărării apare doar

problema realizării lor.Deci,obiect al apărării sevesc drepturile subiective încălcate,care mai

întâi trebuie restabilite şi mai apoi realizate.Apărarea lor e necesară.Sunt garantate de stat

numai interesele recunoscute de lege.

Referitor la dreptul subiectiv menţionăm că învinuitul poate să şi le apere pe oricare

din ele,inclusiv şi cele încălcate după părerea lui.În realitate încălcarea drepturilor poate fi

fictivă şi în acest caz nu este nevoie de apărare.Ca obiect al dreptului la apărare servesc

interesele subiective legale şi drepturile subiective încălcate real. Clasificarea apărării :

În literatura de specialitate o atenţie deosebită a fost dată clasificării apărării după

mai multe criterii.Unele din cele mai întâlnite din ele sunt :

-După modul de apariţie:

-stabilită de lege

-stabilită de contract

-După subiecţii ce exercită apărarea:

-apărare exercitată de învinuit

-apărare exercitată de apărător.

Apărarea exercitată de apărător poate fi divizată în două situaţii :

1-când apărătorul este obligat să fie prezent.Cauzele când prezenţa apărătorului e obligatorie e

strict stabilită de lege.

2-când prezumţia apărătorului e facultativă – o situaţie proporţional inversă

primei.Aici,exercitarea serviciilor de apărător depind de dorinţa directă a bănuitului sau

învinuitului.

-După modul de manifestare:

-apărare în procesul cercetării penale şi anchetei ;

-apărarea în stadiul dezbaterilor judiciare;

- apărarea în procesul atacului sentinţei;

5

-apărarea în situaţia depistării unor împrejurări ce necesită o cercetare adăugătoare.

După intensitate:

-apărare activă

-apărare pasivă

Clasificarea dată e facută în sensul apărării din punct de vedere procesual.Criteriul ei

e tendinţa ori nedorinţa de folosire cât mai efectivă

de mijloace şi metode de apărare.Cel mai des se aplică prima formă-când subiectul ce exercită

apărarea face tot ce e posibil pentru respingerea învinuirii înaintate.Ea este şi cea mai

efectivă.

Apărarea pasivă se intâlneşte în cazurile când apărătorul sau învinuitul nu întreprinde

nimic in vederea apărării.Acest lucru se întâlneşte în cazurile când învinuitul nu are destule

probe de acuzare.Practica însă demonstrează că mult mai efectivă şi calitativă este totuşi

apărarea activă,deoarece numai aducând probe,dând lămuriri,făcând recuzări şi demersuri se

poate respinge învinuirea.

După necesitate:

-apărare facultativă

-apărare obligatorie

Clasificarea contribuie la o analiză mai adâncă a apărării învinuitului,evidenţiind o informaţie

mai deplină despre esenţa ei.

Secţiunea 3

Aspectul psihologic al dreptului la apărare şi aplicarea cunoştinţelor psihologice de către

avocat

În literatura de psihologie judiciară se întâlneşte analiza structurii psihologice a

activităţii de înfăptuire a justiţiei.A.V.Dulov primul a examinat în esenţă,structura activităţii

organelor judiciare.

6

Uneori,în procesul caracterizării comunicativităţii,în literatura psihologică se examinează

problema concordanţei între oameni.

Ea are o importanţă deosebită pentru activitatea de apărare,deoarece e bazată pe principiul

alegerii de învinuit a apărătorului.Nu este exclus faptul că, în cazurile întâlnite în

practică,refuzul sau schimbarea unui apărător cu altul este efectuată anume din neconcordanţa

psihologică între învinuit şi apărătorul său.Se pot enumera un şir de factori ce contribuie la

formarea concordanţei mai sus menţionate.

În procesul înfăptuirii apărării,apărătorul va trebui să cunoască un şir de fapte şi

împrejurări ,care se vor referi la evenimentele trecutului şi prezentului.El va trebui să le

examineze din punct de vedere al apărării,adică să verifice posibilitatea aplicării lor în

vederea respingerii învinuirii sau determinării ei.

Trăsăturile apărării,sarcinile ei îi atribuie cateva particularităţi distincte cunoaşterii

apărătorului în procesul examinării dosarului penal.La aceste particularităţi se pot atribui,în

primul rând,caracterul unilateral al activităţii de apărare,necesitatea cunoaşterii împrejurărilor

ce înlătură sau atenuează învinuirea.

În primul rând atitudinile caractero-logice,dinamico-emotive ale învinuitului şi

apărătorului său.

În al doilea rând-capacităţile profesionale a apărătorului,stagiul

muncii,cunoştinţele pe care le deţine.

Calităţile menţionate contribuie la stabilirea raporturilor între oameni,la relaţiile deja

formate.

Însă, în cele mai dese cazuri apărătorul şi persoana apărată contravin asupra unor poziţii

unice.Pe plan psihologic,între ei apar anumite relaţii de fidelitate şi solidaritate pe cazul penal

concret.Apărătorul “critică” învinuirea adusă clientului său,ajută ultimului de a-şi alege

poziţia cuvenită în proces,aduce probe,ş.a.m.d.Învinuitul la rândul său contribuie la ajutorarea

activităţii de apărare al apărătorului său.

Cunoaşterea este procesul de aflare a necunoscutului,descoperirea laturilor noi a

cunoscutului,adâncirea şi perfecţionarea concepţiilor existente. Aceasta ,este un fenomen al

societăţii umane,ce se petrece

pretutindeni,în orice timp şi în orice loc. Procesul dezvăluirii cunoştinţelor e infinit.

Cu alte cuvinte,cunoaşterea constă în stabilirea factorilor,analizei lor,determinarea

legăturilor existente.

Activitatea de cunoaştere în procesul efectuării justiţiei(cunoaştere judiciară),decurge din

anumite condiţii specifice,care trebuie luate in considerare.Dintre acestea trebuie de distins

7

două: metodele şi mijloacele aplicate în procesul cunoaşterii trebuie sa fie etice şi să nu

contravină legii,procesul de cunoaştere şi rezultatul său trebuie sa aibă o importanţă

juridică,adică o formă procesuală.

Cunoaşterea juridică se asigură ,în mare măsură,de normele procedurii penale,care

stabilesc nişte reguli generale de aflare a adevărului.Însă aceste reguli au mai mult un caracter

abstract şi nu sunt capabile să asigure pe deplin realizarea cunoaşterii judiciare.Mai este

necesar şi de un sistem de metode şi mijloace de descoperire a probelor,fixarea lor,cercetarea

şi întrebuinţarea lor pentru ca cunoaşterea în procesul penal să se finiseze cu succes.

Comunicativitatea dă posibilitatea mai amănunţit de a studia cauza psihologică de

săvârşire a infracţiunii,de a da o caracteristică a personalităţii învinuitului,de a cerceta şi

aprecia caracterul negativ şi pozitiv a împrejurărilor cazului,precum şi cauzele apariţiei în

procesul anchetei preliminare a dezbaterilor judiciare ,a situaţiilor conflictuale.

Apărătorului-avocat, ce îndeplineşte funcţia apărării ,comunicativitatea îi este

necesară ca o calitate personală,deoarece

anume ea contribuie la formarea capacităţii de a comunica cu oamenii şi de ai

înţelege,stabileşte relaţiile atât personale cât si de afacere cu alţi subiecţi care activează în

sfera procesului penal.

Unii autori au evidenţiat un şir de calităţi personale a apărătorului care simplifică

procesul de comunicare cu bănuitul,învinuitul sau inculpatul.Printre acestea putem menţiona:

amabilitatea,bunăvoinţa,tendinţa de a asculta interlocutorul,etc.5

În procesul de apărare un rol important îl are comportamentul

organizatoric.Conceptul organizatoric cere formarea stilului individual de lucru a fiecărui

apărător în parte.El va depinde ,în mare măsură de temperamentul şi caracterul persoanei

titulare.Orice activitate cere,în primul rând ,să fie bine organizată.Ancheta penală şi

dezbaterile judiciare nu fac excepţie şi se petrec după regula dată.Referitor la apărare o

asemenea organizare nu e necesară.Este vorba de exemplu,despre pregătirea pentru

proces,întocmirea planului de apărare,respectarea strictă a metodelor şi mijloacelor de apărare

stabilite de practica apărării. În baza stilului individual de activitate a avocatului trebuie să se

afle libertatea morală şi profesională în exercitarea

drepturilor sale stabilite de legislator.Pe langă acestea e necesar şi de un nivel înalt de cultură

generală şi profesionalism.

5 A.V. Dulov.op.cit,pag.229.

8

Componentul organizatoric al apărării e strâns legat de cel constructiv.Ultimul,se

manifestă la fel,mai mult formal.El întruneşte planificarea apărării,individualitatea metodei

aplicate în funcţie de circumstanţele cazului şi comportamentul învinuitului.

Componentul sau elementul constructiv,cuprinde toate fazele procedurii penale în

care participă apărătorul,însă cel mai accentuat el se manifestă la etapa examinării cazului în

instanţa judecătorească,unde posibilităţile de apărare sunt mai vaste.

Pregătirea la timp de apărare,elaborarea unui plan,îi va permite avocatului rapid şi exact de a-

şi forma o opinie personală faţă de întrebările ce apar în instanţa judecatorească şi de a

îndrepta hotărârea în folosul clientului său.

Etica apărării profesionale,constituie elementul de bază a eticii avocatului care la

rândul său este parte componentă a eticii judiciare.Ea obligă apărătorul de a-şi cunoaşte la

perfecţie meseria sa,de a respecta normele legale şi morale ce există în societate la un moment

dat.Din păcate,unii avocaţi nu acordă un ajutor juridic calificat clienţilor săi: îşi îndeplinesc

obligaţiile sale superficial,studiază materialele cauzei incomplet,nu pot analiza şi aprecia în

modul cuvenit probele.Ei uită că pentru bănuit,învinuit şi inculpat apărarea e un drept,iar

pentru avocat o obligaţie.Faptul dat duce la pierderea clienţilor vechi şi neaprecierea de alţii

noi,şi până la urmă –distrugerea carierei profesionale.

O importanţă deosebită are stabilirea relaţiilor concrete între apărător şi ceilalţi

participanţi la procesul penal,îndeosebi cu judecătorul,procurorul,martori,experţi,ş.a.Polemica

apărătorului trebuie să fie strict principial,să nu treacă în conflicte personale ce nu au nimic în

comun cu cazul cercetat.

Avocatul trebuie oricând să ţină cont de rolul educativ a dezbaterilor judiciare asupra

tuturor participanţilor la proces şi nu numai.De aceea o condiţie obligatorie a exercitării

depline a funcţiilor de apărare e disciplina avocatului.

Disciplina avocatului influenţează mult asupra culturii generale a lui.Ea îi îndreaptă pe

apărători spre responsabilitate,ordine şi datorie.Prin disciplină se manifestă profesionalismul

ridicat al avocatului,capacitatea lui de a-şi realiza obligaţiile sale în vederea apărării

clientului său.Pe lângă aceasta,un avocat bun trebuie să-şi manifeste iniţiativa şi intelectul

acumulat în cazul lipsei câtorva reglementări a problemei apărute,găsind soluţiile potrivite şi

necesare pe dosarul dat.

Secţiunea 4

Elemente de drept comparat privind dreptul de apărare

9

Dreptul la apărare este definit şi garantat ,în diferite forme,de majoritatea

Constituţiilor ţărilor lumii şi de legi care reglementează şi disciplinează procesul penal,fapt ce

conferă acestui drept un loc aparte.Ca şi în ţara noastră,şi în alte state dreptul la apărare,alături

de celelalte drepturi şi libertăţi,a cunoscut abordări şi evoluţii diferite.

Statele Unite ale Americii

Garantarea dreptului de apărare în Constituţia Statelor Unite ale Americii.

Sistemul American de valori democratice este cunoscut şi apreciat pe întreg

mapamondul,el reuşind să ridice la cel mai înalt nivel,cunoscut până în prezent ,atitudinea

guvernanţilor faţă de proprii cetăţeni prin vigoarea instituţiilor de protecţie a acestor valori şi

prin consistenţa normelor legale care le ocrotesc.Documentele de referinţă în materie sunt

Declaraţia de independenţă adoptată la 4 iulie 1776 şi bineînţeles ,Constituţia Statelor Unite

adoptată la 17 septembrie 1787.6Apărarea drepturilor omului în general şi garantarea dreptului

de apărare în special îşi găsesc consacrarea în amendamentele făcute la textul

Constituţiei.Din 23 de drepturi individuale prevăzute în primele 8 amendamente ,12 privesc

procedura penală.Amendamentul al 4-lea garantează dreptul persoanelor de a fi protejate

împotriva percheziţiei şi sechestrului fără justificare şi interzice emiterea de mandate dacă nu

sunt întrunite anumite condiţii.Amendamentul VI7 oferă garanţii de celeritate şi imparţialitate

în cazul unui proces penal cu dreptul de a lua la cunoştinţă de învinuirea ce i se aduce

persoanei în cauză.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal.

În doctrina americană procedura penală este definită ca fiind acea lege alcătuită din

reguli care guvernează o serie de procedee prin care subiecţii de drept penal sunt

sancţionaţi.Spre exemplu,Constituţia SUA prevede drepturile de bază care sunt protejate şi

care include:dreptul de a fi asistat de un avocat,dreptul de a nu spune nimic,dreptul de a

confrunta martorii,dreptul de a fi judecat de o instanţă cu juraţi.

Sistemul penal american este de tip acuzare-apărare în care procedura penală trebuie

să creeze un echilibru între drepturile acuzatului şi interesele statului într-un proces rapid şi

eficient în vederea înfăptuirii justiţiei.Regulile federale ale procedurii penale cuprind garanţii

6 Constituţia Statelor Unite este documentul prin care au fost consacrate principiiile fundamentale ale organizării politice,care sunt valabile şi în zilele noastre.Consituţia americană este una din cele mai vechi din lume.7 ,,În toate cauzele penale,acuzatul are dreptul la o judecată grabnică şi publică din partea unui juriu imparţial al statului sau districtului în care infracţiunea a fost comisă,şi care district a fost în prealabil determinat prin lege ,şi să fie informat cu privire la natura şi motivul acuzaţiei ,să fie confruntat cu martorii acuzării şi sa aiba dreptul de a se bucura de procedura obligatorie pentru ca să obţină martori în favoarea sa şi să beneficieze de asistenţa unui avocat în apărarea sa.’’

10

ale exercitării dreptului de apărare pe toată durata procesului penal.Acuzatul are dreptul să fie

reprezentat de un apărător pe întreg parcursul procedurii,iar dacă nu îşi permite,îi va fi numit

unul din oficiu.El poate să pledeze nevinovat ,să fie judecat de un juriu,să fie asistat de un

consilier,să fie confruntat cu martorii părţii adverse şi să nu se auto-încrimineze.

Franţa

Garantarea dreptului de apărare în Constituţia Republicii Franceze

Constituţia Franţei8este una din cele mai democratice legi fundamentale existente în

lume care încă din preambul îşi afirmă ataşamentul faţă de apărarea drepturilor omului,aşa

după cum au fost ele definite în declaraţia din 1798 şi preambulul Constituţiei din 1946.

