”la steaua...” o interpretare hermeneutica
DESCRIPTION
Un eseu despre viziunea, contactele și atitudinea Luceafărului, în raport cu lumea în care a trăit, a creat și a suferit.TRANSCRIPT
Dan Toma Dulciu
M. Eminescu
”La steaua...”
O interpretare hermeneutică
București2016
Copyright © 2016 Dan Toma Dulciu
Toate drepturile rezervate.
Ediție Bibliofilă
Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate autorului
București, Iunie 2016
ISBN:
5
Cuprins
1. Prefață 7 - 82. Eminescu și complexul masoneriei 9-153. O scurtă incursiune în istoria francmasoneriei
românești 16-344. Implicarea lui Eminescu în activitățile
unor organizații militante 35-435. Eminescu și Societatea ”Carpații” 43-456. Debutul lui Eminescu în publicații de
obediență masonică 45-557. Cercul prietenilor masoni din jurul
lui Eminescu 55-728. Pe ultimul drum, însoțit de alai masonic 72-789. Conflictele lui Eminescu cu unii
reprezentanți ai masoneriei 78-9210. Coloratura masonică a ziarelor
din vremea lui Eminescu 93- 9811. Eminescu și ideologia masonică.
Surse documentare 99-10912. Premise masonice în poezia
”La steaua...” 110-12613. O interpretare inedită a poeziei
”La steaua...” 127-14214. ”O scrisoare pierdută”, pamflet politic
sau critică a masoneriei de carnaval ? 143-150
6
Prefață
În peisajul atât de variat și uneori derutant al studiilor dedicate vieții și operei lui Eminescu, orice nouă lucrare este bine-venită.
Tezele și ipotezele enunțate în această carte par fulgurante sclipiri de adevăr, scânteind ca meteorice dâre de lumină, pe cerul înstelat al unui ev încărcat de mister, dezvăluind partea nevăzută a existenței Luceafărului.
Tentantă, generoasă și plină de neprevăzut, ideea analizării implicațiilor și complicațiilor masonice în biografia lui Eminescu, se revendică de la o veche dilemă a istoricilor, nu numai literari: a fost sau nu Eminescu victimă a masoneriei din vremea sa ?
În mod paradoxal, autorul acestei lucrări nu își propune să răspundă acestei nedezlegate șarade biografice, ci să pună în ecuație, într-o inedită paradigmă, raportul dintre aversul și reversul uneia și aceleiași monede eminesciene, definindu-l pe poet, ca într-o monadă chinezească, nu numai beneficiar al sprijinului masonic junimist, dar și victimă a conspirației forțelor oculte.
Dacă este adevărat că țesătura de păianjen a masonilor răspândiți în cele două tabere politice aflate în conflict (conservatorii și liberalii) a izbutit, într-o conjunctură zbuciumată, să zdrobească destinul celui mai
7
mare geniu al poporului român din toate veacurile, este tot atât de real și faptul că aceleași pânze invizibile l-au alimentat cu seve proteice în vremea studenției sau a persecuțiilor dezlănțuite de adversarii săi politici.
Fără a da verdicte, cartea aceasta propune alte repere axiomatice în evaluarea unor episoade din biografia mai puțin știută a Luceafărului, oferă neașteptate interpretări unor creații literare.
Dacă va reuși să impună măcar o parte din idei în perimetrul exegezei eminesciene, atunci meritul nu va fi doar al autorului, ci, mai ales, al metodei folosite de acesta: un echilibru măsurat între două tendințe ireconciliabile (pro și anti teoria conspirației), o abordare neutră a faptelor și nu o pătimașă și tendențioasă interpretare a lor.
Mihai Costin
8
1. Eminescu și complexul masoneriei
In manuscrisele eminesciene păstrate la Academia
Română există o însemnare a poetului, care a iscat ample
comentarii1. Se referă la intenția acestuia de a înființa o
societate, asemănătoare celor de sorginte francmasonică.
Pasajul privind proiectul amintit reprezintă un text
la care se face adeseori trimitere, fiind corelat de către
cercetători cu ideile unei scrisori adresate lui T. Maiorescu
(1874), în care Eminescu își dezvăluie un alt plan vizionar,
de ”scoatere a României din subistorie”:
”Aprofundarea studiului filozofilor germani m-a
făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii
practice, vizând scoaterea României din subistorie.
Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în
înlăturarea oricărei îndreptățiri pentru importul necritic
de instituții străine.”
1 Mss. 2257, publicat în volumul Manuscrisele Mihai Eminescu, Vol. IV, Partea a doua, Academia Română, București, 2005, p. 246,
9
În contextul ”importului necritic de instituții
străine”, Eminescu analizează progresul obținut de
Franța, prin promovarea idealurilor revoluției de la 1789
(libertate, egalitate, fraternitate, cu aluzie evidentă la
devizele francmasoneriei), comparându-l cu situația din
țara noastră, ai cărei politicieni sunt incapabili să aplice
corect aceste principii: ”Cu munca românului nu pot face
stat constituțional cu libertate, egalitate, fraternitate și
suveranitate? Franțujii sunt farmazoni 2 (s.n.) de au putut-
o face, — și noi să nu putem? Nu suntem noi oameni și nu
putem să ne luăm după dânșii? Adică ei să fie mai cu cap
decât noi? ”3
Alteori, părerea lui Eminescu despre masonerie este extrem de dură: ”Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta 2 Cuvântul ”farmazon” provine din rusește ”farmazonu” (fr. francmason): sub țarina Ecaterina a II-a și, mai ales, țarul Alexandru I, francmasoneria era foarte răspândită. Introdusă la sfârșitul sec. XVIII în Moldova, cuvântul francmason a căpătat și conotații negative, știute fiind acțiunile misterioase ale membrilor acestei societăți secrete (la care se adaogă asimilarea sensului de farmec); de aci și sensurile vrăjitor (v. farmazoană) și scamator.3 ”Icoane vechi și nouă”,”Timpul” , (11, 13, 14, 18, 21 şi 23 decembrie 1877), M.Eminescu, Opere, Vol. X, Publicistică, Ediția Perpessicius, p.26
10
naţională ”(Mihai Eminescu, Opere Vol. XIII, pp. 168-169. Timpul, 14 august,1882)
Frazele ”en vogue” ale adepților unor instituții
cosmopolite sunt, de asemenea, luate în zeflemea de
către Eminescu: „Luminează-te și vei fi".4 Poate contrariul
e adevărat. ,,Fii și te vei lumina !". Căci o existență lungă
și sigură va avea drept fruct al ei cunoștința, adică lumina.
Tot așa-i și cu „Voiește și vei putea !". ,,Să poți,
și-atunci vei și voi", căci omul vrea ceea ce poate, iar când
vrea ceea ce nu poate nu-i în toate mințile. Dar, fie cum o
fi, cu vorbe nu-l încălzești pe nimenea și vorbe rămân
toate abstracțiunile și, cu cât mai abstracte sunt, cu atât
sunt curată vorbă de clacă.”5
Pe frontispiciul monumentului dedicat lui C. A.
Rosetti din Capitală, inaugurat în timpul guvernării lui D.A.
Sturza, la 20 aprilie 1903, este fixată o placă de bronz,
frumos ornamentată, având următoarea inscripție:
"C. A. Rosetti. 1816-1885. ”Luminează-te și vei fi.
Voiește și vei avea”4 Un celebru dicton al francmasonului C.A. Rosetti, referitor la educație.5 Idem, p. 33
11
12
Referindu-ne, de asemenea, la viziunea poetului
privind fenomenul masonic, credem că este necesar să
amintim și conținutul unui manuscris de tinerețe6, în care
Eminescu apără poziția lui T. Maiorescu și a școlii sale.
În acest text, poetul analizează într-o manieră
echilibrată problema apartenenței lui T. Maiorescu la
masonerie. După cum se cunoaște, profesorul ieșean era
acuzat de cosmopolitism de către tinerii studenți români
de la Viena - vină gravă, spuneau ei, dovedită mai ales
prin apartenența criticului junimist la masonerie.
Combătând punctul de vedere al adversarilor săi
de idei, susținători ai lui S. Bărnuțiu (și acesta, la rândul
său, membru al unei loji masonice din Iași), Eminescu
notează o surprinzătoare observație de principiu,
conform căreia masoneria nu exclude naționalismul, dar
un ”naționalism în marginile adevărului.”
În sprijinul acestei aserțiuni, poetul amintește că o
parte dintre cei mai influenți lideri liberali români au fost
6 Mss. 2257, (”Din ședințele Societății România Jună, Naționalii și Cosmopoliții”). M. Eminescu, Opere, Vol.IX, Publicistică 1870-1877, Editura Academiei Române, București, 1980, p. 378
13
și sunt francmasoni, partida roșie autocaracterizându-se
eminamente naționalistă.
De asemenea, – spune Eminescu – un alt
argument în sprijinul opiniei sale este faptul că ”marele
naționalist” maghiar, D. Pulszky, este mare maestru
mason.
Din păcate, oricât de incitant pare acest subiect,
Eminescu nu adâncește chestiunea apartenenței lui T.
Maiorescu la masonerie, afirmând că, în ciuda acceptării
presupunerii (”posito că este”) că profesorul ieșean ar fi
mason, aceasta nu este o dovadă că ar fi și cosmopolit.
”S-a zis că (T. Maiorescu, n.n.) e francmason și prin
asta cosmopolit. De este, noi nu știm, dar posito că este:
nu este adevărat că masonismul esclude naționalismul.
Unii din cei mai influenți membri ai partidei roșii (care
trece de eminamente naționalistă) au fost și sunt
francmasoni. În Ungaria de es. vom găsi un mare
naționalist în marele maiestru al francmasonilor (D.
Pulszky ).”
14
În continuare, prezentăm un alt text eminescian,
de data aceasta de ordin publicistic, din care reiese că
ziaristul de la ”Timpul” urmărea cu atenție mișcarea
masonică din România, mai ales apartenența unor
politicieni la această formă ocultă de organizare.
”Oamenii politici ai roșilor (reprezentanții
Partidului Liberal, n.n.) nu au nici o pricepere pentru
chestiuni naționale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară:
Fraza au repetat-o pururea: vorba naționalitate au fost
înscris-o pe drapelul lor; esența însă n-au înțeles-o
nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în
faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe
nimic din tot ce constituie viața proprie a unei
naționalități. Desprețuind biserica noastră națională și
înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toţi (s.n.), ei ne-
au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională;
disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie
străină, au lovit un al doilea element de unitate;
desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi
moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată
15
viața noastră publică și privată în așa grad încât românul
ajunge a se simți străin în țara sa proprie.”7
Consecvent în analiza fațetelor ascunse ale
societății în care trăia, Eminescu deconspiră în articolele
sale de presă culoarea masonică a câtorva dintre
personajele politice ale vremii, utilizând formulări
savuroase:
”Vilacrose, înţelepţit (s.n.), precum am zis, în
sacerdoțiul templelor Venerei vulgivage”8; C. A. Rosetti
este ”venerabilul (s.n.) redactor al Românului9”,
”părintele democrației române, un ateu și un cosmopolit
(s.n.)”, ”afiliatul Alianţei izraelite şi al tuturor
internaţionalelor din lume (s.n.)”, s.a.m.d.
7 ”Timpul”, 14 August 1882, ”De câte ori Românul era în opoziție...”8 ”Timpul”, 21 Mai 1883, ”Din cauza unei selecțiuni...”9 C. A. Rosetti a fondat la 1848 loja ”Lumina” (București).
16
2. O scurtă incursiune în istoria francmasoneriei
românești
În România, mișcarea francmasonică avea, mai
ales la începuturile sale, o existență discretă, aproape
nesemnificativă.
Abia în secolul al XIX-ea, istoria țării noastre va
cunoaște efectele prezenței francmasoneriei în arena
publică, personalitățile care vor avea un cuvânt de spus
în viața politică a țării fiind, în același timp, francmasoni
veritabili.
Având legătură directă cu organizații similare,
localizate pe meleaguri străine, activitatea masonică din
România capătă un nou impuls, în special după ce
Auguste Carrence, negustor francez, înființează la
București loja ”Steaua Dunării” (24 Septembrie 1854),
aflată sub obediența ”Marelui Orient al Franței”10. Printre
fondatori, întâlnim nume cunoscute: Ion Heliade
10 Împreună cu frații reveniți din exil, I.C. Brătianu va înființa în 1857 loja ”Steaua Dunării”, care se va transforma la 1 Iunie 1859 în Mare Lojă, având în frunte ca mare maestru tot pe I.C. Brătianu.
17
Radulescu, Cezar Bolliac, Christian Tell, I.C. Bratianu11, C.A.
Rosetti si Ion Ghica.
În 1859, scriitorul D. Bolintineanu primește gradul
al treilea în loja amintită. Romanul acestuia, ”Doritori
nebuni”, a fost publicat sub formă de foileton în ziarul
bucureștean “Dâmbovița”, între 3/15 iunie-15/27
noiembrie 186412, descriind ritualurile de inițiere într-o
lojă masonică.
Cercetătoarea Cornelia Bodea, specialistă în
istoria organizațiilor oculte din România, afirma că acest
roman este prima creație pe plan european, chiar
anterioară capodoperei lui Tolstoi, ”Război și Pace”, care
dezvlăluie profanilor ritualurile de inițiere masonică.
Facem remarca următoare: eminenta cercetătoare
a istoriei pașoptismului românesc omite faptul că prima
creație dramatică a lui Vasile Alecsandri, ”Farmazonul din
11 După Congresul de la Berlin (1878), Brătianu iese din masonerie, interzicându-le totodată şi fiilor Ionel, Dinu şi Vintilă să facă parte din astfel de organizații oculte. Momentul este, probabil, un efect al eliminării din ritualul ”Marelui Orient al Franţei” a referirilor la creştinism, la 13 septembrie 1877. 12 Vezi D. Bolintineanu, Opere, vol. V - Romane, Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 329-510, 580-594.
18
Hârlău”, jucată în premieră la Iași, pe scena Teatrului
Național (18 Noiembrie 1840), un vodevil uitat,
însemnând și prima piesă de teatru, scrisă la tinerețe de
bardul de la Mircești, descrie într-un mod evident grotesc
o ceremonie de inițiere într-o lojă masonică din timpul
său. Aceasta înseamnă că Alecsandri, care studiase în
Franța, avea cunoștință de ritualurile de inițiere
francmasonică. De altfel, la 1857, V. Alecsandri era
membru al unei loji masonice din Iași.
Dar, cele mai credibile detalii privind începuturile
mișcării masonice, de la mijlocul veacului al XIX-lea, ni le
oferă I. Ghica, autorul Statutelor Societății ”Frăția”,
împreună cu N. Bălcescu și Ch. Tell (1943):
”Inițiații erau formați în grupuri de câte zece;
fiecare frate cunoscând numai pe șeful său imediat,
diacon, preot sau arhiereu, acel care-l catikisise, îl inițiase;
de la care și prin care, primea ordine și instrucțiuni, și
căruia datora ascultare și supunere cu pericolul vieții și a
averii, păstrând secretul absolut. Deviza era: Dreptate-
Frăție. Statutele, scrise cu cifre cu cheie, erau păstrate la
19
mine în bibliotecă, în scoarțele Algebrei lui Bourdon. La
Mai 1848, am pus acea carte într-o ladă, în casa
generalului Mavru. Un foc de la 1856 le-a ars.”13
10 ani mai târziu, la 24 martie 1866, principele Gh.
Sutzu fondează la Iași loja "Steaua României" („l’Etoile de
Roumanie”), aflată sub oblăduirea ”Marelui Orient de
Franța”. Trezorierul (finanțatorul) lojii ”Steaua României”
era un om de afaceri evreu, Adolf Hennig.
Partea vizibilă și publică a lojei era Societatea
Literară "Junimea"14, care avea un organ de presă, în sfera
literaturii, înființat în 1867 - ”Convorbiri Literare”.
De altfel, sub umbrela acestei loji apăreau și
câteva ziare subordonate intereselor ei politice:
”Constituțiunea” (1866), ”Gazeta de Iași” (1867) și
”Gazeta națională” (1871).
Banchetele junimiste, desfășurate anual, erau,
putem spune, veritabile întâlniri masonice (forme
13 I. Ghica, Opere Complete, Editura Minerva, București, 1914, Vol.III, p. 386-38714 În”Junimea” erau înscrise aproximativ 150 de personalități culturale ieșene, toți masoni.
20
specifice de salut, ritualuri de purificare, jurăminte de
credință, etc).
Dintre masonii importanți amintim pe: Titu
Maiorescu, Costache Negruzzi, Iacob Negruzzi, Petre
Carp, Vasile Pogor (inițiat în loja ieșeană ”Steaua
României”, 14 martie 1866, acesta va dobândi gradele
de Companion și Maestru al aceleiași loji, în numai o lună
de zile. Apoi, la data de 5 noiembrie 1866, ”Marele Orient
al Franței” îi eliberează o diplomă, prin care îi recunoaște
gradul 18), Teodor Aslan, Gheorghe Asachi, Constantin
Şuțu, Nicolae Şuțu, Alexandru Balș, Nicolae Cantacuzino,
Grigore Sturdza, Charles Tissot, Petre Palladi și multe alte
personalități culturale.
21
Concomitent cu nașterea unei masonerii autentic
naționale, după intrarea țării noastre în atenția marilor
puteri europene, România va cunoaște o înflorire fără
precedent a confreriilor de obediență străină, aici
activând, printre altele, loja ”Armonia” (1875) - București
(sub obediența ”Marelui Orient al Italiei”), loja ”Zur
Bruderlichkeit” (1865) – București (având în componența
sa, după cum o trădează și numele, francmasoni de
origine germană, aflați sub oblăduirea ”Marii Loje
Simbolice a Sfântului Ioan din Ungaria”), loja ”Estrella de
22
Danubio” – ”Steaua Dunării” 15, înființată în București
(1879), pusă sub obediența ”Marelui Orient Lusitan Unit
din Portugalia”, ș.a.m.d.
În lojile de obediență străină erau acceptați în
special cetățeni de etnii diferite, mulți veniți de pe alte
meleaguri. Un astfel de exemplu este acela al lui Grigore
T. Goilav, publicist, armean de origine, ajutor de primar în
Botoșani (1888), venerabil al lojii ”Viitorul” (1886-1887),
redactor-șef al ”Revistei Masonice” (Botoșani). Între
aceste loje exista o concurență acerbă, deși formal își
declarau ”amiciția”.
Totuși, în mod excepțional, în lojile amintite mai
sus erau înscriși și cetățeni români, valorificând astfel o
tradiție inaugurată de revoluționarii pașoptiști, inițiați
anterior în Franța, în loja „Athénée des Étrangers“ 16
(”Ateneul străinilor”) sau în loja „La Rose du Silence”
(”Trandafirul Tăcerii”): Vasile Alecsandri, Nicolae
Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Carol Davila, Ion Ghica,
15 Având o denumire identică, loja ”Steaua Dunării” a fost întemeiată la Bruxelles (1850) de către revoluționarii români de la 1848, aflați în exil.16 Cf. I. G. Bibicescu, ”1848 în România”, București, 1898, p. 44
23
Dinicu Golescu, Spiru Haret, Ion Heliade-Rădulescu, Mihail
Kogălniceanu, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Magheru,
Costache Negruzzi, C.A. Rosetti și mulți alții.
Acești pașoptiști, educați în sistema de gândire a
lui Jules Michelet, Ed. Quinet, influențați spiritual de
anarhia romanticilor, aflați sub puternica înrăurire a
ideilor politice emanate de cea de a doua republică, în
formație embrionară sub regele cetățean Louis Philippe,
legați de solidaritatea mutuală a lojilor francmasonice, în
care au mustit ideile revoluționare, și înțelegând prin
cosmopolitism o condiție sine qua non a democrației, ei –
toți laolaltă – au transplantat în Țările Române fermenții
unei vieți politice de tip occidental.
