L. N. Tolstoi

RĂZBOI ŞI PACE

voi. IV

ediţia a V-a

In româneşte de ION FRUNZETTI şi N. PAROCESCU

Bucureşti —-1985

Editura Univers

Partea întîi I

LA PETERSBURG, IN CERCURILE înalte, continua cu mai multă aprindere decît oricînd lupta încîlcită dintre partidul lui Rumeanţev, partidul francezilor, cel al Măriei Feodorovna, cel al ţareviciului şi celelalte, luptă înăbuşită, ca totdeauna, de zumzetul trîntorilor de la curte. Dar viaţa fără griji, viaţa strălucitoare a Petersburgului, preocupată numai de fantomele, de reflexele vieţii reale, se scurgea tot ca şi pînă atunci ; şi cursul acestei vieţi te obliga să faci mari sforţări ca să-ţi poţi da seama de primejdia şi de situaţia grea în care se afla poporul rus. Aceleaşi erau recepţiile şi baluriie, acelaşi teatrul francez, aceleaşi inte-resele diferitelor curţi nobiliare, aceeaşi goana după dem-nităţi şi aceleaşi intrigile. Numai în cercurile cele mai înalte se făceau sforţări ca oamenii să-şi dea seama de greutăţile clipei de faţă. Se povestea în şoaptă cît de diferit procedaseră, în aceste împrejurări atît de grele, cele două împărătese. împărăteasa Măria Feodorovna, pre-ocupată de institutele de educaţie şi de binefacere pe care le avea sub oblăduirea ei, dăduse dispoziţiuni pentru strămutarea lor la Kazan, şi lucrurile acestor fundaţii fuseseră şi împachetate. împărăteasa Elizaveta Alexeevna însă, întrebată ce dispoziţii ar avea de dat, binevoise să răspundă, cu caracteristicul ei patriotism rus, ca în pri-vinţa instituţiilor de stat ea nu poate da nici o dispoziţie, întrucît lucrul acesta este apanajul suveranului ; în ceea ce o privea personal însă, binevoise să răspundă că ea va fi cea din urmă care va părăsi Petersburgul.

La Anna Pavlovna, în 26 august, chiar în ziua bătăliei de la Borodino, se dădea o serată, al cărei punct de atrac-ţie trebuia să fie citirea scrisorii înaltpreasfinţitului mitro-polit, scrisă împăratului atunci cînd îi fusese trimisă icoana preacuviosului părinte Serghie. Scrisoarea aceasta

se citea ca un model de elocinţj clericală şi patriotică. Cel care trebuia să dea citire scrisorii era însuşi prinţul Vasili, renumit pentru arta cu caic citea. (El citea de multe ori chiar şi în faţa împărătesei.) Arta criticii consta în a revărsa un ropot de cuvinte rostite cîntat, cu glas tare, între un urlet de deznădejde şi un mormăit duios, absolut fără nici o legătură cu înţelesul, aşa fel încît, în mod cu totul întîmplător, pe unele cuvinte cădeau urletele, pe altele mormăitul. Lectura aceasta avea, ca toate seratele Annei Pavlovna, un tîlc politic. La serată urmau să ia parte cîteva feţe simandicoase, pe care trebuia să le ruşineze pentru faptul că frecventau teatrul francez şi cărora era nevoie să li se insufle sentimente patriotice. Se adunase destulă lume, dar Anna Pavlovna încă nu-i vedea în salonul ei pe toţi acei de care era nevoie şi, de aceea, fără să treacă încă la lectură, îşi antrena musa-firii în discuţii generale.

Noutatea zilei era de data aceasta la Petersburg boala contesei Bezuhova. De cîteva zile contesa se îmbolnăvise fără veste şi scăpase cîteva reuniuni a căror podoabă trebuia să fie ; se auzea că nu primeşte pe nimeni şi că, în locul medicilor renumiţi ai Petersburgului care o îngrijeau de obicei, ea se încredinţase îngrijirilor unui doctor italian care-o doftoricea într-un chip cu totul nou şi neobişnuit.

Ştiau foarte bine toţi că fermecătoarei contese boala îi venea din inconvenientul de a se mărita cu doi bărbaţi deodată şi că tratamentul italianului consta în înlăturarea acestui inconvenient ; dar, în prezenţa Annei Pavlovna, nu numai că nimeni nu îndrăznea să se gîndească la aceasta, dar parcă nici nu ştia nimeni despre ce este vorba.

— On dit que la pauvre comtesse est tres mal. Le medecin dit que c'est l'angine pectorale.

— L'angine ? Oh, c'est une maladie terrible !l — On dit que Ies rivaux se sont reconcilies grâce â

l'angine... 2 Cuvîntul angine era repetat cu multă plăcere

> Medici

1 Se spune că sărmana contesă e foarte bolnavă. Medicul spune că are o anghina pectorală.

Anghina ? Vai, e o boală îngrozitoare ! 2 Se spune că rivalii s-ar fi împăcat datorită artghinei..;

— Le vieux comte est touchant ă ce qu'on dit. II a pleure comme un enjant quand le medecin lui a dit que le cas etait dangereux.

— Oh, ce serait une perte terrible. Cest une femme ravissante.

— Vous pariez de la pauvre comtesse, spuse, apropiin- du-se, Anna Pavlovna. J'ai envoye savoir de ses nouvelles. On m'a dit qu'elle allait un peu mieux. Oh, sans doute, c'est la plus charmante femme du monde, spuse Anna Pavlovna, zîmbind, încîntată de sine. Nous appartenons ă des camps differents, mais cela ne m'empeche pas de l'estimer comme elle le merite. Elle est bien malheureuse 1, adăugă ea.

Crezînd că prin cuvintele acestea Anna Pavlovna ridi-case puţintel vălul tainei ce acoperea boala contesei, un tînăr nu prea ascuţit la minte îşi permise să-şi exprime uimirea că nu fuseseră chemaţi medici cunoscuţi şi că o trata un şarlatan, care i-ar putea face vreun tratament primejdios.

— Vos informations peuvent etre meilleures que Ies miennes, se repezi dintr-o dată cu venin Anna Pavlovna la tînărul lipsit de experienţă. Mais je sais de bonne source que ce medecin est un homme tres savant et tres fiabile. C'est le medecin intime de la Reine d'Espagne. 2 Şi, după ce-1 desfiinţa în chipul acesta pe tînăr, Anna Pavlovna se întoarse spre Bilibin care, în alt cerc, vorbind despre austrieci, îşi încreţise fruntea şi se vedea că se pregăteşte tocmai să şi-o descreţească la loc pentru a da drumul unui mot. 3

1 Bătrînul conte e înduioşător, dupâ cîte se spune. A plîns ca un copil cînd medicul i-a spus că e un caz grav.

Val, ar fi o pierdere grozavă. E o femeie încîntătoare. Vorbiţi de biata contesă... Am trimis să mi se aducă veşti

despre starea ei. Mi s-a spus că îi e ceva mai bine. O, fâră îndo-Lală, e cea mai fermecătoare femeie din lume... Sîntem din tabere deosebite, dar asta nu mă împiedică s-o stimez după cum merită. K tare nefericită...

2 Poate că aveţi dumneavoastră informaţii mai bune decît ale n u l e . . . Dar eu ştiu din sursă sigură că medicul acesta e un om in , u ir învăţat şi foarte priceput. E medicul personal al Reginei Spaniei.

:l ...vorbă de duh.

9

— Je trouve que c'est charmant !1 spuse el despre nota diplomatică trimisă la Viena o dată cu drapelele cucerite de către Wittgenstein, le heros de Petropol 2, cura îl numeau la Petersburg.

— Cum, cum adică ? i se adresă Anna Pavlovna, im- punînd în acest chip tăcere pentru a fi ascultat acel mot, pe care ea i-1 ştia.

Şi Bilibin repetă următoarele cuvinte, autentice, din depeşa diplomatică redactată de el :

— UEmpereur renvoie Ies drapeaux autrichiens, zise Bilibin, drapeaux amis et egares qu'il a trouves hors de la route 3, sfîrşi el, desereţîndu-şi fruntea.

— Charmant, charmant4, zise prinţul Vasili. — C'est la route de Varsovie, peut-etre5, spuse cu

glas tare, pe neaşteptate, prinţul Ippolit. Toţi se uitară la el, neînţelegînd ce-a vrut să spună cu asta. Prinţul Ippolit se uita şi el împrejurul său, cu un aer de veselă nedu merire. Nu înţelegea nici el, cum nu înţelegeau nici cei lalţi, ce însemnau cuvintele pe care le rostise. El obser vase nu o dată, în timpul carierei sale diplomatice, că vorbele spuse în felul acesta, brusc, apăreau ca foarte spirituale, şi pentru orice eventualitate lăsase să-i scape aceste cuvinte, cele dintîi care-i veniseră pe limbă. „Poate că se nimereşte foarte bine, îşi zise el, iar dacă nu se nime reşte, or şti ei, acolo, să le potrivească". într-adevăr, în tăcerea jenantă care se aşternu, intră în salon persoana aceea, nu destul de patriotă, pe care o aştepta, ca s-o corijeze, Anna Pavlovna, şi ea, zîmbind şi ameninţîndu-1 pe Ippolit cu degetul, făcu semn prinţului Vasili să se apropie de dînsa şi, întinzîndu-i două luminări şi ma nuscrisul, îl rugă să înceapă. Se făcu tăcere.

— „Atotmilostive Stăpîne, împăratul nostru", rosti sever prinţul Vasili şi se uită la asistenţă, ca şi cînd ar fi vrut să întrebe dacă nu cumva are cineva ceva împo trivă. Dar nimeni nu spuse nimic. „Intîia cetate de scaun, Moscova, Noul Ierusalim, îşi întîmpină Hristosul său", puse el, pe neaşteptate, accentul pe cuvîntul său, „precum

1 Găsesc că e încîntător !... 2 ...eroul de la Petropol... 3 împăratul restituie drapelele austriece... drapele prietene pe care le-a găsit rătăcite dincolo de drumul ştiut.,

* încîntător, încîntător... 5 Poate că e drumul Varşoviei... K

10

o mamă îşi îmbrăţişează fiii ei cei buni, .şi, întrezărind prin întunericul ce se lasă strălucita slavă a puterii tale, cîntă cu mare bucurie : «Osana, binecuvîntat fie cel ce vine !»" Prinţul Vasili rosti cuvintele din urmă cu voce plîngătoare.

Bilibin îşi privea cu atenţie unghiile şi mulţi aveau un aer stingherit, parcă ar fi vrut să întrebe : ce vină aveau ei aici ? Anna Pavlovna repeta în şoaptă ce avea să vină mai departe, ca o babă la rugăciunea împărtăşa-niei : „N-are decît cutezătorul şi neruşinatul Goliat..."

Prinţul Vasili continuă : — „N-are decît cutezătorul şi neruşinatul Goliat să

aducă dintre hotarele Franţei în ţinuturile Rusiei spai mele morţii : credinţa smerită, praştia aceasta a lui David al Rusiei va răpune fără de veste capul trufiei lui, setoase de sînge. Icoana aceasta a preacuviosului Serghie, care s-a străduit în vechime pentru binele patriei noastre, trimite-se în dar majestăţii-Voastre imperiale. Sînt îndu rerat că slabele mele puteri mă împiedică să-mi desfăt ochii cu vederea chipului Vostru mărinimos. Cu căldură înalţ către cer rugăciuni ca Atotputernicul să sporească

ftul drepţilor şi să împlinească dorinţele majestăţii-Vonstre spre binele nostru al tuturor."

— Quelle forcs .' Quel style !1 se auziră laude la adresa Cititorului şi a autorului. însufleţiţi de cuvîntarea aceasta, oaspeţii Annei Pavlovna mai vorbiră încă multă vreme de situaţia patriei şi făcură tot soiul de pronosticuri cu privire la desfăşurarea bătăliei care trebuia să se dea de la o zi la alta.

— Vous verrez2, spuse Anna Pavlovna, că mîine, de ■/lua naşterii suveranului, vom primi ştiri. Am eu o pre- limţire bună.

II

PRESIMŢIREA ANNEI PAVLOVNA era într-adevăr Îndreptăţită. A doua zi, în timpul slujbei ce se săvîrşea la palat cu prilejul zilei de naştere a suveranului, prin-lu l Volkonski fu chemat din biserică pentru a i se înmîna

1 Ce vigoare, ce stil ! 2 Veţi vedea...

11

un piic din partea prinţului Kutuzov. Era raportul lui Kutuzov scris în ziua bătăliei de la Tatarinovo. Kutuzov scria că ruşii nu se retrăseseră nici cu un pas, că francezii suferiseră pierderi cu mult mai mari decît ai noştri, că raportează în grabă, de pe cîmpul de luptă, înainte de a fi putut aduna ultimele date. Aşadar, era o victorie. Şi chiar pe loc, fără să fi apucat lumea a ieşi din biserică, se şi înălţară către creator mulţumir i pentru ajutorul său şi pentru izbîndă.

Presimţirea Annei Pavlovna se adeverea Şi în oraş domni toată dimineaţa o dispoziţie sărbătorească de bucu-rie. Toată lumea credea decisivă victoria aceasta şi cîţiva începuseră chiar să vorbească despre prinderea lui Napo-leon, despre detronarea lui şi despre alegerea unui nou ocîrmuitor în Franţa.

Departe de cîmpul de luptă şi în condiţiile de viaţă ale curţii, e foarte greu ca evenimentele să apară în toată amploarea şi forţa lor. Involuntar, evenimentele generale se grupează în jurul unei întîmplări izolate. Aşa, bucuria de căpetenie a curtenilor consta acum în faptul că noi cîştigasem o victorie, tot atît cît şi în faptul că vestea acestei izbînzi venise chiar de ziua naşterii suveranului. Era o surpriză reuşită. In veştile de la Kutuzov se pomenea şi de pierderile ruşilor, iar printre morţi se numărau Tucikov, Bagration şi Kutaisov. Şi partea tristă a eveni-mentelor în această lume petersburgheză s-a fixat invo-luntar tot în jurul unui singur eveniment : moartea lui Kutaisov. Pe dînsul îl cunoşteau toţi, era iubit de suveran, fusese tînăr şi frumos. în ziua aceea, oamenii se întîm-pinau cu cuvintele :

— Ce întîmplare uimitoare ! Chiar în timpul slujbei ! Dar ce pierdere, Kutaisov ! Vai, ce păcat !

— Ce vă spuneam eu despre Kutuzov ? zicea acum prinţul Vasili, mîndrindu-se de prorocirea lui. Am spus eu întotdeauna că el e singurul în stare să-1 biruie pe Na poleon.

Dar a doua zi nu mai veniră ştiri de pe front şi opinia publică începu să se alarmeze. Curtenii sufereau din pricina dureroasei nesiguranţe în care se afla împăratul.

— în ce situaţie e împăratul ! spuneau curtenii şi încetară de a-i mai ridica lui Kutuzov osanele, ca în urmă cu două zile, şi-1 învinuiau acum a fi cauza neliniştii suveranului. Prinţul Vasili nu se mai mîndri în ziua aceea

12

cu protejatul său Kutuzov, ci păstră tăcere ori de cîte mi venea vorba de comandantul suprem. în afară de aceasta, ca şi cînd toate s-ar fi adunat ca să-i vîre la griji şi să-i neliniştească pe locuitorii Petersburgului, spre seara zilei aceleia se mai adăugă încă o noutate, una teri-bilă. Contesa Elena Bezuhova murise subit, datorită în-grozitoarei boale al cărei nume îl rostiseră toţi cu atîta plăcere. Oficial, în societatea celor mari, spuneau toţi că fosta contesă Bezuhova murise dintr-un atac fulgerător de angine pectorale, dar în cercurile intime se povestea, cu amănunte, că le medecin intime de la Reine d'Espagne îi prescrisese Helenei nu ştiu ce medicament, care trebuia luat în doze mici ca să-şi producă efectul binecunoscut, şi că Helene — pe care o chinuia faptul că bătrînul conte 0 bănuia şi că soţul ei, căruia îi scrisese (nenorocitul, des-Trinatul acela de Pierre), nu-i răspunsese — luase dintr-o i l . i t ă o doză colosală din medicamentul prescris şi murise in chinuri, înainte de a i se fi putut da vreun ajutor. Se mni povestea că, la început, prinţul Vasili, împreună cu bitrlnul conte, îl cam luaseră la rost pe italian ; dar ita-lianul le arătase asemenea scrisori scrise de mină neferici-i' i i ftposate, încît fusese lăsat imediat în pace. Discuţia generală se concentra în jurul celor trei eve-nimente regretabile : starea de incertitudine în care se împăratul, pierderea lui Kutaisov şi moartea He-

A treia zi după primirea raportului lui Kutuzov sosi la Petersburg un moşier din Moscova şi se lăţi în tot

' ui vestea predării Moscovei în mîinile francezilor. Ce lucru îngrozitor! în ce situaţie era pus împăratul! Kuluzov era un trădător, şi prinţul Vasili, în timpul nu-meroaselor visites de condoleance l care i se făcură cu prilejul morţii fiicei sale, spunea despre acelaşi Kutuzov pe care-1 ridicase înainte în slăvi (era de iertat la el faptul Că, îndurerat cum era acum, uita ce spusese mai înainte), Ci nici nu te puteai aştepta la altceva din partea unui iiinşneag chior şi desfrînat.

— Nu mă mir decît că s-a putut încredinţa unui ase-menea om soarta Rusiei.

Cîtă vreme vestea aceasta avu doar un caracter neofi-■ i i i , mai putea fi pusă la îndoială, dar a doua zi veni de li contele Rastopcin următorul raport :

1 ...vi/.ile de condoleanţă...

13

„Un aghiotant al prinţului Kutuzov mi-a adus o scri-soare în care acesta îmi cere ofiţeri de poliţie pentru înso-ţirea armatei pe drumul Riazanului. El spune că regretă, dar trebuie să părăsească Moscova. Majestate ! Fapta lui Kutuzov hotărăşte soarta capitalei şi a imperiului majes-tăţii-Voastre. Rusia se va cutremura aflînd despre cedarea oraşului, care întruneşte toată măreţia Rusiei şi în care se află raclele strămoşilor majestăţii-Voastre. Eu vin în urma armatei. Am evacuat totul şi nu-mi mai rămîne deeît să plîng soarta patriei mele."

Primind acest raport, împăratul îi trimise lui Kutuzov, jrin prinţul Volkonski, următorul rescript :

„Kneaz Mihail llarionovici ! De la 29 august, eu nu nai am nici un raport de la domnia-ta. Intre timp, am srimit la 1 septembrie, prin Iaros-lavl, de la comandantul uprem al Moscovei, trista veste că dumneata ai hotărît ă părăseşti, împreună cu armata, Moscova. Poţi să-ţi nchipui impresia făcută asupra mea de această veste, iar ăcerea dumitale nu face decît să-mi sporească uimirea. Vimit cu aceasta pe prinţul general-aghiotant Volkonski, a să-mi aducă de la dumneata ştiri cu privire la situaţia rmatei şi la motivele care te-au determinat să iei o otărîre atît de dureroasă."

III

NOUA ZILE DUPĂ PĂRĂSIREA Moscovei, la Peters- irg sosi un trimis de-al lui Kutuzov cu ştirea oficială a edării capitalei. Trimisul era francezul Michaud, care ştia ruseşte, dar care era, quoique etranger, Rusae de eur et d'âme i, cum singur spunea despre sine, împăratul îl primi îndată în cabinetul său din palatul pe Kamennîi Ostrov. Michaud, care nu văzuse nici- ită Moscova pînă în timpul acestei campanii şi care nu i ruseşte, se simţi totuşi emoţionat cînd se înfăţişă la re tres gracieux souverain 2 (cum scria el mai tîrziu), ştirea despre incendierea Moscovei, dont Ies flammes liraient sa route. s 1 ...deşi străin, era rus în adîncul inimii lui... 2 ...preamilostivul nostru suveran... 3 ...ale cărui flăcări îi luminau calea.

Cu toate că marele chagrini al domnului Michaud trebuie să fi avut altă pricină decît aceea din care izvora durerea poporului rus, Michaud avea o înfăţişare atît de tristă cînd fu introdus în cabinetul împăratului, încît suveranul îi şi puse numaidecît întrebarea :

— M'apportez-vons de tristes nouvelles, colonel ? — Bien tristes, Sire, răspunse Michaud, plecîndu-şi

ochii şi oftînd, l'ahanăon de Moscou. — Aurait-on livre mon ancienne capitale sans se

battre ? 2 izbucni deodată împăratul, vorbind precipitat. Michaud transmise respectuos ceea ce îi ordonase

Kutuzov să transmită şi anume că nu fusese cu putinţă să se dea o bătălie la porţile Moscovei şi că, întrucît nu-i mai rămăsese de ales decît ori să piardă şi armata o dată cu Moscova, ori să piardă numai Moscova, feldmareşalul fusese nevoit să aleagă această din urmă cale.

împăratul asculta tăcut, fără să se uite la Michaud. — L'ennemi est-il en viile ? 3 întrebă el. — Oui, sire, et elle est en cendres ă Vheure qu'il est. Vai laissee toute en jlammes4, spuse cu hotărîre

Michaud. Dar, uitîndu-se la faţa împăratului, Michaud se Îngrozi de ceea ce făcuse. împăratul începuse să respire

u :..i des, buza de jos îi tremura şi, într-o clipă, mi-nunaţii lui ochi albaştri se umeziră de lacrimi.

Nu dură însă decît o clipă. împăratul se încruntă deodată ca şi cînd s-ar fi dojenit singur pentru slăbi-ciunea sa. Şi, ridicînd capul, se adresă cu voce fermă lui Michaud :

— Je vois, colonel, par tout ce qni nous arrive, spuse el, q?ie la Providence exige de grands sacrifices de nous... Jt suiş preţ ă me soumettre o toutes ses volontis ; muis i//fc.s'-moi, Michaud, comment avez-vous laisse Varmee, < u noyant ainsi, sans coup ferir, abandonner mon ancienne capitale ? N'avez-vous pas apergu du decouragement ?...3

1 ...necaz.." i 2 Îmi aduci veşti proaste, colonele ? Foarte proaste, Sire... părăsirea Moscovei. Nu cumva vechea mea capitală s-a predat fără să lupte ?... •' Duşmanul e în oraş ?... * Da, Sire, iar în clipa aceasta oraşul e scrum... Cînd am plecat,

Moscova era în flăcări... ' Văd, colonele, din toate cîte se întîmplă, că Pronia cerească

icre de la noi mari sacrificii... Sînt gata să mă supun tuturor vreri-■ M • t ; cl-ir ia spune-mi, Michaud, cum de ai lăsat armata, văzind

Văzîndu-şi-1 pe al său tres gracieux sauverain mai liniştit, Michaud se linişti şi el, dar cum întrebarea di-rectă şi esenţială a împăratului cerea şi un răspuns direct, nu avu timpul să-şi pregătească răspunsul.

— Sire, me permettez-vous de vous parler franche- ment en loyal militaire ? 1 zise el, pentru a mai cîştiga timp.

— Colonel, je l'exige toujours, spuse împăratul. Ne me cachez rien, je veux savoir absolument ce qu'il en est.2

— Sire ! spuse Michaud cu un zîmbet fin, abia per ceptibil, pe buze, reuşind să-şi pregătească răspunsul în tr-o formă de uşor şi respectuos jeu de mots 3. Sire ! J'ai laisse toute l'armee depuis Ies chefs jusqu'au ăernier soldat, sans exception, dans une crainte epouvantable, ef- jrayante... 4

— Comment ga ? îl întrerupse împăratul, încruntîn- du-se cu asprime. Mes Russes se laisseront-ils abattre par le malheur... Jamais .'... 5

Era tocmai ceea ce aştepta Michaud ca să-şi plaseze jocul de cuvinte.

— Sire, spuse el cu o expresie de respectuoasă voioşie, ils craignent seulement que Votre Majeste, par bonte de coeur, ne se laisse persuader de faire la paix. Ils bru- lent de combattre, spuse împuternicitul poporului rus, et de prouver ă Votre Majeste par le sacrifice de leur vie, combien ils lui sont devoues... 6

— A ! spuse, liniştindu-se împăratul, cu strălucire prietenească în ochi, şi îl bătu pe Michaud pe umăr. Vous me tranquilisez, colonel. "' acestea, să părăsească fără luptă vechea mea capitală ? Nu cumva ai observat semne de descurajare ?... 1 Sire, îmi veţi îngădui să vă vorbesc deschis ca un militar loial ce mă aflu ?... 2 Colonele, este ceea ce eu pretind totdeauna... Nu-mi as cunde nimic, vreau neapărat să ştiu cum stau lucrurile. :i ...joc de cuvinte.

' Sire ! Am lăsat întreaga armată, de la comandanţi şi pînă la cel din urmă soldat, fără excepţie, într-o nemaipomenită şi în-grozitoare stare de teamă... 5 Cum asta ?... Ruşii mei să se lase doborîţi de nenorocire... Niciodată !... 6 Sire... ei se tem ca nu cumva Majestatea Voastră, în marea Ei bunătate, să se hotărască a face pace. Ei ard de dorinţa de a lupta... şi de a dovedi Majestăţii Voastre, jertfindu-şi viaţa, cît de devotaţi vă sînt... 7 ...Mă linişteşti, colonele.

16

Plecîndu-şi fruntea, suveranul rămase cîtva timp tăcut. — Eh bien, retournez ă Varmee, zise el, îndreptîndu-şi

întreaga statură şi adresîndu-i-se lui Michaud cu un gest prietenos şi majestos, et dites ă nos braves, dites ă tous HM"; dons sujets partout ou vous passerez, que meme I / I I rinct je n'aurai plus aucun soldat, je me mettrai raoi- me d la tete de ma chere noblesse, de mes bons pay-tans et j'userai ainsi jusqu'ă la derniere ressource de mon empire. 11 m'en offre encove plus que mes ennemis a r pensent, spuse împăratul, din ce în ce mai însufleţit. Maia si jamais ii jut ecrit dans Ies decrets de la divine l'nwidence, zise el, ridicînd spre cer ochii săi minunaţi, Mi n/i şi strălucitori de simţire, que ma dynastie dut cesser d< regner sur le trone de mes ancetres, alors, apres avoir tpuitii loiis Ies moyens qui sont en mon pouvoir, je me II ai croitre la barbe jusqu'ici (împăratul arătă cu mtna pe la jumătatea pieptului), et j'irai manger des pomii c terre avec le dernier de mes paysans, plutot que dfl sifjner Ia honte de ma patrie et de ma chere nation, Ioni k' sais apprecier Ies sacrifices . '...x După ce rosti CU tulburare în glas aceste cuvinte, împăratul se în-i > . n ' brusc, vrînd parcă să ascundă de privirile lui MIHimu! faptul că-i dăduseră lacrimile, şi se retrase în fundul cabinetului. După ce stătu cîteva clipe acolo, se întoarse cu paşi mari spre Michaud şi îi strînse cu putere braţul mai jos de cot. Faţa minunată şi blîndă a împăratu-lui BC înroşise şi ochii îi seînteiau de hotărîre şi de mînie.

— Colonel Michaud, n'oubliez pas ce que je vous dis ifi : }irui-eire qu'un jour nous nous le rappellerons avec

atsir... Napoleon ou moi, spuse împăratul, ducînd o mînă la piept. Nous ne pouvons plus regner ensemble. J'ai

1 l 'ic;i bine, întoarce-te la trupe... şi spune vitejilor noştri, i u n i e tuturor credincioşilor mei supuşi, pretutindeni pe unde vei

trece, că, do-ar fi să nu-mi mai rămînă nici un soldat, voi trece • II in n u i i în fruntea iubitei mele nobilimi, a bunilor mei ţărani li vi ii folosi astfel pînă şi ultimele posibilităţi ale imperiului meu.

[ni CV mult mai mari decît îşi închipuie duşmanii mei... Dar (liicCi sl.fi scris în cartea Proniei... ca dinastia mea să nu mai dom-

i pe tronul strămoşilor mei, atunci, după ce voi fi epuizat tonta mijloacele care-mi stau în putere, voi lăsa barba să-mi

i pînă aici şi mă voi duce mai curînd să mănînc cartofi împreună cu cel din urmă din ţăranii mei, decît să accept să i m .... l ruşinea patriei mele şi a scumpului meu popor, ale cărui

NucTlflcll eu ştiu să le apreciez !...

17

appris ă le connaître, ii ne me trompeta plus... l Şi îm-păratul, încruntîndu-se, tăcu. La aceste cuvinte, văzînd expresia de fermă hotărîre din ochii suveranului, Michaud, quoique etranger, mais Russe de coeur et d'ârne, se simţi, în această clipă solemnă, enthousiasme par tout ce qu'il venait d'entendre 2 (cum spunea el mai tîrziu), şi îşi exprimă în felul următor atît simţămintele sale, cit şi pe cele ale poporului rus, al cărui împuternicit se considera :

— Sire ! zise el. Votre Majesle signe dans ce mo-ment la gloire de sa nation et le salul de l'Europe !3

La un semn din cap al împăratului, Michaud ieşi.

IV

NOI, CEI CARE N-AM TRĂIT pe vremea cînd Rusia era pe jumătate cucerită şi locuitorii Moscovei se refu-giau în guberniile îndepărtate, pe vremea cînd se concen-trau mereu miliţionari după miliţionari pentru apărarea patriei, ne închipuim, fără voia noastră, că toţi ruşii, de la mic la mare, nu aveau altă preocupare decît să se jert-fească pentru salvarea patriei, sau să plîngă pe ruinele ei. Povestirile şi descrierile vremurilor acelora vorbesc toate, fără excepţie, de spiritul de sacrificiu, iubirea de patrie, disperarea, durerea şi eroismul ruşilor. In reali-tate însă, n-a fost aşa. Nouă ni se pare că aşa s-a în-tîmplat, pentru că vedem din trecut doar interesul istoric general al epocii, şi nu vedem toată puzderia intereselor personale, omeneşti, de care lumea acelei vremi era preocupată. în realitate însă, interesele acestea personale ale prezentului prevalează în aşa de mare măsură faţă de interesele generale, încît din cauza lor nu se simte niciodată (ba chiar nici nu se observă defel) interesul general. Marea majoritate a oamenilor epocii aceleia

1 Colonele Michaud, nu uita ceea ce-ţi spun eu acum ; poate că într-o zi ne vom aminti cu plăcere aceste vorbe : Napoleon sau eu... Noi doi nu mai putem domni împreună. Am învăţat să-1 cunosc şi nu mă va mai înşela... 2 ...deşi străin, dar rus în adîncul inimii lui... entuziasmat' de tot ceea ce auzise... 3 Sire !... Majestatea Voastră semnează în acest moment gioria neamului său şi izbăvirea Europei !

1.8

n AU dat nici o importanţă mersului general al lucrurilor, ci s-au condus numai după interesele personale, impuse ii1 momentul respectiv. Şi aceştia au fost tocmai cei mai folositori oameni de acţiune ai vremurilor acelora.

Aceia însă, care au încercat să înţeleagă cursul gene- r ; il al evenimentelor şi au voit să participe la aceste evenimente cu spiritul lor de abnegaţie şi cu eroismul lor, au fost cei mai nefolositori membri ai societăţii ; ei

te le-au văzut de-a-ndoaselea şi tot ce-au făcut cu i'lul să fie de folos s-a dovedit a fi numai fleacuri, i uri inutile, aşa cum au fost, de pildă, regimentele lui rre şi Mamonov, care jefuiau satele ruseşti, aşa cum

Cost scama scărmănată de cucoane, care n-a ajuns nici- >1ă pînă la răniţi, şi aşa mai departe. Chiar şi acei '•, din pricină că le plăcea să facă pe deştepţii şi să-şi

i prime sentimentele, flecăreau despre situaţia reală a Rusiei, aduceau fără voie, în tot ce spuneau, fie pe-

a ipocriziei şi a minciunii, fie pe cea a osîndirii fără POlt şi a duşmănirii unor oameni învinuiţi de lucruri de cart nu putea fi nimeni vinovat. In evenimentele isto-

<• e mai vădit decît oriunde sensul opreliştii de a gusta i rodul pomului cunoaşterii. Numai o acţiune incon- ntă dă roade şi omul care joacă un rol într-un eve-

ment istoric nu-i înţelege niciodată semnificaţia. Şi dacă i să o înţeleagă, ajunge la sterilitate.

Sensul evenimentului care se săvîrşea atunci în Rusia e ia CU atît mai de nepătruns, cu cît participarea omului li el era mai directă. La Petersburg şi în guberniile înde-

late de Moscova, bărbaţii în uniforme de miliţionari lonmnele deplîngeau soarta Rusiei şi a capitalei, vorbeau

de jertfirea de sine şi aşa mai departe ; dar în rîn-iI n i i l e armatei care se retrăgea dincolo de Moscova, 11 «ape că nu se gîndea nimeni la Moscova şi nu vorbea nimeni de ea şi, văzînd-o cum arde, nimeni nu le jura răz-bunare francezilor, ci se gîndea fiecare la solda pe ur-

i oarele patru luni, la popasul următor, la Matrioşka — vlvundiera şi la altele ca acestea...

l u a nici un gînd de a se sacrifica, ci numai aşa, în- Umplfilor, pentru că îl găsise războiul în rîndurile arma-

lUMe Nikolai Rostov parte foarte îndeaproape şi ine îndelungată la apărarea patriei şi de aceea privea

19

el tot ce se petrecea atunci în Rusia fără să dispere şi fără să tragă concluzii triste. Dacă l-ar fi întrebat cineva ce crede despre situaţia actuală a Rusiei, ar fi răspuns că nu-i treaba lui să se gîndească la asta, că pentru asta există Kutuzov şi ceilalţi, dar că a auzit că se refac regimentele şi că, probabil, vor mai avea de luptat încă multă vreme, aşa că, în actualele împrejurări, n-ar fi de mirare ca peste doi-trei ani să i se dea comanda unui regiment.

Deoarece aşa privea el lucrurile, Rostov nu numai că primi vestea că e trimis la Voronej, în delegaţie, spre a cumpăra armăsari pentru divizie, fără nici o mîhnire pentru faptul că i se lua prilejul de a participa la ultima bătălie, dar simţi chiar o bucurie nespusă, pe care n-o ascundea şi pe care i-o înţelegeau foarte bine tova-răşii săi.

Cîteva zile înainte de bătălia de la Borodino, Nikolai primi banii, hîrtiile şi, după ce îi trimise pe husari îna-inte, porni şi el spre Voronej, cu o trăsură de poştă.

Numai cine a simţit aceasta, cine a stat, adică, mai multe luni fără întrerupere, în atmosfera vieţii de cam-panie, poate înţelege plăcerea pe care a încercat-o Nikolai trecînd dincolo de raza pînă la care ajungeau trupele cu furgoanele lor de furaje, cu trenurile de proviant şi cu ambulanţele lor, şi văzînd sate fără soldaţi şi convoaie de care, fără urmele murdare ale prezenţei taberelor, văzînd satele cu mujici şi cu femei, conacele moşierilor, cîmpiile cu cirezi de vite la păscut şi staţiile de poştă cu funcţionari adormiţi. Simţea o bucurie copilărească, de parcă întîia oară în viaţă ar fi văzut asemenea lucruri. Cu deosebire îl uimiră şi-1 bucurară femeile tinere şi sănă-toase, după care nu umblau cîte zece ofiţeri-curtezani de fiecare, şi care erau bucuroase şi măgulite că un ofiţer, în trecere prin partea locului, stă de glume cu ele.

Într-o dispoziţie din cele mai bune, Nikolai sosi la Voronej noaptea, trase la hotel, comandă toate bunătă-ţile cărora le dusese atîta timp dorul în armată şi a doua zi, după ce se bărbieri foarte îngrijit şi-şi puse uniforma de mare ceremonie pe care n-o mai îmbrăcase de mult, se duse să se prezinte la autorităţile locale.

Comandantul miliţionarilor era un funcţionar civil cu grad de general, un bătrîn pe care îl amuzau, se vede, funcţia şi gradul său militar. El îl primi sever pe Nikolai

20

(crezlnd că demonstrează prin asta însuşiri milităreşti) şi ii întrebă, cu un aer important, ca şi cînd ar fi avut drep-11ii su-1 întrebe, despre mersul evenimentelor, aprobînd i iliv.aprobînd sau dîndu-şi şi el părerea. Nikolai era atît Qi bine dispus, încît toate acestea nu făcură decît să-1 dlitreze. De la comandantul miliţionarilor, el se duse la guvernator. Guvernatorul era un om mărunţel, vioi, foarte prie-ttnos şi foarte simplu. Ii dădu lui Nikolai referinţe cu privire la hergheliile unde ar putea găsi cai, îi reco-n i . n n l a un geambaş din oraş şi un moşier ce locuia la ci de verste de oraş, care aveau ca ii cei mai buni, şi-i făgădui tot sprijinul său.

— Sînteţi fiul contelui Ilia Andreevici ? Soţia mea a i foarte bună prietenă cu mama dumneavoastră. Joia

ui întotdeauna musafiri. Azi e joi, aşa că vă rog să poftiţi fără nici o ceremonie, spuse guvernatorul, luîn-i rămas bun de la el.

Di' la guvernator, Nikolai luă o birjă şi o porni, îm-cu vagmistrul lui, cale de douăzeci de verste, de-a

piui pînă la herghelia moşierului. Toate erau pentru Nlluilai acum, la începutul şederii sale în Voronej, vesele ire şi, aşa cum se întîmplă cînd e omul bine dispus, Iul ui Y\ reuşea şi-i mergea în plin.

Moşierul la care ajunse Nikolai era un bătrîn holtei ClVftlerlst, bun cunoscător de cai, vînător, posesor al unui tttellcr de ţesut covoare, al unei zapekance 1 vechi de o sută df uni, al unei pivniţe cu vin vechi unguresc şi al unor i ui minunaţi.

l ufi multă tocmeală, Nikolai cumpără, cu şase mii de i u li i i1 , şaptesprezece armăsari unu şi unu (cum spunea el), pentru ca să aibă cu ce se făli venind cu remonta la regi-

nl După ce prînzi şi bău cam prea din cale-afară de u i i i l l v i n unguresc, Rostov îşi luă rămas bun, sărutîndu-se i u moşierul, cu care ajunsese să se tutuiască, şi porni în |Otni cailor înapoi spre oraş, pe un drum îngrozitor, dar ni OM mai bună dispoziţie sufletească, zorindu-şi mereu v i z i t i u l , ca să ajungă la timp la serata guvernatorului.

I nipâ ce-şi schimbă hainele, se parfumă şi îşi răcori cu i rece creierii înfierbîntaţi, Nikolai se prezentă, deşi

1 Zaptkanka — lichior de fructe cu diferite mirodenii, pre-Bie ermetic închise, într-un cuptor bine încins.

21

cam tîrziii, la guvernator acasă, cu o frază dinainte preJ gătită : vânt mieux tard que jamais *.

Nu era bal şi nici nu se spusese că se va dansa ; totuşi I ştia toată lumea că va cînta Katerina Petrovna la clsM vicord valsuri şi ecoseze şi că are să fie dans, aşa că toţi, 1 gîndindu-se la asta, veniseră in toaletă de bal.

Viaţa provincială era, în 1812, aceeaşi de totdeauna; cu deosebirea doar că în oraş era mai multă animaţie datorită prezenţei atîtor familii bogate din Moscova şi că, întocmai ca în tot ce se petrecea pe atunci în Rusia, era şi I aici de remarcat un sentiment de pasionată trăire a clipei prezente (cînd nimic nu te mai înspăimîntă şi cînd nimic nu mai are în viaţă importanţă), iar în locul discuţiilor banale, care altădată se refereau la vreme şi la cunoştinţele comune, erau acum în centrul atenţiei Moscova, armata şi Napoleon.

Societatea adunată în casa guvernatorului era cea mai bună societate a Voronejului.

Doamne erau foarte multe şi printre ele erau şi cîteva cunoştinţe de-ale lui Nikolai, de la Moscova ; dar printre bărbaţi nu era nici unul care să fi putut rivaliza, cît de cît, cu cavalerul ordinului „Sfîntul Gheorghe", ofiţerul de husari, şi totodată amabilul şi binecrescutul conte Rostov. Printre bărbaţi era şi un italian prizonier — fost ofiţer în armata franceză, şi Nikolai simţea că prezenţa acestui prizonier îl înălţa şi mai mult, ca importanţă, pe el, eroul rus. Era oarecum un trofeu. Nikolai simţi lucrul acesta şi i se păru că toată lumea îl priveşte cu aceiaşi ochi pe ita-lian ; de aceea, el îl trată pe ofiţerul francez cu amabili-tate, dar totodată cu demnitate şi rezervă.

De cum intră Nikolai, în uniforma lui de husar, răs- rîndind în jurul său miros de parfum, şi de vin, şi deîndată ■e repetă şi auzi spunîndu-i-se de cîteva ori cuvintele : •aut mieux tard que jamais, toţi făcură cerc în jurul lui. 'oate privirile se îndreptară asupra lui şi el simţi numai- ecît că ocupa poziţia care i se cuvenea în acest oraş de rovincie şî care-i plăcuse întotdeauna ; dar acum, după î atîta vreme îi lipsise, poziţia de om iubit de toată lumea îmbăta de plăcere. Nu numai prin staţiile de poştă, prin inuri sau în atelierul de covoare al moşierului se simţi*

1 ...mai bine mai tîrziu decît niciodată.

I măgulite fetele de atenţiile lui ; şi aici chiar, la serata ■ 11Miorului, erau (cum i se părea lui Nikolai) o grămadă

■ i' cuconiţe tinere şi de fete drăguţe, care abia aşteptau xft-ţii îndrepte Nikolai atenţia asupra lor. Cucoanele şi dom-

Le cochetau cu el, iar cei vîrstnici, chiar din prima xl, începură să-şi bată capul cum ar face să-1 însoare şi I I unblînzească pe acest tînăr şi năzdrăvan husar. Prin-

Ua din urmă era însăşi nevasta guvernatorului, care primi pe Rostov ca pe o rudă apropiată, numindu-1

,.Nieolas" şi spunîndu-i „tu". Ktterina Petrovna începu într-adevăr să cînte valsuri

/.c şi se porni dansul, în timpul căruia Nikolai, sprin- .... i i ra, cuceri cu totul întreaga societate a guberniei.

.... ii pe toţi prin felul lui de a dansa, degajat şi aparte. chiar ţi el cam mirat de felul cum dansa în seara aceea.

Nu dansase niciodată aşa la Moscova şi acolo ar fi consi- i hiar drept necuviinvios şi mauvais genre i acest fel

msa prea degajat ; aici însă simţea nevoia să-i ui- u i i - i i■ ■ ' ,' pe toţi prin ceva ieşit din comun, care să le pară im .a la ordinea zilei în capitală şi încă neştiut în

seara, Nikolai acordă cea mai mare atenţie unei IIIKMV f i n i r i blonde, cu ochi albaştri, grăsulie şi foarte . 11.(i ■ i - Î .t, nevasta unuia din funcţionarii guberniei. Cu acea

ivi convingere a tuturor oamenilor de viaţă cînd sînt llnerl, anume că nevestele altora sînt făcute pentru ei, KrMtov nu se mai dezlipi de lîngă tînăra femeie şi, în ace-

mp, se purtă cu bărbatul ei prieteneşte, cu aere um de conspirator, ca şi cînd, deşi nu vorbeau despre tr fi ştiut amîndoî cît de bine se vor înţelege ei, adică

' nlai cu nevasta funcţionarului. Numai că bărbatul pă- rtl :..i nu împărtăşească această convingere şi căuta să se

i u Ilostov cît mai morocănos. Dar blajina naivitate i l u i Nikolai era atît de nemărginită, îneît uneori soţul se

oia lui, furat de veselia tînărului husar. Totuşi, ! i r : i l u l seratei, pe măsură ce faţa nevestei sale se

îmbujora mai tare şi se tot însufleţea, faţa bărbatului i l i ' V ' M i lo t mai serioasă şi mai posomorită, ca şi cînd

porţia dr însufleţire ar fi fost numai una pentru amîndoi i ! " ■ mftsurfi ce sporea la nevastă, scădea la bărbat.

1 ...ilc proe-t gust...

V

NIKOLAI, MEREU CU SURÎSUL pe buze, şedea, pu-ţin îndoit de mijloc, într-un fotoliu, aplecîndu-se în aşa fel, încît să fie cît mai aproape de blondină, şi-i tot făcea j la complimente mitologice.

Schimbîndu-şi agil poziţia picioarelor, în pantaloni strînşi pe pulpe, răspîndmd în juru-i miros de parfum şi 1 admirîndu-şi şi partenera, şi propria-i persoană, şi formele picioarelor sale, frumos reliefate de pantalonii întinşi pe pulpe, Nikolai îi spunea blondinei că el, aici, la Voronej, are de gînd să răpească o femeie.

— Ce fel de femeie ? — Splendidă, divină. Are ochii (Nikolai se uită la

ochii ei) albaştri ca cerul, gura ca de mărgean, e albă ca zăpada... şi se uită la umerii ei, statura Dianei...

Soţul se apropie de ei şi îşi întrebă posomorit nevasta despre ce vorbeau.

— A, Nikita Ivanîci, zise Nikolai, sculîndu-se politicos în picioare. Şi, ca şi cînd ar fi vrut să-1 facă şi pe Nikita Ivanîci să ia parte la glumele lui, începu să-i spună şi lui că are de gînd să răpească o blondină.

Soţul zîmbi posac ; soţia vesel... Stăpîna casei, blajina soţie a guvernatorului, se apropie de ei, cu dezaprobarea înscrisă pe faţă.

— Anna Ignatievna vrea să te vadă, Nicolas, spuse ea, pronunţînd cu aşa ton cuvintele „Anna Ignatievna", încît Rostov înţelese numaidecît că Anna Ignatievna tre buie să fie un foarte însemnat personaj. Haidem, Nicolas. Mi-ai dat voie să-ţi spun pe nume, nu-i aşa ?

— O, da, ma tante i Dar cine-i ? — E Anna Ignatievna Malvinţeva. A auzit de tine de

la nepoata ei, pe care ai salvat-o... Ghiceşti ?... — Cîte n-oi fi salvat eu ! răspunse Nikolai. — Nepoată-sa e prinţesa Bolkonskaia. Acum e aici, în

Voronej, cu mătuşa ei. Oho, cum te-ai înroşit ! Ce, nu cumva... ?

— Vai de mine. Nici nu m-am gîndit, ma tante. — Bine, bine. Of, ce poamă-mi eşti !

1 ...mătuşico.

24

" l i n guvernatorului îl duse în faţa unei bătrîne înalte i toarte grase, care purta pe cap o tocă albastră şi care

tocmai Îşi isprăvise partida ei de cărţi cu cele mai siman-dicoase feţe ale oraşului. Era Malvinţeva, o văduvă bo-I

tară copii, mătuşă după mamă a prinţesei Măria, şi n i i v locuia în permanenţă la Voronej. Cînd se apropie »v, ca stătea în picioare şi-şi plătea datoria la cărţi, .'.f uită la

el sever şi grav, printre gene, şi continuă să-1 pe generalul la care pierduse.

Foarte bucuroasă, dragul meu, zise ea, întinzîndu-i ta. Să pofteşti, rogu-te, şi pe la noi. După ce schimbară cîteva cuvinte despre prinţesa Ma-i despre răposatul ei tată, pe care, pe cît părea, doamna Malvinţeva nu-1 prea avusese la inimă, şi după ■ i I întrebă ce ştia de prinţul Andrei, care nici el nu se biK.'ura, pesemne, de prea multă trecere la ea, trufaşa bAtrînă îl lăsă să plece, reînnoindu-i invitaţia de a veni pi- l . i e a.

Nikolai îi făgădui şi se înroşi iarăşi cînd se înclină în f n l n Malvinţevei. De cîte ori se pomenea de prinţesa Măria, HIIHIDV încerca un sentiment de jenă şi chiar de teamă,

i şi dea nici el seam-a de ce. Luîndu-şi rămas bun de la Malvinţeva, Rostov voi să

întoarcă la dans, dar micuţa soţie a guvernatorului îi ithîM mîneca hainei cu mîna ei grăsună şi, spunmdu-i

irc să-i vorbească ceva, îl duse într-un salonaş cu di- i < \ din care cei care se găseau aici se retraseră îndată, i n-o stingherească pe stăpîna casei.

— Ştii, mon cher, spuse soţia guvernatorului cu o ex- n de seriozitate pe chipul ei mic şi blînd. Uite, asta e

tocmai partida care-ţi trebuie ţie ; vrei să ţi-o peţesc ? — Pe cine, ma tante ? întrebă Nikolai.

Pe prinţesă. Katerina Petrovna spune că ar fi mai a Lili, dar după mine mai nimerită e prinţesa.

! iînt sigură că mama ta are să-mi fie recunoscătoare. drept cuvînt, ce fată ! O minune de fată ! Şi nu-

i • I u . ic atît de urîtă. Ba, chiar de loc, spuse Nikolai, ca şi cum s-ar fi

Imţit jignit. Eu, ma tante, aşa cum se cuvine unui bun lat, niciodată nu mă-nghesui, dar nici de dat în lături

nu mă dau, spuse Rostov, fără să apuce a se gîndi la ceea i r spunea.

— Ia seama : nu-i glumă.

25

■— De glumă îmi arde mie ? — Da, da, vorbi soţia guvernatorului, mai mult ca penA

tru sine. Dar iată ce vreau să-ţi spun, entre autres mom cher. Vous etes trop assidu awpres de l'autre, la blonde. *l Mi-e milă de bărbatul ei, zău...

— A, nu, sîntem prieteni cu el, zise, în naivitatea lui, I Nikolai. Nici prin gînd nu-i trecea că un atît de vesel fell de a-şi petrece vremea putea fi pentru cineva prilej dej supărare.

„Ce gogomănii i-am spus, păcatele mele, soţiei guverna- j torului l" îşi aminti deodată Nikolai în timpul cinei. „Acum j se apucă să mă însoare... Şi Sonia ?" Iar cînd îşi lua rămas bun de la soţia guvernatorului, care nu uită să-i mai re-pete o dată, zîmbind : „Aşadar, ţine minte", el o luă mai la o parte şi-i spuse :

— Uite ce este, să-ţi spun drept, ma tante... — Ce-i, ce este, dragul meu ? Hai să stăm aici. Pe Nikolai pusese stăpînire deodată dorinţa şi nevoia

imperioasă de a-şi destăinui, acestei femei aproape străine, gîndurile cele mai ascunse (gînduri pe care nu le-ar fi des-tăinuit nici mamei, nici sorei lui şi nici măcar unui prie-ten). Mai tîrziu, cînd îşi amintea de această pornire de sinceritate absolută, pornire prin nimic justificată, care avu însă pentru el urmări foarte însemnate, i se părea (aşa cum li se pare totdeauna oamenilor) că a fost doar aşa, un capriciu, un fleac; cu toate astea, sinceritatea lui spon-tană, împreună cu alte mtîmplări mărunte, avură pentru el şi pentru întreaga lui familie consecinţe uriaşe.

— Iată ce e, ma tante. Maman vrea de mult să mă însoare cu o fată bogată ; dar mie ideea de a mă însura pentru bani îmi face silă.

— O, da, înţeleg, spuse soţia guvernatorului. — Prinţesa Bolkonskaia e însă cu totul altceva ; mai

întîi, ca să fiu sincer, îmi place foarte mult ; e tocmai după inima mea ; şi pe urmă, Tucru curios, de cînd am întîlnit-o, în împrejurările acelea ciudate, mi-a trecut deseori prin cap gîndul eă asta înseamnă destin. Şi închipuieşte-ţi, ma tante : maman se gîndea de mult la ea, dar înainte n-am avut prilejul s-o întîlnesc, nu ştiu cum s-a tot întîmplat : nu ne-am întîlnit. Iar pe vremea cînd soră-mea, Nataşa, era logodnica fratelui ei, pe atunci, vezi, nici nu mă pu-

1 ...deocamdată, dragul meu, prea faci curte celeilalte, blondei.

Î6

l^tun (jindi să mă însor cu ea. A trebuit s~o întîlnesc anume llupâ ce Nataşa a rupt logodna ; ei, şi pe urmă, cum ştii... . . N-am spus asta nimănui şi nici n-am s-o spun. i pun numai dumitale...

uvernatorului îl strînse recunoscătoare de braţ. i'mâncata o cunoşti pe Sophie, verişoara mea? O • -, i-am promis s-o iau de nevastă şi mă voi căsători < . Aşa că, vezi, de o căsătorie cu alta nici nu poate fi

puse încurcat şi roşind Nikoîai. Mon cher, mon cher, ce fel judeci ? Păi, Sophie

■ nic şi tu singur spuneai că afacerile tatălui tău foarte prost. Dar maman ? Asta ar omorî-o ! Şi apoi,

' ■ H " 1 . dacă-i fată. cu suflet, cum ar putea suporta viaţa • U duce-o ? O mamă adusă la disperare, afacerile se de rîpă... Nu, mon cher, tu şi Sophie trebuie să

ii lucrul acesta. Nikolai tăcea, îi făcea plăcere să-i audă argumentele.

Totuşi, nu se poate, ma tante, zise el oftînd, după o Ncmlă tăcere. Apoi, nici nu e sigur dacă prinţesa ar vrea l| He mărite cu mine. Şi încă ceva. Acum ea e în doliu.

putea să se gîndească la măritiş ? ipoi ce crezi că eu te şi însor, cît a i bate din

II y a maniere et maniere i, spuse soţia guver- lui. :

raşnică peţitoare-mi eşti, via tante... zise Nikolai, ittndu-i mîna dolofană.

VI

ISIND LA MOSCOVA DUPÂ întîinirea cu Rostov, IM Măria găsi acolo pe nepotul ei împreună cu gu-i i u l

lui, precum şi scrisoarea prinţului Andrei, care-i Indica drumul de urmat spre Voronej, la mătuşa lor,

iVlulvinţeva. Grijile călătoriei, neliniştea pe care i n pricinuia gîndul la fratele ei, acomodarea la o altă viaţă, o

locuinţă nouă, figurile noi întîlnite, educaţia nepo-It'tulul, toate acestea înăbuşeau în sufletul prinţesei Ma-

ni imnitul acela care i se păruse o ispită şi care o rhlnulsc şi In timpul bolii tatălui ei şi după moartea

tel iji Iei de procedee...

27

acestuia şi, mai ales, după întîlnirea cu Rostov. Era tristă. I Durerea pierderii tatălui, îmbinîndu-se în inima ei cu 1 nenorocirea Rusiei, îi apăsa şi-i îngreuna din ce în ce mai mult şi acum sufletul, după o lună, cît trecuse de atunci, | în condiţiile unei vieţi mai liniştite. Era îngrijorată : gîndul că fratele ei, singurul om apropiat care-i mai rămăsese, înfrunta necontenite primejdii, o chinuia tot timpul. Mai j era şi preocupată de educaţia nepoţelului, de care nu se simţise niciodată în stare ; dar în adîncul sufletului ei se simţea împăcată, avînd conştiinţa că reuşise să-şi înăbuşe visurile stîrnite de întîlnirea cu Rostov şi nădejdile per-sonale legate de acest fapt.

Cînd, a doua zi după serata din casa ei, soţia guverna-torului veni la doamna Malvinţeva şi-i vorbi de planurile sale (făcînd, bineînţeles, rezerva că, deşi în împrejurările actuale nu putea fi vorba de o peţire în toată regula, nu era totuşi necuviincios să se întîlnească tinerii şi să li se dea prilejul de a se cunoaşte unul pe altul) şi cînd, după ce primi încuviinţarea mătuşii, soţia guvernatorului aduse vorba de Rostov în prezenţa prinţesei Măria, lăudîndu-1 şi povestind cum se înroşise el cînd îi vorbise de dînsa, prin-ţesa Măria nu simţi bucurie, ci durere : pacea şi echilibrul ei lăuntric piereau şi din nou se trezeau în ea dorinţele, îndoielile, reproşurile şi nădejdile.

Două zile, între primirea acestei ştiri şi vizita lui Ros-tov, prinţesa Măria nu se gîndi decît la felul cum se cu-venea să se poartă cu el. Ba se hotăra să nu apară în salon atunci cînd va veni el la mătuşă-sa, căci ei, în mare doliu fiind, nu i-ar sta bine să primească vizite, ba îşi zicea că ar fi o impoliteţe, după tot ce făcuse el pentru dînsa ; ba îi trecea prin cap că mătuşa ei şi soţia guvernatorului au în vedere unele planuri privitoare la ea şi la Rostov (şi pri-virile şi vorbele lor păreau chiar să confirme uneori aceste bănuieli) ; ba îşi spunea că numai ea, în josnicia ei, îşi pu-tea face astfel de gînduri despre cele două femei : nu se putea să nu înţeleagă ele că, în situaţia ei, cînd încă nici nu şi-a scos voalul de doliu, o asemenea petitorie ar fi o jignire, atît pentru ea, cît şi pentru memoria tatălui său. Presupunînd că avea să apară la venirea lui în vizită, prinţesa Măria chibzuia din vreme ce-i va spune el şi cu-vintele pe care i le va spune ea lui ; şi, cînd i se păreau nemeritat de reci cuvintele acestea, cînd i se părea că prea spuneau multe. Dar mai mult decît orice o înspăimînta £ap-

28

tul că la această întilnire — simţea ea bine — o va cuprinde :,.i stăpini tulburarea, care o va trăda de cum va da ochi cu el.

Totuşi cînd duminică, după liturghie, lacheul anunţă în salon că sosise contele Rostov, prinţesa nu se arătă defel tulburată ; doar cît se îmbujora puţin şi ochii îi licăriră de o lumină nouă, strălucitoare.

— Dumneata l-ai văzut, mătuşica ? întrebă prinţesa Măria cu voce calmă, fără să ştie nici ea cum de putuse i-amine, în aparenţă, atît de liniştită şi de naturală.

Cînd Rostov intră în salon, prinţesa Măria îşi lăsă un moment capul în piept, ca pentru a-i da musafirului răgaz să se salute cu mătuşa ; apoi, chiar în clipa cînd Nikolai se întorcea spre ea, ridică fruntea şi ochii ei scînteietori îi mtîlniră privirea. Cu o mişcare plină de demnitate şi graţie, ea se ridică surîzînd, îi întinse mîna subţire şi gingaşă şi-i vorbi cu o voce, în care pentru întîia oară îi răsunau coar-dele tainice ale feminităţii. Mademoiselle Bourienne, care era şi ea în salon, se uită nedumerită, în prada uimirii, la prinţesa Măria. Nici ea, care era o cochetă iscusită, nici ea n-ar fi putut manevra mai bine la întîlnirea cu bărbatul căruia trebuia să-i placă.