Sub aspectul garanţiilor pe care declaraţia le conferă în materie procesual penală şi de

apărare,atrag atenţia prevederile ce vizează dreptul cetăţeanului de a nu fi acuzat,arestat sau

deţinut decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege,care nu retroactivează.9

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal

În procedura penală franceză,reglementată de art.80-1,există instituţia examinării,care

este similară cu ascultarea persoanelor în faza actelor premergătoare din dreptul procesual

penal românesc.Astfel,sub sancţiunea nulităţii,judecătorul de instrucţie nu poate examina

decât persoanele împotriva cărora există indicii grave sau concordanţe care dovedesc că ele

au participat,în calitate de autor sau complice,la comiterea de infracţiuni pentru care este

sesizat.Avocatul poate consulta pe loc dosarul şi să comunice liber cu persoana pe care o

asistă.

Italia

Garantarea dreptului de apărare în Constituţia Republicii Italiene

Constituţia Republicii Italiene10recunoaşte şi garantează la nivel de principiu

fundamental drepturile omului.Partea întâi din Constituţie este consacrată drepturilor şi

îndatoririlor cetăţenilor,unde în articolul 13 se stipulează că libertatea persoanei este

inviolabilă şi că lipsirea de libertate se poate dispune numai în condiţiile şi în limitele

prevăzute de lege.În articolul 24 este reglementată posibilitatea persoanei de a se adresa

justiţiei pentru apărarea drepturilor sale legitime,de a beneficia de apărare pe tot parcursul

8 Constituţia actuală a Franţei ,votată la 4 octombrie 1958,a fost publicată în Jurnalul Oficial nr.234 din 05 octombrie 1958.9 Art.8 ,,Legea nu trebuie să stabilească decât pedepesele strict şi evident necesare,si nimeni nu poate fi pedepsit decât în temeiul unei legi elaborate şi promulgate anterior faptei,şi care este aplicată potrivit legii’’.10 Constituţia a fost aprobată de către Aducarea Constituantă la 22 decembrie 1947,fiind promulgată la 27 decembrie 1947 şi publicată în ediţia specială a Buletinului Oficial nr.298 din 27 decembrie 1947.Constituţia a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948.

11

procesului penal,iar cei care nu dispun de mijloace materiale pentru acest lucru vor beneficia

de aceasta în mod gratuit.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal11.

Fără a intra în elementele de detaliu,trebuie sa precizăm că în procedura penală

italiană învinuitul sau inculpatul poate beneficia pe tot parcursul procesului penal de un

apărător ales sau numit din oficiu.Legea permite învinuitului să numească maxim doi

apărători,lucru care se poate face pe baza unei declaraţii date de acesta organului judiciar sau

prin scrisoare recomandată.În conformitate cu art.103,care reglementează ,,Garanţia libertăţii

apărătorului’’,apărătorul beneficiază de anumite drepturi care să-i garanteze exerciţiul liber al

profesiei în interesul clientului său.Persoanele arestate au dreptul de a lua legătura cu

apărătorul încă din momentul lipsirii de libertate.Acest drept nu poate fi îngrădit decât în mod

excepţional pentru maxim şapte zile.

Germania.

Garantarea dreptului de apărare în Constituţia Republicii Federale a Germaniei.

Constituţia Germaniei se înscrie în rândul legilor fundamentale moderne astfel că

încă din primul capitol debutează cu drepturile fundamentale ale omului în care la loc de

cinste este prevăzută respectarea demnităţii umane.

Articolul 104,intitulat ,,Garanţiile legale în caz de privaţiune de libertate’’,dispune că

restrângerea libertăţii individuale se poate face numai în condiţiile legii,iar persoanele arestate

nu pot fi torturate fizic sau moral.Persoanele care sunt suspecte de comiterea unei infracţiuni

şi care au fost reţinute trebuie prezentate a doua zi în faţa judecătorului unde li se aduc la

cunoştinţă motivele arestării.

Cu ocazia interogatoriului persoanei în cauză i se va permite să se apere.În cazul în

care judecătorul nu emite mandat de arestare,cel în cauză va fi pus în libertate.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal

În procedura germană se operează cu calitatea de acuzat care,conform art.136,îi

acordă dreptul acestuia de a se consulta cu un avocat12încă înainte de a i se lua primul

11 Au fost traduse textele cuprinse în lucrarea ,,Codice penale e di Procedura penale’’ Terza Edizione Aggiornata-Acura di Mario Daniele şi Antonio Maci,Editore Pirola 1991,în care se află şi ,,Nuovo codice di procedura penale’’.12 În legislaţia germană avocatul după ce a fost angajat sau numit din oficiu să apere un acuzat capătă calitatea de consilier apărător.

12

interogatoriu,aducându-i-se la cunoştinţă despre infracţiunea de care este acuzat,având dreptul

să facă declaraţii sau să tacă.De asemenea,poate cere probe în apărarea sa verbal sau în scris.

Capitolul al XI-lea este alocat reglementării modului în care se realizează dreptul la apărare în

procesul penal german.Potrivit acestor reglementări,acuzatul beneficiază de dreptul de apărare

pe tot parcursul procesului penal,dar nu poate fi apărat de mai mult de trei avocaţi.În afară de

avocaţi,apărarea mai poate fi asigurată şi de profesori universitari de drept.Apărătorul are

dreptul să ia legătura cu acuzatul care se află în stare de arest pe tot parcursul procesului penal

şi poate să comunice cu acesta oral sau în scris.

Spania

Garantarea dreptului de apărare în Constituţia Spaniei.

În Constituţia Spaniei,drepturile fundamentale sunt riguros reglementate,în concordanţă

cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

şi cu normele Uniunii Europene.Este consacrat dreptul cetăţenilor spanioli la libertate şi

siguranţă.Privarea de libertate se poate face numai în condiţiile prevăzute de lege.

Constituţia spaniolă instituie obligaţia organelor judiciare de a aduce la cunoştinţa

persoanei arestate motivele arestării,drepturile de care se bucură,într-o limbă pe care să o

înţeleagă.Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesal penal este deplină.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal

Codul de Procedură Penală spaniol13reglementează dreptul de apărare în titlul

nr.5,intitulat,,Dreptul la apărare şi beneficierea de probe în cadrul proceselor penale’’.Orice

persoană căreia i se impută un act ce poate fi pedepsit va putea să-şi exercite dreptul la

apărare,acţionând printr-o procedură indiferent care este aceasta,de îndată ce i se comunică

existenţa sa,putând face obiectul unei detenţii,sau a vreunei măsuri preventive sau putând fi

dată în judecată,drept pentru care va trebui să i se aducă la cunoştinţă în legătură cu acest

drept.

Pentru a-şi exercita dreptul acordat,persoanele interesate vor trebui să fie apărate de

avocaţi aleşi sau numiţi din oficiu,dacă nu au fost numiţi,şi în orice caz când ele o

solicită.Arestul preventiv nu poate dura mai mult decât cel strict necesar pentru a se realiza

cercetările privind lămurirea faptelor.În cadrul termenelor stabilite de lege,şi în orice caz în

maxim 72 de ore,deţinutul va trebui să fie pus în libertate sau la dispoziţia autorităţii judiciare.

13 Codul de procedură penală spaniol este inspirat din codul francez de instrucţie criminală din 1808,şi datează din 1882 fiind modificat de mai multe ori până în prezent.

13

Japonia.

Garantarea dreptului de apărare în Constituţia Japoniei.

Constituţia Japoniei14acordă un spaţiu generos drepturilor şi libertăţilor poporului fiind

pe larg enunţate în capitolul III,în cuprinsul articolelor de la 10 la 40.

Un număr important de drepturi sunt legate de activitatea judiciară.Dintre acestea menţonăm

cele care stipulează că nimeni nu poate fi supus unor pedepse decât dacă sunt prevăzte de

lege.Nimeni nu poate fi lipsit de a fi judecat de un tribunal,nimeni nu poate fi arestat fără un

mandat emis de o autoritate competentă,sau reţinut fără un temei legal.

Sistemul de drept japonez ,spre deosebire de cel european este înclinat către

rezolvarea conflictelor prin conciliere şi nu către soluţii tranşante.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal.

Principiul fundamental al procesului penal în Japonia,potrivit art.1 din Codul de

Procedură Penală15,este să clarifice cauzele adevărate ale faptelor,să aplice şi să realizeze legi

penale sau ordine (ordonanţe) în mod corect şi rapid,în acelaşi timp să vegheze la bunăstarea

şi securitatea drepturilor fundamentale ale indivizilor.

În Japonia cercetarea penală este efectuată de către Poliţie şi procurorii

publici,asemănător cu sistemul actual din România.În Japonia nu există juraţi.Toate cazurile

sunt judecate de către judecători profesionişti.

Sistemul de acuzare prin care nu se solicită nici o probă de vinovăţie dacă acuzatul

pledează,,vinovat’’ nu este acceptat în Japonia şi instanţa nu poate condamna acuzatul dacă

singura dovadă împotriva acestuia este doar propria lui confesiune-art.38 din

Constituţie.Proba cu declaraţii verbale devine admisibilă dacă altă parte consimte la aceasta.

Marea Britanie.

Documente cu caracter constituţional de garantare a dreptului de apărare.

Magna Charta a constituit,la timpul său,o adevărată Constituţie dictată de regele Ioan fără de

Ţară în virtutea înţelegerii încheiate cu nobilii şi clericii nemulţumiţi de abuzurile puterii

regale.

Sistemul legislativ britanic de garantare a dreptului de apărare în

14 Constituţia japoneză a fost promulgată de împăratul Hiro Hito la 3 noiembrie 1946 şi a intrat în vigoare,conform art.100,alin.1,la şase luni după promulgare,adică la 3 mai 1947.Constituţia japoneză are 103 articole,repartizate în 11 capitole.15 Codul de procedură penală în vigoare în Japonia a fost promulgat în anul 1948.

14

Marea Britanie este ţara dreptului nescris,ţara celei mai liberale proceduri penale şi ţara Curţii

cu Juri.Britanicii şi-au apărat procedura lor tradiţională contra oricăror influenţe.În Marea

Britanie procesul penal este tip acuzatorial.

China.

Garantarea dreptului de apărare în Constituţia Republicii Populare Chineze.

Constituţia Chinei este destul de săracă în prevederi care să garanteze dreptul la

apărare în procesul penal.În cuprinsul art.37 se arată că libertatea persoanei este inviolabilă şi

că arestarea se poate dispune numai de un procuror popular sau prin decizia unei curţi

populare,precum şi de un organ de siguranţa publică.

Persoanele cercetate beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la darea unei hotărâri

judecătoreşti definitive şi nu poate fi obligată să se autoîncrimineze pe sau pe familia

sa.Răspunderea penală este personală.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal .

Codul de Procedură Penală din Republica Populară Chineză a intrat în vigoare în anul

1980,împreună cu un pachet de legi în domeniul penal.Potrivit art.26,acuzatorul are dreptul să

ceară un avocat iar dacă nu doreşte,rămâne la latitudinea instanţei,fără ca aceasta să fie

obligată să-i asigure asistenţă juridică.În probaţiune,potrivit art.37 tăcerea este considerată o

dovadă concludentă de vinovăţie,dacă apărarea nu aduce probe certe.

Turcia.

Garantarea dreptului de apărare în Constituţia Republicii Turcia

Constituţia Turciei se înscrie în rândul legilor fundamentale care,formal,apără

drepturile omului,astfel că în capitolul II,Titlul III,tratează problemele legate de securitatea şi

libertatea persoanei.Potrivit art.19,privarea de libertate poate avea loc numai în condiţii strict

prevăzute de lege.Persoana arestată sau deţinută va fi adusă în faţa unui judecător în termen

de 48 de ore şi în termen de 15 zile în cazul infracţiunilor comise colectiv,exclusiv timpul pe

care l-a luat trimiterea lui la curtea cea mai apropiată de locul reţinerii.

Garantarea dreptului de apărare prin norme de drept procesual penal.

Capitolul 11 din Codul de Procedură Penală al Turciei este destinat dreptului de

apărare.Conform conţinutului acestui capitol,persoana reţinută sau inculpatul poate beneficia

pe parcursul oricărei etape a interogatoriului de unul sau mai mulţi apărători.

Apărătorii pot fi avocaţi sau persoane autorizate spre a putea fi împuternicite în procese.În

cazul când persoana reţinută este minoră ori este surdă sau surdomută,este în incapacitate de a

15

se apăra şi nu are un apărător ales,chiar dacă acesta nu o cere,baroul îi poate numi un apărător

din oficiu.

Elveţia.

Garantarea dreptului de apărare în Constituţia Elveţiei.

În Elveţia pedeapsa capitală este interzisă,fiecare cetăţean având dreptul la

libertate.Nu sunt permise pedepsele sau tratamentele cu cruzime ori degradante.

Orice persoană are dreptul de a se adresa justiţiei şi de a beneficia de judecata unei curţi

constituite legal,competentă,independentă şi imparţială.Judecata va fi publică.Toate

persoanele cercetate beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la condamnarea definitvă

şi de dreptul de a cunoaşte toate detaliile acuzaţiilor pentru a-şi putea pregăti apărarea.

CAPITOLUL II CONŢINUTUL DREPTULUI DE APĂRARE

Înscrierea dreptului de apărare între regulile de bază ale procesului penal a

determinat,cu prioritate,legiferarea unei largi palete de instrumente legale care să impună

instituţiile ce conţin şi susţin apărarea,astfel că în textele ce compun Codul de procedură

penală,le-au fost asigurate părţilor suficiente posibilităţi pentru ca organele judiciare să ţină

cont de cererile şi susţinerile lor sau pentru a argumenta lipsa de vinovăţie,netemeinicia

învinuirilor aduse sau a pretenţiilor ce decurg din acestea.

Finalitatea principiului dreptului la apărare constă în necondamnarea nici unei

persoane nevinovate,dar şi ca nici un vinovat să nu suporte rigorile legii penale mai mult

decât se cuvine.

Acest principiu îşi găseşte fundamentul într-un altul,şi anume cel al

contradictorialităţii,în sensul că nici o persoană nu trebuie lovită de sancţiunile penale fără a

afla învinuirile ce i se aduc şi probele acuzatoare,trebuind să fie ascultată pentru a se

dezvinovăţi.Rolul apărătorului este acela de a pre-întâmpina greşelile justiţiei represive,dar şi

abuzurile organelor judiciare prin care s-ar viola drepturile şi libertăţile fundamentale ale

persoanei puse sub învinuire.

16

S-a apreciat că, dacă inculpatului,atunci când îşi face autoapărarea,îi este îngăduit să

facă orice pentru salvarea sa,apărătorului nu-i este permis să încalce legea.16În acest

context, ,,prin menirea şi importanţa sa,apărarea este considerată o adevărată instituţiune de

interes public,de o egală importanţă cu Ministerul Public’’.

Dreptul la apărare cuprinde atât eforturile persoanelor ce luptă pentru respectarea

drepturilor şi intereselor lor procesuale,cât şi obligaţia organelor judiciare de a asigura

exercitarea acestor drepturi.17

Conţinutul dreptului la apărare se manifestă sub următoarele aspecte:

Secţiunea 1

Partea are dreptul de a-şi apăra singură interesele sale legale

Regula în procesul penal o constituie lipsa obligativităţii apărării şi excepţia,când

legea consacră apărarea obligatorie.

Această posibilitate oferă largi drepturi procesuale părţilor dar în special învinuitului sau

inculpatului18.

Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să contribuie la aflarea adevărului,interesul

său fiind ca fapta să nu fie descoperită,desluşită şi probată în toate laturile esenţiale,pentru

a-şi diminua vinovăţia sau chiar sustrage răspunderii penale.În condiţiile în care nu încalcă

alte norme penale,învinuitul sau inculpatul nu va săvârşi o nouă infracţiune,când prin

apărarea sa va încerca să altereze adevărul.19

Prin autoapărare,inculpatul nu are obligaţia de a se pune în slujba adevărului,chiar

dacă dorinţa celui care instrumentează cauza este să dobândească cât mai multe date în

susţinerea celorlalte probe,cunoscut fiind faptul că depoziţia inculpatului nu constituie probă

decât în măsura în care se coroborează cu celelalte piese din dosar.

Consecinţele denaturării adevărului vor apărea însă-în cazul inculpării sale şi

tragerii la răspundere penală-la individualizarea judiciară a pedepsei,unde organul judiciar

va ţine seama de comportamentul său.Posibilitatea părţilor de a se apăra singure este

marcată prin prezenţa unor largi drepturi procesuale acordate acestora şi în special

16 Ioan Tanoviceanu, ,,Tratat de Drept şi Procedură Penală,Ediţiunea I,Vol V,Tiparniţa.Curierul Judiciar,Bucureşti,1927,pag.817 Mihai Apetrei-,,Drept procesual penal “,Partea generală,vol. 1 ,Editura Oscar Print,Bucureşti, 1998,pag.113.18 Mihai Apetrei-,,Drept procesual penal “,Partea generală,vol. 1 ,Editura Oscar Print,Bucureşti, 1998,pag.66.19,,Probele,Prezumţia de nevinovăţie ’’,Revista de drept penal nr 1/1998,pag.125.

17

învinuitului sau inculpatului20,pentru a-şi dovedi nevinovăţia în cadrul procesului penal care

rezidă din:

- Dreptul învinuitului sau inculpatului de a cunoaşte învinuirea şi de a o

combate(art.66 şi 70 din C.p.p.).

Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat despre fapta

pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia. Astfel,potrivit art.6 alin.3

Cod.proc.penală ,, Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze de îndată şi mai înainte

de a-l audia pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat,încadrarea

juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării ’’.

Părţile au dreptul să prezinte mijloace de probă,să propună probe şi să ceară

administrarea lor,iar în cazul că există probe de vinovăţie ,învinuitul sau inculpatul are

dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.Sarcina probaţiunii revine organului judiciar şi nu

învinuitului care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.Ca o consecinţă a acestei

prezumţii,învinuitul sau inculpatul nu poate fi sancţonat dacă nu se propun probe.

Câtă vreme nu se produc probe în sprijinul învinuirii,învinuitul sau inculpatul se poate

menţine în atitudinea de negare,fără a fi obligat să-şi exprime tăgada prin producere de

probe21.

În faza de urmărire penală,propunerile sau cererile părţilor privind administrarea de

probe sunt apreciate ca utile acestei faze a procesului penal de organul de urmărire penală

care le acceptă sau le refuză motivat.

Inculpatul sau învinuitul are dreptul de a propune probe şi de a combate învinuirea pe toată

durata procesului penal.

Dreptul inculpatului la contraprobă iese şi mai mult în evidenţă cu ocazia prezentării

materialului de urmărire penală,când are dreptul de a consulta întregul dosar şi când poate

să propună sau să ceară administrarea de noi probe.

O garanţie a respectării acestui drept o constituie obligaţia pe care o are organul de

cercetare penală de a admite sau respinge cererea doar prin ordonanţă22.

Astfel,potrivit art. 6. alin. 5 Cod.proc.penală ,,Organele judiciare au obligaţia să

încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat,înainte de a i se lua prima declaraţie,despre dreptul

20 Ion Neagu, ,,Tratat de Procedură Penală “,Editura PRO 1997,pag.60.21 Vintilă Dongoroz şi alţii.-,,Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român”,vol.1 Partea generală,Editura Academiei 1975,pag.176.

22 Tulbure Ştefan Adrian şi Tatu Angela Maria- ,,Tratat de drept procesual penal “,Editura ALL BECK-2001 pag.170.

18

de a fi asistat de un apărător,consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare.În

condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege,organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru

asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului,dacă acesta nu are apărător ales

’’.Potrivit art.6 alin.3 Cod.proc.penală ,,Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze de

îndată şi mai înainte de a-l audia pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este

cercetat,încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării

apărării ’’.

Înainte de a fi ascultat ,învinuitul va da o declaraţie scrisă personal,în care în mod liber va

face referire la învinuirea ce i se aduce.

-Participarea învinuitului sau inculpatului,în mod direct,la efectuarea unor acte de

urmărire penală şi la toate actele de judecată(art.129,130 şi 291C.p.p).

În vederea garantării exercitării dreptului de apărare în cazul învinuitului reţinut sau

arestat,legea a înscris posibilitatea prezenţei acestuia la cercetarea la faţa locului23şi numai

în cazul în care în mod excepţional acest lucru nu este posibil,i se aduce la cunoştinţă

acestuia că are dreptul să fie reprezentat de o persoană desemnată.

În cursul judecăţii instanţa de judecată efectuează cercetarea la faţa

locului cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului.

Învinuitul sau inculpatul va participa obligatoriu la efectuarea reconstituirii întrucât numai

el este în măsură să dea lămuririle necesare,fiind direct interesat de rezultatele ei.

Judecata poate avea loc numai în prezenţa inculpatului care trebuie să fie legal citat.

Neaducerea inculpatului arestat la judecarea cauzei în primă instanţă,şi anume la

dezbateri,atrage nulitatea absolută24 a hotărârii pronunţate,deoarece potrivit art.314 alin 2

Cod procedură penală,aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie,iar în

conformitate cu prevederile art.197 alin .2 Cod procedură penală,dispoziţiile relative la

competenţa după materie sau după calitatea persoanei,la sesizarea instanţei,la compunerea

acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.25

De asemenea,sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la

participarea procurorului,prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestora de

către apărător,când sunt obligatorii,potrivit legii,precum şi la efectuarea referatului de

evaluare în cauzele cu infractori minori.

23 Ion Neagu, ,,Tratat de Procedură Penală” , Editura PRO 1997,pag.294.24,,Dreptul la apărare.Nulităţi “,Revista română de drept nr 4/2000,pag.107.25 Sentinţă penală nr.49 din 12 iulie 1997 a Tribunalului Călăraşi.

19

-Dreptul învinuitului sau inculpatului de a cunoaşte probele de învinuire,iar după

prezentarea materialului de urmărire penală,de a formula noi cereri şi de a face declaraţii

suplimentare(art.250 şi 294 C.p.p).

Prezentarea materialului de urmărire penală este o instituţie care se înscrie între

garanţiile asigurării dreptului de apărare26 al inculpatului în faza de urmărire penală,fiind

plasată la sfârşitul urmăririi penale,când organul de urmărire penală consideră că au fost

administrate toate probele care susţin învinuirea27

Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul va lua obligatoriu şi

nemijlocit contact cu dosarul,prilej cu care va lua act de întregul material probator şi în

consecinţă îşi va construi apărarea,fiind totodată în măsură de a aprecia dacă mai sunt probe

de administrat în cauză. Pentru prezentarea materialului de urmărire penală este absolut

necesară prezenţa inculpatului.În acest scop organul de cercetare penală va dispune citarea

acestuia,potrivit regulilor de procedură prevăzute în art. 175-181 C.pr.pen.Odată

prezentat,acestuia i se creează condiţii de a lua cunoştinţă de întreg materialul.

Pentru prezentarea materialului de urmărire penală,organul de cercetare penală sau

procurorul îl cheamă pe inculpat şi îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de

materialul de urmărire penală, arătându-i şi încadrarea juridică a faptelor

săvârşite28(art.250.Cod.proc.penală).

Organul de cercetare penală are obligaţia de a-i pune la dispoziţie inculpatului

întregul dosar,precum şi timpul necesar pentru a-l studia29.Dacă inculpatul nu poate să

citească,organul de cercetare penală îi citeşte materialul (art.250 Cod.proc.penală).

Îl întreabă,după ce a luat cunoştinţă de materialul de urmărire penală,dacă are de formulat

cereri noi sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare (art.250 Cod.proc.penală).

Despre aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în art.250 organul de

cercetare penală întocmeşte proces-verbal,în care consemnează şi declaraţiile,cererile şi

răspunsurile inculpatului.(art.251.Cod.proc.penală).30

Dacă inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală,organul de cercetare

penală le examinează de îndată şi dispune prin ordonanţă admiterea sau respingerea lor.

(art.252.alin.1.Cod.proc.penală).

26 ,,Procedura prezentării materialului de urmărire penală “,Revista de drept penal nr.2/2000,pag.60.27 ,,Dreptul la apărare în faza de urmărire penală “,Revista de drept penal,nr.1/2001 pag.113.28 Ion Neagu, ,, Tratat de Procedură Penală “,Editura PRO 1997,pag,439.29,,Nulităţi procesuale.Aspecte de practică judiciară “,Revista de drept penal nr.4/1999,pag.120.30 Prezentarea materialului de urmărire penală nu este efectuată cu respectarea condiţiilor prevăzute în art.250 şi urm.Cod.proc.penală,dacă procedura a fost întreruptă prin introducerea unei cereri de recuzare a procurorului competent să o efectueze ( Î.C.C.J,secţia penală,decizia nr.6826 din 22 noiembrie 2006).

20

Potrivit art.253 Cod.proc.penală organul de cercetare penală este obligat să procedeze din

nou la prezentarea materialului,dacă a efectuat noi acte de cercetare penală,sau dacă

constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.

Când prezentarea materialului nu a fost posibilă din cauză că inculpatul este dispărut

sau s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală,în referatul care se

întocmeşte potrivit art.259 se arată împrejurările concrete din care rezultă cauza

împiedicării.(art.254.Cod proc.penală).

-Dreptul învinuitului sau inculpatului de a-şi exercita dreptul de apărare în cadrul

dezbaterilor (art.340 C.p.p).

Când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă,sau că nu au fost

respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului,restituie cauza organului

care a efectuat urmărirea penală,sau potrivit dispoziţiilor art.217 trimite cauza la un alt

organ de urmărire,în vederea completării sau refacerii urmăririi penale.(art.265 .alin.1 Cod

proc.penală).

După terminarea cercetării judecătoreşti se trece la dezbateri,dându-se cuvântul în

următoarea ordine:procurorului,părţii vătămate,părţii civile,părţii responsabile civilmente şi

inculpatului.

Administrarea probelor în cadrul cercetării judecătoreşti debutează cu ascultarea

inculpatului care este figura centrală în procesul penal.Prioritatea ascultării inculpatului se

explică prin poziţia procesuală pe care aceasta o are,inculpatul fiind subiectul central al

procesului penal,trebuind să aibă posibilitatea să relateze cele întâmplate,să administreze noi

probe şi să exercite dreptul său de apărare.

-Dreptul învinuitului sau inculpatului de a utiliza căile de atac (art.362 C.p.p).

Pot face apel:

Potrivit art 362 lit. b din C.p.p. ,inculpatul,în ce priveşte latura penală şi latura

civilă.Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal,inculpatul poate

declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal. Căile de atac

sunt mijloace procesuale care au drept scop înlăturarea erorilor în sfera de realizare a

justiţiei.Ele permit o nouă examinare a procesului în care s-au pronunţat una sau mai multe

hotărâri judecătoreşti,în scopul desfiinţării totale sau parţiale a celor greşite,în fapt sau în

drept.

Funcţia căilor de atac este aceea de a impulsiona activitatea de judecată,care parcurge

o nouă etapă,la finalul căreia instanţa de control judiciar va pronunţa o nouă hotărâre,care le

poate modifica sa menţine pe cele anterioare.

21

În doctrina procesual-penală, instituirea dublului grad de jurisdicţie a constituit

obiect de controversă,argumentele contra fiind axate pe ideea dorinţei inculpatului de a

tergiversa soluţionarea definitivă a procesului,în timp ce în favoarea acestui sistem au

prevalat raţiuni ce ţin de garanţiile ce trebuie să asigure înfăptuirea actului de justiţie.

În acest cadru este evident că dreptul de apărare,drept fundamental ,se poate realiza în

condiţii superioare,atâta vreme cât părţile pot folosi noi mijloace de apărare,pe care,fie din

neglijenţă,fie din neştiinţă,nu le-au folosit cu prilejul judecăţii anterioare.

Totodată,nu este lipsit de interes să amintim că potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului,ratificată de România prin Legea nr.30/1994, ,,Orice persoană are dreptul la

judecarea în mod echitabil,în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale,de către o

instanţă competentă şi imparţială,instituită prin lege,care va hotărî fie asupra încălcării

drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil,fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în

materie penală îndreptată împotriva sa. ’’

În latura penală inculpatul poate face apel împotriva sentinţei de condamnare în

cazul în care se consideră că a fost condamnat pe nedrept cerând în acest caz achitarea sau

poate să invoce un caz de încetare a procesului penal,schimbarea încadrării juridice în baza

unui temei legal,schimbarea calităţii de participant,reţinerea cirumstanţelor atenuante sau

înlăturarea celor agravante.Apelul poate fi declarat în termen31 atât de inculpat personal şi

de apărătorul ales sau din oficiu,cât şi de celelalte părţi.32Retragerea apelului nu se poate

face decât de către inculpat.

Inculpatul poate face recurs în cazurile care privesc latura penală şi latura civilă,precum şi

în ceea ce priveşte temeiurile de achitare sau încetare a procesului penal,în condiţiile legii.

Sentinţele în privinţa cărora inculpatul nu a folosit calea apelului,ori a retras

apelul,nu pot fi atacate cu recurs de către acesta.În cazul în care inculpatul declară recurs

împotriva deciziei instanţei de apel,dar vizează situaţii rezolvate prin sentinţă,cum este

individualizarea pedepsei,recursul său este inadmisibil întrucât astfel de situaţii nu sunt

susceptibile a fi examinate în recurs după ce s-a luat act de retragerea apelului.33

Potrivit art.3851 alin.4 din Codul de procedură penală, ,,nu pot fi atacate cu recurs

sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art.362 nu au folosit calea apelului ori

când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac.Persoanele prevăzute în

art.362 pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel,chiar dacă nu au folosit

31 ,,Apel greşit considerat peste termen “,Revista de drept penal nr.4/1995,pag.137.32 Sentinţa penală nr.25 din 28 ianuarie 199833 Sentinţă penală nr.103 din 8 decembrie 1997 a Tribunalului Giurgiu-publicată în :culegere de decizii pe anul 1997.

22

apelul,dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu

privire la această modificare.

Această dispoziţie a legii nu justifică însă folosirea căii de atac a recursului din moment ce

inculpatul a vizat numai formal decizia instanţei de apel,el necontenstând declaraţia sa de

retragere a apelului de care s-a luat act,ci referindu-se la individualizarea pedepsei făcută

prin sentinţă,astfel că recursul său vizează în exclusivitate hotărârea primei instanţe.