Tot sub auspiciile ”Marelui Orient de Franța”
(M.O.F.) vor fi înființate loji masonice în câteva orașe ale
țării noastre, dintre care enumerăm doar câteva mai
cunoscute: ”Farul Ospitalier” (1865) - Brăila, ”Discipolii lui
Pitagora” (26 August 1865) - Galați, ”Steaua României”
(1866) - Iași și ”Egalitatea” (1871) - București.
24
În anul 1871 se constituie loja germană
”Fraternitatea”, care va activa sub oblăduirea ”Marii Loji
din Hamburg”.
Semnificativă ni se pare, însă, istoria lojei
”Înțelepții din Heliopolis”. Astfel, la data de 26 iunie 1863,
cu patenta17 nr. 31.492 din 30 noiembrie 1862, ”Marele
Orient al Franței” consființește aprinderea luminilor Lojei
"Înțelepții din Heliopolis", cu sediul în București, Str.
Teatrului Nr. 6 – situată în spatele Teatrului National.
Ea va activa în condiții normale, până în data de
8 Oct.1864, când un incendiu necruțător distruge templul
acesteia. Unii afirmă că însuși domnitorul Cuza ar fi închis
loja masonică amintită, el dispunând și incendierea
Templului Lojii “Ințelepții lui Heliopolis”, unde se
regrupaseră mulți dintre foștii membri ai Lojei “Steaua
Dunării”, care îi deveniseră acum adversari de temut.
Astfel se explică faptul că membrii Lojei "Înțelepții
din Heliopolis" vor participa activ la actul detronării
domnitorului Al.I. Cuza (petrecut în noaptea de 23
Februarie 1866).17 ”Patenta” reprezintă actul constitutiv al unei loje masonice.
25
Ofițerii care au fost desemnați să îl aresteze pe Al.
I. Cuza: Căpitanul Anton Costiescu, Căpitanul Alexandru
Lipoianu, Căpitanul Constantin Pillat, Locotenentul Anton
Berindei, Locotenentul Manolescu, Locotenentul
Mălinescu, comandantul gărzii palatului, erau membri
activi ai Lojei ”Înțelepții din Heliopolis”.
26
27
Actul alungării de pe tron a prințului Al.I. Cuza va
fi viu criticat de Eminescu, iar făptuitorii, printre ei și Al.
Candiano-Popescu, vor fi blamați în articolele acestuia.
Considerată o continuatoare a lojei ”Steaua
Dunării”, Loja ”Înțelepții din Heliopolis” număra inițial
doar 25 de membri, având ca Venerabil Maestru pe
August Carrence, Prim Supraveghetor în persoana
actorului Matei Millo18, Orator pe dr. Severin, Păstrătorul
sigiliului pe regizorul Adolph Gattineau19, iar ca membri,
din rândul unor personalități mai cunoscute, amintim pe
Dr. Iacob Felix, ceh naturalizat în țara noastră.
Peste un an, loja va avea 43 de masoni, dintre
care amintim pe G. Filitti (președinte de tribunal),
arhitectul Jules Villacrosse, deputatul I.A. Cantacuzino,
18 Actorul şi directorul de trupă teatrală, Matei Millo, iniţiat la 26 septembrie/8 octombrie 1859 în Loja „Steaua Dunării” din Bucureşti, devine prim-supraveghetor în Loja „Înţelepţii din Heliopolis” (1864), iar din aprilie 1883 capătăt gradul 11 şi funcția de cancelar al Capitolului „Garibaldi” din Dorohoi.19 Adolphe Francois Gattineau, un actor de origine franceză, juca la Iași, în trupa Pellier, la Teatrul Mare de la Copou, fiind primul ”Musiu Șarl” din ”Chirița în provincie”. Devine regizor în 1852, primul său spectacol avându-l în rolul principal pe Matei Millo, în ”Don Quihote de la Mancha”. Datorită faimei dobândite la Iași, Gattineau a fost chemat la Teatrul Național din București.
28
C.N. Suțu, publicistul Pantazi Ghica20, numărând în 1865
90 de membri. De menționat că, din acest an, loja era
majoritar compusă din români.
La 1866, Pantazi Ghica, un adversar declarat al lui
T. Maiorescu și M. Eminescu, s-a situat de partea
liberalilor anticuziști.
Aceștia au înființat ulterior loja neregulară
”Virtutea”, ca un atelier de lucru al facțiunii liberale
moderate. Pe lângă faptul că a editat ”Desbaterile”, prima
publicație liberală � românească, având ca redactori pe I.
Al. Cantacuzino și Pantazi Ghica, loja amintită mai sus a
încercat să impună Parlamentului, după abdicarea lui
Cuza, candidatura la tronul Principatelor Unite a lui Filip
Eugeniu, conte de Flandra și duce de Saxonia, sub numele
de Filip I, frate al Regelui Leopold al II-lea al Belgiei și
nepot al Regelui Ludovic Filip.
Evident, tentativa nu a reușit, fiindcă acesta era
privit cu neîncredere de Napoleon al III-lea, înrudindu-se
20 Pantazi D. Ghica, fost secretar particular al unui cunoscut mason, N. Bălcescu, a primit lumina la 15 septembrie 1863 în loja ”Înțelepții din Heliopolis”. La 5 octombrie 1863, acesta a fost ridicat la rangul de Maestru Mason.
29
cu Casa de Orleans, pretendentă pe atunci la tronul
Franței.
Astfel, partida franceză, alcătuită din toți masonii
prezenți în obediențele românești ale ”Marelui Orient de
Franța”, indiferent de culoarea lor politică, s-a îndreptat
către Carol de Hohenzollern21, înrudit cu Napoleon III
Din motive necunoscute, loja ”Înțelepții din
Heliopolis” și-a încetat activitatea, în luna Februarie 1867,
pentru o perioada de câțiva ani, dar va fi scoasă din
adormire, la data de 27 Mai 1873, după unele surse 11
Ianuarie 1872, de același Auguste Carrence, funcționând
acum într-un clădire din Str. Scaune Nr. 23 22.
21 Aceasta, după ce, în prealabil, s-au propus candidaturi provenind din dinastii diverse, precum Jérôme Bonaparte (fratele lui Napoleon I), ducele de Nemours sau prinţul Serge Maximilianovici de Leuchtenberg-Beauharnais, prinţ Romanov, Mare Comandor al ”Supremului Consiliu Masonic al Italiei”. 22 Această lojă edita lunar revista Mistria (începând cu 1874).
30
În perioada 1873-1886, aici a activat Em.
Protopopescu-Pake, cel ce avea să devină viitorul primar
al Bucureștilor.
În luna Iunie 1874, Dr. Carol Davila este ales, cu
unanimitate de voturi, ca Venerabil al acestei loje.
După puțini ani de la înființare, activitatea Lojei
”Înțelepții din Heliopolis” începe să se confunde cu aceea
a ”Marelui Orient al Romaniei” (M.O.R.), apărut în 1879,
Dr. Carol Davila fiind ales Prim Mare Maestru.
Loja era formată atât din lideri liberali radicali sau
moderați, precum și din lideri conservatori, respectiv cei
31
mai importanți bancheri evrei, implicați în finanțarea
dezvoltării economice a României: Hilel Monoah, Sabatay
Halfon și Jacques Cohen.
Totuși, între anii 1879 și 1883 activitatea lojii
”Înțelepții din Heliopolis se diminuează, fiind ca și
inexistentă, motiv pentru care, la 29 Mai 1886, aceasta a
trecut în adormire, fondurile sale fiind utilizate pentru
acțiuni caritabile.
Un moment semnificativ îl marchează activitatea
unei loje aparținând comuntății evreiești. Astfel, un lider
important al ”Alianței Mondiale Israelite”, Benjamin
Franklin Peixotto, primul consul al SUA la București (1870-
1876), înființează în capitala României loja ”Înfrățirea
Sionului”, formată exclusiv din cetățeni evrei, sub
oblăduirea ordinului ”Bʹ nai Bʹ rith” (”Fiii
Legământului”)23. Printre fondatori amintim pe Adolf
Stern, secretarul lui Piexotto, unul dintre traducătorii
operei lui Shakespeare în limba română (Hamlet, prințul
Danemarcei, în 1877, Iuliu Cezar,1881, Regele Lear, 1881,
23 În 1875 era consemnat ca membru al lojii bucureștene ”Egalitatea”.
32
aspru criticat de Eminescu, pentru ”păsăreasca” folosită
în tâlmăcirea marelui autor englez: ”Între multele
nenorociri ce le va fi-ntâmpinat vestita lebădă din Avon,
putem număra și traducerea în iambi de cinci picioare pe
care d. Adolf Stern, literat din București, au aplicat-o
melancolicului Hamlet. Cine va traduce păsăreasca d. lui
Stern pe românește - asta-i întrebarea?”24
De asemenea, tot printre personalitățile
aparținând acestui ordin, mintim pe Joseph Bernard
Brociner25, autor a numeroase lucrări despre situația
comunității evreiești din România, fondator al lojii Bien
din Galați (1873-1889), filială a ordinului ”Bʹ nai Bʹ rith”.
Ca un ecou al apariției unor loji și ateliere,
dependente de obediențe străine, la 1 ianuarie 1883
consemnăm organizarea, pe plan național, a ”Ordinului
Masonic Român”, care activa în baza Constituției din 5/17
noiembrie 1880.
24 ”Shakespeare”, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 45, mai 1877, p. 4; M. Eminescu, ”Opere”,vol. IX, p. 373.25 J.B. Brociner, stabilit la Galați. Între 1876-1878, a fost președintele comunității și al "Comitetului Central al Reprezentanței Evreilor Pământeni". A obținut împământenirea în 1906.
33
În obediența sa se aflau lojile: ”Steaua Dunării”,
”Hyram”, ”Cuza Vodă”, ”Progresul”, ”Aurora”, ”Armonia”,
”Traian”, ”Farul”, ”Steaua Sudului”, ”Concordia”,
”Carpatina„ , ”Unire și Fraternitate”, ”Concordia”.
Cum vom vedea mai jos, ”Marea Lojă Națională
din România” (constituită în mod oficial la 8/20
septembrie 1880)26, va constitui o piatră de hotar în
istoria francmasoneriei românești, chiar în perioada în
care Mihai Eminescu era angrenat într-o critică susținută
a acelor întocmiri străine de tradițiile acestui neam, de
scoatere în evidență a ”formelor fără fond”.
26 Pe actul de fundație se află semnăturile lui Constantin C. Moroiu, I.T. Ulic și ale pințului George G. Bibescu (ginerele lui C.C. Moroiu).
34
3. Implicarea lui Eminescu în activitățile unor
organizații militante
În epoca amintită, pe lângă organizațiile de clară
orientare francmasonică, acționau însă și alte asociații cu
carecter național-patriotic, multe dintre ele aflate în afara
granițelor regatului: “Petru Maior” (la Budapesta),
“România jună” (Viena), “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina și
Moldova” (la Cernăuți), “Astra” și ”Carpații” (Transilvania)
“Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în
vechea Românie” (București), care avea filiale inculsiv la
Paris.
Eminescu a cunoscut și a frecventat, încă din
tinerețe, câteva organizații militante sau a luat parte la
programele inițiate de acestea, fără a fi însă un activist în
sensul clasic al cuvântului27.
Una dintre acestea era ”Orientul”. Asociația a fost
înființată la data de 1 Aprilie 1869, după modelul
organizațiilor ”Gorres” și ”Arnim” din Heidelberg. Sediul
27 Amintim participarea lui Eminescu la lucrările adunării generale anuale ale ”ASTREI” de la Alba Iulia, în perioada 27-28 august 1866.
35
acesteia se afla în Pasajul Român, în apropierea uneia
dintre locuințele lui Eminescu, dar și de templul lojei
”Înțelepții din Heliopolis”.
Liderul grupării literare era poetul macedonean
Grigore H. Grandea, alături de care amintim pe:
I. Scipione-Bădescu, N. Droc Barcianu, Basarab, Gr.
Columbeanu, C. Cârlova, V. D. Păun, Al. Negreni, Miron
Pompiliu, Gr. Pop. Mai târziu, o parte dintre aceștia vor
juca un rol important în biografia lui Eminescu.
Pe lângă funcția de conducere a asociației,
Grigore H. Grandea îndeplinea, în același timp, și pe aceea
de director al Revistei ”Albina Pindului”28, unde se
publicau materiale folcloristice. Ulterior, în 1877, acesta
devine, pentru o scurtă perioadă de timp, chiar redactor-
șef al ziarului ”Timpul”.
O altă organizație din care a făcut parte Eminescu
era ”Românismul”, președintele societății era B.P. Hașdeu
iar secretari G. Dem. Teodorescu și Gr. Tocilescu. 28 Societatea "Orientul" l-a repartizat pe Eminescu în comisia a cincea, cu misiunea să culeagă folclor din Moldova, împreună cu colegii săi Basarab şi V. Dumitrescu. Producțiile astfel obținute urmau să fie publicate în Revista ”Albina Pindului”. Cf. G. Bogdan-Duică în "Buletinul M.E. (II)" din 1931, pp. 116-117.
36
Periodicul acesteia purta numele "Foaia Societății
Românismului".
În perioada Aprilie - Septembrie 1869, în cadrul ei
s-au prezentat șase prelegeri, având ca scop încurajarea
culegerii de literatură populară. Societatea a avut un
caracter antimonarhic.
În sfârșit, poetul a mai făcut parte din ”România
Jună”29, ”Junimea”, ”Societatea Carpații”, ultima dintre
ele desfășurând și veritabile acțiuni conspirative30.
Despre activitatea lui Eminescu în cadrul unor
asociații studențești din capitala Austro-Ungariei ne
vorbesc paginile de amintiri ale lui Slavici și Stefanelli.
În Caietul de Procese Verbale al ”Societății
Literare-Științifice Române din Viena”, printre cererile de
a fi primiți ca membri figurează, la numărul 55, numele
lui Mihai Eminescu, auditor la filosofie, membru activ, ce
29 Societatea academică social-literară ”România Jună" (1870-1911), se reunea în fiecare sâmbătă, la ședințele societății Eminescu fiind nelipsit.30 Circumscrise într-o amplă mișcare de eliberare națională, a românilor de pretutindeni, amintim aici Societatea "Petru Maior", de la Budapesta, "Junimea","Dacia", "Bucovina si Moldova" (Cernăuți), "Astra" (Transilvania) "Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor în vechea Românie" (București).
37
a plătit taxa de 2fl. pe anul 1869/1870, iar la nr. 56 este
consemnat numele Ioan Slavici, jurist.
După trecerea câtorva luni de noviciat, cei doi vor
fi primiți ca membri plini ai acestei societăți, abia la 23
Octombrie 1869, după ce, cu trei zile înainte, Eminescu se
înscrisese și în Societatea ”România”, rivala ”Societății
Literare-Științifice Române din Viena”.
În acel timp, teoria lingvistică a defunctului
profesor Aron Pumnul era aprig combătută de D. Petrino.
De aceea, unul dintre elevii și apărătorii lui Pumnul,
dr. I. G. Sbierea, care promova curentul pumnulist, este
primit membru de onoare al Societății ”România”31.
Se pare ca Eminescu nu participa cu regularitate la
întâlnirile societății „România", astfel încât Ştefan
Ştefureac, secretarul societății, îi trimite o notificare de
prezență la Adunarea Generală din 15 ianuarie 1870. La
acea dată urma să fie instituită o comisie pentru
completarea statutelor și a regulamentului intern ale
Societății ”România”. Cu acel prilej s-a ales o comisie
formată din 7 membri, printre care Aurel Mureșianu,31 Sbierea este primit mmebru onorific la 6 Noiembrie 1869.
38
N. Oncu, V. Burlă și M. Eminescu.
Crearea ”Societății România Jună” este strâns
legată de numele lui M. Eminescu32. În anul venirii
poetului la Viena, Societatea ”România”, condusă de
Aurel Mureșianu, propunea unirea tuturor studenților din
Imperiul Habsburgic într-o singură societate, după
modelul societății italiene „La Giovine Italia”, sub
denumirea ”România Jună” (9 Decembrie 1869)33.
Unul dintre prietenii lui Eminescu, T. Stefanelli,
propune înființarea unei asociații ”după prototipul
vechilor așezăminte ale neamului în divan domnesc și în
obștească obicinuită adunare”. După alegerea membrilor
divanului, studenții trebuiau să vorbească în limba veche
a cronicarilor, ceea ce Eminescu făcea cu mare plăcere.
32 „Gândul lui Eminescu era ca la toate universitățile unde și tineri români își urmează studiile să se înființeze asemenea societăți, care să aibă biblioteci și cantine, precum și organul lor de publicitate, să steie în legături strânse și să pună la cale în fiecare an congrese naționale” (Ioan Slavici, Eminescu la Viena, ). 33 Societatea „România Jună” se va înființa în anul 1870, dar aprobarea oficială va fi primită abia în anul următor. La 8 aprilie 1871 este ales un comitet de conducere, avându-l pe Slavici președinte și Eminescu bibliotecar, însă în cadrul adunării ținute la 4 noiembrie 1871, a fost desemnsat președinte Ioniță Bumbac, un bucovinean ambițios (Slavici devenind vicepreședinte iar Eminescu rămănând bibliotecar).
39
La data de 8 Aprilie 1871, Societatea ”România
Jună” îl alege pe Eminescu bibliotecar (cu 30 de voturi),
iar acesta, în semn de respect, dăruiește societății seria
completă de opere ale lui G. Şincai.
Într-un act păstrat în Arhiva Societății ”România
Jună” (Doc. 279/1871, Inventarul cărților care au fost
transferate de la societatea ”România” la Societatea
”România Jună”) aflăm că Eminescu citea printre primii
cărțile cele mai noi pe cari le cumpara Societatea
„România".34
Tot în această arhivă există și ciorna unei scrisori,
întocmită de Eminescu35, adresată Regelui Carol I, pe
atunci domnitor, prin care suveranul era anunțat că a fost
numit membru al ”României June”, pentru sprijinul
acordat societăților studențești din capitala Austro-
Ungară.
Între grupul format din Eminescu, Slavici, Chibici
Revneanu, Ştefureac (care susținuseră ideea ca V. Pogor
V. Alecsandri, I. Negruzzi și T. Maiorescu să supervizeze 34 La punctul 7 al inventarului se spune: ”cărțile cele nouă se află la bibliotecarul Eminescu".35 Datată 14 Iunie 1871
40
discursurile delegațiilor studențești participante la
sărbătoarea de la Putna36) și cel situat de partea lui Ioniță
Bumbac (adept al curentului latinist) au intervenit
disensiuni37. Ca urmare, cel din urmă înlătură din funcția
de bibliotecar pe Mihai Eminescu.
În acest fel, prezența lui Eminescu în această
organizație devine inutilă, deși el este acela care s-a
implicat în mod decisiv în organizarea sărbătoririi de la
Putna dedicată memoriei lui Ştefan cel Mare.
Deși inițiativa serbării de la Putna nu i-a aparținut
lui Eminescu, iar pregătirile începuseră încă în prima parte 36 Iată cum descrie A.D.Xenopol acest episod în ”Istoria ideilor mele” (I. E. Torouțiu, Studii și documente literare. Vol. IV. ”Junimea”. București: Inst. Arte grafice Bucovina, 1933, pp. 368-428 Note de Torouțiu ): ”Hotărându-se lucrul, se publică un concurs pentru cea mai bună cuvântare de ținut pe mormântul eroului. Comisia ce trebuia să judece lucrările trimise era alcătuită din Cogălniceanu, Maiorescu și Alecsandri, și ea hotârî ca să mă însărcineze pe mine cu ținerea cuvântărei, ceea ce făcui în mijlocul unei mulțimi nesfârșite de Români adunați din toate părțile locuite de ei, spre marea mulțumire a tuturor. Cuvântarea fu tipărită în mii de exemplare și răspândită în toate țările române, contribuind la înviorarea simțimântului național și la rădicarea conștiinței neamului. Înțelege ori cine cât de mult a trebuit să contribue această izbândă a mea la întârirea îndreptării naționaliste a cugetului meu”.37 În urma unor asemenea disensiuni o altă societate românească de la Viena a dispărut. Chiar Eminescu dezvăluie că ”Societatea academică română din Viena” s-a despărțit ”în două castre”, una având pe stindard înscris numele ,,Bariţ", iar alta ,,Şaguna".