„Ori îi vine bine în negru, ori s-a făcut într-adevăr frumoasă şi eu n-am prins de veste. Ce tact, mai ales, şi cîtă graţie !" îşi zicea mademoiselle Bourienne.

Dacă prinţesa Măria ar fi fost în stare să gîndească în clipa aceea, s-ar fi mirat şi mai mult decît mademoi-selle Bourienne de schimbarea ce se petrecuse în ea. Din clipa cînd văzu în faţa ochilor chipul acesta frumos şi drag, o putere nouă de viaţă puse stăpînire pe ea, dictîn-du-i, împotriva voinţei ei, cum să vorbească şi să se mişte. Faţa ei, din clipa cînd intrase Rostov, se transfigurase. Aşa cum, atunci cînd se aprinde brusc lumina într-un felinar sculptat şi pictat, iese la iveală pe neaşteptate pe pereţii lui complicata şi iscusita-i lucrătură artistică, ce te uimeşte cu frumuseţea ei, dar care înainte ţi se părea grosolană, obscură şi stupidă, tot aşa se transfigura de-odată chipul prinţesei Măria. Pentru întîia oară ieşea la lumină toată frumuseţea şi curăţenia lăuntrică, spirituală, pe care viaţa ei de pînă atunci o cunoscuse. Tot chinul ei lăuntric, neîmpăcarea ei cu sine, suferinţele, năzuinţa spre bine, resemnarea, iubirea, sacrificiul de sine, toate

29

acestea se răsfrîngeau acum în ochii strălucitori, în zîm-betul fin, în fiecare trăsătură a chipului ei delicat. Rostov văzu toate acestea la fel de limpede, ca şi cînd i-ar fi cunoscut întreaga viaţă. Simţea că fiinţa din faţa lui era ceva aparte, mai bună decît toate fiinţele pe care le întîlnise pînă atunci şi, mai cu seamă, mai bună decît el. Conversaţia fu dintre cele mai simple şi mai lipsite de importanţă. Vorbiră despre război, exagerînd fără să vrea şi ei, aşa cum exagerau toţi, durerea ce le-o pricinuiau evenimentele, vorbiră despre ultima lor întîlnire, şi Nikolai căută să abată discuţia asupra altui subiect, vorbiră apoi despre buna soţie a guvernatorului, despre rudele lui Nikolai şi cele ale prinţesei Măria.

Prinţesa Măria nu vorbi despre fratele ei şi căută să schimbe vorba ori de cîte ori mătuşa sa pomenea de îînsul. Se vedea că ea se putea preface atunci cînd vorbea le nenorocirile Rusiei, dar, că fratele îi era ceva prea iproape de suflet şi nu voia, nici nu putea vorbi :u uşurinţă despre dînsul. Nikolai observă lucrul acesta, işa cum în general prinse, cu un spirit de observaţie care m-i era de fel propriu, toate delicatele trăsături de ca- ■acter ale prinţesei Măria, trăsături care nu făceau decît ă-1 întărească în convingerea că ea era o fiinţă cu totul parte, o fiinţă ieşită din comun. întocmai ca şi prinţesa .îaria cînd se vorbea de el, Nikolai se înroşea şi se intimida >ri de cîte ori vorbea cineva de prinţesă, sau numai cît se ;îndea la dînsa ; dar în faţa ei, nu se simţea defel stin- ;herit şi vorbea cu totul altceva decît se pregătise să pună : nu spunea totuşi decît ceea ce-i trecea în clipa ceea prin cap şi se întîmpla să fie totdeauna potrivit.

în cursul scurtei sale vizite, aşa cum se întîmpla în- atdeauna acolo unde sînt copii, Nikolai recurse, într-un loment cînd conversaţia lîncezea, la copilul prinţului L.ndrei, îl mîngîie şi-1 întrebă dacă n-ar vrea să se facă usar. Apoi îl luă pe micuţ în braţe, începu să-1 învîr- îască vesel şi-i aruncă prinţesei Măria o privire. îndu- )şată, fericită şi sfioasă, privirea ei urmărea copilul iubit 1 braţele bărbatului pe care-1 iubea. Nikolai surprinse rivirea aceasta şi, ca şi cum i-ar fi pricepiAînţelesul, se irosi de plăcere şi începu să sărute voio^p binevoitor îpilul.

Din cauza doliului, prinţesa Măria nu ieşea, iar Nikolai a socotea cuviincios să o viziteze ; soţia guvernatorului,

însă, îşi continuă, oricum, rolul de peţitoare, transmiţîn-du-i lui Nikolai cuvintele măgulitoare spuse despre el de prinţesă şi viceversa, ori stăruind ca Rostov să se explice cu prinţesa Măria. In vederea acestei explicaţii, ea aranja o întîlnire între cei doi tineri, în casa episcopului, înainte de slujbă.

Deşi Rostov apucase să-i spună nevestei guvernatoru-lui că nu va avea nici o explicaţie cu prinţesa Măria, el făgădui totuşi să vină.

Aşa cum, la Tilsit, odinioară, Rostov nu-şi îngăduise să se îndoiască daca era bine sau nu ceea ce toţi recunoş-teau ca fiind bine, la fel şi acum, după o scurtă, dar sinceră frămîntare între năzuinţa de a-şi construi o viaţă aşa cum înţelegea el şi supunerea docilă faţă de împrejurări, alese calea din urmă şi se lăsă în voia acelei forţe care-1 atrăgea încotrova, spre necunoscut (simţea prea bine lucrul acesta), cu o putere de nebiruit. Ştia că, după ce-i făcuse promi-siuni Soniei, a-şi destăinui prinţesei Măria sentimentele ar fi însemnat ceea ce numea el o mîrşăvie. Şi el ştia că mîrşăvii nu va comite niciodată. Dar mai ştia, de ase-menea (şi nu numai că ştia, ci şi simţea în adîncul sufle-tului său), că, lăsîndu-se acum în voia împrejurărilor şi a oamenilor care-1 conduceau, nu numai că nu făcea nimic rău, ci, dimpotrivă, săvîrşea ceva foarte însemnat — mai însemnat decît tot ce săvîrşise de cînd trăia.

După întîlnirea cu prinţesa Măria, deşi felul lui de viaţă rămăsese aparent acelaşi, toate plăcerile de altădată îşi pierduseră farmecul pentru el şi se gîndea adeseori la dînsa ; dar nu se gîndea niciodată la ea aşa cum se gîndea la toate fetele întîlnite pînă atunci în societate şi nici aşa exaltat cum se gîndise cîndva, multă vreme, la Sonia. La fiecare din fetele întîlnite el se gîndise, ca orice om cinstit, ca la viitoarea lui soţie, împrumutîndu-le în imaginaţia lui toate atributele vieţii conjugale : capotul alb, samovarul, cupeul nevestei, copilaşii, maman, şi pava, felul lor de a se purta cu ea şi aşa mai departe. Şi toate aceste reprezentări ale viitorului îi făceau plăcere. Acum însă, cînd se gîndea la prinţesa Măria, pe care rudele lui o peţeau, nu-şi putu reprezenta nimic, măcar o dată. des-pre viitoarea lui viaţă conjugală. Şi dacă încerca lucrul acesta, totul i se părea vag şi fals. Nu reuşea decît să-şi facă singur spaime.

VII

GROAZNICA ŞTIRE A LUPTEI de la Borodino şi a pierderilor noastre în morţi şi răniţi, pe lingă şi mai groaz-nica veste a pierderii Moscovei, fură primite la Voronej pe la jumătatea lui septembrie. Prinţesa Măria, aflînd de-abia din gazete că fratele ei fusese rănit şi neavînd despre el nici o altă ştire, se pregătea să plece în căutarea prinţului Andrei, după cîte auzise Nikolai (căci n-o mai întîlnise).

Primind ştirile despre lupta de la Borodino şi despre părăsirea Moscovei, Rostov nu încerca atîta părere de rău, deznădejde, mînie sau dorinţă de răzbunare, ori alte ase-menea sentimente, cît se pomeni dintr-o dată plictisit şi contrariat, ca şi cum i-ar fi fost ruşine şi s-ar fi simţit stingherit la Voronej. I se păreau prefăcătorii toate discu-ţiile pe care le auzea ; nu ştia ce să creadă de toate acestea şi simţea că numai acolo, la regiment, totul ar deveni iarăşi clar pentru el. Începu să-i dea zor cu achiziţionarea cailor şi se supăra, adeseori pe nedrept, pe ordonanţa lui şi pe vagmistru.

Cu cîteva zile înainte de plecarea lui Rostov, se anunţă la catedrala oraşului un tedeum pentru victoria obţinută de trupele ruse şi Nikolai luă parte la slujbă. în biserică el se aşeză cam la spatele guvernatorului şi ascultă slujba cu ceremonioasă gravitate, deşi cu gîndul la cu totul alte lucruri. Cînd slujba se isprăvi, soţia guvernatorului îl chemă la dînsa.

— Ai văzut-o pe prinţesă ? zise ea, arătînd cu capul spre o doamnă în negru, care sta în strană.

Nikolai o recunoscu îndată pe prinţesa Măria, nu atît după profilul care i se zărea de sub borurile pălăriei, cît după sentimentul acela de prudenţă, de teamă şi de milă care-1 învălui în aceeaşi clipă. Adîncită, se vede, în gîn-durile ei, prinţesa Măria îşi făcea ultimele cruci înainte de a ieşi din biserică.

Nikolai se uită cu uimire la faţa ei. Era aceeaşi faţă pe care i-o mai văzuse şi înainte ; aceeaşi îi era expresia de gingaşă şi subtilă frămîntare interioară, dar acum era învăluită într-o cu totul altă lumină. O înduioşătoare ex-presie de durere, cucernicie şi nădejde se vedea pe chipul ei. Aşa cum i se întîmpla întotdeauna în prezenţa ei,

32

Nikolai, fără să mai aştepte sfatul soţiei guvernatorului, fără să se întrebe dacă e bine, dacă e cuviincios sau nu să-i adreseze cuvîntul aici, în biserică, se apropie de ea şi-i spuse că a auzit de durerea ce o lovise şi că o împăr-tăşea, din adîncul sufletului, şi el. Numai cît îi auzi vocea şi faţa ei se şi lumină brusc, răsfrîngînd totodată şi durere, şi bucurie.

— Un singur lucru voiam să vă spun, prinţesă, zise Rostov, şi anume că, dacă prinţul Andrei Nikolaevici n-ar mai fi în viaţă, s-ar fi anunţat imediat în gazete, căci e vorba, doar, de un comandant de regiment.

Prinţesa se uită la el fără să înţeleagă ce spunea, bucu-rîndu-se doar că vedea pe chipul lui expresia aceea de compătimire pentru durerea ei.

— Şi eu ştiu, din atîtea alte cazuri, că rana de schijă (în ziare se vorbea de grenadă) ori e mortală şi cu efect imediat, ori e, dimpotrivă, foarte uşoară, zise Nikolai. Trebuie să nădăjduim ce e mai bine, şi eu sînt sigur...

Prinţesa Măria îl întrerupse. — O, asta ar fi atît de îngro... începu ea şi, fără să-şi

termine vorba, de emoţie, îşi înclină capul cu o mişcare graţioasă (cum erau toate mişcările pe care le făcea în faţa lui), apoi, privindu-1 recunoscătoare, plecă să-şi ajungă din urmă mătuşa.

în seara aceea, Nikolai nu se duse la nimeni în vizită şi rămase acasă ca să încheie unele socoteli cu vînzătorii de cai. Cînd sfîrşi cu treburile, era prea tîrziu ca să mai iasă undeva, dar prea devreme ca să se culce, şi Nikolai, singur, se plimbă multă vreme în sus şi-n jos prin odaie, meditînd asupra vieţii lui, lucru care la el se întîmpla rar.

Prinţesa Măria îi făcuse o impresie plăcută atunci, lîngă Smolensk. Faptul că o întîlnise în împrejurări atît de ieşite din comun şi faptul că tocmai pe ea i-o recoman-dase, cîndva, mama lui ca pe o partidă bogată, îl făcuseră să-i acorde o atenţie neobişnuită. La Voronej, în timpul vizitelor sale, impresia aceasta deveni şi puternică, nu numai plăcută. Nikolai fu uimit de marea frumuseţe mo-rală pe care o observase de data aceasta la dînsa. Deşi se pregătea de cîtva timp să plece, nu-i trecuse pînă acum prin cap să regrete faptul că, plecînd din Voronej, se lipsea de plăcerea de a o vedea pe prinţesa Măria. Dar întîlnirea de azi din biserică (Nikolai simţea lucrul acesta) i se înti-părise în inimă mai adînc decît ar fi prevăzut şi mai adînc

33 3 — Război şl pace voi. IV

decît ar fi dorit pentru liniştea sa. Faţa ei palidă, fină şi tristă, privirea ei strălucitoare, mişcările ei line şi graţioase şi, mai ales, adînca şi gingaşa tristeţe ce se citea din toate trăsăturile ei îl nelinişteau şi-i solicitau compătimirea. Rostov nu putea răbda să vadă la bărbaţi expresia unei înalte vieţi interioare (de aceea nici nu-1 iubea pe prinţul Andrei) ; el numea cu dispreţ toate acestea filozofie şi visări ; dar la prinţesa Măria tocmai în această tristeţe, ce exprima toată adîncimea vieţii ei interioare, care-i lipsea lui Nikolai, el simţea o irezistibilă atracţie.

„Ce fată minunată trebuie să fie. înger, nu altceva, îşi spunea el. De ce nu sînt liber, de ce m-am pripit aşa cu Sonia ?" Şi, fără voia lui, comparaţia între ele i se impuse : una lipsită, cealaltă înzestrată din plin cu daru-rile spirituale care-i erau străine lui Nikalai şi pe care tocmai de aceea el le preţuia atît de mult. încercă să-şî închipuie ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi fost el liber. In ce fel i-ar fi făcut el propunerea şi cum ar fi devenit ea soţia lui ? Dar nu, lucrul acesta nu şi-1 putea închipui. I se făcu frică şi nu-şi putu trezi în minte nici o icoană limpede. Cu Sonia, el îşi făurise demult un tablou al viitorului său ; şi toate erau atît de simple şi de limpezi, tocmai pentru că erau numai în închipuire şi pentru că el ştia tot ce se petrece cu Sonia ; dar viitorul împreună cu prinţesa Măria nu şi-1 putea închipui, tocmai pentru că el n-o înţelegea, ci o iubea doar.

Visurile lui în legătură cu Sonia aveau în ele ceva vesel, ceva de Jucărie. Dar să se gîndeaseă la prinţesa Măria îi era totdeauna greu şi i se părea, într-o oarecare măsură, înfricoşător.

„Cum se ruga ! îşi aminti el. Se vedea că pune tot sufletul în rugăciune. Da, asta-i rugăciunea care mută munţii din loc şi sînt încredinţat că rugăciunea îi va fi ascultată. De ce oare nu mă rog şi eu să mi se dea lucrul de care am nevoie ? îşi aminti el. Dar care-i lucrul de care am eu nevoie ? De libertate, de independenţă faţă de Sonia. Bine spunea ea, îşi aminti el de cuvintele soţiei guvernatorului, numai la nenorociri mă pot aştepta dacă mă însor cu Sonia. încurcături, mama nenorocită... aface-rile băneşti... încurcături, groaznice încurcături 1 Şi, pe urmă, eu nici n-o iubesc. Nu, n-o iubesc aşa cum s-ar cuveni. Dumnezeule ! Scoate-mă din această situaţie în-grozitoare şi fără ieşire ! începu el deodată să se roage.

34

Da, rugăciunea poate muta şi munţii din loc, dar trebuie să crezi şi să nu te rogi aşa cum ne rugam noi cînd eraitî copii, eu şi Nataşa, cerînd lui Dumnezeu să se facă zăpada zahăr şi dînd fuga în curte să vedem dacă într-adevăr s-a făcut zăpada zahăr. Nu, eu acuma doar nu mă rog pentru* fleacuri", zise el, punîndu-şi luleaua într-un colţ ; şi, îm-preunîndu-şi mîinile, îngenunche în faţa icoanei. Apoi, înduioşat de amintirea prinţesei Mafia, începu să se roage aşa cum de multă vreme nu se mai rugase. Ochii îi erau umezi şi lacrimile îl înecau, cînd în prag se ivi, cu nişte hîrtii în mînă, Lavruşka.

— Prostule ! Ce dai aşa buzna nechemat ? se răsti Nikolai, sărind repede în picioare.

— De lâ guvernator, rosti cu voce somnoroasă La- vruşka, a venit tulierut, aveţi scrisoare.

■— Bine, bine, mulţumesc, pleacă ! Nikolai luă cele două scrisori. Una era de la mamă-sa,

cealaltă de la Sonia. Le cunoseu după scris şi desfăcu mai întîi scrisoarea Soniei. Dar abia citi cîteva rîndufi, că faţa i se îngălbeni şi ochii i se măriră de spaimă şi de bucurie.

— Nu, asta-i cu neputinţă ! rosti el cu glas tare. Şi, nemaiputînd sta locului, începu să se plimbe în

lung şi-n lat prin odaie cu scrisoarea în mînă, citind-o. O parcurse în fugă, apoi o mai citi o dată şi încă 0 dată, apoi, ridicînd din umeri şi dînd braţele în laţuri, se opri in mijlocul odăii, cu gura căscată şi cu ochii aţintiţi în gol. Lucrul pentru care nici n-apucase bine să se roage, cu credinţa că Dumnezeu îi va asculta rugăciunea, se împli-nise ; dar Nikolai era mirat de faptul acesta, ca şi cum ar fi fost ceva neobişnuit, ca şi cum niciodată nu s-ar fi aşteptat şi ca şi cum tocmai împlinirea atît de grabnică a dorinţei lui i-âr fi dovedit că nu era ceva venit de la Dum-nezeu, la care se rugase, ci o simplă întîmplare.

Nodul câre-1 ţinea pe Rostov legat şi care părea de nedesfăcut, era dezlegat prin această neaşteptată scrisoare a Soniei, pe care nimic fl-o provocase (după cum i se părea lui Nikolai). Ea îi scria că ultimele împrejurări nenoro-cite, pierderea aproape a întregului avut al Rostovildr la Moscova şi dorinţa, nu o dată formulată de contesă, ca Nikolai să se însoare di pf înţesa Bolkonskâia, precum şi

35

tăcerea şi răceala lui din ultima vreme, toate acestea la un loc o făcuseră să ia hotărîrea de a renunţa la promi-siunea lui de căsătorie şi de a-i reda deplina libertate.

„Prea mă apăsa greu gîndul că pot fi eu pricina supără-rilor şi discordiei în familia care m-a ocrotit, scria ea, iar dragostea mea nu are decît un singur ţel : fericirea celor pe care îi iubesc ; de aceea te implor, Nicolas, să te con-sideri liber şi să ştii că, în ciuda celor întîmplate, nimeni nu te poate iubi mai mult decît Sonia ta."

Amîndouă scrisorile veneau din Troiţa. A doua era de la contesă. In scrisoarea aceasta i se descriau ultimele zile la Moscova, plecarea, incendiul şi pierderea întregului avut. Tot în scrisoarea aceasta contesa îi mai scria, între altele, că prinţul Andrei e printre răniţii care călătoreau împreună cu ei. Starea lui era foarte gravă, dar acum doctorul spune că sînt speranţe mai multe. Sonia şi Nataşa îl îngrijesc ca nişte adevărate infirmiere.

Cu scrisoarea aceasta, Nikolai se duse a doua zi la prinţesa Măria. Nici Nikolai, nici prinţesa Măria nu ros-tiră vreo vorbă cu privire la ceea ce puteau însemna cu-vintele „Nataşa îl îngrijeşte" ; dar datorită acestei scri-sori, între Nikolai şi prinţesă se stabili, dintr-o dată, o mai mare apropiere, cam ca raporturile de rudenie.

în ziua următoare, Rostov o conduse pe prinţesa Măria, care pleca la Iaroslavl, şi în cîteva zile se întoarse şi el înapoi la regiment.

VIII

SCRISOAREA SONIEI CĂTRE Nikolai, care era pen-tru el o îndeplinire a rugăciunii, fusese scrisă la Troiţa. Iată ce anume o provocase. Gîndul de a-1 însura pe Nikolai cu o fată bogată o preocupa din ce în ce mai mult pe bătrîna contesă. Ea ştia că Sonia era piedica principală. Şi viaţa Soniei în ultima vreme, mai ales după scrisoarea lui Nikolai care descria întîlnirea lui cu jgjjijiţesa Măria la Bogucearovo, devenise din zi în zi mărirea în casa contesei. Bătrîna nu scăpa nici un prilej de a-i face Soniei observaţii jignitoare sau chiar crude.

36

Cîteva zile înainte de plecarea din Moscova însă, con-tesa, mişcată şi tulburată de cîte se petreceau, o chemase pe Sonia la ea şi, în loc de reproşuri şi de pretenţii, îi adresase cu lacrimi în ochi rugămintea ca, sacrificîndu-se, drept recunoştinţă pentru tot ce făcuseră pentru ea, să rupă legăturile cu Nikolai.

— Nu voi avea linişte pînă nu-mi vei făgădui lucrul acesta.

Sonia izbucni într-un plîns isteric şi răspunse, printre hohote, că va face totul, că e gata la orice, dar nu-şi dădu de-a dreptul făgăduinţa cerută ; în adîncul sufletului, ea nu se putea hotărî să facă ceea ce cereau de la ea. Trebuia să se jertfească pe sine pentru fericirea familiei care o hrănise şi o crescuse. Era în obişnuinţa Soniei să se jert-fească pentru fericirea altora. Situaţia ei în această casă era de aşa natură, încît numai pe calea sacrificiului putea să-şi arate calităţile ; şi ea se deprinsese şi-i plăcea chiar să facă sacrificii. Insă alte daţi, ori de cîte ori se jertfise, era bucuroasă să ştie că, prin această jertfă de sine, ea sporea în valoare atît în propriii săi ochi, cît şi în ai celor-lalţi, şi devenea astfel şi mai vrednică de Nicolas, pe care-1 iubea mai mult decît orice pe lume ; pe cînd acum, jertfa care i se cerea era să renunţe tocmai la ceea ce constituia pentru dînsa toată răsplata sacrificiilor ei, întregul sens al existenţei sale. Şi, pentru prima oară în viaţă, ea simţi o ciudă amară faţă de aceia care îi făcuseră atîta bine pentru ca s-o chinuiască apoi cu atît mai crunt ; simţi că o pizmuieşte pe Nataşa, care nu cunoscuse nimic asemă-nător vreodată, care nu avusese niciodată nevoie să facă sacrificii şi-i obliga pe ceilalţi să se jertfească pentru dînsa şi care era totuşi răsfăţata tuturor. Pentru prima oară Sonia simţi cum, din potolita şi curata ei iubire pentru Nicolas, începea dintr-o dată să crească un senti-ment pătimaş, mai presus şi de legi, şi de virtute, şi de religie. Şi, sub înrîurirea acestui sentiment, Sonia care, tot ducîndu-şi viaţa în funcţie de alţii, se învăţase, fără voia ei, să fie un caracter ascuns, răspunse contesei în termeni vagi şi generali, evită discuţiile cu ea şi se hotărî să aştepte pînă se va întîlni cu Nikolai, cu gîndul ca la această întîlnire, în loc să-i redea libertatea, să-1 lege, dimpotrivă, pentru totdeauna de dînsa.

Pregătirile de drum şi groaza ultimelor zile de şedere a Rostovilor la Moscova înăbuşiră în sufletul Soniei gîn-

37

durile triste ce o chinuiau. Era bucuroasă să scape de ele, ocupîndu-se cu tot felul de treburi practice. Dar cînd află de prezenţa prinţului Andrei în casa lor, o cuprinse — cu toajă compătimirea sinceră ce o ayea pentru el şi pentru Nataşa -r- bucuria superstiţioasă că Dumnezeu nu îngăduie ca ea să fie despărţită de Nicolas. Ştia că Nataşa nu-1 iubise decft pe prinţul Andrei şi că nu încetase să-1 iu-bească. Mai ştia că acum, puşi laolaltă în împrejurări atît de îngrozitoare, ei se vor apropia din nou unul de altul şi că, în cazul acesta, Nicolas, ca o urmare a rudeniei care avea să intervină între ei, nu se va mai putea căsători cu prinţesa Măria. Cu toată grozăvia celor întîmplate în ultimele zile de şedere la Moscova şi în primele zile ale călătoriei, sentimentul acesta, conştiinţa aceasta a ames-tecului Providenţei în treburile ei personale, o bucura pe Sonia.

La lavra Troiţa, Rosţovii făcură cel dintîi popas de zi din călătoria lor.

Li se dădură în arhondaricul Javrei trei odăi mari, din care una o ocupă prinţul Andrei. Rănitului îi era mult mai bine în ziua aceea. Nataşa era cu el. In odaia vecină erau contele şi contesa, în respectuoasă conversaţie cu stareţul, ce venise să-şi vadă aceste vechi cunoştinţe, care-i făcu-seră mereu danii pentru mînăsţire. Sonia era şi ea de faţă, chinuită de curiozitatea de a afla despre ce vorbeau prinţul Andrei şi Nataşa. Le auzea zgomotul glasurilor prin uşă. Deodată, uşa dinspre odaia prinţului Andrei se deschise. Nataşa ieşi cu o expresie de nelinişte pe faţă şi, fără să-1 observe pe călugărul care se ridicase s-o întîmpine şi îşi potrivea mîneca largă a mîinii drepte, pentru a o bine-cuvînta, se apropie de Sonia şi o apucă de mînă.

—- Nataşa, ce ai ? Vino aici, zise contesa. Nataşa se apropie să primească binecuvîntarea, şi

stareţul o sfătui să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfîntului Nicolae.

Cum ieşi stareţul, Naţaşa îşi luă de mînă prietena şi trecu împreună cu ea în camera cea goală.

— Aşa-i, Sonia ? Aşa-i că are să trăiască ? zise ea. Sonia, cîţ sînt de fericită şi oît de nenorocită sînt ! Sonia, surioara mea dragă, va fi totul ca înainte. Numai să fie el sanătQS. Dar nu se poate ca el să... pentru că, pentru... că.... Şi Nataşa izbucni în plîns.

33;

!

— Aşa-i ! Eu ştiam de mult ! Slavă Domnului, spuse Sonia. Are să se facă sănătos.

Sonia era nu mai puţin emoţionată decît prietena ei, şi din pricina temerilor şi a durerii Nataşei, dar şi din cauza propriilor ei gînduri nemărturisite nimănui. Plîn-gînd, o consola şi o săruta pe Nataşa. „Numai de-ar trăi !" îşi zicea ea. După ce plînseră, după ce mai statură de vorbă puţin şi îşi şterseră lacrimile, cele două prietene se apropiară de uşa prinţului Andrei. Nataşa o deschise cu precauţie şi se uită în odaie. Sonia, alături de ea, ră-măsese în uşa întredeschisă.

Prinţul Andrei zăcea în pat, sprijinit pe trei perne înalte. Chipul palid îi era liniştit, ochii închişi, şi se putea vedea cît de regulat respiră.

— Ah, Nataşa ! exclamă deodată, aproape strigînd, Sonia, apucîndu-şi verişoara de o mînă şi ferindu-se din uşă.

— Ce-i, ce-i ? întrebă Nataşa. — Aşa era, aşa era, uite... zise Sonia palidă, şi buzele

îi tremurau. Nataşa închise uşor uşa şi o trase pe Sonia lîngă fe-

reastra, fără să fi înţeles încă ce voise să spună. — Ţi-aduci tu aminte, vorbi, speriată şi cu o expresie

solemnă, Sonia, ţi-aduci tu aminte cînd m-am uitat în oglindă pentru tine... La Otradnoe, de Crăciun... Ţi-aduci aminte ce-am văzut ?...

— Da, da ! spuse Nataşa, făcînd ochii mari şi aducîn- du-şi vag aminte că Sonia îi spusese atunci ceva despre prinţul Andrei, pe care-1 văzuse zăcînd în pat.

— Ţi-aduci aminte ? continuă Sonia. Aşa l-am văzut atunci şi v-am spus tuturor, şi ţie, şi Duniaşei. L-am văzut cum sta întins în pat, spuse ea, dînd din mînă cu degetul ridicat la fiecare amănunt de care-şi amintea, cum sta cu ochii închişi, cum era acoperit cu o plapumă roz şi cum îşi încrucişase mîinile pe piept, continuă Sonia, din ce în ce mai încredinţată, pe măsură ce descria amănuntele văzute acum, că întocmai aceleaşi amănunte ea le văzuse şi atunci. Atunci nu văzuse de fapt nimic şi spusese că vede doar ce-i trecuse prin minte ; acum însă ceea ce născocise atunci i se părea tot atît de real ca oricare amintire. Nu numai că-şi aminti ce spusese atunci, şi

39

anume că el întorsese capul spre ea, că zîmbise şi că era acoperit cu ceva roşu, dar era ferm convinsă că spusese şi văzuse încă de atunci că era acoperit cu ceva roz, şi anume cu o plapumă roz, şi că era cu ochii închişi.

— Da, da, chiar cu o plapumă roz, zise Nataşa, căreia de asemenea i se părea acum că-şi aminteşte că fusese vorba de o plapumă roz şi vedea, în faptul acesta mai ales, ciudăţenia şi misterul prezicerii.

— Dar ce să însemne asta ? întrebă gînditoare Nataşa. — Ah, nu ştiu, dar ce lucru extraordinar ! zise Sonia,

cuprinzîndu-şi capul între palme. Peste cîteva minute, prinţul Andrei sună şi Nataşa

intră la el ; iar Sonia, tulburată şi înduioşată cum rar i se întîmpla să fie, rămase la fereastră, gîndindu-se tot la ciudăţenia celor petrecute.

în aceeaşi zi se ivi o ocazie de a trimite corespondenţă pe front şi contesa îi scrise fiului ei o scrisoare.

— Sonia, îşi chemă contesa nepoata, ridicînd capul de deasupra hîrtiei, cînd aceasta trecu pe lîngă dînsa, Sonia, tu nu-i scrii lui Nikolenka ? întrebă ea încet, cu voce tremurătoare ; şi în privirile ochilor ei obosiţi ce o fixau prin ochelari, Sonia citi tot ce voia să spună contesa prin aceste cuvinte. în privirea aceasta era şi rugăminte, şi teamă de refuz, şi ruşine pentru ceea ce trebuia să ceară, şi ura neîmpăcată gata să izbucnească în cazul unui refuz.

Sonia se apropie de contesă şi, lăsîndu-se în genunchi, îi sărută mîna.

— îi scriu, marnan, zise ea. Pe Sonia o înduplecaseră, o tulburaseră şi o înduioşa-

seră toate cele petrecute în ziua aceea, mai cu seamă că vedea acum adeverirea misterioasei prorociri. Acum cînd ştia că, prin reluarea legăturilor dintre Nataşa şi prinţul Andrei, Nikolai nu s-ar mai fi putut însura cu prinţesa Măria, ea simţi cu bucurie că revine la abnegaţia ei de altădată, stare de suflet în care îi plăcea şi se deprinsese să trăiască şi, cu lacrimi în ochi de bucuria conştiinţei că face un gest mărinimos, ea scrise, întrerupîndu-se de cîteva ori din pricina lacrimilor care-i întunecau ochii negri cati-felaţi, scrisoarea aceea înduioşătoare, a cărei primire îl uimise pe Nikolai atît de mult.

40

IX

LA CORPUL DE GARDĂ UNDE fusese dus Pierre, ofiţerul şi soldaţii care îl arestaseră îl tratară cu duş-mănie, dar şi cu respect. Se simţea în felul lor de a se purta cu dînsul şi bănuiala că el n-ar fi ce era (nu ştiau dacă nu cumva e vreun personaj foarte important), şi duşmănia stîrnită de amintirea, proaspătă încă, a luptei ce trebuiseră să dea cu dînsul.

Dar cînd, în dimineaţa zilei următoare, veni schimbul, Pierre simţi că pentru noua gardă — ofiţeri şi soldaţi — el nu mai însemna ceea ce însemnase pentru cei care-1 prinseseră. într-adevăr, în omul acesta mare şi gras, cu caftan de mujic, garda celei de-a doua zile nu mai vedea pe bărbatul sprinten care se bătuse atît de disperat cu hoţul şi cu patrula şi care rostise fraza aceea solemnă despre salvarea copilului — ci vedea în el doar pe cel de-al şaptesprezecelea dintre ruşii, deţinuţi nu se ştie pentru ce, din ordinul înaltului comandant. Iar dacă li se părea ceva deosebit la Pierre, nu era decît înfăţişarea lui, de loc timidă, de om concentrat şi dus pe gînduri, şi limba franceză în care, spre uimirea francezilor, el se exprima atît de bine. în ciuda acestui fapt, în aceeaşi zi pe Pierre îl puseră laolaltă cu ceilalţi arestaţi şi indivizi suspecţi, întrucît de încăperea pe care o ocupase el pînă atunci avea nevoie un ofiţer.

Toţi ruşii care se aflau în arest împreună cu Pierre erau oameni din cele mai de jos pături sociale. Şi toţi, recunoscînd în Pierre boierul, se fereau de dînsul, mai ales că vorbea şi franţuzeşte. Pierre auzea cu mîhnire cum îşi băteau joc de el între dînşii.

A doua zi seara, Pierre află că toţi deţinuţii aceştia (şi cu dînşii o dată probabil şi el) urmau să fie judecaţi pentru punere de foc. A treia zi Pierre fu dus, împreună cu ceilalţi, într-o casă unde se afla un general francez cu mustăţi albe, doi colonei şi alţi cîţiva francezi cu eşarfă la mînecă. Cu acea precizie şi meticulozitate mai presus, chipurile, de orice slăbiciune omenească, cu care judecă-torii se adresează de obicei acuzaţilor, i se puseră şi lui Pierre — la rînd cu toţi ceilalţi — obişnuitele întrebări : cine era, unde fusese ? în ce scop ? ş.a.m.d.

întrebările acestea, care ocoleau fondul chestiunii şi excludeau posibilitatea dezvăluirii acestui fond, aveau drept scop, ca toate întrebările care se pun la judecăţi, doar să construiască jgheabul prin care judecătorii ar fi dorit să curgă răspunsurile acuzatului, ca să-1 aducă la ţelul dorit, adică la învinovăţire. Cum începea să spună ceva care nu mai satisfăcea ţelul acuzării, pe loc înlăturau jgheabul, şi apa putea curge încotro avea poftă. în afară de aceasta, Pierre simţea ceea ce simt toţi acuzaţii în faţa tuturor instanţelor : nedumerire. Pentru ce toate aceste întrebări ? I se părea că numai din condescendenţă sau oarecum din politeţe se folosea această cursă a aşezării jgheabului. El ştia că se afla în mîinile acestor oameni, că numai forţa îl adusese aici, că numai forţa le dădea dreptul de a cere răspunsuri la întrebări, că scopul unic al acestei adunări consta în a-1 găsi vinovat. Şi, de aceea, cum era vorba de forţă şi exista dorinţa de a-1 găsi vino-vat, nu mai aveau nevoie nici de cursa întrebărilor şi nici de judecată. Era limpede că toate răspunsurile trebuiau să ducă la învinovăţire. La întrebarea : ce făcea cînd fusese ridicat, Pierre, răspunse cu oarecare dramatism că ducea părinţilor copilul qu'il avait sauve des flammes '. Pentru ce se bătuse cu jefuitorul ? Pierre răspunse că luase apărarea unei femei, că apărarea unei femei jignite este o datorie a oricărui om şi că... Aici îl opriră : asta nu avea legătură cu chestiunea. Ce căutase în curtea casei incendiate unde îl văzuseră martorii ? El răspunse că se dusese să vadă ce se întîmplă prin Moscova. Din nou fu întrerupt : nu-1 întrebaseră unde se ducea, ci numai ce căuta la locul incendiului. I se repetă prima întrebare — cine era — la care spusese atunci că nu voia să răs-pundă. Răspunse din nou că nu poate spune.

— Treceţi asta în procesul-verbal. Asta nu-i bine, nu-i de loc bine, îi spuse sever generalul cu mustăţi albe şi cu faţa roşie, rumenă.

A patra zi, incendiile izbucniră şi pe meterezul Zu-bovski.

Pierre, împreună cu alţi treisprezece deţinuţi, fu dus în Krîmski-Brod şi închis în şura unei case de negustori. Trecînd pe străzile oraşului, Pierre se înăbuşea de fumul care părea că învăluise tot oraşul. în toate părţile se ve-deau incendii. Pe atunci, Pierre nu înţelegea încă însem-

1 ...pe care-1 salvase din flăcări. 42

nătatea incendierii Moscovei şi Se Uita cU groază la focu-rile acelea,

în şura casei din Krîmski-Brod, Fierre petrecu încă patru zile, în care timp află din convorbirile soldaţilor francezi că pentru toţi deţinuţii de aci se aşteaptă, de la o zi la alta, hotărîrea mareşalului. A cărui mareşal anume, Pierre nu putu afla de la soldaţi. Pentru soldaţi era vădit că mareşalul reprezenta cea mai înalta şi oarecum miste-rioasă verigă a lanţului autorităţii.

Aceste zile dinţii, pînă la 8 septembrie, ziua în care prizonierii fură duşi la al doilea interogatoriu, au fost cele mai grele pentru Pierre.

X

LA 8 SEPTEMBRIE, INTRĂ LA prizonieri în şută tifi foarte important ofiţer, judecind după respectul pe care i-1 arătau santinelele. Ofiţerul acesta, probabil ofiţer âe stat-major, cu o listă în mînă, făcu apelul tuturor ruşilor, numindu-1 pe Pierre : celui qui n'avoue pas son nom i. Apoi, uitîndu-se alene, cu nepăsare, la toţi prizonierii, porunci ofiţerului de gardă să fie îmbrăcaţi cuviincios şi pieptănaţi înainte de a fi aduşi în faţa mareşalului. Peste un ceas sosi o companie de soldaţi şi Pierre^ împreună ctt ceilalţi treisprezece arestaţi, fu dus pe cîmpul Devieie. Era o zi senină, cu soare ; plouase şi aerul era neobişnuit de curat. Fumul nu se mai ţinea la faţa pămîntului, ca în ziua cînd îl scoseseră pe Pierre din clădirea corpului de t^ardă de pe meterezul Zubovski ; el se ridica acum, în coloane, în văzduhul limpede. Nu se vedeau nicăieri focu-rile incendiilor, dar din toate părţile se ridicau coloane de fum, şi toată Moscova, cel puţin tot ce ptftea vedea Pierre> era numai urme de incendii. Pretutindeni dădeai cu ochii numai de păniînt pîrjolit, din care se înălţau sobe âe zid şi hornuri şi, rar de tot, întîlneai zidurile afu-mate ale caselor de piatră, Pierre se uita la ceea ce rămă-sese pe urma focului şi nu mai recunoştea cartierele bine-cunoscute ale oraşului. Ici-colo se mai vedeau şi biserici

1 ...cel eare nu vrea să-şi spună numele.

rămase în picioare. Kremlinul nu fusese distrus şi se vedea de departe alb, cu turnurile lui şi cu biserica Ivan cel Mare. în apropierea lui sclipea vesel cupola mînăstirii Novodevici şi dangătul clopotelor răsuna dintr-acolo de-osebit de limpede. Clopotele acestea îi amintiră lui Pierre că era duminică şi sărbătoare : naşterea Maicii Domnului. Dar se părea că n-avea cine să prăznuiască ziua aceasta ; nu erau pretutindeni decît ruinele incendiilor, şi dintre ruşi nu se vedea decît foarte rar cîte un om, zdrenţăros şi speriat, care se ferea din calea francezilor.

Se vedea bine că ruşilor le fusese răvăşit şi distrus cuibul. După nimicirea orînduielii ruseşti a vieţii, Pierre simţea, în chip nelămurit, că pe locul cuibului distrus se stabilise o ordine nouă, dar puternică, ordinea lor, fran-ceză. Simţea aceasta din înfăţişarea rîndurilor drepte de soldaţi mîndri şi veseli care-1 escortau pe el şi pe ceilalţi delicvenţi ; simţea acest lucru din înfăţişarea unui înalt funcţionar francez care, într-o caleaşca cu doi cai, con-dusă de un soldat, trecu pe lîngă ei. Mai simţea lucrul acesta şi din sunetele vesele ale muzicii militare, care veneau dinspre stînga cîmpului, şi mai ales simţise şi înţe-lesese acest lucru din lista pe care o citise în dimineaţa aceea, făcînd apelul prizonierilor, ofiţerul francez. Pierre fusese arestat numai de soldaţi şi dus de colo-colo, cu zeci de alţi deţinuţi ; s-ar fi părut, deci, că-1 puteau şi uita sau confunda cu alţii. Dar nu : răspunsurile date de el la interogatoriu se întorseseră împotriva lui sub forma numelui de : celui qui n'avoue pas son nora. Şi, sub denu-mirea aceasta care-1 îngrozea pe Pierre, soldaţii îl duceau acum undeva, cu convingerea nezdruncinată înscrisă pe feţele lor, că el, împreună cu restul prizonierilor, erau chiar aceia care trebuiau să fie prizonieri şi că îi duceau acolo unde trebuiau să-i ducă. Pierre se simţea o surcea de nimica nimerită între roţile unei maşini pe care n-o cunoştea, dar care-şi avea mersul ei firesc.

împreună cu ceilalţi delicvenţi, Pierre fu dus în partea dreaptă a cîmpului Devicie, nu departe de mînăstire, spre o casă mare, albă, cu o grădină întinsă. Era casa prinţului Şcerbatov, unde Pierre fusese adeseori în vizită şi unde, cum aflase din ce vorbeau soldaţii, îşi avea acum reşe-dinţa mareşalul, ducele de Eckmuhl.

îi duseră către intrarea principală şi începură să-i vîre unul cîte unul în casă. Pierre fu introdus al şaselea.

44

Fu condus printr-o galerie de sticlă, printr-un vestibul şi un antreu care-i erau cunoscute, într-un cabinet lung şi cu tavanul jos, la uşa căruia stătea un aghiotant.

In fundul camerei, la o masă, cu ochelarii pe nas, şedea Davout. Pierre înainta pînă aproape de el. Davout, fără să ridice ochii de pe hîrtia din faţa lui, care-i furniza, probabil, informaţiile, întrebă încet : Qui etes-vous ? l

Pierre tăcu, pentru că nu avea putere să scoată nici un cuvînt. Davout pentru Pierre nu era un simplu general francez ; pentru Pierre, Davout era omul faimos prin cru-zimea sa. Uitîndu-se la chipul rece al lui Davout care, asemenea unui profesor sever, consimţea să aibă răbdare şi să aştepte o vreme răspunsul, Pierre pricepea că fiecare secundă de întîrziere putea să-1 coste viaţa ; dar nu ştia ce să spună. Să spună tot ce spusese la primul interoga-toriu, nu se putea hotărî ; să-şi dea în vileag numele şi situaţia, era şi periculos şi ruşinos. Tăcu. Şi înainte de a se fi putut Pierre opri la un răspuns oarecare, Davout înălţă capul, îşi ridică ochelarii pe frunte, închise pe jumătate ochii şi-1 privi ţintă.

— îl cunosc pe omul acesta, zise el cu o voce măsurată şi rece, modulată înadins aşa, probabil ca să-1 sperie. Fiorii reci, care-1 trecuseră pe Pierre adineauri prin şira spinării, îi prinseră acum ţeasta ca într-un cleşte.

— Mon general, vous ne pouvez pas me connaître, je ne vous ai jamai vu... 2

— Cest un espion russe 3, îl întrerupse Davout, adre- sîndu-se unui general care se afla de asemenea în odaie şi pe care Pierre nu-1 băgase în seamă. Şi Davout întoarse capul. Cu glas neaşteptat de puternic, ca o avalanşă. Pierre rosti repede :

— Non, Monseigneur, zise el, amintindu-şi deodată că Davout era duce. Non, Monseigneur, vous n'avez pas pu me connaître. Je suiş un ofjider militionnaire et je n'ai pas quite Moscou.

— Votre nom ? repetă Davout. — Besouhof. 1 Cine eşti dumneata ? 2 Domnule general, nu mă puteţi cunoaşte, nu v-am văzut

niciodată... 3 E un spion rus...

45

— Qu'est ce qui me prouvera que vous ne mentez pas ? i

— Monseigneur ! strigă Pierre cu o voce care, departe de a arăta jignire, era rugătoare.

Davout ridică ochii şi se uită ţintă la Pierre. Cîteva secunde se uitară unul la altul şi privirea aceasta îl salvă pe Pierre. Prin privirea aceasta, dincolo de toate conven-ţiile războiului şi judecăţii, între cei doi oameni s-e stabi-liră raporturi umane. Amîndoi, în aceeaşi clipă, simţiră nedesluşit o grămadă de lucruri şi înţeleseră că sînt, şi unul şi altul, copii ai omenirii, că sînt fraţi.

La cea dintîi privire, pentru Davout, care de-abia îşi ridicase ochii din hîrtii, unde faptele şi viaţa omului se reduc la cifre seci, Pierre nu contase decît ca un incident ; şi, fără să-şi creadă conştiinţa încărcată cu o faptă rea, Davout l-ar fi împuşcat ; acum însă, începuse să vadă în el un om. Rămase o clipă pe gînduri.

— Comment me prouverez-vous la verite de ce que vous me ăites ?2 întrebă cu răceală Davout.

Pierre îşi aminti de Ramball, îi declină numele şi strada unde era casa.

— Vous n'etes pas ce que vous ăites3, spuse iarăşi Davout.

Pierre, cu voce tremurătoare şi întretăiată, începu să aducă dovezi pentru adeverirea celor spuse.

Intre timp însă intră aghiotantul şi îi raportă ceva lui Davout.

Davout se însenină subit la auzul ştirii aduse de aghio-tant şi începu să-şi încheie nasturii uniformei. Uitase, se vede, cu totul de Pierre.

Cînd aghiotantul îi aminti de prizonier, el, încruntîn-du-se, făcu un semn spre Pierre şi spuse să fie luat. Dar unde trebuiau să-1 ducă, înapoi în şură sau la locul de execuţie dinainte pregătit, pe care i-1 arătaseră tovarăşii îăi cînd trecuse pe cîmpul Devici^. Pierre nu ştia.

1 Nu, Monseniore... Nu, Monseniore, nu, n-aveţi de unde mă :unoaşte... Sînt un ofiţer miliţionar şi n-am părăsit Moscova.

Numele dumitale ? Bezuhov. Şi cine-mi va dovedi că nu minţi ? 2 Cum vei putea dovedi adevărul spuselor dumitale ?... 3 Nu eşti cine spui...

[6

întoarse capul şi văzu că aghiotantul mai întreba ceva. — Oui, sans doute !x zise Davout, dar ce era acest

„da" Pierre nu ştia. Pierre nu-şi mai aminti, după aceea, cum a ieşit, dacă

a mers mult, şi încotro anume. Merse aşa, într-o stare de totală inconştienţă, buimăcit şi fără să vadă nimic în faţa ochilor, punînd pas după pas o dată cu ceilalţi, auto-mat, pînă se opriră cu toţii şi se opri şi el cu ei.

Un singur gînd îl stăpînise tot timpul acesta : cine, cine, la urma urmei, cine adică îl condamnase la moarte ? Nu-1 condamnaseră oamenii aceia care-i luaseră interoga-toriul în comisie ; nu voise nici unul din ei, desigur, lucrul acesta, şi nici nu-1 puteau face. Nici Davout, care se uitase atît de omeneşte la el, nu putea fi cel care-1 condamnase. Încă o clipă şi Davout ar fi înţeles că făceau o greşeală, dar clipa aceasta o spulberase aghiotantul intrînd. Iar aghiotantul acela, de bună seamă, nu voise să facă nimica rău, dar ar fi putut să nu intre. Cine atunci, cine-1 con-damnase la urma urmei, cine-1 ucidea, cine-i lua lui viaţa, viaţa hai, a lui Pierre, cu toate amintirile, năzuinţele, nă-dejdile şi gîndurile lui ? Cine săvîrşea lucrul acesta 1 Pierre simţi că nu era nimeni care să-1 fi săvîrşit.

Era orînduiala, erau împrejurările. O orînduiala oarecare îl omora pe el, pe Pierre, îl lipsea

de viaţă, de tot ce avea, îl nimicea.

XI

DE LA CASA PRINŢULUI Şcerbatov, prizonierii fură duşi drept devale, pe cîmpul Devicie, puţin mai la stînga mînăstirii, şi vîrîţi într-o grădină de zarzavat în mijlocul căreia era un stîlp. în dosul stîlpului fusese săpată o groapă mare, cu pămîntul proaspăt scos, şi în jurul gropii şi stîlpului, în semicerc, era o mare mulţime de oameni. Mulţimea se compunea dintr-un mic număr de ruşi şi un mare număr de soldaţi din armata napoleoniană, care nu erau unităţi franceze, în uniforme albastre cu epoleţi roşii, diferite. De-a dreapta şi de-a stînga stîlpului, în front, erau de serviciu : nemţi, italieni şi francezi, în uniforme cu bocanci şi chivăre.

1 Da, fără îndoială !...'

4?

Delicvenţii fură aşezaţi în ordinea ştiută, adică aceea în care erau înscrişi pe listă (Pierre era al şaselea), şi duşi către stîlp. Mai multe tobe începură să răpăie deodată, din ambele părţi, şi Pierre simţi cum, o dată cu bătaia tobelor, i se rupea, parcă, o parte din suflet. îşi pierdu facultatea de a gîndi şi de a înţelege. De-abia putea vedea şi auzi. Şi nu mai avea decît o singură dorinţă : să se împlinească mai curînd acel ceva groaznic care trebuia înfăptuit. Pierre se uita la tovarăşii săi şi-i cerceta cu privirea.

Doi inşi din capăt erau puşcăriaşi, raşi în cap : unul, înalt şi slab, celălalt negricios, păros, muşchiulos, cu nasul turtit. Cel de al treilea era un servitor de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu părul încărunţit, cu trupul plin, bine hrănit. Al patrulea era un mujic, bărbat tare chipeş, cu barbă stufoasă, mare şi blondă şi cu ochi negri. Al cinci-lea era un lucrător de fabrică, galben la faţă, slab, tînăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în halat de lucru.

Pierre auzi că francezii se sfătuiau cum să-i împuşte — cîte unul sau cîte doi deodată ? „Cîte doi", spuse rece, calm, ofiţerul mai mare în grad. Se produse mişcare în rîndurile soldaţilor şi se vedea că toţi se grăbeau, dar graba aceasta nu era a unor oameni care au de făcut un lucru pe înţelesul tuturor, ci o grabă ca a oamenilor care dau zor să isprăvească ceva necesar, dar neplăcut şi de neînţeles.

Un funcţionar francez cu eşarfă pe piept se apropie de capătul drept al şirului de delicvenţi şi citi în ruseşte şi în franţuzeşte sentinţa.

Pe urmă, două perechi de franţujl se apropiară de condamnaţi şi-i luară, aşa cum le indicase ofiţerul, pe cei doi puşcăriaşi de la capătul rîndului. Puşcăriaşii se duseră la stîlp, se opriră şi, pînă să fie aduşi sacii, se uitară tăcuţi în jurul lor, aşa cum se uită fiara doborîtă la vînătorul care se apropie. Unul se închina întruna, celălalt se scăr-pina pe spinare şi îşi mişca buzele într-o strâmbătură care aducea a zîmbet. Soldaţii începură să-i lege la ochi, cu mişcări pripite, să le pună saci în cap şi să-i lege la stîlp.

Doisprezece puşcaşi înarmaţi ieşiră din rînduri cu paşi fermi şi măsuraţi şi se opriră la opt paşi de stîlp. Pierre se întoarse, ca să nu vadă ce avea să se întîmple. Deodată se auziră ţăcănituri şi o detunătură, care lui Pierre i se păru mai puternică decît cel mai grozav tunet, şi el în-

48

toarse capul şi privi. Era fum, şi francezii, cu feţe palide şi mîini tremurătoare, roboteau ceva pe lîngă groapă. Fură aduşi următorii doi. Şi aceştia se uitau tot aşa, cu priviri la fel cu ale celorlalţi, tăcuţi, implorînd doar cu ochii, deznădăjduiţi, ajutor şi, de bună seamă, nepricepînd şi nevenindu-le să creadă în ceea ce avea să urmeze. Nu puteau crede, pentru că numai ei singuri ştiau ce însemna pentru ei viaţa şi, de aceea, nu înţelegeau şi nu credeau că era cu putinţă să le fie luată.

Pierre voia să nu vadă şi îşi întoarse iarăşi privirile. Şi iarăşi ceva ca un tunet groaznic îl asurzi şi, o dată cu răsunetul lui, văzu fum, sînge, palidele şi speriatele feţe ale francezilor, care şi acum trebăluiau ceva aproape de stîlp, împingîndu-se unii pe alţii cu mîini tremurînde. Răsu-flînd din greu, Pierre se uită împrejurul său, ca şi cum s-ar fi întrebat : ce-i asta ? In toate privirile pe care le întîlneau ochii lui Pierre era aceeaşi întrebare.

Pe toate chipurile ruşilor, pe chipurile soldaţilor fran-cezi, pe ale ofiţerilor, pe toate, fără excepţie, el citea ace-eaşi spaimă, aceeaşi oroare şi aceeaşi luptă lăuntrică pe care o simţea şi el în inima lui. „Dar cine-i cel ce săvîr-şeşte lucrul acesta, la urma urmei ? Ei toţi suferă întoc-mai ca şi mine. Atunci, cine ? Cine ?" îi fulgeră o clipă lui Pierre prin minte.

— Tirailleurs du 86-eme, en avânt !1 strigă cineva. Fu luat al cincilea condamnat, cel de lîngă Peirre, numai el singur. Pierre nu pricepu că el era salvat ; că el şi toţi cei-lalţi fuseseră aduşi aici numai pentru a asista la execuţie. Privea din ce în ce mai îngrozit la ceea ce se săvîrşea, fără să se simtă nici bucuros că scăpase, nici mai liniştit. Al cincilea era lucrătorul de fabrică, în halat de lucru. Nici nu se atinseseră bine de el, că şi sări îngrozit înapoi şi se agăţă de Pierre (Pierre tresări şi se scutură de el). Lucră-torul nu putea să umble. Soldaţii îl duceau tîrîş, iar el tot striga ceva. Cînd îl puseră la stîlp, tăcu brusc. Parcă ar fi înţeles dintr-o dată ceva. Să fi înţeles că era zadarnic să mai strige, sau poate, dimpotrivă, că era cu neputinţă să-1 omoare oamenii ; destul că stătea la stîlp şi aştepta să fie legat ca şi ceilalţi, uitîndu-se în jurul său cu ochi lucioşi, ca de fiară rănită de glonţ.

Pierre nu mai avu puterea să-şi întoarcă faţa şi să închidă ochii. Curiozitatea şi tulburarea lui, ca şi a mul-

Puşcaşi ai regimentului 86, înainte marş !...

49

ţimii, în faţa acestui al cincilea omor, ajunseseră la pragul cel mai înalt. Tot ca şi ceilalţi, acest al cincilea condamnat părea la fel de liniştit : îşi încheia mereu halatul şi îşi freca unul de altul picioarele goale.

Cînd începură să-i lege ochii, îşi îndreptă singur nodul de la ceafă, care-1 strîngea, apoi, cînd îl sprijiniră de stîlpul însîngerat, el se lăsă pe spate şi, cum poziţia îi era inco-modă, se îndreptă, îşi alătură picioarele şi se lipi liniştit de stîlp. Pierre nu-şi lua ochii de la el ; nu-i scăpa nici cel mai mic gest.

Trebuie să se fi auzit apoi o comandă şi după comandă trebuie să fi răsunat detunăturile celor opt arme. Dar Pierre, oricît s-a sforţat mai tîrziu să-şi amintească, nu-şi amintea să fi auzit cîtuşi de puţin zgomotul împuşcătu-rilor. El văzu doar cum, nu se ştie de ce, lucrătorul de fabrică se lăsă deodată moale în puterea frînghiilor, cum în două locuri se ivi sînge şi cum, din cauza greutăţii trupului care atîrna, frînghiile slăbiră şi lucrătorul de fabrică, lăsîndu-şi capul să atîrne într-un chip nefiresc şi îndoindu-şi un picior sub dînsul, se aşeză la pămînt. Pierre se repezi la stîlp. Nimeni nu-1 opri. Speriaţi şi palizi, cîţiva oameni îşi făceau de lucru ceva în jurul lucrătorului de fabrică. Unui francez bătrîn şi mustăcios îi tremura falca de jos, în timp ce dezlega frînghiile. Trupul se prăbuşi grămadă. Soldaţii îl tîrîră, neîndemînatici şi grăbiţi, îndă-rătul stîlpului şi-1 împinseră în groapă.

Toţi, de bună seamă, ştiau şi nici unul din ei nu se îndoia că nu erau decît nişte ucigaşi, care trebuiau să-şi ascundă cît mai grabnic urmele crimei săvîrşite.

Pierre îşi aruncă o privire în groapă şi văzu că lucră-torul de fabrică zăcea acolo cu genunchii în sus, aproape la gură, cu un umăr mai ridicat decît altul. Şi umărul acesta se înălţa şi se lăsa ritmic, spasmodic. Dar cazmalele şi începuseră să-i arunce ţărînă pe tot trupul. Unul din soldaţi strigă la Pierre cu o voce răstită, înciudat şi parcă îndurerat, să se întoarcă la locul lui. Pierre, însă, nu-1 înţelese şi rămase lîngă stîlp ; nimeni nu-1 alungă.

Cînd groapa fu gata acoperită în întregime, se auzi o comandă. Pierre fu dus la locul său şi trupele franceze, aliniate în front, de o parte şi de alta a stîlpului, făcură stînga împrejur şi porniră cu paşi cadenţaţi, defilînd prin dreptul stîlpului. -Cei douăzeci şi patru de puşcaşi din

50

mijlocul cercului, cu armele descărcate, îşi reluară în pas alergător locurile cînd trecură companiile pe lîngă ei.

Pierre se uita acum nedumerit la aceşti puşcaşi, care fugeau perechi-perechi din cerc. Toţi, afară de unul, se ataşară companiilor cărora le aparţineau. Doar un soldat tînăr, cu faţa palidă ca de mort, cu chivără alunecată pe ceafă, cu arma scăpată din mînă, tot mai stătea nemişcat în faţa gropii, chiar pe locul de unde trăsese. Se clătina ca un om beat şi făcea cîte un pas împleticindu-se, cînd înainte, cînd înapoi, ca să-şi ţină echilibrul. Un militar bătrîn, un subofiţer, se repezi dintre rînduri şi, apucîndu-1 de umeri, îl trase în mijlocul celorlalţi. Mulţimea de ruşi şi de francezi începu să se împrăştie. Toţi mergeau tăcuţi, cu capul în piept.