Or,sentinţa pronunţată de prima instanţă,intrând sub incidenţa prevederilor menţionate

în art.3851 alin.4 Cod procedură penală,nu mai era susceptibilă să fie atacată cu recurs,încât

recursul declarat de inculpat apare inadmisibil.34

În realizarea unor garanţii reale şi eficiente ale dreptului de apărare,un rol esenţial

îl indeplinesc instanţele de control judiciar,care au pe de o parte obligaţia de a respecta ele

însele dispoziţiile legale ce reglementează dreptul de apărare,iar pe de altă parte de a

verifica dacă organele de urmărire penală sau instanţele inferioare în grad au făcut-o.

Practica judiciară a fost confruntată cu numeroase probleme legate de interpretarea

reglementărilor legale în materie,soluţiile date fiind caracterizate de grija instanţelor de a

respecta întocmai legea,chiar cu riscul unui formalism excesiv,de natură a afecta

operativitatea procesului penal sau drepturile celor vătămaţi prin infracţiune.

Pe aceeaşi linie de gândire s-a dispus casarea hotărârilor pronunţate de instanţele

inferioare,cu motivarea că la fond,cercetarea judecătorească s-a rezumat la consemnarea în

declaraţia inculpatului că îşi menţine susţinerile făcute la organele de cercetare penală,iar în

apel nu s-a observat încălcarea dispoziţiilor legale imperative privind desfăşurarea

procesului penal.

-Administrarea din oficiu de către organul de urmărire penală a probelor în apărarea

învinuitului sau inculpatului.

Secţiunea 2

Organul penal este obligat să aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sunt în

favoarea părţii

34 Decizie penală Nr.150 din 3 iunie 1998 Curtea Supremă de Justiţie-s.penală publicată în : culegere de decizii pe anul 1998.

23

În cursul procesului penal,părţile se comportă în aşa fel încât să stabilească,pe de o

parte,faptele care susţin învinuirea iar pe de altă parte ,faptele şi împrejurările care susţin

apărarea,creând prin aceasta posibilitatea ca organele judiciare să afle adevărul şi să aplice

prevederile legale în vigoare35.

În cazul în care părţile prin prestaţia lor nu sunt în măsură să conducă la justa

soluţionare a cauzei,legea obligă organele judiciare să intervină din proprie iniţiativă pentru

ca părţile să desfăşoare o activitate de calitate care să asigure soluţionarea legală şi

temeinică a cauzei.

Aceasta decurgând din rolul său activ care se manifestă independent de activitatea sau

poziţia părţilor.

În vederea aflării adevărului şi a tragerii la răspundere penală numai a celor

vinovaţi,organul judiciar trebuie sa administreze din oficiu probele care vin în apărarea

inculpatului,chiar dacă acesta nu le propune sau chiar împotriva voinţei lui.Organul nu

trebuie sa aştepte iniţiativele inculpatului pentru a aduna un asemenea material,nu trebuie

să-l lase pe inculpat să se apere “cum se pricepe’’ şi “dacă se pricepe’’ci să-l îndrume.36

Rolul activ al organelor judiciare reprezintă principiul fundamental şi regula de

bază a procesului penal,în temeiul căruia organul de urmărire penală şi instanţa de judecată

au dreptul şi datoria de a interveni în mod efectiv în desfaşurarea procesului penal,în

vederea înfăptuirii scopului acestuia.

Organele judiciare sunt obligate să arate învinuitului sau inculpatului şi părţilor

drepturile şi facultăţile pe care le au de la lege,să le explice modul în care le pot exercita,să

le întrebe dacă au de făcut cereri sau de ridicat excepţii pentru a putea fi lămurită cauza sub

toate aspectele,astfel:

-organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme,spre a fi

ascultate,persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune,precum şi persoana civilmente

responsabilă cărora le dă explicaţii prealabile;

-organul de urmărire penală sau instanţa de judecată,când dispune efectuarea unei

expertize,fixează un termen la care sunt chemate părţile,precum şi expertul,dacă acesta a

fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţă.La termenul fixat se aduce la

cunoştinţă părţilor şi expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să

răspundă şi li se pune în vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări

35 Grigore Teodoru,Lucia Moldovan - ,,Drept procesual penal “,Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1979,pag.3936 S.KAHANE,op.cit.,p.204.

24

şi că pot cere modificarea sau completarea lor.Părţile mai sunt încunoştinţate că au dreptul

să ceară numirea şi a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele,care să participe la

efectuarea expertizei.După examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi şi

expert,organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere expertului

termenul în care urmează a fi efectuată expertiza,încunoştinţându-l totodată dacă la

efectuarea acesteia urmează să participe părţile;

-organul de urmărire penală este obligat să strangă probele necesare pentru aflarea

adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele,în vederea justei soluţionări a

acesteia.Organul de urmărire adună probele atât în favoarea,cât şi în defavoarea învinuitului

sau inculpatului.Îndatoririle prevăzute în alineatul precedent se îndeplinsec chiar dacă

învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.

Organul de urmărire penală este obligat să explice învinuitului sau

inculpatului,precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale.Organul de urmărire penală

este,de asemenea,obligat să strângă date cu privire la împrejurările care au

determinat,înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii,precum şi orice alte date de natură să

servească la soluţionarea cauzei;

-dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală,organul de cercetare penală îl cheamă pe

inculpat,îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile

şi obligaţiile pe care le are;

-după punerea în mişcare a acţiunii penale,dacă au fost efectuate toate actele de urmărire

necesare,organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa şi :

a) îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire

penală,arătându-i şi încadrarea juridică a faptei săvârşite;

b) îi asigură posibilitatea de a lua de îndată cunoştinţă de material.Dacă inculpatul nu poate

să citească,organul de cercetare penală îi citeste materialul;

c) îl întreabă,după ce a luat cunoştinţă de materialul de urmărire penală,dacă are de formulat

cereri noi sau dacă doreşte să facă declaraţii suplimentare;

În faza de judecată, preşedintele instanţei explică persoanei vătămate că se poate

constitui parte civilă sau că poate participa ca parte vătămată în proces.Preşedintele întreabă

pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii,cereri sau propun efectuarea de probe

noi.În cazul când se propun noi probe,trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează

a fi dovedite,mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe,locul unde se află aceste

mijloace,iar în ce priveşte martorii şi experţii,identitatea şi adresa acestora.Procurorul şi

părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti;

25

-după începerea cercetării judecătoreşti preşedintele instanţei dispune ca grefierul să dea

citire actului de sesizare a instanţei,după care explică inculpatului în ce constă învinuirea

care i se aduce.Totodată,îl lămureşte pe inculpat cu privire la dreptul pe care îl are de a pune

întrebări coinculpaţilor,celorlalte părţi,martorilor,experţilor,precum şi de a da explicaţii în

tot cursul cercetării judecătoreşti,când socoteşte că este necesar.

Organele judiciare au obligaţia de a pune în discuţie părţilor,din oficiu,orice chestiuni

de a căror lămurire depinde justa soluţionare a cauzei,cerându-le să-şi expună punctul de

vedere asupra acestora,astfel :

-instanţa este obligată ca,în tot timpul cât cauza penală se află pe rolul său,să-şi verifice

competenţa ori de câte ori din cercetarea judecătorească ar rezulta anumite constatări de fapt

care ar putea avea influenţă asupra factorilor ce determină competenţa

materială,personală,teritorială şi funcţională.În toate cazurile,verificarea din oficiu trebuie să

fie pusă la dispoziţia părţilor ;

-organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea

materialului,dacă a efectuat noi acte de cercetare penală,sau dacă constată că trebuie să fie

schimbată încadrarea juridică a faptei;

-dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei,la sesizarea

instanţei,la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub

sancţiunea nulităţii.

-de asemenea,sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la participarea

procurorului,prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător,când sunt

obligatorii potrivit legii,precum şi la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori

minori.Nulitatea nu poate fi înlăturată în nici un mod.Ea poate fi invocată în orice stare a

procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.

-instanţa este obligată să pună în discuţie cererile şi excepţiile făcute de procuror sau de

părţi sau excepţiile ridicate din oficiu şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată.

-înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească preşedintele întreabă pe procuror şi

pe părţi dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării

judecătoreşti.

Organele judiciare pot dispune din oficiu efectuarea actelor pe care le socotesc

necesare,pentru stabilirea adevărului dacă părţile nu au iniţiativa în acest sens.

Această obligaţie reprezintă manifestarea rolului activ al organului judiciar în procesul

penal,organul de urmărire penală trebuind să administreze probele necesare în apărarea

26

învinuitului sau inculpatului (art.6 al.2.Cod. proc.penală),chiar în condiţiile recunoaşterii

faptelor37de către acesta (art.202 al.1şi 2 din Codul de procedură penală).

Obligaţia incumbă organului judiciar chiar în condiţiile în care învinuitul sau

inculpatul nu propune probe sau se împotriveşte la administrarea lor,interesul fiind superior

celui individual,şi anume cel al societăţii,de stabilire a adevărului,de evitare a erorilor şi de

realizare a unei justiţii cât mai eficace.

Procurorul,în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire

penală,veghează ca orice infracţiune să fie descoperită,orice infractor să fie tras la

răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii

temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

De asemenea,procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie ţinută sau

arestată,decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

În exercitarea activităţii de supraveghere,procurorul ia măsurile necesare sau dă

dispoziţii organelor de cercetare penală ca să ia asemenea măsuri38.

Instanţa de judecată are obligaţia de a-şi exercita atribuţiile în mod activ în vederea

aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii (art.287 C.p.p) iar instanţa de

recurs să examineze cauza sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate39.

Organele judiciare au obligaţia de a examina cauza sub toate aspectele prevăzute

de legea penală,independent de poziţia pe care o au părţile din proces,având obligaţia să

extindă urmărirea penală şi judecata,dacă este cazul şi legea le permite,la fapte şi persoane

noi sau să extindă controlul judiciar şi la alte lipsuri decât cele invocate de părţi.

Secţiunea 3

Partea are dreptul la asistenţă juridică

37 Ion Neagu, ,,Drept procesual penal “,Partea generală,Editura Euro-Trading,Bucureşti 1992,pag.404.38 Ion Neagu, ,,Tratat de procedură penală “.Editura PRO Bucureşti 1997,pag.414.39 George Antoniu,Nicolae Volonciu,Nicolae Zaharia-,,Dicţionar de procedură penală,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti 1988,pag.247.

27

Importanţa şi greutatea asistenţei juridice în procesul penal depăşesc,prin finalitatea şi

semnificaţia reglementării,cadrul strict al procedurii penale,cantonându-se la nivelul

condiţiilor fundamentale şi esenţiale ale configuraţiei statului de drept40.

Sub acest aspect,învinuitul sau inculpatul este îndrumat şi ajutat permanent în cursul

urmăririi penale de către o persoană cu calificare judiciară şi profesională corespunzătoare.

În literatura de specialitate,asistenţa juridică a fost definită,prin sprijinul pe care

apărătorul îl dă părţilor în cadrul procesului penal,prin lămuririle,sfaturile şi intervenţiile

sale,ca specialist în domeniul dreptului.41 Asistenţa juridică reprezintă o garanţie a dreptului la

apărare,fiind în principiu facultativă,şi numai în cazurile expres prevăzute de lege aceasta

devenind obligatorie.

Îndrumarea şi ajustarea părţii de către o persoană cu calificare juridică şi profesională

corespunzătoare sporesc la maximum posibilităţile de realizare a drepturilor şi intereselor

legale ale părţilor în procesul penal.Faptul că în anumite situaţii apărarea este obligatorie

reprezintă o garanţie care evită ca soluţionarea cauzei să se înfăptuiască fără contribuţia

competentă şi activă a apărătorului.

CAPITOLUL III ORGANIZAREA ŞI EXERCITAREA PROFESIEI DE AVOCAT

Secţiunea 1

Noţiunea de avocat

Profesia de avocat este considerată în literatura de specialitate ca fiind,fără

îndoială,profesia judiciară cea mai veche,cu rădăcinile în îndepărtata epocă română,având la

origine obiceiul vechilor patricieni,care doreau să îşi apere şi să îşi protejeze clientela42.

Profesia de avocat este liberă şi independentă ,cu organizare,funcţionare şi

conducere autonome,stabilite în condiţiile prevăzute de Legea nr.51/1995 pentru

organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,republicată ,astfel cum a fost modificată şi

completată până la data adoptării prezentului statut,denumită în continuare Lege şi ale

prezentului Statut.

Exercitarea profesiei de avocat este supusă următoarelor principii fundamentale :

40 Gheorghe Nistoreanu,Mihai Apetrei,Laurenţiu Nae-,,Asistenţa juridică în procesul penal “-Editura Ministerului de Interne, 1993,pag. 9.41 Ion Neagu, ,,Drept procesual penal “ , Partea generală. Editura Euro-Trading vol. 1,Bucureşti 1992,pag. 145.42 Ligia Dănilă-,,Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat “.Editura Lumina Lex,1999,pag.7

28

a)principiul legalităţii

b)principiul libertăţii

c)principiul independenţei

d)principiul autonomiei şi descentralizării

e)principiul păstrării secretului profesional.

Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea şi apărarea

drepturilor,libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice de

drept public şi de drept privat.

În exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii,statutului

profesiei şi codului deontologic.

Profesia de avocat se exercită numai de avocaţi înscrişi în Tabloul avocaţilor

întocmit de Baroul din care fac parte.

Profesia de avocat este organizată şi funcţionează în baza principiului autonomiei

şi descentralizării,în condiţiile prevăzute de Lege şi de prezentul Statut.

Alegerea organelor de conducere ale profesiei de avocat se face numai prin vot

secret.Avocatul are dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei,în

condiţiile prevăzute de lege şi de prezentul Statut.

Libertatea şi independenţa profesiei de avocat sunt principii în baza cărora avocatul

promovează şi apără drepturile,libertăţile şi interesele legitime ale clienţilor potrivit legii şi

prezentului Statut.Aceste principii definesc statutul profesional al avocatului şi garantează

activitatea sa profesională.

Avocatul este liber să-şi aleagă,să schimbe şi să dispună în tot sau în parte de forme

de exercitare a profesiei,în condiţiile prevăzute de lege şi de prezentul statut.

Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul.Nimeni nu poate

impune unei persoane un avocat,cu excepţia cazurilor privitoare la asistenţa judiciară

obligatorie şi asistenţa gratuită.

Orice clauză ori convenţie contrară,prohibitivă sau restricitivă este lovită de nulitate

absolută.

Relaţiile dintre avocat şi clienţii săi se bazează pe

onestitate,probitate,corectitudine,sinceritate,loialitate,confidenţialitate.

Drepturile şi obligaţiile avocatului sunt prevăzute de lege,prezentul statut,codul deontologic

şi contractul de asistenţă juridică legal încheiat.

Într-o societate întemeiată pe valorile democraţiei şi ale statului de drept,avocatul

are un rol esenţial.Avocatul este indispensabil justiţiei şi justiţiabililor şi are sarcina de a

29

apăra drepturile şi interesele acestora.El este deopotrivă sfătuitorul şi apărătorul clientului

său.

Avocatul cu toate drepturile conferite de lege şi de statutul profesiei de avocat îşi

îndeplineşte îndatoririle şi obligaţiile faţă de client,în raporturile cu autorităţile şi instituţiile

la care îşi asistă sau îşi reprezintă clientul,faţă de profesia sa în general şi fiecare confrate în

particular,precum şi faţă de public.