41
a anului 1870, poetul vedea însă în această manifestare
posibilitatea creării unei mișcări studențești unite, a
tututor tinerilor din Imperiul Austro-Ungar. El va fi ales în
Comitetul Central38, în funcția de secretar cu sarcini de
pregătire și organizare a evenimentului.
Din nefericire, intervenind un fapt neprevăzut:
pierderea banilor depuși la o bancă din Viena, pe numele
firmei Zehetbauer si a bancherului Mureșanu, care a
delapidat banii strânși, fugind în America, dar și ca urmare
a războiul franco-prusian, serbarea se va amâna.39
Eminescu va continua să creadă însă în această idee.
Inițiativa sa va fi apreciată și de D. Brătianu, care o
va sprijini în ziarul ”Românul”. De aceea, M. Eminescu îi
va trimite din Cernăuți o scrisoare de mulțumire,
compusă de el, dar semnată de Pamfil Dan, casierul
comitetului filial Bucovina.
38 Așa cum dovedește o chitanță, datată 14 Aprilie 1870, semnată de Eminescu, în calitate de secretar.39 Eminescu va trimite ”Convorbirilor Literare” o informare pentru cititori, intitulată ” Notiță asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ștefan cel Mare la Putna”, explicând importanța acțiunii dar și cauzele amânării.
42
Printre prietenii din perioada studiilor la Viena, cu
care Eminescu se întâlnea adeseori, amintim pe: Vasile
Bumbac și Grigorovița din Bucovina, Stamati din
Basarabia, T. Nica de la Brașov, dr. Maier, D. Bâreianu și
I. Behnitz de la Sibiu, Tancu și Ciocanu de la Năsaud,
V. Lucaciu din părțile Sătmarului, N. Oncu din Zarand,
I. Hosanu de pe Mureș, I. Neagoie de la Blaj și Caragiani
din Macedonia.
4. Eminescu și Societatea ”Carpații”
Eminescu a făcut parte, după cum se cunoaște,
dintr-o organizație mult mai obscură, cu carcter secret:
”Carpații”.
Inițial, ”Societatea Carpații”, înființată la
24.01.1882, s-a numit ”Iredenta Română”, dar
autoritățile, temându-se de conotațiile acestei denumiri,
au făcut presiuni pentru schimbarea numelui. Ea avea
filiale în marile orașe ale țării, inclusiv în Brăila, Galați,
Ploiești.
43
Sfințirea steagului acestei organizații s-a făcut în
sala ”Orfeu”, sub președinția avocatului și publicistului
bănățean, Vasile Maniu, conform unor ritualuri specifice
unor organizații de tip inițiatic.
La activitățile secrete ale societății luau parte atât
membri ai ”Clubului Conservator”, redactori ai ziarului
opoziției ”România”, inclusiv directorul ziarului
”Românul”, Vintilă Rosetti, care găzduia în propia casă
activitățile subversive ale acestei organizații.
Din lista membrilor ”Societății Carpații”40
desprindem câteva nume: Nicolae Ciurcu (originar din
Brașov, în tinerețe participant la mișcarea revoluționară
de la 1848), Alexandru Ciurcu (fiul primului, director și
proprietar al ziarului ”L'Indépendance roumaine”),
Gh. Secășeanu (președinte al ”Soc. Carpații”, colaborator
al ziarului ”România Liberă”, de care se desparte, în 1884,
înființând ziarul ”Unitatea Națională”41), G. Ocășeanu
(originar din Brașov, colaborator al ”României Libere”, 40 Lista persoanelor membre ale ”Societății Carpații”, expulzate în 1885, este publicată de ziarul ”Națiunea”, 6 Septembrie 1885.41 Peste ani, Gh. Secășeanu va funcționa ca profesor secundar la Severin, Tulcea și Măgurele, murind în anonimat, în 1930, la vârsta de 72 de ani.
44
încă de la începuturile ziarului, iar apoi la ”Unitatea
Națională”), I. Droc-Bănciulescu (secretar al ”Societății
Carpații”, contabil la Căile Ferate Române), I. Corneanu,
(funcționar la CFR), I. Slavici, ing. C. Simțion, Gr. Ventura,
etc. Observăm că o parte dintre membri ”Societății
Carpați” erau masoni.
5. Debutul lui Eminescu în publicații de obediență
masonică !
La începutul anului 1870, Eminescu publică primul
său material - un foileton, în calitate de jurnalist, apărut în
numerele 3 si 4 ale ziarului ”Albina” din Pesta (7/19 si 9/2
ianuarie 1870), cu titlul:”O scriere critică”. Materialul
reprezintă o recenzie a lucrării lui D. Petrino – ”Puține
cuvinte despre coruperea limbii române în Bucovina”
(Cernăuți 1869); acest articol al lui Eminescu a generat
virulenta antipatie a lui D. Petrino, manifestată mai ales
după 1874.
45
”Albina”, revistă politică și cultural-literară, care a
apărut la Viena, în perioada 27 martie 1866 - iulie 1869,
apoi la Pesta (ulterior Budapesta), între 16 iulie 1869 - 31
decembrie 1876 (2-3 numere, săptămânal), avea printre
finanțatori pe Frații Mocioni: Andrei, Anton, Alexandru și
George, care semnează și articolul program al acestei
reviste.
Dintre susținătorii acestei reviste sponsorizată de
cercuri masonice 42amintim pe Visarion Roman (1833-
1885), publicist, om politic, membru corespondent al
Academiei Române, fondator al Băncii ”Albina” din Sibiu,
pe care a condus-o până în 1884 și Simion Bărnuțiu
(mason, membru al unei loji de la Iași, din anul 1856, aflat
în evidentă confruntare cu membrii lojii ieșene ”Steaua
României”).
La data de 5 aprilie 1870, Eminescu publică în
ziarul ”Federațiunea” de la Pesta articolele ”Să facem un
42 ”Este cunoscută apartenența la francmasonerie a inițiatorilor și susținătorilor foii” (cf. Constantin Nemeș, ”B.Petriceicu Haşdeu - În reviste din Budapesta”, http://scriitoriclasici.blogspot.ro/2014/07/bpetriceicu-hasdeu-in-reviste-din.html . De altfel, în ”Albina”, anul 7 (1872), nr.38, pagina 2, publcică articol “Pentru cunoscinti`a zidariloru liberi. (Francmason, Freimanrer)”.
46
congres„, ”În unire e tăria” și ”Echilibrul”, sub
pseudonimul ”Varro”. Este cunoscută represiunea
declanșată împotriva conducătorilor acestei din urmă
reviste (Alexandru Roman și Ioan Poruțiu) din partea
autorităților de la Pesta, inclusiv anchetarea presupusului
autor al acestor articole.
”Junimea” și ”Convorbiri Literare” reprezintă o altă
etapă a participării lui Eminescu la societățile de tip
inițiatic (masonic).
Începutul acestei societăți este plasat în ziua de
10/22 Februarie 1864, când cinci intelectuali școliți în
Germania (T. Maiorescu, I. Negruzzi, P. P.Carp, N.
Burghele și T. Rosetti) decid inițierea unui grup de lectură
și discuții.
La propunerea lui T. Rosetti, gruparea se va numi
”Junimea”, ea reunindu-se în casa lui V. Pogor sau T.
Maiorescu, rareori, doar în cazuri excepționale, la
I. Negruzzi, de obicei vinerea seara.
Inițial, nu participau mai mult de 10 persoane,
dar, cu timpul, numărul acestora s-a mărit. Printre cei
47
evocați de George Panu în cartea de ”Amintiri de la
Junimea” amintim pe: N. Scheletti, S. Bodnărescu,
M. Eminescu, Gh. Racoviță, D. Rosetti, V. Burlă, T. Nica,
N. Mandrea, M. Pompiliu, I. Slavici, Gr Buicliu, P. Paicu,
C. Meissner: scriitori, politicieni, dascăli, doctori, juriști,
istorici, economiști etc.
La data de 01.03.1867 se tipărește primul număr
din ”Convorbiri Literare” (redactor șef I. Negruzzi), unde
apăreau exclusiv materiale prezentate în ședințele de la
”Junimea”. Această revistă va fi editată, până în anul
1885, la Iași iar după angajarea lui I. Negruzzi în calitate
de profesor universitar în Capitala României, redacția se
mută și ea la București.
Primul contact43 direct al lui Eminescu cu
societatea ”Junimea” are loc în anul 1871, când Poetul
vine la Iași pentru pregătirea serbării de la Putna, așa cum
43 În 1870, pe când era la Viena, Eminescu trimite redacției ”Convorbirilor Literare” poezia ,,Venere şi Madonă”, determinând reacția pozitivă a lui Maiorescu, astfel încât criticul nu pregetă să îl clasează pe Poet imediat după V. Alecsandri, în celebrul articol ,,Direcţia nouă”.
48
dovedește și însemnarea olografă a lui Eminescu din
Registrul ”Junimii” (poz.49).
În Septembrie 1872 poetul este din nou prezent în
capitala Moldovei, citind în fața lui T. Maiorescu din
creațiile sale.
La 14 Septembrie, ”Junimea” decide să
sponsorizeze, prin contribuții benevole, două burse de
studii, pentru Eminescu44 și Slavici, astfel încât poetul
poate să continue pregătirea universitară la Berlin (unde
ajunge în luna Noiembrie a aceluiași an).
Considerată una dintre cele mai longevive
societăți culturale ale vremii, ”Junimea” avea însă și o altă
fațetă, specifică societăților de tip ezoteric: un ritual
propriu, întâlniri periodice, celebrele banchete (agape
masonice?), ce se desfășurau în fiecare an, între 20
44 Era în obiceiul ”Junimii” să sprijine studiile tinerilor geniali. Astfel, în 1867, după trminarea Bacalaureatului, A.D. Xenopol primește din partea acestei societăți o bursă de 150 de galbeni pe lună, timp de patru ani, pentru a urma cursuri în Germania. Ca urmare, în 1871, Xenopol obține două doctorate strălucite, în drept și istorie, ambele trecute cu calificativul ”Magna cum laude”. Și nu a fost singurul. Mai târziu impostorul A.Vizanti va cere judecarea lui T. Maiorescu pentru risipirea banului public, oferind burse de studii în străinătate.
49
Octombrie și 20 Noiembrie45, o ierarhie specială (”novicii”
erau introduși în”Junimii” la recomandarea și sub
oblăduirea unui unui ”senior”) și, mai ales, diferențierea
valorică pe categorii de inițiere.
Sorin Lavric, într-un recent studiu dedicat
”Societății Junimea” 46, evocă atmosfera cultică, prezentă
în sânul acestei confrerii literare, ”grupul de la Iași fiind
altceva, dar nu un cenaclu literar.”
Autorul crede că ”Junimea” era o ”oficină, în care
exercițiul culturii atinge pragul ritualului propriu-zis”,
unde domnea o ”dispoziție orfică”, marcând ”tiparul
spiritual” imprimat acestei oficine de către fondatori.
Aici se desfășurau ”misterii diurne”, în care actorii
jucau rolul de ”prelați, corifei, enoriași”, liantul unificator
fiind ”ritualul”.
Titu Maiorescu, acest ”spiritus rector”, creator al
45 ”Hanul Binder” (Hotelul Binder), aflat pe strada Lăpuşneanu, era locul de întâlnire al membrilor societății ,,Junimea”. Agapa reunea pe toţi membrii societății, la convocarea lui I. Negruzzi. Acesta întocmea invitaţii hazlii, sub forma unor citaţii juridice, pe care le trimitea membrilor ”Junimii”. 46 Sorin Lavric, ” Protocolul Junimist”, în România Literară, nr. 10/2014
50
”dogmei”, este prelatul în fața căruia se desfășura
întreaga ceremonie a ”Junimei”, lui supunîndu-i-se
chiar și trufașul P.P. Carp, ”cel având veleități de lider
absolut”.
Zeus ”vine mereu îmbrăcat de gală și nu are
simțul umorului, neamestecîndu-se în altercațiile celor
mai colerici dintre junimiști. El este preotul ”de a cărui
prezență depinde tensiunea ritului”.
Corifeii acestei oficine sunt cei patru întemeietori
ai ”Junimii”: indolentul Pogor, malițiosul Negruzzi,
ambițiosul Carp și inspiratul Th. Rosseti.
Lor le urmează, într-o ierarhie inițiatică, ”cele trei
falange”, care dau ferment fiecărei ședințe: falanga
celor „care niciodată nu pricep și nu înțeleg nimic“,
având în frunte pe Nicu Gane, urmat de grupul
„caracudei“, a celor care nu iau niciodată cuvîntul,
condus de Miron Pompiliu, și, în fine, grupul celor „trei
români“ (Lambrior, Tasu și însuși Panu).
Dar, adevărații actori, ”simpli enoriași”, care duc
greul, citind propriile texte sunt: Xenopol47, Eminescu,
51
Creangă, Alecsandri, Conta, filologul Burlă, Bodnărescu
etc. ”Ei sunt soliștii interpretîndu-și rolul într-un decor
format din prelat, corifei și falangele însoțitoare. ”
Deviza acestei oficine era ”entre qui veut, reste
qui peut”, ceea ce face din ”Junimea” o adevărată
”matrice elitistă”, un ”cerc închis”, în care
ceremonialul îmbracă două forme: conferințele și
întrunirile.
Autorul spune că aceste ”conferințe
(„prelecțiunile populare“) sunt de un protocol atât de
rigid că senzația de punere în scenă cu tentă ritualică e
evidentă”, fiindcă oratorul ”nu are voie să intre în
contact cu publicul, apariția lui trebuie să fie
neașteptată, el trebuie să vorbească liber, fără hîrtii
ajutătoare, și nu trebuie să depășească un interval
47 ”... în 1871 cu prilejul reînturnării mele în Iași, fui introdus în societatea ”Junimea” de la care spiritul meu primi multe și folositoare imboldiri. Era o societate care cu nedreptul a fost numită societate de admirare mutuală, fiind că societate în care membrii să se sfâșie mai mult unii pe alții prin critica lucrărilor lor, decât ”Junimea” nu cred ca să fi fost pe lume, dar critica era suportabilă, fiind că nici odată nu era făcută cu amărăciune, ci tot deauna din glumă și cu voie bună. De aceea și fie care membru primea observările, dacă nu cu plăcere, cel puțin fără revoltă.” (cf. A.D.Xenopol, op. cit.)
52
dat”.
Cînd lectura plictisește, auditoriul poate protesta
prin „faul!, faul!” (expresie care, în limba germană,
desemnează lenevia în intonație și idei). Dar, dacă
lectorul este întrerupt de larma dezordonată sau de
insolența sălii, unul din corifei intervine cu formula
imnică ”porco!, porco!”, (modificare a latinescului
”porro, porro”, adică „mai departe, mai departe“),
îndemn ca lectura să fie reluată. Toate aceste formule,
și multe altele, ”sunt formule de jargon ezoteric,
impenetrabil pentru novici”.
Eminescu, însă, tratează cu sarcasm caracterul
uneori îndoielnic al membrilor ”Junimii”, unde numai
câțiva îi sunt prieteni de încredere: I. Creangă,
M. Pompiliu, S. Bodnărăscu, V. Conta, A. Lambrior, Missir,
așa cum rezultă și din scrisoarea adresată lui Titu
Maiorescu, în care Poetul iși exprimă dorința de a pleca
din Iași:
,,…O scăpare din Iași mi-ar fi fost cât se poate de
plăcută. Căci nimic nu întrece mahalagismul ieșean, nici
vorbăria goală înrădăcinată la «Junimea», nici discuția
53
cam trivială pe care onorabila societate, de câtăva vreme,
o face să înflorească față de toate producțiile literare”.
( 15 octombrie 1877).
54
Aceeași părere plină de reproș o are Eminescu și în
legătură cu revista ”Convorbiri Literare” , descrisă ca o
”moară de palavre” 48.
6. Cercul prietenilor masoni din jurul Eminescu
Se știe că, în anul 1876, Societatea ”Junimea” a oferit
lui Eminescu un obiect cu simboluri masonice.49 Să fi fost
o recunoaștere a apartenenței sau doar a adeziunii sale la
idealurile masonice promovate de ”Junimea” ?
48 ,,Tu revistă ageamie, Convorbiri mult lăudate,O, tu moară de palavre, ce lucrezi atât de harnicContra oamenilor vrednici al tău glas este zadarnic;Asmuţind a tale javre tu la capăt n-o vei scoate.”
49 Este un baston realizat din materiale exotice (fildeş, bambus), metal preţios (argint) şi piele, având un decor floral, precum și monograma poetului M.E., în basorelief.
55
Bastonul oferit în dar lui Eminescu de ”Junimea”
Eminescologii apreciază în unanimitate că poetul
nu a primit inițiere ezoterică în masonerie, dar cunoștea
limbajul și semnele de recunoaștere masonică.
Așa se explică faptul că, atunci când editorul
”Ediției Princeps” (1883) a imprimat subtile amprente
masonice, de recunoaștere ocultă, în conținutul și pe
coperta acestei cărți de poezie 50, Eminescu a repudiat
50 A se vedea Dan Toma Dulciu, Misterele gravurilor ediției Maiorescu. Simboluri criptice, Editura Universitară, București, 2008. Copera I a lucrării demonstrează, prin scrierea steganografică, această caracteristică.
56
aspectul tipografic al volumului de poezii (ar fi aruncat
ostentativ cartea), astfel încât celelalte ediții, tipărite în
timpul vieții (ediția a II-a și a III-a), nu au mai păstrat
coperta ediției princeps (bănuită, probabil, de Eminescu
ca având semne masonice).
Desigur, Eminescu observase o ciudățenie
tipografică. Anumite poezii au titlul însemnat cu un
număr de puncte, de obicei trei (ex: ”O rămîi...”,
”Noaptea...”, ”Ce e amorul...”, ”Se bate miezul nopții...”,
”Pe lângă plopii fără soț...”, ”Luceafărul...”, ”De ce nu-mi
vii...”, ”La steaua...”), mai rar apar poezii marcate cu
patru puncte (”Pajul Cupidon....”) sau chiar cinci puncte
(”O mamă.....”, ”De câte ori iubito.....”).
De ce a simțit nevoia Maiorescu sau Socec (ambii
masoni) să lase trei puncte ici și colo. Erau ele și în
manuscrisele originale ale lui Eminescu ?
De asemenea, se știe că Eminescu s-a aflat, o bună
perioadă de timp, în preajma unor masoni notorii, cum ar
fi, de exemplu, Gh. G. Cantacuzino (”Nababul”),
proprietarul ziarului ”Timpul” (fondat în Martie 1876),
57
membru al lojei masonice ”Înțelepții din Heliopolis” (din
anul 1865), unul dintre liderii marcanți ai Partidului
Conservator.
Un alt politician mason, ce a condus chiar Partidul
Conservator (în 1880), era Manolache (Emanoil) Costache
Epureanu (1824-1880), prim-ministru în câteva rânduri,
atât în vremea lui Al. I. Cuza, cât și a prințului Carol.