— Qa. leur apprendra ă incendier,l spuse cineva dintre francezi. Pierre se uită la cel care vorbise şi văzu că era un soldat care încerca prin asta să se liniştească singur de grozăvia celor făptuite, dar tot degeaba. Fără să-şi mai sfîrşească vorba, făcu un gest cu mîna a renunţare şi trecu mai departe.

XII

DUPĂ EXECUŢIE, PE PIERRE îl despărţiră de cei-lalţi osîndiţi şi-1 închiseră singur într-o mică biserică de-vastată şi pîngărită.

înainte de apusul soarelui, un subofiţer din gardă intră în biserică însoţit de doi soldaţi şi-1 înştiinţa pe Pierre că fusese graţiat şi că va fi mutat acum în barăcile prizo-nierilor de război. Fără să fi înţeles ceva din ce-i spunea, Pierre se ridică şi plecă cu soldaţii, li duseră în partea de sus a tăpşanului, spre nişte barăci construite din scînduri, grinzi şi leaturi arse şi-1 introduseră într-una din ele. Pe întuneric, îl înconjurară aici vreo douăzeci de oameni de tot soiul ; Pierre se uita la ei, neînţelegînd cine sînt, ce caută ei aici şi ce vor de la dînsul. Auzea cuvintele pe care i le spuneau, dar nu putea să prindă ceva cu rost şi cu şir din ele ; nu le înţelegea sensul. Răspundea la tot ce-1 întrebau, dar nu-şi da seama cine sînt cei care-1 ascultă

1 Să se înveţe minte să mai dea foc,

1* ■rfrCA — CENTRAU —

RSITARA CLUJ-NAPOCA

51

şi cum de-i înţeleg răspunsurile. Se uita la chipurile şi la trupurile lor şi toate i se păreau la fel de neînţelese.

Din clipa în care văzuse omorul acela înspăimîntător săvîrşit de oameni care nu voiseră să-1 săvîrşească, în su-fletul lui Pierre parcă se rupsese dintr-o dată resortul prin care se susţinea şi păstrat totul în viaţă, şi totul părea că se preschimbase într-o grămadă de moloz, fără nici un rost. în el, deşi nu şi-ar fi putut da atunci seama, murise şi credinţa în buna orînduire a lumii, şi încrederea în oa-meni, şi credinţa în propriul său suflet, şi credinţa în Dumnezeu. Printr-o asemenea stare mai trecuse Pierre şi altădată, dar niciodată cu atîta forţă ca acum. Altădată, cînd îl copleşeau asemenea îndoieli — ele aveau drept izvor propria lui vină. Şi, în adîncul sufletului său, Pierre simţea atunci că mîntuirea din deznădejdea şi din îndo-ielile care-1 cuprinseseră era în el însuşi. Acum însă sim-ţea că nu era vreo vină de-a lui pricina că lumea se pră-buşise în ochii săi şi că rămăseseră din ea doar nişte ruine lipsite de noimă. Simţea că întoarcerea către încrederea în viaţă nu mai stătea în puterea lui.

în jurul lui, în întuneric, erau oameni. Probabil că sim-ţeau în el ceva care-i interesa foarte mult. îi spuseră ceva, îl întrebară ceva, apoi îl duseră undeva şi, în sfîrşit, se trezi într-un ungher al barăcii, laolaltă cu nişte oameni care vorbeau, fiecare din colţul lui, şi făceau mare haz.

— Şi aşa, fraţilor... chiar prinţul cel care, spunea (pu-nînd un accent deosebit pe cuvîntul „care") o voce din celălalt capăt al barăcii.

Tăcut şi nemişcat, Pierre şedea lîngă perete, pe paie, cînd închizîndu-şi, cînd deschizîndu-şi ochii. Dar, de îndată ce şi-i închidea, vedea aievea acelaşi chip înspăi-mîntător al lucrătorului — înspăimîntător mai ales prin simplitatea lui — şi pe urmă figurile, şi mai înspăimîntă-toare prin neliniştea lor, ale ucigaşilor fără voie. Şi atunci, Pierre îşi deschidea iarăşi ochii şi privea buimac în întu-nericul dimpre jurul lui.

Alături de dînsul şedea, cinchit, un om mărunţel, a cărui prezenţă Pierre o simţise, la început, după mirosul tare de sudoare pe care-1 împrăştia la fiece mişcare. Omul acesta tot trebăluia ceva în beznă, pe la picioare, şi Pierre, deşi nu-i vedea faţa, simţea că se uită tot timpul la el. Cînd i se mai obişnuiră ochii cu întunericul, Pierre pricepu

52

că omul acesta se descălţa. Şi felul cum făcea el lucrul acesta îl interesa pe Pierre.

După ce dezlegă nojiţa care era înfăşurată pe un picior, o strînse cu grijă şi se apucă numaidecît de celălalt picior, tot cu ochii la Pierre. Cit timp atîrna cu o mînă prima no-jiţă, cu cealaltă se şi apucase să o dezlege pe a doua. După ce se descălţa astfel, cu o deosebită grijă, cu mişcări line, rotunjite, îndemînatice, care se succedau una pe alta fără zăbavă, omul îşi agăţă încălţămintea de nişte ţăruşi bătuţi la căpătîi, scoase urc. briceag, tăie ceva, închise briceagul, îl puse la loc sub căpătîi şi, după ce se aşeză mai bine, îşi cuprinse cu mîinile genunchii strînşi şi se uită drept la Pierre. Pierre simţi ceva plăcut, liniştitor şi rotund în mişcările îndemînatice, în gospodăria aceasta frumos rînduită în colţişorul său, şi chiar în mirosul acestui om, şi fără să-şi mai ia şi el ochii de la ţăran, îl privi drept în faţă.

— Prin multe nevoi ăi fi trecut, boierule ? Hai ? vorbi deodată omul cel mărunţel. Şi era atîta duioşie şi atît firesc în vocea cîntată a omului, încît lui Pierre, cînd dădu să-i răspundă, începu să-i tremure falca şi simţi că-1 po didesc lacrimile. în aceeaşi clipă, omul cel mărunţel, ca să nu-i dea timp lui Pierre să-şi trădeze tulburarea, rosti cu aceeaşi voce plăcută :

— Ehei, şoimuleţule, nu te necăji, urmă el cu vocea cîntată, duioasă şi mîngîietoare, cu care vorbesc rusoaicele bătrîne din popor. Nu te necăji, voinicelule : rabzi un ceas şi trăieşti un veac ! Aşa-i, dragul meu. Cît despre traiul nostru de aici, slavă Domnului, n-avem de ce ne pKnge. Sînt oameni şi răi şi buni, spuse el şi, încă urmîn- du-şi vorba, se lăsă în genunchi cu o mişcare mlădioasă ; apoi se ridică şi, tuşind, se duse încotrova.

— Iaca, ai venit şi tu, potaie, auzi Pierre din capătul celălalt al barăcii aceeaşi voce mîngîioasă. A venit, n-a uitat, potaia. Haide, haide, fie ! Şi soldatul, dînd la o parte căţeluşul care i se gudura pr in prea jmă, se întoarse la locul lui şi se aşeză la pămînt. Ţinea în mîini ceva înfăşurat într-o cîrpă.

— Iaca, boierule, na şi mănîncă, spuse el, revenind la tonul respectuos de adineauri şi întinzîndu-i lui Pierre cîţiva cartofi copţi. La prînz am avut ciorbă. Da' cartofii-s grozavi !

53

Pierre nu mîncase toată ziua şi mirosul cartofilor i se păru peste măsură de ademenitor. Mulţumi soldatului şi începu să mănînce.

— Păi, aşa ? zise zîmbind soldatul şi luă şi el în mînă un cartof. Uită-te aici ! Scoase iar briceagul, tăie cartoful drept în două, în palmă, presără pe el puţină sare dintr-o cîrpă şi-1 dădu lui Pierre.

— îs grozavi cartofii iştiă, repetă el. Uite, aşa să-i mănînei.

Lui Pierre i se păru că nu mai mîncase niciodată ceva mai gustos.

— Nu, mie nu mi-e de mine, spuse Pierre, dar de ce i-au împuşcat pe nenorociţii aceia ?... Cel din urmă n-avea decît vreo douăzeci de ani.

— Tţ, tţ... făcu omul cel mărunţel. Mare păcat... mare păcat, adăugă el repede şi, ca şi cînd cuvintele i-ar fi fost veşnic gata pregătite să-i zboare din greşeală de pe buze, continuă : Dar cum se face, boierule, că ai rămas dumneata îa Moscova ?

— N-am crezut că au să vină aşa de repede. Am rămas din greşeală, spuse Pierre.

— Dar cum de te-au luat, şoimuleţule ? De acasă de la tine ?

— Nu, m-am dus şi eu să văd focul şi atunci au pus mîna pe mine, m-au învinuit că am dat foc şi m-au judecat.

•— Unde-i judecată, acolo-i şi nedreptate, observă omul cel mărunţel.

— Dar tu, de mult eşti aici ? întrebă Pierre, meşterind cel din urmă cartof.

— Eu ? M-au luat duminică, din spital, de la Moscova. — Ce, eşti militar ? — Soldat din regimentul Apşeronski. Era să mă pră

pădesc de friguri. Noua nici nu ne-a spus nimeni nimic. Zăceam acolo vreo douăzeci dintr-ai noştri. Nici cu gândul nu gîndeam, nici în vis nu visam.

— Şi zi, nu ţi s-a urît aici ? întrebă Pierre. — Cum să nu mi se fi urît, şoimuleţule ! Mie-mi zice

Platon şi porecla mi-e Karataev, adăugă el, urmărind, pro babil, să-i fie mai uşor lui Pierre să i se adreseze. îmi

54

ziceau „şoimuleţul" în armată. Cum să nu mi se fi urît, frate dragă ! Moscova-i mama oraşelor. Cum să nu ţi se urască să stai şi să te tot uiţi la toate astea ? D-apăi şi viermele roade varza, dar piere el cel dintîi ; aşa spuneau bătrînii, adăugă el repede.

— Cum ? Cum ai spus ? îl întrebă Pierre. — Eu ? întrebă Karataev. Eu ziceam că nu-s toate

cum gîndeşte omul, ci-i după cum voieşte Domnul, spuse el, crezînd că repetă cele spuse. Şi continuă numaidecît : Dar dumneata, boierule, ai moşii ? Şi casă ai ? Care va să zică, ai de toate din plin ! Ai şi nevastă ? Dar bătrînii îţi trăiesc ? întrebă el şi, cu toate că Pierre nu-i vedea faţa pe întuneric, simţi că soldatului i se strîngeau buzele în tr-un zîmbet reţinut de duioşie, cînd îl întreba de toate acestea. S-ar fi spus că-i părea rău de Pierre că n-avea părinţi şi mai cu seamă mamă.

— Nevasta-i de tăifăsuit, soacra e de-un bun venit, dar nimic nu-i mai scump pe lume că mama care te-a născut ! zise el. Da' copilaşi ai ? continuă el cu întrebările. Răspun sul negativ al lui Pierre îl mîhni pesemne, iarăşi, şi se grăbi să adauge : Nu-i nimic ; eşti om tînăr, a da Dum nezeu şi-ăi avea. Numai să trăiţi în bună înţelegere...

— Păi, acuma-i totuna, spuse fără să vrea Pierre. — Hei, eşti om bun, replică Platon. De sărăcie şi de

temniţă nimic nu te fereşte. Se aşeză mai bine şi tuşi, pregătindu-se, de bună seamă, să spună o poveste mai lungă. Şi-aşa, neiculiţă dragă, eram pe atunci acasă, în cepu el. Răzăşia noastră-i bogată, pămînt avem mult, tră iesc bine mujicii la noi — iar casa noastră, slavă ţie, Doamne. Şase inşi ieşeam la coasă, şi cu tata şapte. O duceam bine. Răzăşi în toată puterea cuvîntului. Dar s-a întîmplat... şi Platon Karataev povesti o istorie lungă, cum se dusese odată după lemne în pădurea altuia şiTl prinsese gornicul, cum fusese biciuit, judecat şi trimis la oaste. Aşa-i viaţa, şoimuleţule, rosti el cu glasul schimbat de zîmbet. Credeau că mă trimit la rău, da' cînd colo, mi-au făcut un bine ! îl luau pe frate-miu cel mic, de n-ar fi fost să cad eu în greşeală. Şi frate-miu cel mic avea cinci copilaşi, iar eu, cum vezi, numai muierea. Am avut o copilită, dar ne-a luat-o Dumnezeu pînă a nu pleca eu la oaste. Şi, cum îţi spuneam, viu eu odată în conced. Mă uit, ai mei trăiesc mai bine ca înainte. Plină curtea de

55

vite, şi femeile stau acasă, numai doi fraţi erau plecaţi să mai cîştige cu munca. Mihailo singur, fratele cel mic, ră-măsese acasă. Tata ne-a şi spus : toţi copiii îs pentru mine deopotrivă ; de oricare deget te-ar muşca, la fel te doare. Să nu-1 fi luat atuncea pe Platon, cădeau sorţii pe Mihailo. Ne-a chemat pe toţi — zău — şi ne-a înşirat în faţa icoa-nelor. „Mihailo, zice, vino-ncoa, pleacă-te pînă la pămînt în faţa lui, şi tu, femeie, pleacă-te ! Plecaţi-vă şi voi, nepo-ţilor ! Aţi înţeles ?" zice. Şi uite-aşa, neiculiţă dragă. Soarta hotărăşte. Iar noi tot cîrtim : ba că ceea nu-i bine, ba că ceea-i rău. Fericirea noastră, neiculiţă, e ca apa dintr-o vîrşă de prins peşte : tragi de ea, se umflă ; dai s-o scoţi, nu-i nimic în ea. Asta e. Şi Platon se răsuci pe paiele lui.

Tăcu un timp, apoi se ridică în picioare. — Ce-i, pare-mi-se că ţi-e somn ! zise el şi începu

să-şi facă grăbit semnul crucii, rostind : — Doamne Isuse Hristoase, Sfinte Nicolae, Frola şi Lavra ! Doamne Isuse Hristoase, Sfinte Nicolae, Frola şi Lavra, Doamne Isuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte ! încheie el, apoi, făcînd o mătanie pînă la pămînt, se ridică, oftă şi se aşeză pe paie. Iac-aşa ! Culcă-mă, Doamne, pietricică şi scoa- lă-mă colăcel, mai adăugă el, şi se culcă, trăgîndu-şi peste umeri mantaua.

— Ce rugăciune-i asta pe care ai spus-o ? întrebă Pierre.

— Hî ? îngînă Platon (aţipise). Ce rugăciune am spus ? M-am rugat. Dar dumneata nu te rogi ?

— Cum să nu, mă rog şi eu, zise Pierre. Dar ce spu neai acolo : Frola şi Lavra ?

— Păi cum, răspunse repede Platon, e sărbătoarea cailor. Şi de vite trebuie s-avem milă, zise Karataev. Ia te uită, potaia, cum s-a-ntins. S-a-ncălzit, porcul de dine, zise el, simţind căţelul la picioare ; apoi se mai răsuci o dată şi adormi numaidecît.

Afară se auzeau, undeva în depărtare, plînsete şi ţipete, şi printre crăpăturile barăcii se zărea un foc ; în baracă era însă linişte şi întuneric. Multă vreme Pierre nu putu să doarmă. Stătea culcat în beznă, pe locul lui, ascultînd cu ochii deschişi sforăitul regulat al lui Platon, care dormea lîngâ el ; simţea cum lumea, care înainte se năruise în su-fletul lui, se înălţa acum cu o frumuseţe nouă şi pe temelii noi, de neclintit.

56

XIII

ÎN BARACA ÎN CARE FUSESE adus Pierre şi unde-şi petrecu patru săptămîni din viaţă, mai erau douăzeci şi trei de soldaţi prizonieri, trei ofiţeri şi doi funcţionari.

De toţi îşi aducea mai tîrziu aminte ca printr-o ceaţă ; dar Platon Karataev rămase pentru totdeauna în sufletul lui Pierre ca amintirea cea mai trainică şi mai scumpă şi ca întruchiparea a tot ce este rusesc, blajin şi rotunjit în sine. Cînd, a doua zi în zori, Pierre îşi văzu vecinul, prima lui impresie de ceva rotunjit se adeveri pe deplin ; în-treaga făptură a lui Platon, în mantaua lui franţuzească încinsă cu frînghie, cu şapcă şi opinci, era rotundă ; capul îi era perfect rotund ; spatele, pieptul, umerii, mîinile chiar, pe care le ţinea ca şi cum ar fi tot vrut să îmbră-ţişeze ceva, erau rotunde ; zîmbetul lui plăcut şi ochii mari căprui şi duioşi, erau rotunzi.

Judecind după povestirile pe care le spunea el din campaniile la care luase parte ca vechi soldat, Platon Ka-rataev trebuie să fi avut peste cincizeci de ani. Nu ştia însă nici el şi nici n-ar fi putut socoti, oricît s-ar fi silit, cîţi ani avea ; dar dinţii lui strălucitori de albi şi puternici, care se iveau ca două semicercuri de cîte ori rîdea (ceea ce se întîmpla adesea), erau toţi frumoşi şi întregi ; n-avea nici un fir de păr alb în barbă ori pe creştet, şi tot trupul său vădea mlădiere şi, mai ales, putere şi rezistenţă.

Faţa lui, cu toate zbîrciturile mici şi rotunde, avea un aer de nevinovăţie şi tinereţe ; vocea îi era plăcută şi melodioasă. Dar cea mai însemnată particularitate a vor-birii lui era spontaneitatea şi cursivitatea. Niciodată, se vedea bine, nu se gîndea la ceea ce spunea sau se pregătea să spună şi, de aceea, repeziciunea şi intonaţiile sale juste aveau o deosebită şi irezistibilă putere de convingere.

Forţa lui fizică şi sprinteneala lui erau, la începutul prizonieratului, atît de neştirbite, încît părea că nu ştie ce-i oboseala şi boala. în fiecare seară, la culcare, el spu-nea : „Culcă-mă, Doamne, pietricică şi scoală-mă colăcel" ; iar dimineaţa cînd se trezea, strîngea întotdeauna în ace-laşi fel din umeri şi spunea : „Cum m-am trîntit, am şi adormit ; cum m-am sculat, m-am şi înviorat". Şi în-

57

tr-adevăr, era destul să se cuke că şi adormea buştean, şi era destul să se scoale, câ se şi apuca de o treabă oare-care, fără nici o clipă de zăbavă, aşa cum fac copiii care, cum se trezesc, se şi apucă de jucării. Se pricepea la toate — nu din cale-afară de bine, dar nici prost. Făcea pîine, gătea de rnîncare, cosea, geluia, cîrpea cizme. Era veşnic ocupat şi doar noaptea dacă-şi mai permitea să stea de taclale, lucru care-i plăcea, şi să cînte. Cînta, nu aşa cum cîntă cîntăreţii, care ştiu că-i ascultă cineva, ci aşa cum cîntă păsările, probabil pentru că sunetele acestea erau pentru el tot atît de necesare, cum îndeobşte e necesar să te întinzi sau să te mişti ; şi sunetele pe care le scotea erau întotdeauna subţiri, duioase, aproape femeieşti, pline de alean, iar chipul lui lua, în timp ce cînta, o înfăţişare foarte serioasă.

De cum căzuse prizonier şi-şi lăsase iar barbă, se vede că se lepădase de tot ce dobîndise străin, peste firea sa, de tot ce era soldăţesc, şi se întorsese, fără voia lui, la deprinderile-i vechi de om din popor, de ţăran.

— Soldatul, cum vine-n conced, îşi şi scoate cămaşa din nădragi, spunea el. Vorbea fără prea multă plăcere de viaţa sa de soldat, deşi nu se plîngea de ea, şi repeta adeseori că el, tot timpul serviciului militar, nu fusese măcar o dată bătut. Cînd povestea, povestea de predi-lecţie din amintirile lui îndepărtate şi rămase, probabil, scumpe sufletului său, amintiri din viaţa lui de „răzăş", cum numea el viaţa ţărănească. Zicalele de care-i era plină vorbirea nu erau dintre acelea, de cele mai multe ori, necuviincioase sau obraznice, din care spun soldaţii, ci erau zicători din popor, care par atît de neînsemnate luate izolat, dar care dobîndesc dintr-o dată un tîlc de adîncă înţelepciune, cînd sînt spuse unde se cuvine.

Adeseori spunea ceva eu totul opus de ceea ce spusese înainte, dar şi una şi alta din afirmaţiile lui erau pline de adevăr. îi plăcea să vorbească şi vorbea frumos, înfrumu-seţîndu-şi povestirea cu diminutive şi cu cimilituri pe care. după părerea lui Pierre, le născocea din capul lui ; dar cel mai de seamă farmec al povestirilor sale consta în faptul că, în vorbirea lui, întîmplările cele mai banale, uneori chiar acelea de care Pierre, lovindu-se, nu le dăduse nici o importanţă, căpătau, reproduse de el, un caracter de

58

solemnă desăvîrşire. îi plăcea să asculte poveştile (mereu aceleaşi), pe care le spunea seară de seară unul din soldaţi, dar mai mult deeît orice îi plăcea să asculte istorisiri din viaţa de toate zilele. Zîmbea înveselit cînd auzea aseme-nea istorisiri, mai adăugind cîte un cuvînt, sau mai punînd cîte o întrebare, ţintind toate să-i desluşească mai bine frumuseţea lucrurilor ce i se povesteau. Legături de prie-tenie, ataşamente, iubiri — în sensul în care înţelegea Pierre aceste sentimente — Karataev n-avea ; dar iubea şi trăia îndrăgind tot ceea ce viaţa îi punea în faţă, mai ales omul, nu un om oarecare, un anumit om ştiut, ci aceia pe care îi avea în faţa ochilor. îşi iubea cîinele, îşi iubea tovarăşii, îi iubea pe francezi, îl iubea pe Pierre, care-i era vecin ; dar Pierre simţea că, cu toată duioşia şi blîndeţea pe care i le arăta Karataev (duioşie prin care instinctiv dădea respectul cuvenit vieţii spirituale a lui Pierre), n-ar fi simţit mîhnire nici măcar o clipă dacă s-ar fi despărţit de dînsul. Şi Pierre începu să aibă şi el ace-laşi sentiment faţă de Karataev.

Pentru ceilalţi prizonieri, Platon Karataev era un soldat ca toţi soldaţii ; îl numeau „şoimuleţul" sau Pla-toşa, glumeau pe seama lui fără răutate, îl mînau după una şi alta. Pentru Pierre însă, Platon rămase pentru totdeauna aşa cum îl văzuse în prima noapte : nepătrunsa, rotunda şi veşnica întruchipare a spiritului de simplitate şi de adevăr.

Platon Karataev nu ştia nimic pe de rost, afară de rugăciunea lui. Cînd spunea ce avea de spus, părea că, începînd, nu ştie dinainte cum îşi va sfîrşi vorba.

De cîte ori Pierre, mirat de sensul vorbelor lui Kara-taev, îl ruga să repete ce a spus, el nu-şi mai putea aminti ce spusese cu o clipă înainte, tot aşa cum nu putuse cu nici un chip să-i redea lui Pierre în cuvinte cîntecul său favorit. Cîntecul spunea : „drag mi-e crîngul de meste-ceni" şi „mult mi-e dor", dar tradus în cuvinte nu mai avea nici un înţeles. Nu înţelegea şi nu putea înţelege sensul cuvintelor izolate, scoase dintr-o vorbire. Fiecare cuvînt al lui şi fiecare acţiune erau expresia acelei forţe necunoscute de el, care era viaţa lui. Dar viaţa lui, aşa cum şi-o vedea el, n-avea nici un sens ca viaţă aparte. Ea avea sens doar ca o părticică a întregului, pe care îl simţea necontenit. Vorbele şi faptele sale se revărsau din

el tot atît de măsurat, de inevitabil şi de nemijlocit, cum emană mirosul din floare. El nu putea înţelege nici va-loarea, nici sensul unei fapte sau al unui cuvînt, luate separat.

XIV

AFLÎND DE LA NIKOLAI ŞTIREA că fratele ei se afla împreună cu Rostovii la Iaroslavl, prinţesa Măria se pregăti pe dată — fără să ţină seama de mătuşa ei care nu era de părere — de plecare, şi nu singură, ci împreună cu nepoţelul ei. Dacă era greu sau uşor, cu putinţă sau cu neputinţă, ea nu se întrebase şi nu voia să ştie ; de datoria ei nu era numai să se afle la căpătîiul unui frate care-i putea fi pe moarte, dar şi să facă tot posibilul să-i ducă băiatul ; şi ea se pregăti de drum. Dacă prinţul Andrei însuşi nu-i dăduse de veste, faptul şi-1 explica prin aceea că el ori era prea din cale-afară de slăbit şi nu putea scrie, ori socotea prea grea şi prea periculoasă pentru ea şi pen-tru fiul lui o călătorie ca aceasta.

In cîteva zile, prinţesa Măria fu gata de drum. Convoiul ei era compus din imensul cupeu princiar cu care venise la Voronej, dintr-o brişcă şi o căruţă. Mergeau cu ea made-moiselle Bourienne, Nikoluşka cu guvernatorul său, bătrîna dădacă, trei fete în casă, Tihon, un lacheu tînăr şi un vătaf înarmat, pe care i-1 dăduse mătuşă-sa s-o întovără-şească.

Să meargă pe drumul obişnuit, prin Moscova, nici nu se putea gîndi şi, de aceea, calea ocolită pe care trebuia s-o străbată ducea prin Lipeţk, Riazan, Vladimir şi Şuia şi era de foarte lungă durată, mai cu seamă pentru că nu peste tot se găseau cai de schimb în staţiile de poştă, şi mai era şi foarte grea şi chiar primejdioasă prin preajma Riazanului unde (după cum se spunea) se iviseră francezii.

In timpul acestei călătorii grele, pe mademoiselle Bourienne, pe Dessalles şi pe servitorii prinţesei Măria îi uimi cît de tare de înger era ea şi ce spirit practic avea. Se culca mai tîrziu decît toţi, se scula cea dintîi şi nici o piedică n-o putea opri din drum. Datorită spiritului ei

60

practic şi energiei ei, care însufleţea pe cei ce o însoţeau, către sfîrşitul săptămînii a doua se apropiară de Iaroslavl. Ultimele zile petrecute la Voronej fuseseră pentru prinţesa Măria cele mai fericite din viaţa ei. Iubirea ei pentru Rostov n-o mai chinuia şi n-o mai tulbura. Iubirea aceasta îi umplea tot sufletul, devenise o parte integrantă din ea însăşi şi ea nu i se mai opunea. în ultimul timp, prinţesa Măria se convinsese, deşi nu-şi tradusese nici-odată lucrul acesta lămurit, în cuvinte, că iubea şi că era iubită. Se convinsese de acest lucru la ultima ei întrevedere cu Nikolai, cînd acesta venise să o anunţe că fratele ei se găsea împreună cu Rostovii. Nikolai nu dăduse de înţeles printr-un cuvînt măcar, că acum (în cazul însănătoşirii prinţului Andrei), relaţiile de altădată dintre acesta şi Nataşa s-ar fi putut reînnoi, dar prinţesa îi citise pe chip că ştia şi se gîndea la asta. Şi, în ciuda acestui fapt, pur-tarea lui faţă de dînsa — plină de atenţie, delicată şi dră-găstoasă — nu numai că nu se schimbase, dar, mai mult, părea că-1 şi bucură faptul că acum înrudirea dintre el şi prinţesa Măria îi îngăduia să-şi arate mai liber prie-tenia şi dragostea faţă de dînsa, cum gîndea de multe ori prinţesa Măria. Ştia că iubeşte pentru prima şi ultima dată în viaţă, simţea că e iubită şi era fericită şi împăcată în privinţa aceasta.

Dar această parţială fericire din sufletul ei nu numai că nu o împiedica să fie profund îndurerată pentru fratele ei, ci dimpotrivă, îi dădea o mai mare libertate de a se lăsa cu totul în voia sentimentului iubirii de frate. Senti-mentul acesta era atît de puternic în clipa plecării ei din Voronej, încît, văzîndu-i chipul chinuit şi deznădăjduit, însoţitorii ei erau încredinţaţi că se va îmbolnăvi pe drum ; însă tocmai greutăţile şi grijile călătoriei, cu care se lup-tase atît de energic prinţesa Măria, o îndepărtară un timp de durerea ei şi-i dădură puteri.

Cum se întîmplă întotdeauna în timpul călătoriilor, prinţesa Măria nu se mai gîndea decît la drum, uitînd care îi era ţinta. Dar cînd se apropiară de Iaroslavl şi cînd i se deschise iarăşi perspectiva a ceea ce putea s-o aştepte, şi încă nu peste un număr de zile, ci chiar în aceeaşi seară, tulburarea ei ajunse la culme.

Cînd vătaful, trimis înainte călare, pentru a se informa la Iaroslavl unde locuiau Rostovii şi în ce stare se găsea

61

prinţul Andrei, veni să întîmpine la bariera oraşului cu-peul cel mare care sosea, el se îngrozi de chipul înfricoşă-tor de palid al prinţesei, câre-şi scosese capul pe ferestruica cupeului.

— Am aflat tot, înălţimea-voastră : familia Rostov locuieşte în piaţă, în casa negustorului Bfonnikov. Nu-i departe : chiar pe malul Volgăi, spuse vătaful.

Prinţesa Măria i se uită speriată şi întrebătoare drept în ochi, nepficepînd de ce nu-i răspundea nimic la princi-pala întrebare : ce era cu fratele ei ?

Mademoiselle Bourienne puse în locul prinţesei între-barea referitoare la prinţ :

—* Ce-i cu prinţul ? se informă ea. — Luminăţia-sa locuieşte cu dînşii în aceeaşi casă. „înseamnă că trăieşte", îşi zise prinţesa şi întrebă

încet : — Cum îi este ? i ■— Lumea spune că e tot cum era. Ce însemna „tot cum era" prinţesa nu-1 mai întrebă.

Aruncă doar o privire fugară spre Nikoluşka, nepoţelul de şapte ani care şedea în faţa ei, vesel că vedea oraşul, apoi lăsă capul în piept şi nu-1 mai ridică pînă cînd cupeul greoi se opri undeva huruind, zdruncinîndu-se şi legă-nîndu-i. Scara cupeului fu coborîtă cu zgomot.

Portiera se deschise. în stînga se vedea o apă, un rîu mare, în dreapta treptele casei ; pe trepte era lume, ser-vitori, şi o fată rumenă la chip, cu plete mari, negre, care zîmbea neplăcut şi fals, cum i se păru prinţesei Măria (era Sonia). Prinţesa o luă la fugă în sus pe scări, iar fata care zîmbea prefăcut spuse : — Pe aici, pe aici ! Şi prin-ţesa se trezi într-un antreu, în faţa unei femei bătrîne, cu o figură de orientală, care-i ieşi grăbită în cale, cu chipul răvăşit. Era bătrîna contesă. O îmbrăţişa şi-o sărută pe prinţesa Mafia.

— Mon enfant ! spuse ea. Je vous aime et vous connais depuis longtevtps.i

Oricît de emoţionată era, prinţesa Măria înţelese că era contesa şi că trebuia să-i spună ceva. Fără să-şi dea seama cum, rosti cîteva cuvinte respectuoase în franţu-zeşte, pe acelaşi ton pe care i se adresase contesa, apoi întrebă :

Copila mea, te iubesc şi te cunosc de mult.

62

— Cum se simte el ? — Doctorul spune că e în afară de orice pericol, zise

contesa, dar spunînd aceasta înălţă ochii spre cer şi oftă, şi în gestul acesta era o expresie care-i contrazicea spusele.

— Unde-i ? Pot să-1 văd, se poate ? întrebă prinţesa. — Numaidecît, prinţesă, numaideeît, scumpa mea.

Acesta-i copilul lui ? întrebă ea, văzîndu-1 pe Nikoluşka intrînd împreună cu Dessalles. Avem să încăpem cu toţii, easa-i mare. O, ce băieţel încîntător !

Contesa o conduse pe prinţesa Măria în salon. Sonia sta de vorbă cu mademoiselle Bourienne. Contesa îl mîn-gîia pe Nikoluşka. Bătrînul conte intră în salon şi spuse bun venit prinţesei. Contele se schimbase peste măsură de mult de cînd îl văzuse ultima dată prinţesa. Pe atunci fusese un bătrînel voinic, plin de haz şi sigur de sine. Acum părea un om zdrobit, vrednic de plîns. Vorbind cu prinţesa, se uita tot timpul în jurul lui, ca şi cum ar fi vrut să întrebe pe toată lumea dacă nu cumva face ceva ee nu se cuvine. După ruinarea Moscovei şi a întregului său avut, contele, dezrădăcinat, îşi pierduse pesemne con-ştiinţa importanţei sale şi simţea că pentru el nu mai e loc în viaţă.

Cu toate că singura ei dorinţă era să-şi vadă cît mai repede fratele şi cu toate că îi era necaz că acum, cînd ea nu voia decît să-1 vadă pe Andrei, Rostovii nu mai sfîrşeau cu vorba şi-i copleşeau cu laude prefăcute nepo-ţelul, prinţesa observa tot ce se petrecea în jurul ei şi simţea că trebuie neapărat să. se supună, pînă una-alta, acestei noi rînduieli în care intrase. Ştia că toate acestea erau inevitabile, aşa că, oricît de greu i-ar fi venit, le îndură fără supărare.

— Nepoată-mea, spuse contele, prezentînd-o pe Sonia. N-ai cunoscut-o, prinţesă ?

Prinţesa se întoarse spre ea şi, încercînd să-şi înăbuşe sentimentul ostil care i se trezea în adîncul sufletului faţă de această fată, o sărută. Dar începuse s-o apese greu faptul că starea sufletească a tuturor celor ce o înconjurau era atît de departe de ceea ce era în sufletul ei.

— Unde-i el ? mai întrebă o dată, adresîndu-li-se tuturora.

— E jos, Nataşa e cu dînsul, răspunse Sonia, înroşin- du-se. Am trimis să vadă ce face. Dumneata, prinţesă, vei fi fiind, cred, obosită ?

63

Prinţesei îi dădură lacrimile de necaz. întoarse capul şi se pregătea să o mai întrebe o dată pe contesă cum putea ajunge la el, cînd, dinspre uşă, se auziră, uşori, paşi vijelioşi şi veseli parcă. Prinţesa se întoarse şi o văzu pe Nataşa care intra aproape fugind, pe Nataşa, pe care, în întrevederea aceea de demult, de la Moscova, o plăcuse atît de puţin.

Dar înainte chiar de a-i putea vedea faţa, prinţesa Măria înţelese că Nataşa era tovarăşa ei sinceră întru durere şi, deci, prietena ei. Se repezi s-o întîmpine şi, îmbrăţişînd-o, începu să plîngă pe umărul ei.

Cum aflase de sosirea prinţesei Măria, Nataşa, care stătea la căpătîiul prinţului Andrei, ieşise binişor din ca-mera lui şi pornise, cu paşii aceia repezi care, după cum i se păruse prinţesei Măria, erau parcă veseli, întru în-tîmpinarea ei.

Pe chipul ei emoţionat, cînd apăru în cameră aproape fugind, nu era decît o expresie de dragoste, expresia unei dragoste neţărmurite faţă de el, faţă de ea, faţă de tot ce-i era apropiat omului iubit, o expresie de compătimire, de suferinţă pentru alţii şi de pasionată dorinţă de a se dărui pe sine pentru a-i ajuta. Se vedea bine că în clipa aceea în sufletul ei nu era nici un gînd privitor la ea şi la relaţiile ei cu dînsul.

Prinţesa Măria, simţitoare, pricepu de la cea dintîi privire toate acestea după chipul Nataşei şi plînse cu du-reroasă voluptate pe umărul ei.

— Să mergem, să mergem la el, Mărie, spuse Nataşa şi o conduse în camera alăturată.

Prinţesa Măria înălţă capul, îşi şterse ochii şi se uită la Nataşa. Simţea că de la ea va putea afla şi înţelege totul.

— Ce... începu ea să întrebe, dar se opri deodată. Simţi că prin cuvinte nu se putea nici întreba şi nici răspunde. Chipul şi ochii Nataşei trebuiau să spună tot, mai clar şi mai adînc.

Nataşa se uită la ea, dar părea înfricoşată şi cuprinsă de îndoială dacă să spună sau să nu spună tot ce ştia. Simţea parcă, în faţa acestor ochi strălucitori, care o pă-trundeau pînă în adîncul inimii, că nu se putea să nu spună tot, tot adevărul, aşa cum îl văzuse ea. Buzele Nataşei începură deodată să tremure, cute urîte i se formară

64

împrejurul gurii şi, izbucnind în hohote de plîns, îşi as-cunse faţa în mîini.

Prinţesa Măria înţelese totul. Dar ea tot mai nădăjduia, aşa că întrebă şi prin cu-

vinte, în care nu credea nici ea : — Dar rana, cum merge rana ? Şi el cum se simte

în general ? — Ai... ai să... vezi, doar atît putu să spună Nataşa. Mai zăboviră puţin jos, lîngă camera lui, ca să le mai

treacă plînsul şi să intre la el cu feţe liniştite. — Cum a evoluat boala ? E mult de cînd îi e mai rău ?

Cînd s-a întîmplat asta ? întrebă prinţesa Măria. Nataşa povesti că la început fusese în primejdie din

cauza stării febrile şi a durerilor, dar că la Troiţa toate acestea trecuseră şi că doctorul nu se mai temea decît de un singur lucru : cangrena. Dar şi pericolul acesta trecuse. Cînd sosiseră la Iaroslavl, rana începuse să supureze (Na-taşa era bine informată despre tot ce privea supuraţia şi celelalte asemănătoare) şi doctorul spusese că supuraţia va putea decurge normal. Pe urmă, se ivise iar febra. Medicul spunea că febra aceasta nu era atît de primej-dioasă.

— Dar acum două zile, începu Nataşa, s-a întîmplat deodată asta... Ea îşi ţinu cu greutate plînsul. Nu ştiu de ce, dar... ai să vezi cum s-a schimbat.

— L-au părăsit puterile ? E slăbit ?... întrebă prinţesa. — Nu, nu e asta, dar e mai rău. Ai să vezi. Ah, Mărie,

e prea bun ; nu poate, nu poate trăi, pentru că e...

XV

CÎND NATAŞA DESCHISE, cu gestul ei obişnuit, camerei lui şi-i făcu prinţesei loc să treacă înainte, aceasta simţi cum i se urcă în gîtlej hohotele de plîns. Oricât s-ar fi pregătit ea, oricît ar fi încercat să se liniştească, ştia totuşi că nu va fi în stare să-1 privească fără să plîngă.

Prinţesa Măria înţelesese ce voia să spună Nataşa prin cuvintele : asta s-a întîmplat acum două zile. Ea înţelegea că această frază însemna că prinţul Andrei se îmbunase

5 — Război şi pace voi. IV 65

deodată, iar îmbunarea şi îmblînzirea lui erau semne prevestitoare ale morţii. Ea şi vedea, apropiindu-se de uşă, în închipuirea ei, faţa lui Andriuşa, aşa cum i-o ştia din copilărie, delicată, blîndă, duioasă, cu expresia aceea pe care foarte rar o văzuse mai tîrziu la el şi care, tocmai de aceea, îi făcuse întotdeauna o atît de puternică im-presie. Ştia că el îi va spune cuvinte domoale şi duioase, ca acelea pe care i le spusese tatăl ei înainte de moarte, şi că ea n-avea să poată suporta şi avea să izbucnească în hohote de plîns în faţa lui. Dar mai devreme sau mai tîrziu, lucrul acesta trebuia să se întîmple, aşa că, intră în odaie. Simţea cum o îneacă din ce în ce mai tare plînsul, pe măsură ce ochii ei miopi îi desluşeau tot mai limpede silueta şi căutau să-i recunoască trăsăturile, şi iată că reuşi să-i zărească faţa şi să-şi încrucişeze privirile cu ale lui.

Zăcea pe o canapea, între jperne, îmbrăcat cu un halat îmblănit cu veveriţă. Era slab şi palid. Cu o mînă trans-parent de albă ţinea o batistă ; cu cealaltă mînă îşi ne-tezea, mişcîndu-şi degetele domol, mustaţa subţire, mult crescută. Ochii lui priveau spre cei intraţi.

Văzîndu-i faţa şi întîlnindu-i privirea, prinţesa Măria îşi încetini paşii şi simţi deodată cum lacrimile îi seacă şi cum hohotele de plîns i se potolesc. Cînd îi văzu expresia feţei şi privirea, ea se intimida şi se simţi vinovată.

„Dar cu ce am greşit eu ?" se întreba ea. „Prin aceea că trăieşti şi te gîndeşti la cele vii, pe cînd eu !..." răspun-dea privirea lui rece şi severă.

In privirea lui, adîncă şi îndreptată nu spre lume, ci înăuntrul său, era aproape duşmănie atunci cînd se în-toarse încet către soră-sa şi către Nataşa.

Se sărută cu sora lui, după obiceiul lor, ţinîndu-şi mîinile între mîini.

— Bun venit, Mărie. Cum ai ajuns aici ? spuse el, cu o voce la fel de măsurată şi de străină cum îi era şi privirea. Să fi scos un ţipăt de disperare, ţipătul lui ar fi îngrozit-o pe prinţesa Măria mai puţin decît tonul acestei voci.

— Şi pe Nikoluşka l-ai adus ? întrebă el tot atît de măsurat şi de domol, cu o vădită sforţare de a-şi aminti ceva.

— Cum îţi merge ? zise prinţesa Măria, mirată şi ea de ce găsise să spună.

66

— Asta, draga mea, să-1 întrebi pe doctor, zise el ; apoi, făcînd încă o vădită sforţare ca să fie blînd, spuse numai din gură (se vedea că nici nu se gîndeşte la ce spune) :

— Merci, chere amie, d'etre venue.1 Prinţesa Măria îi strînse mîna. La strîngerea mîinii ei,

prinţul se încruntă abia perceptibil. El tăcea, iar ea nu ştia ce să spună. Prinţesa înţelegea bine ce se întîmplase cu el acum două zile. In cuvintele, în tonul vocii lui şi mai cu seamă în privirea lui — rece, aproape duşmă-noasă — se simţea înstrăinarea aceea faţă de tot ce e lumesc, care e atît de înfricoşătoare pentru un om viu. El, se vedea bine, greu mai putea pricepe tot ce ţinea încă de viaţă ; dar, o dată cu aceasta, se simţea că, dacă nu mai înţelegea ceea ce ţine de viaţă, nu era din pricină că-1 părăsise forţa de înţelegere, ci din pricină că înţelegea altceva, ceva ce nu pricepeau şi nu puteau pricepe oamenii vii, şi asta îl absorbea pe de-a-ntregul.

— Da, uite ce ciudat a vrut soarta să ne întîlnim ! spuse el, rupînd tăcerea şi arătînd spre Nataşa. Tot timpul ea m-a îngrijit.

Prinţesa Măria auzea, dar nu înţelegea ce spunea el. El, sensibilul, atentul Andrei, cum putea el vorbi aşa în faţa aceleia pe care o iubea şi care-1 iubea ! Dacă ar mai fi avut de gînd să trăiască, n-ar fi spus pe un ton atît de rece şi de jignitor lucrul acesta. Dacă n-ar fi ştiut că moare, cum ar fi putut să nu-i fie milă de ea, cum ar fi putut vorbi aşa faţă de dînsa ! O singură explicaţie putea avea atitudinea lui şi anume că totul îi devenise indife-rent, şi-i devenise indiferent din pricină că altceva, mult mai însemnat, îi fusese dezvăluit.

Convorbirea lor fu rece, dezlînată şi lîncezind la fiecare clipă.

— Mărie a venit prin Riazan, spuse Nataşa. Prinţul Andrei nu băgă de seamă că Nataşa îi spunea surorii lui pe nume. Şi chiar Nataşa abia acum, numind-o aşa în faţa prinţului Andrei, îşi dădu pentru prima oară seama de acest lucru.

— Ei, şi ce se mai aude ? spuse el. — I s-a spus că Moscova a ars toată, a ars cu desăvîr-

şire, şi că s-ar fi...

I Jţi mulţumesc că ai venit, draga mea.

67

Nataşa se opri : nu trebuia să mai vorbească. Se vedea că prinţul Andrei, orteîte sforţări făcea să asculte, nu iz-butea.

— Da, a ars, se zice, rosti el. E mare păcat, şi rămase cu ochii ţintă înainte, potrivindu-şi distrat mustaţa cu degetele.

— Şi tu, Mărie, te-ai întîlnit cu contele Nikolai ? zise deodată pr inţul Andrei, cu dorinţa vădită de a face pe placul lor. A scris celor de aici că i-ai plăcut mult, conti nuă el simplu, calm ; nu mai era în stare, se vedea bine, să priceapă tot complicatul tîlc pe care-1 aveau cuvintele lui pentru oamenii vii. Dacă l-ai iubi şi tu, ar fi foarte bine... să vă căsătoriţi, mai adăugă el, puţin mai repede, ca şi cum s-ar fi bucurat că găsise, în sfîrşit, cuvintele de mult căutate. Prinţesa Măria îi auzea cuvintele, dar ele nu aveau pentru dînsa nici o altă însemnătate, în afară de aceea că-i dovedeau cit de departe era el acum de tot ce e viu.

— La ce să vorbim de mine ? spuse ea calm şi se uită la Nataşa. Nataşa îi simţi privirea şi nu se uită la prinţesa Măria. Din nou tăceau cu toţii.

— Andre, n-ai do... spuse deodată prinţesa Măria cu voce tremurătoare, n-ai dori să-1 vezi pe Nikoluşka ? Tot timpul a vorbit de tine.

Prinţul Andrei zîmbi pentru prima oară, aproape imperceptibil, dar sora lui, care-i cunoştea atît de bine chipul, înţelese cu groază că nu era un zîmbet de bucurie ori de dragoste pentru fiul lui, ci o uşoară şi blîndă ironie la adresa faptului că prinţesa Măria întrebuinţase şi ulti-mul mijloc care — cum credea ea — îl putea readuce pe el la sentimentele fireşti.

— Da, mă bucură să-1 văd pe Nikoluşka. E sănătos ?

Cînd îl aduseră la căpătîiul lui pe Nikoluşka, care-şi privi speriat tatăl, dar nu plînse, fiindcă nimeni nu plîn-gea în jurul lui, prinţul Andrei îl sărută şi, se vedea bine, nu mai ştiu ce i-ar putea spune.

Iar cînd, apoi, îl scoaseră pe Nikoluşka din odaie, prinţesa Măria se apropie 'ncă o dată de fratele său, îl sărută şi, nemaifiind în stare să se stăpînească, o podidi plînsul.

Prinţul Andrei o privi stăruitor. — Plîngi pentru Nikoluşka ? întrebă el. Prinţesa Măria, plîngînd, dădu afirmativ din cap. — Mărie, tu ştii Evan... începu el, dar se opri deodată. — Ce spui ? — Nimic. Nu e nimic de plîns aici. spuse el, uitîndu-se

cu aceeaşi privire rece la ea.

Cînd prinţesa Măria începuse să plîngă, el înţelesese că ea plîngea pentru că Nikoluşka avea să rămînă fără tată. Făcînd o mare sforţare, el căută să se întoarcă îndărăt, la viaţă, şi să-şi schimbe punctul de vedere cu al lor.

,,Da, lor trebuie să li se pară dureros lucrul acesta ! gîndi el. Dar cît e de simplu !"

„Păsările cerului nici seamănă şi nici adună, dar Tatăl Vostru le hrăneşte", îşi spuse el sieşi şi vru să-i spună şi prinţesei. „Dar nu, ei vor înţelege asta în felul lor ; ei nu vor înţelege ! Ei nu sînt în stare să înţeleagă că toate sentimentele acestea pe care pun ei atîta preţ, toate gîn-durile acestea care ni se par atît de importante, toate sînt inutile. Nu ne mai putem înţelege unul pe altul !" şi tăcu.

Băieţaşul prinţului Andrei avea şapte ani. Abia învă-ţase să citească şi era cu totul neştiutor. El trecu prin multe, din ziua aceea, cîştigînd cunoştinţe, putere de ob-servaţie şi experienţă ; dar chiar să fi avut el de pe atunci toate cunoştinţele acestea şi experienţa însuşită mai tîrzîu, tot n-ar fi putut înţelege, mai bine şi mai adînc decît înţe-lesese, toată însemnătatea scenei petrecute între tatăl său, prinţesa Măria şi Nataşa. înţelegea totul şi, fără să plîngă, ieşi din cameră, se apropie tăcut de Nataşa care ieşise după el, se uită sfios la ea, cu ochii lui frumoşi şi visători ; buza de sus, puţin ridicată şi rumenă, începu să-i tremure, îşi lipi capul de Nataşa şi începu să plîngă.

Din ziua aceea Nikoluşka fugea de Dessalles, fugea de mîngîierile contesei şi, ori stătea singur, ori se apropia sfios de prinţesa Măria şi de Nataşa, la care părea că începuse să ţină mai mult chiar decît la mătuşă-sa, şi se alinta liniştit şi timid în poala lor.

Ieşind de la fratele ei, prinţesa Măria înţelese cu pri-sosinţă ceea ce-i spusese chipul Nataşei. De atunci nu-i

69

mai pomeni Nataşei nimic despre speranţele în salvarea vieţii prinţului Andrei. Făceau cu schimbul la căpătîiul bolnavului şi nu mai plîngea, dar se ruga necontenit, în-torcîndu-şi sufletul spre cel nepătruns şi veşnic, a cărui prezenţă se simţea acum atît de puternic în preajma mu-ribundului.

XVI

PRINŢUL ANDREI NU ERA numai conştient că va muri, dar simţea chiar că moare, că a şi murit pe jumătate. încerca sentimentul înstrăinării de tot ce e pămîntesc şi al unei plăcute şi ciudate uşurări a existenţei. Fără grabă şi fără tulburare, aştepta să se întîmple ceea ce trebuia să se întîmple. Acel ceva cumplit, penibil, veşnic, necu-noscut şi îndepărtat, a cărui prezenţă nu încetase să o simtă cît trăise, îi era acum foarte apropiat şi, judecind după strania uşurare a existenţei pe care o simţea, aproape de înţeles şi chiar perceptibil...

Cîndva, sfîrşitul îl înfricoşase. De două ori încercase groaznicul, chinuitorul simţămînt al fricii de moarte, al sfîrşitului, şi iată că acum nu-1 mai înţelegea.

încercase prima oară acest simţămînt, atunci cînd gre-nada se învîrtise în faţa lui ca o sfîrlează şi el se uitase la mirişte, la tufe şi la cer, şi ştiuse că moartea era în faţa lui. Mai tîrziu însă, cînd îşi venise în fire de pe urma rănii, şi în sufletul lui eliberat parcă de jugul vieţii îi răsărise într-o clipă acea floare a iubirii veşnice, libere şi fără de legătură cu viaţa aceasta, el nu se mai temuse de moarte şi nu se mai gîndise la ea.

în ceasurile acelea de dureroasă singurătate şi de semidelir, pe care le trăise după rănire, cu cît se gîndea mai mult la noul principiu al iubirii veşnice care i se dezvăluise, cu atît se depărta mai tare, fără să simtă nici el, de viaţa pămîntească. A iubi totul şi pe toţi, a se jertfi întotdeauna pe sine din iubire, însemna a nu iubi pe

70

nimeni, însemna a nu trăi viaţa aceasta pămîntească. Şi, cu cit se pătrundea mai mult de acest principiu al iubirii, cu atît se despărţea mai definitiv de viaţă, cu atît înlătura mai deplin cumpiita barieră care, atunci cînd din suflet ne lipseşte iubirea, stă între viaţă şi.moarte. Cînd îşi amintea, în primele zile, că trebuie să moară, îşi spunea : ei şi ? Cu atît mai bine !

Dar, după noaptea aceea de la Mîtişci, cînd în semi-delirul lui îi apăruse în faţa ochilor aceea pe care o dorise, şi cînd, lipindu-şi buzele de mîna ei, plînsese domol, cu lacrimi de bucurie, iubirea faţă de această femeie i se strecurase pe nesimţite în inimă şi-1 legase iarăşi de viaţă. Gînduri de fericire şi temeri îl năpădiră iar. Amintindu-şi clipa cînd, la ambulanţă, îl văzuse pe Kuraghin, el nu se mai putu acum întoarce la sentimentele încercate atunci : acum îl chinuia întrebarea dacă omul acela mai era viu. Şi nu îndrăznea să întrebe pe nimeni.

Boala lui îşi urma cursul firesc, şi ceea ce Nataşa voise să spună prin „asta s-a întîmplat cu el" intervenise două zile înainte de sosirea prinţesei Măria. Era cea din urmă luptă morală între viaţă şi moarte, luptă din care moartea ieşise victorioasă. Era conştiinţa, neaşteptat ivită, că el încă tot mai îndrăgea viaţa, reprezentată de dragostea lui pentru Nataşa ; fu ultimul acces, în sfîrşit

învins, de spaimă în faţa necunoscutului. Era seară. Ca întotdeauna după masă, el se afla într-o

uşoară stare febrilă, iar gîndurile îi erau peste măsură de lucide. Sonia şedea lîngă măsuţă. El aţipi' Deodată îl năpădi un sentiment de fericire.

„A, a intrat ea !", se gîndi el. într-adevăr, în locul Soniei şedea Nataşa, care tocmai

intrase cu paşi uşori. De cînd începuse să-1 îngrijească, el avea întotdeauna

senzaţia fizică a apropierii ei. Şedea într-un fotoliu, de profil, mascîndu-i cu silueta ei flacăra luminării şi împletea la ciorap. (învăţase să împletească ciorapi din ziua cînd prinţul Andrei îi spusese că nimeni nu e în stare să în-grijească mai bine bolnavii decît dădacele bătrîne care împletesc ciorapi şi că în împletitul ciorapilor este ceva liniştitor.) Degetele ei subţiri mînuiau cu repeziciune andrelele care se ciocneau din cînd în cînd între ele şi pro-

71

■ ■

filul îngîndurat al chipului ei, cu privirile plecate, era în raza vederii lui. Ea făcu o mişcare si ghemul i se rostogoli de pe genunchi. Tresări, se uită la dînsul şi, acoperind fla-căra luminării cu o mină, cu o mişcare grijulie, mlădioasă şi precisă, se aplecă şi ridică ghemul, apoi se aşeză la loc, în aceeaşi poziţie.

El o privea fără să se clintească şi observă că după sforţarea pe care o făcuse ea avea nevoie să~şi umfle tot pieptul răsuflînd, dar nu se putu hotărî să o facă şi îşi stăpîni precaut respiraţia.

La mînăstirea Troiţa vorbiseră între ei despre trecut şi el îi spusese că, dacă va scăpa cu viaţă, va mulţumi lui Dumnezeu pînă la sfîrşitul zilelor pentru rana care-1 făcuse să se întîlnească din nou cu dînsa ; dar de atunci nu mai vorbiseră niciodată despre viitor.

,,S-ar putea sau nu s-ar putea întîrnpla una ca asta ? se întreba el acum, uitîndu-se la dînsa şi ascultînd zgomotul uşor al andrelelor de oţel. Oare să ne fi apropiat iarăşi soarta unul de altul, în chip aşa de straniu, numai ca eu să mor ?... Dar e posibil oare să mi se fi descoperit ade-vărul vieţii numai pentru ca să trăiesc mai departe în minciună ? Pe ea o iubesc mai mult decît orice pe lume. Dar ce să fac dacă o iubesc ?" îşi zise el şi, deodată, fără să vrea, gemu, aşa cum se obişnuise de cînd suferea.

Auzindu-1 gemînd, Nataşa lăsă ciorapul, se întoarse spre el şi, cînd îi văzu ochii strălucitori, se apropie cu paşi uşori şi se aplecă asupra lui.

— Nu dormeai ? — Nu, mă uit de mult la dumneata ; am simţit cînd

ai intrat. Nimeni afară de dumneata nu~mi aduce liniştea asta plăcută... lumina asta. îmi vine să plîng de bucurie.

Nataşa se apropie şi mai mult de el. Faţa îi strălucea de bucurie entuziastă.

— Nataşa, te iubesc prea mult. Mai mult decît orice pe lume.

— Dar eu ! ea îşi întoarse o clipă faţa. Şi de ce prea mult ? spuse ea.

— De ce prea mult ?... Spune-mi, cum crezi, cum simţi dumneata în sufletul dumitale, în adîncul sufletului dumi- tale : am să trăiesc ? Ce impresie ai ?

72

I

■— Sînt convinsă, sînt convinsă ! rosti, aproape strigînd Nataşa şi îi apucă mîinile cu o mişcare pătimaşă. El tăcu.

— Ce frumos ar fi ! Şi, luîndu-i mîna, i-o sărută. Nataşa era fericită şi emoţionată ; dar îşi aminti îndată

că era neapărată nevoie ca el să aibă linişte. — Numai că n-ai dormit, spuse ea. înăbuşindu-şi

bucuria. încearcă să dormi... te rog. El îi strinse mina, apoi i-o lăsă, şi ea trecu între el şi

luminare şi se aşeză la locul ei. De două ori îşi întoarse spre el privirile şi ochii lui deschişi i le întîmpinară, lumi-noşi. Nataşa îşi concentra toată atenţia asupra ciorapului la care lucra şi îşi zise că nu va mai r idica ochii pînă ce nu-1 va isprăvi. într-adevăr, nu mult după aceea, el închise ochii, şi adormi. Nu dormi mult şi se deşteptă de-odată agitat, scăldat într-o sudoare rece.

Adormind se gîndise la acelaşi lucru, la care se gîndise tot timpul — la viaţă şi la moarte. Mai mult la moarte. Se simţea mai aproape de ea.

„Iubirea ? Ce-i iubirea ? se gîndea el. Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există numai pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dum-nezeu şi, cînd mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor." Gîndu-rile acestea i se păreau liniştitoare. Dar nu erau decît gînduri. Ceva le lipsea, era ceva unilateral în ele, ceva prea personal, ceva prea raţional — nu erau evidente. Şi rămînea aceeaşi nelinişte şi lipsă de limpezime. Adormi.