În exercitarea profesiei,avocatul nu poate fi supus nici unei

restricţii,presiuni,constrângeri sau intimidări din partea autorităţilor sau instituţiilor publice

ori a altor persoane fizice sau persoane juridice.Libertatea şi independenţa avocatului sunt

garantate de lege.

Independenţa avocatului nu poate prejudicia interesele clientului său.

Avocatul este dator să dea clientului sfaturi juridice corespunzător legii şi să

acţioneze numai în limitele,statutului,codului deontologic potrivit crezului său profesional.

Avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris,în faţa

instanţelor de judecată,a altor organe de jurisdicţie,a organelor de urmărire penală sau a

altor autorităţi dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea şi sunt necesare stabilirii

adevărului.

Secretul profesional este de ordine publică.Avocatul este dator să păstreze secretul

profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţat.

Avocatul nu poate fi obligat în nici o circumstanţă şi de către nici o persoană să

divulge secretul profesional.Avocatul nu poate fi dezlegat de secretul profesional nici de

către clientul său şi nici de către o altă autoritate sau persoană;se exceptează însă cazurile în

care avocatul este urmărit penal,disciplinar,sau atunci când există o contestaţie în privinţa

onorariilor convenite,exclusiv pentru necesităţi strict pentru apărarea sa.

Secţiunea 2

Condiţiile în care o persoană poate deveni avocat.

Dobândirea calităţii de avocat

Cererile de primire în profesia de avocat se adresează decanului baroului unde

solicitantul doreşte să exercite profesia.

Pentru primirea în posesie şi pentru exercitarea acesteia avocatul trebuie să nu se

găsească în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.

Nu este incompatibil avocatul salarizat în interiorul profesiei de avocat.

30

Sunt incompatibili cu exercitarea profesiei de avocat,dacă legi speciale nu prevăd altfel :

a) faptele personale de comerţ exercitate cu sau fără autorizaţie.

b) Calitatea de asociat într-o societate comercială în nume

colectiv,de comandită,S.C.S,S.C.A.

Avocatul poate fi asociat sau acţionar la societăţile cu raspundere limitată sau la cele

pe acţiuni.

Avocatul poate îndeplini funcţia de membru în consiliul de administraţie al unei

societăţi comerciale pe acţiuni sau cu răspundere limitată,cu obligaţia de a aduce acest fapt la

cunoştinţa decanului baroului în care îşi exercită profesia.

Modalităţi de primire în profesia de avocat.

Potrivit art.16 din Lege,dreptul de primire în profesie se obţine pe baza unui examen.

Examenul de primire în profesie se organizează de consiliul baroului,în mod

obligatoriu în fiecare an,în ultimul semestru al anului ,la o dată unică pentru toate barourile,cu

consulatarea Baroului Bucureşti.Data examenului va fi anunţată într-un ziar de mare tiraj cu

cel puţin 60 zile înainte.

Consiliul U.N.B.R asigură caracterul unitar al examenului de primire în profesie

prin stabilirea tematicii şi bibliografiei de examen,a subiectelor de examen şi a metodologiei

de examinare.Examinarea se va face la cinci materii de examen pe baza a cel puţin trei probe

scrise.

Cu cel puţin 60 zile înainte de data desfăşurării examenului,Consiliul U.N.B.R,comunică către

barouri şi face publice data,tematica şi bibliografia examenului.

Pentru înscrierea la examen candidatul va depune dosarul de înscriere la baroul în

circumscripţia căruia doreşte să îşi exercite activitatea,cu îndeplinirea prevederilor prezentului

statut.

Dosarul va fi depus cu cel puţin 25 de zile înainte de data examenului.Candidatul este obligat

să depună o taxă de participare la examen,stabilită de consiliul baroului.Separat se va achita

taxa de participare cuvenită U.N.B.R.

Avocatul poate întocmi şi formula în numele şi /sau interesul clientului

cereri,notificări,memorii sau petiţii către autorităţi,instituţii şi alte persoane,în scopul ocrotirii

şi apărării drepturilor şi intereselor legitime ale acestuia.

În condiţiile legii,avocatul asigură asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor

judecătoreşti,a organelor de urmărire penală,a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale,a

notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti,a organelor administraţiei publice,a instituţiilor

31

şi a altor persoane juridice pentru apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a

drepturilor,libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Asistarea şi reprezentarea clientului cuprinde toate actele,mijloacele şi operaţiunile

permise de lege şi necesare ocrotirii şi apărării intereselor clientului.

Secţiunea 3

Relaţiile dintre avocat şi client

Dreptul avocatului de a asista,a reprezenta ori a exercita alte activităţi specifice

profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică,încheiat în formă scrisă,între avocat şi

client ori mandatarul acestuia.

În exercitarea profesiei sale,avocatul este independent.

Activitatea avocatului nu poate fi motivată decât interesul clientului,apreciat în

limitele legii ,ale prezentului statut şi ale codului deontologic.

Avocatul trebuie sa depună toate diligenţele pentru apărarea drepturilor,libertăţilor şi

intereselor legitime ale clientului.

Probitatea,spiritul de dreptate şi onestitatea avocatului sunt condiţii ale credibilităţii

avocatului şi profesiei.

Avocatul este confidentul clientului în legătură cu cazul

încredinţat.Confidenţialitatea şi secretul profesional garantează încrederea în avocat şi

constituie obligaţii fundamentale ale avocatului.

Avocatul nu trebuie să fie sfătuitorul şi nici reprezentantul sau apărătorul a mai mult de un

client într-una şi aceeaşi cauză atunci când interesele clienţilor sunt conflictuale sau când

există,în mod real,riscul de a apărea un astfel de conflict de interese.

Avocatul trebuie să se abţină să se mai ocupe de cauzele tuturor clienţilor implicaţi,atunci

când intervine un conflict între interesele acestora,când secretul profesional riscă să fie violat

sau când independenţa sa riscă să fie ştirbită.

Avocatul va încerca în momentele oportune să-şi consilieze clientul cu privire la

posibilitatea soluţionării unui conflict pe cale amiabilă sau printr-o cale legală alternativă,aptă

a proteja drepturile şi interesele legitime ale acestuia.

Avocatul este obligat să se asigure de răspundere profesională.Obligaţia de asigurare

de răspundere civilă este permanentă.Suma asigurată nu poate fi mai mică decât cea prevăzută

în statutul profesiei.

32

Pentru activitatea sa profesională,avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor

cheltuielilor făcute în interesul clientului său.Onorariile vor fi stabilite în raport de

dificultatea,amploarea sau durata cazului.

Avocatul îşi va reprezenta clientul cu diligenţa unui bun profesionist,în limitele

legii.Avocatul va acţiona cu promptitudine în reprezentarea clientului potrivit cu natura

cauzei.Avocatul nu este ţinut să acţioneze exclusiv în obţinerea de avantaje pentru clientul său

în confruntarea cu adversarii.

În activitatea de consiliere,avocatul va acţiona cu tact şi răbdare pentru a înfăţişa şi a

explica clientului toate aspectele cazului în care îl asistă şi / sau îl reprezintă pe client.

Reprezentarea prin avocat este principala formă de apărare a persoanelor fizice în

procesul penal.Părţile recurg la avocaţi datorită faptului că aceştia sunt buni cunoscători ai

dreptului,având calificarea necesară pentru a înfrunta,în numele părţilor,duelul judiciar.Ei

cunosc modalităţile concrete de punere în practică a regulilor de procedură,precum şi practica

curentă a instanţelor judecătoreşti.

Legea specială nr.51/1995,republicată,privind organizarea şi exercitarea profesiei de

avocat,precum şi Statutul avocaţilor reglementează,în mod special,actul juridic în baza căruia

avocatul poate reprezenta o parte.Astfel,potrivit art.28 alin. 1 din Lege şi art.93 din

Statut, ,,dreptul avocatului de a asista,a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice

profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică,încheiat în formă scrisă între avocat şi

client ori mandatarul acestuia ’’.

Contractul de asistenţă juridică prevede în mod expres întinderea puterilor pe care

clientul le conferă avocatului.

În lipsa unor prevederi contrare,avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific

profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului.

Cetăţenii straini avocaţi pot exercita profesia de avocat,dacă îndeplinesc condiţiile

prevăzute de art.11 în cadrul uneia din formele de organizare prevăzute la art.5,la

alegere.Avocatul străin nu poate,însă,pune concluzii orale sau scrise în faţa instanţelor

judecătoreşti şi a celorlalte organe jurisdicţionale şi judiciare,cu excepţia celor de arbitraj

internaţional.Avocatul străin care exercită profesia în România este obligat să se înscrie în

tabloul special ţinut de fiecare barou şi se supune prevederilor legii,ale statutului şi codului

deontologic.

Avocatul justifică,aşadar,dreptul de reprezentare prin contractul de asistenţă juridică încheiat

în formă scrisă cu partea sau cu reprezentantul acesteia.

33

Faţă de mandatarul neavocat,reprezentantul avocat are unele drepturi

suplimentare.El poate să pună concluzii în fond la orice instanţă(cu respectarea ,însă,a

dispoziţiilor restrictive în funcţie de vechimea în avocatură),iar în unele cazuri reprezentarea

prin avocat este obligatorie,atunci când mandatul este dat unei alte persoane decât unui

avocat,în sensul că mandatarul neavocat nu poate pune concluzii decât prin avocat.

În dreptul nostru,avocatul este îndreptăţit să îndeplinească acte procedurale şi să

pledeze în instanţă în numele clientului său.De asemenea,este îndreptăţit să-i dea consultaţii

juridice,să formuleze acte la diferite autorităţi publice,să-l consilieze în diferite probleme

juridice,acte ce nu implică reprezentarea părţii în justiţie.Aşadar,asistarea nu presupune

neapărat şi reprezentarea părţii în justiţie.Reprezentarea,însă,implică şi asistarea părţii de către

avocat.

În cazul în care avocatul nu-şi poate îndeplini atribuţiile,renunţă la exerciţiul

profesiei ori împotriva sa a fost dispusă măsura suspendării,trebuie să asigure substituirea

(art.80,88 şi 110 din Statut).Iar dacă avocatul a decedat,cauzele acestuia vor fi preluate de

colaboratorii sau asociaţii defunctului,iar în lipsa lor de către avocaţii desemnaţi de consiliul

baroului din care fac parte (art.81 din Statut).

Partea are,însă,dreptul de a cere o amânare a cauzei,iar,în cazul decesului avocatului,procesul

se suspendă de drept,partea având drept de opţiune între avocatul desemnat conform

Statutului şi un alt avocat cu care încheie un nou contract de asistenţă.

Cât priveşte raporturile avocatului,cu clientul,acestea trebuie să se bazeze pe

onestitate,probitate,corectitudine,sinceritate şi confidenţialitate.Avocatul îndeplineşte o

misiune socială,pusă în slujba adevărului şi a justiţiei.

În limitele şi condiţiile stabilite de anumite reguli juridice,de metodologie judiciară şi

de etică avocaţială,avocatului îi revine un rol complex:de confident,sfătuitor şi apărător al

justiţiabilului.

Cu prilejul consultaţiilor profesionale,din momentul primului contact şi pe tot parcursul

procesului,justiţiabilul îi expune avocatului problemele care îl frământă în legătură cu faptele

cauzei,îi mărturiseşte temerile,obiecţiunile sale,îi încredinţează anumite acte.

Avocatul trebuie să asculte cu răbdare şi să-l stimuleze pe justiţiabil să vorbească cât

mai sincer şi mai amănunţit.Din noianul de date pe care justiţiabilul i le prezintă,avocatul

trebuie să reţină numai pe acelea care sunt relevante din punct de vedere faptic şi juridic în

interesul cauzei şi apărării.El trebuie să primească informaţia justiţiabilului sub rezerva

confruntării sale cu alte date care pot face proba sincerităţii ei.De o mare importanţă este ca

34

avocatul să ştie să câştige încrederea justiţiabilului.Încrederea reciprocă este baza morală a

legăturii dintre avocat şi justiţiabil,a acordării asistenţei juridice.

În baza informaţiilor primite de la client,avocatul îi dă sfaturi cu privire la natura

sau caracterizarea juridică a faptelor,cu privire la consecinţele juridice pe care le pot genera şi

la calea de urmat pentru rezolvarea lor justă şi legală.Avocatul apare,astfel,ca un prim

judecător al cauzei pentru care este consultat.O regulă de etică profesională prevede că,ori de

câte ori întrezăreşte o posibilitate de înţelegere între părţi,avocatul are datoria de a îndruma

persoana interesată să urmeze calea împăcării,spre a evita procesul.O alta regulă de etică

profesională interzice avocatului să ,,garanteze”rezultatul unui proces în sensul dorit de

justiţiabil.El trebuie să manifeste independenţă şi faţă de client.

Cel mai important şi esenţial rol al avocatului este acela de apărător al

justiţiabilului.Astfel apărătorul are rolul de a sprijini în proces partea pe care o apără,punând

toate cunoştinţele şi experienţa sa profesională în apărarea intereselor legal

încredinţate.Avocatul trebuie să acţioneze în apărare cu onestitate şi să nu se servească de

mijloacele care au ca scop ascunderea sau denaturarea adevărului ori tergiversarea rezolvării

cauzei.

Dacă există conflict de interese,avocatul nu poate fi decât apărătorul unei singure

părţi.

Punctul culminant al activităţii avocatului îl reprezintă pledoaria a cărei expunere

trebuie să se caracterizeze prin claritate,sobrietate şi vivacitate.

Pregătirea şi susţinerea pledoariei nu trebuie să poarte amprenta superficialităţii şi a

improvizării,ci trebuie să fie rodul unei elaborări bine pregătite şi gândite.

Este necesar,astfel,ca avocatul pe lânga ştiinţa dreptului,să posede şi arta

oratoriei.Oratoria judiciară nu este vorbărie fara miez juridic,ea trebuie să fie

estetică,sobră,decentă,iar nu exaltată,teatrală să nu fie presărată numai cu figuri de stil şi

accente sentimentale,ci şi de solide argumente de fapt şi de drept.

Pledoaria avocatului este constructul mental formal sub care substanţa psihologică a

apărării este indusă în conştiinţa completului de judecată,a publicului şi a

clientului.Vehiculând materialul probator,avocatul va căuta să dea dizertaţiei sale notele

convingerii şi certitudinii cu privire la o anumită stare de fapt şi respectiv de

drept,analizând,astfel,soluţia juridică într-un sens care are drept scop salvarea intereselor

clientului său.

Din punct de vedere tactic,avocatul nu face altceva decât să-şi transmită

ideile,gândurile şi convingerile prin mecanismul psihologic extrem de subtil al sugestiei unui

35

adresant strict determinat,completul de judecată,arta şi profesionalismul său fiind fructificate

eficient în momentul în care ideile şi convingerile sale vor deveni ideile şi convingerile

membrilor completului de judecată.

Psihologia apărării se bazează pe retorică şi persuasiune.În cadrul sugestiv

demonstrativ,pledoaria îndeplineşte o serie de funcţii :

-funcţia comunicativă: - pledoaria nu inseamnă un simplu transfer de informaţii,ci implicit un

schimb de mesaje,o interacţiune.În cadrul dezbaterilor,însă,pledoaria avocatului întâmpină

factori care depind de câmpul de referinţă al primitorului,de contextul recepţionării,de trăirea

intimă şi de procesul psihologic resimţit la nivelul personalităţii fiecăruia dintre membrii

completului de judecată;

-funcţia cognitivă,care se particularizează prin exigenţele faţă de

inteligibilitatea,claritatea,cursivitatea purtătorului mesajului cognitiv (limba şi limbajul) ;

-funcţia reglatorie,care se referă la orientarea desfăşurării proceselor psihice de către anumite

elemente ale cauzei,declanşând la membrii instanţei trăiri emoţionale în funcţie de scopul

urmărit.