Emanoil Costache Epureanu51, lider de mare
autoritate al conservatorilor, autorul programului politic
al acestui partid, este cel ce l-a propus pe Mihai Eminescu
în funcția de redactor-șef al ziarului ”Timpul”.
Eminescu, care deține această importantă poziție
în ierarhiea elitei conservatoare, în perioada Februarie
1880 - Decembrie 1881, la moartea sprijinitorului său
politic, va suporta consecințe neașteptate, respectiv
pierderea funcției de redactor - șef la ”Timpul” și
51 La începutul anului 1880, conservatorii înfiinţează un Club Politic, având în frunte un Comitet de Conducere (E.C. Epureanu președinte) , proclamându-se partid politic constituţional. Până atunci, conservatorii activau în chip de formaţiune politică, în cadrul acesteia existând câteva aripi, mai importantă fiind gruparea junimistă (T. Maiorescu, P.P. Carp, Th. Rosetti).
58
exercitarea de presiuni accentuate, îndreptate împotriva
sa, venite din partea unor tabere conservatoare ostile.
Părerea lui Eminescu despre ocrotitorul său politic
este redată în necrologul publicat în ”Timpul” (10
Septembrie 1880):
” O învățătură vastă, un spirit de o libertate
genială, o onestitate superioară până și umbrei vreunei
îndoieli, un nume vechi, înrădăcinat în tradițiile unui curat
patriotism și, cu toate nesfîrșitele necazuri ale vieții sale,
totdeauna vesel, amabil, îndatoritor, oricât de obosit, de
bolnav sau de supărat ar fi fost: astfel era omul, făcut
pentru a împăca urele și prevențiunile dintre oameni.”
Am arătat mai sus că proprietarul ziarului
”Timpul” era un cunoscut membru al masoneriei
românești. De aceea, considerăm că este necesar să
cunoaștem identitatea fondatorilor, colaboratorilor sau a
redactorilor acestei publicații, precum și raporturile
acestora cu mișcarea masonică.
59
Între manuscrisele lui Eminescu (Mss. 2264,
partea a doua) se păstrează o foaie tipărită, conținând
numele membrilor fondatori ai ziarului ”Timpul”.
În această listă întâlnim și numele unor membri ai
masoneriei: C. Suțu, A. Lahovari, T. Maiorescu, T. Rosetti,
V. Pogor, A. Catargiu, A. Stirbei etc.
Dar, printre cei ce se aflau în bune relații cu
Eminescu amintim câțiva inițiați masoni, care activau în
cadrul lojelor cosmopolite, unii chiar evrei, precum:
Moses Gaster (1856 – 1939), Heimann Tiktin (1850-1936)
Lazăr Şăineanu (1859 – 1934), Moses Schwartzfeld (1857-
1943), ori Th. D. Speranția (1856-1929), Zamfir C. Arbore,
(Mare Maestru al MLNR - expulzat în 1885 din România,
la cererea Rusiei)52.
Prezent la Iași (1875 – 1876), Gaster l-a cunoscut
pe poet, pe când acesta strângea vechi cărți sau
manuscrise, multe fiind împrumutate viitorului cercetător
al folclorului românesc. Apreciindu-i vastele cunoștințe,
erudiția și preocupările savante, Eminescu l-a introdus în
cercul ”Junimii”, acolo unde Gaster va citi mare parte din 52 Cunoscut și sub numele de Zamfir Ralli –Arbore.
60
studiul său, dedicat ”Literaturii populare române”, pe care
îl va publica însă în 1883.
Mai târziu, Moses Gaster povestește despre
prietenia sa cu Eminescu, pe care îl vizita în București, la
domiciliul acestuia, aflat la etajul doi, într-un hotel sau
han de peste Grădina Episcopiei, unde este acum Ateneul
Român.
Întâlnirile aveau loc duminica, atunci când Poetul
era mai liber. Gaster spune că a văzut pe un raft opt sau
nouă manuscrise vechi, Eminescu rugându-l pe viitorul
mare cărturar să îi deslușească înțelesul textelor chirilice
(”slova veche”), notând cuvinte sau expresii care îl
impresionau. Poetului îi plăcea foarte mult să lectureze
manuscriptele cele vechi și letopiseții, câteodată și
”Viețile Sfinților”.
”Am fost uniți amândoi mai ales în dragostea
pentru limba veche” și ”Aș spune că diata (testamentul,
n.n.) lui Eminescu a fost: Scrieți românește”, recunoaște
cărturarul evreu. Drept mulțumire Eminescu îi dăruie lui
61
Gaster manuscrisul conținând ”Vedenia lui Vasile cel
Nou”.
62
Exegeții au stabilit că nuvela ”Cezara” redă o
formă adaptată a unui mit, pe care Moses Gaster l-a
discutat cu Eminescu în întâlnirile avute cu acesta.
De altfel, basmul eminescian ”Făt-Frumos din
lacrimă” va fi tradus de M. Gaster și publicat în
”Bukarester Salon”, în perioada oct.1883 – februarie
1884, în semn de solidaritate cu prietenul său, aflat pe un
pat de spital la Oberdöbling.
Biografii marelui lingvist au atestat că, în casa sa
din București, situată pe Str. Sticlari, M.Gaster era vizitat,
la rândul său, de elita intelectualității române din acea
vreme: T. Maiorescu, M.Eminescu, Al.Odobescu,
B.P.Hașdeu etc.
Din păcate, în anul 1885, guvernul liberal condus
de Ion C. Brătianu a adoptat măsura expulzării din țară a
lui M. Gaster, inclusiv a altor lideri de opinie ai presei de
origine evreiască.
Cât privește apartenența lui M. Gaster la
masonerie, documentele aflate la Biblioteca ”University
63
College” din Londra, în fondul Moses Gaster, ne aduc
dovezi revelatorii.
Între hârtii se păstrează patenta acordată acestui
cărturar de ”Marele Orient de Franța”, pentru Loja
”Egalitatea” din București, eliberată la data de 24 iunie
1878, inclusiv Diploma de Maestru Mason.
Loja ”Egalitatea” a fost întemeiată la 10 Martie
1871, în ritul de Memphis sau oriental, având sediul în
Pasajul Român nr. 14.
Idealul lojei ”Egalitatea”, potrivit declarațiilor
venerabilului Ioan M. Râmniceanu, nu era egalitarismul
social, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci unul de
ordin umanist, tratând egalitatea și toleranța între
popoare, considerate adevăratele fundamente ale
masoneriei moderne.
Ca urmare a acestei politici, în Loja ”Egalitatea”
puteau fi văzuți, laolaltă, atât bancheri, negustori, sau
reprezentanți ai păturilor avute, români cât și evrei, de
naționalități diverse, precum Filip Focșăneanu, Menahem
64
Cohen sau consulul general al SUA la București, Benjamin
Franklin Peixotto.
Moses Gaster a primit, la 18 septembrie 1876,
primul său grad masonic - companion - pe când avea
vârsta de 20 de ani (primit cu dispensă), fiind recomandat
de Abraham Emanuel Gaster (tatăl), îndeplinind în acea
epocă, pe lângă funcția de atașat al legației Țărilor de Jos
la București, și pe aceea de ”orator” al acestei loje.
H. H. Tiktin, unul dintre cei mai buni traducători ai
operei lui Eminescu și Ion Creangă în limba germană, s-a
creștinat în rit ortodox, adăugând la nume prenumele
românesc Hariton. Acesta declara mai târziu, în discursul
cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani (”Festrede zum
80...”) că studiile aprofundate de limbă română, precum
și amiciția cu Eminescu, care l-a călăuzit în culegerea și
studierea literaturii și istoriei poporului român, precum și
a folclorului, regionalismelor și lexicografiei acestuia, i-au
dat posibilitatea să publice ”Gramatica română”, în 1883:
„Am petrecut cu Eminescu ore minunate în discuții
filologice și filosofice, și a fost o mare pierdere pentru
65
mine când el a părăsit Iașul pentru a intra în redacția unui
jurnal din București. El m-a inițiat în literatura română, de
la începuturile ei, și prin el am cunoscut limba poporului,
limbă a cărei importanță nu era apreciată pe atunci decât
de puțini. Lecturile făcute împreună cu Eminescu și
explicațiile pe care mi le-a dat cu această ocazie acest
cunoscător excelent al limbii sale materne mi-au prilejuit
o mulțime de constatări lexicografice, gramaticale,
literare și istorice, pe care le-am înregistrat pe fișe, la care
s-au adăugat apoi extrase din gazete și figuri executate de
desenatori pentru mine, astfel că am ajuns la o bogată
colecție de fișe. În modul acesta am ajuns la convingerea
că limba și literatura română reprezintă un câmp pentru a
cărui desțelenire se făcuseră abia primele încercări
modeste, așa că aveam în fața mea un teren vast, pe care
puteam desfășura o activitate rodnică”53.
Ca o dovadă a prieteniei ce îi lega pe cei doi, în
perioada 1884-1886, Eminescu vizita adesea magazinul de
53 G. Mihăilă, ”Locul lui H. Tiktin în lingvistica românească”, în ”Dacoromanica”, serie nouă, IX–X, 2004–2005, Cluj-Napoca, p. 17-28.
66
muzică ”La Cosma”, aflat în casele Tiktin, din Iași (azi Str.
Lăpușneanu nr. 32).
Horia Nestorescu Bălcești crede că marele filolog
evreu a fost, de asemenea, membru al masoneriei, într-o
lojă din Galați.54
În perioada premergătoare creării ”Marelui Orient
de România”, se poate spune că, prin potențialul
economic al membrilor săi, această lojă a fost, ca putere
și influență, printre primele trei puteri masonice ale
acelor vremuri.
Loja a editat o publicație proprie, ”Egalitatea”
(1890-1916 și 1919-1940), fondată și condusă de
prietenul lui Moses Gaster, folcloristul Moses
Schwartzfeld (elev al lui Ion Creangă).
Totodată, Eminescu avea prieteni sau cunoștințe și
din rândul masoneriei naționale, ai cărei reprezentanți se
confruntau în mod evident cu obediențele masonice
aparținând curentului cosmopolit.
54 Horia Nestorescu Bălcești, op. cit. p. 562
67
Printre amicii lui Eminescu, amintim aici pe
B.P.Hașdeu (gr.3), considerat unul dintre redutabilii
adversari autohtoni ai acestui curent masonic cosmopolit.
Lui i se atribuie aceste cuvinte:
«Ce este Românismul?55 El este pentru noi prima
condiţiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru
noi prima condiţiune ca să putem iubi Libertatea. El este
pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Adevărul.
Românismul este Umanitate, Libertate şi Adevăr».
B.P. Hașdeu (un apropiat al liberalilor, fiica sa, Iulia
fiind botezată de Ion C. Brătianu) a fost ales, în 1883,
președinte al ”Societății Presei Române”, la propunerea
lui Eminescu, la concurență cu un alt cunoscut mason,
C.A. Rosetti.
Desigur, în planul ideilor politice, existau evidente
deosebiri, marcând orientări diferite. Astfel, aflat la Iași,
Hașdeu rostește în Iunie 1883 un entuziast discurs, în fața
55 Pe 15 Noiembrie 1869, B.P. Hașdeu este ales președinte al Societății ”Românismul”, rostind la această societate un răsunător discurs, în 1870, cu titlul ”Cosmopolitism și naționalism.”
68
regelui56, la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, acțiune
la care Eminescu nu va fi prezent.
Ceea ce îi unea însă pe acești titani era însă iubirea
pentru istoria poporului român. De altfel, părerea lui
Eminescu despre B.P.Hașdeu este sugestiv sintetizată în
aceste câteva rânduri:
”Ceea ce dezgroapă (Hașdeu, n.n.) prin aceste
documente istorice şi lingvistice nu sunt doar materialuri
de interes arheologic, ci e România însăşi, e geniul
poporului românesc de pe care se înlătură păturile
suprapuse de ruine şi barbarie” 57
Tot Eminescu recunoaște în aceste mărturii
calităție de cărturar ale lui Hașdeu:
„Fără îndoială, unul din meritele domnului B.P.
Hașdeu este de a fi introdus un nou metod pozitivist
oarecum, în cercetarea istoriei naţionale. Întrunind cele
două calităţi ce caracterizează inteligenţele geniale:
memoria şi judecata – cunoscând o sumă de limbi vii, 56 Culmea ironiei: cu aproape 12 ani înainte, B.P. Hașdeu a făcut câteva zile de arest, la închisoarea Văcărești, fiind suspect că ar fi fost implicat în mișcarea antidinastică de la Ploiești, condusă de Candiano-Popescu.57 DANIC, f. Aurelian Sacerdoţeanu, dosar 52b, f.62
69
istoria noastră se reconstruieşte piatră cu piatră,
manifestare uniformă a unui singur geniuna ţional, al
geniului poporului românesc”.
În luna Octombrie 1884, după însănătoșirea
Poetului, B. P. Hașdeu propune ca Eminescu să fie numit
la conducerea Arhivelor Statului din Iași, ca fiind un foarte
„bun cunoscător al scrierilor românești vechi, după cum
subsemnatul însuși a avut ocaziunea a se încredința în
mai multe rânduri" 58.
În același registru de confraternă solidaritate,
Hașdeu sugerează ca Academia Română să acorde
acestuia un premiu, care să onoreze singurul volum
antum de Poezii, în locul dezgustătoarelor colecte
publice.
În aceeași ordine de idei, amintim că, sub forma
unui ultim omagiu adus Luceafărului spiritualității
românești, după trecerea în eternitate a lui Eminescu,
Hașdeu scrie în publicația sa aceste vibrante cuvinte:
58 N. Georgescu, ”Cercul strâmt”, Bucureşti, Edit. Floare Albastră, 1995, p. 41.
70
„La 15 iulie când trebuia să apară acest număr al
„Revistei Noue", am aflat că Eminescu nu mai este. Am
oprit aparițiunea, preferînd să întârzie mai bine câteva
zile, decât să nu cuprinză o pagină în onoarea aceluia care
face onoare țărei sale. El a lăsat multe versuri admirabile;
însă meritul lui cel covârșitor, un merit de principiu este
acela de a fi voit să introducă și de a fi introdus în poezia
românească adevărata cugetare ca fond și adevărata artă
ca formă, în locul acelei ușoare ciripiri de mai-nainte, care
era foarte igienică pentru poet și pentru cititor, scutindu-i
d-o potrivă, pe unul și pe celălalt, de orice bătaie de cap și
de orice bătaie de inimă 59.
Să remarcăm faptul că aceste elogii aparțin celui
ce a fost considerat un adversar de temut chiar și pentru
”Junimea”, nutrind o aversiune clară împotriva lui T.
Maiorescu60.
59 B.P. Hasdeu, Eminescu, în „Revista Nouă", nr. 6, Iunie 188960 B.P. Hașdeu publică în revista proprie "Lumina" nuvela ”Duduca Mamuca”, scriere acuzată de imoralitate, fapt care atrage suprimarea revistei, inclusiv destituirea din postul de profesor de istorie si bibliotecar. Face față unui proces de presă (3-4 Iunie 1862), sfârșit cu achitarea lui B.P. Hasdeu. Toată viața nu-i va uita pe cei care l-au atacat: Titu Maiorescu si V. A. Urechia. Printre personalitățile cu care va purta polemici susținute amintim și pe Al. Vlahula, C. Dobrogeanu-
71
Avem, așadar, un triunghi masonic virulent
(Maiorescu, Hașdeu, C.A. Rosetti), ascunzând o stare de
adversitate evidentă, care își făcea remarcată prezența în
viața publicistică a țării noastre, tocmai în perioada în
care Eminescu pătrundea, cu voie sau fără voie, în culisele
acestor tenebroase confruntări…. Deh, amiciție
masonică…..
Din păcate, la câțiva ani după moartea lui
Eminescu, B.P. Hașdeu va contesta meritele Luceafărului,
mai ales titlul de poet național.61
Un alt personaj cu inițiere masonică a fost A. D.
Xenopol, cunoscut de M. Eminescu, respectat și
menționat în articolele de presă ale acestuia.
Iată o scurtă notă, semnată de Eminescu la data
de 18 Mai 1880, din care aflăm că fragmente întregi din
articolul publicat de A.D. Xenopol în ”Steaua României”
au fost utilizate de redactorul șef de la ”Timpul”:
”Dl. A.D. Xenopol publică în „Steaua României” din
Iași o serie de reflexiuni interesante asupra situațiunei
Gherea, Al. Philippide.61 I. L. Caragiale, ”O vizită la castelul Iulia Hașdeu”, în ”Epoca” din 27 iunie-1 iulie 1897.
72
exterioare a țărei noastre. Împrumutînd și noi de la ziarul
ieșean aceste reflexiuni, dăm astăzi cititorilor noștri o
parte din ele.”
La rândul său, I. Slavici, despre care se poate
afirma cu certitudine că nu a fost mason, dezvăluia
prietenilor săi că Eminescu se bucura de simpatia unor
marcanți membri ai masoneriei (”oameni însemnați”):
”Era foarte iubit nu numai de junimiști, ci de toți
cei ce-l cunoșteau personal, îndeosebi de Lascăr Catargiu,
de prințul Știrbei, de Mihail Kogălniceanu, de Manolache
Costachi și de alți oameni însemnați” 62.
De altfel, chiar și directorul ziarului ”Timpul”, Zizin
Cantacuzino63 sau Grigore Păucescu, magistrat, gazetar,
avocat, ministru, fondatorul Opoziției Unite (1887-1888),
director politic și fondator al ziarului ”Epoca”, făceau
parte, de asemenea, din rândul membrilor lojilor
62 I. Slavici, ”Amintiri” I, 2. De observat că Slavici enumeră numai masoni.63 I. A. Cantacuzino - Zizin (1829-1897). Fiind redactorul șef al ziarului ”Timpul”, acesta îi cere lui Maiorescu, într-o scrisoare din 19 Octombrie 1879, să intervină pe lângă Eminescu, să nu transforme ziarul în tribună a propriilor opinii. Inițiat în anul 1864 în loja ”Înțelepții din Heliopolis”.
73
masonice64.
Gr. Păucescu va edita, postum, la scurt timp după
dispariția Luceafărului, o selecție de texte politice
eminesciene, în care sunt reunite pagini de critică
profundă a oamenilor politici adversari ai conservatorilor.
Un alt editor al operei eminesciene a fost
tipograful craiovean Ralian Samitca, membru al
masoneriei, păstrător al sigiliului în loja ”Basarab” din
capitala Olteniei, în perioada 1887-1888.
De altfel, se știe că, de-a lungul timpului, și alți
masoni de prestigiu vor dedica studii importante lui
Eminescu, îi vor edita manuscrisele, în fine, vor contribui
la mitul Luceafărului.
Lista este foarte lungă, de aceea nu vom aminti
nici un nume, pentru că nu vrem să îndreptățim pe
nimeni.
Animozitățile dintre diversele obediențe erau
prezente atât în timpul vieții poetului cât și după moartea
lui Eminescu, iar opera acestuia va fi folosită ca
64 La 1875 era orator al lojii bucureștene ”Armonia”.
74
instrument ideologic de atac asupra unor adversari mai
mult sau mai puțin cunoscuți.
După cum spune Slavici, Eminescu nu manifesta
indulgență nici față de membrii propriului său partid,
intrând în conflict cu Alex. Lahovary, dar Lascăr Catagiu i-a
dat dreptate rebelului redactor șef de la ”Timpul”.
Gr. Păucescu spune că”nimeni nu l-ar fi putut
convinge pe Eminescu să susțină o idea care nu era a lui.”
7. Pe ultimul drum, însoțit de alai masonic
Așadar, reamintim că, printre membrii masoneriei,
care s-au aflat în cercurile frecventate de Eminescu, fie în
calitate de prieteni, fie de adversari65, îl putem menționa
pe prof. Ştefan C. Michăilescu66 (1846-1899), publicist,
funcționar superior.