Visă că era culcat în aceeaşi cameră în care se afla în realitate, dar că nu era rănit, ci sănătos. O mulţime de oameni de tot felul, indiferenţi, lipsiţi de importanţă, îi trec necontenit prin faţă. El stă de vorbă cu ei, se ceartă cu dînşii pentru cine ştie ce fleac. Oamenii se pregătesc să plece undeva. Prinţul Andrei îşi dă vag seama că toate acestea sînt nimicuri şi că el are alte griji, mai însemnate ; dar stă mai departe de vorbă cu ei, uimindu-i prin cuvinte de duh, vorbe goale însă. Treptat, pe nesimţite, toate aceste personaje încep să dispară, şi toată grija lui se rezumă la problema închiderii uşii. Se ridică, se îndreaptă spre uşă să tragă zăvorul şi s-o încuie. De faptul dacă izbuteşte sau nu izbuteşte să încuie uşa la timp, atîrnă totul. Porneşte

73

spre uşă, se grăbeşte, dar picioarele nu i se urnesc, şi el ştie că nu va izbuti să încuie uşa ; totuşi îşi încordează dureros toate puterile. O chinuitoare frică îl cuprinde. Şi frica aceasta e frica de moarte : dincolo de uşă stă ceva. Dar pînă să se tîrască el neputincios şi stîngaci spre uşă, acest „ceva" înfricoşător şi apasă din partea cealaltă uşa, împingînd canatul. Ceva neomenesc — moartea — se împinge în uşă, şi uşa trebuie ţinută. El se agaţă de uşă şi îşi încordează ultimele puteri, dar de închis uşa nu se mai poate acum închide şi nici măcar ţine pe loc ; căci forţele lui sînt slăbite, mişcările stîngace şi, îmbrîncită de acel „ceva" înfricoşător, uşa se deschide şi se închide la loc.

Încă o dată, acel „ceva" împinge uşa din afară. O ultimă supraomenească şi zadarnică sforţare şi amîndouă canaturile uşii se deschid fără zgomot. Acel ceva intră şi acel „ceva" e moartea. Şi prinţul Andrei moare...

Dar, în aceeaşi clipă cînd în vis murea, prinţul Andrei îşi aduse aminte că doarme, în aceeaşi clipă în care murea se luptă cu sine însuşi şi se trezi.

„Da, moartea a fost. Eu am murit — şi m-am deşteptat. Da, moartea e deşteptarea", îl fulgeră deodată prin minte ; şi perdeaua care-i ascunsese pînă atunci necunoscutul fu dată în lături pentru ochii sufletului său. El simţi ca o eliberare a acelei puteri din el care înainte fusese încătu-şată, ca o stranie uşurare, care de atunci nu-1 mai părăsi.

Cînd, deşteptîndu-se scăldat în sudori reci, se zbătu pe canapeaua lui, Nataşa se apropie de el şi-1 întrebă ce are. El nu-i răspunse şi, neînţelegînd-o, se uită la ea cu o privire stranie. Asta era ceea ce se petrecuse cu el, două zile înainte de sosirea prinţesei Măria. Din ziua aceea, cum spunea medicul, febra istovitoare luase un caracter alar-mant. Dar pe Nataşa n-o interesa ce spune doctorul ; ea văzuse cu ochii ei cumplitele lui chinuri morale, simptome mult mai neîndoielnice pentru ea.

Din ziua aceea începuse pentru prinţul Andrei, o dată cu deşteptarea din somn, deşteptarea din viaţă. Şi, com-parată cu durata vieţii, această ultimă deşteptare nu i se părea mai înceată decît deşteptarea din somn raportată la durata visului.

Nu era nimic înfricoşător şi tranşant în această deş-teptare relativ înceată.

74

Ultimele zile şi ore ale vieţii lui se scurseră obişnuit şi simplu. Atît prinţesa Măria cit şi Nataşa, nelipsite de la căpătîiul lui, simţeau lucrul acesta. Nu plîngeau şi nu se cutremurau, iar de la o vreme simţeau ele singure că nu-1 mai îngrijesc pe el (el nu mai era, el se depărtase), ci amintirea lui cea mai apropiată : trupul său. Sentimen-tele lor, ale amîndorura, erau atît de puternice, încît latura înspăimîntătoare, exterioară, a morţii, nu mai făcea nici un efect asupra lor şi nu mai găseau cu cale să-şi răsco-lească durerea. Nu plîngeau nici faţă de el, nici cînd erau singure, şi nici nu vorbeau între ele vreodată despre dîn-sul. îşi dădeau seama că nu se putea spune prin vorbe ceea ceea ce simţeau.

Vedeau amîndouă cum le scapă, cum se afundă el tot mai adînc, încet şi calm, undeva, acolo departe, şi amîn-două ştiau că lucrul acesta aşa trebuia să fie şi că era bine aşa.

11 spovediră şi-1 împărtăşiră ; veniră toţi să-şi ia rămas bun de la dînsul. Cînd îi aduseră copilul, el îşi atinse bu-zele de fruntea lui şi se întoarse cu faţa la perete ; şi nu pentru că prea i-ar fi fost greu, sau i-ar fi fost milă (prinţesa Măria şi Nataşa înţelegeau lucrul acesta), ci numai pentru că socotea că asta era tot ce cereau de la el iar cînd i se spuse să-1 binecuvînteze, el făcu ce-i ceruseră şi-i privi ca şi cum ar fi întrebat dacă mai are de făcut ceva.

Cînd ajunse la ultimele zvîcnete ale trupului părăsit de suflet, prinţesa Măria şi Nataşa erau de faţă.

— S-a sfîrşit ? ! rosti prinţesa Măria, după ce trupul rămase în faţa lor mai multe secunde nemişcat şi începu să se răcească. Nataşa se apropie, i se uită în ochii fără viaţă şi se grăbi să i-i închidă. I-i închise, dar nu-i sărută, ci îşi atinse doar buzele de ceea ce era în el cea mai apro-piată amintire a vieţii.

„Unde s-a dus ? Unde-i el acum ?"... Cînd trupul, spălat şi îmbrăcat, fu pus în raclă pe o

masă, veniră toţi să-şi ia rămas bun de la el şi plînse toată lumea.

Nikoluşka plîngea din pricina chinuitoarei nedumeriri care-i sfîşia inima. Contesa şi Sonia plîngeau de jalea Na-taşei şi de părerea de rău că el nu mai era. Bătrmul conte

75

pîîngea pentru că, simţea el bine, curînd avea să facă şi el acelaşi temut pas.

Plîngeau acum şi Nataşa şi prinţesa Măria, dar, dacă plîngeau, nu era pentru că le răzbise durerea ; plîngeau din cauza milei cucernice care le cuprinsese sufletele în faţa tainei simple şi măreţe a morţii, care se săvîrşise sub ochii lor.

Partea a doua

PENTRU MINTEA OMENEASCA, totalitatea cauzelor fenomenelor e de necuprins. Dar necesitatea de a căuta cauze este înrădăcinată în sufletul omului. Şi mintea ome-nească, neputînd pătrunde în complicaţia condiţiilor fără de număr ale fenomenelor — fiecare din aceste condiţii putînd fi luată drept cauză —■ se agaţă de cea mai apro-piată legătură, de cea mai lesne de înţeles, şi spuse : iată cauza. în evenimentele istorice (unde obiect de observaţie sînt acţiunile oamenilor), drept cea mai apropiată legătură apare mai întîi voinţa zeilor, apoi voinţa acelor oameni care ocupă în istorie locul cel mai de vază — eroii isto-riei. Dar e destul să pătrundem în esenţa fiecărui eveni-ment istoric, adică în acţiunea întregii mase de oameni care au luat parte la eveniment, pentru ca să ne convingem că voinţa eroilor istoriei nu numai că nu conduce acţiunile maselor, ci este, dimpotrivă, condusă tot timpul de aces-tea. S-ar părea că e totuna dacă înţelegem aşa importanţa evenimentelor istorice, sau într-alt fel. Dar, între omul care spune că popoarele Apusului au pornit împotriva Răsăritului pentru că aşa a vrut Napoleon şi omul care spune că lucrul acesta s-a întîmplat pentru că trebuia să se întîmple, există aceeaşi deosebire care a existat între oamenii ce susţineau că pămîntul stă pe loc şi planetele se mişcă în jurul lui şi cei care spun că ei nu ştiu pe ce se sprijină pămîntul, dar ştiu că există legi, care-i diri-jează şi lui mişcările şi celorlalte planete. Evenimentul istoric nu are şi nu poate avea alte cauze decît cauza unică â tuturor cauzelor. Dar există legi care dirijează evenimentele, legi în parte necunoscute nouă, în parte mnnai bănuite de noi. Descoperirea acestor legi este cu putinţă numai atunci cînd. renunţăm cu desăvîrşire să

căutăm cauzele în voinţa unui singur om, întocmai aşa cum descoperirea legilor mişcării planetelor a fost cu putinţă numai atunci cînd oamenii au respins imaginea fixităţii pămîntului.

După bătălia de la Borodino, după ocuparea Mosco-vei de către inamic şi după incendierea ei, cel mai însem-nat episod al războiului din anul 1812 a fost, după cum susţin istoricii, marşul armatelor ruse de pe drumul Ria-zanului spre drumul Kalugăi şi spre lagărul de la Taru-tino — aşa-zisul marş de flanc, dincolo de Krasnaia Pahra. Istoricii atribuie gloria acestei mişcări geniale diferitelor personaje şi se ceartă între ei, căutînd să stabilească cui îi revine de fapt această glorie. Chiar istoricii străini, pînă şi cei francezi, cînd vorbesc despre acest marş de flanc recunosc genialitatea comandanţilor ruşi. Dar pentru ce presupun scriitorii militari, şi după ei toţi ceilalţi, că acest marş de flanc este rezultatul profundei gîndiri a unei singure persoane care a salvat Rusia şi a adus pieirea lui Napoleon este un lucru foarte greu de înţeles. Mai întîi, e greu de înţeles în ce anume constă profunzimea şi genia-litatea acestei mişcări ; căci, pentru a-ţi da seama că cea mai bună poziţie a armatei (cînd nu e atacată) este acolo unde sînt mai multe posibilităţi de aprovizionare, nu e nevoie de prea mare încordare intelectuală. Oricine, chiar şi un copilandru prostuţ de treisprezece ani, putea pri-cepe fără nici o greutate că, în 1812, cea mai avantajoasă poziţie a armatei, după retragerea din Moscova, era pe drumul Kalugăi. Aşa că nu e de înţeles, mai întîi, prin ce deducţii logice ajung istoricii să vadă ceva profund gîn-dit în această manevră. în al doilea rînd, e şi mai greu să pricepem în ce anume văd istoricii partea salvatoare pentru ruşi a acestei manevre şi caracterul ei funest pentru fran-cezi. Acest marş de flanc ar fi putut fi — în alte împrejurări, anterioare, simultane sau ulterioare — ne-fast pentru ruşi şi salvator pentru armata franceză. Dacă din clipa cînd s-a efectuat această mişcare situaţia arma-tei ruse a început să se îmbunătăţească, din aceasta nu rezultă nicidecum că mişcarea aceea a şi fost cauza îmbu-nătăţirii.

Marşul de flanc nu numai că putea să nu aducă nici un folos, dar putea chiar să ducă la pieirea armatei ruse,

80

dacă, pe lingă el, n-ar mai fi fost şi coincidenţa celor-lalte împrejurări. Ce s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi ars Moscova ? Dacă Murat nu i-ar fi scăpat de sub ochi pe ruşi ? Dacă Napoleon n-ar fi stat inactiv ? Dacă la Kras-naia Patera, după sfatul lui Benigsen şi al lui Barclay, armata rusă ar fi dat bătălia ? Ce s-ar fi întîmpiat dacă francezii i-ar fi atacat pe ruşi cînd ajunseseră dincolo de Pahra ? Ce s-ar fi întîmplat dacă mai tîrziu Napoleon, apropiindu-se de Tarutino, i-ar fi atacat pe ruşi măcar cu a zecea parte din energia cu care i-a atacat la Smo-lensk ? Ce s-ar fi întîmplat dacă francezii ar fi înaintat asupra Petersburgului ?... în toate aceste ipoteze, carac-terul salvator al marşului de flanc s-ar fi putut preschimba într-unui funest.

Al treilea şi cel mai de neînţeles lucru este că oamenii care studiază istoria nu vor, în mod intenţionat, să vadă că marşul de flanc nu poate fi pus pe seama unui singur om. indiferent cine ar fi el, că n-a fost prevăzut niciodată de nimeni, că manevra aceasta, ca şi retragerea de la Fiii, nu putuse fi de fapt prevăzută global de nimeni ni-ciodată, ci doar că a rezultat pas cu pas, eveniment cu eveniment, clipă cu clipă, din împrejurări de tot soiul, in-finite ca număr, şi că abia după ce s-a produs şi a început să aparţină trecutului, s-a putut prezenta în toată amploa-rea ei.

în consiliul de la Fiii, ideea predominantă a coman-damentului rus era retragerea cea mai de la sine înţe-leasă, drept înapoi, adică pe drumul Nijni-Novgorodului. Dovadă, faptul că majoritatea au votat la consiliu în sensul acesta şi, mai ales, cunoscuta convorbire care a avut loc după consiliu, între comandantul suprem şi Lanski, însărcinat cu problemele aprovizionării. Lanski a raportat atunci comandantului suprem că proviziile ar-matei erau depozitate de-a lungul rîului Oka, în guberniile Tuia şi Kaluga, şi că, în cazul unei retrageri spre Nijni, rezervele de provizii vor fi despărţite de armată prin albia marelui rîu Oka, peste care transportul nu este posibil la începutul iernii. Acesta a fost primul simptom al necesităţii de a deroga de la planul de retragere în direcţia Nijni, direcţie care la început păruse cea mai firească. Armata se ţinu ceva mai spre sud, pe drumul Riazanului, mai aproape de rezervele de provizii. Mai tîrziu, inactivitatea francezilor, care pierduseră din vedere

81 I

pînă şi armatele ruse, grija pentru apărarea fabricii din Tuia şi, mai cu seamă, avantajele apropierii de rezervele de provizii, au determinat armata să se abată şi mai mult spre sud pe drumul Tulei. După ce trecură, printr-o miş-care vijelioasă, dincolo de Pahra, pe drumul care ducea spre Tuia, comandanţii armatei ruse aveau de gînd să rămînă la Podolsk şi nici vorbă nu era încă de a-şi stabili o poziţie la Tarutino ; dar un şir nesfîrşit de obstacole, deopotrivă cu reapariţia trupelor franceze, care un timp îi pierduseră din vedere pe ruşi, ca şi proiectul unei bătălii şi, mai cu seamă, belşugul de provizii de la Kaluga, au determinat armata noastră să se replieze şi mai mult spre sud şi să se strămute în centrul căilor ei de aprovi-zionare, adică de pe drumul Tulei pe drumul Kalugăi, spre Tarutino. întocmai aşa cum nu se poate răspunde la întrebarea cînd a fost părăsită Moscova, nu se poate răspunde nici cînd a fost luată şi de cine anume a fost luată măsura strămutării spre Tarutino. Numai atunci cînd trupele s-au apropiat de Tarutino, ca urmare a unei serii nesfîrşite de forţe diferenţiale, numai atunci au început oamenii să creadă şi ei că asta voiseră şi că acest lucru era prevăzut de mult.

II

RENUMITUL MARŞ DE FLANC a constat doar în faptul că armata rusă, tot retrăgîndu-se drept, într-o direcţie opusă ofensivei francezilor, s-a abătut, după ce această ofensivă s-a oprit, din direcţia dreaptă pe care o luase la început şi, nevăzîndu-se urmărită, s-a îndreptat în chip firesc spre regiunea unde o atrăgea belşugul de provizii.

Dacă ar fi să ne închipuim nişte conducători lipsiţi de genialitate în fruntea armatei ruse, ori pur şi simplu o armată fără nici un fel de conducători, e limpede că nici această armată n-ar fi avut nimic altceva de făcut decît să se îndrepte îndărăt spre Moscova, descriind un arc spre partea unde erau mai multe provizii şi ţinutul mai îmbelşugat.

Trecerea aceasta de pe drumul Nijni-Novgorodului pe drumurile dinspre Riazan, Tuia şi Kaluga era atît de firească, incit tot în această direcţie s-au refugiat şi sol-daţii ruşi răzleţiţi după pradă şi tot într-acolo i s-a cerut de la Petersburg lui Kutuzov să-şi ducă armata. La Taru-tino, Kutuzov a primit din partea împăratului o scrisoare prin care acesta aproape îi făcea imputări pentru faptul că-şi îndreptase armata pe drumul Riazanului şi-i indica aceeaşi poziţie din faţa Kalugăi unde se şi afla în mo-mentul cînd a primit scrisoarea împăratului.

După ce s-a rostogolit în direcţia loviturii primite de-a lungul întregii campanii şi mai ales în timpul bătăliei de la Borodino, bila armatei ruse şi-a luat, o dată ce s-a epuizat forţa loviturii şi n-a mai primit altele, poziţia care-i era firească.

Meritul lui Kutuzov a constat nu în cine ştie ce ge-nială manevră strategică, cum o numeşte lumea, ci în fap-tul că numai el a înţeles sensul evenimentului care se producea. Numai el a înţeles, încă de pe atunci, ce însem-nătate avea inactivitatea armatei franceze şi numai el a continuat să afirme că lupta de la Borodino fusese o vic-torie ; numai el — cel care ar fi trebuit, pe cît părea, să încline, în calitatea sa de comandant suprem, către ofen-sivă — numai el şi-a folosit toate puterile pentru a împie-dica armata rusă să dea bătălii inutile.

Fiara rănită la Borodino zăcea undeva, acolo unde o lăsase vînătorul în fuga lui ; dar mai era încă vie, mai avea oare puteri, sau numai se prefăcea ? Iată ce nu ştia vînătorul. Şi deodată se auzi geamătul fiarei.

Geamătul acestei fiare rănite care era armata fran-ceză, geamăt prin care ea îşi trăda rana mortală, fu sosirea lui Lauriston la cartierul lui Kutuzov, cu o propunere de pace.

Napoleon, încredinţat cum era că nu e bine ceea ce e bine, ci ceea ce îi trecea lui prin minte, îi scrisese lui Kutuzov cele dintîi cuvinte ce-i trecură prin cap şi care n-aveau nici un sens :

„Monsieur le prince Koutouzov, scria el, j'envoie preş de vous un de mes aides de câmp generaux pour vous entretenir de plusieurs objets interessants. Je deşire que votre Altesse ajoute foi ă ce qu'il lui dira, surtout lors-qu'il exprim-era Ies sentiments d'estime et de particuliere

83

consideration que j'ai depuis longtemps pour sa personne... Cette lettre n'etant ă mitre fin, je prie Dieu, Monsieur le prince Koutouzov, qu'il vous ait ent sa sainte et digne garde.

Moscou, le 30 octobre 1812. Signe : N a p o l e o n "

„Je serais maudit par la posterite si Von me regardait eomme le premier moteur d'un accommodement qnel-conque. TEL EST L'ESPRIT ACTUEL DE MA NATION" \ răspunse Kutuzov şi continuă să-şi folosească toate pute-rile ca să ferească trupele de ofensivă.

In cursul lunii aceleia în care armata franceză a jefuit Moscova, iar armata rusă a stat liniştită la Tarutino, s-a produs schimbarea raportului de forţe dintre cele două armate (în privinţa numărului şi a moralului), schimbare în urma căreia s-a dovedit că superioritatea de forţe o aveau ruşii. în ciuda faptului că dispozitivul armatei franceze şi efectivele ei erau necunoscute ruşilor, de îndată ce se produse această schimbare a raportului de forţe, nevoia de a trece la ofensivă începu să se vadă printr-o mulţime de semne. Din rîndul acestor semne erau şi misiunea lui Lauriston, şi abundenţa de provizii de la Tarutino, şi in-formaţiile primite din toate părţile asupra inactivităţii şi dezordinii francezilor, şi completarea regimentelor noastre cu recruţi, şi vremea frumoasă, şi repausul îndelungat îl armatei ruse, şi nerăbdarea pe care un repaus o stîrneşte ie obicei în rîndurile soldaţilor, dornici să-şi îndepli-lească mai curînd misiunea pentru care au fost mobili-:aţi ; dintre semnele acestea erau şi curiozitatea de a şti :e se petrece în armata franceză pierdută din vedere de ţtîta vreme, şi curajul cu care avanposturile ruseşti dădeau

1 „Prinţe Kutuzov... vă trimit pe unul din generalii mei aghio-anţi ca să discute cu dumneavoastră mai multe chestiuni intere-ante. Doresc ca Alteţa-Voastră să dea crezare spuselor sale, cu tît mai mult cu cît el va exprima sentimentele de stimă şi de 'eosebită preţuire pe care le nutresc de mult pentru persoana umneavoastră. ...Acesta fiind scopul scrisorii mele, rog pe bunul Jumnezou, prinţe Kutuzov, să vă aibă în sfînta şi puternica lui ază.

Moscova, 30 octombrie 1812. N ap ol e o n."

Urmaşii m-ar blestema dacă m-ar socoti omul care a făcut rimu! pas spre o înţelegere oarecare. Aceasta e acum voinţa po-orului meu...

acum raite prin preajma francezilor aflaţi la Tarutino, şi ştirile despre micile biruinţe asupra francezilor obţinute de către ţărani şi partizani, şi invidia trezită de aceste mici izbînzi, şi sentimentul răzbunării, care mocnea în sufletul fiecăruia, atîta vreme cît francezii se aflau la Moscova şi — mai presus de toate — credinţa neclară încă, dar încolţită în sufletul fiecărui soldat, că raportul de forţe era acum altul şi că superioritatea era de partea noastră. Raportul de forţe se schimbase într -adevăr în chip esenţial şi ofensiva deveni de neînlăturat. Fără în-tîrziere, tot aşa de precis cum începe orologiul să bată ora şi să-şi cînte melodia atunci cînd acul a descris un cerc complet, această schimbare esenţială a raportului de forţe a corespuns în sferele înalte cu o mişcare mai încor-dată ; se auzi un zbîrnîit şi cîntecul orologiului începu.

III

ARMATA RUSĂ ERA CONDUSĂ de Kutuzov cu sta-tul său major şi de împărat de la Petersburg. La Peters-burg, încă înainte de a se fi pr imit vestea părăsirii Moscovei, un plan amănunţit al întregului război fusese întocmit şi trimis lui Kutuzov ca să se conducă după el. Cu toate că planul acesta fusese întocmit în ipoteza că Moscova rămînea în mîinile noastre, el fu aprobat de sta-tul-major şi primit spre a fi pus în aplicare. Kutuzov scrise numai că diversiunile pe mari distanţe sînt tot-deauna greu de îndeplinit. Şi pentru soluţionarea greută-ţilor întîmpinate fură trimise noi instrucţiuni şi persoane, care trebuiau să observe acţiunile lui Kutuzov şi să ra-porteze despre ele.

în afară de aceasta, tot statul-major al armatei ruse fu acum reorganizat. Fură făcute numiri noi în locul lui Bagration, ucis în luptă, şi în locul lui Barclay, care, ofensat, se retrăsese. Fu luată foarte serios în studiu problema dacă ar fi mai nimerit să fie pus A. în locul lui B. şi B. în locul lui D., sau dimpotrivă, să fie trecut D. în locul lui A. ş.a.m.d., ca şi cînd de toate acestea ar fi depins ş i a ltceva decît satis facţia personală a lui A. şi B.

85

La statul-major al armatei, din pricina duşmăniei din-tre Kutuzov şi şeful său de stat-major Benigsen, ca şi datorită prezenţei persoanelor de încredere ale împă-ratului şi tuturor acestor schimbări, acţiona, mai mult ca oricînd, un complicat joc de partide : A. îl săpa pe B., B. îl săpa pe C. în fel şi chip ş.a.m.d. In toate aceste subminări, obiectul intrigilor îl constituia de cele mai multe ori conducerea războiului, pe care fiecare din aceşti oameni voia să şi-o asume ; dar războiul îşi urma cursul independent de ei şi anume aşa cum trebuia să şi-1 urmeze, adică fără să coincidă niciodată cu ceea ce plănuiau oamenii, ci decurgînd numai din raporturile reale dintre mase. Aceste planuri preconcepute care se încrucişau, încălcîndu-se, reprezentau însă pentru cercurile conducă-toare oglinda vie a ceea ce trebuia să se săvârşească.

„Prinţe Mihail Ilarionovici, scria împăratul la 2 oc-tombrie, scrisoare primită după lupta de la Tarutino. De la 2 septembrie, Moscova e în mîinile inamicului. Ulti-mele dumneavoastră rapoarte sînt din 20 ; şi în tot cursul acestei perioade, nu numai că n-a fost întreprins nimic în vederea acţiunii împotriva inamicului şi pentru elibe-rarea primei noastre cetăţi de scaun, dar chiar, aşa cum reiese din ultimele dumneavoastră rapoarte, aţi continuat să vă retrageţi. Serpuhov a şi fost ocupat de un deta-şament al inamicului, iar Tuia, cu renumita sa fabrică atît de trebuincioasă armatei, e în primejdie. Din rapoartele generalului Wintzingerode văd că un corp de armată inamic de zece mii de oameni e în marş spre drumul Pe-tersburgului. Un al doilea, de cîteva mii, se îndreaptă, de asemenea, spre Dmitrov. Un al treilea înaintează spre Vladimir. Un al patrulea, destul de considerabil, se află între Ruza şi Mojaisk. însuşi Napoleon, la 25, se afla încă la Moscova. După toate aceste informaţii, cînd inamicul şi-a fărîmiţat forţele în importante detaşamente, cînd Napoleon se află încă singur cu garda sa la Mos-cova, este oare cu putinţă ca forţele inamice, aflate în faţa dumneavoastră, să mai fie atît de însemnate, încît să nu vă îngăduie a trece la ofensivă ? Se poate, dimpotrivă, presupune mai mult ca sigur că el vă urmăreşte cu cîteva detaşamente, sau cel mult cu un corp de armată, mult mai slab decît armata ce vă este încredinţată. S-ar părea că, folosindu-vă de aceste împrejurări, aţi putea cu

86

succes ataca un inamic mai slab, zdrobindu-1 sau cel puţin silindu-1 să se retragă, şi aţ i putea astfel păstra în mîinile noastre o parte a guberniilor ocupate în pre-zent de inamic, punînd prin aceasta la adăpost de orice primejdie Tuia şi celelalte oraşe ale noastre din interior. Veţ i pur ta răspunderea dacă inamicul va izbuti să arunce un corp important asupra Petersburgului, ame-ninţînd capitala în care n-a putut rămîne multă armată, deoarece cu armata ce vă este încredinţată, dacă aţi ac-ţiona cu hotărîre şi energie, aţi avea toate mijloacele de a împiedica această nouă nenorocire. Nu uitaţi că mai aveţi de dat socoteală patriei jignite de pierderea Moscovei. Cunoaşteţi din experienţă hotărîrea mea de a vă răsplăti. Această hotărîre a mea nu va slăbi, dar eu şi Rusia sîn-tem îndreptăţiţi să aşteptăm din partea dumneavoastră tot zelul, toată energia şi toate succesele pe care mintea, talentele dumneavoastră militare şi vitejia armatelor ce comandaţi ni le făgăduiesc."

Dar în timp ce scrisoarea aceasta, care dovedea că schimbarea esenţială a raportului de forţe îşi găsise şi la Petersburg ecou, era încă pe drum, Kutuzov nu mai putu reţine de la ofensivă armata pe care o comanda şi bătălia se dădu.

La 2 octombrie, un cazac, anume Şapovalov, aflîn-du-se în patrulare, împuşcă un iepure şi răni altul. Alergînd după iepurele rănit, Şapovalov se înfundă adînc în pădure şi se izbi de flancul stîng al armatei lui Murat, care staţiona acolo fără nici un fel de măsuri de pre-cauţiune. Cazacul le istorisi rîzînd tovarăşilor săi cum era cît pe ce să cadă prizonier. Un sublocotenent, auzind istorisirea, o aduse la cunoştinţa comandantului său.

îl chemară şi-1 interogară pe cazac ; comandanţii ds cazaci vrură să se folosească de prilej pentru a pune mîna pe caii inamicului, dar unul din şefi, cunoscîndu-se cu anumiţi ofiţeri cu rang mare în armată, aduse faptul acesta la cunoştinţa unui general din comandament. în timpul din urmă, situaţia la comandamentul suprem era extrem de încordată. Ermolov, care venise cu cîteva zile mai înainte la Benigsen, îl rugase să se folosească de toată influenţa sa asupra comandantului suprem pentru a-1 face să treacă la ofensivă.

— Dacă nu v-aş cunoaşte, aş crede că nu doriţi să &e întîmple ceea ce-mi cereţi. Căci e de ajuns să-1 sfătuiesc

87

într-un fel pentru ca serenissimul să facă tocmai con-trariul, îi răspunse Benigsen.

Vestea adusă de cazaci şi confirmată de patrulele de recunoaştere dovedi că pregătirea evenimentului se cop-şese pe deplin. Coarda întinsă zvîcni şi orologiul începu să zbîrnîie şi să-şi cînte melodia. în ciuda aparentei sale puteri personale, în ciuda înţelepciunii sale, a experienţei şi a darului său de a cunoaşte oamenii, Kutuzov, dînd atenţie memoriului lui Benigsen, care trimisese împăra-tului un raport personal, precum şi dorinţei unanim ex-primate a tuturoi' generaliJor şi presupusei dorinţe a suveranului, ca şi veştii aduse de cazaci, nu mai putu stăvili mişcarea devenită de neînlăturat şi, ordonînd ceea ce socotea inutil şi dăunător, îşi dădu binecuvîntarea pen-tru un fapt împlinit.

IV

MEMORIUL ÎNMÎNAT DE Benigsen asupra necesi-tăţii de a trece la ofensivă şi noutăţile cazacilor cu privire la flancul stîng al francezilor, care era descoperit, n-au fost decît semnele ultime ale necesităţii de a se ordona ofensiva, şi ofensiva fu hotărîtă pentru ziua de 5 octom-brie.

în dimineaţa zilei de 4 octombrie, Kutuzov semnă or-dinea de bătaie. Toii o citi lui Ermolov, propunîndu-i să se ocupe el de dispoziţiile ce trebuiau date mai departe.

— Bine, bine, acum n-am timp, spuse Ermolov şi ieşi. din casă.

Ordinea de bătaie întocmită de Toii era foarte fru-moasă, întocmai ca în ordinea de bătaie de la Austerlitz, scria în ea, deşi nu în nemţeşte :

„Die erste Kolonne marschiert 1, colo şi colo, die zioeile Kolonne marschiert2, colo şi colo" ş.a.m.d. Şi toate aceste coloane soseau, pe hîrtie, la locurile lor în timpul ştiut şi îl zdrobeau pe inamic. Totul fusese, ca în toate ordinele de bătaie, minunat chibzuit, dar, ca şi în toate

„Prima coloană înaintează..." „...a doua coloană înaintează..."

celelalte cazuri de aplicare a ordinelor de bătaie, nici o coloană n-a sosit la timp şi nici ia locul indicat.

Cînd ordinea de bătaie fu transcrisă într-un număr suficient de exemplare, fu chemat un ofiţer şi trimis la Ermolov ca să-i predea hîrtiile pentru executare. Tînărul ofiţer din cavaleria de gardă, ofiţer de ordonanţă al lui Kutuzov, mîndru de misiunea importantă ce i se încre-dinţase, se îndreptă spre cartierul lui Ermolov.

— A plecat, îi spuse ordonanţa lui Ermolov. Ofiţerul din cavaleria de gardă se îndreptă spre lo-

cuinţa unui general, la care ştia că se ducea adesea Ermolov.

■— Nu-i aici ; nici domnul general nu-i acasă. Ofiţerul sări pe cal şi plecă la alt general. — Nu-i aici, a plecat. „Cum să fac, să nu fiu tras la răspundere de întîr -

ziere ? ! Ce ghinion !" îşi zicea ofiţerul. Bătu în lung şi-n lat toată tabăra după Ermolov. Care spunea că-1 văzuse irecînd împreună cu alţi generali, care spunea că se în-torsese cu siguranţă acasă. Ofiţerul îl căută, fără să mă-nînce la prînz, pînă pe la şase seara. Nu dădu nicăier i de Ermolov şi nimeni nu ştia unde era. Ofiţerul luă din fugă o gustare la un tovarăş de-al său şi o porni din nou, către avangardă, la Miloradovici. Nici Miloradovici nu era acasă, dar află cel puţin că Miloradovici era la bal, la generalul Kikin şi că, probabil, şi Ermolov era acolo.

— Dar unde-i asta ? — Uite colo, la Ecikino, îi răspunse un ofiţer de cazaci,

arătîndu-i un conac ce se vedea în depărtare. — Cum se poate, acolo, dincolo de primele noastre

linii ? — Au băgat două regimente de-ale noastre drept avan

gardă ; şi acum chefuiesc, nu glumă ; chef la toartă — cu două muzici şi trei coruri !

Ofiţerul o porni dincolo de prima linie, la Ecikino. Nici nu ajunsese bine la conac şi auzi de departe chiote de veselie şi coruri cîntînd jocuri soldăţeşti.

,,Colo-n luncă... colo-n luncă..." răsunau printre chiote şi fluierături cîntece acoperite din cînd în cînd de strigăte. Pe ofiţerul din cavaleria de gardă îl înveseliră aceste su-nete, dar în acelaşi timp îl cuprinse groaza că el era de vină dacă întîrziase atîta vreme cu predarea importante-lor dispoziţiuni care i se încredinţaseră. Trecuse de opt

89

seara. Sări de pe cal şi urcă scara marii case boiereşti care, deşi era între liniile franceze şi ruse, rămăsese totuşi neatinsă. La bufet şi în anticameră forfoteau lacheii care duceau vinurile şi mîncărurile. Pe lîngă ferestre erau în-şiraţi cîntăreţii. Condus pînă în prag, ofiţerul îi văzu dintr-o ochire adunaţi laolaltă pe toţi generalii cei mai de seamă ai armatei, printre care şi făptura înaltă, sărind în ochi, a lui Ermolov. Toţi generalii îşi descheiaseră tu-nicile, aveau feţele roşii şi înviorate şi, adunaţi în semi-cerc, rîdeau zgomotos. în mijlocul sălii, un general frumos, nu prea înalt de stat, roşu tot la faţă, juca sprinten, voi-niceşte trepak K

— Ha, ha, ha ! Aşa, Nikolai Ivanovici ! Bravo ! Ha, ha, ha...

Ofiţerul simţi că, intrînd în această clipă cu o misiune atît de importantă, se făcea de două ori vinovat şi vru să mai aştepte, dar unul din generali îl văzu şi, înţelegînd pentru ce venise, îi spuse lui Ermolov. Ermolov se apropie încruntat de ofiţer şi, după ce-1 ascultă, îi luă din mînă plicul fără să-i spună vreo vorbă.

— Tu crezi că a fost o întîmplare plecarea lui de acasă ? îi spuse ofiţerului din cavaleria de gardă, în seara aceea, unul din tovarăşii săi de la comandament, vorbind de Ermolov. A făcut-o înadins. Vrea să-1 dea peste cap pe Konovniţîn. Să vezi mîine ce ghiveci are să iasă !

V

A DOUA ZI DIS-DE-DIMINEAŢA, bătrmul Kuruzov se sculă, îşi făcu rugăciunea, se îmbrăcă şi, cu conştiinţa grea că trebuia să conducă o bătălie pe care nu o aproba, se urcă în caleaşca şi porni din Letaşevka spre locul unde trebuia să se adune coloanele acţiunii ofensive, la cinci verste înapoia oraşului Tarutino. în caleaşca, moţăind, Kutuzov tresărea din cînd în cînd şi îşi ciulea urechile să asculte dacă nu cumva din dreapta se auzea vreo împuş-cătură, dacă nu cumva începuse lupta. Dar pretutindeni domnea încă liniştea. Abia se crăpase de ziuă şi era o dimineaţă umedă şi mohorîtă de toamnă. Apropiindu-se

Dans popular rus.

90

de Tarutino, Kutuzov zări o unitate de cavalerişti care-şi duceau caii la adăpat de-a curmezişul drumului pe care tr&eea caleaşca. Kutuzov scoase capul şi se uită la ei ; opfi caleaşca şi întrebă din ce regiment erau. Cavaleriştii făceau parte dintr-o coloană care de mult trebuia să fie la pîndă, departe de aici. „Poate-i vreo greşeală", îşi zise bătrînul comandant suprem. Dar, călătorind mai departe, dădu cu ochii de nişte unităţi de infanterie, cu armele în piramidă şi cu soldaţii, în izmene, umblînd forfota după lemne de fiert casa. Kutuzov chemă la el un ofiţer. Ofi-ţerul raportă că nu primise nici un ordin de atac.

— Cum să nu fi pri... începu Kutuzov, dar tăcu în aceeaşi clipă şi porunci să fie chemat la sine ofiţerul co mandant. Dîndu-se jos din caleaşca, începu să se plimbe de colo-colo, cu capul în piept, tăcut şi răsuflînd greu, în aşteptare. Cînd se prezentă persoana chemată, ofiţerul de stat-major general Eychen, Kutuzov se făcu roşu de mînie, nu pentru că acesta ar fi fost vinovat de greşeala săvîrşită, ci pentru că găsise prilej să-şi verse necazul. Şi, tremurînd şi sufocîndu-se, bătrînul, pradă unuia din acele accese furibunde care-1 apucau uneori, cînd era în stare să se tăvălească pe jos de furie, se repezi la Eychen, amenin- ţîndu-1 cu pumnii, răstindu-se la el şi înjurîndu-1 cu cele mai grosolane cuvinte. Alt ofiţer care se întîmplă să fie de faţă, căpitanul Brozin, deşi nu era întru nimic vinovat, avu aceeaşi soartă.

— Dar ăsta cine mai e, canalia asta ? La zid cu voi ! Mizerabililor ! strigă răguşit Kutuzov, dînd din mîini şi clătinîndu-se. Simţea o suferinţă de-a dreptul fizică. El, comandant suprem, serenissimul, pe care-1 încredinţa toată lumea că nimeni nu avusese vreodată în Rusia atîta pu tere cită avea el, să fie el pus în asemenea, situaţii, făcut de rîs în faţa întregii armate ! „Zadarnic m-am frămîntat atîta să mă rog pentru ziua de azi, zadarnică mi-a fost noaptea nedormită în care mi-am stors creierii ! gîndea el în sinea lui. Nici pe vremea cînd eram doar un tînăr ofi ţeraş n-ar fi îndrăznit nimeni să-şi bată joc aşa de mine... Dar încă acum !" Simţea o suferinţă fizică, întocmai ca şi cînd ar fi îndurat o pedeapsă corporală, şi nu putea să nu-şi manifeste suferinţa prin strigăte de mînie şi durere bă- trînească ; dar puterile ii părăsiră în curînd şi, tot uitîn- du-se împrejurul lui. simţi că prea vorbise multe, şi vrute

91

şi nevrute ; se sui în caleaşca şi o porni îndărăt fără să mai spună ceva.

O dată descărcată, mînia rtu-i mai reveni şi Kutuzov fu nevoit să asculte, clipind bătrîneşte din ochi, justificările şi cuvintele de apărare rostite de Benigsen, Konovniţîn şi Toii (Ermolov nici nu se prezentă pînă a doua zi în faţa lui). Aceştia insistară ca acţiunea neizbutită să fie între-prinsă a doua zi. Şi Kutuzov fu iarăşi nevoit să consimtă.

VI

A DOUA ZI, TRUPELE SE adunară de cu seară la locurile indicate şi noaptea fură puse în marş. Era o noapte de toamnă, cu nori negri-violeţi, dar fără ploaie. Pămîntul era jilav, fără a fi noroios şi trupele înaintau fără zgomot ; se auzea doar, din cînd în cînd, huruitul artileriei. N-aveau voie să fumeze, să vorbească tare sau să aprindă focuri ; caii erau împiedicaţi să necheze. Tăinuită, acţiunea deve-nea mai atrăgătoare. Oamenii mergeau voioşi. Unele co-loane se opriră, îşi clădiră armele în piramide şi se cu!:ară pe pămîntul rece, crezînd că au ajuns acolo unde trebuia ; altele (cele mai multe) îşi continuară marşul toată noaptea şi, desigur, nu ajunseră acolo unde trebuia.

Singur contele Orloy-Denisoy, cu cazacii lui (detaşa-mentul cel mai neînsemnat dintre toate), ajunse la locul şi la timpul indicat. Detaşamentul lui se opri la marginea unei păduri, pe cărarea dintre satele Stromiiova şi Dmi-trovskoe.

Contele Orlov aţipise cînd, înainte de a se lumina de ziuă, îl treziră. în faţa lui fu adus un fugar din tabăra franceză. Era un polonez, subofiţer din armata lui Ponia-towski. Subofiţerul explică, în limba polonă, că fugise pentru că fusese nedreptăţit la avansare, că lui de mult trebuia să-i vină rîndul să fie făcut ofiţer, că el era mai viteaz decît toţi ceilalţi şi că acum se lepădase de ei şi voia să-i pedepsească. Mai spuse că Murat înnoptase nu-mai la o verstă de ei şi că, dacă i se dă o suită de o sută de oameni, li—1 aduce viu. Contele Orlov-Denisov se sfătui cu tovarăşii săi. Prea era ademenitoare propunerea, pentru a se da în lături. Toţi erau de părere că încercarea trebuie

92

făcută şi care mai de care se oferea să plece. După multe discuţii şi planuri, hotărîră ca generalul-maior Grekov. în fruntea a două regimente de cazaci, să plece cu subofiţerul.

— Dar ia seama, îi spuse contele Orlov-Denisov sub ofiţerului în momentul plecării, dacă ai minţit pun să te spânzure ca pe un cîine, iar dacă-i adevărat, ai de la mine o sută de cervoneţi.

Subofiţerul, cu un aer hotărît şi fără să răspundă la aceste cuvinte, încalecă şi porni alături de Grekov, care-şi făcuse în grabă pregătirile. Se afundară în pădure. Con-tele Crlov, tremurînd de răcoarea dimineţii, ce începuse să se reverse, şi frămîntat de răspunderea ce-şi luase asu-pră-şi, după ce-1 conduse pe Grekov, ieşi din pădure şi începu să se uite spre tabăra duşmanului, care se zărea vag acum, în lumina roşie a zorilor şi a focurilor care tot mai pîlpîiau. La dreapta lui, pe un povîrniş descoperit, trebuiau să apară coloanele ruseşti. Contele Orlov se uita într-acolo : dar, cu toate că ar fi putut fi văzute şi de de-parte, de coloane nu era nici urmă. Cei din tabăra fran-ceză, cum i se păru contelui, şi mai ales după spusele aghiotantului său, care avea privirea deosebit de ageră, începuseră să forfotească.

—- Ah, e desigur prea tîrziu, spuse contele Orlov, pri-vind spre tabără. Şi deodată, aşa cum se întîmplă adesea, după ce omul în care ne-am încrezut nu mai e 5n faţa noastră, deodată contele Orlov văzu, limpede ca lumina zilei şi fără urmă de îndoială, că subofiţerul acela fusese un mincinos, că îl înşelase şi că tot ce avea să rezulte de aici era că atacul avea să dea greş din lipsa acestor două re-gimente, pe care le mînase el dumnezeu ştie unde. Cum poţi captura un comandant suprem din asemenea mul-ţime de trupe ?

— A minţit, desigur, ticălosul acela, zise contele. — îi putem întoarce din drum, spuse cineva din suită

care, ca şi contele Orlov-Denisov, simţise, cînd văzuse ta băra inamică, oarecare îndoială cu privire la succesul capturării.

— Ce zici ? Nu-i aşa ?... Dumneata ce crezi, oars să-i lăsăm, să-i întoarcem ?

— Daţi ordin să-i întoarcem din drum ? — Da, da, întoarceţi-i, întoarceţi-i ! spuse deodată, cu

hotărîre, contele Orlov, uitîndu-se la ceas. Va fi prea tîrziu ; s-a luminat de-a binelea,

93

Şi aghiotantul o porni la galop prin pădure, dupâ Grekov.

Cînd Grekov se întoarse, contele Orlov-Denisov, supă-rat şi de această încercare ratată şi de zadarnica aşteptare a coloanelor de infanterie, care tot nu se arătau, şi de apro-pierea inamicului (toţi oamenii detaşamentului său simţeau la fel), hotărî să pornească la atac.

în şoaptă, el comandă : — încălecaţi ! Se repeziră toţi la locurile lor şi îşi făcură semnul

crucii... — Cu Dumnezeu înainte ! „Uraaaaa !" răsună pădurea. Şi, sotnie după sotnie,

cazacii, ca şi cînd ar fi curs dintr-un sac, se avîntară vo-ioşi, cu lăncile în cumpănire, peste pîrîu, spre tabăra duşmană.

Fu de ajuns un singur ţipat deznădăjduit, ţipătul de groază al celui dintîi francez care-i zări pe cazaci, şi toţi cei din tabără, buimăciţi de somn şi dezbrăcaţi, o luară la fugă care încotro văzînd cu ochii, părăsindu-şi tunurile, armele şi caii.

Dacă i-ar fi urmărit pe francezi fără să ţină seamă de ce era în jurul şi în spatele lor, cazacii l-ar fi luat prizo-nier şi pe Murat, capturînd şi tot ce se mai găsea acolo. Comandanţii vrură chiar să facă aşa. Dar cazacii nu mai puteau fi clintiţi din loc, după ce dăduseră de atîta pradă şi de atîţia prizonieri. De comenzi nu mai asculta nimeni. Fură luaţi acolo o mie cinci sute de prizonieri, treizeci şi opt de tunuri, steaguri şi, ceea ce pentru cazaci era mai important decît toate, cai, şei, pături şi tot felul de lucruri. Trebuia pierdut timp cu acestea toate ; prizonierii trebuiau preluaţi cu număr, tunurile puse în siguranţă, prada îm-părţită ; oamenii trebuiau să strige unul la altul, ba chiar să se şi bată între ei : toate acestea le dădură cazacilor de furcă.

Francezii, nemaivăzîndu-se urmăriţi, începură să-şi vină în fire, se regrupară pe unităţi şi prinseră să tragă. Orlov-Denisov, tot asteptînd sosirea tuturor coloanelor, nu mai continuă atacul.

în vremea asta, conform dispoziţiei „die erste Kolonne viarschiert" l ş.a.m.d., unităţile de infanterie din coloanele

1 „...prima coloană înaintează..."

94

întârziate, comandate de Benigsen şi conduse de Toii, ple-caseră la timpul cuvenit şi spre destinaţie, dar, aşa cum se întîmplă întotdeauna, ajunseseră undeva, nu însă la locul unde le fusese prescris să ajungă. Şi tot aşa cum se întîm-plă întotdeauna, oamenii, care porniseră voioşi la drum, începură să se cam codească. Se făcură auzite murmure ; simţeau toţi că era la mijloc o încurcătură şi unităţile luară calea-ntoarsă. Aghiotanţii călări şi generalii galopau în toate părţile, strigau, se supărau, se certau, spuneau că ajunseseră cu totul în altă parte decît unde trebuia şi că întîrziaseră, ţineau de rău pe cîte cineva ş.a.m.d., pentru ca, de la o vreme, să dea fiecare disperat din mîini şi să o pornească numai aşa, ca să meargă încotrova. „Undeva tot ajungem noi !" Şi ajunseră într-adevăr, dar nu acolo unde trebuia ; şi chiar dacă unii mai ajunseseră şi la destinaţie, întîrziaseră totuşi aşa de mult, încît faptul că ajunseseră nu mai folosea la altceva decît să-i expună gloanţelor ina-micului. Toii, care în bătălia aceasta juca rolul lui Wey-rother de la Austerlitz, galopa de zor de colo pînă colo şi peste tot găsea lucrurile tot de-a-ndoaselea. Aşa, în pă-dure, dădu peste corpul de armată al lui Baggowut, cînd se făcuse de mult ziuă şi corpul acesta trebuia să se afle, de cu noapte, alături de detaşamentul lui Orlov-Denisov. Tulburat, amărît de insucces şi spunîndu-şi că cineva tre-buie să fie vinovat de toate acestea, Toii se apropie în goana calului de comandantul corpului şi începu să-1 mus-tre cu străşnicie şi-i spuse că pentru asta ar merita să fie împuşcat. Baggowut, general bătrîn, încercat în lupte, om liniştit din fire, dar enervat şi el de atîtea piedici, încurcă-turi şi contraziceri, îşi ieşi din sărite, spre mirarea tuturor celor de faţă, căci asta era cu totul potrivnic firii sale, şi-i spuse şi el lui Toii cuvinte neplăcute.

— Eu lecţii n-am chef să primesc de la nimeni, iar de murit împreună cu soldaţii mei ştiu şi eu la fel de bine ca atîţia alţii, zise el ; şi numai cu o singură divizie o porni la atac.

Ajuns în cîmp deschis, sub gloanţele francezilor, vitea-zul Baggowut, în starea de tulburare în care se afla, nu mai putu judeca dacă intrarea lui în acţiune mai era sau nu de vreun folos acum, şi încă neavînd decît o singură divizie, aşa că înainta de-a dreptul, vîrîndu-şi trupele sub ploaia de gloanţe a inamicului. Primejdia, ghiulelele şi

95

gloanţele erau tocmai ceea ce trebuia furiei care-1 stă-pînea. Din primele gloanţe, unul îl ucise pe el, iar urmă-toarele uciseră o mulţime de soldaţi. Şi divizia lui se menţinu cîtăva vreme, fără de nici un folos, sub foc.

VII

ÎN VREMEA ASTA, ALTA coloană trebuia să-i atace de front pe francezi, dar cu această coloană era Kutuzov. El ştia bine că n-aveau să iasă decît încurcături din bătă-lia aceasta, începută împotriva voinţei sale şi, pe cit îi sta în putinţă, reţinea trupele. Nu înainta de fel.

Mergea tăcut, călare pe căluţul lui sur, şi răspundea alene la propunerile de atac.

— Dumneavoastră n-aveţi decît vorbele astea pe limba: „să atacănV, ,,să atacăm", dar nu vedeţi că nu sîntem în stare de nici o manevră mai complicată, îi spuse el lui Mi- loradovici, care-i ceruse permisiunea să înainteze.

— Dacă n-am fost noi în stare să-1 prindem azi-dimi- neaţă pe Murat viu şi să ajungem la vreme pe poziţ ii, acum nu mai avem ce face ! răspunse el altuia.

Cînd i se raportă lui Kutuzov că în avangarda france-zilor, unde — după informaţiile aduse de cazaci —■ fron-tul era descoperit, acum fuseseră aduse două batalioane de polonezi, Kutuzov se uită pieziş în urma lui, la Ermolov (cu care nu mai vorbise din ajun).

— Uită-te la ei, cer ofensivă, propun tot soiul de pro iecte şi cînd colo, o dată pornit la treabă, te toezeşti că nu-i nimic gata, iar inamicul, prevenit, îşi ia măsurile necesare.

La aceste cuvinte, Ermolov strînse pleoapele şi zîmbi uşor. înţelese că pentru el furtuna trecuse şi că Kutuzov se va mulţumi doar cu această aluzie.

— Se distrează pe socoteala mea, îi şopti Ermolov lui Raevski, care călărea alături de el, şi—1 lovi cu genunchiul.

Nu mult după asta Ermolov, înaintînd puţin, se apro-pie de Kutuzov şi-i raportă respectuos :

— Timpul nu-i pierdut, serenissime, inamicul n-a fugit încă. Dac-aţi da ordin să atacăm ? Fiindcă, altfel, garda nu va vedea nici măcar fumul prafului de puşcă.

96

Kutuzov nu răspunse nimic, dar cînd i se raportă că armata lui Murat se retrage, dădu ordin de înaintare ; după fiecare sută de paşi însă, se oprea cîte trei sferturi de oră.

întreaga bătălie se reducea numai la ceea ce săvîrşi-seră cazacii lui Orlov-Denisov ; celelalte unităţi nu făcură decît să piardă zadarnic cîteva sute de oameni.

Ca urmare a acestei bătălii, Kutuzov primi o decoraţie cu briliante ; Benigsen primi, de asemenea, briliante şi o sută de mii de ruble, ceilalţi primiră şi ei mari recompense, potrivit cu gradul pe care-1 aveau, şi după bătălie la co-mandament se făcură iarăşi schimbări.

,,Iată cum se fac Ia noi întotdeauna, toate, anapoda !" spuneau, după bătălia de la Tarutino, ofiţerii şi generalii ruşi, întocmai aşa cum spun şi acum, lăsînd să se înţe-leagă că e cineva acolo care le face toate prosteşte, pe dos, -pe cînd ei ar fi făcut cu totul altfel. Dar oamenii care vorbesc aşa, ori nu cunosc problema, ori se înşală cu bună ştiinţă. Orice bătălie — cea de la Tarutino, cea de la Borodino, cea de la Austerlitz, indiferent care — se des-făşoară altfel decît presupun iniţiatorii ei. Acesta este esenţialul.

Un infinit număr de forţe libere (căci nicăieri omul nu-i mai liber decît în decursul unei bătălii, unde ştie că e vorba de viaţă şi de moarte) influenţează asupra direcţiei desfăşurării bătăliei, direcţie ce nu poate fi niciodată cu-noscută mai dinainte şi nu coincide niciodată cu direcţia către care se îndreaptă vreo forţă individuală.

Dacă mai multe forţe acţionează simultan asupra unui corp oarecare, fiecare în alt sens, atunci sensul mişcării acestui corp nu poate coincide cu nici unul din sensurile acestor forţe ; el va fi întotdeauna sensul mediu, drumul cel mai scurt, adică ceea ce în mecanică se reprezintă întotdeauna prin diagonala paralelogramului forţelor.

Dacă în descrierile istoricilor, mai ales în ale istori-cilor francezi, găsim că la ei războaiele şi bătăliile se desfăşoară după un plan dinainte stabilit, singura con-cluzie pe care o putem trage de aici este că aceste de-scrieri sînt greşite.

Bătălia de la Tarutino, fără îndoială, nu şi-a ajuns ţinta pe care a avut-o în vedere Toii, anume ca unităţile să intre în luptă în ordinea prevăzută de dispozitivul tru-pelor, şi nici ţinta pe care a putut-o avea contele Orlov,

7 — Război şi pace voi. IV 97

aceea de a-1 lua prizonier pe Murat, sau scopul zdrobirii instantanee a întregului corp de armată francez, la care ar fi putut ţinti Benigsen şi alte personaje, sau ţelul ofi-ţerului care abia aştepta să intre în luptă ca să se dis-tingă, sau al cazacului care voia să adune şi mai multe prăzi decît adunase ş.a.m.d. Dar dacă ţelul era ceea ce s-a şi săvîrşit pînă la urmă şi ceea ce constituia pentru toţi ruşii un deziderat comun (izgonirea francezilor din Rusia şi nimicirea armatei lor), atunci apare foarte clar că bătălia de la Tarutino a fost, chiar prin inepţia ei, tocmai ceea ce era necesar să fie în acea perioadă a campaniei. Ar fi greu, imposibil chiar, să ne închipuim un rezultat mai corespunzător acestui ţel decît acela pe care 1-a avut bătălia aceasta. Cu cele mai mici sforţări, prin cea mai puţin ordonată acţiune şi cu pierderi de nimic, au fost obţinute cele mai însemnate rezultate din întreaga cam-panie, s-a făcut trecerea de la retragere la ofensivă, s-a demascat slăbiciunea francezilor şi s-a dat acel brînci pe care abia îl aştepta armata napoleoniană, ca să înceapă să fugă.

VIII

NAPOLEON ÎŞI FACE INTRAREA în Moscova după strălucita victorie „de la Moskwa" ; nu poate fi nici o îndoială asupra acestei victorii de vreme ce cîmpul de bătaie rămîne în inimile francezilor. Ruşii se retrag şi predau capitala. Moscova, înţesată de provizii, de arme, de muniţii şi de bogăţii neînchipuite, e în mîinile lui Na-poleon. Armata rusă, de două ori mai slabă decît cea franceză, nu face în curs de o lună de zile nici o încer-care de atac. Situaţia lui Napoleon e din cele mai stră-lucite. S-ar părea deci că, pentru a se năpusti cu forţe îndoite asupra rămăşiţelor armatei ruseşti şi a o sfă-rîma, pentru a negocia o pace favorabilă, sau, în caz de refuz, pentru a întreprinde un marş demonstrativ asupra Petersburgului, şi — în caz de nereuşită — pentru a se retrage la Smolensk, sau Wilna, sau pentru a rămîne la Moscova — s-ar părea, într-un cuvînt, că pentru a men-ţine situaţia strălucită în care se găsea pe vremea aceea

98

armata franceză, nu era nevoie de cine ştie ce geniuiitate Pentru aceasta nu era nevoie decît să se facă lue^ţ ceţ mal simplu şi mai uşor de făcut : să nu se fi îngăduit trupelor să se dedea la jafuri, să se fi pregătit ir^brăcă_ minte de iarnă — şi se găsea destulă la Moscova pentru întreaga armată — şi să se fi strîns cu chibzuinţă provi_ ziile existente la Moscova, care (după spusele istţ)ricilor francezi) ar fi îndestulat întreaga armată franceză pe mai bine de jumătate de an. Napoleon însă, acest geniu între genii care avea şi autoritatea de a ţine în mîna sa armate întregi, cum ne încredinţează istoricii, n-a făcut nimic în această privinţă.

Nu numai că n-a făcut nimic în privinţa ^ceasta, dar dimpotrivă, şi-a folosit toată autoritatea pent ru ca> din'

toate căile de acţiune ce i se prezentau, sa o aleagă ne cea mai proastă şi mai dăunătoare. Din tot ce ar fi putut face

: iernatul la Moscova, marşul asupra peters_ burgului marşul asupra Nijni-Novgorodului, cklea_ln_ toarsă cu

ocol mai spre nord, sau mai spre sud (&e dru_ mul pe care a apucat mai tîrziu Kutuzov), Napoleon nu putea să aleagă

ceva mai prostesc şi mai păgubit^ decî t ceea ce a ales : să rămînă la Moscova pînă în octombrie; permiţînd soldaţilor

să jefuiască oraşul, pentru Ca apoi să părăsească garnizoana la întîmplare, sa se apropie de Kutuzov fără să

treacă la ofensivă, să coteasţă spre dreapta să ajungă pînă la Malîi Iaroslaveţ — tot t^ă a în_ cerca o eventuală

străpungere — şi să porneasc^ nu pe drumul pe care pornise Kutuzov, ci să se mtoarc| mapoj spre Mojaisk pe

drumul pustiit al Smolenskului, Lucru mai nesăbuit decît acesta şi mai păgubitor pentru armată nici că s-ar fi putut concepe, cum s-a şi dovedit pfin ceea ce-a urmat. încerce

cei mai străluciţi strategi să con_ ceapă dacă pot — închipuindu-şi că scopul lui \poieOn ar fi' fost să-şi

distrugă armata — să conceapă o al t ă serie de acţiuni decît acelea săvîrşite de Napole0ri) care să fi distrus, cu

aceeaşi siguranţă şi tot atît de dependent de tot ce ar fi întrepr ins trupele ruseşti abs o l u t toată armata franceză.