-funcţia emoţional-expresivă,care rezidă în atitudinea afectivă şi conduita participativă a

avocatului faţă de elementele cauzei prin utilizarea unor mijloace expresive,precum :

ritm,intonaţie,accent,pauze,ele însele purtătoare de informaţii;

-funcţia imperativ-persuasivă,care presupune capacitatea limbajului avocatului de a exercita

influenţă asupra voinţei şi personalităţii fiecărui membru al completului de

judecată.Transferul persuasiv şi impunerea voinţei apărătorului se exercită atât prin conţinutul

semantic al pledoariei,prin tehnica şi cultura înaltă a limbajului,cât mai ales prin latura

expresivă (mimică,gestică)a acestuia ;

Avocatul trebuie să ştie că,în actul de comunicare,cuvântul devine unitatea de bază a

dizertaţiei sale,cu puterea de a trezi imaginaţia,de a emoţiona şi a convinge.Atunci când

rostirea dizertaţiei este corectă,exactă,armonioasă,profesionistă,ritmată,acompaniată firesc de

pauze,gesturi mimică şi aptitudini,aceasta capătă valoare de interpretare personală şi putere de

convingere,întărind încrederea clientului faţă de profesionistul stăpân pe arta apărării.

Un alt aspect al raportului dintre avocat şi client este determinat de onorariul avocaţial

care,de lege lata,se stabileşte pe bază de negociere între avocat şi client,urmând ca,la finalul

procesului,partea care pierde procesul să suporte şi cheltuielile făcute cu angajarea

apărătorului ales.Este exclusă,totodată,în conformitate cu art.94 din Statutul profesiei de

avocat,obligaţia avocatului de a justifica cuantumul sumelor cuvenite cu titlu de onorariu.

36

Raportul juridic dintre avocat şi clientul său nu este stânjenit în nici un fel de instanţă,care se

limitează doar la reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare,considerăm că instanţele sunt pe deplin îndreptăţite să reducă onorariul

avocaţial în cadrul operaţiei de determinare a cheltuielilor de judecată.Această soluţie este în

concordanţă şi cu practica Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de

Comerţ şi Industrie a României43precum şi cu practica instanţelor judecătoreşti din Bucureşti.

Faţă de magistraţi,avocatul are datoria să aibă o atitudine de consideraţie.Conduita sa

trebuie să evite servilismul,dar şi familiarismul,să asigure respectul de sine şi al interesului

clientului său.

Faţă de partea adversă,avocatul este ţinut să fie moderat,cuviincios în pledoariile sau

concluziile sale,să se abţină de la calificări ofensatoare,calomnioase.

Faţă de avocaţii adversarului,avocatul trebuie să manifeste

confraternitate,corectitudine,loialitate şi diligenţă.

Faţă de baroul din care face parte,este obligat să se supună regulilor stabilite şi să

manifeste sentimente de confraternitate,iar faţă de

societate,avocatului i se cere înaltă moralitate şi să se supună legilor în vigoare.

Secţiunea 4

Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană

Misiunea avocatului.

Într-o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie,avocatul îndeplineşte un rol

emitent.Misiunea sa nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în cadrul

legii.Într-un stat de drept,avocatul este indispensabil justiţiei si justiţiabililor şi are sarcina de

a apăra drepturile şi libertăţile acestora: el este deopotrivă sfătuitorul şi apărătorul clientului

său.Avocaţii promovează şi apără drepturile şi libertăţile omului44

Misiunea lui îi impune îndatoriri şi obligaţii multiple,uneori aparent

contradictorii,faţă de :

-Client,

-Tribunale şi celelalte autorităţi în faţa cărora avocatul îşi asistă sau îşi reprezintă clientul,

-Profesia sa în general şi fiecare confrate în particular,

43 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României,sec.com.,dec.nr.22/05.03.1996,nepublicată.44 art.2 alin (2) din Legea 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat republicată.

37

-Public,pentru care o profesie liberală şi independentă,supusă respectării normelor pe care ea

şi le-a impus,este un mijloc esenţial de apărare a drepturilor omului în faţa statului şi a altor

puteri.

Natura normelor deontologice.

Normele deontologice sunt destinate să garanteze,prin acceptarea lor liber

consimţită,buna îndeplinire de către avocat a misiunii sale,recunoscută ca fiind indispensabilă

pentru buna funcţionare a oricărei societăţi omeneşti.Nerespectarea acestor norme de către

avocaţi va duce,în ultimă instanţă la o sancţiune disciplinară.

Fiecare barou are normele sale specifice,care derivă din propriile sale tradiţii.Ele sunt

adaptate organizării şi domeniului de activitate al profesiei în respectivul Stat-

membru ,precum şi procedurilor juridice,procedurilor administrative şi legislaţiei naţionale.

Obiectivele Codului.

Organizaţiile reprezentative are profesiei de avocat reunite în cadrul CCBE doresc ca

normele Codului ,enunţate mai jos,

-să fie recunoscute,din acest moment,ca fiind expresia convingerii împărtăşite de toate

Barourile din Uniunea Europeană şi din Spaţiul economic european;

-să fie facute aplicabile,în termenul cel mai scurt,în funcţie de procedurile naţionale şi/sau ale

Spaţiului economic european cu privire la activitatea de dincolo de frontiere a avocatului din

Uniunea Europeană şi din Spaţiul economic european;

-să fie luate în considerare la efectuarea oricărei revizuiri a normelor deontologice interne,în

vederea armonizării progresive a acestora din urmă.

Domeniul de aplicare “ratione personae ’’.

Fără a contraveni încercării de a realiza o armonizare progresivă a normelor

deontologice aplicabile într-un cadru unic,naţional,normele expuse mai jos vor fi aplicate

activităţii desfăşurate de avocat dincolo de frontiere,în interiorul Uniunii Europene şi în

Spaţiul economic european.

Prin activitatea de dincolo de frontiere se înţelege:

a)orice raport profesional cu un avocat dintr-un alt Stat-membru;

b)activităţile avocatului într-un alt Stat-membru,chiar dacă avocatul nu se deplasează efectiv

acolo.

În normele prezentului Cod,expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

38

Prin “Stat-membru de provenienţă” se înţelege Statul –membru din care face parte

Baroul căruia îi aparţine avocatul.

Prin “autoritate competentă” se înţelege organizaţia/organizaţiile

profesională/profesionale sau autorităţile respectivului Stat-membru care au competenţa de a

stabili normele profesionale şi/sau deontologice şi de a exercita controlul disciplinar asupra

avocaţilor.

Principii generale.

Independenţa.

Multitudinea îndatoririlor care îi revin avocatului impune din partea acestuia o

independenţă absolută,liberă de orice presiune,îndeosebi de cea derivată din propriile sale

interese sau datorată influenţelor din afară.

Prin urmare,avocatul trebuie să evite orice prejudiciere a independenţei sale şi să

vegheze la a nu neglija etica sa profesională din dorinţa de a fi pe plac clienţilor

săi,judecătorului sau terţilor.

Secretul profesional.

Prin însăşi natura misiunii sale,avocatul este depozitarul secretelor clientului său şi

destinatarul comunicărilor de natură confidenţială.Fără o garanţie a

confidenţialităţii,încrederea nu poate exista.Prin urmare,secretul profesional este recunoscut

ca fiind deoptrivă un drept şi o îndatorire fundamentală şi primordială a avocatului.

Respectarea deontologiei altor barouri.

În aplicarea normelor de drept ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului economic

european,avocatul dintr-un Stat-membru poate fi obligat să respecte deontologia unui barou

dintr-un Stat –membru gazdă.Avocatul are datoria de a se informa asupra normelor

deontologice pe care trebuie să le respecte în exercitarea unei activităţi specifice.

Organizaţiile membre ale CCBE sunt obligate să depună codurile lor deontologice la

Secretariatul CCBE,pentru ca orice avocat să-şi poată procura o copie de la respectivul

secretariat.

Incompatibilităţi.

Avocatul care asigură reprezentarea sau apărarea unui client în faţa justiţiei sau în faţa

autorităţilor publice ale unui Stat-membru gazdă va respecta normele de incompatibilitate

aplicabile avocaţilor din respectivul Stat-membru.

39

Avocatul stabilit într-un Stat-membru gazdă şi care doreşte să se angajeze acolo în mod

direct într-o activitate comercială sau într-o altă activitate diferită de profesia de avocat,este

obligat să respecte normele de incompatibilitate,aşa cum sunt ele aplicate avocaţilor din

respectivul Stat-membru.

Publicitatea personală.

Avocatul este autorizat să informeze publicul despre serviciile pe care le oferă,cu

condiţia ca informaţia să fie fidelă,veridică,şi cu respectarea secretului profesional şi a altor

principii esenţiale are profesiei.

Limitarea răspunderii avocatului faţă de client.

În măsura în care legislaţia Statului-membru de provenienţă şi legislaţia Statului-

membru gazdă autorizează acest lucru,avocatul poate să limiteze răspunderea sa faţă de

client,în conformitatea cu normele Codului deontologic pe care s-a obligat să îl respecte.

Relaţiile cu clienţii.

Avocatul nu acţionează decât atunci când este împuternicit de clientul său,exceptând

cazul în care el a primit o însărcinare în acest sens din partea unui alt avocat care îl reprezintă

pe client sau din partea unei instanţe competente.

Avocatul îşi sfătuieşte şi îşi apără clientul cu promptitudine,în mod conştiincios şi cu

diligenţă.El îşi asumă personal răspunderea pentru misiunea care i-a fost încredinţată.45

Conflictul de interese.

Avocatul nu poate accepta o cauză a unui nou client,dacă secretul informaţiilor

încredinţate de un vechi client riscă să fie violat sau atunci când cunoaşterea de către avocat a

cauzelor vechiului său client îl favorizează pe noul client în mod nejustificat.

Pactul “de quota litis’’.

Pactul de “quota litis’’ este o convenţie încheiată între avocat şi clientul său,înainte de

încheierea definitivă a unei cauze care prezintă interes pentru acest client,convenţie prin care

clientul se angajează să îi plătească avocatului o parte din ceea ce rezultă de pe urma

cauzei,fie că plata constă într-o sumă de bani,fie în orice alt bun sau valoare.

45 art.3.1.2 din Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană adoptat la Lyon în 1998.

40

Stabilirea onorariilor .

Avocatul trebuie să-şi informeze clientul cu privire la tot ceea ce cere cu titlu de

onorarii,iar valoarea însumată a onorariilor sale trebuie să fie echitabilă şi justificată.

Sub rezerva unei convenţii contrare,încheiată legal între avocat şi clientul său,modalitatea de

calculare a onorariilor trebuie să fie în conformitate cu normele baroului din care face parte

avocatul.Dacă avocatul este membru al mai multor barouri ,normele aplicabile vor fi cele ale

baroului cu care avocatul şi clientul său au cele mai strânse relaţii.

Împărţirea onorariilor cu o persoană care nu este avocat.

Sub rezerva dispoziţiei de mai jos,avocatului îi este interzis să îşi împartă onorariile cu o

persoană care nu este avocat,exceptând cazul în care asocierea dintre avocat şi o altă persoană

este autorizată de legisaţia Statului-membru din care face parte avocatul.

Fondurile clienţilor.

Dacă,la un moment dat, avocatul deţine fonduri în numele clienţilor săi sau în

numele unor terţi(denumite “Fonduri-Clienţi “),el este obligat să respecte următoarele norme:

-Fondurile-Clienţi vor fi întotdeauna păstrate într-un cont deschis la o bancă sau la o instituţie

similară,agreată de autoritatea publică.

Orice cont deschis în numele avocatului şi în care sunt depuse Fonduri-Clienţi este însoţit de

specificaţia că fondurile depuse în acel cont sunt deţinute în numele clientului avocatului.

Avocatul ţine evidenţe complete şi precise ale tutoror operaţiunilor efectuate cu

Fondurile-Clienţi,diferenţiind Fondurile-Clienţi de celelalte sume deţinute de avocat,evidenţe

pe care le remite clientului,la cerere.

Avocatul care deţine Fonduri-Clienţi în cadrul unei activităţi profesionale exercitată

într-un alt Stat-membru trebuie să respecte normle cu privire la depozitul şi contabilitatea

Fondurilor-Clienţi aplicate de baroul din care face parte avocatul,în Statul-membru de

provenienţă.

Asigurarea pentru răspundere profesională.

Avocatul trebuie să aibă o asigurare permanentă pentru răspunderea sa profesională,în

limite rezonabile,ţinând cont de natura şi de amploarea riscurilor pe care şi le asumă prin

exercitarea activităţii sale.

Un avocat care prestează servicii într-un Stat-membru gazdă,în care îşi exercită

activitatea profesională,este supus următoarelor dispoziţii:

41

Când avocatul,care este obligat să subscrie o astfel de asigurare în Statul-membru din

care provine,exercită o activitate profesională într-un Stat-membru gazdă, el trebuie să se

străduiască să obţină o extindere a acestei asigurări şi asupra activităţii profesionale pe care o

exercită în Statul-membru gazdă.

Atunci când normele din Statul-membru din care provine avocatul nu-l obligă pe

avocat să subscrie o astfel de asigurare,sau când extinderea asigurării vizate mai sus,se

dovedeşte imposibilă,avocatul trebuie să încheie totuşi o asigurare pentru activitatea

profesională desfăşurată într-un Stat-membru gazdă,respectiv pentru serviciile prestate

clienţilor din acest Stat-membru,asigurare care să fie cel puţin egală cu cea care se aplică

avocaţilor din Statul-membru gazdă ,exceptând cazul în care îi este imposibil să obţină o

astfel de asigurare.

Relaţiile cu magistraţii.

Deontologia aplicabilă în activitatea judiciară.

Avocatul care se prezintă în faţa unei jurisdicţii dintr-un Stat-membru sau participă la

o procedură în faţa unei astfel de jurisdicţii trebuie să respecte normele deontologice

aplicabile în respectiva jurisdicţie.

Caracterul contradictoriu al dezbaterilor.

Avocatul trebuie să respecte,în orice circumstanţă caracterul contradictoriu al

dezbaterilor.El nu poate,de exemplu,să contacteze un judecător,cu privire la o cauză,fără a-l

informa în prealabil pe avocatul părţii adverse.

El nu poate transmite unui judecător acte,note sau alte documente,fără ca acestea să fi

fost comunicate,în timp util,avocatului părţii adverse,cu excepţia cazurilor în care respectivele

demersuri sunt autorizate prin normele de procedură aplicabile.În măsura în care normele de

drept nu interzic acest lucru,avocatul nu poate să divulge sau să supună instanţelor o

propunere de soluţionare a cauzei,făcută de partea adversă sau de către avocatul acesteia,fără

o autorizare expresă din partea avocatului părţii adverse.

Respectul faţă de judecător.