65 Unul dintre adversarii săi declarați a fost P.P. Carp, iniţiat la 21 octombrie 1867 în Loja ”Steaua României” din Iaşi, la 19 noiembrie, acelaşi an, primind gradul de Companion. De asemenea, un alt adversar de temut, mason notoriu, a fost C.A. Rosetti. Acesta a fost admis în Loja ”Trandafirul Perfectei Tăceri” din Paris (1844), primind în 1847 toate gradele (până la gradul 18), tot în această lojă. În 1848 ia parte la înfiinţarea Lojii bucureştene ”Lumina”.66 Profesor la Lic. ”Gh. Lazăr”, ”Școala de Arte și Meserii”.
75
În ciuda divergențelor de idei politice, între cei doi
a existat o relație apropiată, după venirea lui Eminescu la
București.
Astfel, într-unul dintre manuscrisele eminesciene,
autorul, inspirându-se din lucrarea profesorului Ştefan C.
Michăilescu, intitulată ”Influiența”, analizeză problema
energiei soarelui și efectele acesteia asupra vieții și
atmosferei terestre.
76
Răsfoind documentele vremii aflăm că, la data de
18/30 aprilie 1874, cu prilejul inaugurării noului templu al
lojii ”Înțelepții din Heliopolis”, situat în Pasajul Român, la
nr. 7 (Calea Mogoșoaiei), printre cei care au luat parte,
77
rostind discursuri, se numără și profesorul Ştefan C.
Michăilescu, care a pledat pentru acordarea ”Dreptului
la cetățenie” (adică naturalizare) pentru evreii din
România. Așadar, anul inițierii sale masonice este 1874.
În anul 1875, prof. Ştefan C. Michăilescu (care
funcționa la ”Școala Normală de Institutori”, fiind amic,
încă de pe băncile ”Facultății de Litere”, cu D. A. Laurian67)
este ales Secretar al lojii bucureștene ”Înțelepții din
Heliopolis” , devenind în anul 1876 Orator al aceleiași loji.
Această funcție de conducere era considerată ca fiind una
importantă, cu toate că, în majoritatea funcțiilor de prim
rang figurau cetățeni străini.
Mai târziu, profesorul Ştefan C. Michăilescu va fi
inclus în ”Consiliul de Familie”, constituit în anul 1889, în
cadrul interdicției judecătorești a lui Eminescu.
De asemenea, după cum aflăm din ”Jurnalul” lui
67 Prim redactor la ”România Liberă” (1876-1884). A mai condus și revista ”Transacțiuni Literare și Științifice”.
78
T. Maiorescu, Ştefan C. Michăilescu68 (pseudonim literar
Stemill), director în ”Ministerul Învățământului”, este cel
care aduce criticului vestea încetării din viață a lui
Eminescu, în data de 15 iunie 1889.
Tot acest membru al masoneriei va organiza
funeraliile lui Eminescu.
”După dispoziția ministerului intrucțiunii publice,
din inițiativa lui Ștefan C. Michăilescu, fost, pe atunci,
secretar general al departamentului, a fost transportat în
aceeași zi, de la casa de sănătate, la Biserica Sf.
Gheorghe, unde i se ridică un catafalc”69.
Cu alte cuvinte, prof. Ştefan C. Michăilescu
propunea Ministerului Învățământului organizarea
ritualului funerar al Poetului70, pe cheltuiala acestui 68 La 6 după-amiaza, Ştefan C. Michăilescu, însoțit de Vitzu, profesor de fiziologie la Facultatea de Știinţe, sosesc în casa din strada Mercur nr. 1, cu vestea morţii lui Eminescu, "astăzi pe la 3 ore" în Institutul D-rului Şuţu.69 Cf. „Ultimele zile ale lui Eminescu. Moartea şi înmormântarea. Însemnările unui contimporan“ în ”Adevărul”, 15 iunie 1933, într-un articol comemorativ dedicat lui Eminescu, semnat de C.A.N, probabil publicistul și folcloristul Mihail Canianu ( 1867 -1933).70 Idem, ”Înmormântarea s-a făcut abia în ziua de 17 iunie, într-o Sâmbătă, pe la orele 4 după amiază, din cauza marei şi sufocantei arşiţe, ce se lăsase asupra oraşului. Cheltuielile le-a suportat ministerul instrucţiunii publice, după stăruinţa fostului secretar
79
minister, participând, alături de alți masoni, la
ceremonialul organizat cu acest prilej.
Tot profesorul Ştefan C. Michăilescu este cel care a
ales locul înhumării lui Eminescu din ”Cimitirul Bellu”
(parcela 9) ,,pentru ca frunzele teiului să tot bată, iar
poetul să doarmă mereu…dar trăind în nesfârșit în sufletul
tinerimii, prin calda lui inspirare poetică, simplă și
luminoasă uneori, plină de doruri vii și patimi multe mai
întotdeauna…”71
Ca urmare, ne putem întreba: Cine erau, așadar,
cei aflați în preajma catafalcului poetului Eminescu ?
Desigur, în primul rând prieteni, cunoscuți, elevi
și studenți, oficialități, curioși și....se pare, Veronica Micle.
Majoritatea celor prezenți erau însă și membrii de
frunte ai masoneriei, unii dintre ei, reprezentanți
marcanți ai Lojei ”Steaua României”: Mihail Kogălniceanu
(președintele Academiei Române, în 1844 venerabil al
unei loji), Titu Maiorescu (inițiat, la 26 noiembrie 1866,
general Profesorul Ştefan C. Michăilescu, bun prieten şi mare admirator al defunctului.”71 G. D. Scraba, ”Amintirea lui Mihai Eminescu”, 1932
80
asemenea majorității junimiștilor, în loja ieșeană ”Steaua
României”. După câteva luni, la 11 februarie 1867,
primește gradele de Companion și Maestru, tot în această
lojă), Teodor Rosetti (Mare maestru comandor al ”Marelui
Orient al României”, în perioada 1879-1880, inițiat în loja
”Steaua României”, la 1866), Gr. Ventura (Prim redactor
la ziarul ”Adevărul”, care rostește un discurs. Ventura
făcea parte din loja ”Discipolii lui Pitagora” din Galați,
corespondenta locală a lojii ”Steaua României”), D. A.
Laurian (director al ”României Libere”), St. C. Michăilescu
(loja ”Înțelepții din Heliopolis”), profesori universitari,
studenți (Gh. Calmuschi, student, care rostește un
discurs), elevi de la ”Școala Normală”, un cor de tineri,
condus de preotul Bărcănescu, de la Patriarhie, prieten cu
Eminescu, care interpretează o romanță sfâșietoare pe
versurile Poetului, cunoscuți din lumea literară și
publicistică în care se învârtise Eminescu (cum ar fi N.
Mandrea, H. și Gh. Cerchez, Lahovari, Bianu, Prâncu ș.a )
curioși, gură - cască...
81
Pe bună dreptate, știind că la această ceremonie
au participat numeroși membri ai masoneriei, putem să
punem următoarea întrebare: ce fel de tradiție s-a
respectat însă la ceremonia funebră prilejuită de moartea
lui Eminescu?
”...... rămâne o taină de ce slujba Pogribaniei s-a
oficiat spre seară, situație neobișnuită în tradiția noastră
ortodoxă” (cf. Arhim. Mihail Daniliuc72. )
8. Confictele lui Eminescu cu unii reprezentanți ai
masoneriei
Criticând atâtea proaste întocmiri, nelegiuiri și
ticăloșii, Eminescu nu a ținut cont de apartenența
francmasonică a celor supuși tirurilor sale necruțătoare.
Era însă conștient că a deranjat persoane influente, dar și
confreriile din care acestea făceau parte.
Iată ce scrie el, în anul 1882, Veronicăi Micle:
72 Mihail Daniliuc, ”Acum 126 ani – Înmormântarea lui Mihai Eminescu (17 iunie 1889)”, în, Timpul, 17 iunie 2015.
82
„Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată
lumea, sunt un om urât și temut, fără nici un folos…, unul
din oamenii cei mai urâți din România… Naturi ca ale
noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară,
nu să li se plece lor”.
Această ”ceartă” cu toată lumea era reală: o
dovedește și misiva trimisă de P.P. Carp lui Eminescu, la
15 martie 1879, reproșându-i atitudinea politică
exprimată în paginile ziarului”Timpul”:
„Domnule redactor, în timpurile din urmă ați
crezut că este oportun de-a da sprijinul importantului ziar
ce redactați, unor idei atât de opuse convicțiunilor a căror
organ m-am făcut în Senat, încât mă văd cu părere de rău
silit de-a afirma pe calea publicității adânca divergența de
păreri ce ne desparte.”
Eminescu îi răspune însă cu curaj:
„In altă țară de am trăi, în care mai e credință,
onestitate, respect ca bunuri obștești ale spiritului public,
relele ni s-ar părea trecătoare și nicicând condeiul nostru
nu ar fi înmuiat în fiere; dar aici, unde, dacă-i vizita
83
ministeriile sau [închisoarea] Văcărești, aceleași fizionomii
și caractere întâlnești, aici unde un parvenit bulgar ca d.
I.C. Brătianu și un grec parvenit ca d. C.A. Rosetti conduc
destinele acestei nefericite țări, aici unde oameni ca
aceștia, fără pic de patriotism, radicali cosmopoliți,
stăteau ieri la învoială cu Warszazvsky ca să-i vânză
sufletele din opt ținuturi, stau azi la învoială cu Alianța
Izraelită ca să-i vânză țara toată și să desființeze printr-un
trafic mârșav o nație și un stat pe care zeci de popoare
barbare nu le-au putut desființa, aici nici un cuvânt nu e
destul de aspru…”
Un alt reprezentant al masoneriei, aflat în vârful
peniței lui Eminescu, este celebrul Pantazi Ghica (1831-
1882)73 de care am mai vorbit, zugrăvit de poet astfel:
”Nici visezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele,/
Ce își râde de-aste vorbe, îngânându-le pe ele./ Vezi colo
pe urâciunea fără suflet, fără cuget,/ Cu privirea-
mpăroșată și la fălci umflat și buget,/ Negru, cocoșat și 73 Pantazi Ghica (înmormântat la Ghergani-Dâmbovița), frate cu un alt mason celebru, Ion Ghica, beyul de Samos, este, alături de Al. Macedonski, fondatorul ”Literatorului”. Să fie astfel, oare, vre-o legătură între celebra Epigramă a lui Macedonski, din vara anului 1883, și apartenența masonică a acestor fondatori ai ”Literatorului” ?
84
lacom, un izvor de șiretlicuri,/ La tovarășii săi spune
veninoasele-i nimicuri;/ Toți pe buze-având virtute, iar în
ei monedă calpă,/ Quintesență de mizerii de la creștet
până-n talpă./ Și deasupra tuturora, oastea să și-o
recunoască,/ Își aruncă pocitura, bulbucații ochi de
broască...” (Scrisoarea I).
Într-o altă șarjă satirică, Eminescu ia în vizor doi
masoni, dintr-o dată: V. A. Urechea și Pantazi Ghica:
”Pișcată-ți este mâna ta de streche,
De miști în veci condeiul pe hârtie
Durează-un șir sau fabrică o mie:
Cuvinte-nouă-or fi, dar blaga veche.
Ce are-n gând un om, aceea scrie,
Nimica nou tu n-ai de spus, Ureche,
Cu Pantazi fiind pe veci păreche,
Tu izvodești, cel mult, ce dânsul știe.
Ți-asămăn fruntea unei vii paragini
Și vânt și pleavă sunt a tale scrieri,
De zei lipsite, vai! a tale pagini.
85
Zadarnic paiul sec al minții-l trieri,
Drapându-i golul ei cu reci imagini:
Nimic nu iese dintr-un dram de crieri.”
(M.Eminescu – ”Sonet Satiric”)
Același personaj este descris astfel de Eminescu
într-un fulminant articol din ”Timpul”:
”E curios asemenea a vedea pe-un plagiator de-o
rară și demult dovedită ignoranță administrând
instrucțiunea și biserica națională. De aci se văzu
bunăoară trimițându-se un Pantazi Ghica, acea
chintesenţă de crapulozitate și de neștiinţă,(s.n.) să
viziteze mănăstirile pentru a face dări de seamă asupra
istoriei și asupra valorii arhitectonice a monumentelor și
cu aceasta s-a început misiunile științifice și literare,
continuate de d-alde Fundescu, Macedonski,
Pătărlăgeanu (s.n.) ș.a. Se pare deci că ministrul acesta al
imoralității publice a însărcinat anume tot ce era mai
ignorant și mai pornograf în țară cu cercetarea
monumentelor bisericești, cu vizitarea congreselor literare
și institutelor școlare”.74
74 ”Timpul”, 8 Iulie 1882, ( De mai mult timp...).
86
Pe de altă parte, afinitățile masonice se
deconspiră, revelându-și reciproca amiciție, după cum se
observă și din simplul fapt că Macedonski dedică lui V.A.
Urechea ”Noaptea de noiembrie”: ”Domnului V.A.Ureche,
autorul inchină ca dovadă de admirațiune pentru ilustrul
autor al Vornicului Busuoic și al altor scrieri de înaltă
valoare literară.”
Pe lângă solidarități discrete existau în masonerie
și dezacorduri sau divergențe de opinii ce priveau nu
mărunte chestiuni ci probleme esențiale și grave. Printre
ele și atitudinea față de credință a francmasonilor care, la
data de 3 Mai 1877, l-au scos pe Dumnezeu din Templu.
Astfel, la venirea lui Eminescu în București, o
importantă lojă din capitala țării adoptase o decize
definitorie privind o chestiune vitală: raportarea
masonilor la divinitate.
Membrii lojei ”Înțelepții din Heliopolis”, analizând
chestiunea modificării Art. 1, alin. 2 din ”Constituția
Masonică” care, inițial, prevedea că „Masoneria are de
principiu existența lui Dumnezeu și nemurirea sufletului”,
87
au votat suprimarea acestui principiu, pe considerentul
„proclamării principiului libertății conștiinței, al toleranței
și al caracterului progresist al masoneriei, care urmărește
cu stăruință căutarea adevărului ce nu poate fi stabilit
decât prin știință”.
În acest context istoric, putem da crezare ipotezei
conform căreia recentul document intrat în posesia
Muzeului Literaturii Române din Iași, având pe I. Creangă
printre semnatari, este legat de reacția societății civile
față de scoaterea religiei din templele masonice.
” Jur pe onoare și conștiință. Mă leg pe suflet și pe
Dumnezeu (s.n.)/
Să lucrez din toată inima pentru ridicarea
neamului românesc/
Să respect și să execut toate hotărârile luate de
comitetul din care fac parte. Și să păzesc secret absolut./
Așa să-mi ajute Dumnezeu și sfânta Cruce (s.n.)”.
Obervăm 12 semnatari: I.Creangă (membru al
Societății ”Junimea”), N. Culianu (profesor universitar,
membru al ”Junimii”, făcând parte din loja ”Steaua
88
României”), N. Gane (scriitor, membru al ”Junimii”, loja
”Steaua României”, membru marcant al Partidului
Național Liberal) A. Lambrior (filolog, venerabil al unei loje
masonice din Iași, la 1881), A.C. Şendrea (profesor
universitar, autor de manuale de drept civil, membru al
”Junimii”), I. A. Dârzeu (autor de manuale școlare,
membru al ”Junimii”), Costache Corjescu (”Domeniile
Statului”), D.A. Anghel și alți trei semnatari, a căror
identitate nu a putut fi stabilită.
Acest text, oarecum mistic și revoluționar, dar în
realitate o profesiune de credință, ne amintește de
scrisoarea trimisă ”maestrului” Edgar Quinet, la 17
Ianuarie 1847, cu ocazia inaugurării cursului său de la
”Collège de France”, de către tânărul student D.
Brătianu.
”Ei bine, în fața lui Dumnezeu și înaintea voastră,
și noi jurăm pe altarul patriei, de a muri cu toții pentru
doctrinele ”Maestrului”.
Şi, în continuare:
89
”Invățăturile voastre au luat o prea mare
extindere pentru a fi multă vreme închisă între zidurile
unui templu, fie el chiar ”Collège de France” . Ne trebuie
ca templu lumea, iar ca altar inima fiecăruia dintre
noi....”75
Credem că documentul aflat la Muzeul Literaturii
de la Iași, care a suscitat atâtea discuții, nu este un
document masonic, ci mai degrabă un angajament de
natură revoluționară, de a lupta pentru o organizație
politică militantă, căreia să îi ”păzească secret absolut”.
Într-un articol scris în urmă cu câțiva ani76, intitulat
”Un episod din biografia lui Ion Creangă-“Mișcarea
antidinastică de la Iași din Aprilie 1866”, arătam că
I. Creangă a cochetat și cu politica, așa cum rezultă dintr-
un fragment autobiografic.
Iată ce declară marele povestitor humuleștean:”De la 1866 la 1872 am făcut și ceva politicale. În
întrunirile de la Primărie cine era mai guraliv decât mine, Buta, Damaschin și Corduneneau ?
75 Vezi ”Anul 1848 în Principatele Române”, vol.1 p. 41-42.76 http://dulciu.blogspot.ro/2008_09_02_archive.html
90
Alegeam și culegeam la deputați și la membri comunali, tot ce era mai bunișor în FRACȚIUNE.”
Sunt semnalări demne de crezare că I. Creangă era
adept al ideologiei “Fracțiunii Libere și Independente”
(care s-a unit ulterior cu Partidul Liberal), curent politic
având numeroși adepți la Iași, în toate straturile societății,
chiar și în rândul clerului.
”Fracțiunea liberă și independentă” de la Iași,
având ca lideri pe Nicolae Ionescu (1820-1905)77, profesor
de istorie la Universitatea din Iași (1860-1891), ajuns chiar
ministru de externe al României, în perioada iulie 1876 -
aprilie 1877, unul dintre marii oratori politici ai acelor
vremi, Al. Gheorghiu, Tacu, Lateș etc se situa atunci la
stânga eșichierului politic, fiind un curent la modă, cu
rădacini ideologice în doctrina națională a lui Simion
Bărnuțiu. Ei promovau concepții republicane, un
patriotism local, idealizau clasa țărănească, dar
manifestau o intoleranță agresivă față de alogeni, acuzați
că eliminau în mod malonest burghezia națională.
77 Fratele mai cunoscutului Ion Ionescu de la Brad.
91
La început, însuși Calinic Miclescu era atras de
această mișcare, născută din ideile lui Simion Bărnuțiu,
expuse în cursul ținut de acesta la Universitatea din Iași,
intitulat “ Dreptul public al românilor”.
“Școala lui Bărnuțiu” și ideile sale, care puneau
interesele țărănimii mai presus de orice interes imediat,
erau pe placul lui I. Creangă.
Simion Bărnuțiu (1808-1864), originar din Bocșa-
Sălaj, deci transilvănean ca și T. Maiorescu, profesor
universitar la Iași (1860-1864), unul dintre conducătorii
Revoluției de la 1848, susținea necesitatea împărțirii
întregii proprietăți rurale către țărani, în părți egale, dar
numai către cei de origine pur românească, deoarece
numai aceștia sunt singuruii titulari ai dreptului de a
moșteni “ vechiul ager publicus” roman.
Ideile cele mai radicale ale lui Simion Bărnuțiu
erau cele referitoare la poziția ce trebuie adoptată față de
străini, care nu au ce căuta în România, mai ales la tronul
acesteia:
92
“Principele străin este așa de periculos și de
împotriva statului român, încât votul dat împotriva lui de
un singur român este de ajuns a-l declara anulat de
drept.”
Critica acestor teorii promovate de ”fracționalism”
vine din partea altui mason, Titu Maiorescu, care acuză
caracterul xenofob și șovin al ideilor lui Simion Bărnuțiu78,
în special în studiul “ Contra Școlii lui Bărnuțiu”.