Genialul Napoleon a fost cel care a făcut lucrul acesta. Dar a spune că Napoleon şi-a dus la pieire armata pentru câ a voit lucrul acesta, sau pentru că eta foarte prost, ar fi tot atît de neadevărat ca şi a spune că Na_

99

poleon şi-a adus armatele pînă la Moscova pentru că aşa a vrut el şi pentru că era foarte deştept şi genial.

Şi într-un caz, şi în celălalt, acţiunea lui personală, care nu putea avea putere mai mare decît acţiunea per-sonală a oricăruia dintre soldaţii săi, n-a făcut altceva decît să coincidă cu legile după care se săvîrşea fe-nomenul.

Cu totul fals ne prezintă istoricii (numai ca să jus-tifice faptul că urmările n-au dat dreptate acţiunii lui Napoleon) forţele lui Napoleon ca fiind slăbite cînd au ajuns la Moscova. El şi-a folosit în 1813, ca şi mai înainte şi întocmai ca şi mai tîrziu, toată priceperea sa şi toate puterile de care dispunea ca să facă tot ce era mai bine pentru sine şi pentru armata sa. Activitatea lui Napoleon în această perioadă nu-i mai puţin uimitoare decît aceea din Egipt, Italia, Austria şi Prusia. Noi nu ştim cu certi-tudine în ce măsură a fost real geniul lui Napoleon în Egipt, unde patruzeci de veacuri îi contemplau măreţia, şi asta pentru că toate aceste mari isprăvi de vitejie ne sînt descrise numai de francezi. Nu putem judeca în chip veridic care era genialitatea lui în Austria şi Prusia, întrucît toate datele privind activitatea lui acolo nu pot fi extrase decît din izvor francez sau din izvor german ; iar faptul de neînchipuit că nemţii şi-au predat, fără să fi fost asediate fortăreţele, şi că întregi corpuri de ar-mată au lăsat armele fără luptă, trebuia să -i facă pe nemţi să încline a-i recunoaşte genialitatea, ca singură explicaţie a războiului dus de el în Germania. Noi însă n-avem, slavă Domnului, nici un motiv să-j recunoaştem genialitatea, numai ca să ne ascundem ruşinea. Noi am plătit scump dreptul de a putea privi chestiunea simplu şi fără înconjur şi dreptul acesta nu-1 vom ceda.

Activitatea lui Napoleon la Moscova e tot atît de ui-mitoare şi de genială ca în oricare din celelalte părţi ale lumii. Ordine după ordine şi planuri după planuri ţîşnesc din mintea lui, de la intrarea şi pînă la plecarea din Moscova. Absenţa locuitorilor şi a unei deputăţii, şi chiar incendierea Moscovei, nu-1 tulbură. Nu pierde din vedere nici binele armatei sale, nici acţiunile inamicului, nici binele popoarelor Rusiei, nici conducerea treburilor Pa-risului, nici perspectivele diplomatice asupra condiţiunilor viitoarei păci.

100

IX

SUB RAPORT MILITAR, ÎNDATĂ după intrarea sa în Moscova, Napoleon ordonă cu străşnicie generalului Sebastiani să urmărească mişcările armatei ruse, trimite corpuri întregi de armată pe toate drumurile şi-i porun-ceşte lui Murat să i-1 scoată din pămînt pe Kutuzov. Apoi dă dispoziţii meticuloase de întărire a Kremlinului şi, mai tîrziu, întocmeşte planul genial al viitoarei campanii pe harta întregii Rusii. Sub raport diplomatic, Napoleon cheamă la sine pe căpitanul Iakovlev, care, jefuit şi ră-mas în zdrenţe, nu ştie cum să facă să scape din Mos-cova, îi vorbeşte cu de-amănuntul de planul său politic şi de mărinimia sa şi, compunînd o scrisoare către împăratul Alexandru, în care socoteşte de datoria sa să-i facă cu-noscut prietenului şi fratelui său că Rastopcin a dat dis-poziţii proaste la Moscova, îl trimite pe Iakovlev la Peters-burg. După ce-i vorbeşte lui Tutolmin tot atît de amă-nunţit despre vederile şi mărinimia sa, îl trimite şi pe bătrînelul acesta la Petersburg, pentru tratative.

Sub raport juridic, îndată după izbucnirea incendiilor, Napoleon porunceşte să fie găsiţi vinovaţii şi executaţi. Iar răufăcătorul de Rastopcin este pedepsit prin ordinul de a se da foc acareturilor sale.

Pe tărîm administrativ, Moscova este înzestrată de el cu o constituţie, se instituie o municipalitate şi se publică următoarele :

LOCUITORI AI MOSCOVEI !

Nenorocirile voastre sînt mari, dar majestatea-sa îm-păratul şi regele vrea să le pună capăt. Straşnice exemple v-au învăţat cum ştie el să pedepsească neascultarea şi crima. S-au luat măsuri severe pentru a se pune capăt dezordinii şi pentru a se reîntrona securitatea generală. O administraţie părintească, aleasă chiar dintre voi, va forma municipalitatea voastră sau administraţia orăşe-nească. Ea se va îngriji de voi, de nevoile voastre, de in-teresele voastre. Membrii acestei administraţii vor putea fi deosebiţi prin cîte o eşarfă roşie pe care o vor purta pe

101

umăr, iar primarul oraşului va mai fi încins şi cu un cordon alb. In afara serviciului, ei vor purta numai o banderolă roşie în jurul braţului stîng.

Poliţia orăşenească a fost instituită în forma ei de mai înainte şi, datorită activităţii ei, s-a şi instaurat mai multă ordine. Ocîrmuirea a numit doi comisari generali sau poliţai şi douăzeci de comisari sau pristavi.de cartier, pentru toate circumscripţiile oraşului. îi veţi recunoaşte după banderola albă pe care o vor purta în jurul braţului stîng. Cîteva biserici ale diferitelor culte au fost deschise şi în ele serviciul divin se săvîrşeşte fără de nici o stîn-jenire. Concetăţenii voştri revin pe la locuinţele lor din zi în zi mai mulţi şi au fost date dispoziţiuni ca ei să găsească acolo ocrotirea şi ajutorul la care au dreptul cei loviţi de nenorocire. Acestea sînt măsurile pe care ocîrmuirea le-a luat pentru restabilirea ordinei şi uşurarea situaţiei voastre ; dar, pentru a se ajunge la aceasta, este nevoie ca şi voi să o ajutaţi cu stăruinţa voastră, să uitaţi, dacă e cu putinţă, nenorocirile prin care aţi trecut, să vă recîştigaţi_ nădejdea într-o soartă mai puţin crudă şi să fiţi încredinţaţi că o moarte ruşinoasă îi aşteaptă inevita-bil pe cei care se vor atinge de persoana voastră ori de avutul care v-a mai rămas şi, în sfîrşit, să nu vă îndoiţi că avutul vă va fi apărat, căci aceasta este voia celui mai slăvit şi mai drept dintre monarhi. Soldaţi şi cetăţeni de orice naţionalitate aţi fi ! Restabiliţi încrederea pu-blică, izvorul fericirii statului, trăiţi ca fraţii, daţi-vă unul altuia ajutor şi ocrotire, uniţi-vă pentru a zădărnici in-tenţiile celor ce vă vor răul, supuneţi-vă autorităţilor mi-litare şi civile, şi în curînd lacrimile voastre vor înceta să mai curgă".

In privinţa aprovizionării trupelor, Napoleon ordonă tuturor unităţilor pe rînd să cutreiere Moscova d la maraude », ca să-şi adune provizii, în aşa fel, încît ar-mata sa fie în chipul acesta asigurată pentru viitor.

Cu privire la religie, Napoleon ordonă : ramener Ies popas 2 şi să se reînceapă slujbele în biserici.

în privinţa comerţului şi aprovizionării armatei, fu afişată pretutindeni următoarea

1 ...după prădăciuni... 2 ...să fie aduşi popii înapoi...

102

PROCLAMAŢIE

„Voi, locuitori paşnici ai Moscovei, meşteşugari şi muncitori, pe care nenorocirile v-au izgonit din oraş, şi voi, plugari împrăştiaţi, pe care o teamă neîntemeiată vă reţine încă pe cîmpuri, ascultaţi ! Liniştea revine în această capitală şi rînduiala se statorniceşte în ea din nou. Compatrioţii voştri ies acum cu curaj din ascunzişurile lor, deoarece văd că sînt respectaţi. Orice silnicie săvîrşită împotriva lor şi a avutului lor se pedepseşte imediat. Ma-jestatea-sa împăratul şi regele îi ocroteşte şi nu e nimeni dintre voi considerat ca duşman al său, afară de aceia care nu-i ascultă poruncile. El doreşte să scurteze durata nenorocirilor voastre şi să vă readucă la gospodăriile şi la familiile voastre. Răspundeţi, aşadar, intenţiilor sale mărinimoase şi veniţi la noi în toată siguranţa. Locuitori ! Întoarceţi-Vă cu încredere la locuinţele voastre ; în curînd veţi găsi mijloace de a vă îndestula cu cele de trebuinţă ! Meşteşugari şi harnici muncitori ! Veniţi îna-poi la munca voastră ; case, prăvălii şi paznici vigilenţi vă aşteaptă, iar pentru ceea ce veţi munci veţi primi ceea ce vi se cuvine ! Şi voi, în sfîrşit, ţărani, ieşiţi din pă-durile unde v-aţi ascuns de groază, întoarceţi-vă fără frică pe la vetrele voastre, cu încredinţarea fermă că veţi găsi ocrotire. S-au înfiinţat în oraş pieţe unde ţăranii pot să-şi aducă prisosul proviziilor lor şi produsele pămîntului. Ocîrmuirea a luat următoarele măsuri pentru a le asigura libertatea de vînzare : 1) începînd de astăzi, ţăranii, agri-cultorii şi toţi locuitorii din împrejurimile Moscovei îşi pot aduce, fără nici un pericol, produsele de orice fel în două pieţe dinainte stabilite, adică în tîrgurile de la Mohovaia, şi Ohotnîi read. 2) Produsele lor vor fi cum-părate la preţul la care vînzătorul şi cumpărătorul vor conveni între ei ; dacă însă vînzătorul nu va obţine pre-ţul cerut pe dreptate, e slobod să se înapoieze în satul său cu produsele, ceea ce nimeni şi sub nici un motiv nu va putea să-1 oprească a face. 3) Zilele de duminică şi miercuri sînt în fiecare săptămînă zile de tîrg ; în acest scop, în fiecare sîmbătă şi marţi, pe toate drumurile mari şi la o distanţă corespunzătoare de oraş, se vor aşeza în număr suficient trupe care să asigure trecerea căruţelor. 4) Măsuri asemănătoare vor fi luate şi la înapoiere, pen-

103

tru ca ţăranii cu căruţele şi caii lor să nu întîmpine oprelişti. 5) Se vor lua imediat măsuri pentru restabili-rea comerţului obişnuit. Locuitori ai oraşului şi ai sa-telor, şi voi, muncitori şi meşteşugari de orice naţie aţi fi ! Sînteţi chemaţi să duceţi la îndeplinire părinteştile intenţii ale majestăţii-sale împăratul şi regele, şi să con-tribuiţi alături de el la binele general. Veniţi cu respect şi încredere la picioarele lui şi nu întîrziaţi să vă uniţi cu noi I"

Pentru ridicarea moralului armatei şi al poporului, se organizau necontenit treceri în revistă şi se împărţeau decoraţii. împăratul trecea pe uliţi călare, liniştind poporul şi, cu toată grija ce o purta treburilor de stat, se ducea el însuşi la teatrele înfiinţate din ordinul său.

în domeniul filantropiei — cea mai splendidă virtute a capetelor încoronate — Napoleon a făcut, de aseme-nea, tot ce i-a stat în putinţă. Pe frontoanele instituţiilor de binefacere el puse să se graveze inscripţia : Maison de ma mere \ întrunind în acest act duioşia sentimentului filial cu măreţia generozităţii monarhului. El vizită Azilul oraşului, le întinse orfanilor salvaţi de el mîinile lui albe să i le sărute, se întreţinu binevoitor cu Tutolmin. Apoi — aşa cum elocvent descrie faptul Thiers — ordonă să se achite solda trupelor sale în hîrtie monedă rusească falsi-ficată, fabricată de el. Relevant Vemploi de ces moyens par un acte digne de lui et de l'armee frangaise, ii fit dis-tribuer des secours aux incendies. Mais Ies vivres etant trop preciuex pour etre donnes ă des etrangers la plu-part ennemis, Napoleon aima mieux leur fournir de l'ar-gent afin qu'ils se fournissent au dehors, et ii leur fit distribuer des roubles papiers. 2

în privinţa disciplinei trupelor se dădeau necontenit ordine pentru aspra pedepsire a celor vinovaţi de neîn-deplinirea datoriei şi pentru stăvilirea jafurilor.

1 Căminul mamei mele... 2 Pentru a sublinia folosirea acestor mijloace printr-un act demn de el şi de armata franceză, el ordonă să se împartă aju toare sinistraţilor de pe urma incendiului. Dar cum alimentele erau prea preţioase pentru a fi date unor străini, duşmani în cea mai mare parte, Napoleon socoti că e mai bine să le dea bani şi ei să-şi procure din afară proviziile ; de aceea porunci să li se îm partă ruble-hîrtie.

104

DAR, LUCRU CIUDAT, TOATE aceste dispoziţii, pre-ocupări şi planuri, de loc mai prejos decit altele folosite în cazuri similare, nu atingeau miezul problemei şi se în-vîrteau arbitrar, fără nici o ţintă, aşa cum pe cadranul desprins de maşinăria ceasornicului acele se învîrtesc fără să mai atragă în mişcarea lor rotiţele.

Sub raport militar, genialul plan de campanie despre care Thiers spune que son genie n'avait jamais rien ima-gine, de plus profană, de plus habile et de plus admi-rable ' şi în legătură cu care acelaşi Thiers, intrînd în polemică acută cu domnul Fain, ne dovedeşte că trebuie să considerăm, ca dată a întocmirii lui, 15 şi nu 4 octom-brie, planul acesta n-a fost niciodată şi nici nu putea fi dus la îndeplinire, pentru că nu avea nimic de-a face cu realitatea. întărirea cetăţii Kremlinului, pentru care a trebuit să fie dărîmată Ia Mosquee (aşa numea Napoleon biserica sfîntului Vasili Blajennîi), s-a adeverit a fi fost nefolositoare. Minarea Kremlinului n-a avut decît rostul de a aduce la îndeplinire dorinţa împăratului ca în clipa ieşirii lui din Moscova Kremlinul să fie aruncat în aer, cu alte cuvinte să fie pedepsită duşumeaua de care s-a lovit copilul. Urmărirea armatei ruse, lucrul care-1 îngri-jora în aşa grad pe Napoleon, a fost ceva nemaipomenit. Comandanţii armatei franceze scăpaseră de sub ochi pe cei şaizeci de mii de oameni care constituiau armata rusă şi, după cuvintele lui Thiers, numai datorită iscusinţei şi, se pare, genialităţii lui Murat, a putut fi găsită, ca acul în carul cu fin, această armată rusă de şaizeci de mii de oameni.

în ceea ce priveşte diplomaţia, toate argumentele lui Napoleon, pledînd cauza mărinimiei şi a spiritului său de dreptate, desfăşurate atît faţă de Tutolmin cît şi faţă de Iakovlev, care nu ştia cum să facă mai curînd rost de o manta şi de o căruţă, s-au dovedit nefolositoare : Alexan-dru nu i-a primit pe aceşti soli şi nici n-a răspuns la solia lor.

1 ...geniul său nu imaginase niciodată ceva mai profund, mai abil şi mai vrednic de admiraţie...

105

Cît priveşte meritele juridice ale lui Napoleon, după executarea aşa-zişilor incendiatori a ars şi cealaltă jumă-tate a Moscovei.

în materie de administraţie, instituirea municipalităţii n-a stăvilit jafurile şi a adus foloase doar cîtorva persoane care făceau parte din acest consiliu municipal şi care, sub pretextul restabilirii ordinei, au jefuit Moscova de la un cap la altul, ori şi-au pus Ia adăpost averile proprii.

Pe tărîm religios, lucrurile, aşa de uşor rezolvate în Egipt prin vizitarea unei moschei, n-au mai dat aici rezul-tate. Doi-trei preoţi cîţi găsiseră în Moscova încercară să îndeplinească voinţa lui Napoleon, dar unul din ei a fost pălmuit pe amîndoi obrajii de un soldat francez în timpul slujbei, iar despre altul, un funcţionar francez raporta următoarele : „Le pretre que făvats decouvert et invite ă recommencer ă dire la messe, a nettoye et ferme l'eglise. Cette nuit on est venu de nouveaxi enfoncer Ies portes, casser Ies cadenas, dechirer Ies livres et com-mettre d'autres desordres." i

In ramura comerţului, apelul adresat harnicilor meş-teşugari şi tuturor ţăranilor n-a avut nici o urmare. De meşteşugari harnici nu se mai pomenea, iar ţăranii îi pîndeau pe comisarii care prea se avîntau departe cu aceste apeluri şi-i omorau.

Măsurile luate pentru distracţia populaţiei şi a arma-tei, cu ajutorul teatrelor, n-au izbutit nici ele. Teatrele înfiinţate în Kremlin şi în casa lui Pozniakov, au fost imediat închise, căci actriţele şi actorii fuseseră jefuiţi.

Filantropia n-a dus nici ea la rezultatele dorite. Hîr-tia-monedă, falsă şi nefalsă, umpluse toată Moscova şi nu mai avea nici un preţ. Francezilor, care-şi adunau prada de război, nu le trebuia decît aur. Nu numai asignatele false, pe care Napoleon le împărţea cu atîta dărnicie sinis-traţilor, îşi pierduseră orice preţ, dar chiar şi argintul se oferea sub valoarea lui, în schimbul aurului.

Cel mai izbitor aspect al ineficacităţii dispoziţiunilor date de sus în acest răstimp au fost însă sforţările Iui Napoleon de a curma jafurile şi de a restabili disciplina.

1 „Preotul, pe care-1 găsisem şi rugasem să reînceapă să slu-jească, a făcut curăţenie în biserică şi a încuiat-o. In noaptea asta uşile au fost din nou sparte, lacătele sfărîmate, cărţile rupte şi s-au sâvîrşit tot felul de alte stricăciuni."

106

Iată ce raportau militarii de toate gradele : „Jafurile continuă în oraş, în ciuda ordinelor de a le

opri. Ordinea n-a fost încă restabilită şi nu există un singur negustor măcar, care să facă un comerţ legal. Sin-guri marchitanii îndrăznesc să mai vîndă, dar şi ei vînd numai lucruri de furat."

„La pârtie de mon arrondissement continue ă etre en proie au pillage des soldats du 3-eme corps, qui, non con-tents d'arracher aux malheureux refugies dans Ies sou-terrains le peu qui leur reste, ont mime la ferocite de Ies blesser ă coups de sabre, comme j'en ai vu plusieurs exem-ples."

„Rien de nouveau outre que Ies soldats se permettent de voler et de pilier. Le 9 octobre."

„Le voi et le pillage continuent. II y a une bande de voleurs dans notre district qu'il faudra faire arreter par de fortes gardes. Le 11 octobre." l

„Împăratul este peste măsură de nemulţumit că, în ciuda tuturor ordinelor severe date pentru curmarea ja-furilor, se văd mereu întorcîndu-se la Kremlin detaşa-mente întregi de jefuitori din gardă. în vechea gardă, ieri, astă-noapte şi azi au reînceput, mai puternic decît oricînd, dezordinile şi jaful. împăratul vede cu îndurerare că sol-daţii aleşi, însărcinaţi să-i apere persoana, care ar trebui să dea exemplu de supunere, merg atît de departe în neascultarea lor, încît sparg pivniţele şi magaziile cu pro-vizii ale armatei. Alţii s-au înjosit pînă acolo, încît n-au dat urmare somaţiilor santinelelor şi ofiţerilor de gardă, i-au înjurat şi i-au lovit."

, ,Le grand marechal du palais se plaint vivement, scria guvernatorul, que malgre Ies defenses reiterees, Ies

1 „Parte din districtul meu continuă să fie pradă jafului sol-daţilor din corpul 3, care, după ce că smulg nenorociţilor de refu-giaţi din subterane puţinul ce le-a mai rămas, mai au şi sălbă-ticia de a-i răni cu săbiile lor, aşa cum am văzut eu în mai multe rînduri."

„Nimic nou în afară de faptul că soldaţii îşi permit să fure şi să jefuiască. 9 octombrie."

„Furtunile şi jaful continuă. în districtul nostru există o bandă de hoţi care nu va putea fi arestată decît cu forţe serioase. 11 oc-tombrie."

107

oldats continuent ă faire leurs besois dans toutes Ies ours el meme jusque sous Ies fenetres de VEmpereur." * Armata aceasta care, asemenea unei cirezi de vite ăzleţite, călca în picioare hrana ce ar fi putut-o feri de loartea prin înfometare, se descompunea şi pierea cu lecare zi de şedere în Moscova. Dar nu se urnea din loc.

Ea a rupt-o de fugă doar atunci cînd a cuprins-o dintr-o ată groaza, după capturarea convoaielor pe drumul Smo- mskului şi după bătălia de la Tarutino. Vestea aceasta bătăliei de la Tarutino, primită de Napoleon cînd nu se itepta de loc, în timpul unei parăzi, a trezit în el dorinţa 3 a-i pedepsi pe ruşi, cum spune Thiers, şi 1-a făcut să ;a ordinul de atac pe care îl aştepta întreaga armată.

Fugind din Moscova, oamenii acestei armate cărau i ei tot ce furaseră. Napoleon însuşi şi-a luat la plecare esor 2-ul său personal. Văzînd convoiul, care împiedica aintarea armatei, Napoleon se îngrozi (cum spune liers). Şi totuşi el, aşa încercat în războaie cum era, n-a iruncit să se dea foc tuturor acestor căruţe de prisos, m făcuse în drum spre Moscova cu căruţele unui mare- 1, ci a stat să se uite la aceste căleşti şi cupeuri, în care

urcaseră soldaţii, spunînd că e foarte bine, că trăsurile estea aveau să servească mai tîrziu la transportul pro- dilor, bolnavilor şi răniţilor. Starea întregii armate era asemenea stării unui ani-

d rănit, care-şi simte sfîrşitul şi nu mai ştie ce face. A idia manevrele iscusite şi planurile lui Napoleon şi ale natei sale, de la intrarea în Moscova şi pînă la nimi-ea acestei armate, e totuna cu a studia tîlcul ultimelor cnete şi spasme ale unui animal rănit de moarte. Foarte ssea animalul rănit, auzind zgomotul, se repede, în ;aia puştii vînătorului, fuge înainte şi înapoi, şi astfel grăbeşte singur sfîrşitul. Acelaşi lucru îl făcea Napoleon ) presiunea întregii sale armate. Zgomotul bătăliei de la "utino a speriat fiara şi ea a dat buzna înainte, în bă-i puştii vînătorului, a alergat pînă lîngă vînător, s-a jrs iarăşi îndărăt şi, în cele din urmă, ca orice fiară, upt-o la fugă înapoi, pe cea mai nepotrivită şi mai

1 ..Maestrul de ceremonii al palatului se plînge că în ciuda rdicţiilor repetate soldaţii continuă să-şi facă nevoile prin toate ;ile, ba pînă şi sub ferestrele împăratului." 2 ...tezaur...

plină de primejdii cale : pe vechile ei urme, cele ştiute. Napoleon, care apare pentru noi conducătorul întregii acestei acţiuni (tot aşa cum pentru sălbatici figura în-crustată pe botul corăbiei reprezintă forţa care conduce corabia), Napoleon a fost, în tot timpul activităţii sale., asemenea copilului care se ţine de o cureluşă legată în interiorul trăsurii şi i se pare că el mînă caii.

XI • LA 6 OCTOMBRIE, DIS-DE-DIMINEAŢĂ, Pierre ie-

şise din baracă şi, la înapoiere, se oprise în prag ca să se joace cu un căţeluş de culoarea liliacului, cu trupul lunguieţ şi picioarele scurte şi strîmbe, care se gudura pe lîngă el. Căţeluşul acesta trăia cu ei în baracă, dor-mind lîngă Karataev, dar mai pleca din cînd în cînd pe undeva prin oraş şi se întorcea iarăşi înapoi. Se vede că n-avusese niciodată stăpîn, iar acum tot cîine de pripas era şi n-avea nume. Francezii îl numeau Azor, un soldat bun de snoave îi zicea Femgalka, iar Karataev şi ceilalţi îl strigau Serîi ' sau cîteodată, Vislîi 2. Faptul că nu aparţinea nimănui, că n-avea nume, nici rasă şi nici măcar culoare definită, părea că nu-1 supără de loc pe căţeluşul liliachiu. îşi ţinea cu mîndrie, drept în sus, covrigul cozii, stufoasă ca un panaş, iar picioarele lui strîmbe îl slujeau atît de bine, încît, uneori, desconsiderînd folosi-rea tuturor celor patru picioare, îşi ridica graţios o labă din spate şi alerga în trei picioare. Pentru el, totul era obiect de plăcere. Cînd se tăvălea cu burta în sus schelă-lăind de bucurie, cînd se încălzea la soare cu o expresie visătoare şi plină de înţelesuri, cînd ţopăia şi se juca cu o aşchie sau cu un pai.

îmbrăcămintea lui Pierre consta acum dintr-o cămaşă murdară şi zdrenţuită — singura rămăşiţă a veşmintelor lui de altădată — din nişte pantaloni soldăţeşti legaţi la glezne cu sforicele, după sfatul lui Karataev, ca să ţină mai cald, dintr-un caftan şi o căciulă ţărănească. Pierre se schimbase mult la înfăţişare în vremea aceasta. Nu mai

1 Surul. 2 Blegul.

109

părea gras, deşi arăta tot atît de voinic şi de puternic, ceea ce era o moştenire din familie. îi crescuseră mustăţi şi barbă care-i acopereau acum partea de jos a feţei ; părul crescut lung şi încîlcit, plin de păduchi, i se încîrlionţa bogat pe cap ca o căciulă. Expresia ochilor îi era, ca niciodată pînă acum, hotărîtă, calmă, vioaie şi gata parcă de orice. Nepăsarea de altădată, care i se putea citi şi în priviri, făcuse loc acum unei expresii energice, gata de acţiune şi dispusă la rezistenţă. Umbla desculţ.

Pierre se uita cînd jos în vale, spre cîmpia din faţa lui, pe unde treceau în dimineaţa aceea căruţe şi călăreţi, cînd în depărtare, dincolo de rîu, cînd la căţeluşul care se prefăcea că vrea să-1 muşte cu tot dinadinsul, cînd la picioarele lui desculţe, pe care şi le întindea cu plăcere în tot felul de poziţii, mişcîndu-şi degetele murdare, groase şi mari. Şi de fiecare dată cînd se uita la picioarele lui desculţe, pe chip îi trecea în fugă umbra unui zîmbet de înviorare şi de mulţumire de sine. Văzîndu-şi picioarele goale, îşi amintea de tot ce suferise şi înţelesese aici, şi amintirea aceasta îi făcea plăcere.

De cîteva zile, vremea era frumoasă, senină, cu brumă subţire dimineaţa — aşa-zisa toamnă timpurie.

La soare era cald, iar văzduhul şi căldura aceasta, amestecată cu răcoarea înviorătoare a brumei de dimi-neaţă, care tot se mai simţea în văzduh, era deosebit de plăcută.

Peste toate, şi peste lucrurile îndepărtate, şi peste cele apropiate, se aşternuse strălucirea aceea magică, cris-talină, care nu se poate vedea decît în zilele acestea ale toamnei. în depărtare se zăreau colinele Vorobiov cu satul, cu biserica şi cu o clădire mare şi albă. Copacii despu-iaţi, nisipul, pietrele, acoperişurile caselor, turla verde a bisericii şi colţurile casei albe mai îndepărtate, toate se conturau nefiresc de limpede, cu linii foarte fine, în văz-duhul străveziu. în apropiere se vedeau ruinele bine ştiute ale unei case boiereşti pe jumătate arse, locuite acum de francezi, care mai avea cîteva tufe de liliac de un verde-închis, crescute în ogradă. Dar chiar şi casa aceasta rui-nată şi înnegrită de fum, care în zilele mohorîte era res-pingătoare cu înfăţişarea ei diformă, părea acum, în lu-mina aceasta vie şi neclintită, de o frumuseţe linişti-toare.

110

Un caporal francez, descheiat la tunică, cu chipiu pe cap şi cu o lulea scurtă între dinţi, se ivi de după cotul barăcii şi se apropie de Pierre, făcîndu-i prieteneşte cu ochiul.

— Quel soleit, hein, Monsieur Kiril ? (aşa îl numeau pe Pierre toţi francezii). On dirait le printemps .rl Şi capo ralul se rezemă de uşorul uşii şi-i întinse lui Pierre lu leaua, fără să ţină seama de faptul că, ori de cîte ori i-o întinsese, Pierre îl refuzase.

— Si Von marchait par un temps comme celui-lă... 2

începu el. Pierre întrebă ce se mai aude cu plecarea şi capora-

lul răspunse că pleacă aproape toată armata şi că azi se vor da probabil şi dispoziţiunile cu privire la prizonieri. In baraca lui Pierre unul dintre soldaţi, un anume Soko-lov, era bolnav pe moarte, şi Pierre îi spuse caporalului că ar trebui să se ia o măsură în legătură cu el. Caporalul îi răspunse că poate fi liniştit, fiindcă pentru cazuri de acestea există un spital ambulant şi unul permanent, că se vor da dispoziţiuni cu privire la bolnavi şi că, în gene-ral, comandanţii avuseseră grijă să prevadă tot ce s-ar putea întîmpla.

— Et priis, Monsieurs Kiril, vous n'avez qu'ă dire un mot au capitaine, vous sai^ez. Oh, c'est un... qui n'oublie jamais rien. Dites au capitaine qtiand ii jera sa tournee, ii jera tout pour vous...3

Căpitanul de care vorbea caporalul şedea adeseori de vorbă timp îndelungat cu Fierre şi-i arăta multă consi-deraţie.

— Vois-tu, St. Thomas, qu-il me disait Vautre jour : Kiril c'est un homme qui a de l'instruction, qui parle jran- gais ; c'est un seigneur russe, qui a eu des malheurs, mais c'est un homme. Et ii s'y entend le... S'il demande quelque chose, qu'il me dise, ii n'y a pas de refus. Quand on a fait ses etudes, voyez-vous, on aime l'instruction et Ies gens comme el faut. C'est pour vous que je dis cela, Mon-

1 Ce soare, nu, domnule Kiril ?... Ai zice că e primăvară... 2 Dacă ne-am porni pe o asemenea vreme... 3 Şi-apoi, domnule Kiril, ştii bine, n-ai decît să-i spui un singur cuvînt căpitanului. Asta e unul... care nu uită niciodată nimic. Spune-i căpitanului cînd îşi va tace rondul ; pentru dum neata el face orice.

in

sieur Kiril. Dans l'affaire de l'autre jour si ce n'etait grâce ă vous, ca aurait fini mal. 1

Caporalul mai stătu puţin cu el de vorbă şi plecă. (Intîmplarea de alaltăieri, de care pomenise caporalul, fusese o bătaie între prizonieri şi francezi, în care inter-venţia lui Pierre reuşise să-i astîmpere pe tovarăşii lui.) Cîţiva dintre prizonier i auziseră discuţia dintre Pierre şi caporal şi, cum plecă acesta, se repeziră să-1 întrebe ce spusese. Cit le povesti Pierre tovarăşilor săi ce spusese caporalul despre plecare, în uşa barăcii se ivi un soldat francez, slăbănog, galben şi zdrenţuit. Cu un gest grăbit şi timid, francezul duse mîna la frunte în semn de salut, se întoarse spre Pierre şi—1 întrebă dacă în această baracă se găseşte soldatul Platon, căruia-i dăduse o cămaşă la cusut.

înainte cu o săptămînă soldaţii francezi primiseră talpă, piele şi pînză şi împărţiseră materialele pe la pri-zonieri, ca să le lucreze cizme şi cămăşi din ele.

— E gata, e gata, şoimuleţule ! zise Karataev, apă- rînd cu o cămaşă frumos împăturită.

De căldură şi ca să poată lucra mai în voie, Karataev era numai în pantaloni şi cămaşă, o cămaşă ruptă, neagră ca pămîntul. Părul şi-1 dăduse peste cap şi şi-1 legase cu un curmei, cum obişnuiesc meseriaşii, şi faţa lui rotundă părea şi mai rotundă, şi mai plăcută la vedere.

— Cuvîntul ţinut e frate cu lucrul bine făcut. Am spus pe vineri, pe vineri a şi fost gata, zise Karataev zîmbind şi despături cămaşa pe care o cususe.

Francezul se uită înapoi neliniştit şi, ca şi cînd ar fi înlăturat o îndoială, îşi lepădă repede tunica să-şi în-cerce cămaşa. Sub tunica de uniformă, francezul n-avea cămaşă, şi peste pielea goală, galbenă, de om slab, îşi pusese o vestă lungă şi slinoasă, de mătase cu floricele. Franţuzului îi era probabil teamă să nu rîdă de el prizo-nierii care-1 vedeau şi îşi vîrî grăbit capul în cămaşă. Dintre prizonieri nu scoase nici unul o vorbă măcar.

1 Vezi, St. Thomas, aşa-mi zicea el mie mai deunăzi, Kiril e un om cu carte, vorbeşte franţuzeşte, e un boier rus peste care a dat nenorocirea, dar e un om. Şi se pricepe la... Dacă cere ceva să-mi spună, nu încape refuz. Cînd ai apucat să înveţi ceva carte, iubeşti şi tu cultura şi oamenii bine educaţi. Pentru dumneata spun toate astea, domnule Kiril. Intîmplarea de mai zilele trecute, dacă nu erai dumneata, s-ar fi sfîrşit rău.

112

— Vezi, îţi vine ca turnată, îi spuse Platon, potri- vindu-i cămaşa. Francezul, lăsîndu-şi mîinile în jos, cu capul aplecat şi fără să ridice privirea, se uita la cămaşa de pe el şi-i cerceta cusăturile.

— De, ce să-i faci, şoimuleţule, e drept, nu-i ea chiar ca la croitorie, că pe aici nici strumente n-avem ; ştii, vorba ceea : fără scule nici de ucis păduchi nu eşti bun, spuse Platon, rotunjit tot de un zîmbet şi bucurîndu-se şi el de ceea ce-i ieşise din mîini.

— Cest bien, c'est bien, merci, mais vous devez avoir de la toile de reste ? 1 zise francezul.

— O să-ţi vie şi mai bine cînd ai s-o îmbraci de-a dreptul pe piele, spuse Karataev, continuînd să se bucure de opera sa. Să vezi ce bine ai să te simţi...

— Merci, merci, mon vieux, le reste ?... repetă fran cezul zîmbind, apoi scoase un asignat, i-1 dădu lui Kara taev şi spuse iar : Mais le reste ?... '-

Pierre băgă de seamă că Platon se făcea că nu pricepe ce spune francezul şi se uita la ei fără să se amestece. Ka-rataev mulţumi pentru bani şi continuă să-şi admire opera. Francezul insista să i se dea resturile şi—1 rugă pe Pierre să-i traducă spusele.

— Păi, ce-i trebuiesc lui rămăşiţele astea ? spuse Ka rataev. Ne-ar fi ieşit nişte obiele straşnice din ele. Ei, da' Dumnezeu cu el. Şi Karataev, cu chipul întristat deodată, scoase din sîn nişte fîşii de pînză şi i le dădu posomorit francezului, fără să se uite la el. E-e-eh ! oftă Karataev şi o porni înapoi. Francezul privi pînza, stătu puţin pe gîn- duri, se uită întrebător la Pierre şi, ca şi cînd privirea lui Pierre i-ar fi spus ceva, zise dintr-o dată :

— Platoche, dites donc, Platoche, strigă el cu voce piţigăiată, înroşindu-se. Gardez pour vous3, mai spuse, dîndu-i îndărăt resturile de pînză, apoi făcu stînga împre jur şi plecă.

— Iaca vezi, zise Karataev, clătinînd din cap. Cică-s păgîni, dar au şi ei suflet. Bine spuneau bătr înii : mîna asudată-i darnică, iar cea uscaţă-i zgîrcită. Gol-goluţ cum

1 Bine, bine. mulţumesc, dar ţi-o fi rămas şi ceva pînză ?... 2 Mulţumesc, mulţumesc, dragul meu, dar restul ?... Dar restul ?... 3 Platoş, hei, Platoş, ia-ţi-le ţie...

113

era el, dar tot a dat. Karataev rămase un timp tăcut, pe gînduri, zîmbind şi uitîndu-se la peticele de pînză. Să vezi ce mai obiele au să fie, straşnice, frăţioare, zise el şi intră în baracă.

XII

PATRU SĂPTÂMÎNI TRECUSERĂ de cînd era Pierre prizonier. Cu toate că francezii îi propuseseră să-1 treacă din baraca soldaţilor în cea a ofiţerilor, el preferase să ră-mînă în baraca în care nimerise din prima zi.

In Moscova distrusă de incendiu şi prădată, Pierre atin-sese aproape pragul cel mai înalt al lipsurilor pe care le poate îndura un om ; dar, datorită constituţiei lui robuste şi sănătăţii pe care nu şi-o cunoscuse pînă atunci, şi mai ales datorită faptului că lipsurile veniseră atît de lin, pe nesimţite, încît n-ar fi putut spune cînd anume începuseră, el îşi suporta nu numai cu uşurinţă, dar chiar cu plăcere, situaţia. Ba, mai mult, tocmai în epoca aceasta cunoscu el liniştea şi mulţumirea de sine la care zadarnic năzuise înainte. Atîta vreme şi în atîtea feluri căutase în viaţa lui liniştea şi împăcarea aceea cu sine, care îl uluise la soldaţii de la Borodino ; o căutase în filantropie, în masonerie, în viaţa de distracţii mondene, în vin, în fapte de eroism, de jertfire de sine, în iubirea romantică faţă de Nataşa ; o cău-tase pe calea raţiunii, dar toate aceste căutări şi încercări îl înşelaseră. Şi acum, fără să-şi dea nici el seama cum, îşi dobîndise liniştea şi împăcarea cu sine, doar prin frica de moarte, prin lipsurile încercate şi prin ceea ce putuse pri-cepe din Karataev. Clipele de groază, pe care le trăise cît durase execuţia, şterseseră parcă pentru totdeauna din mintea şi din amintirea lui gîndurile tulburătoare şi senti-mentele cărora le atribuise odinioară atîta însemnătate. Nu se mai gîndea de loc nici la Rusia, nici la război, nici la politică, nici la Napoleon. Vedea clar că toate acestea nu-1 priveau, că nu asta era chemarea lui şi că, deci, nu putea să le judece. „Rusia şi vara n-au pereche-n lume", repeta el o zicală de-a lui Karataev, şi cuvintele acestea îi dă-deau o linişte ciudată. I se părea acum de neînţeles şi chiar

114

caraghios planul lui de a-1 ucide pe Napoleon şi calcuiele acelea cabalistice cu cifre şi fiara Apocalipsului. Minia pe care o nutrise împotriva soţiei sale şi frica de a nu i se dez-onora numele i se păreau acum nu numai lucruri de ni-mic, dar chiar amuzante. Ce-i păsa lui că femeia aceasta îşi ducea în vreo parte a lumii viaţa care-i plăcea ? Cine ce treabă avea şi mai ales lui ce-i păsa dacă aveau să afle sau nu că numele prizonierului lor de aici era contele Bezuhov?

Adeseori îşi aminti aici de convorbirea lud cu prinţul Andrei şi-1 aprobă întru totul, numai că-i înţelegea oare-cum într-altfel ideile. Prinţul Andrei credea şi spunea că fericirea e numai negativă, dar spunea lucrul acesta cu o nuanţă de amărăciune şi de ironie. Era ca şi cum spunînd acestea ar fi vrut să-şi exprime un alt gînd, şi anume că toate aspiraţiile sădite în sufletul nostru, năzuinţele spre fericirea pozitivă, au fost sădite în noi numai pentru ca, neputînd fi satisfăcute, să ne chinuiască. Pierre, însă, re-cunoştea, fără nici un gînd ascuns, cît de îndreptăţită era această părere. Privaţia de suferinţă, satisfacerea trebuin-ţelor şi, ca o urmare, libertatea de a-ţi alege ocupaţiile, ^adică felul de viaţă, reprezentau acum pentru Pierre cea mai mare şi mai de netăgăduit fericire a omului. Abia acum şi aici, pentru prima oară Pierre putu preţui pe de-plin voluptatea de a mînca atunci cînd eşti flămînd, de a bea cînd ţi-e sete, de a dormi cînd ţi-e somn, de a te în-călzi cînd ţi-e frig, de a sta de vorbă cu un om cînd ai chef să schimbi o vorbă şi să asculţi sunetul unei voci omeneşti. Satisfacerea trebuinţelor — hrană bună, curăţenie şi libertate — i se păreau lui Pierre acum, cînd era lipsit de toate acestea, fericirea cea mai înaltă, iar alegerea ocupaţiei, adică însăşi viaţa, acum cînd această alegere era atît de limitată, i se părea lucru atît de lesne de împlinit, încît uita că prisosul de confort în viaţă distruge pe de-a-n-tregul fericirea îndestulării trebuinţelor şi că o mai mare libertate de a-şi alege ocupaţia, acea libertate pe care lui, în viaţă, i-o dăduse cultura, averea şi poziţia socială, face ca alegerea unei ocupaţii să devină o greutate de nerezolvat şi anulează însăşi necesitatea şi putinţa de a avea o ocupaţie.

Pierre nu mai visa acum decît la timpul cînd va fi li-ber. Şi cu toate acestea, mai tîrziu, pînă la sfîrşitul' vieţii lui, Pierre îşi amintea şi vorbea cu entuziasm de luna

115 8*

aceasta de prizonierat, de sentimentele acelea puternice de bucurie, pe care n-avea să le mai regăsească şi, mai cu seamă, de deplina linişte sufletească, desăvîrşita libertate interioară, pe care n-o încercase decît în epoca aceea,

Cînd, în prima zi, sculîndu-se dis-de-dimineaţă şi ieşind în zori din baracă, văzu siluetele turlelor, la început în-tunecate, şi ale crucilor mînăstirii Novodevici, cînd văzu bruma pe iarba prăfuită, cînd văzu colinele Vorobiov şi malurile păduroase ale rîului şerpuitor pierzîndu-se în za-rea violetă, cînd simţi biciuirea aerului proaspăt şi auzi croncănitul stăncuţelor care-şi luau zborul spre cîmpie dintre zidurile Moscovei, şi cînd, după asta, ţîşni lumina de la răsărit şi o margine a soarelui se ivi majestos din ne-guri, iar turlele, crucile, bruma, zarea, rîul — toate începură să scînteieze în lumina lui veselă, pe Pierre îl cuprinse un sentiment nou, încă neîncercat pînă atunci, sentimentul bucuriei de a trăi şi al recunoaşterii forţei vieţii.

Şi sentimentul acesta nu numai că nu-1 părăsi tot tim pul prizonieratului, ci, dimpotrivă, crescu pe măsură ce i se îngreuia situaţia. «*

Sentimentul acesta, care-1 făcea să fie gata la orice, şi tensiunea morală sporeau şi mai mult în sufletul lui Pierre datorită deosebitului respect pe care-1 aveau toţi pentru dînsul, respect care, curînd după sosirea lui în baracă, se statornicise printre tovarăşii lui de lagăr. Pierre, cu cunoş-tinţele lui de limbi străine şi datorită stimei pe care i-o arătau francezii, cu simplitatea cu care dădea orice i se cerea (primea şi el, ca toţi ofiţerii, trei ruble pe săptămînă), cu forţa lui fizică pe care şi-o arătase înfigînd cuie cu mîna în pereţii barăcii, cu blîndeţea pe care o manifesta în relaţiile lui cu tovarăşii şi cu capacitatea sa, neînţeleasă pentru ei, de a sta pe gînduri ceasuri întregi, nemişcat, fără să facă nimica, ajunsese pentru soldaţi o făptură oarecum misterioasă şi superioară. Aceleaşi însuşiri care, în lumea în care trăise pînă atunci, dacă nu fuseseră pentru el piedici, îl stingheriseră, forţa lui, indiferenţa faţă de con-fortul vieţii, firea distrată şi simplitatea lui îi dădeau aici, printre oamenii aceştia, un prestigiu de erou aproape. Şi Pierre simţea că vederile acestea îi impuneau anumite obligaţii.

116

XIII

IN NOAPTEA DE 6 SPRE 7 octombrie începu forfota părăsirii Moscovei de către francezi : bucătăriile şi barăcile erau dărîmate, se încărcau furgoanele şi coloanele de trupe şi trenuri regimentare se puneau în marş.

Pe la şapte dimineaţa, un convoi de francezi în ţinută de campanie, cu chivăre, puşti, raniţe şi saci umflaţi în spinare, staţiona în faţa barăcilor şi din toate părţile răsu-nau dialoguri franţuzeşti foarte însufleţite, presărate cu înjurături.

în baracă toţi erau gata îmbrăcaţi, încinşi şi încălţaţi şi n-aşteptau decît ordinul de plecare. Soldatul cel bolnav. Sokolov, palid, slab, cu cearcăne vinete în jurul ochilor, şedea la locul lui, singurul neîmbrăcat şi neîncălţat dintre toţi, şi se uita întrebător, cu ochii lui holbaţi de cît slăbise. la tovarăşii săi, care nu-i dădeau nici o atenţie. Gemea în-cet şi ritmic. Nu atît suferinţa, se vede — era bolnav de dezinterie — cît teama şi durerea că rămînea singur îl fă-ceau să geamă aşa.

Pierre, încălţat cu nişte ghete cusute de Karataev din materialul adus de un francez pentru a-i cîrpi bocancii, încins cu o frînghie, se apropie de bolnav şi se cinchi jos lingă el.

— Nu-i nimic, Sokolov, doar nu pleacă cu totul ! Au aici un spital, şi acolo poate că ai s-o duci chiar mai bine decît noi, zise Pierre.

— Of, doamne ! De ce nu mă iei, moarte ! Of, doamne ! se vaită mai tare soldatul.

— Eu îi mai întreb o dată acuma, spuse Pierre şi, ri- dicîndu-se, se îndreptă spre uşa barăcii.

Pînă să ajungă Pierre la uşa barăcii, intră de afară, în-soţit de doi soldaţi, caporalul cel care în ajun îl îmbiase pe Pi-erre cu o lulea de tutun. Şi caporalul şi soldaţii erau în ţinută de campanie, cu raniţe şi cu chivărele legate pe sub bărbie cu cureluşe, ceea ce le schimba mult înfăţişarea pe care le-o ştia Pierre.

Caporalul venise să încuie uşa, aşa cum îi ordonase comandantul. înainte de a-i scoate din baracă, prizonierii trebuiau număraţi.

117

— Caporal, que fera-t-on du malade ?... l începu Pierre, dar în aceeaşi clipă în care rostise fraza aceasta îl prinse îndoiala dacă era caporalul pe care-1 cunoştea, sau un ne cunoscut, într-atît de schimbat la faţă era caporalul în clipa aceea. în afară de asta, în acelaşi moment se auzi răpăit de tobe din două părţi. La auzul cuvintelor lui Pierre, caporalul se încruntă şi, după ce dădu drumul unei înjurături stupide, trînti uşa. în baracă se făcu pe jumătate întuneric ; sunetele tăioase ale tobelor acopereau gemetele bolnavului.

„Ea e ! E iarăşi ea !" îşi spuse Pierre în sine şi un fior rece îl trecu fără voia lui prin şira spinării. în figura capo-ralului, străină dintr-o dată, în intonaţiile vocii lui, în ră-păitul iritant şi asurzitor al tobelor, Pierre recunoscu forţa aceea misterioasă şi nemiloasă, care-i determina pe oameni să-şi ucidă, împotriva voinţei lor, semenii, forţa aceea pe care o văzuse acţionînd în timpul execuţiei. A te înfricoşa de ea, a căuta să-i scapi, a te adresa cu rugăminţi sau cu îndemnuri oamenilor care-i slujeau de unelte, nu folosea la nimic. Pierre ştia acum lucrul acesta. Trebuia să aştepţi şi să rabzi. Nu se mai apropie de bolnav şi nici nu-şi mai aruncă privirile spre el. Rămase aşa, tăcut şi încruntat, la uşa barăcii.

Cînd uşa fu deschisă şi prizonierii, ca o turmă de oi, îmbrîncindu-se unii pe alţii, se îmbulziră să iasă, Pierre le-o luă înainte şi se apropie de căpitan, acelaşi care, cum îl asigurase caporalul, era gata să facă orice pentru dînsul. Căpitanul era şi el în ţinută de campanie şi de pe chipul lui rece privea spre prizonieri tot ,,ea", forţa aceea pe care Pierre o recunoscuse în cuvintele caporalului şi în răpăi-tul tobelor.

— Filez, filez 2, spunea căpitanul, încruntîndu-se aspru şi uitîndu-se la prizonierii care treceau, înghesuindu-se, pe lingă el. Pierre ştia că încercarea lui era zadarnică, dar tot se apropie de el.

— Eh bien, qu'est ce qu'il y a ? spuse ofiţerul, privin- du-1 cu răceală, ca şi cînd nici nu l-ar fi cunoscut. Pierre îi pomeni de bolnav.

— IZ pourra marcher, que diable ! zise căpitanul. Fi lez, filez, continuă el să spună, fără să se uite la Pierre.

1 Caporal, cum rămîne cu bolnavul ?... 2 Treceţi, treceţi...

118

— Mais non, ii est ă Vagonie... începuse iar Pierre. — Voulez vous Men... ? l îi strigă căpitanul, încruntîn-

du-se furios. Bram-da-da-dam, dam, dam, se auzeau bătînd tobele.

Pierre înţelese că forţa aceea misterioasă p*usese deplină stăpînire pe oamenii aceştia şi că acum nu mai folosea la nimic să mai spună vreo vorbă.

Prizonierii ofiţeri fură despărţiţi de soldaţi şi îndemnaţi să meargă înainte. Erau ca la vreo treizeci de ofiţeri, prin-tre care şi Pierre, iar soldaţi vreo trei sute de oameni.

Ofiţerii ieşiţi din celelalte barăci îi erau necunoscuţi lui Pierre ; erau mult mai bine îmbrăcaţi şi se uitau la el şi la încălţămintea lui cu neîncredere şi rezervă. In apropiere de Pierre mergea un maior gras, îmbrăcat cu un halat tătăresc încins cu un ştergar, şi faţa lui galbenă şi puhavă exprima necaz. După toate aparenţele, maiorul se bucura de un respect deosebit din partea tovarăşilor lui de prizo-nierat. Îşi ţinea o mînă cu săculeţul de tutun la sîn, iar cu cealaltă se sprijinea într-un ciubuc. Tot pufnind şi respi-rînd greu, maiorul bodogănea şi se răstea la toată lumea pentru că i se tot părea că-i dă cineva brînci şi că toţi se grăbesc cînd nu era cazul să se grăbească, sau că se tot miră toţi de ceva, cînd nu era nicăieri nimic de mirare. Altul, un ofiţer mărunt şi slab, vorbea cu toată lumea, fă-cînd tot soiul de presupuneri cu privire la locul unde erau duşi acum şi la distanţa pe care o vor putea parcurge în ziua aceea. Un funcţionar cu cizme de pîslă şi uniformă de intendent alerga de colo-colo şi cerceta cu privirea Mos-cova arsă, comunicîndu-şi cu voce tare observaţiile asupra a ceea ce arsese şi asupra diferitelor cartiere ale oraşului care se vedeau în depărtare. Un alt ofiţer, de origină po-loneză după accentul cu care-i vorbea funcţionarului in-tendent, îi demonstra că greşeşte în determinarea cartie-relor Moscovei.

— Ce vă certaţi ? interveni răstit maiorul. Biserica Sfîntul Nicolae sau Sfîntul Vlas, nu-i totuna ? Vedeţi doar că au ars ; au ars toate şi gata... Ce te-mpingi aşa, n-ai destul loc pe drumul mare ? se răsti el la cel care mergea în spatele lui şi care nu-1 împinsese de loc.

1 Ei. ce mai vrei ?... Dracu' să-1 ia, doar o fi în stare să meargă !... Nu poate, e în agonie... Ai de gînd să...

119

— Măi, măi, măi, ia te uită ce prăpăd au făcut ! se au zeau totuşi, cînd dintr-o parte, cînd dintr-alta, vocile pri zonierilor care se uitau la urmele pîrjolului. Şi Zamosk- vorecie, şi Zubovo, şi Kremlinul... Uitaţi-vă, n-a mai rămas nici jumătate. -Vă spuneam eu c-a ars toată Zamoskvorecia ; ei, aţi văzut acuma că-i adevărat ?

— Ei, acuma ştiţi că a ars ; ce mai atîta vorbă ! spuse maiorul.

Trecînd prin Hamovniki (unul din puţinele cartiere ră-mase nearse ale Moscovei), prin dreptul bisericii, tot con-voiul prizonierilor se feri deodată într-o parte şi se auziră exclamaţii de groază şi de ură.

— Ia uite, nemernicii ! Aţi văzut, păgîniî ! E mort, da, e mort... L-au mînjit cu ceva.

Pierre se apropie şi el de biserică, unde era probabil ceea ce stîrnise atîtea exclamaţii, şi desluşi vag ceva reze-mat de grilajul bisericii. Din spusele tovarăşilor care vă-zuseră mai bine decît el, află că era un cadavru omenesc pus să stea în picioare, rezemat de grilaj şi mînjit pe obraz cu funingine.

— Marchez, sacre nom... Filez... trenie miile diables... i

se auziră înjurăturile răstite ale santinelelor, şi soldaţii francezi împinseră înainte, cu furie înnoită, bătîndu-i cu baionetele, ceata prizonierilor care se uitau la mort.

XIV

PE ULICIOARELE DIN HAMOVNIKI convoiul prizo-nierilor înainta nestingherit cu escorta lui şi cu căruţele şi furgoanele escortei care veneau după ei ; dar, prin drep-tul marilor băcănii, se treziră în mijlocul unei uriaşe şi dense coloane de artilerie în marş, în care se amestecau şi căruţe particulare.

La pod, tot convoiul se opri, aşteptînd să se scurgă ce era în faţă. De pe pod, prizonierii putură vedea cum, şi înaintea şi în spatele lor, se scurgeau nesfîrşite convoaie. Spre dreapta, acolo unde drumul Kalugăi înconjură parcul Neskucinîi pentru ca apoi să se piardă în zare, se întindeau

1 Mergeţi, fir-aţi voi să fiţi..- înainte... mii de draci...

120

J

nesfîrşite şiruri de trupe şi căruţe. Erau trupele corpului de armată al lui Beauharnais, pornit cel dintîi ; în urma lor, pe chei şi pe podul Kamennîi, se scurgeau trupele şi convoaiele lui Ney.

Trupele lui Davout, căruia îi aparţineau prizonierii, treceau acum pe Krîmski-Brod şi în parte intraseră în strada Kalujskaia. Dar convoaiele se întinseseră atît de mult, încît ultimele căruţe ale coloanei lui Beauharnais n-apucaseră sâ iasă încă din Moscova, de pe strada Kaluj-skaia, iar capul coloanei lui Ney trecuse şi de Bolşaia Ordînka.

După ce trecură pe Krîmski-Brod, prizonierii abia se mai mişcau doar cîte doi-trei paşi şi se opreau, apoi înain-tau iar, şi din toate părţile vehicule şi oameni se înghesu-iau din ce în ce mai tare. Străbătînd într-o oră şi ceva cele cîteva sute de paşi care despart podul de strada Kalujskaia şi ajungînd în piaţa de la întretăierea străzilor Zamosk-voreţkaia şi Kalujskaia, prizonierii se opriră, înghesuiţi unii în alţii, la această răspîntie şi rămaseră pe loc cîteva ceasuri. Din toate părţile se auzea, neostoit ca vuietul mării, uruitul roţilor, tropotul paşilor, strigătele răstite şi înju-răturile cu care ploua necontenit. Pierre sta lipit de zidul unei case pe jumătate arse şi asculta zgomotul acesta care, în închipuirea lui, se confunda cu bătăile tobei.

Cîţiva dintre ofiţerii prizonieri, ca să vadă mai bine, se urcaseră pe zidul casei arse de care se rezemase Pierre.

— Ce de lume ! Măi, măi !... Şi pe tunuri au încărcat ! Uitaţi-vă : blănuri... spuneau ei. Ai văzut, ticăloşii, ce-au mai prădat !... Ia te uită la cel cu căruţa, colo, mai în urmă... A luat-o de la o icoană, zău ! Ăştia nemţi trebuie să fie. Uite, şi un mujic de-al nostru. Zău ! Ah, ticăloşii !... Ian te uită cîte au mai pus pe o căruţă ? Abia se mai mişcă... Iaca măi, na, numai trăsuri le mai lipseau. Pînă şi de astea au luat. Vezi cum s-au aşezat pe cufere ?... Neiculiţă, uite, iar s-au încăierat !

— Aşa, dă-i, dă-i la mutră, la mutră arde-1 ! Că altfel pînă diseară nu ne mai urnim din loc. Ia uitaţi-vă... asta, se_ vede, o fi chiar a lui Napoleon. Ia uite ce cai mai are ! Cu ţifră şi cu coroană. Asta-i o casă pe roate. A pierdut sacul şi nu vede nimica. Iar s-au încăierat... Uite,şi o fe meie cu un copilaş, şi nu-i urîtă. Da, cum de nu, crezi că te lasă ei să treci... Priviţi, nu le mai dai de capăt... Fete

121

de-ale noastre, rusoaice, fete, zău ! Ia uite-le liniştite şed in trăsuri !

Şi din nou valul curiozităţii generale împinse toţi pri-zonierii spre drum, aşa cum îi împinsese lîngă biserica din Hamovniki, şi Pierre, mulţumită staturii sale, putu, peste capetele celorlalţi, să vadă ce stîrnise aşa curiozitatea to-varăşilor lui. In trei trăsuri, amestecate printre chesoa-nele cu muniţii, călătoreau, grămadă unele peste altele, femei îmbrăcate în rochii ţipătoare, vopsite tare pe obraji, tot strigînd ceva cu glasuri ascuţite.