Avocatul va da dovadă de respect şi de loialitate faţă de oficiile judecătorului,dar,în

acelaşi timp ,îşi va apăra clientul în mod conştiincios şi fără teamă,fără a ţine cont de propriile

42

sale interese şi nici de vreo consecinţă de orice fel ce l-ar privi pe el sau pe oricare altă

persoană.46

Informaţii false sau susceptibile de a induce în eroare.

Avocatul nu trebuie,în nici un moment,să furnizeze judecătorului cu bună ştiinţă,o

informaţie falsă sau de natură să îl inducă pe acesta în eroare.

Aplicarea în cazul arbitrilor şi al persoanelor exercitând funcţii similare

Normele aplicabile în cazul relaţiilor dintre un avocat şi un judecător se aplică ,în

egală măsură,şi în cazul relaţiilor avocatului cu un arbitru,cu un expert sau cu orice altă

persoană însărcinată,în mod ocazional,să îl asiste pe judecător sau pe arbitru.

Relaţiile dintre avocaţi.

Confraternitatea.

Confraternitatea impune ca relaţiille dintre avocaţi să fie bazate pe încredere,spre

interesul clientului şi pentru a evita atât procesele inutile cât şi orice comportament susceptibil

să împieteze reputaţia profesiei.

Avocatul recunoaşte drept confrate pe orice avocat dintr-un alt Stat-membru;el

manifestă faţă de acesta un comportament colegial şi loial.

Cooperarea dintre avocaţi şi State-membre diferite.

Este de datoria oricărui avocat căruia i se adresează unui confrate dintr-un alt Stat-

membru să se abţină să accepte o cauză pentru care nu are competenţa necesară; într-o asfel

de situaţie ,el trebuie să îşi ajute confratele să intre în contact cu un avocat care să fie în

măsură să-i ofere serviciul cerut.

Atunci când avocaţii din două State-membre diferite lucrează împreună,amândoi au

datoria de a ţine cont de diferenţele care pot exista între sistemele lor legislative,barourile

lor,competenţele şi obligaţiile lor profesionale.

Corespondenţa transmisă între avocaţi.

Avocatul,care adresează unui confrate dintr-un alt Stat-membru o comunicare căreia

doreşte să i se confere un caracter “confidenţial” va trebui să precizeze în mod clar acest lucru

încă din momentul expedierii respectivei comunicări.

Onorariile pentru recomandare.

46 art.2.7 din Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană adoptat la Lyon în 1998.

43

Avocatul nu poate nici să pretindă şi nici să accepte din partea unui alt avocat sau din

partea vreunui terţ un onorariu,un comision sau vreo altă compensaţie pentru faptul că a

recomandat un avocat unui client sau că a trimis un client la un avocat.

Comunicarea cu partea adversă.

Avocatul nu poate intra în relaţie directă cu o persoană ,cu privire la o anume

cauză,atunci când ştie că respectiva persoană este reprezentată sau asistată de un alt

avocat,exceptând cazul în care el are acordul confratelui său şi cu obligaţia de a-l ţine la

curent pe acesta din urmă.

Răspunderea pecuniară.

În relaţiile profesionale dintre avocaţii unor barouri din State-membre diferite,avocatul

care nu se limitează doar la a recomanda un confrate unui client sau la a i-l prezenta ci

încredinţează o cauză unui omolog al său ori îl consultă într-o cauză,este personal

obligat,chiar în caz de neprezentare a clientului,să-i achite confratelui din străinătate,pentru

consiliere,onorariile,cheltuielile şi sumele avansate de către acesta din urmă din propriul

buget.

În plus,avocatul poate,în orice moment,să limiteze obligaţia sa personală la nivelul

valorii totale a onorariilor,cheltuielilor şi sumelor avansate confratelui străin până la data

notificării transmise acestuia din urmă cu privire la decizia sa de a-şi declina răspunderea pe

viitor.

Pregătirea tinerilor avocaţi.

Pentru a întări încrederea şi cooperarea dintre avocaţii din State-membre diferite şi

spre interesul bineînţeles al clienţilor,este necesar să fie încurajată dobândirea unei mai bune

cunoaşteri a legilor şi a normelor procedurale aplicabile în diferitele State-membre.În acest

scop,în cadrul obligaţiei sale profesionale de a asigura pregătirea tinerilor,avocatul va lua în

considerare necesitatea pregătirii unor tineri confraţi din alte State-membre.

Litigiile dintre avocaţii din mai multe State-membre.

Atunci când un avocat este de părere că un confrate dintr-un alt Stat-membru a încălcat

o normă deontologică,el trebuie să-şi atenţioneze confratele asupra acestui lucru.

Atunci când între avocaţii din mai multe State-membre apare vreun diferend personal,de

natură profesională,aceştia trebuie să încerce mai întâi să-l soluţioneze pe cale amiabilă.

44

CAPITOLUL IV POZIŢIA PROCESUALĂ ŞI ROLUL AVOCATULUI ÎN

PROCESUL PENAL

Asistenţa juridică este una dintre cele mai importante componente ale dreptului de

apărare al părţilor,alături de posibilitatea acestora de a-şi asigura personal apărarea şi de

obligaţia organelor judiciare de a avea în vedere,din oficiu,toate aspectele care sunt in

favoarea părţilor,iar reglementarea ei în Constituţie,în Codul de procedură penală,în Legea

nr.304/2004 şi în Legea nr.51/1995 zi ,Statutul profesiei de avocat constituie o garanţie a

exercitării acestui drept fundamental.

Normele procesual penale dau posibilitatea fiecăreia dintre părţi de a-şi face apărarea

aşa cum crede de cuviinţă.Dacă partea socoteşte, necesar are posibilitatea sa ceară sprijinul

unui avocat care,prin calificarea profesională şi cunoştinţele sale juridice de specialitate,poate

acorda asistenţă juridică.

Rezultă deci, că asistenţa juridică este o componentă a dreptului de apărare şi constă

în faptul că apărătorul prin participarea sa în cadrul procesului penal îndrumă,sprijină şi

lămureşte sub toate aspectele procesuale partea pe care o apără,folosind în acest scop toate

mijloacele legale47.

Secţiunea 1

Asistenţă juridică facultativă

47 GH.Nistoreanu şa., op.cit,,pag.45.

45

În cursul procesului penal,organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina

exercitare a drepturilor procesuale,deci şi dreptul de apărare(art.6.alin 2 şi 4.Cod proc.pen).

Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat că are

dreptul de a fi asistat de un apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii,iar în

condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege,organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru

asigurarea din oficiu a asistenţei juridice.

Din conţinutul prevederilor legale se desprinde regula că folosirea dreptului de

apărare este facultativă,în sensul că sunt libere să hotărască dacă apelează la un apărător sau

nu.Caracterul facultativ al asigurării dreptului de asistenţă juridică nu are nici o influenţă

asupra prestaţiei pe care avocatul trebuie să o aibă în interesul clientului său.

De la această regulă există şi unele excepţii când potrivit legii ,asistenţa juridică este

obligatorie.

Secţiunea 2

Asistenţa juridică obligatorie

Conform art.171 Cod proc.penală,învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat

de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii,iar organele judiciare sunt obligate să-i

aducă la cunoştinţă acest drept.

Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor,internat

într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ,când este reţinut sau arestat

chiar în altă cauză,când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale

sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau

instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea,precum şi în

alte cazuri prevăzute de lege.

În cursul judecăţii,asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea

prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de

5 ani sau mai mare.48

Când asistenţa juridică este obligatorie,dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un

apărător,se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.

Când asistenţa juridică este obligatorie,dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat

la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat

şi nici nu asigură substituirea,pleacă sau refuză să efectueze apărarea,organul judiciar ia

48 Decizie penală Nr.818 din 1 oct.1998,instanţa Curţii de Apel Bacău,publicată în: jurisprudenţă pe anul 1998.

46

măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască,acordându-i timpul

necesar pentru pregătirea apărării.În cursul judecăţii,după începerea dezbaterilor,când

asistenţa juridică este obligatorie,dacă apărătorul ales lipseşte,nejustificat,la termenul de

judecată şi nu asigură substituirea,instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din

oficiu care să-l înlocuiască,acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.

Delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.

Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile alin.

(41),cauza se amână.

În toate aceste cazuri dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător,organele

judiciare au obligaţia să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.

Lipsa apărătorului ales şi imposibilitatea de a fi înlocuit atrage potrivit legii,amânarea

cauzei.

Atât în cursul urmăririi penale ,cât şi în cursul judecăţii,apărătorul se bucură de o serie

întreagă de drepturi. În conformitate cu prevederile art.172 Cod.proc. penală,în cursul

urmăririi penale,apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea

oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau

inculpatului căruia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa

apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală,dacă există dovada că

apărătorul a fost încunoştiinţat de data şi ora efectuării actului.Încunoştiinţarea se face prin

prin notificare telefonică,fax,internet sau prin alte asemenea mijloace,încheindu-se în acest

sens un proces-verbal.49

Dacă inculpatul a depus anterior termenului de soluţionare a apelului o cerere pentru

acordarea unui termen la care îşi va asigura apărarea printr-un apărător ales,numirea unui

apărător din oficiu şi soluţionarea cauzei în absenţa inculpatului constituie o încălcare a

dreptului la apărare.

Când asistenţa juridică este obligatorie ,organul de urmărire penală va asigura prezenţa

apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului (art.172.alin.2.Cod proc.penală).

În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui

act de urmărire penală,se face menţiune despre aceasta,iar actul este semnat şi de apărător

(art.172.alin.3.Cod proc.penală).

49 Ion Doltu-Revista Dreptul nr.7/1994,pag.56, I.Dumitru Revista.Dreptul nr.6/1995,pag.56-57,Gheorghiţă Mateuţ Revista Dreptul nr.6/1996,pag.36-37

47

În cursul judecăţii,apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat ,să exercite drepturile

procesuale ale acestuia,iar în cazul când inculpatul este arestat,să ia contact cu acesta.

(art.172,alin 7.Cod procedură penală).

Legiuitorul a înţeles să acorde ocrotire minorilor care au calitatea de învinuit sau

inculpat în procesul penal,din raţiuni legate de lipsa de experienţă de viaţă a acestora şi pentru

a preîntâmpina unele erori judiciare,cu privire la acestea ,legiuitorul a prevăzut asistenţa

juridică obligatorie a minorilor ori de câte ori au calitatea de învinuiţi sau inculpaţi în procesul

penal.Obligaţia de a acorda asistenţă juridică se menţine în tot cursul urmăririi penale cât timp

învinuitul sau inculpatul nu a devenit major,50 obligaţie care se menţine cu îndeplinirea

aceleiaşi condiţii şi la judecata în primă instanţă cât şi în apel sau recurs dacă minorul nu a

devenit major la data sesizării instanţei respective,chiar dacă ulterior în cursul judecăţii a

devenit major.(art.483.alin.2 Cod proc.penală).

Potrivit art.483 alin.1 Cod proc.penală,cauzele în care inculpatul este minor se

judecă,potrivit regulilor de competenţă obişnuite,de către judecători anume desemnaţi potrivit

legii.

Instanţa compusă potrivit dispoziţiilor alineatului precedent rămâne competentă să

judece şi face aplicarea dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori,chiar dacă între

timp inculpatul a împlinit varsta de 18 ani.Cu alte cuvinte, asistenţa juridică este obligatorie în

cursul judecăţii,dacă învinuitul sau inculpatul era minor în momentul sesizării instanţei,chiar

dacă ulterior,în cursul judecăţii ,a devenit major.

Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit

dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori.

Când învinuitul sau inculpatul este internat într-un centru de reeducare sau într-un

institut medical educativ,când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză,când faţă de acesta a

fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar

în altă cauză,asistenţa juridică este obligatorie numai în intervalul de timp cât durează

arestarea;de aceea în situaţia în care învinuitul sau inculpatul a fost pus în libertate,nu mai

există obligativitatea asistenţei juridice la actele procesuale sau procedurale realizate ulterior

punerii în libertate.Dispoziţiile legale privind asistenţa juridică obligatorie a inculpatului

arestat sunt încălcate în situaţia în care,la unul din termenele de judecată,inculpatul fiind

arestat, nu i-a fost asigurată asistenţa juridică,chiar dacă ulterior acesta a fost lăsat în

libertate.51

50 Decizia nr.1/1971 a Plenului Tribunalului Suprem.51 Decizie Penală nr.1009 din 9 iunie 1993 Curtea Supremă de Justiţie-secţia.Penal,nepublicată

48

Asistenţa juridică este obligatorie atâta timp cât durează arestarea.În situaţia în care

învinuitul sau inculpatul a fost pus în libertate,asistenţa juridică nu mai este obligatorie pentru

actele îndeplinite ulterior acestei date.

Situaţiilor în care asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie în

tot cursul procesului penal,li se adaugă,pentru faza de judecată,două cazuri prevăzute de

art.171.alin.3 Cod.proc.penală.

-În cursul judecăţii,asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru

infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai

mare.

- Asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie când organul de urmărire penală sau

instanţa apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea.Există o

asemenea obligaţie spre exemplu:în cazul în care inculpatul cu privirea la care s-a luat măsura

de siguranţă a internării medicale pe motiv că suferă de o boală mintală solicită instanţei

revocarea acestei măsuri.La soluţionarea unei asemenea cereri,instanţa are obligaţia să

desemneze un apărător din oficiu,în ipoteza în care inculpatul nu şi-a ales un apărător.

Potrivit art.173 alin 3.Cod proc.penală când organul judiciar apreciază că din anumite

motive partea vătămată,partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face

singură apărarea,dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui

apărător.

Nu există obligativitatea asistenţei juridice în faza urmăririi penale,dacă inculpatul a

fost cercetat în stare de libertate,arestarea fiind dispusă abia prin rechizitoriu,după terminarea

cercetărilor,chiar dacă

întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale şi emiterea rechizitoriului au avut loc

ulterior52.

Dreptul la apărare este un drept subiectiv şi se impune ca o condiţie obligatorie 53 în

scopul realizării ideii de justiţie în care pe lângă interesul personal al celui în cauză mai există

şi interesul general al societăţii pentru corecta derulare a procesului penal.

Secţiunea 3

Asistenţă juridică din oficiu

52 Ion Neagu-,,Drept procesual penal “ 1994,decizia nr.95/1979 a Trib Suprem, pag.148-149.53 ,,Asistenţă juridică.Refuz “,Revista de drept penal nr.1/1998,pag.57.

49

Apărătorul poate fi numit din oficiu; astfel potrivit art.171.alin.41.Cod proc.penală

când asistenţa juridică este obligatorie,dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la data

stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat şi nici

nu asigură substituirea,pleacă sau refuză să efectueze apărarea,organul judiciar ia măsuri

pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l înlocuiască,acordându-i timpul necesar

pentru pregătirea apărării.În cursul judecăţii,după începerea dezbaterilor,când asistenţa

juridică este obligatorie,dacă apărătorul lipseşte,nejustificat la termenul de judecată şi nu

asigură substituirea,instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să-l

înlocuiască,acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.

Delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.54

Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile alin

(41),cauza se amână.

În afara situaţiilor când organele judiciare desemnează din oficiu pe apărătorul învinuitului

sau inculpatului (ţinând seama de cazul de asistenţă juridică obligatorie),legea prevede că

instanţa dacă apreciază că din anumite motive,partea vătămată,partea civilă sau partea

responsabilă civilmente,nu şi-ar putea face singură apărarea,dispune din oficiu (dar şi la

cerere),luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător. (art.173.alin.3)Cod proc.penală.