Titu Maiorescu, spunea, dealtminteri, și mai
direct: „cei mai mulți dintre fracționiști, pe lângă caietul
lor de curs, nu mai citeau decât poate ”Tribuna” lui
Ionescu și ”Dreptul public al românilor” al lui Simion
Bărnuțiu, o carte ce impresionează prin lipsa totală de
știință juridică”. 79
La rândul ea, ”fracțiunea” ataca pe conservatorii
junimiști, ori de câte ori avea ocazia: „Duceau o campanie
78 Despre apartenența lui S. Bărnuțiu la masonerie, I.T. Ulic aduce dovezile necesare, publicând în numărul 9-10 din 1923 al revistei ”Paza” ”Tabela de onoare a Suveranului Sanctuar Român din Memphis-Misraim”, în care Simion Bărnuțiu este menționat în calitatea de membru al unei loji masonice la Iași (1856).79 Titu Maiorescu, ”Istoria politică a României sub domnia lui Carol I” , ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 35.
93
teribilă contra junimiștilor, pe care îi arătau alegătorilor și
țărei ca francmasoni, ca vânduți străinilor, ca dușmani ai
religiei și ai țărei”.80
Așadar, I. Creangă, ca și M. Eminescu, nu puteau fi
de acord cu atacul masoneriei la adresa religiei
strămoșești.
Documentul este, credem noi, o dovadă că o parte
a societății ieșene, având aliat de partea lor pe Dumnezeu
și Sfânta Cruce, înțelegea să reacționeze împotriva
laicismului francmason, de tip ateu.
Să fie documentul de mai sus actul de constituire
a unei cruciade creștine, antimasonice ?
De altfel, dacă analizăm în profunzime
manuscrisele lui Eminescu, vom constata numeroasele
întrebări existențiale pe care și le pune Poetul: ce este
credința adevărată, unde este adevărul, care este
rațiunea de a fi a omului, ce înseamnă cunoașterea
universului, cum se raportează omul la divinitate ?
80 G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi , ediţie îngrijită de Z. Ornea, Bucureşti 1998, Editura Minerva, p. 216.
94
Credem însă că Eminescu, cel care iubea din tot
sufletul acest popor, o seminție blândă și supusă, care
conviețuia cu ale noroade în ”Grădina Maicii Domnului”,
care se jertfea pentru biserica străbună, nu putea fi de
acord cu ideile ateiste ale masoneriei.
9. Coloratura masonică a ziarelor din vremea lui
Eminescu
Pentru a înțelege lupta surdă dintre curentul
politic reprezentat de ziarul ”Timpul” și cel exprimat de
ziarele ”Românul” sau ”Telegraful”, materializat sub
forma unor polemici de presă, ar trebui să identificăm în
ce tabără masonică se situau redacțiile acestor ziare,
precum și colaboratorii lor. De asemenea, ar trebui să
stabilim ce legături absconse existau între exponenții
curentului masonic cosmopolit, grupați în lojile ”Înțelepții
din Heliopolis”81, din care făceau parte și cei mai
importanți bancheri evrei (Hilel Monoah, Sabatay Halfon 81 În această lojă se reuneau însă atât lideri liberali radicali ori moderaţi, cât și lideri conservatori ( G. Gr. Cantacuzino – ”Nababul”, patronul ziarului ”Timpul”).
95
și Jacques Cohen), ori reuniți în lojile ”Steaua României” -
al cărei membru era T. Maiorescu, aflată sub obediența
MOF Marele Orient de Franța, ”Lumina” (din care făcea
parte C.A. Rosetti), ”Înfrățirea Sionului” (cu masoni din
rândul oamenilor de afaceri sau diplomaților străini), și
personajele politice, grupate în lojile curentul masonic
național, amintit mai sus.
Uneori, aceste conflicte îmbrăcau, din nefericire, o
formă tragică. Astfel, la 29.11.1897, francmasonul
Nicolae Filipescu, viitor mare om politic, care s-a alăturt
tinerilor conservatori de pe lângă revista ”Epoca”, în
campania antiliberală din 1883, va ucide în duel pe
ziaristul George Em. Lahovary, redactorul ziarului liberal
”LʻIndépendence Roumaine”, rivalul ziarului ”Epoca”.
Victima aparținea unei ramuri a familiei Lahovary, care
număra cunoscuți masoni (George I. și Grigore Lahovary).
Un Alex. Lahovary, deși conservator, devenise inamic al
lui Eminescu.
În orice caz, aceste conflicte latente sau vizibile, în
care s-au angajat lojile francmasonice ”Steaua Dunării” și
96
”Înțelepții din Heliopolis”, le șterg aura de modele ale unei
francmasonerii autentice, dându-le, din păcate, alura
unor organizații oculte.
În polemicile de presă declanșate de articolele
scrise de Eminescu la ”Timpul”, mai ales în perioada 1882-
1883, întâlnim ținte predilecte, precum Emil Costinescu,
de la ,,Românul”, având ”patru clase primare şi un curs de
violoncel”, I. C. Fundescu, de la ,,Telegraful”, care publica
în ziarul său pamflete triviale, N. Basarabescu, de la
,,Poporul”, colaborator clandestin la „Timpul” cu articole
antimaioresciene, Al. Candiano-Popescu şi N. T. Orăşanu,
antimonarhici transformați subit în sprijinitori ai
monarhiei, iată doar o mică parte din galeria acelora cu
care s-a pus rău Eminescu.
Așadar, pentru a desluși din ce tabără se situau
unii sau alții dintre membrii masoneriei din vremea lui
Eminescu: I. C. Bibicescu (Românul), N. Bordeanu
(Naţiunea), D. A. Laurian (România liberă), Gr. Ventura şi
Al. Ciurcu (L’independance Roumaine), I. C. Fundescu
(Telegraphul), M. Minovici (Curierul Financiar), C.
97
Ştefănescu (Resboiul – Weis), S. Secăşeanu (Unitatea
Naţională), G. O. Gârbea (Binele Public), G. Păucescu
(Timpul), B. P. Hașdeu (Columna lui Traian), Al. Steriade
(La Gazette de Roumanie), C. Missail (Binele Public) etc
este de ajuns să observăm cum s-au poziționat acești
ziariști, în 1883, după infama epigramă a lui Macedonski,
aprobând sau blamând nefericita scriere a mentorului de
la ”Literatorul”.
Astfel, ca să dăm doar câteva exemple, A.C. Cuza -
colaborator la ”Contemporanul”, C. Mille, V.G. Morțun,
redactori ai ”Daciei Viitoare”, s-au situat în apărarea lui
Eminescu, în schimb C. Bacalbașa, redactor la
”Telegraful”, adept al curentului liberal, îl atacă pe
Eminescu în cunoscuta sa lucrare ”Bucureștii de
altădată”:
”Eminescu era un om mare căci era un poet genial,
dar în politică vedea strâmt, n-avea lărgimea de orizont a
lui Rosetti, era pătimaş, nu erta lui Rosetti cele două mari
păcate, întâiul că era liberal, al doilea că avea şi sânge
grecesc în vine“ sau ”Eminescu nu admitea să existe în
98
România un ziarist politic deasupra lui. Încă un motiv ca
să înlăture pe Rosetti şi să se puie sub preşedinţia lui
Hasdeu care nu-i subordona întâietatea lui ca ziarist
politic“.
10. Eminescu și ideologia masonică. Surse de
documentare
Revenind la subiectul acestui studiu, ne punem o
întrebare pur retorică: Cunoștea Eminescu ideologia și
obiectivele masoneriei ? Suntem convinși că acesta, o
minte strălucită, având o cultură impresionantă, era
capabil să descifreze dedesubturile și ascunzișurile
acestei mișcări.
Ziarist versat, Eminescu înțelegea și interpreta în
mod corect semnele, parolele și tâlcurile ascunse ale unor
misterioase mesaje masonice, pe care chiar le dezvăluie
în articolele din ”Timpul” (17 Decembrie 1880):
”Există, se vede, între radicalii din România un fel
de dicționar secret de locuțiuni, de parole, ce au valoarea
99
unor ordine de zi, cari ne rămân necunoscute nouă
profanilor, precum ”Vegheați ! Ora a sosit” și altele de
acestea. ”
Eminescu susține că deviza biblică ”Ale tale dintru
ale tale”, vehiculată în paginile anumitor ziare, are
pentru inițiați un alt înțeles, pricepută corect de către
reprezentanții masoneriei, fiind o locuțiune mistică, un
”triangul cabalistic din marea carte secretă a partidului
roșu.” (idem, op. cit.), cu semnificația: asasinatul politic
este justificat !
De unde știa și cum aflase Eminescu aceste taine ?
Putem să presupunem că, la Viena, la Berlin, sau în
vremea cât a fost bibliotecar, când achiziționa manuscrise
și cărți vechi, acesta a lecturat, fără îndoială, literatura
ezoterică a timpului, a citit cărțile sapiențiale, cele de
inițiere în sisteme oculte sau filosofice orientale (Vedele,
Bhagavad Gita, Kabala, Pytagora, Cartea egipteană a
morților ș.a), înțelegând cum funcționează și ce înseamnă
o organizație ocultă.
100
Mai mult, așa cum vom vedea, Eminescu chiar a
folosit mijloace de comunicare (cuvinte sau fraze cu
înțeles criptic, alfabete rare, în care își cifra unele idei,
etc) ce nu erau apanajul profanilor.
Astfel, amintim aici cunoștințele lui Eminescu
privind scrierea cifrată, dobândite în perioada cât a lucrat
în cancelaria Agenției Diplomatice a României de la Berlin
(cifra și descifra corespondența diplomatică), dar este
posibil ca aceste deprinderi poetul să le fi exersat mai
devreme.
Astfel, într-o scrisoare adresată în 1870 lui Iacob
Negruzzi, redactor al ”Convorbirilor Literare”, Eminescu îi
solicită un răspuns confidențial privind poezia sa
”Epigonii”.
Prin urmare, pentru a afla opinia revistei, poetul
roagă redacția: ”In caz de a-mi răspunde la
corespondența redacțiunii, veți binevoi a o face fără loc și
nume, sub cifra Y.Z.” 82 (cifra=cifru, n.n.).
82 Cf. Iacob Negruzzi, ”Amintiri din Junimea”, în Scrieri Alese, ediție îngrijită de Corneliu Simionescu, Editura Minerva, București, 1970, p. 214-216
101
Răspunsul masonului Iacob Negruzzi (inițiat în Loja
”Steaua României”, la 1866, și venerabil al acesteia la
1886) vine imediat și este categoric: ”Y.Z. Meritul poetic
este incontestabil, chiar când nu ne-am uni cu totul în idei.
Mulțămiri sincere.”
Revenind, așadar, la cunoașterea de către poet a
fenomenului francmasonic, ne punem întrebarea: care
erau sursele de informare privind programul și filosofia
acestor organizații, avute la dispoziție de Eminescu ?
În epoca de avânt a masoneriei, se tipăriseră
câteva cărți de vulgarizare, cu privire la ritualurile de
inițiere, precum și materiale documentare, mai ales în
revistele masonice ale vremii.
În perioada 1882-1883, când presupunem că a
gestat în mintea poetului textul poeziei ”La steaua...”, se
editaseră câteva volume de literatură francmasonică, de
inițiere, sub semnătura unuia dintre fondatorii masoneriei
de sorginte românească, Constantin C. Moroiu (1839-
1918), dintre care menționăm:
102
-”Instrucțiune pentru gradul simbolic de discipol”,
de Constantin M. Moroiu. Mare Maestru al Ordinei din
România. Hilariopolis [pe cop.: Bucuresci] (Tip. Modernă,
Gregorie Luis), 1883. (15,5 x 11,5) 33 p.
-”Instrucțiune și ritual de recepțiune pentru Gradul
de Maestru Secret”, de C. M. Moroiu, Mare Maestru al
Ordinei în România. Bucuresci (Tip. Thiel & Weiss), 1882.
-”Rituale pentru Inaugurarea unui Templu Masonic
pentru instalarea unei logi. Instalarea Demnitarilor,
Affilier și regulari și adopțiunea Sowthonilor”. Arangiată și
puse în concordanță cu riturile urmate de Atelierile
Române, de C. Moroiu. Mare Maestru al Masonerii
Române. Venerabil ad vitam al L. Steaua Dunărei din
Bucuresci. Bucuresci (Tip. Thiel & Weiss), 1882(14,5 x
9,5).
-”Rituaru de recepțiune la gradul de Cavaler Rosa
Conce”, de C. M. Moroiu. Mare Maestru al ordinei în
România. Hilariopolis [București], A.D. 1882. (16 x 11,5).
20 p.
-”Rituar de recepțiuni la gradurile symbolice de
103
discipol, companion și maestru”. Prelucrate și Arangiate
de C. M. Moroiu. Mare Maestru al Ordinei în România.
Bucuresci (Tip. Thiel & Weiss), 1882. (14,5 x 9,5). 74 p.
(Marea Logie Naționale Suv. Sanct. al Ritului Antic Primitiv
al Massoneriei în România) .
Cine era acest personaj și ce rol a avut el în
perioada în care Eminescu se afla în preajma sau în
mijlocul unor masoni de rang înalt ?
Constantin C. Moroiu (13 februarie 1837 - 27
aprilie 1918), ofițer (cu gradul de căpitan), a participat la
Războiul din 1877.
A avut și preocupări de ordin filatelic (unele cam
dubioase, potrivit anumitor surse). Constantin C. Moroiu
este considerat părintele primei ”Mari Loje Naționale”
românești (8/20 Septembrie 1880), creând astfel curentul
național în cadrul masoneriei, de multe ori aflat în conflict
vizibil cu reprezentanții curentului masonic cosmopolit.
Se știe că, până atunci, în țara noastră funcționau
numeroase loje, aflate în obediențe străine: franceză,
italiană, germană, portugheză etc.
104
Constantin C. Moroiu a fost inițiat, la 1 iunie 1859,
în Loja ”Steaua Dunării” – București, primind în Iunie 1875
Gradul de Mare Maestru. După puțin timp, adică la 1
februarie 1877, părăsește loja ”Învățații din Heliopolis”,
pentru a reactiva Loja ”Steaua Dunării” – 11 oct. 1878
(sub jurisdicția ”Marelui Orient Lusitan”), al cărei Maestru
Venerabil va fi, în perioada 1878-1880.
În 1880 primește Gradul 31, iar în luna Mai a
aceluiași an este ales Mare Sapient al Capitolului ”Steaua
Dunării.” Un an mai târziu, în 1881, a fondat ”Supremul
Consiliu de Rit Antic Primitiv Orient de Memphis”. În
același an fondează ”Supremul Consiliu pentru România.”
În luna noiembrie 1884, C.M. Moroiu înființează
ziarul ”Imparțialul”, care apare de trei ori pe săptămână,
până în noiembrie 1885, urmat de ”Veteranul” (Iunie
1885 – Octombrie 1888).
În perioada 1880 - 1911 este Mare Maestru și
Suveran Mare Comandor.
Istoria francmasoneriei românești consemnează
faptul că, la data de 1 Mai 1879, s-a încearcat crearea
105
”Marelui Orient al României”, format din loje de
obediență cosmopolită.
Astfel, col. Anton Costiescu (participant la
conspirația care l-a detronat pe Al. I. Cuza) și Vasile-
Constatin Livianu83 promulgă ”Constituția Masonica
Română”, prin unirea a șapte loji cosmopolite: o fracțiune
din ”Înțelepții din Heliopolis ”, ”Egalitatea”, de sub
obediența ”Marelui Orient al Italiei”, ”Zur Bruderlichkeit”,
din obediența ”Marii Loji Simbolice din Ungaria”, și o lojă
din Bârlad. Acțiunea eșuează, după un an de zile, fiindcă
lojile românești rămăseseră pe dinafară.
În perioada 1882-1883, asistăm la un fenomen de
recrudescență a luptei pentru întâietate în lumea
masonică românească. Astfel, o parte dintre lojile cu
nuanță cosmopolită, îndeosebi cele evreiești, neafiliate ca
obediență „Marii Loji Naționale din România”, conduse
de Constantin C. Moroiu, încearcă din nou, tot fără
succes, dar acum cu ajutorul”Marelui Orient al Franței”,
83 Jurist, la 1879 făcea parte din organul de conducere (Comitetul Central) al masoneriei române; la 1882 venerabil al lojii ”Steaua României” și, în 1883, pentru o perioadă foarte scurtă, a fost Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România.
106
cu aportul lojei ”Discipolii lui Pitagora”, să formeze o așa-
zisă ”Confederație Masonică Română”, arogându-și
dreptul de a fi considerată ”putere masonică națională.”
Imediat după înființare, vor exista vii dispute între
Marele Maestru Constantin C. Moroiu și unii francmasoni
aparținând lojilor din Moldova, care nu recunoscuseră
obediența ”Marii Loji Naționale” și continuau să se
subordoneze Marilor Orienturi din străinatate.
107
Cauza acestei dispute o constituia faptul că Marea
Lojă și atelierele sale refuzau să admită evrei, așa cum
reiese din scrisoarea lui R. E. Scrib către Gremiaux,
publicată în revista ” Le Monde Maçonnique” din Paris.
În urma acestui scandal, Anton Costiescu este ales
Mare Maestru.
La finele lui 1882, câteva loji, precum ”Steaua
Dunării„ , ”Steaua Moldovei ” etc se aliază împotriva lui
Moroiu. Ca urmare, acesta suspendă loja ”Steaua
Dunării” (14 Februarie 1883), și o pune în adormire (18
Martie 1883).
Tot în acest context, începând cu 1 Ianuarie 1883,
are loc organizarea pe plan național a ”Ordinului Masonic
Român”, activitatea acestuia desfășurându-se în baza
Constituției Masonice, adoptate la 5/17 Noiembrie 1880.
Acest ordin avea în obediență lojile: ”Hyram”,
”Cuza” ”Vodă”, ”Progresul”, „Aurora”, ”Armonia„,
„Traian”, „Farul„, ”Steaua Sudului”, ”Concordia”, ”Unire și
Fraterniate” și ”Concordia Română”.
108
În raport cu această diversitate de orientări
masonice dar și de obediențe de toate culorile, în mod
paradoxal, ziarul guvernamental „Românul”, cu care
Eminescu ducea o luptă la baionetă, lansează grave acuze
la adresa francmasoneriei, afirmând că aceasta ar fi o
organizație secretă, dirijată de puterile vecine și că ar
avea drept scop „distrugerea naționalității române” și
„vânzarea țării evreilor și străinilor”.
11. Premise masonice în poezia ”La steaua...”
Părăsind metoda descrierii trecutului istoric al
francmasoneriei și implicațiile acesteia în biografa lui
Eminescu, ne-am propus, folosind un demers
hermeneutic, să analizăm câteva mărturii documentare,
privite dintr-o nouă perspectivă, ce ar putea să clarifice
atitudinea Poetului vis-à-vis de francmasonerie.
Prin urmare, vom analiza mesajele subliminale ale
poeziei ”La steaua...”, inclusiv unele caracteristici mai
109
puțin cunoscute ale celebrei însemnări de la pagina 246 a
Mss. 2257 (în care Eminescu face aluzie la masonerie).
Înainte de a analiza sensul ascuns al versurilor,
vom face următoarele precizări privind geneza acestei
cunoscute poezii.
D. Murărașu consideră că, încă din perioada 1882-
188384, poetul a început redactarea amintitei creații
literare, prezente în câteva variante, așa cum dovedesc
câteva manuscrise eminesciene. În chip surprinzător,
poezia face parte din mss. 2257, care reunește însă
diverse scrieri, aparținând perioadei 1866-1877. Trebuie
făcută observația că modul în care au fost grupate
manuscrisele lui Eminescu în caietele de la Academie nu
este relevant, datarea și apoi clasificarea lor după criterii
cronologice nefiind întotdeauna sigură.