Din clipa în care Pierre îşi dăduse seama de ivirea forţei aceleia misterioase, nimic nu i se mai păru ciudat sau înspăimântător, nici cadavrul mînjit în bătaie de joc cu funingine, nici femeile acestea care se grăbeau să plece nu se ştia unde, nici pârjolul care nimicise Moscova. Tot ce vedea nu-i mai făcea acum aproape nici o impresie, ca şi cum sufletul său, pregătindu-se pentru o luptă grea, ar fi refuzat să mai perceapă lucruri care-1 puteau înmuia.

Convoiul femeilor trecu. In urma lor începură iar să se scurgă căruţe, soldaţi, furgoane, soldaţi, cupeuri, soldaţi, chesoane, soldaţi şi, din cînd în cînd, alte femei.

Pierre nu vedea oamenii luaţi aparte, dar le vedea mişcarea.

Toţi oamenii şi caii aceştia erau ca împinşi de o forţă nevăzută. Toţi, vreme de un ceas cît îi studie Pierre, ţîş-niră de prin ulicioare, împinşi de una şi aceeaşi dorinţă de a trece mai curînd : toţi, fără deosebire, ciocnindu-se unii cu alţii, se înfuriau şi începeau a se lua la bătaie ; pretutindeni guri eu dinţii albi rînjiţi, pretutindeni sprân-cene încruntate, pretutindeni înjurături, aceleaşi şi iar aceleaşi, şi pe toate chipurile aceeaşi expresie de hotărîre voinicească, temerară, crudă şi rece, care-1 uimise pe Pierre de dimineaţă, cînd o văzuse pe faţa caporalului şi auzise bătăile de tobă.

Spre seară abia, comandantul convoiului îşi adună uni-tatea şi, încolonîndu-şi-o cu zbierate şi înjurături, o puse în marş, iar prizonierii, înconjuraţi din patru părţi de gărzi, ieşiră pe drumul Kalugăi.

Merseră foarte repede, fără nici un popas, şi nu se opriră decît după apusul soarelui. Căruţele se înghesuiră unele în altele şi oamenii începură a se pregăti să înnop-teze. Toţi păreau supăraţi şi nemulţumiţi. Din toate păr-ţile se auziră mult timp înjurături, strigăte furioase şi

122

bătăi. Cupeul din urma convoiului se izbi de o căruţă şi o străpunse cu oiştea. (5îţiva soldaţi se repeziră care din-cotro la căruţa ; unii loveau in cap caii de la cupeu în-eercînd să-i dea înapoi, alţii se încăierară între ei şi Pierre fu martor cum îl răniră greu la cap cu baioneta pe un neamţ.

Toţi aceşti oameni păreau să încerce acum, opriţi în mijlocul cîmpului, în amurgul acesta rece de toamnă, unul şi acelaşi sentiment de neplăcută trezire la realitate din avîntul vijelios şi pripit cu care porniseră la drum. Odată opriţi, parcă înţelegeau toţi că nu se ştie încă în-cotro se îndreaptă şi că vor avea multe greutăţi de îft-tîmpinat în cursul marşului.

La acest popas, soldaţii din escortă se purtară şi mai rău cu prizonierii decît la plecarea din lagăr. Pentru prima oară carnea care ii se dădu de mîncare la acest popas fu carne de cal.

De la ofiţer şi pînă la cel din urmă soldat, era vizibil la toţi ceva ca un fel de duşmănie personală împotriva fiecărui prizonier, duşmănie care luase atît de neaşteptat locul relaţiilor prietenoase de mai înainte.

încîinoşarea escortei spori şi mai mult cînd, după apel, se constată că, în învălmăşeala de la ieşirea din Moscova, un soldat rus, prefăcîndu-se că-1 apucaseră durerile de burtă, fugise. Pierre văzu cum un francez bătea un soldat rus pentru că prea se depărtase mult de drum şi auzi cum căpitanul, prietenul lui, îl certa pe subofiţer pentru eva-darea prizonierului şi—1 ameninţa cu darea în judecată. La răspunsul subofiţerului că prizonierul era bolnav şi nu putea merge, ofiţerul spuse că este ordin ca acei care rămîn în urmă să fie împuşcaţi. Pierre simţea că puterea aceea fatală, care îl dezarmase în timpul execuţiei, şi pe Care n-o mai băgase de seamă în timpul captivităţii, pu-sese iarăşi stăpînire pe fiinţa lui. îi era groază ; dar sim-ţea că, pe măsură ce puterea aceasta fatală făcea sforţări să-1 zdrobească, în sufletul lui creşteau şi se întăreau, in-dependente de ea, puterile vieţii.

Pierre mîncă terci de făină de secară cu carne de cal şi stătu de vorbă cu tovarăşii săi.

Nici Pierre şi nici vreunul din tovarăşii săi nu pome-niră de ceea ce văzuseră la Moscova, nici de purtarea bru-tală a francezilor, ori de dispoziţiunea ca acei ce vor r?.-mîne în urmă să fie împuşcaţi, care le fusese adusă îs

123

cunoştinţă ; şi parcă pentru a putea ţine piept situaţiei care se înrăutăţea tot mai mult, toţi erau deosebit de însufleţiţi şi de veseli. Povestiră tot amintiri personale, ori scene caraghioase văzute în timpul marşului şi ocoliră orice discuţii cu privire la situaţia lor actuală.

Soarele asfinţise de mult. Ici-colo se aprinseseră pe cer stelele cele mai luminoase ; zarea se roşi ca vîlvâtaia unui incendiu de lumina lunii pline ce se revărsa peste zarea bolţii cereşti, şi uriaşul glob roşu, abia răsărit, începu să se legene ciudat prin ceaţa sură. Se mai lumină. Nu mai era seară, dar încă nu se înnoptase de tot. Pierre se ridică de lîngă noii săi tovarăşi şi porni printre focuri, apropiin-du-se de partea cealaltă a drumului, acolo unde, cum i se spusese, erau prizonierii soldaţi. Avea chef să stea de vorbă cu ei. In drum, santinela franceză îl opri şi-i ordonă să se întoarcă.

Pierre se întoarse, dar nu la foc, nu la tovarăşii săi, ci se îndreptă spre o căruţă deshămată, unde nu era ni-meni. Se aşeză pe pămîntul rece, cu picioarele sub el, cu capul în piept, lîngă roata căruţei şi rămase multă vreme nemişcat, pe gînduri. Trecu aşa mai bine de un ceas. Ni-meni nu-1 stingherea. Deodată izbucni în hohote de rîs ;' rîsul lui gros şi plin de bunătate era atît de puternic, încît din toate părţile oamenii se uitară miraţi spre locul de unde venea acest rîs ciudat, de unul singur.

— Ha, ha, ha ! rîdea Pierre, şi începu să vorbească singur cu glas tare : Soldatul nu m-a lăsat să trec. M-au prins, m-au închis. Să mă ţină pe mine prizonier. Pe mine, adică ? Pe mine ? Pe mine — sufletul meu nemuritor ! Ha, ha, ha !... Ha, ha, ha !... rîse el pînă-i dădură la-crimile.

Unul din oameni se ridică şi se apropie să vadă de ce rîde singur omul acesta ciudat şi mare. Pierre se opri din rîs, se ridică, se depărta de acest curios şi se uită în jurul său.

Zgomotul puternic pînă atunci al vocilor şi trosnetele focurilor din bivuacul imens, nesfîrşit, începuse să se mai potolească ; luminile roşii ale focurilor păleau şi se stin-geau. Sus, pe cerul luminos, trona luna plină. Păduri şi cîmpii, pînă mai adineauri ascunse văzului, se desluşeau acum departe, dincolo de marginile lagărului. Şi dincolo de aceste păduri şi câmpii se vedeau luminoase, şovăiel-nice şi ademenitoare, zările nesfîrşite. Pierre se uită la

124

cer, la adîncuriîe pline de sclipeteîe stelelor călătoare. „Şi toate acestea sînt ale mele, toate acestea sînt în mine, toate acestea sînt tot eu ! îşi zicea Pierre. Şi pe acest tot l-au prins ei şi l-au închis într-o baracă împrejmuită cu scinduri f" Zîmbi şi se duse să se culce lîngă tovarăşii lui.

XV

IN PRIMELE ZILE ALE LUI octombrie, la Kutuzov sosi al doilea sol al lui Napoleon cu o scrisoare în care i se făceau propuneri de pace, scrisoare fals datată de la Moscova, cînd de fapt Napoleon era acum nu departe de Kutuzov, în faţa lui, pe vechiul drum al Kalugăi. Kutuzov răspunse la această scrisoare întocmai ca şi la prima, cea trimisă prin Lauriston : el spuse că de pace nici nu putea fi vorba.

Curînd după aceasta, din partea detaşamentului de partizani al lui Dorohov, care se afla la stingă localităţii Tarutino, sos^'un raport prin care se anunţa că la Fo-minskoe se iviseră trupe franceze, că ele făceau parte din divizia lui Broussier şi că această divizie, despărţită cum era de celelalte trupe, poate fi uşor zdrobită. Soldaţilor şi ofiţerilor le era dor să înceapă acţiunea. Generalii de stat-major, aţîţaţi de amintirea victoriei uşor obţinute la Tarutino, insistau pe lîngă Kutuzov să dea curs propunerii de atac a lui Dorohov. Kutuzov, însă, nu socotea că e ne-cesar vreun atac. Rezultă de aici o medie, adică tocmai ceea ce trebuia să se întîmple ; se trimise la Fominskoe un mic detaşament, care trebuia să-1 atace pe Broussier.

Printr-o ciudată întîmplare, misiunea aceasta — cea mai grea şi cea mai importantă cum s-a dovedit mai tîr-ziu a fi — i-a revenit lui Dohturov ; acel Dohturov mă-runţel şi modest pe care nimeni nu ni-1 descrie întocmind planuri de luptă, zburînd în fruntea regimentelor sau se-mănînd decoraţii printre tunari etc, Dohturov, cel despre care se spunea că e nehotărît şi mărginit, dar pe care, în toate bătăliile din războaiele noastre cu francezii, de la Austerlitz şi pînă în 1813, :îl găsim la comandă pretutin-deni unde situaţia e mai grea. La Austerlitz rămîne cel din urmă lîngă stăvilarul de la Aujezd şi adună regimen-

125

tele, salvînd ce se mai putea salva, în t imp ce toţi fug sau pier, şi cînd în ariergardă nu mai e nici un generai. Tot el, bolnav şi cu febră, pleacă la Smolensk cu douăzeci de mii de oameni ca să apere oraşul împotriva întregii armate napoleoniene. La Smolensk, cînd evoluţia febrei îşi atinsese paroxismul şi cînd abia aţipise la porţile Mala-hov, canonada îndreptată asupra oraşului îl trezeşte şi Smolenskul rezistă de dimineaţă pînă seara. în lupta de la Eorodino, cînd e ucis Bagration, iar trupele flancului nostru stîng sînt nimicite în proporţie de nouă la unul şi toată forţa artileriei franceze e îndreptată într-acolo, nu e trimis nimeni altul decît tot nehotărîtul şi mărginitul Dohturov, şi Kutuzov se grăbeşte să repare astfel gre-şeala pe care o făcuse cînd trimisese acolo pe altcineva. Iar măruntul şi domolul Dohturov pleacă pe poziţie şi Borodino devine cea mai mare glorie a armatei ruse. De mulţi eroi ni s-a tot vorbit, fie în versuri, fie în proză, dar despre Dohturov aproape că nu s-a spus nici un cuvînt.

Tot Dohturov e cel trimis la Fominskoe şi de acolo la Maloiaroslaveţ, acolo unde a avut loc ultima bătălie cu francezii şi de unde începe, vădit, pieirea armatei fran-ceze. Şi iarăşi ne sînt descrişi din această perioadă a cam-paniei eroi si genii, dar de Dohturov nimeni nu pome-neşte un cuvînt, sau spune prea puţin şi cu rezerve. Toc-mai această tăcere în jurul lui Dohturov îi scoate în evi-denţă, mai limpede decît orice, tot meritul.

Fireşte, omului care nu ştie cum merge o maşină i se poate părea, văzînd-o în funcţiune, că cea mai impor-tantă piesă a maşinii este aşchia căzută în ea din întîm-plare şi care, stingherindu-i de fapt mersul, se tot zbu-ciumă între rotiţe. Omul care nu cunoaşte construcţia maşinii nu poate pricepe că nu aşchia aceasta care încurcă şi stinghereşte, ci roata aceea de transmisiune, măruntă, care se învîrte fără zgomot, este una din piesele cele mai esenţiale ale maşinii.

La 10 octombrie, chiar în ziua cînd Dohturov, ajuns la jumătatea drumului spre Fominskoe, se oprise în satul Âristovo, pregătindu-se să, îndeplinească întocmai ordinul primit, întreaga armată franceză care, în mişcările ei con-vulsive, atinsese linia poziţiilor lui Murat, vrînd parcă să dea bătălia, coti deodată, fără de nici o pricină, spre stînga, pe noul drum al Kalugăi şi începu să intre în Fominskoe, unde pînă atunci cantonase numai Broussier. In momen-

126 ţ

tul acela, Dohturov avea sub comandă, în afara detaşa-mentului lui Dorohov, două detaşamente mici : al lui Fig-ner şi al lui Sesiavin.

La 11 octombrie, seara, Sesiavin se prezentă coman-danţilor săi la Aristovo, cu un ostaş din garda franceză, luat prizonier. Prinsul declară că armatele intrate în ziua aceea în Fominskoe constituiau avangarda întregii mari armate, că şi Napoleon se afla acolo şi că toată armata părăsise de cinci zile Moscova. în aceeaşi seară, un argat care venea de la Borovsk povesti că văzuse cu ochii lui cum intra în oraş o imensă armată. Cazacii din detaşa-mentul lui Dorohov raportară că văzuseră garda franceză trecînd pe drumul ce ducea la Borovsk. Din toate veştile acestea reieşea limpede că, acolo unde crezuseră că vor găsi o singură divizie, era acum toată armata franceză, care plecase din Moscova şi se îndrepta într-o direcţie ne-aşteptată pe vechiul drum al Kalugăi. Dohturov nu vru să ia nici o măsură, întrucît pentru el nu mai era limpede în ce consta acum misiunea sa. Avusese ordinul să atace Fominskoe. Dar la Fominskoe nu se aflase înainte decît divizia lui Broussier, iar acum era toată armata franceză. Ermolov avea chef să înceapă acţiunea de capul lor, dar Dohturov stăruia în ideea că el trebuia să aibă dispoziţia serenissimului. Luară hotărîrea să trimită un raport la cartierul general.

Aleseră în acest scop un ofiţer destoinic, pe Bolhovi-tinov, care, în afară de transmiterea raportului, trebuia să explice şi prin viu grai cum stau lucrurile. Pe la două-sprezece noaptea Bolhovitinov, după ce primi plicul şi instrucţiunile verbale, o porni la galop, însoţit de un cazac şi luîndu-şi cai de rezervă, spre cartierul general.

XVI

NOAPTEA ERA ÎNTUNECOASĂ şi caldă, noapte de toamnă. Era a patra zi de cînd bura. După ce schimbă de două ori caii şi străbătu galopînd prin noroiul lipicios al drumului treizeci de verste într-o oră şi jumătate, Bolho-vitinov sosi în Letaşevka pe la orele două noaptea. Des-căleca în faţa unei căsuţe ţărăneşti, pe al cărei gard de

127

nuiele împletite era atîrnată inscripţia : „Cartier General", şi, lăsîndu-şi calul, intră în tinda întunecoasă.

— Cheamă-1 numaidecît pe generalul de serviciu ! O chestiune foarte importantă ! spuse el cuiva care se ridi case şi respira fosăit în întunericul din tindă.

— Aseară i-a fost tare rău : de trei nopţi nu doarme, şopti pe un ton rugător vocea unei ordonanţe. Să-1 deş teptăm mai bine întîi pe domnul căpitan.

— E foarte important, ceva din partea generalului Dohturov, spuse Bolhovitinov, păşind în camera a cărei uşă o deschisese singur, dibuind pe întuneric. Soldatul i-o luă înainte şi încercă să deştepte pe cineva din somn : Domnule căpitan, domnule căpitan, culierul !

— Ce-i, cum ? De la cine ? se auzi o voce somnoroasă. — Din partea lui Dohturov şi a lui Alexei Petrovici.

Napoleon se află la Fominskoe, spuse Bolhovitinov fără să vadă prin întuneric cu cine vorbeşte, dar presupunînd după voce că nu era Konovniţîn.

Cel deşteptat din somn se întinse şi căscă. — Nu-mi prea vine să-1 deştept, spuse el, pipăind

ceva. E bolnav. Dacă or fi, aşa, numai nişte zvonuri ? — Iată raportul, spuse Bolhovitinov. Am ordin să-1

predau imediat generalului de serviciu. — Staţi puţin să aprind lumina. Unde dracu-i, măi

blestem atu le, unde-1 tot doseşti mereu ? se răsti la ordo nanţă ofiţerul. Era Şcerbinin, aghiotantul lui Konovniţîn. L-am găsit, uite că l-am găsit, adăugă el.

Ordonanţa scapără ; Şcerbinin dibuise sfeşnicul. — Ah, scîrnăviile, făcu. el, scîrbit. In scînteierile de lumină, Bolbovitinov zări chipul tînăr

al lui Şcerbinin cu luminarea în mînă şi, în ungherul din faţă, pe încă cineva care dormea. Era Konovniţîn.

Cînd cu fitilul de pucioasă, ce luă foc de la iască întîi cu o lumină albastră, apoi cu una roşie, Şcerbinin aprinse o luminare de seu, de pe sfeşnicul căreia fugiră speriaţi o mulţime de şvabi, el se uită la curier. Bolhovitinov era plin tot de noroi şi, ştergîndu-se cu mîneca, îşi mîn-jise faţa.

— De la cine-i raportul ? întrebă Şcerbinin, luînd plicul.

— Ştirea e adevărată, spuse Bolhovitinov. Şi prizo nierii, şi cazacii, şi iscoadele, toţi spun unul şi acelaşi lucru. i

128

— N-avem ce face, trebuie să-1 trezim, spuse Şcerbinin, ridicîndu-se şi apropiindu-se de omul care dormea, cu scufie de noapte şi învelit cu o manta. Piotr Petrovici ! spuse Şcerbinin. Konovniţîn nu se mişcă. E pentru car tierul general ! adăugă surîzînd aghiotantul, ştiind că vor bele acestea nu se poate să nu-1 trezească pe Konovniţîn. Şi, într-adevăr, el îşi ridică îndată capul cu scufie de noapte. Pe chipul frumos şi dîrz al lui Konovniţîn, cu obrajii aprinşi de febră, mai stărui o clipă impresia visului care-1 purtase departe de realitatea situaţiei, dar tresări îndată şi chipul lui îşi recapătă expresia obişnuită de calm şi hotărîre.

— Ei, ce este ? Din partea cui ? întrebă el fără să se pripească, dar şi fără zăbavă, clipind din ochi din pricina luminii. După ce ascultă raportul ofiţerului, Konovniţîn rupse peceţile plicului şi citi. Nu isprăvi bine de citit că îşi şi lăsă picioarele, numai în ciorapi de lînă, pe pămîntul gol al odăii şi începu să se încalţe. Apoi îşi scoase scufia şi, pieptănîndu-şi părul de pe tîmple, îşi puse şapca.

— Ai ajuns repede ? Să mergem la serenissim. Konovniţîn înţelesese pe dată că vestea primită avea

mare însemnătate şi că n-avea voie să zăbovească. Dacă vestea era bună sau rea nu-şi punea întrebarea şi nu se gîndea. Lucrul acesta pe el nu-1 preocupa. Problemele răz-boiului el nu le privea prin prisma minţii, a raţiunii, ci prin altceva. în sufletul lui exista convingerea adîncă, tăinuită, că totul se va sfîrşi cu bine, dar ştia că nu trebuie să-i dea crezare şi, cu atît mai mult, nu trebuie să vor-bească de asta, ci trebuie doar să-şi facă datoria. Şi datoria şi-o făcea, dăruindu-i toate puterile sale. Piotr Petrovici Konovniţîn fu trecut, ca şi Dohturov,

doar ca din politeţe pe lista aşa-zişilor eroi ai anului 1812 : Barclay, Raevski, Ermolov, Platov, Miloradovici ; şi. în-tocmai ca şi Dohturov, el se bucura de reputaţia unui om cu însuşiri şi cunoştinţe extrem de mărginite ; şi tot la fel cu Dohturov, Konovniţîn nu făcea niciodată pro-iecte de bătălii, dar se găsea întotdeauna acolo unde era mai greu ; de cînd fusese numit general de serviciu, dor-mea întotdeauna cu uşa descuiată şi recomanda fiecărui curier să-1 trezească ori de cîte ori era nevoie ; era întot-deauna sub ploaia de foc în bătălii, aşa încît Kutuzov fu nevoit să-1 mustre pentru aceasta şi se temea să-i mai dea însărcinări ; era, tot ca şi Dohturov, una din acele

129 9 — Război şi pace voi. IV

rotiţe nebăgate în seamă care, mergînd fără nici un zgo-mot şi fără nici un scîrţîit, constituie totuşi partea cea mai importantă a maşinii.

Ieşind din izbă în noaptea umedă şi neagră, Koftovniţîn se încruntă, parte pentru că i se înteţise durerea de cap, parte la gîndul neplăcut care-i trecuse prin minte cu pri-vire la felul cum avea să se agite, aflînd această veste, tot furnicarul acela de oameni influenţi de la cartierul general, mai ales Benigsen care, după bătălia de la Taru-tino, era la cuţite cu Kutuzov ; se gîndea cum aveau să mai facă la presupuneri, cum aveau să urmeze certuri, ordine şi revocări de ordine. Şi aceste presimţiri îi erau neplăcute, deşi ştia că fără asta nu se putea.

Într-adevăr, Toii, căruia se duse să-i ducă mai întîi vestea, începu să-şi desfăşoare pe loc consideraţiile proprii faţă de generalul care locuia cu el în cameră, şi Konovni-ţîn, după ce-1 ascultă un timp tăcut şi obosit, fu nevoit să-i aducă aminte că trebuiau să se ducă la serenissim.

XVII

KUTUZOV, CA TOŢI BĂTRÎNII, nu prea dormea nop-ţile. Ziua i se întîmpla de multe ori să aţipească pe ne-aşteptate, dar noaptea, trîntindu-se îmbrăcat în aşternut, sta mai mult treaz şi se tot frămînta cu gîndul.

Tot aşa şedea şi acum trîntit în patul lui şi, rezemîn-du-şi de mîna dolofană capul greu, mare şi desfigurat, se gîndea, aţintîndu-şi singurul lui ochi, holbat, în întuneric.

Din ziua cînd Benigsen, care purta corespondenţă di-rectă cu împăratul şi avea cea mai mare influenţă la cartierul general, începuse să-1 evite, Kutuzov era mai liniştit, prin faptul că n-avea să fie silit să-şi trimită iar trupele la operaţii ofensive inutile. Lecţia bătăliei de la Tarutino şi lecţia din ajunul bătăliei, de care Kutuzov îşi amintea cu durere, trebuia să aibă un efect, îşi zicea el.

„Ei trebuie să înţeleagă că, executînd operaţii ofen-sive, noi nu avem decît de pierdut. Răbdarea şi timpul, iată care sînt năzdrăvanii mei feţi-frumoşi !" se gîndea Kutuzov. El ştia că nu trebuie să rupi din copac mărul

130

cît e verde. Cade el singur cînd se coace ; dacă-1 rupi de crud, îi strici şi mărului şi pomului şi-ţi mai strepezeşti şi dinţii. Ca un vînător încercat ce era, el ştia că fiara era rănită, în aşa hal de rănită, cum numai întreaga forţă rusească putea răni ; dar dacă rana era sau nu mortală, era o întrebare încă nerezolvată. Acum, după trimiterea lui Lauriston şi a lui Berthelemy şi din rapoartele partizani-lor, Kutuzov ştia aproape sigur că fiara era rănită mortal. Dar mai avea nevoie de dovezi, trebuia să mai aştepte.

,,Ei vor să dea fuga să vadă cum au răpus-o. Aveţi răb-dare, o veţi vedea. Tot de manevre şi de atacuri vorbesc, se gîndi el. La ce bun ? Vor toţi să se distingă. Ca şi cînd ar fi lucru tare vesel să te lupţi. Sînt întocmai ca nişte copii de la care n-ai să poţi scoate niciodată cum s-a în-timplat un lucru, pentru că fiecare vrea să arate cum se pricepe el să se bată. Parcă de asta ne arde nouă acum !

Şi ce iscusite manevre îmi mai propun toţi ăştia ! Lor li se pare că, atunci cînd au pus la cale două-trei posibi-lităţi (îşi aminti de planul general trimis de la Petersburg) au pus la cale totul. Cînd, de fapt, ele sînt fără de număr."

Problema, încă nerezolvată, dacă rana dobîndită la Borodino era sau nu mortală pentru francezi, nu-i mai ieşise din cap lui Kutuzov de o lună încheiată. Pe de o parte, francezii ocupaseră Moscova. Pe de altă parte, Kutuzov simţea cu toată făptura sa, fără urmă de îndo-ială, că lovitura aceea cumplită, în care el, dimpreună cu toţi ruşii, îşi încordase toate puterile, nu se putea să nu fie mortală. în tot cazul, îi trebuiau dovezi ; de o lună le tot aştepta şi, cu cît trecea timpul, cu atît nerăbdarea lui creştea. Întins pe patul său în nopţile de nesomn, făcea şi el acelaşi lucru pe care-1 făcea tot tineretul acela de generali, lucru pentru care el îi dezaproba. Născocea, în-tocmai ca şi cei tineri, tot felul de posibilităţi, cu deose-birea doar că nu punea nici un temei pe aceste ipoteze şi că nu vedea numai două-trei, ci sute şi mii. Cu cît medita mai mult, cu atît i se prezentau mai multe. îşi închipuia tot felul de mişcări ale armatei napoleoniene, întregi sau în parte, cu direcţia Petersburg sau împotriva lui, încercînd o învăluire a armatei ruse ; se gîndea (lucru de care se temea mai mult decît orice) şi la posibilitatea ca Napoleon să încerce să se folosească de aceeaşi armă de care se folosise şi el, adică să rămînă la Moscova şi să-1 aştepte acolo. Kutuzov îşi puse chiar ipoteza unei mişcări

131

de retragere a armatei napoleoniene, îndărăt spre Medîn şi Iuhnov ; dar singurul lucru pe care nu 1-a putut pre-vedea Kutuzov a fost acela care s-a întîmplat, adică ne-buneştile spasmuri convulsive ale armatei lui Napoleon de-a lungul primelor unsprezece zile după ieşirea ei din Moscova, spasmuri care au făcut cu putinţă lucrul la care Kutuzov nu îndrăznise încă să se gîndească pînă atunci : completa nimicire a francezilor. Informaţiile lui Dohturov despre divizia lui Broussier, ştirile primite de la partizani despre dezastrul din armata lui Napoleon, zvonurile despre pregătirile de părăsire a Moscovei, toate întăreau presupu-nerea că armata franceză era zdrobită şi că se pregătea să scape cu fuga ; dar acestea nu erau toate decît presu-puneri, care-i puteau părea vrednice de luat în seamă tineretului, nu însă şi lui Kutuzov. Cu experienţa lui de om de şaizeci de ani, el ştia ce preţ se putea pune pe zvonuri, ştia că oamenii cînd vor ceva sînt în stare să grupeze zvonurile în aşa fel, încît să iasă concluzia dorită şi ştia cu cîtă plăcere lasă ei deoparte în asemenea cazuri tot ceea ce i-ar putea contrazice. Şi cu cît dorea Kutuzov mai cu foc lucrul acesta, cu atît îşi permitea mai puţin să-i dea crezare. întrebarea aceasta îi stăpînea toate pu-terile minţii. Tot restul nu mai era pentru el decît de-prinderea de a da curs vieţii. Asemenea deprinderi de a da curs vieţii şi de a i se subordona erau, bunăoară, discu-ţiile lui cu cei de la cartierul general, scrisorile către ma-dame de Stael, pe care i le scria din Tarutino, lectura ro-manelor, împărţirea decoraţiilor, corespondenţa cu Pe-tersburgul şi celelalte. Dar pieirea francezilor, prevăzută numai de el, era singura dorinţă a sufletului său.

In noaptea de 11 octombrie, stînd lungit pe pat cu capul rezemat în palmă, la asta se gîndea.

In camera vecină se auziră şopotele şi paşii lui Toii, Konovniţîn şi Bolhovitinov.

— Ei, cine-i acolo ? Intraţi, intră ! Ce noutăţi ? întrebă feldmareşalul.

Pînă să aprindă lacheul luminarea, Toii îi povesti lui Kutuzov conţinutul raportului.

— Cine a adus ştirea ? întrebă Kutuzov, cu o înfăţi şare atît de rece şi de severă, încît Toii, cînd se aprinse luminarea, rămase uimit.

— Nu poate fi nici o îndoială, serenissime. — Cheamă-1. cheamă-1 aici.

132

Kutuzov şedea cu un picior atîrnat pe marginea pa-tului şi cu celălalt îndoit sub pîntecul lui mare. îşi închise pe jumătate ochiul cel întreg, ca să-1 cerceteze mai bine pe trimis, ca şi cum ar fi vrut să-i citească pe trăsăturile feţei tot ce-1 preocupa atunci pe el.

— Spune, spune, dragul meu, îl îndemna el pe Bolho- vitinov, cu voce bătrînească, domoală, în timp ce-şi încheia cămaşa desfăcută la piept. Vino mai aproape, şi mai aproape. Ce veşti bune îmi aduci ? Ai ? Napoleon a părăsit Moscova ? Adevărat ? Ai ?

Bolhovitinov raportă de la început, cu de-amănuntul, tot ce i se ordonase.

— Spune mai repede, spune, nu mă face să aştept, îl întrerupse Kutuzov.

Bolhovitinov sfîrşi tot ce avea de spus şi tăcu, aştep-tînd ordine. Toii începu să spună ceva, dar Kutuzov îi curmă vorba. Dădu să vorbească, dar faţa i se încreţi deodată şi, făcînd un semn cu mîna înspre Toii, se în-toarse cu faţa către acea parte a izbei, unde icoanele înne-greau colţul odăii.

— Doamne, ziditorul meu ! Tu ai dat ascultare rugă ciunilor noastre... rosti el cu tremur în voce, împreunîn- du-şi mîinile. Rusia e mîntuită. Slavă ţie, Doamne ! Şi izbucni în plîns.

XVIII

DE LA PRIMIREA VEŞTII despre plecarea francezilor din Moscova şi pînă la sfîrşîtul campaniei, toată activitatea lui Kutuzov se rezumă la a-şi opri trupele — cu autori-tatea, şiretenia şi rugăminţile lui — de la ofensive, ma-nevre şi ciocniri inutile cu un duşman care piere. Doh~ turov se îndreaptă spre Maloiaroslaveţ, dar Kutuzov, cu întreaga armată, întîrzie şi dă ordin să se evacueze Kaluga, dincolo de care retragerea i se pare cît se poate de pro-babilă.

Kutuzov dă îndărăt peste tot ; inamicul însă, fără să-i aştepte retragerea, fuge îndărăt în direcţie opusă.

Istoricii lui Napoleon ne descriu iscusita manevră a acestuia asupra localităţilor Tarutino şi Maloiaroslaveţ şi

133

fac ipoteze despre ceea ce s-ar fi întîmplat dacă Napoleon ar fi reuşit să pună piciorul în bogatele gubernii meridio-nale.

Dar, fără să mai vorbim de faptul că nimic nu-1 îm-piedica pe Napoleon să ia direcţia acestor gubernii din sud (de vreme ce armata rusă îi lăsa drum liber), istoricii uită că nimic nu mai putea salva armata lui Napoleon, pentru că ea purta într-însa, încă de pe atunci, condiţiile inevitabile ale pieirii. Adică de ce armata aceasta, care găsise la Moscova atîta belşug de provizii şi nu fusese în stare să le păstreze, ci le călcase în picioare, armata aceasta care, intrînd în Smolensk, nu şi-a strîns provizii, ci s-a pus pe jefuit oraşul, de ce s-ar fi putut redresa această armată în gubernia Kaluga, populată tot de aceiaşi ruşi care populau şi Moscova şi la fel de expusă mistuirii in-cendiilor.

Armata aceasta nu se mai putea redresa, oriunde ar fi fost. încă de pe vremea bătăliei de la Borodino şi a jefuirii Moscovei, ea purta în sine ceva asemănător con-diţiilor descompunerii chimice.

Oamenii acestei foste armate fugeau, cu conducătorii lor cu tot, fără să ştie încotro, şi nemaidorind (de la Na-poleon pînă la cel din urmă soldat) decît un singur lucru : să se descurce ei personal, cît mai curînd posibil, din situaţia aceea fără ieşire, de care erau conştienţi toţi, deşi nu cu totul limpede.

De aceea doar, la consiliul din Maloiaroslaveţ, cînd generalii se prefăceau că se sfătuiesc cu adevărat şi îşi dădeau care mai de care părerea, le-a închis la toţi gura ultima părere, exprimată de un biet soldat naiv, Mouton, care a spus ceea ce le stătea în gînd tuturor, anume că tot ce aveau mai bun de făcut era să plece cît mai repede cu putinţă ; şi nimeni, nici chiar Napoleon, n-a putut să spună nimic împotriva acestui adevăr de care erau toţi conştienţi.

Dar, deşi ştiau toţi că nu se putea să nu plece, mai rămînea ruşinea conştiinţei clare că trebuiau să fugă. Era nevoie de ceva din afară care să le dea imbold să-şi învingă ruşinea aceasta. Şi imboldul le-a venit la timp. A fost, ceea ce se numeşte la francezi, le Hourra de l'Empereur i.

1 „Uralele împăratului", adică semnalul de începere a ata-cului.

134

A doua zi -după consiliu, Napoleon, dis-de-dimineaţă, prefăcîndu-se că vrea să inspecteze trupele şi să vadă cîmpul fostei şi viitoarei bătălii trecu, însoţit de suita sa de mareşali şi de un întreg convoi, printre liniile dispozi-tivului armatei sale. Cazacii, care băteau drumul în cău-tare de pradă, se întîlniră nas în nas cu însuşi împăratul şi numai cît nu-1 prinseră. Şi dacă n-a fost prins de cazaci de data asta, e pentru că pe Napoleon 1-a salvat ceea ce i-a pierdut pe francezi : prada, asupra căreia, şi la Taru-tino şi aici, s-au năpustit cazacii, lăsînd în plata Domnului oamenii. Fără să-1 bage în seamă pe Napoleon, cazacii se repeziră să pună mîna pe pradă şi aşa s-a făcut că Napo-leon a putut scăpa.

Cî-nd Ies enfants du Don i erau cît pe ce să-1 prindă pe însuşi împăratul în mijlocul armatei lui, era clar că nu mai aveau altceva de făcut decît să fugă, să fugă cît mai repede pe drumul cel mai apropiat şi mai cunoscut. Na-poleon, cu burticică lui de om la patruzeci de ani, nemai-simţindu-se chiar atît de sprinten şi de îndrăzneţ, înţelese lucrul acesta. Şi, sub înrîurirea fricii pe care i-o vîrîseră în oase cazacii, acceptă imediat părerea lui Mouton şi dădu, cum spun istoricii, ordinul de retragere pe drumul Smolenskului.

Faptul că Napoleon a fost de acord cu părerea lui Mouton şi că trupele au pornit să facă calea-ntoarsă nu dovedeşte că el a ordonat lucrul acesta, ci doar că forţele care au acţionat asupra întregii armate, în sensul îndru-mării ei «pre drumul Mojaiskului, au acţionat simultan şi asupra lui Napoleon.

XIX

CÎND OMUL SE AFLA ÎN MARŞ, el îşi reprezintă totdeauna ţinta acestui marş. Ca să poată călca o mie de verste, omul trebuie neapărat să-şi spună că dincolo de aceste o mie de verste va găsi ceva bun. Ne trebuie re-

1 ...copiii Donului...

135

prezentarea unui pămînt al făgăduinţei, pentru a găsi în noi forţa de a ne deplasa.

Pămîntul făgăduinţei fusese, la înaintarea francezilor, Moscova, iar la retragere, patria. Dar patria era mult prea departe şi omul care are de parcurs o mie de verste trebuie neapărat să-şi poată spune, uitînd ţinta finală : „Azi, după ce voi străbate patruzeci de verste, voi ajunge la locul unde mă voi odihni şi voi petrece noaptea", şi pentru prima etapă acest loc de popas se suprapune ca importanţă ţintei finale şi concentrează asupra lui toate dorinţele şi speran-ţele. Năzuinţele care se manifestă la omul izolat iau tot-deauna proporţii în sînul mulţimii.

Pentru francezii care băteau acum drumul ştiut al Smolenskului în sens opus, ţinta finală, patria, era mult prea îndepărtată, şi ţinta cea mai apropiată, cea spre care, luînd în mulţime proporţii uriaşe, tindeau acum toate dorinţele şi nădejdile, era Smolenskul. Nu doar că oamenii ar fi ştiut că la Smolensk erau provizii din belşug şi trupe odihnite ; nu doar că li s-ar fi spus lucrul acesta (dimpo-trivă, toţi comandanţii în frunte cu Napoleon ştiau că provizii nu se prea găseau pe acolo), dar numai asta le putea da puteri să se mişte mai departe şi să suporte lip-surile prezentului. Atît cei care ştiau, cît şi cei care nu ştiau, se îndreptau la fel spre Smolensk ca spre un pămînt al făgăduinţei şi astfel îşi furau singuri căciula.

Odată intraţi pe drumul mare, francezii se repeziră cu o energie uimitoare şi o grabă nemaiauzită spre ţinta pe care şi-o reprezentau. Afară de cauza aceasta, de nă-zuinţa comună, care-i lega pe francezi într-un mănunchi şi le dădea oarecare energie, mai era ceva care-i lega : numărul lor. însăşi masa lor uriaşă atrăgea spre sine, ca în legea fizică a atracţiei, prin propria ei forţă, atomii luaţi aparte, adică oamenii. Francezii îşi puseseră în marş toată masa lor de o sută de mii de oameni, ca pe un stat întreg.

Fiecare ins dintre ei dorea un singur lucru — să se lase făcut prizonier, ca să scape de toate grozăviile şi ne-norocirile. Dar, pe de o parte, forţa năzuinţei comune spre ţinta care era Smolenskul îi atrăgea pe fiecare dintre ei în una şi aceeaşi direcţie, iar pe de altă parte, nu se putea preda un corp de armată, unei companii ; şi, în ciuda

136

faptului că francezii foloseau orice ocazie prielnică de a se depărta unii de alţii, pentru ca la primul prilej, oricît de neînsemnat, să se predea, ocazii din acestea nu li se prezentau întotdeauna. însuşi numărul lor, înghesuiala şi repeziciunea cu care mergeau îi lipsea de această posi-bilitate şi făcea să fie nu numai greu, dar chiar imposibil pentru ruşi să pună stavilă acestui marş, în care trupele franceze îşi concentraseră întreaga lor energie. Sfîşierea automată a trupului nu putea grăbi, peste o anumită limită, procesul de descompunere care se desăvîrşea.

Bulgărele de zăpadă nu poate fi topit într-o clipită. Există o anumită limită de timp, înainte de care nici o creştere a temperaturii nu poate topi zăpada. Dimpotrivă, cu cît căldura e mai mare, cu atît se face mai vîrtos omătul rămas.

Dintre comandanţii de armate ruşi, nici unul afară de Kutuzov nu înţelesese lucrul acesta. Cînd direcţia în care fugeau armatele franceze se defini a fi drumul Smo-lenskului, ceea ce prevăzuse Konovniţîn în noaptea de 11 octombrie începu să se adeverească. Toţi şefii de mari unităţi ai armatei doreau să se distingă şi să le taie calea, să-i prindă, să-i învăluiască, să-i zdrobească pe francezi şi toţi cereau să se treacă la ofensivă.

Numai Kutuzov îşi folosea toate forţele (şi forţele acestea sînt aşa de reduse cînd e vorba de un comandant suprem) ca să se opună ofensivei.

El nu le putea spune atunci ceea ce spunem noi acum : la ce bun să-i fi atacat şi să le fi tăiat calea, pierzîndu-ne oamenii ? Pentru ce această neomenoasă atitudine faţă de nişte oameni condamnaţi oricum la pieire ? La ce toate acestea, cînd de la Moscova şi pînă la Viazma s-a topit, fără luptă, a treia parte din oştire ? Şi, de aceea, el le vorbea extrăgînd din înţelepciunea lui bătrînească numai ceea ce puteau ei înţelege, le vorbea de puntea de aur, iar ei rîdeau de el, îl cleveteau, se năpusteau şi loveau fiara rănită de moarte, batjocorind-o.

Lîngă Viazma, Ermolov, Miloradovici, Platov şi ceilalţi, aflîndu-se la doi paşi de francezi, nu se putură stăpîni să nu le taie calea şi să facă praf două corpuri de armată franceze. Lui Kutuzov, drept înştiinţare asupra planului ce concepuseră, ei îi trimiseră într-un plic, în loc de raport, o hîrtie albă.

137

Şi oricît se căznea Kutuzov să le ţină în frîu, trupele lastre atacau, căutînd să le taie francezilor calea. Regi-entele de infanterişti porneau, după cum se povesteşte, atac în sunete de fanfare şi de tobe, ucigînd şi pierzîn-

i-şi mii de oameni. Dar de tăiat nu le tăiară retragerea şi nici de zdrobit

i zdrobiră pe nimeni. AfUSfttA franceză, strîngîndu-şi şi ai tare rmdurile în faţa pericolului, îşi continuă, fără ;viere, topindu-se, lent, drumul spre Smolensk, drumul eirii.

Partea a treia

I

BĂTĂLIA DE LA BORODINO, care a atras după ea ocuparea Moscovei şi mai tîrziu fuga francezilor fără nici o altă bătălie — este unul din cele mai bogate în învăţă-minte fenomene ale istoriei.

Toţi istoricii cad de acord asupra faptului că acţiunea exterioară a statelor şi a popoarelor, în ciocnirile dintre ele, se manifestă prin războaie şi că, drept urmare nemij-locită a unor succese militare mai mari sau mai mici, se măreşte sau se micşorează puterea politică a statelor şi popoarelor.

Oricît de ciudate ar fi descrierile istorice în care vreun rege sau împărat, certîndu-se cu alt împărat sau rege, strînge oştire, se războieşte cu oastea vrăjmaşului, izbîn-deşte, ucide trei, cinci, zece mii de oameni şi, drept ur-mare, subjugă atît statul, cît şi poporul întreg de mai multe milioane de locuitori ; oricît de greu de înţeles ar fi pentru ce înfrîngerea unei armate, care nu reprezintă decît a suta parte din totalul forţelor unui popor, obligă întregul popor să se supună — toate faptele istoriei (în măsura în care ea ne este cunoscută) confirmă adevărul ideii că victoriile mai mari sau mai mici ale armatei unui popor împotriva armatei altui popor sînt cauzele sau, cei puţin, simptomele esenţiale ale scăderii sau sporirii pu-terii popoarelor. O armată repurtează o victorie şi pe loc cresc drepturile poporului învingător în dauna celui în-vins. O armată suferă o înfrîngere şi pe loc poporul în-cepe să-şi piardă din drepturi, după importanţa înfrîn-gerii, iar cînd e vorba de o înfrîngere totală a armatei sale, el se supune cu totul.

Aşa a fost (după mărturiile istoriei) din cele mai vechi timpuri şi pînă în zilele noastre. Toate războaiele lui Napoleon vin să întărească această regulă. Proporţional

141

:u înfrîngerea armatelor austriece, Austria îşi pierde din irepturi, iar drepturile şi puterea Franţei sporesc. Vic-toriile francezilor de la Jena şi Auerstădt şterg de pe iartă Prusia ca stat independent.

Dar deodată, în anul 1812, irancezilor le revine vic-toria de lîngă Moscova ; Moscova e ocupată şi, drept urmare a acestei victorii, fără să se mai dea vreo bătălie, cea care încetează de a mai exista nu este Rusia, ci armata franceză, armata de şase sute de mii de oameni, iar mai tîrziu însăşi Franţa napoleoniană. A mai trage de păr faptele ca să fie în acord cu regulile istoriei şi a spune că la Borodino cîmpul de bătaie a rămas în rnîna ruşilor, ori că după Moscova s-au mai dat lupte care să fi nimicit armata lui Napoleon, este cu neputinţă.

După victoria francezilor la Borodino nu numai că nu s-a mai dat nici o bătălie generală, dar nu s-a dat nici măcar una cîtuşi de puţin însemnată şi totuşi armata franceză a încetat de a mai exista. Ce să însemne lucrul acesta ? Dacă ar fi vorba de un exemplu din istoria Chinei, am mai fi putut spune, poate, că fenomenul nu-i de do-meniul istoriei (portiţa de scăpare a istoricilor ori de cîte ori ceva nu cade sub prevederile lor) ; dacă ar fi vorba de un conflict de scurtă durată, la care să fi luat parte armate mici, am fi putut lua fenomenul drept o excepţie ; dar evenimentul s-a produs sub ochii părinţilor noştri, pentru care era în joc viaţa sau moartea patriei, şi războiul acesta a fost unul din cele mai mari războaie cunoscute...

Campania anului 1812, în perioada dintre bătălia de la Borodino şi izgonirea francezilor, a dovedit că o bătălie cîştigată nu numai că nu e cauza unei cuceriri militare, dar nici măcar nu e întotdeauna un indiciu sigur al cu-ceririi ; şi a mai dovedit că forţa care hotărăşte soarta popoarelor stă nu în cuceritori, şi nici măcar în armate şi bătălii, ci în ceva de cu totul altă natură.

Istoricii francezi, descriind situaţia armatei franceze înaintea plecării ei din Moscova, afirmă că în Marea Ar-mată totul era în ordine, cu excepţia cavaleriei, a arti-leriei şi a trenurilor regimentare şi că armata suferea doar de lipsă de furaj pentru cai şi vite. Acestei neno-rociri nu i s-a putut da nici într-un fel de capăt, pentru că mujicii din împrejurimi îşi ardeau singuri clăile de fîn şi nu-1 lăsau francezilor.

142

Bătălia cîştigată n-a dus la rezultatele obişnuite, pen-tru că mujicii Karp şi Vlas, care după intrarea francezilor au venit şi ei la Moscova cu căruţele să prade oraşul — şi in general n-au arătat de fel sentimente eroice — şi ne-număraţi alţi mujici ca ei nu şi-au cărat finul la Moscova pentru banii buni ce li s-au oferit, ci i-au dat foc,

Să ne închipuim doi oameni care se bat în duel eu floretele după toate regulile artei scrimei ; duelul durează destul de multă vreme ; deodată, unul din cei doi ad-versari, simţindu-se rănit şi înţelegînd că nu-i glumă şi că îi este viaţa în joc, aruncă floreta şi, apucînd cea dinţii bîtă care îi cade sub mînă, începe să o rotească. Dar să presupunem că omul care a folosit atît de inteligent mij-locul cel mai nimerit şi mai simplu de a-şi atinge scopul este în acelaşi timp un ins animat de tradiţiile cavaleris-mului şi, vr înd să ascundă adevărul, ar susţine morţiş că a învins cu floreta, după toate regulile artei. Ne putem închipui cîtă confuzie şi ce contradicţii ar izvorî din des-crierea duelului consumat.

Scrimerul care a pretins o luptă după toate regulile artei sînt francezii ; adversarul care a aruncat floreta şi a pus mîna pe bîtă sînt ruşii ; oamenii care caută să ex-plice lupta după regulile scrimei sînt istoricii care au scris despre acest eveniment.

Din momentul incendierii Smolenskului, a început un război care nu se mai potrivea de fel cu tradiţiile răz-boaielor de pînă atunci. Incendierea oraşelor şi satelor, retragerile de după bătălii, lovitura de la Borodino şi iarăşi retragerea, incendierea Moscovei, vînătoarea de hoţi, capturarea transporturilor, războiul de partizani — toate acestea au fost abateri de la regulă.

Napoleon simţise lucrul acesta încă de pe vremea cînd, oprit la Moscova într-o poziţie justă a duelului, după regulile scrimei, văzuse în locul floretei adversarului bîta ridicată asupră-i şi nu contenise să protesteze atît faţă de Kutuzov, cît şi faţă de împăratul Alexandru, pentru I'aptul că războiul era dus împotriva tuturor regulilor (ca şi cînd pentru a omorî oameni ar exista reguli). In ciuda plîngerii francezilor că războiul nu era dus după toate regulile, în ciuda faptului că ruşilor care deţineau situaţii suspuse li se părea oarecum ruşinos să se bată cu bîta şi ar fi dorit să se aşeze, după toate regulile artei, în poziţia de enquarte sau en tierce şi să facă o iscusită trecere en

prime l şi aşa mai departe, în ciuda tuturor acestora bîta războiului popular se ridică în toată măreaţa şi amenin-ţătoarea sa putere şi, fără să ţină seama de gusturile nimănui şi cu atît mai puţin de reguli, cu o simplitate prostească, dar cu un scop bine stabilit, se ridică, se lăsă în jos şi-i ciomăgi pe francezi pînă cînd pieriră toţi in-vadatorii.

Şi slavă poporului care n-a întors floreta cu minerul înainte ca s-o predea învingătorului mărinimos, salutînd graţios şi politicos, după toate regulile artei, aşa cum au făcut francezii la 1813 ; slavă poporului care, în clipe de grea încercare, nu se mai întreabă după care reguli au procedat alţii în situaţii asemănătoare, ci pune cu age-rime şi simplitate mîna pe cea dintîi bîtă găsită la îndemînă şi îşi ciomăgeşte potrivnicul pînă cînd în suflet sentimentul obidei şi dorul răzbunării i se preschimbă în milă şi dispreţ.

II

UNA DIN CELE MAI IZBITOARE şi mai folositoare abateri de la aşa-numitele reguli ale războiului este ac-ţiunea unor inşi răzleţi împotriva unor oameni strînşi grămadă. Acest gen de acţiuni se manifestă totdeauna în războaiele care iau un caracter popular. Acţiunile acestea constau în faptul că în loc să lupte gloata contra gloată, oamenii se răzleţesc, atacă unul cîte unul şi fug numai-decît cînd sînt atacaţi de forţe mari, pentru ca pe urmă. cînd li se iveşte prilejul, să atace din nou. Aşa au făcut gherilele în Spania ; aşa au făcut muntenii din Caucaz ; tot aşa au procedat şi ruşii în 1812.

Războiului de genul acesta i s-a dat numele de război de partizani, presupunîndu-se că, dacă e numit astfel, i se explică semnificaţia. Insă acest gen de război nu numai că nu cade sub prevederile nici unei legi, dar este de-a dreptul în contrazicere cu una din regulile binecunoscute ale tacticii, reguli considerate ca infailibile. Această regulă spune că acela care atacă trebuie să-şi concentreze trupele în aşa fel, încît în momentul bătăliei să fie mai puternic decît adversarul.

Figuri de scrimă.

144

Războiul de partizani (care, aşa cum arată istoria, a reuşit totdeauna) este de-a dreptul în contrazicere cu această normă.

Contradicţia decurge din faptul că ştiinţa războiului identifică forţa trupelor cu efectivul lor. Ştiinţa războiului afirmă că forţa trupelor e cu atît mai mare, cu cit sînt mai numeroase. Les gros bataillons ont toujours raison. J

Afirmînd aceasta, ştiinţa războiului face la fel cu o eventuală mecanică, ştiinţă care, întemeindu-se în apre-cierea corpurilor în mişcare numai pe raportul acestora cu masele lor, ar spune că forţele sînt egale sau inegale între ele pentru că masele lor sînt egale sau inegale.

Forţa (cantitatea de mişcare) este produsul masei cu viteza.

In arta militară, forţa trupelor este de asemenea pro-dusul masei cu un alt factor, factorul necunoscut x.

Ştiinţa războiului, văzînd de-a lungul istoriei nenumă-ratele exemple, în care masa trupelor nu coincide cu forţa lor, văzînd că detaşamente mici înving detaşamente mari. recunoaşte vag existenţa acestui factor necunoscut — în-mulţitorul — şi caută să-1 găseaseă, fie în geometria dis-pozitivelor, fie în armament, fie — lucrul cel mai obiş-nuit — în genialitatea comandanţilor de oşti. Insă substi-tuirea tuturor acestor valori înmulţitorului nu dă rezultate care să fie în acord cu faptele istorice.

Totuşi, n-avem decît să renunţăm la punctul de vedere fals, acceptat pentru a face pe placul „eroilor", anume că dispoziţiile luate de autorităţile superioare în timpul răz-boiului au vreo valoare reală, şi vom găsi acest factor necunoscut, pe X.

Acest x este moralul armatei, adică dorinţa mai mare sau mai mică a tuturor acelor oameni care formează ar-mata de a se bate şi de a se expune la primejdii, absolut independent de chestiuni ca aceea dacă oamenii luptă sub comanda unor genii sau nu, dacă sînt postaţi pe două sau pe trei linii, dacă se bat cu bîtele ori cu arme cu treizeci de focuri pe minut. Cei care simt dorinţa arzătoare să lupte îşi vor găsi întotdeauna împrejurările cele mai prielnice luptei.

Moralul armatei este înmulţitorul care, cu masa, dă ca produs forţa. A determina şi a formula valoarea moralului

1 Oştirile mari înving întotdeauna.

145 10

armatei, adică al acestui înmulţitor necunoscut, este sar-cina ştiinţei.

Problema se poate pune doar atunci cînd vom înceta să mai substituim în mod arbitrar valorii acestei necu-noscute x, împrejurările în care se manifestă forţa ar-matei, cum ar fi dispoziţiunile comandantului de oşti, armamentul etc, şi cînd vom înceta de a le lua drept valori ale înmulţitorului şi vom considera această necu-noscută în toată integritatea ei, adică dorinţa, mai fierbinte sau mai căldicică, de a lupta şi de a se expune la pri-mejdii. Doar atunci cînd vom exprima prin ecuaţii fap-tele cunoscute din istorie, putem spera să determinăm cîti-mea necunoscută, pe baza comparării valorii relative a acestei necunoscute.

Zece oameni, batalioane sau divizii, în luptă cu cinci-sprezece oameni, batalioane sau divizii, i-au învins pe aceşti cincisprezece, adică i-au ucis sau i-au luat prizo-nieri pe toţi, fără nici un rest, iar ei au pierdut patru ; deci, de. o parte au fost nimicite patru unităţi, iar de partea cealaltă cincisprezece. Prin urmare, patru au fost egali cu cincisprezece, adică 4x=15y. Urmează deci căx:î/= 1 5 :4 . Ecuaţia aceasta nu ne dă valoarea necunoscutei, dar ne dă raportul între două necunoscute. Şi din punerea în ecuaţii de felul acesta a unor unităţi istorice luate izolat (bătălii, campanii, etape ale războiului) reiese un şir întreg de numere, în care trebuie să constea, şi pot fi descoperite, legile.

Regula tactică potrivit căreia trebuie să se acţioneze cu mase de oameni cînd eşti în ofensivă, şi cu unităţi răzleţe cînd te retragi, confirmă fără să vrea tocmai adevărul că forţa armatelor depinde de moralul lor. Pentru a mîna oamenii sub ploaia de bombe, e nevoie de mai multă dis-ciplină decît pentru a-i face să se apere împotriva atacu-lui, şi la această disciplină se poate ajunge doar prin miş-cări de mase. Dar regula aceasta, care scapă din vedere moralul armatelor, se dovedeşte în permanenţă greşită şi este într-adevăr contrazisă de realitate într-un chip uluitor, acolo unde se manifestă fie o mare însufleţire, fie o pu-ternică scădere a moralului trupelor — adică în toate războaiele populare.

Francezii, în retragerea do la 1812, so strîng grămadă, deşi conform tacticii ar fi trebuit să se apere fiecare uni-tate în parte, şi fac asta pentru că moralul armatei e atît

146

de scăzut, încît doar în masă se mai poate menţine armata la un loc. Ruşii, dimpotrivă, conform tacticii, ar fi trebuit să atace în masă, dar de fapt se răzleţesc, pentru că mo-ralul le este atît de ridicat, încît indivizi izolaţi, fără să mai aştepte ordine, îi atacă pe francezi şi n-au nevoie să fie împinşi de cineva de la spate ca să se expună la primejdii şi trudă.

III

AŞA-NUMITUL RĂZBOI DE partizani a început o dată cu intrarea inamicului în Smolensk.

Pînă să apuce războiul de partizani a fi recunoscut oficial de ocîrmuirea noastră, mii de oameni din armata inamică — rămaşi în urmă fie ca să jefuiască, fie ca să transporte furajele — fuseseră nimiciţi de cazaci, sau de mujicii care se năpusteau asupra lor tot atît de incon-ştient cum se reped cîinii să omoare un cîine turbat care se abate prin preajma lor. Denis Davîdov este cel dintîi care, cu instinctul lui rusesc, a înţeles însemnătatea acestei înfricoşătoare arme ce nu lua în seamă regulile artei războiului, ci doar îi nimicea pe francezi, şi lui îi aparţine meritul de a fi făcut primul pas pentru legalizarea acestui tip de război.

La 24 august a luat fiinţă primul detaşament de parti-zani, detaşamentul lui Davîdov, şi după modelul lui în-cepură să se înfiripeze şi altele. Cu cît se prelungea mai mult campania, cu atît creştea şi numărul acestor deta-şamente.

Partizanii nimiceau marea armată, bucată cu bucată. Ei adunau doar frunzele căzute de la sine din copacul uscat — armata franceză — şi, cîteodată, mai scuturau şi ei copacul. In luna octombrie, pe vremea cînd francezii fugeu înapoi spre Smolensk, detaşamente de partizani, de lot felul şi de toate mărimile, se formaseră cu sutele. Unele erau organizate ca orice armată, cu infanterie şi artilerie, cu state-majore instalate confortabil, altele erau numai de cavalerie, alcătuite din cazaci ; erau unele mici, for-mate din pedestraşi şi călăreţi ; erau şi grupuri compuse din mujici şi din moşieri, neştiute de nimeni, ca de pildă acela care avea ca şef pe diaconul ce într-o singură lună

io* 147

făcuse sute de prizonieri, sau acela condus de starostiţa Vasilisa ', care a trimis pe lumea cealaltă sute de francezi.