Dacă apărarea este obligatorie şi inculpatul refuză să aleagă singur avocatul,organul

judiciar are obligaţia numai a desemnării din oficiu a unui apărător,fără să aibă în vedere o

anumită persoană.

Inculpatul nu poate refuza avocatul numit din oficiu, dar oricând are dreptul să-l înlocuiască

prin angajarea unui apărător ales .

Când inculpatul beneficiază de apărare gratuită,datorită lipsei mijloacelor materiale de

plată a onorariului,acesta nu poate alege pe apărătorul său,urmând a-l accepta pe cel

desemnat.

Secţiunea 4

Apărătorul ales

Instituind şi asistenţa juridică facultativă,legiuitorul a lăsat posibilitatea celor interesaţi

să-şi aleagă şi apărătorul pe care îl preferă.

54 Curtea de Apel Piteşti-secţia penală sentinţa nr.2/1998

50

Alegerea apărătorului poate fi făcută atât în cazul asistenţei facultative cât şi în cazul

asistenţei obligatorii.

În cazul în care activitatea procesuală se desfăşoară fără prezenţa apărătorului,când aceasta

este obligatorie,hotărârile judecătoreşti pronunţate sunt lovite de nulitate absolută.

Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a

învinuitului sau inculpatului.Pentru nerespectarea acestei obligaţii,organul de urmărire penală

sau instanţa de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocaţi,spre a lua măsuri.55

Apărătorul părţii vătămate,al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are

dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau

prezenţa părţii căreia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depunde memorii

Deoarece primează posibilitatea alegerii apărătorului faţă de numirea acestuia,

(art.171.alin 5.Cod proc.penală) prevede că delegaţia apărătorului desemnat din oficiu

încetează la prezentarea apărătorului ales.

În vederea menţinerii opţiunii pe care partea a făcut-o cu privire la apărătorul ce-i

apără sau reprezintă interesele,art.171.al.6 Cod.proc.penală prevede că,dacă la judecarea

cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile alin.(41) ,cauza se amână.În cazul

în care inculpatul are apărător ales,acesta nu poate fi înlocuit cu un apărător din

oficiu ,prioritate având potr.art.171.alin 5,apărătorul ales.

Avocatul participă la desfăşurarea procesului penal în temeiul unui contract încheiat

în formă scrisă,care dobândeşte data certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă,în

cazul în care este ales,sau în urma desemnării sale de către barou atunci când este numit din

oficiu.În ambele cazuri,proba calităţii de apărător,se face prin împuternicire avocaţială.În

cazul în care avocatul a fost ales şi între el şi participantul procesual s-a încheiat un contract

de asistenţă şi/sau reprezentare,atât avocatul cât şi clientul său,au dreptul să renunţe şa

contractul de asistenţă juridică.

În ipoteza în care apărătorul cumulează şi calitatea de reprezentant,pentru

exercitarea anumitor drepturi ale părţilor,are nevoie,pe lângă delegaţia de apărător şi de un

mandat special.

Având în vedere natura relaţiilor dintre apărător şi parte precum şi caracterul de deplină

confidenţă al acestor raporturi;cei interesaţi trebuie să aibă posibilitatea să recurgă la serviciile

apărătorului pe care îl aleg personal.

55 Sentinţa penală nr.140 din 10 noiembrie 1994 a Tribunalului Municipiului Bucureşti,secţia I penală.

51

Sectiunea 5

Drepturile şi obligaţiile apărătorului

Conform art.172 al.1 Cod proc.pen în cursul urmăririi penale,apărătorul

învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală

care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea şi

poate formula cereri şi depune memorii.Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de

urmărire penală,dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării

actului.Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică,fax,internet sau prin alte asemenea

mijloace,încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Când asistenţa juridică este obligatorie,organul de urmărire penală va asigura prezenţa

apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului.

În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui

act de urmărire penală,se face menţiune despre aceasta,iar actul este semnat şi de apărător.

Persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul,asigurându-i-se

confidenţialitatea convorbirilor.

Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art.275 Cod.proc.penală dacă cererile

sale nu au fost acceptate.

Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală,dacă

prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de

cercetare penală şi se depune fie direct la acesta,fie la organul de cercetare penală.În cursul

judecăţii,apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat ,să exercite drepturile procesuale ale

acestuia,iar în cazul când inculpatul este arestat,să ia contact cu acesta.

Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a

învinuitului sau inculpatului.Pentru nerespectarea acestei obligaţii,organul de urmărire penală

sau instanţa de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocaţi,spre a lua măsuri.

Conform art.173 Cod proc.penală apărătorul părţii vătămate,al părţii civile şi al părţii

responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care

implică audierea sau prezenţa părţii căreia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune

memorii.

52

În cursul judecăţii,apărătorul exercită drepturile părţii pe care o asistă.

Când organul judiciar apreciază că din anumite motive partea vătămată,partea civilă

sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea,dispune din oficiu sau

la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.

Avocatul înscris în Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei are dreptul

să exercite activităţile specifice profesiei potrivit Legii, prezentului statut,codului deontologic

şi regulamentului baroului din care face parte.

Avocatul delegat pentru asigurarea apărării gratuite are drepturile şi obligaţiile

prevăzute de Lege şi Statutul profesiei şi îşi îndeplineşte însărcinarea primită în interesul

beneficiarului gratuităţii.

Acordarea asistenţei juridice obligatorii în cazurile prevăzute de lege se face numai ca

urmare a unei comunicări scrise din partea instanţei,a organelor de urmărire penală sau de

cercetare penală,ori a organelor administraţiei publice locale,adresată serviciului de asistenţă

judiciară organizat,în fiecare localitate de către Consiliul Baroului.

Decanul desemnează avocatul care urmează să acorde asistenţă judiciară.Avocatul

desemnat poate refuza această sarcină numai pentru motive întemeiate.

Avocatul are dreptul să refuze contactul cu clientul în prezenţa reprezentantului organului de

urmărire penală ori a oricărei autorităţi publice,precum şi în cazul în care există ori are

cunoştinţă de un sistem de control al contactului cu clientul.

Exerciţiul liber al profesiei,demnitatea,conştiinţa, independenţa,

probitatea ,umanismul,onoarea,loialitatea,tactul sunt principii esenţiale ale profesiei de avocat.

Avocatul este obligat să respecte aceste principii în activitatea sa profesională

precum şi în viaţa privată.

Sediul profesional şi celelalte spaţii în care avocatul îşi desfaşoară activitatea

profesională trebuie să asigure păstrarea secretului profesioanal.

Avocatul este obligat să studieze temeinic cauzele ce i-au fost încredinţate,să se

prezinte la fiecare termen stabilit de instanţa de judecată, de organele de urmărire penală.

Avocatul nu este obligat să motiveze refuzul preluării unui caz ce se propune a fi

încredinţat,dacă acesta nu corespunde crezului său profesional,cu excepţia dosarelor

repartizate obligatoriu sau al gratuităţilor.

Avocatul este obligat să respecte solemnitatea şedintelor de judecată,să pledeze cu

demnitate,să acorde asistenţă juridică obligatorie şi / sau gratuită.

Cauzele vor fi repartizate cu precădere avocaţilor stagiari şi tinerilor avocaţi,cu respectarea

competenţei profesionale prevăzută de lege.

53

Este obligat să depună toate diligenţele necesare pentru îndeplinirea serviciului

profesional ce i-a fost încredinţat,să poarte robă,în faţa tuturor instanţelor judecătoreşti în

condiţiile Legii.Să poarte insignă şi să deţină legitimaţie de avocat cu care se identifică în faţa

instanţelor judecătoreşti.Să folosească atât în mod direct cât şi indirect numai procedee oneste

în scopul dobândirii clientelei.

Secţiunea 6

Poziţia procesuală a apărătorului în procesul penal

Apărătorul exercită în cadrul procesului penal funcţia apărării.Prin activitatea

sa,apărătorul îndeplineşte o importantă funcţie de interes social.Importanţa acestei funcţii

rezultă din faptul că apărătorul trebuie să fie un colaborator preţios al justiţiei,care să

contribuie la justa soluţionare a cauzei penale.

Pentru a putea fi un colaborator al justiţiei,legea acordă avocatului o serie de

drepturi şi posibilităţi pe care acesta urmează să le folosească în mod onest şi în folosul

apărării drepturilor şi intereselor legitime ale părţii apărate.În acelaşi timp,apărătorul în

întreaga sa activitate,trebuie să manifeste o conştiinţă juridică pură având permanent în faţă

slujirea cu cinste şi devotament a sarcinilor justiţiei.

Dreptul şi etica pretind de la apărător să colaboreze cu organele penale în vederea

aflării adevărului şi a rezolvării corecte a pricinii.În aceleaşi timp,partea pretinde apărătorului

să pună toate cunoştinţele şi experienţa sa profesională în apărarea intereselor legale

încredinţate.

Apărătorul este legat prin raporturi strânse atât de organele penale care desfăşoară

procesul penal,cât şi de partea apărată.Raportul între apărător şi parte nu trebuie să influenţeze

negativ raportul dintre apărător şi organul penal ; dar nici raportul dintre apărător şi organul

penal nu trebuie să ducă la pierderea încrederii părţii în apărătorul său.

Avocatul este asociat la îndeplinirea rolului educativ al justiţiei.Participând la

procesul judiciar,avocatul are un rol social definit,acela de a acţiona într-un cadru hotărât de

lege,alături de instanţă şi de alte organe specializate la menţinerea ordinii de drept.56

56 Theodor Vasiliu.Realizarea dreptului de apărare şi unele probleme referitoare la exercitarea profesiei de avocat,Rev.rom.dr.nr.3 /1971.p.18

54

Apărătorul nu poate folosi în apărare decât mijloacele permise de lege; el nu trebuie

să recurgă la forme procedurale pentru prelungirea inutilă a cauzei.

Apărătorul nu trebuie să se sprijine pe acele împrejurări şi argumente care sunt în

defavoarea părţii apărate.

Apărătorul este dator să scoată la iveală aspectele care pledează în favoarea

inculpatului.

Apărătorul are o poziţie independentă faţă de parte.Deşi reprezintă interesele

părţii,fiind legat sub multiple aspecte de voinţa acesteia,apărătorul devine independent prin

faptul că este chemat să apere numai interesele legitime ale părţii şi numai în limitele permise

de lege.

Apărătorul este independent şi faţă de organul penal,pentru că acesta nu-i poate

prescrie şi limita,activitatea,decât în măsura în care s-ar depăşi cadrul legal.

Funcţia apărării se deosebeşte de funcţia acuzării prin caracterul său

unilateral.Procurorul este slujitorul imparţial şi obiectiv al legii ; apărătorul în schimb

este,prin însăşi esenţa rolului său,un sfătuitor unilateral al inculpatului,chiar dacă rămâne legat

de un anumit cadru pe care nu-l poate depăşi.Procurorul este obligat să prezinte argumente

trase din probele de la dosar,atât în favoarea cât şi în defavoarea inculpatului.

Apărătorul trebuie să prezinte exclusiv argumentele care pledează împotriva

învinuirii57.

Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţă juridică a

învinuitului sau inculpatului.Pentru nerespectarea acestei obligaţii,organele de urmărire

penală sau instanţa de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocaţi, spre a lua măsuri.

(art.172.alin ultim.Cod procedură penală).

Referitor la asistenţa celorlalte părţi în proces,în art.173.alin.1 şi 2 se arată că

apărătorul părţii vătămate,al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, au dreptul de a

formula cereri şi de a depune memorii.

Apărătorul are dreptul să asiste la efectuarea următoarelor acte de urmărire

penală:ascultarea părţii pe care o apără,cercetarea la faţa locului,percheziţii şi

autopsii,prelungirea duratei arestării,iar la efectuarea altor acte de urmărire,poate asista cu

încuviinţarea organelor de urmărire penală.În cursul judecăţii,apărătorul exercită drepturile

părţii pe care o asistă.

57 M.A.Celţov ,op.cit.,p.112.

55

CAPITOLUL V CONCLUZII

În procesul penal al oricărui stat de drept unul din principiile esenţiale ce stă la baza

legalităţii şi democraţiei îl constituie cel al asigurării dreptului la apărare.

Acest principiu este cunoscut de mai demult,dar nu era pus în aplicare îndeajuns

purtând un caracter pur formal.Însă,odată cu crearea câtorva organisme internaţionale

guvernamentale,în special Organizaţia Naţiunilor Unite la unul din principalele obiective de

activitate îl constituia tendinţa de excludere din procesul penal existent în State în acea

perioadă,a tuturor elementelor ce contravin unui proces echitabil,al unui stat de drept.

Acestă tendinţă a căpătat proporţii odata cu adoptarea unui şir de acte internaţionale

ca : Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale amendată prin

protocoalele Nr .3,5,8 şi 11,adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi Actul Final de la

Helsinki din 1975,Documentele de la Viena 1986,Carta de la Paris din 1990,etc.

Prezenta lucrare dezvăluie amănunţit principiul asigurării dreptului la apărare dând

o caracteristică amplă a tuturor aspectelor în fiecare fază a procesului penal,deoarece în orice

stat bazat pe drept procesul este fundamentat şi pe principiul contradictorialităţii,adică atât

învinuirea cât şi apărarea au aceeaşi intensitate.

În capitolul I am încercat sa dau o analiză principiului dat din punct de vedere

istoric,să determin obiectul şi principalele criterii ale apărării,m-am referit la unele aspecte

psihologice şi etice legate de înfăptuirea apărării,precum şi precizarea elementelor de drept

comparat ce privesc dreptul la apărare.

Capitolul II a fost îndreptat în determinarea modalităţilor şi procedurii de aplicare a

principiului asigurării dreptului la apărare în faza urmăririi penale,în special momentului

apariţiei dreptului la apărare,drepturile ce le are bănuitul sau învinuitul la această etapă,scopul

şi tactica activităţii apărătorului în urmărirea penală.

Capitolul III a fost îndreptat la studierea organizării şi exercitării profesiei de

avocat,a condiţiilor în care o persoană poate deveni avocat,a relaţiilor dintre avocat şi client,

precum şi referiri asupra codul deontologic al avocaţilor din U.E.

56

În sfârşit conţinutul ultimului capitol, a fost îndreptat asupra examinării felurilor

asistenţei juridice,a poziţiei procesuale şi a rolului avocatului în procesul penal. Ridicarea

eficacităţii apărării necesită lărgirea şi colaborarea comună a practicii şi ştiinţei juridice.

Această cerinţă poate fi realizată în diferite modalităţi :

În primul rând, în direcţia studierii bazelor legale ale activităţii subiectelor

procesului penal.

În al doilea rând, pe calea elaborării ştiinţifice şi de perfecţionare a normelor

legislaţiei procesual penale în privinţa apărării.

În al treilea rând, este necesar activitatea şi colaborarea comună a subiecţilor

apărării.

Rezultatele respectării acestor reguli vor contribui la o mai bună realizare şi asigurare

a principiului garantării dreptului la apărare. Astfel, prin această lucrare,am încercat să atrag

atenţia asupra câtorva probleme ce ţin de aplicarea şi asigurarea dreptului la apărare ca

principiu de bază a dreptului procesual penal.

57