Pe de altă parte, istoria literară amintește că, în
vara anului 1886, pe când se afla la Repedea, lângă Iași,
unde a petrecut două luni în casa familiei Biberi,
Eminescu a copiat această poezie în albumul tinerei 84 Adăugăm aici și argumentul solid, oferit de T. Maiorescu, conform căruia poezia preia idei cuprinse în comunicarea de la Ateneu (”Despre hipnotism”), ținută de critic la 11 Aprilie 1882.
110
Coralia Biberi85 (cunoscută mai ales sub numele Riria
Xenopol86).
Legenda privind o presupusă relație afectivă între
Coralia, o adolescentă de 17 ani, și Eminescu a fost
lansată chiar de aceea care, mai târziu, semna cu
pseudonimul ”Riria” o serie de scrisori romanțate despre
geniul eminescian, publicate în revista ”Arhiva” din Iași
(nr. 1-2)87.
85 Coralia Xenopol (1869-1951).86 Înainte de a se mărita cu Xenopol, aceasta mai fusese căsătorită de două ori: cu Vasile Burlă și V. Gatowsky.87 Adunate apoi într-un volum, intitulat ”Ultima rază din viața lui Eminescu”, Dialog dramatic în 5 scene, Iaşi, Editura Librăriei Nouă P. Iliescu & D. Grossu, 1902; 73 p.
111
De altfel, ”Riria” și A.D. Xenopol vor dovedi
iubirea pentru opera Luceafărului, trimițând articole, în
aceeași tonalitate caldă, de admirație față de
personalitatea celui omagiat, pentru a fi publicate în
numerele 1-2/1905 ale ”Revistei Eminescu” de la Botoșani
(revista apăruse inițial la Iași).
Textul poeziei ”La steaua...” a fost tipărit în
premieră în ediția ziarului ”România Liberă”, din 25
112
Octombrie 188688, fiind republicat apoi în ”Convorbiri
Literare” ( XX, 9, 1 Dec. 1886).
Ulterior, poezia amintită, având subtile modificări
față de varianta inițială, a fost inclusă de T. Maiorescu în
cuprinsul celei de a IV-a ediții de Poezii de M. Eminescu
(Socec, Octombrie 1889).
Trebuie să precizăm că un număr de variante ale
poeziei ”La steaua...”, unele foarte diferite, sunt
răspândite în următoarele manuscrise eminesciene89:
mss. 2279: p.28 (1878-1879); mss. 2270: p.68v, p.69,
p.70, p.72v., p.73, p.162, p.163 (1882-1883); mss. 2275B:
p.72 (aprox. 1883).
Varianta aflată în mss. 2275B, p.72, având 8
strofe, este cea mai aproape de forma binecunoscută din
zilele noastre:
88 ”La Steaua” apare în pagina a 3-a a ”României Libere”, (nr. 2764, din 25 oct/6 nov. 1886) fără titlu. Poezia este însoțită de această notiță: ”Primim de la un prietin din Iași următoarele versuri, ca find ale lui Eminescu și indicând reînceperea activității sale literare.” 89 Prezența acestor variante în manuscrise anterioare anului 1886 contravine părerilor unor comentatori din zilele noastre, care afirmă că acestă poezie este o creație eminescină nouă, dovedind că Poetul avea o putere creativă, neatinsă de nici o maladie.
113
”La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să m'ajungă
Poate s'a stins de mult în drum
În sferele acele
Iar raza ei abia acum
Luci vederii mele
Și pe când astrul a murit
Icoana-i se mai sue
Era când nu l-am fost zărit
Iar azi 'l văd și nu e
Astfel și tu peste trecut
Răsai duioasă foarte
Ca steaua dulce de văzut
Ca dânsa de departe
114
Oricâte par a se fi șters,
Oricâte se mai curmă;
Nimic din ce-i în univers
Nu piere făr' de urmă.
Și dacă nu mai e la loc
Și nu ne mai răsfață...
O raz' a stinsului noroc
Mă urmărește 'n viață.
Coboară, 'ncet, încetișor
Oricâte ni se 'ntâmple
Iar ochii cei umbriți de dor
Cu luciul ei ni-i împle.
Privește zarea din trecut
Care pe veci te-ascunde...
Astfel acum mi-ai apărut
Dar unde ești tu? unde?”
115
Poezia notată de Eminescu în ”Albumul Ririei”,
respectiv varianta tipărită în ziarul ”România Liberă”,
conține numai primele trei strofe din mss. 2275B, p.72, cu
mici modificări, la care se adaugă această strofă:
”Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.”
După cum se observă, ideea ”vieții fără noroc”
este preluată din strofa a șasea a mss. 2275 B, p.72
” O raz' a stinsului noroc
Mă urmărește 'n viață.”
care, în ”Albumul Ririei”, în ”România Liberă” și în ediția a
IV-a devine:
”Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.”
116
La rândul lui, Perpessicius tipărește varianta
clasică, de 4 strofe, în primul volum al monumentalei sale
ediții de ”Opere” eminesciene (p. 234), notele explicative
fiind prezente în vol. 3 (p. 310 și urm.).
În contextul explicațiilor ce vor urma, este
important să reținem reperele temporale 1882-1883, așa
cum au fost precizate de T. Maiorescu, în scrisoarea
adresată sorei sale, Emilia (4/16 noiembrie 1886), prin
care îi destăinuie acesteia că noua creație lirică a lui
Eminescu a preluat o idee din discursul său din anul
188290, ”dar ce formă frumoasă”91.
De asemenea, scrisoarea amintită este relevantă
fiindcă, pe baza acestei mărturisiri, D. Murărașu92
90 ”Despre hipnotism”, prelegere ținută la Ateneu la data de 11 Aprilie 1882.91 Vezi Gh. T. Kirileanu, ”Maiorescu despre Eminescu”, în Mihai Eminescu, XII, 1941.92 D. Murărașu, ”Eminescu Poezii ”, Editura Minerva, București, 1982, vol 3, p. 354, crede că sursa inspirației este poezia lui Gottfried
117
identifică în persoana lui T. Maiorescu numele celui care
a comunicat ”României Libere”, în luna Octombrie 1886,
textul poeziei ”La steaua...” .
Ca urmare, dacă această presupunere este
valabilă, putem concluziona, mai departe, că același
T. Maiorescu este cel care a ”cenzurat” textul original al
poeziei lui Eminescu, trimițând spre publicare ceea ce a
crezut criticul că trebuie să vadă lumina tiparului.
Apreciem că sunt suficiente indicii, care dovedesc
faptul că poezia ”La steaua...” nu este o creație inedită a
lui Eminescu, născută în 1886, ci reprezintă o idee
recursivă a Poetului, pe care acesta a prezentat-o inclusiv
în articole de presă, anterioare anului 1886.
Drept argument, evocăm aici editorialul lui
Eminescu, din 1882, publicat în ”Timpul”93, în care acesta
precizează:
Keller, Siehst du den Stern? (Vedeți steaua ?) (Neuere Gedichte, 1851). Aceeași părere o exprimă și Leca Morariu în Buletinul ”Mihai Eminescu”, 1932, p. 182. În schimb, I.M. Rașcu crede că izvoarele de inspirație trebuie căutate și în alte literaturi, cum ar fi cea franceză.93 ”Observăm că unirea....”, Timpul, 9 decembrie 1882.
118
”Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult
călătorește încă în univers, încât raza ajunge ochiului
nostru într-un timp în care steaua ce a revărsat-o nu mai
există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de
glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria
sufletească, credința, abnegațiunea nu mai sunt. Degeaba
piticii moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină
dacă nu pot umplea sufletele cu smerenia și credința celor
vechi.”94
De asemenea, într-unul dintre ultimele articole ale
lui Eminescu, publicat tot în ziarul ”Timpul95, poetul se
adresează retoric lui Ştefan cel Mare cu aceste cuvinte:
”Tu, ale cărui raze ajung până la noi ca și acelea
ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a cărui lumină
călătorește încă mii de ani în univers după stingerea lui...
tu, care însuți nemuritor, ai crezut în nemurire și lumină
din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s-asculți pe
94 Apud Mihai Eminescu, ”Opere”, Vol XIII, p. 237. Însă, Ion Crețu, Mihai Eminescu Opera etico-socială, Vol II, p. 532, consideră că textul citat face referire la vechii domni români. 95 ”Serbarea guvernamentală...”, ”Timpul”, 18 iunie 1883.
119
acești oameni incapabili de adevăr și de dreptate, pe
acești traficanți de credințe și de simțiri?”96
În articolele de presă Eminescu face trimitere in
extenso la statutul moral al adevăraților reprezentanți ai
luminii, adică a celora care au crezut cu adevărat în
”nemurire”, în ”lumină din lumină” dar și în ”Dumnezeul
luminii”, comparativ cu ifosele acestor ”pitici moderni”,
îmbrăcați în ”zalele lor mâncate de rugină”, ”traficanți de
credințe și simțiri”, cărora le lipsește ”tăria sufletească,
credința, abnegațiunea”.
Așadar, în perioada 1882-1883 Eminescu
abordează parabola ”luminii stelei ce-a murit”, atât în
poeziile aflate în manuscris, cât și în presă, lăsând pentru
inițiați descifrarea sensului real al unor alegorii subtile.
În registrul liric, această idee este redată în mod
alegoric, cu subtile mijloace artistice.
Pentru a înțelege sensul profund al ideilor poeziei
”La steaua...” este necesar, mai întâi, să dezvăluim
cititorilor faptul că mesajul operei lui Eminescu este
96 Mihai Eminescu, ”Opere”, Vol XIII, p. 317
120
circumscris unor împrejurări și întâmplări reale97, care se
petreceau în culisele societății românești, ai căror actori
erau ....francmasonii !
Luptele de pe scena politică românească, pe care
Eminescu le urmărea în articolele sale din ”Timpul”, au
avut ca protagoniști o mulțime de francmasoni, a căror
coloratură liberală era de netăgăduit.
Aceștia au reușit să creeze adevărate sciziuni în
sânul Partidului Liberal (al brătienilor): Astfel, în 20
Ianuarie 1878 se înființează la Iași ”Partidul Liberal
Moderat”, condus de Vasile Conta, Grigore Cobălcescu, G.
Mârzescu, Gr. Buicliu, D. Brândză ș.a., având ca purtător
de cuvânt ziarul “Steaua Romaniei”98, iar ca mentor
spiritual, din umbră, pe M. Kogălniceanu (mason cu
notorietate de necontestat, ale cărui colan și șorț de
97 În acest sens, cunoscuta poezie ”Doina”, citită de Eminescu la Iași, la data de 6 Iunie 1883, în casa lui Iacob Negruzzi, într-o reuniune a ”Junimii”, conține referiri subtile la veroasa afacere Strousberg, motiv pentru care T. Maiorescu va cenzura textul poeziei, în ediția primă a poeziilor lui Eminescu (scoasă la Editura Librăriei Soccec în Decembrie 1883), eliminind versurile ”Și cum vin pe drum de fier”...98 În numărul din 25 mai 1877 al ziarului ” Curierul de Iași”, Eminescu salută apariția acestui cotidian liberal, dar reproșează faptul că, încă din primul număr, ziarul aducea osanale primarului Iașului, Pastia.
121
mason sunt expuse la muzeul memorial din Iași.
Kogălniceanu fondase în anul 1855 ziarul unionist ”Steaua
Dunării”).
Doi ani mai târziu, în 1880, se formează”Fracțiunea
Liberală și Independentă”, și tot în același an, Partidul
Național Liberal este părăsit de Grigore Vernescu,
împreună cu « Liberalii Sinceri », care formează, alături de
”Fracțiunea Liberală și Independentă”, Partidul Liberal
Conservator, având drept stindard de presă ziarul
« Românul».
În sfârșit, la 1886, « Tinerii Liberali », conduși de
Nicolae Fleva, se desprind din Partidul Liberal.
Purtător de cuvânt al liberalilor moderați99 era
ziarul ...... ”Steaua României” !
Unde mai găsim aceste ziare ? D. Vatamaniuc
atrage atenția că bibliotecile publice din țara noastră, deși
sunt importante pentru cunoașterea biografiei lui
Eminescu, au lacune evidente, din colecțiile lor lipsind
exemplare dinunele ziare importante: ”Timpul”, „Steaua 99 Partid politic activând în Moldova, începând cu 20 Ianuarie 1878, vezi Gheorghe-Florin Știrbăț, „Partidul Liberalilor Moderați” din Iași la 1878. Unele considerații, în Carpica, XLI, p.102-128,
122
României", „Bacăul", „Independența
română", ,,Războiul", „Ștafeta", „Suceava",
„Unirea", ,,Vocea Covurluiului".
Într-un articol din ”Timpul”100, dedicat lui M.
Kogălniceanu și mișcării politice de opoziție din Moldova,
Eminescu caracterizează ziarul ”Steaua României” drept
”organul tuturor oamenilor onești din Iași, pe cari
gospodăria bandei fracționiste i-a înspăimîntat și i-a
îngrămădit la un loc spre comună apărare.”
Partidul Liberal, forță politică aflată o bună
perioadă la putere (12 ani), precum și alți politicieni
contemporani cu Eminescu, acceptă și negociază
compromisul, sub presiunea făcută asupra Constituției, în
urma prevederilor ”Tratatului de la Berlin” (1878), care
cerea împământenirea în masă a evreilor.
O parte dintre conducătorii ”Junimii”: Carp, Pogor
Maiorescu și alți câțiva opinau să se accepte aceste
condiții, oferindu-ni-se în schimb neatârnarea. Singur
100 ”Este mișcarea din Moldova factice....”, în ”Timpul”, 20 Ianuarie, 1879
123
Iacob Negruzzi, în conformitate cu antisemitismul său
cunoscut, nu admitea să cedeze.
Totuși, el rămăsese în ”Junimea”, spre deosebire
de un grup format din Vasile Conta101, Gr. Buicliu, A.D.
Zenopol ș.a., care au părăsit linia politică adoptată de
”Junimea”, dar au rămas în societatea literară.
”Junimea” se văzu astfel sfâșiată de dezbinarea
politică, la care se mai adaugă și desființarea activității
acesteia, prin strămutarea lui Iacob Negruzzi la București,
unde a transferat și ”Convorbirile Literare” (1881).
Eminescu a fost un apropiat al lui V. Conta, la
moartea căruia, în Aprilie 1880, scrie un articol elogios în
”Timpul”, dar neuitând să aducă un reproș ilustrului
dispărut, față de compromisul pactizant cu liberalii.
Prietenia celor doi s-a născut în vremea când
Eminescu se afla la Viena, iar V. Conta culegea din
Basarabia diverse poezii populare și materiale
folcloristice, pe care le-a trimis acestuia:
101 V. Conta, precum și A. D. Xenopol, vor fi atrași de I.C. Brătianu să treacă cu arme și bagaje în Partidul Liberal, Conta primind chiar un minister, spre deosebire de T. Maiorescu, ce va milita pentru ideile sale conservatoare.
124
„Te rog, d[omnu]le Fătu, să fii așa de bun de a
trimite d[omnu]lui Eminescu, caietul ce cuprinde
culegerile mele populare, caci am aflat că are o mare
dragoste pentru acest gen de poezie. L-aș fi trimis direct
dar nu-i cunosc adresa...... Cred ca-i face mare placere”
Eminescu îi răspunde, după cum se observă dintr-un
pasaj memorialistic:
„Am primit azi o scrisoare foarte măgulitoare de la
d[omnu]l Eminescu din Viena, în care îmi scrie că poeziile
trimise i-au procurat o mare plăcere, după cum
prevăzusem; - Ie-a citit pe nerăsuflate căci era si dânsul
însetat de graiul dulce, nespus de dulce al țării sale.
«Mi—ai trimis, d[omnu]le Conta, un prietin sincer ca să
mă iau in ceasurile lungi și plicticoase. A fost o revelație
pentru mine „cântecele basarabene" — multe din ele se
aseamănă cu cele din Moldova de Sus, ah, cum aș dori
sa ... această parte înstrăinată. Cu acest prilej îți trimit
fotografia mea, rugându-te să mi-o trimiți pe a
d[urni]tale»"
125
Eminescu este destituit de la ziarul ”Curierul de Iași”
(foaia ”vitelor de pripas” ), fiindcă nu a răspuns comenzii
patronilor acestei publicații, în sensul de a ataca ziarul
”Steaua României”, unde edilul Iașilor, Pastia, fusese grav
atacat.
Subiectul acordării împământenirii în masă tuturor
alogenilor a fost principala direcție de acțiune a mișcării
francmasonice românești.
12. O interpretare inedită a poeziei ”La steaua...”
Pe lângă aceste evidente implicații avute de
masonerie în biografia Poetului, dorim să prezentăm în
continuare o analiză a acestei creații lirice eminesciene, în
care vom identifica semne și simboluri masonice.
”La steaua...”
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
126
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, și nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.”
127
În analiza conținutului poeziei ”La steaua..” vom
folosi textul publicat de Maiorescu, în ediția din 1889 a
Poeziilor lui Eminescu, subliniind câteva cuvinte cheie.
În această poezie există un cod inițiatic, redat
prin formule alegorice, cu trimiteri voalate la o
terminologie ocultă, care vor deschide o altă perspectivă
de interpretare, diferită de explicația clasică, conform
căreia Eminescu ar fi un precursor al teoriilor moderne
ale fizicii și astrofizicii102.
102 Eminescu a cunoscut, încă de pe băncile facultății, teoriile privind existența unor stele stinse, dispărute, dar a căror lumină putea fi văzută de pe Pământ. În prima serie enciclopedică, în 15 volume, editată între 1865-1876 de editorul francez P. Larousse și intitulată Dictionnaire universel du XIXe siècle, plasată de Vatican în lista cărților interzise- Index librorum prohibitorum- se precizează: ”Une etoile peut donc s'eteindre et disparaitre totalement aujourd'hui et, pendant 2700 ans, les hommes continueront a la voir au bout de leurs instruments et a la compter dans leur catalogues".
128
Limbajul inițiatic al acestei poezii este exprimat
prin termeni și cuvinte care au o precisă semnificație
pentru cunoscători, termeni pe care i-am scos în evidență
cu litere îngroșate.
Poezia are două orizonturi de înțelegere. Primul
este facil și ușor recognoscibil. Astfel, în prima strofă apar
elemente de bază în masonerie, al căror sens este
explicitat în dicționarele de inițiere masonică: stea,
răsărit, cale, lumină. Nu este în intenția noastră să
129
repetăm semnificațiile oferite de aceste dicționare, ci
doar să subliniem gruparea intenționată a acestor
termeni în doar patru versuri.
A doua și a treia strofă ne oferă explicații cu privire
la personajul principal al poeziei: steaua (masonică) s-a
stins în depărtări albastre, a cărei rază abia acum luci
vederii poetului.
În strofa a treia, apare concluzia autorului poeziei:
Icoana stelei moarte, din cer, /era pe când nu s-a zărit, /
azi o vedem și nu e.
A patra strofă, cu referire la situația personală,
mai precis viața sentimentală a Poetului, reprezintă
factorul de comparație, aflat în antiteză cu primele trei
strofe.
Însă, în plan secund, există un sens ascuns al
acestei poezii: Eminescu a cunoscut cu multă vreme în
urmă, în tinerețe, mirajul masoneriei (probabil a acelei
masonerii practicate de pașoptiști, de primii inițiați în Loja
”Steaua României”), a înțeles eforturile masonilor de a-l
atrage pe calea inițierii (strofa I), dar acum, când scopurile
130
și intențiile lor au fost în sfârșit înțelese de către Poet,
pentru el masoneria nu mai are nici o strălucire, este
moartă, a dispărut (strofa a II-a). Deși, formal, este
prezentă în societatea în care trăia Eminescu, nu este
acea masonerie inițială, discretă și secretă. Din păcate,
masoneria deceniului IX nu mai este masoneria autentică
pe care o cunoscuse odinioară poetul.