Ultimele zile ale lui octombrie au constituit etapa în care războiul de partizani ajunsese la apogeu. Perioada de început a acestui nou tip de război, cînd partizanii, miraţi ei singuri de îndrăzneala lor, duceau la fiecare pas frica încercuirii sau a prizonieratului şi se ascundeau prin păduri, fără să ia şeile de pe cai şi aproape fără să des-calece, aşteptînd din clipă în clipă să fie încolţiţi, era depăşită. Acum, acest tip de război se definise şi fiecare ştia clar ce acţiuni puteau fi întreprinse împotriva fran-cezilor şi ce anume nu putea fi întreprins. Numai coman-danţii acelor detaşamente care aveau state-majore şi se ţineau, conform regulilor artei, la oarecare distanţă de francezi, mai erau încă de părere că sînt multe lucruri cu neputinţă de realizat. Cetele mai mărunte însă, care de multă vreme se puseseră pe treabă şi-i văzuseră foarte de aproape pe francezi, socoteau posibile lucruri la care co-mandanţii de mari detaşamente nu îndrăzneau măcar să se gîndească. Cît despre cazacii şi mujicii care se tot strecu-rau printre francezi, lor toate li se păreau acum foarte posibile.

La 22 octombrie, Denisov, care era şi el partizan, se simţea, deopotrivă cu detaşamentul său, cuprins de cei mai arzător avînt al partizanatului. Erau de dimineaţă în marş. Toată ziua urmăriseră prin păduri, ţinîndu-se prin preajma drumului mare, un însemnat transport de prizo-nier i ruşi şi de bagaje aparţinînd cavaler iei franceze, ti ansport care se depărtase de restul trupelor şi se îndrepta spre Smolensk, sub pază puternică, după cum se ştia din spusele iscoadelor şi ale prizonierilor. De transport aveau cunoştinţă nu numai Denisov şi Dolohov (şi el comandant al unei mici cete de partizani), care acţiona în preajma lui Denisov, ci şi comandanţii de mari detaşamente cu state-majore ; toţi ştiau de acest transport şi, cum spunea De-nisov, îşi ascuţeau, în vederea lui, dinţii. Doi dintre aceşti comandanţi de mari detaşamente — unul din ei polone? şi altul neamţ — îi trimiseră, aproape în acelaşi timp, pro-puneri scrise lui Denisov, invitîndu-1 fiecare să se alătun detaşamentului său ca să atace transportul.

1 Vasilisa Kojina — ţărancă din gubernia Smolensk, eroină ; războiului de partizani din anul 1812.

148

— Ei, aş, frate, prea mă crezi boboc, spuse Denisov, citindu-le scrisorile, şi-i răspunse neamţului că, oricît ar arde el de dorinţa de a servi sub comanda unui general atît de strălucit şi de ilustru, e silit să se lipsească de această fericire, întrucît se şi pusese sub ordinele genera-lului polonez. Generalului polonez îi scrise acelaşi lucru, împărtâşindu-i vestea că se şi pusese sub ordinele neam-ţului.

Aranjîndu-se în chipul acesta, Denisov nutrea gîndul ca, împreună cu Dolohov, să atace şi să captureze trans-portul, bizuindu-se doar pe micile lor forţe, fără să mai raporteze planul acesta şefilor săi. Transportul ieşise în ziua de 22 octombrie din satul Mikulino şi se îndrepta spre Şamşevo. La stînga drumului dintre Mikulino şi Şamşevo erau păduri mari care ajungeau pe alocuri chiar pînă la marginea drumului, iar pe alocuri se depărtau de drum cale de o verstă şi mai bine. Pădurile acestea le bătuse călare Denisov cu partizanii săi toată ziua, cînd afundîn-du-se în desişul lor, cînd ieşind pînă către lizieră, fără să scape din ochi transportul francezilor. De dimineaţă, nu departe de Mikulino, într-un loc unde pădurea se întindea pînă către marginea drumului, cazacii din ceata lui De-nisov reuşiseră să pună mina pe două furgoane înnămo-lite, cu şei de cavalerie, şi le trăseseră în pădure. De atunci şi pînă seara, detaşamentul urmări mişcările francezilor, fără să-i atace. Francezii nu trebuiau speriaţi, ci lăsaţi să ajungă liniştiţi la Şamşevo, şi acolo, seara, urma să vină şi Dolohov, să ia parte la consfătuire în casa pădu-rarului, în pădure (la depărtare de o verstă de Şamşevo) ; în zorii zilei trebuiau să-i atace pe francezi prin surprin-dere, din două părţi, ca viscolul, să-i bată şi să-i prindă pe toţi.

La două verste de Mikulino, acolo unde pădurea atingea drumul, fusese lăsată în urmă o patrulă de şase cazaci, cu misiunea de a da de veste de îndată ce aveau să se ivească noi coloane de francezi.

Dincolo de Şamşevo, Dolohov trebuia să facă, exact la fel recunoaşterea drumului, ca să afle la ce distanţă se găsesc alte unităţi franceze. Se presupunea că transportul era însoţit de aproximativ o mie cinci sute de oameni. De-nisov avea două sute de oameni, iar Dolohov să fi avut tot cam pe atîţia. Dar superioritatea numerică a francezilor nu-1 speria pe Denisov. Singurul lucru pe care mai trebuia

149

să-1 afle era ce fel de trupe anume erau acestea şi, în acest scop, Denisov avea nevoie de o limbă (adică de un om din rîndurile inamicului pe care sări tragă de limbă). La atacul dat de dimineaţă asupra celor două furgoane se lucrase cu atîta pripeală, încît fuseseră ucişi toţi francezii care însoţeau furgoanele şi nu prinseseră viu decît un mic toboşar care era cam sărac cu duhul şi nu putea da nici un fel de lămurire cu privire la trupele ce însoţeau coloana. Să mai atace o dată, Denisov considera primejdios, căci s-ar fi produs zarvă în întreaga coloană ; de aceea el trimise înainte, la Şamşevo, pe un mujic din detaşamentul lui, pe nume Tihon Şcerbatîi, să prindă, dacă era cu putinţă, măcar un francez dintre cei ce se aflau în sat, trimişi înainte să se ocupe de încartiruiri.

IV

ERA O ZI DE TOAMNA, CALDA şi ploioasă. Cerul şi zarea aveau una şi aceeaşi culoare, a apei tulburi. Cînd se lăsa ca un fel de ceaţă, cînd răpăia pe neaşteptate o ploaie piezişă, cu băşici.

înfăşurat într-o pelerină caucaziană de pîslă şi avînd în cap o căciulă miţoasă cu fundul înalt de pe care şurloia apa, Denisov călărea pe un cal de rasă, slab de-i numârai coastele ieşite. Ca şi calul care-şi ţinea capul întors într-o parte şi urechile pleoştite, Denisov, încruntîndu-se sub şfi-chiuirile piezişe ale ploii, îşi plecase capul şi se uita înainte îngrijorat. Cu faţa slăbită şi acoperită de o barbă deasă, scurtă şi neagră, părea furios.

Lîngă Denisov, ca şi dînsul înfăşurat într-o pelerină caucaziană şi cu o căciulă miţoasă în cap, călărea pe un cogeamite cal de Don bine hrănit esaulul cazacilor din ceata lui.

Tot cu pelerină şi căciulă miţoasă, cel de-aî treilea călăreţ, esaulul Lovaiski, era un om lung şi plat ca o scîndură, blond spălăcit, cu ochi înguşti, de culoare des-chisă, şi avea o expresie de nestrămutată încredere în sine pe figură şi în toată ţinuta lui. Deşi nu se putea spune ce anume aveau deosebit calul şi călăreţul, era vizibil totuşi, de la prima ochire aruncată esaulului şi lui De-nisov, că Denisov se simţea murat de ploaie şi stingherit

150

ca un om care s-a urcat pe cal, în vreme ce esaulul se vedea cît de colo că se simţea la fel de bine ca de obicei si că el nu e un om ce s-a urcat pe cal, ci un om care formează cu calul o singură fiinţă, cu puteri îndoite.

Puţin înaintea lor mergea pe jos, ud leoacă, un mujic, călăuza lor, în caftan sur şi cu căciula albă.

Ceva mai în urmă, călare pe un căluţ kirghiz slab şi subţirel, cu coada lungă ca şi coama şi eu gura însîngerată de zăbală, mergea un ofiţer tînăr, îmbrăcat cu manta franţuzească, sinilie.

Alături de el călărea un husar, care ducea în crupă un băiat ce purta uniformă franceză jerpelită şi în cap o şapcă albastră. Băiatul,, cu mîini înroşite de frig, se ţinea de husar şi îşi tot mişca picioarele goale, ca să şi le încăl-zească, uitîndu-se tot timpul mirat, cu sprîncene ridicate, jur împrejurul lui. Era toboşarul francez luat prizonier în dimineaţa aceea.

în urma lor, pe drumul de pădure îngust, frămîntat de copite şi desfundat, veneau, cîte trei şi cîte patru în rînd, husarii şi cazacii, care cu pelerine caucaziene, care cu mantale franceze, care cu şabracele cailor în cap. Caii păreau toţi, şi roibii şi murgii, negri de apa ce şurloia pe ei. Gîturile cailor păreau ciudat de subţiri, din pricina coamelor ude. Ieşeau aburi din ei. Şi îmbrăcămintea oa-menilor şi şeile şi căpestrele, toate erau ude, alunecoase şi moi, întocmai ca şi pămîntul şi frunzele căzute, ce aco-pereau tot drumul. Oamenii şedeau zgribuliţi, căutînd să se ţină cît mai nemişcaţi cu putinţă în şa, ca să se mai încălzească apa ce-i udase pînă la piele şi să nu mai lase să pătrundă altă apă mai rece, care să li se scurgă pe după ceafă, pe genunchi şi pe şei. Pe Ia mijlocul coloanei răsfirate de cazaci, cele două furgoane trase de cai fran-ţuzeşti şi de caii înşeuaţi ai cazacilor, înaintau hurducîn-du-se peste crăci uscate şi vreascuri şi pleoscăiau prin făgaşele pline de apă ale drumului.

Calul lui Denisov, ocolind o băltoacă din drumul lui, se feri în lături şi îşi lovi călăreţul cu genunchiul de trun-chiul unui copac.

— Ei, drace ! strigă înciudat Denisov şi, serîşnind din dinţi, trase vreo trei cravaşe calului, împroşcîndu-se şi pe ol şi pe tovarăşii săi cu noroi. Denisov nu era în apele lui. şi din pricina ploii, şi de foame (de dimineaţă, nimeni nu pusese nimic în gură), şi mai cu seamă din pricină eă

/^ BIBLIOTCCA NN // — CENTRALA _ \j U, UNIVERSITARA jj \ţ.Uj\. NAPOCA Jf

151

nu avusese încă nici o veste despre Dolohov, iar cel trimis să-i aducă un prizonier nu se mai înapoia.

„Cine ştie dacă mi-o mai pica vreo ocazie ca asta de azi, să pun mîna pe un transport. Să atac singur, prea e riscant ; dar dacă las pe mîine, de sub nas mi-1 ia careva dintre partizanii cei mari", îşi zicea Denisov, care se uita mereu înainte în speranţa că-1 va zări pe mult aşteptatul trimis al lui Dolohov.

Ajuns la un luminiş de unde se vedea pînă departe spre dreapta, Denisov se opri.

— Vine cineva, zise el. Esaulul se uită încotro arăta Denisov. — Doi sînt, un ofiţer şi un cazac. Numai că nu-i de

presupus să fie locotenent-colonelul în persoană, spuse esaulul, căruia îi plăcea să folosească unii termeni străini vorbirii căzăceşti.

Cei doi călăreţi, coborînd la vale, fură ascunşi privirilor timp de cîteva minute, apoi se iviră din nou. în faţă galopa obosit şi îşi cravaşa mereu calul un ofiţer, ud leoarcă, cu părul încîlcit şi cu pantalonii suflecaţi pînă mai sus de genunchi. în urma lui, la trap, mergea un cazac înălţîndu-se în scări. Ofiţerul, un băieţandru tînăr de tot, cu faţa lată, rumenă, cu privirile vioaie şi vesele, galopă spre Denisov şi-I înmînă un plic udat de ploaie.

— Din partea domnului general, zise ofiţerul. Scuzaţi dacă nu-i tocmai uscată...

Denisov, încruntîndu-se, luă plicul şi începu să-1 desfacă.

— Uite, toţi îi dădeau într-una că-i primejdie mare, spuse ofiţerul, adresîndu-se esaululuî, cît citi Denisov scri soarea adusă de el. De altfel, eu şi Komarov, şi arătă spre cazac, ne-am pregătit. Avem cîte două pistoa... Dar cu ăsta ce-i ? întrebă el, dînd cu ochii de toboşarul francez. E un prizonier ? Aţi şi dat vreo luptă ? Pot să stau puţin de vorbă cu el ?

— Rostov ! Petea ! strigă în clipa aceea Denisov, care citise în fugă scrisoarea. Bine, dar de ce nu mi-ai spus cine eşti ? Şi Denisov, zîmbind, se întoarse spre ofiţer şi-i întinse mîna.

Ofiţerul era Petea Rostov. Pe drum, Petea se tot gîndise să se poarte cu Denisov

ca un om în toată puterea cuvîntului şi ca un ofiţer şi să nu facă nici o aluzie la faptul că se cunoşteau dinainte.

152

Dar, de îndată ce Denisov îi zîmbi, chipul lui Petea se lumină, el roşi de bucurie şi, uitînd de tonul oficial pe care şi—1 pregătise, începu să povestească cum trecuse pe lîngă francezi, cît de fericit era de misiunea ce i se încre-dinţase acum şi cum luase parte la bătălia de la Viazma, în care se distinsese unul din husari.

— Ei, îmi pare bine că te văd, îl întrerupse Denisov şi chipul lui luă iarăşi o expresie de îngrijorare.

— Mihail Feoklitîci, se adresă el esaulului, şi asta-i tot din partea neamţului. Dînsul e trimisul lui. Şi Denisov îi împărtăşi esaulului conţinutul hîrtiei primite, care re- înnoia cererea generalului neamţ de a se alătura trupelor lui, pentru a ataca împreună transportul. Dacă mîine nu punem mîna pe el, ni-1 suflă de sub nas, încheie Denisov.

Cît timp vorbi Denisov cu esaulul, Petea, stingherit de răceala tonului lui Denisov şi presupunînd că pricina acestui ton era starea pantalonilor săi, începu să şi-i po-trivească pe sub manta în aşa fel, încît să nu-1 bage ni-meni de seamă, făcînd sforţări să păstreze o ţinută cît mai militărească.

— Mai am de primit vreun ordin din partea dumnea voastră ? îl întrebă el pe Denisov, ducînd mîna la cozoroc şi revenind astfel la jocul de-a generalul şi aghiotantul, pentru care se pregătise. Sau trebuie poate să rămîn pe lîngă dumneavoastră ?

— Ordin ?... zise dus pe gînduri Denisov. Poţi cumva să rămîi pînă mîine aici ?

— Ah, vă rog... îmi permiteţi să rămîn cu dumnea voastră ? exclamă Petea.

— Dar ce anume ţi-a ordonat generalul ? Ţi-a spus să te înapoiezi numaidecît ? întrebă Denisov. Petea roşi.

— Păi, nu mi-a dat nici un ordin. Cred că pot să rămîn ? spuse el pe un ton întrebător.

— Bine, fie ! spuse Denisov. Şi, întorcîndu-se spre sub alternii săi, dădu dispoziţii ca detaşamentul să pornească spre cabana ştiută a pădurarului, locul unde oamenii tre buiau să se odihnească, în timp ce ofiţerul care călărea pe calul kirghiz (ofiţerul acesta avea misiunea de aghio tant) avea să plece în căutarea lui Dolohov, să afle unde e şi dacă vine în seara aceea. Denisov însuşi hotărî ca, împreună cu esaulul şi cu Petea, să se ducă pînă la mar ginea pădurii, la liziera dinspre Şamşevo, pentru a observa locul unde aveau să-şi întindă francezii tabăra şi unde urma să se dea a doua zi atacul.

153

— Hai, bărbosule, îi spuse el mujicului care-i slujea e călăuză, du-ne la Şamşevo.

Denisov, Petea şi esaulul, însoţiţi de cîţiva cazaci şi de husarul care-1 ducea în crupa calului pe micul prizonier, o luară la stînga, printr-o rîpă, spre liziera pădurii.

V

PLOAIA STĂTUSE ; SE MAI lăsa doar negură şi că-deau încă picăturile de apă de pe crengile copacilor. De-nisov, esaulul şi Petea călăreau tăcuţi în urma mujicului cu căciula ţuguiată, care, călcînd uşor, fără zgomot, pe rădăcini şi frunze ude cu picioarele lui strîmbe, încălţate cu opinci, îi conducea spre lizieră.

Ajuns pe colină sus, mujicul se opri o clipă, se uită împrejur şi se îndreptă către o perdea rară de arbori. Lîngă un stejar mare, cu frunzele încă nescuturate, se opri şi făcu din mînă tainice semne, chemîndu-i spre el.

Denisov şi Petea îşi îndreptară caii într-acolo. De pe locul unde se oprise mujicul se puteau vedea francezii, îndată după liziera pădurii se întindea, în jos pe coasta dealului, o mir işte. Spre dreapta, dincolo de o rîpă abruptă, se vedea un sătuc şi un mic conac boieresc cu acoperişul stricat. în sătucul acesta şi prin curtea casei boiereşti, pe toată costişa, în grădină, pe lîngă fîntîni şi la iaz, pe tot drumul de la deal pînă la podul dinspre sat, se vedeau, la o distanţă de cel mult două sute de stîn-jeni, în negurile călătoare ce se legănau, grupuri de oa-meni. Se puteau auzi limpede strigătele lor într-o limbă care nu era cea rusească ; îşi îndemnau caii, care se opin-teau, trăgînd căruţele la deal, şi se chemau unii pe alţii.

— Aduceţi încoa' prizonierul, spuse cu voce joasă Denisov, fără să-şi ia ochii de la francezi.

Cazacul descăleca, dădu băiatul jos de pe cal şi se apropie împreună cu el de Denisov. Arătînd cu mîna spre francezi, acesta îl tot întrebă ce fel de trupe sînt colo şi colo. Băiatul, cu mîinile îngheţate vîrîte în buzunare şi cu sprîncenele ridicate, se uita speriat la Denisov şi, cu toată dorinţa lui vădită de a spune tot ce ştia, se încurca în răspunsuri şi confirma doar întrebăr ile pe care i le

154

punea Denisov. încruntîndu-se, Denisov îi întoarse spa-tele şi începu să-i expună esaulului ceea ce chibzuise. Petea, mişcîndu-şi iute capul, se uita cînd la toboşar, cînd la Denisov, cînd la esaul, cînd la francezii din sat şi de pe drum, şi îşi dădea osteneala să nu scape cumva vreun lucru important.

— Vine ori nu vine Dolohov, noi tot atacăm !... N-avem încotro. Ai ? Ce zici ? întrebă voios Denisov.

— Locul e nimerit, zise esaulul. — Pedestraşii îi trimitem în jos, prin bălţi, continuă

Denisov. Au să se strecoare prin grădini ; dumneata cu cazacii intri pe acolo, Denisov arătă pădurea de dincolo de sat, iar eu cu husarii mei pe dincoace. Şi, la un foc de armă...

— Prin vîlcea n-are să se poată, sînt mlaştini, zise esaulul. Or să ni se împotmolească toţi caii, aşa că trebuie să ocolim ceva mai pe la stînga.

Cum vorbeau ei aşa cu jumătate voce, dinspre vîlceaua de lîngă iaz se auzi un foc de armă, apoi altul ; în aer se ivi un ghemuleţ de fum alb şi, din locul unde erau trupele îranceze, de la jumătatea dealului, se auziră glasurile, vesele parcă, a sute de francezi. In primul moment, şi Denisov şi esaulul se dădură înapoi ; erau atît de aproape, încît li se păreau că ei erau cauza focurilor de armă şi strigătelor. Dar împuşcăturile şi strigătele nu erau pentru ei. în vale, prin bălţi, fugea un om îmbrăcat în ceva roşu ; de bună seamă că după el trăseseră şi strigau francezii.

— Dar ăsta e Tihon al nostru, spuse esaulul. — El e, chiar el ! — Auzi, afurisitul, spuse Denisov. — Scapă ! zise şi esaulul, închizînd pe jumătate ochii. Omul pe care-1 numeau ei Tihon, ajungînd la malul

rîului, se azvîrli în apă cu atîta putere, încît stropii săriră pînă departe şi, după ce dispăru o clipă, ieşi apoi pe brînci, negru de ud, şi fugi mai departe. Francezii care-1 urmă-reau se opriseră pe mal.

— Da-i sprinten, n-am ce spune, zise esaulul. — Măi, ce bestie ! rosti Denisov cu aceeaşi expresie

de ciudă. Ce dracu o fi făcut pînă acum ? — Cine-i ăsta ? întrebă Petea. — E o iscoadă a noastră. L-am trimis să ne aducă ,,o

limbă". — A, da, spuse Petea de la primele cuvinte ale lui

155

Denisov, dînd din cap, ca şi cînd ar fi înţeles tot, deşi, hotărît lucru, nu înţelesese nici o iotă.

Tihon Şcerbatîi era unul din oamenii cei mai necesari în ceata de partizani. Era un mujic din satul Pokrovskoe de lîngă Gjat. Cînd, la începutul acţiunii sale, Denisov venise la Pokrovskoe şi—1 chemase, ca de obicei, pe pri-marul satului să-1 întrebe ce ştie despre francezi, primarul răspunsese aşa cum răspundeau toţi primarii, parcă din spirit de prevedere, că de văzut, n-au văzut nimica, iar de ştiut, nici atîta. Dar după ce Denisov le explicase oa-menilor că scopul lui era să-i bată pe francezi şi după ce-i întrebase apoi dacă cumva nu s-au mai rătăcit ceva francezi prin satul lor, primarul îi răspunse că fuseseră şi pe la ei miroderi ca să fure, dar că la ei în sat singur Tişka Şcerbatîi se îndeletnicea cu treburi de acestea. De-nisov dăduse atunci ordin să fie chemat Tihon şi, lăudîn-du-1 pentru felul cum acţiona, rosti în faţa primarului cîteva vorbe cu privire la credinţa faţă de ţar şi de patrie şi cu privire la ura faţă de francezi, sentimente de care toţi fiii patriei trebuie să fie cuprinşi.

— Noi, franţujilor nu le facem nici un rău, spusese atunci Tihon, vădit intimidat de cuvintele lui Denisov. Noi numai ne-am jucat aşa, puţin, cu ei, care va să zică să ne facem un chef. Am ucis numai vreo douăzeci de miroderi, încolo nu le facem nici un rău... A doua zi, cînd Denisov, uitînd cu totul de mujicul acesta, plecă din Pokrovskoe, i se raportă că Tihon se ţine după ceată şi cere să fie primit în ea. Denisov aprobă.

Tihon, care la început îndeplinise toate corvezile, cum era aprinderea focurilor, căratul apei, jupuirea cailor morţi şi altele, se dovedi curînd un partizan priceput şi plin de rîvnă. Pleca nopţile după pradă şi venea de fie-care dată cu haine şi arme franţuzeşti, iar cînd i se dădea ordin aducea şi prizonieri. Denisov îl scuti pe Tihon de corvezi, începu să-1 ia cu dînsul în patrulări şi-1 repartiza unităţii de cazaci.

Lui Tihon nu-i plăcea călăria şi mergea întotdeauna pe jos, fără să rămînă vreodată în urma cavaleriei. Ar-mele lui erau o muschetă, pe care o purta mai mult de haz, o lance şi un topor de care se slujea cum se slujeşte lupul de dinţi, culegîndu-şi cu ei şi purecii din blană şi rozînd la fel de uşor cogeamite ciolane. Tihon cu toporul lui crăpa bîrnele în părţi absolut egale, dintr-o singură lovitură, apoi, luîndu-1 de muchie, îşi cioplea ţăruşii as-

156

cuţiţi şi scobea linguri. In ceata lui Denisov, Tihon îşi avea locul lui deosebit, numai al său. Cînd era nevoie de dus la capăt vreo muncă deosebit de grea şi de scîr-boasă, de ridicat cu umărul vreo căruţă din noroi, de săltat de coadă vreun cal căzut în mlaştină şi care trebuia jupuit, de pătruns pînă în mijlocul francezilor, de străbătut cinci-zeci de verste într-o singură zi, toţi arătau, rîzînd, înspre Tihon.

— Dă-1 naibii, ce-i pasă lui, e zdravăn ca un cal, spu neau despre dînsul toţi.

Odată, un francez pe care Tihon îl luase prizonier, trăsese în el cu pistolul şi-1 nimerise în părţile moi de la spate. Rana aceasta, de care Tihon se lecuia numai cu votcă, şi pe dinăuntru şi pe dinafară, făcea pentru întreg detaşamentul obiectul celor mai de haz glume, de care rîdea bucuros şi Tihon.

— Ce-i, frate, te-ai cuminţit ? Sau tot nu ţi-i de ajuns ? rîdeau de el cazacii. Şi Tihon, maimuţărindu-se anume şi făcînd tot soiul de strîmbături, se prefăcea su părat şi-i ocăra pe francezi, cu înjurături care mai de care mai caraghioase. întîmplarea aceasta n-a avut altă urmare pentru Tihon decît că acum, după ce-1 răniseră, venea mai rar cu prizonieri.

Tihon era cel mai folositor şi cel mai îndrăzneţ om din tot detaşamentul. Nimeni nu descoperea mai multe pri-lejuri de atac decît el, nimeni nu omorîse şi nu prinsese mai mulţi francezi ; şi, ca răsplată, era măscăriciul tu-turor cazacilor şi husarilor, rol pe care şi-1 juca cu plă-cere. Acum fusese trimis de Denisov, cu noaptea în cap, Ia Şamşevo, ca să aducă „o limbă". Dar fie din pricină că nu se mulţumise doar cu un francez, fie din pricină că dormise pe undeva noaptea, în zorii zilei se furişase prin tufişurile din preajma bivuacului, în inima france-zilor şi cum văzuse Denisov de pe deal, fusese descoperit de aceştia.

VI

DUPĂ CE MAI VORBI CÎTVA timp cu esaulul despre atacul de a doua zi, la care acum, după ce-i văzuse pe francezi atît de aproape, părea că se hotărîse definitiv, Denisov îşi întoarse calul şi o porni înapoi.

157

— Hai, frate, mergem acuma să ne uscam, îi spuse el lui Petea,

Apropiindu-se de casa pădurarului, Denisov opri calul şi începu să cerceteze stăruitor desişul. Prin pădure, prin-tre copaci, mergea un om îmbrăcat cu suman, cu opinci în picioare şi cu o pălărie de felul acelora pe care le poartă ţăranii din gubernia Kazan ; călca uşor, cu paşi mari, ca pe picioroange, şi îşi bălăbănea mîinile lungi. Pe umăr purta o armă şi la brîu un topor. Cum îl văzu pe Denisov, omul aruncă grăbit ceva într-o tufă şi, sco-ţîndu-şi din cap pălăria cu borurile pleoştite, se apropie de comandant. Era Tihon. Chipul lui, ciupit de vărsat şi brăzdat de zbîrcituri, cu ochi mici şi înguşti, strălucea de veselie şi de mulţumire de sine. Ridică fruntea sus şi, ca şi cum abia s-ar fi ţinut de rîs, se uită ţintă la Denisov.

— Ei, pe unde mi-ai fost ? întrebă Denisov. — Pe unde-am fost ? După franţuji am umblat, răs

punse Tihon repede şi dîrz, cu o voce de bas răguşită, dar cîntată.

— La ce te-ai vîrît acolo ziua, dobitocule ? Ce is pravă ai făcut ? N-ai prins nimic, nu-i aşa ?

— De prins, am prins, spuse Tihon. ■— Atunci unde-ţi este prinsul ? — Păi l-am prins pe unul chiar de la începutul înce

putului, cînd se crăpa de ziuă, urmă Tihon, desfăcîndu-şi şi mai mult picioarele plate, strîmbe, încălţate cu opinci, şi l-am dus în pădure. Mă uit eu la el şi văd că nu-i de soi. M-am gîndit : ia să mai cobor o dată, să iau altul mai acătării.

— Ai văzut, afurisitul, asta a fost ! îi spuse Denisov esaulului. Da' de ce nu mi l-ai adus pe acela ?

— Ce să-1 mai aduc, îi tăie grăbit şi înciudat Tihon vorba. Nu era bun de nimica. Nu ştiu eu, adică, de care vă trebuie dumneavoastră ?

— Măi, ce bestie ! Ei, şi mai departe ?... — M-am dus după altul, continuă Tihon, m-am tîrît

prin pădure şi m-am oprit la pîndă uite-aşa, la pămînt. Tihon se trînti deodată pe burtă ca să arate aievea cum a făcut. Şi numai ce se iveşte unul, urmă el. îi sar în spate, uite-aşa, şi-1 înşfac. (Aici Tihon sări în sus iute şi sprinten.) Haidem, zic, la domnul colonel. Ce mai urlet a tras ! Da' ei erau acolo patru la număr ! Cit ai zice peşte, se azvîrliră patru pe mine cu frigările. Atuncea,

158

pun şi eu mîna pe topor ; ce-i, mă, aici v-a văzut sfîn-tuleţul ! strigă Tihon, desfăcîndu-şi larg manile, încrun-tîndu-se fioros şi scoţîndu-şi voiniceşte pieptul în afară.

— Cum nu ! Te-am văzut noi de pe deal cum fugeai ca de streche, prin băltoace, zise esaulul, închizînd pe ju mătate ochii sclipitori.

Lui Petea îi venea grozav să rîdă, dar băgă de seamă că toţi îşi ţineau rîsul. îşi muta repede privirile de la chipul lui Tihon la esaul şi la Denisov, neştiind ce însem-nează toate acestea.

— Nu mai face pe prostul, vorbi Denisov, tuşind su părat. De ce nu mi l-ai adus pe cel dintîi ?

Tihon începu să se scarpine cu o mînă la spate şi cu cealaltă în cap, şi pe toată mutra i se lăţi deodată un zîmbet radios şi prostesc, care-i descoperi un dinte lipsă (de unde-i venea şi porecla de Şcerbatîi *). Denisov zîmbi şi Petea izbucni într-un rîs vesel, la care se uni şi rîsul lui Tihon însuşi.

— Dă-1 încolo, nu făcea două parale, spuse Tihon. Avea nişte hăinuţe tare proaste, ce să-1 mai cari. Şi era şi grubian, înălţimea-ta. Cum asta, cică, sînt fecior de ghinărar, nu pot merge, cică.

— Măi, ce dobitoc, spuse Denisov. Aveam nevoie să-1 cercetez...

— Las' că l-am cercetat eu, spuse Tihon. Cică nu-i icspert. Ai noştri-s, zice, mulţi, dar proşti ; numai gura de ei, zice. Doar să vă repeziţi frumuşel la ei şi-i prin deţi pe toţi, încheie Tihon, uitîndu-se voios şi hotărît drept în ochii lui Denisov.

— Uite ce-i, am să pun să-ţi tragă dindărăt o sută de bice, să te-nveţi minte să mai faci pe prostul, spuse cu severitate Denisov.

— Dar de ce vă supăraţi, îi răspunse Tihon, ce, n-am mai văzut eu francezi de-ai dumneavoastră ? Iaca, doar să se-ntunece şi-ţi aduc şi trei, dacă vrei.

— Hai să mergem, spuse Denisov. Şi pînă la casa pădurarului merse tot tăcut şi încruntat.

Tihon rămăsese mai la urmă, şi Petea auzea cum rî-deau cazacii de el şi cu el, vorbind de nişte iizme pe care acesta le aruncase într-o tufă.

Cînd îi trecu rîsul stîrnit de istorisirea şi de zîmbetul lui Tihon, Petea înţelese fulgerător că Tihon acesta omo-

Ştirbul.

159

se omul şi nu se simţi chiar în apele lui. Aruncă o pri-ire la toboşarul prizonier şi ceva îl împunse parcă în timă. Dar asta nu dură decît o clipă. Simţi nevoia sa dice mai sus fruntea, să se îmbărbăteze şi să pună saulului, cu un aer important, întrebări asupra acţiunii e a doua zi, pentru a nu fi nedemn de societatea în care 3 găsea.

Denisov se întîlni în drum cu ofiţerul trimis la Dolohov i care se întorcea cu vestea că însuşi Dolohov avea să osească în curînd şi că la el în tabără toate-s bune.

Denisov se înveseli deodată şi-1 chemă pe Petea lîngă Insul,

— Ei, acuma spune-mi ce mai faci tu, Petea ! îi zise el.

VII

PETEA, DUPĂ PLECAREA Rostovilor din Moscova, şi părăsise familia ca să se alăture regimentului său şi nu nult după aceea, fusese luat ofiţer de ordonanţă pe lîngâ m general care comanda o mare unitate. De cînd fusese nălţat la gradul de ofiţer şi, mai cu seamă, de cînd fu-lese repartizat în armata operativă, cu care luase parte a bătălia de la Viazma, Petea trăia tot într -o stare de !ericit entuziasm că era om în toată firea şi se pripea Tiereu să nu cumva să scape vreo ocazie de a se dovedi :u adevărat viteaz. îl fericea peste măsură tot ce văzuse ji ce simţise în armată, dar, în acelaşi timp, i se părea mereu că tocmai acolo unde nu e el se săvîrşesc în clipa aceea acte de adevărat eroism. Şi era veşnic zorit sa ajungă acolo unde nu se afla în clipa aceea.

Cînd, în ziua de 21 octombrie, generalul său îşi ex-primase dorinţa de a trimite pe cineva la detaşamentul lui Denisov, Petea se rugase atît de stăruitor să fie el trimisul, încît generalul nu-1 mai putuse refuza. Dar, în-voindu-se să-1 lase să plece, generalul, care-şi amintea de fapta nebunească a lui Petea în bătălia de la Viazma, cînd, în loc să se ducă pe drum, acolo unde fusese trimis, galopase pînă în avanposturi sub ploaia de gloanţe a fran-cezilor şi trăsese de acolo de două ori cu pistolul, îi in-terzise categoric să ia parte la vreuna din operaţiile lui Denisov, oricare ar fi ea. De aceea se înroşise şi se fîs-

160

tîcise Petea cînd ii întrebase Denisov dacă are permisiu-nea să rămînă. înainte de a ajunge la liziera pădurii, Petea credea că, făcîndu-şi datoria cu stricteţe, trebuie să se întoarcă numaidecît. Dar cînd dădu cu ochii de francezi şi-1 văzu pe Tihon, cînd află că la noapte se va da negreşit atacul, el hotărî, cu repeziciunea cu care trec tinerii de la un fel de a vedea la altul, că generalul său, pe care pînă atunci îl privise cu mult respect, era un neamţ de nimica şi că Denisov era un erou, ca şi esaulul şi Tihon, eroi adevăraţi, şi că ar fi ruşinos din partea lui să-i pă-răsească în asemenea momente grele.

Se înserase cînd Denisov, cu Petea şi cu esaulul, ajun-seră la casa pădurarului. Prin semiîntuneric se vedeau caii înşeuaţi, cazacii, husarii care întindeau corturile în luminiş şi aprindeau într-o rîpă a pădurii (ca să nu vadă francezii fumul) un foc roşietic. în tinda micii izbe, un cazac cu mînecile suflecate tăia bucăţele nişte carne de berbec. în odaia din izbă erau trei ofiţeri din detaşamentul lui Denisov care improvizau o masă dintr-o uşă. Petea îşi scoase haina udă şi o dădu la uscat, apoi sări să le ajute ofiţerilor la meşterirea unei mese pentru cină.

în zece minute, masa fu înjghebată şi acoperită cu un şervet. Pe masă era votcă, rom într-un bidon, pîine albă şi carne de berbec friptă, cu sare multă.

Stînd cu ofiţerii la masă şi rupînd cu mîinile, pe care i se prelingea seul, bucăţi de carne grasă şi bine mirosi-toare, Petea trăia cu un copilăresc entuziasm o stare de dragoste caldă faţă de toţi oamenii şi, ca urmare, îl cu-prinse o credinţă nestrămutată în dragostea pe care şi lui i-o purtau toţi ceilalţi oameni.

— Aşadar, ce credeţi, Vasili Feodorovici, i se adresă el lui Denisov, nu-i aşa că nu-i nimic dacă rămîn cu dum neavoastră pentru o zi ? Şi, fără să mai aştepte răs punsul, îşi răspunse singur : Doar mi s-a dat ordinul să mă informez, aşa că uite, mă informez... Numai să-mi daţi voie în cea mai... în cea mai importantă... Nu umblu după decoraţii... Dar mi-ar plăcea să... Petea strînse din dinţi şi se uită mîndru, ridicîndu-şi capul şi mai mult şi făcînd din mînă semnificativ.

— în cea mai importantă... îl îngînă Denisov zîmbind. — Numai atîta v-aş ruga, să-mi daţi o comandă, dar

una de-adevăratelea, să comand şi eu, continuă Petea. Ce v-ar costa pe dumneavoastră ? Ah, vă trebuie un

161 11 — Război şi pace voi. IV

cuţit ? se adresă el unui ofiţer care voia să taie o bucată de carne. Şi-i dădu briceagul său. Ofiţerul lăudă briceagul.

— Păstraţi-1, vă rog, pentru dumneavoastră. Am o mulţime... spuse el roşind. Vai de mine, am uitat cu totul, strigă deodată Petea. Am stafide, o minune, ştiţi, de cele fără sîmburi. Ne-a venit un marchitan nou şi are lucruri minunate. Am cumpărat zece funturi. M-am deprins să am întotdeauna ceva dulce. Vreţi ?... Şi Petea dete fuga în tindă la cazacul lui şi aduse o săculteaţă cu vreo cinci funturi de stafide. Mîncaţi, domnilor, mîncaţi !

— Nu cumva aveţi nevoie de un ibric de cafea ? îl întrebă el pe esaul. Am cumpărat unul straşnic de la marchitanul nostru. Are lucruri grozave. Şi e foarte cinstit. Asta-i principalul. Vi-1 trimit negreşit. Dar poate mai aveţi nevoie de ceva, poate vi s-au tocit cremenile ; se mai întîmplă, ce vrei ! Am luat cu mine, uite am aici, şi arătă sălcuteaţa, am o sută de pietre. Le-am cumpărat foarte ieftin. Luaţi, vă rog, cîte vă trebuie, luaţi-le pe toate... şi deodată, înspăimîntîndu-se la gîndul că s-ar fi putut cumva să fi exagerat, Petea roşi tot şi se opri.

încercă să-şi amintească dacă nu mai făcuse vreo prostie. Şi, depănîndu-şi amintirile zilei, îi veni în gînd toboşarul francez. „Noi aicea ne simţim cît se poate de bine, dar lui cum i-o fi fiind oare ? Unde l-au lăsat ? I-or fi dat ceva de mîncare ? Nu i-or fi făcut vreun rău ?" se gîndi el. Dar, dîndu-şi seama ca fusese neserios cu cre-menea, se temu să nu se facă iar de rîs.

„Mare lucru n-ar fi să-i întreb, se gîndi el ; dar te po-meneşti că au să spună : nu-i nici el decît un băieţaş, de asta i-e milă de băieţaş. Dar las' că le arăt eu, mîine, ce fel de băieţaş sînt ! O fi oare ruşine să întreb ? chibzuia Petea. Ei, fie ce-o fi !" Şi repede, roşind tot şi uitîndu-se speriat la chipurile ofiţerilor să vadă dacă nu cumva rîd de dînsul, întrebă :

— S-ar putea să-1 chemăm pe băieţaşul acela, pe care l-aţi luat prizonier... să-i dăm ceva de mîncare.., poate...

— Da... bietul băiat, spuse Denisov, care nu vedea, pesemne, nimic ruşinos în propunerea aceasta. Spuneţi-i să vină încoace. îi zice Vincent Bosse. Chemaţi-1.

— îl chem eu, zise Petea. — Cheamă-1, cheamă-1, bietul băiat, repetă Denisov.

162

Petea şi ajunsese la uşă cînd rosti Denisov aceste vorbe. Se întoarse, îşi făcu loc printre ofiţeri şi veni lîngă Denis-ov.

— Dă-mi voie să te sărut, frăţioare, zise el. Ah, cît e de frumos ! Cît e de bine ! Şi, după ce-1 sărută, fugi afară.

— Bosse ! Vincent ! strigă el din uşă. — De cine aveţi nevoie, să trăiţi ? îl întrebă o voce

din întuneric. Petea răspunse că are nevoie de băieţaşul acela franţuz, care fusese luat prizonier de dimineaţă.

— A, pe Vesenni ? spuse cazacul. Numele lui Vincent cazacii i-1 schimbaseră în Vesenni,

iar mujicii şi soldaţii, în Visenia. Şi într-un caz şi într-al-tul această schimbare de nume care amintea primăvara l, se potrivea cu imaginea copilăriei întruchipată de băieţaş.

— Uite-1 colo, se încălzeşte la foc. Măi Visenia ! Vi senia ! Vesenni ! se auziră în beznă voci şi rîsete.

— E un flăcăiaş ca argintu viu, zise husarul, care stătea lîngă Petea. I-am dat să mănînce mai adineauri. Era hămesit rău !

Se auzi zgomot de paşi prin întuneric şi toboşarul, lipăind prin glod cu picoarele goale, se apropie de uşă.

— Ah, c'est vous ! zise Petea. Voulez-vaus manger ? N'ayez pas peur, on ne vous fera pas mal, adăugă el, atin- gîndu-i cu blîndeţe şi duioşie mîna. Entrez, entrez. 2

— Merd, monsieur, răspunse toboşarul cu voce tre murătoare, aproape de copil, şi începu a-şi şterge de prag picioarele murdare de noroi. Multe ar mai fi vrut să-i spună Petea toboşarului, dar nu îndrăznea. Stătu puţin la îndoială, în tindă, lăsîndu-se greu cînd pe un picior, cînd pe altul ; apoi luă mîna băiatului şi, pe întuneric, i-o strînse.

— Entrez, entrez, repetă el prietenos, în şoaptă, de data aceasta.

„Ce bine i-aş putea face oare ?" se întreba Petea şi, deschizînd uşa, îl lăsă pe toboşar să-i treacă înainte.

După ce toboşarul intră în izbă, Petea se aşeză ceva mai departe de dînsul, socotind că ar fi înjositor pentru el să-i dea atenţie. îşi pipăia doar banii în buzunar şi sta la îndoială dacă nu cumva era ruşinos să i-i dea băiatului.

1 Vesna — primăvară. 2 A, dumneata eşti ! Vrei să mănînci ? Nu te teme, nu-ţi face nimeni nimic rău. Intră, intră.

163 ii*

VIII

DE LA TOBOŞARUL, CĂRUIA din ordinul lui Denisov i se dădu votcă şi friptură şi pe care Denisov porunci să-1 îmbrace în caftan rusesc, ca să nu fie trimis cu pri-zonierii, ci să rămînă pe lîngă unitatea de partizani, atenţia lui Petea fu abătută de intrarea lui Dolohov. De cînd era în armată, Petea auzise vorbindu-se multe de vitejia nemaipomenită a lui Dolohov şi de cruzimea lui cu francezii, şi acum, de cînd intrase Dolohov în izbă, nu-şi mai lua ochii de la el ; se îmbărbăta tot mai mult, îşi ţinea cu mîndrie capul tot mai sus, pentru a nu fi nedemn nici chiar de societatea unui om ca Dolohov.

Exteriorul lui Dolohov îl izbi într-un chip ciudat pe Petea prin simplitatea lui.

Denisov se îmbrăca în cecmen i, purta barbă şi, pe piept, o iconiţă a sfîntului Nicolae făcătorul de minuni ; numai în felul lui de a vorbi şi de a se purta, se manifesta poziţia deosebită pe care o deţinea. Dolohov însă, care pe vremuri, la Moscova, purtase costum persian, avea acum, dimpotrivă, înfăţişarea celui mai spilcuit şi ţanţoş ofiţer de gardă. Proaspăt bărbierit şi îmbrăcat cu un dol-man vătuit de of iţ er de gardă, cu ins igna ordinulu i Sf. Gheorghe la butonieră şi cu o şapcă simplă, aşezată pe cap drept. îşi scoase într-un colţ al izbei pelerina udă şi, apropiindu-se de Denisov fără să dea mîna cu cineva, începu să discute numaidecît cu el despre treburi. Denisov îi vorbi de planurile marilor unităţi de partizani, cu pri-vire la transportul respectiv, şi despre misiunea lui Petea, neuitînd să-i povestească de răspunsul pe care-1 dăduse el celor doi generali. Apoi îi spuse tot ce ştia în legătură cu situaţia detaşamentului francez.

— Aşa o fi, dar trebuie să şt im ce fel de trupe au şi cît sînt de numeroase, spuse Dolohov. Trebuie mers şi văzut. Cît timp nu le ştim sigur numărul, nu putem trece la acţiune. Mie-mi place să fac lucrurile temeinic. Iată ce-i, nu vrea cineva dintre domnii aceştia să mă însoţească în lagărul lor ? Am cu mine şi o uniformă.

— Eu, eu... merg cu dumneavoastră ! strigă Petea.

1 Haină caucaziană.

164

— Tu n-ai ce căuta acolo, zise Denisov, pe el nu-1 las pentru nimic în lume, adăugă el, adresîndu-i-se lui Dolohov.

— Ia te uită ? Cum aşa ? exclamă Petea. De ce adică să nu mă duc ?...

— Păi aşa, pentru că n-ai la ce te duce. — Ei bine, eu vă cer iertare, dar... dar... dar eu plec

şi gata. Mă luaţi ? se întoarse el spre Dolohov. — De ce nu ?... răspunse distrat Dolohov, uitîndu-se

la chipul toboşarului francez. — Pe băiatul ăsta îl ai de mult ? îl întrebă el pe

Denisov. — Azi l-am prins, dar nu ştie nimic. L-am oprit pe

lîngă noi. — Bine, dar cu restul ce faci ? întrebă Dolohov. — Cum ce fac ? îi expediez contra recipisă, se răsti

Denisov, care se făcuse deodată roşu la faţă. Pot spune sus şi tare că n-am nici un om pe conştiinţă. Ce, ţie adică ţi-e mai greu să expediezi sub escortă pînă la oraş trei zeci de oameni, sau chiar trei sute, decît să-ţi pătezi — ţi-o spun deschis — onoarea de ostaş ?

— Dacă asemenea gingăşii ar ieşi din gura unui ti nerel ca acest conte de şaisprezece ani, aş mai înţelege, spuse cu ironie rece Dolohov, tu, însă, ar cam fi timpul să te mai laşi de aşa ceva.

— Păi ce-am spus eu ? Eu nu spun nimic ; eu atîta spun doară, că ţin neapărat să merg cu dumneavoastră, zise sfios Petea.

— Pentru noi doi e timpul să ne mai scuturăm de gingăşii de astea, urmă Dolohov, ca şi cînd ar fi găsit o plăcere deosebită în discuţia asupra acestui lucru care-1 necăjea pe Denisov. Atunci pe ăsta de ce l-ai oprit ? zise el, clătinînd din cap. Nu pentru că ţi-e milă de el ? Parcă nu şt im noi ce-i cu recipisele ta le : le trimiţi de aici o sută de oameni şi ajung acolo treizeci. Pier pe drum de foame sau de glonţ. Aşa că, nu-i totuna dacă nu-i mai trimiţi de loc ?

Esaulul, mijindu-şi ochii albaştri, clătină aprobator din cap.

— Asta aşa-i, totuna-i, nimic de zis. Dar eu nu vreau să-i am pe suflet. Tu spui : tot au să moară. Foarte bine. N-au decît. Dar să nu-i omor eu.

Dolohov rîse.

165

— Dar ce crezi, că ei n-au primit de douăzeci de ori pînă aeum ordin să mă prindă ? Şi cînd s-ar întîmpla să ne prindă, pe mine şi pe tine, cu tot cavalerismul tău, la spînzurătoare cot la cot ne duc. Tăcu puţin. Numai că vorba e, să ne apucăm de treabă. Trimiteţi-mi încoace pe cazacul meu cu bagajele. Am două uniforme franceze. Ei, ce faci, mergi cu mine ? îl întrebă el pe Petea.

— Eu ? Da, cum să nu, negreşit, strigă Petea, înroşin- du-se aproape pînă să-i dea lacrimile şi uitîndu-se la Denisov.

Cît discutase Dolohov cu Denisov despre ceea ce tre-buie făcut cu prizonierii, Petea se simţise din nou stin-gherit şi nerăbdător, ca şi mai înainte, şi din nou i se întîmpla să nu priceapă prea bine despre ce era vorba. ,,Dacă aşa gîndesc cei mari şi renumiţi, înseamnă că aşa trebuie, înseamnă că aşa e bine, îşi spunea el. Principalul e să nu îndrăznească Denisov să creadă că eu am să-1 ascult, că poate să-mi comande. Plec negreşit cu Dolohov în lagărul francezilor. Dacă poate el, pot şi eu !"

Oricît insistă Denisov să nu plece, Petea răspunse la toate că şi el e deprins să facă lucrurile cum se cuvine, temeinic şi nu în doru lelii, şi că nu se gîndeşte niciodată la primejdie.

— Pentru că — recunoaşteţi şi dumneavoastră că arn dreptate — dacă nu vom şti cu precizie cîţi sînt, punem în pericol viaţa poate a sute de oameni, pe cînd noi sîntem nu mai doi. Şi, pe urmă, doresc aşa de mult să mă duc ! Şi am să mă duc negreşit, negreşit, nu mă veţi putea opri, spuse el. Dacă stăruiţi e mai rău...

IX

DUPĂ CE-ŞI PUSERĂ MANTALE şi chivăre franţu-zeşti, Petea şi Dolohov porniră spre rariştea de unde pri-vise Denisov tabăra francezilor şi, ieşind din pădure într-un întuneric desăvîrşit coborîră în vîlcea. Cum se lăsară la vale, Dolohov porunci cazacilor care-1 însoţeau să-1 aştepte acolo, şi porni la trap întins pe drumul ce ducea spre pod. Petea, sugrumat de emoţie, călărea alături de el.

— Dacă ne prind, eu nu mă predau viu ; am pistol, şopti Petea. ...

166

— Nu vorbi ruseşte, rosti grăbit, în şoaptă, Dolohov şi, în aceeaşi clipă, în beznă se auzi somaţia : „Qui vive" i şi zăngănitul unei arme.

Lui Petea îi veni tot sîngele în obraz şi duse mina la pistol.

— Lanciers du G-eme 2, pronunţă Dolohov fără să înce tinească sau să iuţească trapul calului. Silueta neagră a santinelei se desluşea pe pod.

— Mot d'ordre ? 3 Dolohov trase de dîrlogi şi înainta la pas.

— Dites doric, le colonel Gerard est ici ? 4 zise el. — Mot d'ordre ! strigă santinela, fără să-i răspundă,

şi-i tăie drumul. — Quand un officter fait sa ronde, Ies sentinelles ne

demandent pas le mot ă'ordre... strigă Dolohov, răbufnind deodată şi repezindu-şi calul spre sentinelă, furios. Je vous demande si le colonel est ici ? 5

Şi, fără să mai aştepte răspunsul santinelei, care se ferise în lături, porni la pas pe deal în sus.

Observînd umbra neagră a unui om care trecea de-a curmezişul drumului, Dolohov îl opri şi-1 întrebă unde se află comandantul şi ofiţerii. Omul, un soldat cu un sac în spate, se opri, se apropie mult de calul lui Dolohov, pe eare-1 atinse cu mîna, şi spuse simplu, prieteneşte, că ofi-ţerii şi comandantul erau mai sus pe deal, la dreapta-, în curtea fermei (cum numea el conacul boieresc).

După ce străbătu drumul, de-a dreapta şi de-a stînga căruia răsunau vorbă franţuzească de la focurile taberei, Dolohov coti spre curtea casei boiereşti. Intrînd pe poartă, descăleca şi se apropie de un foc mare, în jurul căruia şedeau şi vorbeau tare cîţiva oameni. Mai la o parte, un soldat cu chipiu şi manta albastră, cu faţa viu luminată de flăcări, sta în genunchi la marginea focului şi mesteca cu vergeaua puştii într-o gamelă în care fierbea ceva.

— Oh, est un dur ă cuire 6, spuse unul din ofiţerii care şedeau în umbră, de cealaltă parte a focului.

1 Cine-i... 2 Lăncieri din regimentul 6... 3 Parola ?... 4 Ia spune, colonelul Gerard e aici ?... 5 Cînd un ofiţer îşi face rondul sentinelele nu-i cer parola... Te-am întrebat dacă colonelul e aici. 6 Cu ăsta greu o scoţi la capăt.

Î67

— II Ies fera marcher, Ies lapins... 1 spuse altul rîzînd. Tăcură amîndoi, scrutînd întunericul, pentru că auziseră paşii lui Dolohov şi ai lui Petea, care se apropiau de foc cu caii de căpăstru.

— Bonjour, mesieurs ! rosti tare şi răspicat Dolohov. între ofiţerii din umbra de dincolo de foc se produse

mişcare ; unul din ei, înalt şi cu gîtul lung, ocoli focul şi se apropie de Dolohov.

— Cest vous, Clement ? zise el. D'ou, diable2, dar nu-şi sfîrşi vorba, băgînd de seamă că greşise şi, încrun- tîndu-se uşor, îl salută pe Dolohov ca pe un străin şi-1 în trebă cu ce-1 poate servi. Dolohov îi spuse că el împreună cu tovarăşul său îşi căuta unitatea şi întrebă, adresîndu- li-se oarecum tuturor, dacă nu cumva ştiau ceva despre regimentul al şaselea. Nu ştia nimeni nimic şi lui Petea i se păru că ofiţerii începuseră să se uite duşmănos şi cu neîncredere la el şi la Dolohov. Cîteva clipe tăcură toţi.

— Si vous comptez sur la soupe du soir, vous venez trop tard3, rosti, stăpînindu-şi rîsul, o voce din partea cealaltă a focului.

Dolohov răspunse că nu-s flămînzi şi că sînt grăbiţi să plece mai departe chiar în noaptea aceea.

Dădu dîrlogii calului în mîna soldatului care mesteca în gamelă şi se aşeză turceşte lîngă foc, altăuri de ofiţerul cu gît lung. Ofiţerul acesta nu-1 mai slăbea din ochi şi-1 mai întrebă o dată pe Dolohov din ce regiment era. Dolohov nu răspunse, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea şi, aprin-zîndu-şi pipa franţuzească pe care o scosese din buzunar, îl întrebă pe ofiţer în ce măsură drumul era ferit de-aci-nainte de cazaci.

— Les brigands sont partout 4, răspunse unul de din colo de foc.

Dolohov spuse că de cazaci le poate fi frică numai unor răzleţiţi ca el şi tovarăşul său şi adăugă, pe un ton între-bător, părerea proprie, că probabil, cazacii nu îndrăznesc să atace detaşamente mari. Nu răspunse nimeni nimic.

„Ei, acum pleacă", se gîndea mereu Petea, care sta cu faţa înspre foc şi asculta ce spunea Dolohov.

1 îi pune el la punct... 2 Tu eşti, Clement ? De unde dracu... 3 Dacă vă aşteptaţi la cină, să ştiţi că aţi venit prea tîrziu... 4 Tîlharii ăştia sînt peste tot locul...

168

Dar Dolohov reîncepu convorbirea întreruptă şi se apucă să pună de-a dreptul întrebări cu privire la efectivul batalionului cu privire la numărul batalioanelor lor şi cu privire la numărul prizonierilor pe care-i aveau cu ei. După ce întrebă de prizonierii ruşi, Dolohov spuse :

— La vilaine affaire de traîner ces cadavres apres soi. Vaudrait mieux fusiller cette canaille i, şi rîse tare, cu un rîs atît de straniu, încît lui Petea i se păru că fran cezii vor înţelege pe loc prefăcătoria, şi, instinctiv, se dădu cu un pas îndărăt de la foc. Nimeni nu ripostă nimic la cuvintele şi la rîsul lui Dolohov ; un ofiţer francez, pe care pîntă atunci nu-1 văzuseră (stătuse culcat, acoperit cu o manta), se săltă de jos şi-i şopti ceva la ureche vecinului său. Dolohov se ridică în picioare şi strigă soldatul cu caii. „Ne mai dau oare sau nu ne mai dau caii ?" se întreba Petea, venind fără voia lui mai aproape de Dolohov. Le fură aduşi caii.

— Bonjour, messieurs, spuse Dolohov. Petea voi să spună şi el bonsoir, dar nu putu rosti

cuvîntul. Ofiţerii vorbeau ceva între ei, pe şoptite. Lui Dolohov îi trebui mult pînă să-şi încalece calul, care nu sta locului, apoi ieşi la pas pe poartă. Petea porni alături de el ; ar fi voit, dar nu îndrăznea, să se uite înapoi, să vadă : s-au luat ori nu s-au luat francezii după dînşii ?

Ieşind la drum, Dolohov nu se întoarse înapoi spre cîmp, ci o porni înainte spre sat. într-un loc se opri să asculte.

— Auzi ? zise el. Petea auzi glasuri de oameni care vorbeau ruseşte şi

văzu la lumina focurilor siluetele negre ale prizonierilor ruşi. După ce coborîră la pod, Petea şi Dolohov trecură pe lîngă santinela care, fără să spună o vorbă, se plimba încruntată pe pod, şi ajunseră în vîlceaua unde-i aşteptau cazacii.

— Ei, acum rămîi sănătos. Spune-i lui Denisov că în zori, la primul foc de armă... zise Dolohov şi voi să por nească, dar Petea se anină de braţul lui.

— Ah ! exclamă el. Sînteţi un adevărat erou. Ah, ce frumos ! Ce minunat ! Cît de mult vă iubesc !

1 Scîrbos lucru să cari după tine hoiturile astea. Mai bine i-aţi împuşca pe ticăloşii ăştia...

169

— Bine, bine, zise Dolohov, dar Petea nu-1 slăbea şi Dolohov băgă de seamă prin întuneric că Petea se apleca spre el. Voia să-1 sărute. Dolohov îl sărută, rîse, întoarse calul şi dispăru în beznă.

X

REVENIND LA CASA PĂDURARULUI, Petea îl găsi pe Denisov în tindă. Denisov îl aştepta tulburat, îngri-jorat şi înciudat pe el însuşi că-1 lăsase să plece.

— Slavă Domnului ! strigă el. Ei, slavă Domnului ! repetă el, ascultînd povestirea entuziastă a lui Petea. Şi să te ia dracul, că din cauza ta n-am dormit ! Bine, slavă Domnului, acum du-te şi te culcă. Mai avem vreme să aţi pim pînă în zori.

— Dar... Nu... zise Petea. Mie încă nu mi-e somn. Ş-apoi mă cunosc eu bine ; dacă adorm, s-a sfîrşit. Şi pe urmă, sînt deprins să nu dorm înainte de luptă.