Acum, deși regretă iluziile de tinerețe, pierite în
noapte adâncă, Poetul știe că masoneria este încă în
străfundurile subconștientului său (”lumina” stinsului
amor ne urmărește încă), ori, la fel de bine, ne putem
gândi că ar putea fi vorba de loja ”Lumina”, fondată cum
am arătat, de adversarul său notoriu, C. A. Rosetti încă
din anul 1848.)
După cum știm, poetul a gustat aura notorietății,
activând în cercul ”Junimii” și publicând în ”Convorbiri
Literare” majoritatea capodoperelor sale. Ambele repere
culturale și literare aveau însă conotații francmasonice.
De aceea, ne putem întreba dacă Eminescu cunoștea
131
aceste trăsături ascunse ale celor două instituții culturale,
care l-au ajutat să devină celebru ?
Revenind la manuscrisul lui Eminescu, pe care
l-am evocat la începutul acestui studiu, acesta a fost
analizat din perspectiva unor eventuale conexiuni între
Eminescu și francmasonerie.
Manuscrisul aparține perioadei 1866 – 1877, dar
poate fi datat, cel mai probabil, în partea a doua a
intervalului.
În anul 1889, la moartea Poetului, Alexandru
Vlahuță, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Eminescu,
scrie un articol evocator al chinurilor prin care a trecut
bietul poet în ultimii săi ani de viață.103 Prima întâlnire a
celor doi poeți avusese loc în 1879. Vlahuță își aduce
aminte că a asistat timp de o oră la o discuție între
Eminescu și un prieten de-al lui, având ca subiect
telepatia. Tot Al. Vlahuță îl revede pe Eminescu în 1885,
la Spitalul Sf. Spirdidon, unde era internat, găsindu-l
extrem de demoralizat.
103 Al. Vlahuță, ”Din goana vieții. Amintiri despre Eminescu”, în ”Versuri şi proză”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 p. 284.
132
În martie 1889, Vlahuță îl caută pe M. Eminescu,
internat la spitalul dr. Suțu, din str. Plantelor, găsindu-l
preocupat de un plan colosal de organizare socială.
”Îmi spuse cu un aer important despre un plan al
lui de reorganizare socială, la care se gândește demult, -
lucrare colosală care îl muncește și-i dă nopți de insomnie
și dureri de cap ucigașe ”104.
Pentru că am evocat persoana lui Al. Vlahuță, în
calitate de confesor al lui Eminescu, amintim o legendă
apocrifă, menționată de Theodor Codreanu (Eminescu,
”Drama Sacrificării”): Petru Creția devoala în 1992 o
informație, ce îi parvenise de la o fostă studentă a
profesorului cernăuțean I. D. Ştefănescu. Acesta din urmă
fusese în tinerețea sa un apropiat al poetului Al. Vlahuță,
care i-a confiat o prețioasă dezvăluire: în zilele
premergătoare ultimei internări în stabilimentul dr. Şutu,
Eminescu s-a întâlnit cu Al. Vlahuță, pe Calea Victoriei,
încredințându-i un caiet mare, cu coperte roșii, unde se
aflau poezii în varianta ”ne varietur”. Caietul cu pricina 104 Idem, ”Eminescu bolnav”, în ”Curentul Eminescu și o poezie nouă”, Tip. ”Lupta”, 1892, retipărit în ”Flacăra”, anul III, nr. 35, 14 iunie, 1914.
133
avea închizători de metal. Eminesu a înmânat lui Vlahuță
comoara sa, sub jurământ, cu dorința că se va deschide la
o sută de ani după moartea sa. Din păcate, casa din
București a lui Al. Vlahuță a fost jefuită, în anul 1916, în
perioada refugiului din Moldova, atunci dispărând și
caietul. Profesorul I.D. Ştefãnescu a depus mărturie că a
văzut el însuși caietul lui Vlahuță. După o sută de ani
apare însă, parcă din neant, epistolarul eminescian, la
cumpăna dintre milenii, tipărit în capitala Moldovei
(”Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit”).
Cele istorisite de Vlahuță, privind planul
eminescian de reorganizare socială, precum și
manuscrisul prezentat în acest studiu al nostru, dovedesc
faptul că Eminescu era un erudit, dar și un bun
cunoscător al mesajelor secrete. Le folosea cu
îndemânare, arătând astfel lumii întregi că mintea sa era
capabilă să apeleze la anumite limbaje de comunicare
sofisticate, putând să transmită informații doar celor care
aveau un nivel de inteligență ridicat.
134
Putem să ne punem întrebarea dacă însuși
scriitorul Al. Vlahuță a fost inițiat în francmasonerie. În
lucrarea lui Horia Nestorescu Bălcești, dedicată istoriei
francmasoneriei românești105 numele acestui poet nu este
amintit ca făcând parte dintr-un ordin inițiatic. Totuși,
știm că Alexandru Vlahuță a fost nașul de cununie al lui O.
Goga, mason celebru, în prima sa căsătorie cu Hortensia
Cosma, fiica cea mică a lui Partenie Cosma, director
executiv al Băncii ”Albina” (1885-1915), unul dintre cei
mai bogați români din Transilvania.
Acest pasaj demonstrează că ideea creării unei noi
întocmiri sociale, evocată în manuscrisul găsit printre
hârtiile sale, era un proiect serios, care putea periclita
ordinea socială a vremii, devenind prin aceasta un plan
subversiv în ochii autorităților.
Eminescu se temea că va fi descoperit de către
inamicii săi, astfel încât putea folosi un limbaj criptic,
recognoscibil doar inițiaților.
Textul este următorul:
105 Horia Nestorescu Bălcești, ”Ordinul Masonic Român”, București, 1993,
135
1.„ O organizare între Români asemenea societăţii
francmasonilor şi a
2. Iezuiţilor – ca a bisericii catolice. Pretutindenea oameni
3. omenoşi, care să ţie registru de tot sufletul românesc.
4. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentruca
5. să devie bun; trebuie trezită deşteptăciunea lui,
6. decorat la nevoie; termite mii de speranţe
7. în el, în caz de enormă nevoie (semn indescifrabil)
ajutat
8. chiar. Să se (semn indescifrabil) simtă că Soc. Matei
Bassarab
9. reprezintă o putere enormă”
(B.A.R., mss 2257, p.246)
Observații:
- Textul este format din 9 rânduri.
- Fiecare rând, cu excepția ultimului, este alcătuit din
9 sau 7 cuvinte, în mod egal;
- Sunt 4 rânduri, având 9 cuvinte și 4 rânduri, având 7
cuvinte;
136
- Sunt 4 cuvinte subliniate cu două linii (în total 8 linii)
și 1 cuvânt subliniat cu o linie (în total 9 linii);
- Al 9-lea rând are 4 cuvinte !
Iată distribuția numărului de cuvinte:
R1 9 cuvinte
R2 7 cuvinte
R3 9 cuvinte
R4 7 cuvinte
R5 7 cuvinte
R6 7 cuvinte
R7 9 cuvinte
R 8 9 cuvinte
R 9 4 cuvinte
Pentru cei initiați în domeniul mesajelor cu cheie,
aceste semne de recunoaștere nu sunt deloc
întâmplătoare: cuvinte subliniate prin linii, a căror sumă
este 9, o folosire de loc aleatoare a unor numere cu
semnificație masonică, 7 sau 9.
Se cunoaște că, încă din Antichitate, numărul
şapte era un simbol al perfecțiunii: avem 7 zile ale
137
săptămânii, Carul Mare, Carul Mic, Pleiadele sunt formate
din 7 stele, construcția Templului lui Solomon a durat 7
ani, candelabrul biblic are 7 brațe, 7 făclii de foc vor vesti
Apocalipsa, gama muzicală are 7 note, tot atâtea fiind și
culorile curcubeului. Dar, pentru masonerie, cifra șapte
este asociată gradului de maestru !
La rândul lui, numărul nouă simbolizează
finalizarea cu succes a eforturilor, desăvârșirea unei
creații, aceasta deoarece numărul nouă este ultimul din
seria de cifre. El anunță, deopotrivă, un sfârșit (al unui
ciclu, finalul unei curse, închiderea unei verigi) dar și un
alt început, adică o transgresie pe un plan superior. El
deschide, așadar, faza transmutațiilor.
Numărul Nouă semnifică totalitatea celor trei
lumi, fiecare lume fiind reprezentată de un triunghi (cerul,
pământul și infernul). De asemenea, numărul nouă este
unul din numerele sferelor cerești, și – simetric - tot
numărul nouă este și numărul cerurilor din Infern.
138
Egiptenii identificau în numărul nouă ”Muntele
Soarelui”, marea eneadă, fiind rezultatul evoluției celor
trei lumi (divină, naturală și intelectuală)
Pentru egipteni, arhetipul trinitar ”Osiris - Isis –
Horus” reprezintă ”Esența, Substanța și Viața.”
Pentru platonicienii din Alexandria, Trinitatea
divină primordială era multiplicată cu trei, astfel apărând
cele nouă principii.
Dupa Dionisie Areopagitul, îngerii sunt răspândiți
în nouă triade. In scrierile homerice, numărul nouă are o
semnificație de ordin ritual. Astfel, Demetra parcurge
universul timp de nouă zile, căutând-o pe Persefona, fiica
sa. La rândul ei, Leto pătimește timp de nouă zile și nouă
nopți în durerile facerii iar Zeus este tatăl a nouă muze,
după nouă nopți de dragoste.
Conform celor scrise în Evanghelii, Iisus a fost
răstignit în ceasul al treilea, își începe calvarul expierii în
ceasul al șaselea (când lumea a fost cuprinsă de
întuneric), și pășește pe tărâmul de dincolo, în glorie, în
139
ceasul al nouălea. Pe plan liturgic, ”novena”semnifică
desăvârșirea, timpul complet.
În concepția lui Dante, nouă reprezintă cifra
cerului, fiind simbol al dragostei.
În domeniul științelor și al artelor, cele noua
muze simbolizează totalitatea cunoștințelor geniului
uman.
"Un număr, oricare ar fi el, spune Avicena, nu este
altul decât nouă sau multiplul său și un prisos, deoarece
semnele numerelor au numai nouă caractere și valori
împreună cu zero."
Distribuind cuvintele după această ordonare
simetică, de loc întâmplătoare, ca ipoteză rezonabilă,
putem să afirmăm că Eminescu atrăgea în acest fel
atenția că este capabil să înțeleagă și să folosească
asemenea mesaje criptate.
El comunica astfel intenția de a înființa o
organizație (”Soc. Matei Basarab”), cu o filosofie
existențială asemănătoare aceleia a francmasoneriei, a
iezuiților sau a bisericii catolice, dar cu o finalitate diferită.
140
Membrii acestei organizații trebuiau să fie ființe
generoase, ”oameni omenoși”, Eminescu dând ”omeniei”
o semnificație autentic românească, de ”cumsecădenie”
(blândețe, bunătate, cumințenie, înțelegere, bună
cuviință, respect pentru semenii nostri și ospitalitate. )
De asemenea, membrii ”Soc. Matei Basarab”
trebuiau să dea dovadă de iubire a sufletului românesc
(spre deosebire de francmasonerie, unde predomină
spiritul de cosmopolitism, de confraternitate universală).
Chiar dacă nu făceau parte din rândul elitelor, fiind
mai slabi, cei acceptați în ”Soc. Matei Basarab” urmau să
fie ajutați ca, prin educație morală, să devină mai buni,
mai bine instruiți, pentru a deveni mai capabil și,
recompensați după merit, încurajați să aibă speranțe.
Ajutorarea celor mai slabi să se facă nu prin simpla
calitate de a fi membri ai aceleași organizații, ci numai în
caz de strictă necesitate.
Dorința lui Eminescu este aceea ca o asemenea
formațiune de organizare socială, total diferită de
tipologia partidelor politice din vremea sa, să devină, prin
141
calitatea membrilor săi, prin principiile morale ce îi stau la
bază, o forță enormă, de care să se țină cont.
Iată, în numai 9 rânduri, un program politic
constitutiv, adresat ca un semnal celor ce s-ar fi putut
ridica la nivelul său de înțelegere și ar fi agreat și aderat la
viziunea sa asupra societății în care trăia.
13. ”O scrisoare pierdută”, pamflet politic sau critică a
masoneriei de carnaval ?
Spre deosebire de M. Eminescu, I.L. Caragiale,
coleg de redacție cu acesta la ziarul conservator ”Timpul”,
lansează o critică mult mai directă la adresa politicienilor
făcând parte din masonerie:
142
”Iată urmașii voștri liberali. Iată haitele catilinare
de politicieni liberali, de diplomați de mahala, de vânători
de slujbe și de mici gheșeftari: avocăței lătrători,
samsarași dibaci, toate lichelele și drojdiile sociale,
tinzând să suie sus, cât mai sus, - distincție fără merit,
avere fără muncă, pofte fără sațiu - roade minunate ale
unei școli ce le-a înarmat numai instinctele pernicioase,
pândind alegerile și toate nevoile publice pentru a ciupi
pataca; neghiobi fără naivitate, răi fără bărbăție, urmând
meritul și talentul deosebit ca pe niște vrăjmași de
moarte.
Așa sunt toți câtă vreme soarta îi ține jos în masa
cea mare, cufundați în valurile neastâmpărate ale
semenilor lor. Dar când norocul, voind să tachineze pe
ceilalți, ridică pe unul sus, încununându-i agitațiile
neomenoase cu un succes de avere și de situație, atunci e
un spectacol, care mă umple pe mine de respect și de
stimă pentru liberali.
143
Iată-l pe mititelul veninos și ridicol, care se sbătea
ieri în noroiu, cât e de mare acuma, cât e de arătos și de
senin.
Iată-l cu ce bravură încalecă milionul! Privește
emfaza desgustătoare a parvenitului! Vezi ce indiferență
crudă pentru suferințele semenilor și tovarășilor lui de
adineaori!
Vezi această mândră lipsă de liberalitate, de
generozitate, de orice avânt nobil. El n'are înțelegere, ba
simte chiar repulsiune pentru tot ce e frumos, pentru tot
ce face mulțumire umană fără imediată utilitate practică.
Stropește cu noroiu și pe mamă-sa.
Nesăturat cu milioane, e'n stare să-și mânjească
mâinile în gheșefturi spurcate.
Credință, talent, merit, onoare, sentiment? - Ți le
cumpăr pe toate - am cu ce! Fraternitate? - gheșeft și
chiverniseală! Egalitate? - impertinenţă faţă cu
distincţiunea, cu meritul și cu talentul! Libertate? - bani,
insultă și reteveiu! Iată marele partid colectivist,
urmașul partidului liberal clasic! (s.n.)
144
Iată continuatorii patrioților vizionari de odinioară
- toxice partide ale unor bătrâne idei generoase.” 106
Pornind de la această viziune a lui Caragiale
asupra masoneriei, analizăm în cheie hermeneutică o
cunoscută creație a marelui dramaturg român, comedia
”O scrisoare pierdută”107, a cărei acțiune se petrece în
106 I.L. Caragiale, ”Toxin și Toxice”107 În comedia ” O Noapte Furtunoasă” , personajul Rică Venturiano este alter-egoul masonului Gr. Ventura.
145
1883. În textul capodoperei lui Caragiale, genialul autor
devoalează, sub mantia unor aluzive subtilități de lexic,
veritabile semne de atenționare masonică, recognoscibile
pentru inițiați.
Astfel, faimoasa adunare electorală (Actul III,
scena I), plasată de scriitor în ”sala cea mare a pretoriului
Primăriei”, are ca fundal un decor ce evocă atmosfera
unui templu masonic, (locul de desfășurare al unei
”ținute”): ”sala este un fel de hexagon, din care se văd
trei laturi. Trei uși în fundal...... Pe masă sunt două
candelabre, hârtie, călimară și un clopoțel”.
În acest alegoric ”tablou de lojă”, distingem câteva
obiecte cu semnificație masonică: ”masa și jețul
prezidențial” (corespunzând mesei Maestrului Venerabil și
jilțului acestuia), pe care se află, culmea umorului, trei
obiecte profane (hârtie, călimară și un clopoțel),
substituindu-se echerului, compasului, ciocanului, două
candelabre (simbolice reprezentări ale coloanelor Iachin
și Boaz108), precum și ușile pe care sunt afișate gradele 108 Numele stâlpilor sau coloanelor de bronz care flancau intrarea în Templul lui Solomon din Ierusalim (1 Împăraţi 7:21; 2 Cronici 3:15-17).
146
funcționarilor (pe ușa din dreapta se citește: „Ofițer țivil";
pe cea din stânga: „Arfiva". În stânga la planul al doilea, o
ușă cu inscripția „Cabinetul Primarelui"), respectiv aluzii la
denumirile principalilor ofițeri masoni din cadrul unei
”ținute”.
În actul al IV-lea, primul tablou, acțiunea se
desfășoară în aer liber, în grădină, dar și aici autorul
adaugă un detaliu de decor masonic: o scară cu trei trepte
(”în grădină, pe planul întâi și al doilea, intrarea, cu trei
trepte de piatră”)
În piesă Caragiale folosește, de asemenea, un
subtil limbaj, diferit de cel profan, cum ar fi apelativele
sugerând o ierarhie de tip ezoteric, precum ”Venerabilul
domn.....”, ”Onorabilul domn....”,” Stimabilul domn...”,
”Respectabilul domn...” sau folosirea intenționată a
expresiei ”Fraților!..” (termen de apelare masonică), rostit
de Cațavencu, când se adresează mulțimii, devenită un
veritabil ”egregor” electoral.
Într-un monolog devenit antologic, Nae Cațavencu
pronunță în discursul său o formulă cu caracter persuasiv:
147
”Da, Da, Da. De trei ori Da” iar, în finalul piesei, conchide:
” Ieri obscuritate, azi Lumină.....”, aluzie clară la
masonerie.....
În sfârșit, aceleași sugestii subliminale, de sorginte
masonică, nasc în mintea spectatorilor piesei și
denumirile unor asociații având o titulatură cosmopolită:
Societatea Enciclopedică – Cooperativă ”Aurora
Economică Română” (aluzie la titulatura pompoasă,
uneori exotică, a unor organizații masonice.)
În final, reamintim că anii 1882-1883109, perioadă
indicată de către unii cercetători ca fiind momentul de
naștere al poeziei ”La steaua...”, contextul politic și
social, a influențat, putem spune, inspirația lui Eminescu
precum și scrisul sarcastic al lui Caragiale.
În deceniul nouă al secolului XIX, asistăm în
societatea românească la un fenomen de efervescență,
caracterizat prin mișcări turbionare, uneori chiar de tip
brownian, efect al prezenței conflictelor masonice,
109 Pentru perioada analizată, de mare interes documentar este lucrarea Mihai Sorin Rădulescu, ”Lojii masonice bucureștene din perioada domniei lui Carol I. Documente pariziene inedite”, în București, Materiale de istorie și muzeografie, nr. 13/1999;
148
localizate mai ales în partea umbrită a scenei politice, mai
degrabă în spatele cortinei.
Totuși, raportarea lui Eminescu însuși la
francmasonerie, în termeni direcți, nu alegorici, este
destul de riscantă, atâta vreme cât, cu excepția textelor
evocate mai sus, se pare că nu avem alte dovezi palpabile
ale unei atitudini - neechivoce, tranșante - care să
demonstreze fără dubii opinia sa privind principiile și
idealurile promovate de organizațiile francmasonice.
Sfârșit
Colofon
Această carte a fost tipărită pentru a marca aniversarea a 150 de ani de la debutul literar al poetului
național - Mihai Eminescu - în Revista „Familia“
( 1866 – 2016)
149
150