Petea mai şezu un timp în odaie, reamintindu-şi cu bucurie amănuntele drumului pe care-1 făcuse şi închi-puindu-şi aievea cele ce aveau să se petreacă a doua zi. Apoi, băgînd de seamă că Denisov adormise, se ridică şi ieşi în curte.

Afară era încă întuneric beznă. Ploaia stătuse, dar de pe crengile copacilor tot mai picura. Nu departe de casa pădurarului, prin întuneric, se profilau siluetele negre ale corturilor căzăceşti şi ale cailor legaţi la un loc. In dosul izbei se vedeau umbrele negre a două furgoane, lingă care erau legaţi caii, iar în rîpă se mai vedea, roşietic, un foc aproape stins. Cazacii şi husarii nu erau toţi adormiţi ; ici-colo, o dată cu zgomotul picăturilor căzute de pe crengi şi mestecatul zgomotos al cailor, se auzeau şi glasuri care discutau domol, pe şoptite parcă.

Petea coborî de pe prispă, se uită în întuneric şi se apropie de furgoane. Sub furgoane sforăia cineva, iar în jurul lor erau legaţi şi mestecau ovăz cîţiva cai cu şeile pe ei. Petea îşi recunoscu în întuneric iapa pe care o botezase Karabah, deşi era de prin regiunea Malorusiej, şi se apro-pie de ea.

— Ei, Karabah, mîine avem de furcă, zise el, miro- sindu-i nările şi sărutînd-o.

170

— Ce-i, boierule, nu dormiţi ? întrebă cazacul care stătea sub furgon.

— Nu... Lihacev, aşa mi se pare că-ţi zice. Abia m-am întors. Am fost m tabăra francezilor.

Şi Petea îi povesti cu de-amănuntul cazacului nu numai drumul făcut, dar şi ce anume îl îndemnase să plece şi de ce socotea că-i mai bine să-şi rişte el viaţa, decît să plece ca orbeţii, pe nepregătite.

— Ei, da, dar să fi dormit un pic, zise cazacul. — Nu, sînt deprins ! răspunse Petea. Dar cu cremenea

pistoalelor cum stai ? Am adus cu mine o grămadă. N-ai nevoie ? Ia-ţi !

Cazacul ieşi de sub furgon, ca să-1 vadă mai de aproape pe Petea.

— Pentru că eu sînt deprins să fac lucrurile cum se cuvine, spuse Petea. Unii pornesc la treabă aşa, care cum vrea, la întîmplare, nepregătiţi, şi pe urmă le pare rău. Mie nu-mi place aşa.

— Aveţi dreptate, spuse cazacul. — Dar uite ce, te-aş ruga... ascute-mi, sabia, dragă, s-a

to... (dar îi fu frică să mintă) n-a fost niciodată ascuţită. Vrei să faci asta ?

— Vreau, de ce nu. Lihacev se ridică, se scotoci în raniţă, şi Petea auzi, nu

după multă vreme, sunetul bătăios al oţelului frecat de gresie. Se urcă în furgon şi se aşeză pe o loitră. Sub el, cazacul îi ascuţea de zor sabia.

— Dorm băieţii, hai ? zise Petea. — Care dorm, care stau, aşa ca noi. — Dar băieţaşul unde-i ? — Vesenni ? S-a trîntit colo, în tindă. Doarme tot cu

frica-n sîn. Dar a mai prins ceva inimă. Mult timp după asta, Petea stătu tăcut şi ascultă. în

întuneric se auziră paşi şi apăru o siluetă neagră. — Ce ascuţi ? întrebă omul, apropiindu-se de furgon. — Iaca, ascut şi eu sabia boierului. — Bine faci, spuse omul care lui Petea i se păru a fi

un husar. N-a rămas cumva aici, la dumneata, cana ?

— Uite-o colo, lîngă roată. Husarul luă cana. — Nu-i mult, pîn' la ziuă, adăugă el, căscînd, şi plecă. Petea ar fi trebuit să ştie că se afla într-o pădure, la o

verstă departe de drum, cu detaşamentul de partizani al

171

lui Denisov, că stătea pe un furgon capturat de la francezi, de care erau legaţi cai, că sub furgon sta cazacul Lihacev şi-i ascuţea sabia, că pata aceea mare şi neagră din dreapta lui era o casă de pădurar, că pata roşie şi luminoasă din vale, de la stînga lui, era un foc ce se stingea, că omul care venise să-şi caute cana era un husar căruia îi era sete, dar nu ştia nimic din toate astea şi nici nu voia să ştie. Era într-o împărăţie a vrăjii, unde nimic nu mai avea legătură cu realitatea. Pata aceea mare şi neagră era, poate, chiar casa pădurarului, dar putea fi prea bine şi o peşteră, care ducea tocmai în fundul pămîntului. Pata roşie era, poate, un foc, dar putea fi şi un ochi de monstru uriaş. Se putea întîmpla să fie adevărat că el şedea pe loitra unui furgon, dar se putea tot atît de bine să fi stat într-un turn grozav de înalt, din care, dacă ar fi căzut, trebuia să cadă o zi întreagă, o lună încheiată, să se scu-funde mereu şi să nu mai ajungă niciodată jos. Sub furgon se putea întîmpla să stea chiar cazacul Lihacev, dar putea foarte bine fi şi cel mai bun, cel mai viteaz, cel mai mi-nunat şi extraordinar om din lume, pe care să nu-1 fi ştiut nimenea. Poate că venise cu adevărat un husar după apă şi se mistuise apoi în văgăună, dar poate că, de cum îi pierise de sub ochi, dispăruse cu totul şi nici nu mai exista de loc.

Orice ar fi văzut acum Petea nu l-ar mai fi putut uimi. Se afla în împărăţia vrăjii. în care orice era cu putinţă.

Se uită la cer. Şi cerul era tot aşa, vrăjit, ca şi pămîn-tul. Pe cer se destrămau şi alergau nourii purtaţi de vînt peste crestele copacilor atît de repede, încît parcă se gră-beau să dezvelească stelele. Cîteodată, cerul părea că se limpezeşte şi că bolta rămîne curată, neagră ; alteori părea că petele acestea negre erau nourii. Se părea uneori că cerul se înălţa sus, foarte sus, drept deasupra capului ; alteori bolta lui se lăsa jos de tot, cît să-1 fi ajuns cu mîna.

Petea începu să-şi simtă ochii închizîndu-i-se şi prinse a moţăi.

Auzea picăturile de ploaie căzînd. Cineva vorbea în şoaptă. Caii nechezau sau se băteau. Se auzeau sforăituri.

„Vjig, jig, vjig, jig..." tiuia sub tocilă sabia. Şi, deodată, Petea auzi o orchestră armonioasă, care cînta solemn un imn necunoscut şi dulce. Petea era muzical ca şi Nataşa, mai muzical decît Nikolai, dar nu studiase niciodată mu-zica, nici nu se gîndise la muzică şi, de aceea, crîmpeiele

172

de cîntec care îi răsunau atît de neaşteptat în minte erau pentru el ceva deosebit de nou şi de atrăgător. Muzica se auzea tot mai desluşit. Melodia creştea, trecînd de la un instrument la altul. Se înfiripa ceea ce se numeşte o fugă, deşi Petea n-avea nici cea mai slabă idee de ceea ce este o fugă. Fiecare instrument, care aducea ba cu vioara, ba cu o trompetă, dar care scotea sunetele mai frumos şi mai curat decît viorile şi trompetele, fiecare instrument îşi cînta melodia sa şi, înainte de a parcurge tot motivul, se contopea cu altul, care începuse cam acelaşi motiv, apoi cu un al treilea, cu un al patrulea şi toate se îmbinau într-un acord şi iarăşi se despărţeau şi iarăşi se conto-peau, cînd într-un solemn imn religios, cînd într-unui de strălucitor şi luminos triumf.

„Ah, da, visez, asta-i în vis, îşi zise Petea, tresărind, îmi răsună mie în urechi. Sau poate o fi chiar o orchestră a mea. Uite, iar a început. Cîntă-mi mie, hai, cîntă-mi !"...

închise ochii. Şi din toate părţile, din depărtări parcă, începură să se adune sunetele, să se destrame, să se conto-pească ; şi iarăşi totul se întruni în acelaşi imn dulce şi solemn. „Ah, ce minunat ! Cît vreau şi cum vreau !" îşi spuse Petea. Şi încercă să dirijeze acest uriaş ansamblu de instrumente.

„Hai, mai încet, mai încet, acum în surdină." Şi sune-tele îi dădeau ascultare. „Hai, acum mai plin, mai voios, încă ! Mai multă voioşie !" Şi din străfunduri neştiute se ridicau, din ce în ce mai solemne şi mai puternice, sune-tele. „Acum, vocile, hai, începeţi şi voi !" porunci Petea. La început, din depărtare prinseră să răsune numai voci bărbăteşti, apoi şi voci de femei. Vocile creşteau, creşteau într-un ritm majestos şi uniform. Petea era înfiorat şi fe-ricit la auzul neasemuitei lor frumuseţi.

Cîntecul glasurilor omeneşti se contopea cu marşul solemn şi triumfal ; de pe crengi stropii picurau şi sabia şuiera sub tocilă : vjig, jig, jig... şi din nou începură să necheze şi să se muşte caii, dar nechezatul lor nu ştirbea armonia, ci se integra în ea.

Petea n-ar fi putut spune de cîtă vreme durau toate acestea : el se desfăta, mirîndu-se el însuşi mereu de desfătarea sa, şi-i părea rău că n-avea cui s-o împăr-tăşească, îl deşteptă vocea blîndă a lui Lihacev.

— Gata, domnule sublocotenent, cu asta-1 spinteci pe franţuz în două.

173

Petea se dezmetici. — Se luminează, se luminează de-a binelea ! strigă el. Caii, care înainte abia se întrezăreau, se vedeau acum

întregi, pînă la coadă, iar printre crengile despuiate albea o lumină tulbure. Petea se întinse, sări jos de pe furgon, apoi scoase din buzunar o rublă şi i-o dădu lui Lihacev, îşi vîjîi sabia, chipurile s-o încerce, şi o vîrî în teacă. Cazacii dezlegau caii şi le ajustau chingile.

— Iaca şi domnul comandant, zise Lihacev. Din casa pădurarului ieşise Denisov care, după ce-1

chemă pe Petea la el, ordonă oamenilor să se pregătească.

XI

OAMENII ÎŞI GĂSIRĂ ÎN grabă, prin semiîntuneric, caii, le ajustară chingile şi se adunară pe căprarii. De-nisov stătea în faţa căsuţei şi dădea ultimele dispoziţii. Infanteria detaşamentului fu prima care porni pe drum înainte, în Iipăitul a o sută de tălpi ce frămîntau noroiul, şi se pierdu îndată, printre copaci, în ceaţa zorilor. Esaulul dădea ordine cazacilor. Petea îşi ducea calul de dîrlogi, aşteptînd cu nerăbdare ordinul să încalece. Faţa, pe care şi-o spălase cu apă rece, şi mai cu seamă ochii, îi ardeau ca focul, un fior îl furnica prin şira spinării şi tot trupul îi tremura cadenţat şi repede.

— Ei, gata sînteţi ? întrebă Denisov. Aduceţi caii ! Fură aduşi caii. Denisov se răsti la cazac, fiindcă nu

strînsese bine chinga şi, după ce îl certă bine, încalecă. Petea puse piciorul în scară. Calul, ca de obicei, dădu să-1 muşte de picior, dar el, uşor ca fulgul sări iute în şa şi, cu ochii la husarii care porniseră prin întuneric în urma lui, se apropie de Denisov.

— Vasili Feodorovici, îmi daţi vreun ordin, ceva ?... Vă rog... Pentru numele lui Dumnezeu... zise el. Denisov uitase parcă de existenţa lui Petea. îi aruncă o privire.

— Un singur lucru te rog, îi vorbi el cu severitate : Să mă asculţi şi să nu te bagi nicăieri.

Tot timpul marşului, Denisov nu mai schimbă nici un cuvînt cu Petea şi călări în tăcere. Cînd ajunseră la liziera pădurii, pe cîmpie începea să se lumineze văzînd cu ochii. Denisov vorbi ceva pe şoptite cu esaulul şi cazacii prinseră

174

să treacă pe lîngă el şi pe lîngă Petea. După ce trecură toţi, Denisov dădu pinteni calului şi o porni la vale. Alu-necînd şi lăsîndu-se pe crupă, caii coborau în vîlcea, cu călăreţii în spate. Petea se ţinea alături de Denisov. Tre-murul lăuntric i se înteţea. Se lumina din ce în ce ; doar ceaţa mai ascundea încă lucrurile mai depărtate. Ajuns de vale, Denisov se uită înapoi şi-i făcu un semn cazacului de lîngă el, cu capul.

— Semnalul ! rosti el. Cazacul ridică mîna şi răsună un foc de armă. în

aceeaşi clipă se auzi din faţă tropot de cai, strigăte venind din toate părţile şi alte focuri de armă.

In clipa în care se auziră primele tropote şi strigăte, Petea îşi lovi calul, îi dădu frîu liber şi o porni la galop înainte, fără să-1 mai asculte pe Denisov, care striga la dînsul. Lui Petea i se păru că în momentul cînd răsunase împuşcătura, se luminase de tot ca în miezul zilei şi se repezi spre pod. înaintea lui, pe drum, galopau cazacii. Pe pod se izbi de un cazac rămas în urmă, apoi îşi continuă goana. în faţa lui nişte oameni — pesemne francezii — fugeau dinspre dreapta drumului spre stînga. Unul căzu în noroi, sub picioarele calului lui Petea.

Lîngă o izbă se îngrămădiseră mai mulţi cazaci, care trebăluiau ceva. Din înghesuială se auzi un strigăt înfio-rător. Petea se repezi spre grup ; ceea ce văzu mai întîi era un francez, palid, cu falca de jos tremurîndă, şi care se ţinea de lemnul unei suliţe îndreptate spre pieptul lui.

— Ura !... Băieţi... ai noştri... strigă Petea şi, lăsînd frîu liber calului înfierbîntat, galopă mai departe pe uliţa satului.

Din faţă se auzeau împuşcături. Cazaci, husari şi pri-zonieri ruşi în zdrenţe, gonind pe amîndouă laturile uliţei, strigau ceva, tare şi dezordonat. Un francez, chipeş, cu capul gol, cu faţa roşie şi încruntată, îmbrăcat într-o manta sinilie, se apăra cu baioneta în luptă cu nişte husari. Pînă să ajungă şi Petea acolo, francezul căzuse. Iar am întîrziat, îl fulgeră pe Petea gîndul şi o porni la galop înspre locul de unde se auzeau împuşcături mai dese. împuşcăturile ve-neau din curtea conacului boieresc unde fusese el cu Dolo-hov de cu seară. Francezii se postaseră în dosul gardului de nuiele al unei grădini năpădite de tufe dese şi trăgeau în cazacii care se îmbulzeau în poartă. Zburînd spre poartă, Petea îl văzu prin norii de fum pe Dolohov, care, cu faţă

175

palidă bătînd în verde, le striga ceva oamenilor săi. „încon-juraţi-i ! Aşteptaţi infanteria l" le striga el, în clipa cînd Petea galopă spre dînsul.

— Ce să mai aşteptăm ?... Uraaa !... strigă Petea şi, fără să mai zăbovească o clipă măcar, galopă mai departe, spre locul de unde veneau împuşcăturile şi unde fumul prafului de puşcă era mai gros. Se auzi o salvă şi, după ea, şuierături de gloanţe, unele pierdute în gol, altele izbin- du-se în ceva. Cazacii şi Dolohov se repeziră în urma lui Petea pe poarta conacului. Francezii fugeau care încotro prin norii de fum care se legănau în aer ; unii aruncau armele şi alergau de prin tufe în întîmpinarea cazacilor, alţii fugeau la vale, spre iaz. Petea galopa pe calul său jrin curtea boierească şi, în loc să ţină de dîrlogi îşi nişca ciudat şi repezit amîndouă braţele, alunecînd din a din ce în ce mai mult într-o rînă. Calul, dînd peste un oc care abia mai pîlpîia în lumina dimineţii, se opri şi 'etea căzu greoi pe pămîntul jilav. Cazacii putură vedea um îi zvîcniră mîinile şi picioarele în convulsiuni repezi, 1 ciuda faptului că din cap nu mişca de fel. Un glonţ îi xăbătuse ţeasta.

După ce vorbi cu un ofiţer francez venit spre el de ipă casă cu o batistă albă înfiptă în sabie, care-1 anunţă se predau, Dolohov descăleca şi se apropie de Petea, ce cea la pămînt nemişcat cu mîinile întinse în lături. — L-au dat gata, zise el încruntat şi se îndreptă spre artă să-1 întîmpine pe Denisov. — Ucis ? .' strigă Denisov, care văzuse de la distanţă :iţia, bine-cunoscută lui, de om cu siguranţă mort, în e zăcea Petea. — L-au dat gata, repetă Dolohov, ca şi cînd vorba asta fi făcut plăcere, şi se grăbi să se apropie de prizonierii urul cărora cazacii făcuseră cerc. Nu-i luăm î îi strigă ii Denisov. Denisov nu răspunse ; se apropie de Petea, sări de pe :i-i răsuci spre dînsul, cu mîini tremurătoare, obrazul it de sînge şi de noroi, care avusese timp să pălească. M-am deprins să am întotdeauna la mine ceva dulce. de minunate, luaţi-le pe toate", îi veni în minte. Şi :ii se uitară cu mirare la Denisov cînd acesta, scoţînd

nişte sunete ce aduceau a lătrat, se întoarse repede, se îndreptă spre gard şi se agăţă cu mîinile de el.

Printre prizonierii ruşi eliberaţi de Denisov şi Dolohov era şi Pierre Bezuhov.

XII

GRUPUL DE PRIZONIERI IN care era Pierre nu mai avusese din partea comandamentului francez, chiar de pe vremea plecării sale din Moscova, nici un fel de dispoziţii noi. La 22 octombrie, nu se mai afla laolaltă cu trupele şi trenurile regimentare cu care ieşise din Moscova. Din convoiul de căruţe încărcate cu pesmeţi, care merseseră primele etape în urma lor, jumătate fuseseră capturate de cazaci, iar cealaltă jumătate le-o luase înainte ; dintre cavaleriştii care mergeau pe jos, înaintea lor, nu mai rămă-sese nici unul ; dispăruseră toţi. In locul artileriei, care la primele etape se vedea în fruntea coloanei, şerpuia acum pe drum o uriaşă coloană de căruţe aparţinînd mareşalului Junot, escortată de westfalieni. îndărătul prizonierilor venea o coloană cu bagajele cavaleriei.

De la Viazma încolo, trupele franceze, care porniseră pe trei coloane, începură să umble grămadă, toate de-a valma. Semnele acestea de dezordine, pe care Pierre le observase la cel dintîi popas după plecarea din Moscova, ajunseseră acum pînă la trepte nebănuite.

Drumul pe care mergeau trupele era plin şi de o parte şi de alta cu leşuri de cai ; oameni în zdrenţe, rătăciţi de pe la toate unităţile, se tot perindau, cînd alăturîndu-se, cînd răzleţindu-se iar de coloană.

De cîteva ori, în timpul marşului se produseră false alarme, şi soldaţii din escortă ridicau armele, trăgeau şi fugeau care încotro, dînd unii peste alţii, apoi se adunau iar la loc şi se mustrau reciproc pentru că se speriaseră degeaba.

Cele trei rămăşiţe de unităţi care mergeau împreună — depozitul cavaleriei, grupul de prizonieri şi coloana de că-1 uţe a lui Junot — tot mai formau un întreg aparte, deşi atît bagajele şi prizonierii, cât şi convoiul de căruţe se topeau vâzînd cu ochii.

177

Din cele o sută douăzeci de căruţe care formaseră la început depozitul cavaleriei, rămăseseră nu mai mult de şaizeci ; celelalte fuseseră capturate sau părăsite. Din convoiul lui Junot fuseseră de asemenea lăsate pe drum sau capturate cîteva căruţe. Trei căruţe fuseseră jefuite de fugarii din corpul de armată al lui Davout. Din discuţiile nemţilor, Pierre aflase că pe lîngă convoi fuseseră postate mai multe santinele decît pe lîngă grupul de prizonieri şi că unul din camarazii lor, un soldat neamţ, fusese împuşcat chiar dîn ordinul mareşalului, pentru că fusese găsită asupra lui o lingură de argint care aparţinea mareşalului.

Cel mai mult însă din toate aceste trei rămăşiţe se topea grupul de prizonieri. Din trei sute treizeci de oameni cîţi porniseră din Moscova, nu mai rămăseseră acum nici măcar o sută. Pentru soldaţii din escortă, prizonierii erau mai mare povară decît şeile depozitului cavaleriei şi decît trenul de căruţe al lui Junot. Şeile şi lingurile lui Junot mai treacă-meargă, puteau fi bune la ceva, dar de ce trebuiau să facă de gardă şi să păzească, pătrunşi de ger şi flămînzi cum erau, nişte ruşi tot atît de flămînzi şi de îngheţaţi, din care unii mureau pe drum, iar alţii nu mai puteau merge şi trebuiau, cum suna ordinul, să fie împuşcaţi ; lucrul acesta părea nu numai de neînţeles, dar şi dezgustător. Şi, ca şi cum s-ar fi temut, în situaţia amărîtă în care se aflau şi ei, să nu se lase năpădiţi de sentimentul milei faţă de prizonieri, sentiment care mocnea în sufletul lor, şi să-şi înrăutăţească prin aceasta propria lor situaţie, soldaţii din escortă se comportau deosebit de morocănos şi de aspru faţă de ei.

La Dorogobuj, în timp ce soldaţii din escortă, după ce-i închiseseră pe prizonieri într-un grajd, se duseseră să jefuiască propriile lor depozite, cîţiva soldaţi prizonieri săpaseră zidul pe dedesubt şi evadaseră, dar fuseseră prinşi de francezi şi împuşcaţi.

Măsura luată la plecarea din Moscova şi pe care o respectaseră la început, ca prizonierii ofiţeri să meargă despărţiţi de prizonierii soldaţi, căzuse de mult ; toţi cei care puteau să umble mergeau laolaltă şi, după a treia etapă, Pierre se găsi din nou în tovărăşia lui Karataev şi a ceţeluşului liliachiu cu picioarele strîmbe, care şi-1 alesese de stăpîn pe Karataev.

178

T

Pe Karataev, a treia zi după plecarea prizonierilor din Moscova, îl apucaseră din nou frigurile de care zăcuse la spitalul de la Moscova şi, pe măsură ce-1 vedea mai fără de putere, Pierre îl ocolea. Pierre nu ştia de ce, dar de cînd boala lui Karataev se agravase, trebuia să-şi calce pe inimă ca să se poată apropia de dînsul. Cînd se apropia de el şi auzea gemetele sfîrşite pe care bolnavul le scotea de obicei cînd se culca în timpul popasurilor, dar mai ales cînd simţea mirosul din ce în ce mai tare ce duhnea din trupul lui Karataev, Pierre căuta să-1 ocolească şi nu se mai gîndea la dînsul.

în timpul prizonieratului, în baracă, Pierre descoperise — nu cu mintea, ci cu toată făptura sa, cu ajutorul vieţii din el — că omul e făcut pentru a fi fericit, că fericirea e în el însuşi, în satisfacerea trebuinţelor omeneşti naturale şi că toată nefericirea vine nu din lipsuri, ci din prea mare belşug ; acum însă, în timpul ultimelor trei săptămîni de marş, mai descoperi încă un adevăr, un adevăr nou şi liniş-titor şi anume că în lume nu-i nimic înfricoşător. Aflase că, aşa cum nu există în lume situaţie în care omul să poată fi fericit şi liber pe deplin, nu există nici situaţie în care omul să fie pe deplin nefericit sau cu totul încătuşat. Aflase acum că şi suferinţa şi libertatea au o limită şi că aceste limite sînt foarte apropiate ; că omul care suferă din pricină că pe aşternutul lui de petale de roză o petală s-a îndoit, suferă exact la fel cum suferea şi el acum, cînd dormea pe pămîntul gol şi umed, răcindu-şi o parte a trupului şi încălzindu-şi-o pe cealaltă ; că atunci cînd el, Pierre, se încălţa odinioară cu pantofii strimţi de bal, sufe-rea exact la fel ca acum, cînd umbla cu totul desculţ (încăl-ţămintea i se rupsese de mult) şi cînd picioarele îi erau numai răni. Aflase tot acum că, atunci cînd se însurase el din proprie voinţă — cum i se părea — nu fusese mai liber decît acum, cînd îl zăvorau pe noapte într-un grajd. Din tot ceea ce mai tîrziu numea şi el suferinţă, dar o suferinţă care pe atunci aproape că nici nu se făcea simţită, mai greu îi era cu picioarele goale, julite şi pline de cruste. (Carnea de cal era gustoasă şi hrănitoare, izul de silitră al prafului de puşcă, folosit în loc de sare, era chiar plăcut ; frig prea din cale-afară nu era, iar ziua, în timpul marşu-lui, era chiar cald, pe cînd noaptea te puteai încălzi la focuri ; păduchii care-1 mîncau îl mai încălzeau.) Singurul

12* 179

lucru greu de suportat la început fură picioarele pline de răni.

în ziua a doua de marş, cercetîndu-şi rănile la lumina focului, Pierre crezuse că-i va fi cu neputinţă să mai calce pe ele ; dar cînd ceilalţi se ridicaseră să plece, pornise şi el şchiopătînd, şi pe urmă, încet-încet, cînd se mai înfier-bîntă, durerile îl lăsară cu totul, deşi seara îi fusese şi mai frică să-şi privească picioarele. Nu se mai uită deci la ele şi se gîndi la altceva.

Abia acum înţelese Pierre toată forţa vitală a omului şi puterea salvatoare a deplasării atenţiei, funcţie înnăs-cută în om şi asemănătoare aceleia a supapei de siguranţă de la maşinile cu aburi, care dă drumul aburilor de prisos de îndată ce presiunea lor depăşeşte o limită anumită.

Nu vedea şi nu auzea cum erau împuşcaţi prizonierii rămaşi în urmă, deşi mai bine de o sută dintre ei pieriseră în felul acesta. Nu se mai gîndea la Karataev, care slăbea pe zi ce trecea şi care, de bună seamă, avea să se supună curînd aceleiaşi soarte. încă şi mai puţin se gîndea Pierre la el însuşi. Cu cît situaţia lui devenea mai grea, cu cît viitorul îi apărea mai înfricoşător, cu atît îi treceau prin minte — în mod din ce în ce mai independent de situaţia în care se găsea — imagini, amintiri şi gînduri linişti-toare si aducătoare de bucurie.

XIII

ÎN ZIUA DE 22 OCTOMBRIE, pe la amiază, Pierre urca la deal, pe drumul plin de noroi şi alunecos, uitîn-du-se doar în jos la picioare şi la hîrţoapele drumului. Arunca din cînd în cînd cîte o privire împrejur, la ceata atît de cunoscută care-1 înconjura, apoi din nou îşi privea picioarele. Şi ceata aceea, şi picioarele pe care le privea, îi păreau la fel de cunoscute, ca făcînd parte integrantă din el. Serîi, căţeluşul liliachiu şi cu picioarele strîmbe, alerga voios pe marginea drumului şi, din cînd în cînd, ca pentru a dovedi cît e de sprinten şi de mulţumit, îşi îndoia un picior de dinapoi şi sărea în trei labe, ca apoi să se repeadă, punîndu-le iarăşi pe toate patru în pămînt şi lătrînd la corbii care ţopăiau pe stîrvuri. Serîi era mai

180

voios acum şi mai gras decît la Moscova. Oriunde te-ntor-ceai, dădeai numai de carne, de diferite vietăţi — de la cea de om pînă la cea de cal — şi în diferite stadii de descom-punere ; şi cum, din cauza oamenilor în marş, lupii nu se apropiau, Serîi se putea ghiftui după pofta inimii.

0 ploicică măruntă se cernea încă de dimineaţă şi părea că dintr-o clipă în alta ploaia va înceta şi cerul se va însenina ; dar, după cîte o scurtă oprire, ploaia începea să se cearnă din nou, şi mai deasă. Pămîntul îmbi bat de ploaie nu mai primea apa şi tot drumul era numai pîraie.

Pierre înainta privind în lături, numărîndu-şi paşii din trei în trei şi îndoind cîţe un deget la fiecare trei paşi. Stînd de vorbă cu ploaia, el îi spunea în tăcere : ei haide, ei haide toarnă, hai, mai toarnă !

1 se părea că nu se gîndeşte la nimic. Dar undeva de parte, în străfundurile sufletului său, un gînd însemnat şi liniştitor îşi făcea drum. Acest gînd era sîmburele spiritual extrem de subtil al discuţiei lui de ieri cu Karataev.

Ieri, în timpul popasului de noapte, îngheţînd lîngă focul lor stins, Pierre se ridicase şi trecuse la focul cel mai apropiat şi care ardea cel mai bine. Lîngă focul de care se apropiase era şi Platon, înfăşurat cu cap cu tot ca într-un giulgiu în manta, şirle povestea soldaţilor cu gla-sul lui sfătos, plăcut, dar slăbit, de om bolnav, o istorie pe care Pierre o ştia. Trecuse de miezul nopţii. Era vremea cînd Karataev îşi venea de obicei în fire după accesele de friguri şi era deosebit de însufleţit. Apropiindu-se de foc şi auzind vocea slabă, bolnăvicioasă, a lui Platon, al cărui chip, viu luminat de flacăra focului, era de plîns, Pierre simţi ca un cuţit în inimă, li înfricoşa mila pe care i-o ins-pira omul acesta şi ar fi vrut să plece, dar alte focuri nu mai erau şi Pierre, străduindu-se să nu se uite la Platon, se întinse la foc.

— Ei, cum o mai duci cu sănătatea ? îl întrebă el. — Ce sănătate ? Cînd te plîngi de boală, nu-ţi mai dă

Dumnezeu moarte, răspunse Karataev şi reveni îndată la povestirea începută.

— Şi aşa, frăţioare, urmă Platon cu un zîmbet pe faţa lui slabă şi palidă şi cu o strălucire aparte de bucurie în ochi, iacă, măi frăţioare...

Pierre ştia de mult povestea ; Platon i-o istorisise de vreo şase ori numai lui şi de fiecare dată o spusese cu

181

un simţămînt proaspăt de bucurie. Dar oricît o ştia de bine, de data asta Pierre o ascultă ca pe ceva nou şi vraja domoală care, de bună seamă, îl cuprinsese pe Karataâv cît istorisi, i se transmise şi lui Pierre. Era povestea unui negustor bătrîn care-şi ducea viaţa, împreună cu familia sa, în fapte bune şi în frica lui dumnezeu, şi care plecase odată la drum, spre o mînăstire, cu un prieten de-al lui, negustor bogat.

Traseră la han şi înnoptară amîndoi acolo ; a doua zi însă, tovarăşul bătrînului negustor fu găsit înjunghiat şi prădat. Sub perna bătrînului negustor fu găsit cuţitul plin de sînge. îl judecară pe negustor, îl biciuiră şi, după ce i se crestă nasul, cum cere rînduiala — spuse Karataev — îl trimiseră la ocnă.

— Şi iată că trec, frăţioare (aici ajunsese Karataev cu povestirea cînd se apropie Pierre), trec de la treaba asta zece ani sau chiar şi mai bine. Bătrînul îşi ducea viaţa în ocnă. Se supunea cum se cuvine şi nu făcea nici un rău. Numai că se ruga lui Dumnezeu să-i ia zilele. Bun ! Şi numai ce s-adună ei într-o noapte, ocnaşii, iaca aşa cum sîntem noi aicea la un loc, şi bătrînul cu ei. Şi vine vorba să spună care cu ce-a greşit, cu ce 1-a mîniat pe Dumnezeu. Şi-ncep ei să spună : ceala c-a ucis un suflet de om, ceala c-a omorît doi oameni; ba unul c-a pus foc, ba altul că-i fugar de pe moşie şi cîte şi mai cîte. Şi unde s-apucă ei să-1 întrebe pe bătrîn : dar tu, cică, moşule, de ce-o păti-meşti ? Eu, fraţilor, zice, pentru păcatele mele şi ale lumii pătimesc. Eu nici de luat viaţa cuiva n-am luat, nici de pus mîna pe lucru străin n-am pus, iar din prisosul meu am mai dat şi celor necăjiţi. Eu, fraţilor, sînt negustor, dra-gii mei. Am avut avere, nu glumă. Şi uite, aşa şi-aşa, zice. Şi le-a povestit, va să zică, totul cum a fost din fir în păr. Eu, zice, de jeluit nu mă jelui. Dumnezeu m-a pus, va să zică, la încercare. De un lucru doar mi-e jale : de baba mea şi de copii. Şi aşa, bătrînul a început deodată să plîngă. Şi s-a brodit să se afle printre ei chiar omul care-1 omorîse pe negustor. Unde s-a petrecut asta, moşule ? zice. Cînd, prin ce vreme a anului ? De toate 1-a-ntrebat cu de-amănuntul. Şi parcă i-a dat un fier roşu prin inimă. Vine, uite-aşa, la bătrîn şi-i cade în genunchi. Pentru mine, moşule, pătimeşti tu. Adevărul adevărat ! Omul ăsta, băieţi, zice, se chinuieşte aici fără nici o vină, pe

degeaba. Eu, zice, sînt cel care am făptuit omorul şi ţi-am

182

pus cuţitul sub cap, cînd dormeai. Iartă-mă, moşule, zice, pentru numele lui Dumnezeu, iartă-mă !

Karataev tăcu puţin ; zîmbi fericit, cu ochii la foc şi scormoni jeraticul.

— Şi zice bătrînul : Dumnezeu, cică, să te ierte, căci noi toţi avem în faţa Domnului păcate şi eu pentru păca-tele mele sufăr. Şi a început să plîngă cu lacrimi fierbinţi. Atunci, ce să vezi, şoimuleţule ? continuă Karataev cu chipul tot mai iluminat de un zîmbet entuziast, ca şi cînd abia în ceea ce avea să spună de aici înainte stătea tot farmecul şi tîlcul povestirii. Ce să vezi, şoimuleţule, uciga-şul s-a dat singur pe faţă dinaintea stăpînirii. Eu, zice, şase suflete am trimis pe ceea lume (era mare tîlhar), dar cel mai tare mi-e jale de bătrînul ista. Nu vreau să aibă a se plînge de mine. Şi a povestit tot cum s-a întîmplat ; au scris ei şi au trimis hîrtia, aşa cum se cuvine. Cale lungă, tevatură, pe la judecată, pe la stăpînire, pînă au ticluit acolo hîrtia cum trebuie ; de, ca la ocîrmuitori, care va să zică. Ajunge ea pînă în mîinile ţarului. Şi iaca, la urma urmei, vine poruncă împărătească : să-i dea drumul ne-gustorului şi să-i răscumpere anii de ocnă, cum au judecat ei acolo. Vine hîrtia şi încep ei să-1 caute pe moşneag. Unde-i cutare şi cutare bătrîn, osîndit fără vină ? A venit hîrtie de la ţar. Şi l-au tot căutat. Lui Karataev îi tremura falca de jos. Dar pe el îl şi iertase Dumnezeu. Murise. Şi iaca-aşa, şoimuleţule, sfîrşi Karataev şi rămase multă vreme zîmbitor şi tăcut, cu ochii ţintă în gol, drept în faţa lui.

Nu povestirea în sine, ci tainicul ei tîlc, bucuria aceea extatică ce radia de pe chipul lui Karataev cît timp isto-risise şi sensul misterios al acestei bucurii — iată acel ceva nelămurit şi plin de desfătări ce-i umplea acum lui Pierre sufletul.

XIV

A VOS PLACES ! l strigă pe neaşteptate o voce. în rîndurile prizonierilor şi soldaţilor din escortă începu numaidecît o forfotă plină de voie bună, provocată parcă de aşteptarea nu se ştie cărui eveniment solemn şi

Treceţi la locurile voastre !

383

fericit. Răsunau din toate părţile numai strigăte de co-mandă şi pe stînga convoiului apărură nişte cavalerişt i bine îmbrăcaţi, pe cai frumoşi, care ocoliră în trap prizo-nierii. Stăruia pe chipul tuturor expresia aceea de în-cordare pe care o au oamenii în apropierea marilor stă-pînitori. Prizonierii se strînseră grămadă şi fură împinşi la o parte din cale ; pe drum se înşiruiră soldaţii din escortă.

— L'Empereur ! L'Empereur ! Le marechal ! Le duc !l

şi cum dispărură rîndurile dese ale ghiftuitei escorte, trecu huruind un cupeu tras de patru cai suri înaintaşi. Pierre zări faţa linişt ită, frumoasă, grasă şi albă a unui om cu tricorn. Era unul din mareşali. Privirea mareşalului se întoarse o clipă înspre silueta de om zdravăn, săritoare în ochi, a lui Pierre, şi în expresia cu care mareşalul acela îşi întoarse încruntat faţa, lui Pierre i se păru că vede şi compătimire şi dorinţa de a o ascunde.

Roşu la faţă şi speriat, generalul care conducea coloana gonea în urma cupeului, pe calul său pricăjit. Cîţiva ofi-ţeri se adunară grămadă şi soldaţii îi înconjurară. Toţi aveau chipurile tulburate de încordare.

— Qu'esl-ce qu'il a dit ? Qu'est-ce qu'il a dit ?... 2

auzi Pierre. Cît treouse mareşalul, prizonierii se îngrămădiseră la

un loc şi Pierre dădu cu ochii de Karataev, pe care nu-1 văzuse încă în dimineaţa aceea. Karataev, cu mantaua pe el, şedea rezemat de trunchiul unui mesteacăn. Pe faţa lui, pe lîngă expresia de bucurie şi de duioşie pe care i-o văzuse acum o zi, cînd cu povestea suferinţelor negusto-rului nevinovat, strălucea acum o expresie de calm so-lemn.

Karataev se uita la Pierre cu ochii lui buni şi rotunzi, înecaţi de lacrimi şi se vedea bine că îl chema : voia să-i spună ceva. Dar Pierre se temea să nu-1 biruie înduio-şarea. Se făcu deci că nu bagă de seamă cum se uită la el şi se îndepărtă în grabă.

Cînd convoiul de prizonieri se urni iarăşi din loc, Pierre se uită înapoi. Karataev încă stătea la marginea drumului, proptit de mesteacăn şi doi francezi, aplecaţi asupră-i, tot vorbeau ceva între ei. Pierre nu se mai uită ; îşi con-tinuă mersul la deal, şchiopătînd.

1 împăratul ! împăratul ! Mareşalul ! Ducele ! 2 Ce-a spus ? Ce-a spus ?...

184

îndărăt, dinspre locul unde stătuse Karataev, răsună un foc de armă, Pierre auzi clar detunătura, dar chiar în clipa cînd o auzi îşi aminti că nu sfîrşise încă numărătoa-rea etapelor ce le mai rămăseseră pînă la Smolensk, soco-teală pe care o începuse înainte de trecerea mareşalului. Şi începu iar să calculeze. Cei doi soldaţi francezi, dintre care unul ţinea în mînă o armă fumegîndă, îl ajunseră din urmă şi trecură pe lîngă el. Erau amîndoi palizi şi în expresia chipului lor — unul din ei se uită timd la Pierre — era ceva asemănător cu ceea ce văzuse Pierre pe faţa soldatului cel tînăr, la execuţie. Pierre se uită la soldat şi îşi aminti cum, cu trei zile înainte, tot soldatul acesta îşi arsese cămaşa pe care şi-o usca la foc şi cum rîseseră ceilalţi de dînsul.

Un scheunat de cîine se auzi în spatele lor, dinspre locul unde rămăsese Karataev. „La ce-o mai fi urlînd prostul de el ?" se gîndi Pierre.

Cei doi, soldaţii care mergeau în rînd cu Pierre, nu-şi întoarseră nici ei privirile către locul de unde se auzise împuşcătura şi apoi urletul cîinelui ; dar o expresie de asprime li se aşternu pe chip.

XV

CĂRUŢELE CU MATERIALE, prizonierii şi coloana de bagaje ale mareşalului poposiră în satul Şamşevo. Se grămădiră toţi pe lîngă focuri. Pierre se apropie de foc, mîncă carne de cal friptă, se culcă cu spatele la foc şi adormi cum puse capul jos. Dormi iarăşi cum dormise atunci la Mojaisk, după bătălia de la Borodino.

Din nou, realitatea se contopi cu visul şi din nou, în-tocmai ca atunci, cineva, poate el însuşi sau poate un altul, îi rosti cu glas tare gîndurile, chiar aceleaşi gînduri care-i fuseseră tălmăcite cu glas tare şi atunci, la Mojaisk.

„Viaţa este totul. Viaţa este Dumnezeu. Totul se depla-sează şi se mişcă şi această mişcare este Dumnezeu. Şi atît timp cît există viaţă, există şi desfătările conştiinţei de dumnezeire. A iubi viaţa înseamnă a iubi pe Dumnezeu. Mai greu şi mai fericit lucru din toate este să iubeşti

185

această viaţă, chiar cînd te chinuieşti şi chiar dacă te chinuieşti pe nedrept."

„Karataev !" îşi aminti Pierre. Şi, deodată parcă, îi apăru aievea în faţă un bătrî-

nel blînd, de mult uitat, fostul lui profesor de geografie din Elveţia. „Stai puţin t" zise moşneagul. Ş-i-i arătă lui Pierre un glob. Globul acesta era o sferă vie, mişcătoare. fără dimensiuni. Toată suprafaţa globului era alcătuită din stropi îngrămădiţi unul într-altul. Şi picăturile aces-tea erau toate în continuă mişcare şi deplasare : cînd se contopeau cîteva într-un singur strop, cînd dintr-un strop se făceau mai multe. Fiecare strop năzuia să se întindă, să cîştige cît mai mare suprafaţă, dar celelalte, tinzînd spre acelaşi lucru, îl împingeau, adeseori îl nimiceau, sau, câteodată, se uneau cu el.

— Iată, asta-i viaţa .' spunea bătrînul profesor. „Ce simplu şi limpede e ! gîndi Pierre. Cum am putut

să nu ştiu lucrul acesta mai înainte l" — La mijloc e Dumnezeu şi fiecare picătură năzuieşte

să crească pentru a-l răsfrînge în cît mai mare măsură cu putinţă. Creşte, se uneşte cu alta, se strînge, dispare de la suprafaţă, intră în adîncuri şi iarăşi apare plutind. Iată, bunăoară, Karataev : s-a împrăştiat şi nu mai este. Vons avez compris, mon enfant ? 1 spuse profesorul.

— Vous avez compris, sacre nom !2 strigă o voce şi Pierre se trezi.

El se ridică în capul oaselor, dar rămase jos, şezînd. în faţa focului, stînd pe vine, era un soldat francez care tocmai dăduse în lături uri soldat rus ca să-i ia locul şi îşi frigea o bucată de carne înfiptă în vergeaua armei. Mîi-nile lui păroase, roşii, cu vine proeminente, cu degete scurte, răsuceau îndemînatic frigarea. Faţa lui smolită, cu sprîncene încruntate, i se vedea bine la; lumina jerati-cului.

— Ce lui est bien egal, bombănea el repezit, adre^- sîndu-se soldatului din spatele său, brigand, va !3

Şi, învîrtind înainte vergeaua, soldatul se uită poso-morit la Pierre. Acesta întoarse capul şi privi umbrele. Un soldat rus prizonier, cel dat la o parte de francez, stătea lîngă foc şi tot netezea ceva cu mîna. Uitîndu-se mai bine,

1 Ai înţeles, copile ? 2 Ai înţeles, lua-te-ar dracu .' 3 Pentru el e totuna... tîlharul !

186

Pierre îl recunoscu pe Serîî, căţeluşul liliachiu, care, dînd din coadă, se gudura la picioarele soldatului.

— A, ai venit ? spuse Pierre. Dar unde-i Pla... începu el şi nu-şi mai sfîrşi vorba. în mintea lui se asociară dintr-o dată, ieşind brusc la lumină, unele amintiri : ochii cu care se uitase la el Karataev, cînd stătea rezemat de copac, împuşcătura auzită dintr-acolo, urletul de cîine, chipurile de ucigaşi ale celor doi soldaţi francezi care tre cuseră pe lîngă el, arma din ţeava căreia mai ieşea încă fum, lipsa lui Karataev la acest popas. Era pe punctul de a pricepe că Platon Karataev fusese ucis, cînd îi ţîşni în conştiinţă amintirea unei seri petrecute cu o frumoasă poloneză, vara trecută, pe terasa casei sale din Kiev. Apoi, înainte de a fi apucat să-şi înlănţuiască între ele aminti rile zilei şi înainte de a fi tras vreo concluzie, Pierre închise ochii şi tabloul priveliştii de vară se topi în amin tirea unei băi, a unui glob lichid, mişcător, şi se scufundă încet, undeva, într-o apă, iar apa îi ajunse pînă peste cap.

înainte de răsăritul soarelui, pe Pierre îl deşteptară focuri de armă şi strigăte puternice, care se înteţeau. Tre-cură fugind pe lîngă el cîţiva francezi.

— bes cosaques 1 strigă unul din ei şi, într-o clipă, o mulţime de chipuri de ruşi făcuseră cerc în jurul lui Pierre.

Mult timp, Pierre nu putu pricepe ce se petrecea cu el. Auzea din toate părţile cum plîng de bucurie tovarăşii săi.

— Fraţilor, iubiţii mei, fraţilor dragi ! strigau, plîn- gînd, soldaţii bătrîni, îmbrăţişîndu-se cu husarii şi cazacii. Aceştia făceau cerc în jurul prizonierilor şi se grăbeau să le ofere, care haine, care cizme, care pîine. Pierre sta în mijlocul lor şi plîngea cu hohote, fără să poată scoate o vorbă. Se repezi să-1 îmbrăţişeze pe cel dintâi soldat care se apropiase de el şi, plîngînd, prinse a-1 săruta

Dolohov sta la poarta unei case ruinate, lăsînd să Ireacă prin faţa lui ceata francezilor dezarmaţi. Francezii, tulburaţi de toate cîte se petrecuseră, vorbeau tare între ci, dar cînd treceau prin dreptul lui Dolohov, care-şi ples-nea uşor cu cravaşa carîmbul cizmei şi-i măsura cu pri-virea lui rece şi sticloasă ce nu promitea nimic bun, le amuţea la toţi glasul. De cealaltă parte sta cazacul lui Dolohov şi număra prizonierii, făcînd la fiecare sută de oameni un semn cu creta pe poartă.

1 Cazacii !

187

— La cîţi ai ajuns ? îşi întrebă Dolohov cazacul, ocu pat cu numărătoarea.

— La a doua sută, răspunse cazacul. — Filez, filez, le striga Dolohov francezilor, cu expre

sia pe care o învăţase chiar de la ei, şi cînd privirile i se încrucişau cu ale prizonierilor ce treceau, ochii lui aveau o sticlire plină de cruzime.

Denisov, posomorât la faţă, cu cuşma în mînă, păşea în urma cîtorva cazaci, care duceau spre o groapă săpată în grădină trupul lui Petea Rostov.

XVI

DE LA 28 OCTOMBRIE ClND începură gerurile, fuga francezilor luă doar un caracter mai tragic, căci oamenii care degerau de frig şi pe urmă se prăjeau şi mureau pe lîngă focuri, ca şi cei înfofoliţi în şube —împăratul, regii şi ducii — care duceau cu ei avuţiile furate în trăsuri, îşi continuau fuga. In fond însă, procesul bejeniei şi descom-punerii armatei franceze nu se schimbase întru nimic de la plecarea din Moscova.

De la Moscova şi pînă la Viazma, dintr-o armată de şaptezeci şi trei mii de oameni, fără a mai socoti garda (care, tot timpul tăzboiului, nu făcuse decît jafuri), din aceste şaptezeci şi trei de mii nu mai rămăseseră decît treizeci şi şase de mii (din care pieriseră în lupte nu mai mult de cinci mii). Acesta e primul termen al progresiei pierderilor, care determină cu o precizie matematică termenii următori.

Armata franceză pierea şi se topea, în aceeaşi proporţie, de la Moscova la Viazma, de la Viazma la Smolensk, de la Smolensk la Berezina şi de la Berezina la Wilna, indepen-dent de înteţirea ori slăbirea gerului, de urmărire, de tăierea drumului, sau de toate celelalte condiţii, luate în parte. După Viazma, armata franceză, în loc să rămînă împărţită în trei coloane, se adună laolaltă într-o singură hoardă şi merse aşa pînă la sfîrşit. Berthier îi scria împă-ratului său (se ştie cît de mult îşi permit să se depărteze de adevăr comandanţii, atunci cînd descriu situaţia arma-tei lor) următoarele :

188

„Je crois deroir faire connaîlre ă Votre Majeste l'etat de ses troupes dans Ies differents corps d'armee que j'ai ete ă mime d'observer depuis deux ou trois jours, daiis differents passages. Elles sont presque debandees. Le nombre des soldats qui suivent Ies drapeaux est en pro-porlîon du quart au plus dans presque tous Ies regiments, Ies autres marchent isolement, dans differentes direclions et pour leur corupte, dans l'esperance de trouver des subsistances el pour se debarrasser de la discipline. En general, ils regardent Smolensk comme le point ou ils doivent se refaire. Ces derniers jours, on a remarque que beaucoup de soldats jettent leurs cartouches et leurs armes. Dans cet etat de choses, l'interet du service de Votre Majeste exige, quelles que soient ses vues ulterieu-res, qu'on rallie l'armee â Smolensk en commencant â la debarrasser des noncombattants tels que hommes de-montes, des bagages inutiles et du materiei de Vartillerie qui n'est plus en proportion avec Ies forces actualles. En outre, Ies jours de repos, des subsistances sont necessaires aux soldats qui sont extenues par la faim et la fatique ; beaucoup sont morts ces derniers jours, sur la route et dans Ies bivouacs. Cet etat de choses va toujours en augmentant et donne lieu de croindre que si Von n'y prete un prompt remede, on ne soit plus maître des troupes dans un combat. Le 9 novembre, ă 30 verstes de Smo-lensk." 1

1 „Cred că e de datoria mea să fac cunoscut Majestăţii Voastre starea trupelor sale în diferitele corpuri de armată pe care le-am inspectat în marş în ultimele trei zile. Ele sînt aproape în întregime în debandadă. Doar a patra parte din soldaţi au mai rămas sub drapele în aproape toate regimentele, ceilalţi rătăcesc care încotro în nădejdea de a găsi mijloace de subsistenţă şi a scăpa de dis-ciplină.

în general, ei socotesc că la Smolensk s-ar putea reface. In ultimele zile s-a observat că mulţi soldaţi îşi aruncă cartuşele şi armele. Aşa stînd lucrurile, interesul Majestăţii Voastre cere ca, oricare ar fi intenţiile Voastre ulterioare, să fie adunate trupele la Smolensk ; să fie lăsaţi deoparte oamenii dezarmaţi, cei fără cai, trenurile regimentare de prisos şi o parte din artilerie, ca disproporţionată în raport cu numărul actual al trupelor. în plus cîteva zile de repaos şi ceva alimente sînt necesare soldaţilor noştri, extenuaţi de foame şi de oboseală ; mulţi din ei au murit în ultimele zile pe drumuri şi în bivuacuri. Această stare de lucruri merge înrăutăţindu-se şi ne face să ne temem că dacă nu vor fi luate grabnice măsuri nu v»m mai putea stăpîni trupele în cazul unei noi bătălii. 9 noiembrie, la 30 verste de Smolensk."

189

Pătrunzînd în Smolensk, care reprezenta pentru ei un pămînt al făgăduinţei, francezii se omorîră unii pe alţii pentru proviant, jefuindu-şi propriile depozite, iar cînd nu le mai rămase nimic de prădat, îşi urmară fuga mai departe.

Mergeau toţi, fără să ştie nici ei unde se duc şi de ce. Cu atît mai puţin ştia lucrul acesta geniul lui Napoleon, deoarece lui nimeni nu-i dădea ordine. Totuşi, atît el, cit şi cei din jurul său îşi mai păstrau obiceiurile dinainte : scriau ordine, scrisori, rapoarte, ordres du jour,J se intitu-lau unii pe alţii : „Sire, Mon Cousin, Prince d'Eckmuhl, Roi de Nâples" 2 şi aşa mai departe. Dar toate ordinele şi rapoartele erau numai pe hîrtie, nimic nu se îndeplinea după litera lor, pentru că nici nu se putea îndeplini şi, cu toate titlurile acestea pompoase de mărire sau de rudenie pe care şi le dădeau unul altuia, simţeau cu toţii că nu-s decît nişte oameni răi, vrednici de milă, care făcuseră multe rele şi cărora le venise acum vremea să dea soco-teală. Şi, cu toate că se prefăceau îngrijoraţi de soarta armatei, fiecare din ei se gîndea doar la sine însuşi şi la chipul cum ar putea să fugă mai curînd şi să-şi scape pielea.

XVII

OPERAŢIUNILE ARMATEI RUSE şi ale celei franceze din timpul campaniei de retragere de la Moscova la Niemen seamănă cu jocul de-a baba-oarba, unde cei doi jucători sînt legaţi la ochi şi în care unul sună din cînd în cînd dintr-un clopoţel, pentru ca să dea un semn despre sine celui care-1 prinde. La început, cel care trebuie prins, nefiindu-i frică de inamic, sună din clopoţel; dar cînd se crede în pericol, caută să umble în vîrful picioarelor, fugind de duşmanul său cît mai neauzit şi, de multe ori, aleargă de-a dreptul în braţele urmăritorului.

La început, trupele napoleoniene au mai dat semne de viaţă — aceasta se întâmpla în prima perioadă a mişcărilor, pe drumul Kalugăi — dar pe urmă, cînd au ajuns pe dru-mul Smolenskului, au rupt-o de fugă, ţinînd cu mîna

1 ...ordine de zi... 1 ...ordine de zi... 2 „Majestate, Vere, Prinţe de Eckmuhl, Rege al Neapolului...

190

limba clopoţelului şi, de multe ori, crezînd că fug de ruşi, dădeau peste ei.

Faţă de repeziciunea cu care fugeau francezii şi cu care-i urmăreau ruşii, mijlocul principal de a cunoaşte, măcar cu aproximaţie, situaţia inamicului — patrulele de cavalerie — nu exista. în afară de asta, în urma schimbări-lor de poziţii ale ambelor tabere, atît de dese şi de repezi, veştile, aşa neprecise cum erau, nici nu puteau ajunge la timp. Dacă — bunăoară — pe ziua de două venea o înştiin-ţare că armata inamicului se aflase pe ziua de întîi în cutare sau cutare loc, apoi în ziua de trei, cînd s-ar fi putut între-prinde ceva, armata respectivă avusese timpul să mai străbată două etape şi situaţia ei prezentă era cu totul alta.

O armată fugea, cealaltă o ajungea din urmă. De la Smolensk, francezilor li se deschiseră în faţă o seamă de căi diferite ; s-ar fi putut aşadar crede că acolo, vreme de patru zile cît poposiseră, ar fi avut tot timpul să se infor-meze în ce parte se află inamicul, să-şi ia oarecari măsuri potrivite şi să întreprindă ceva nou. Dar, după cele patru zile de popas, cetele lor o luară iarăşi la fugă, nu spre dreapta şi nici spre stînga, ci aşa, fără nici o manevră tactică, fără judecată, pe vechiul drum, cel mai prost, spre Krasnoe şi Orşa, calea pe care o mai bătătoriseră tot ei, la venire.

Aşteptîndu-se la venirea inamicului din spate şi nu din faţă, francezii fugeau, răzleţindu-se şi depărtîndu-se unii de alţii, la distanţe de cîte douăzeci şi patru de ore de drum. In fruntea tuturor era împăratul, apoi regii, apoi ducii. Armata rusă, crezînd că Napoleon o va lua spre dreapta, peste Nipru, singurul lucru cu cap pe care-1 avea de făcut — coti şi ea la dreapta şi ieşi la drumul mare, în direcţia Krasnoe. Şi aiei, întocmai ca la jocul de-a baba-oarba, francezii se ciocniră nas în nas cu avan-garda noastră. Văzîndu-şi pe neaşteptate inamicul în faţă, francezii se zăpăciră şi se opriră la început, speriaţi, apoi o luară iarăşi la fugă, părăsindu-şi tovarăşii care veneau în urma lor. Trai zile la rînd defilară prin faţa liniilor armatei ruse unităţi franceze răzleţe, una după alta : întîi ale viceregelui, apoi ale lui Davout, şi mai la urmă ale lui Ney. Fiecare din ei îi părăsi pe ceilalţi, lăsînd în urmă tot ce-i împovăra, lepădîndu-se de artilerie şi de jumătate din efectiv, şi scăpînd cu fuga numai dato-

191

rită faptului că noaptea ocoleau trupele ruse, în semicerc, prin dreapta.

Ney, care venea cel din urmă — pentru că (cu toată situaţia nenorocită în care se aflau, sau poate tocmai în urma acestei situaţii, voiau să bată duşumeaua care le făcuse cucuie) fusese ocupat cu aruncarea în aer a ziduri-lor Smolenskului, care nu şezuseră nimănui în cale — Ney, după ce-şi lăsă şi oamenii şi tunurile şi tot, trecu Niprul pe furiş, noaptea, prin pădure, numai cu o mie de oameni din corpul de zece mii pe care-1 avusese, şi-1 ajunse pe Napoleon la Orşa.

De la Orşa, goniră mai departe pe drumul Wilnei şi, tot aşa, îşi urmară jocul de-a baba-oarba cu armata care-i fugărea. La Berezina se învălmăşiră iară ; mulţi se înecară, mulţi alţii se predară, dar cei care reuşiră să treacă rîul fugiră mai departe. Comandantul lor suprem îşi puse şuba, se urcă într-o sanie şi o luă la fugă singur, părăsindu-şi tovarăşii. Cine a putut, a fugit şi el ; cine nu, s-a predat sau a murit.

XVIII

S-AR PĂREA CA IN ACEASTA campanie a fugii francezilor, cînd ei au făcut tot ce se putea face pentru a se hărăzi pieirii, cînd în nici una din mişcările acestei gloate, începmd de la întoarcerea ei pe drumul Kalugăi şi pînă la fuga comandantului din mijlocul armatei, nu s-a putut vedea nici cea mai măruntă urmă de raţiune, s-ar părea că, măcar pentru această perioadă a campaniei, istoricilor care atribuie voinţei unui singur om acţiunile maselor, le-ar fi cu neputinţă descrierea acestei retrageri în sensul vederilor lor. Dar nu-i aşa. Munţi întregi de cărţi au scris istoricii cu privire la această campanie şi, peste tot, se vorbeşte de dispoziţiunile lui Napoleon, de planurile lui adînc gîndite, de manevrele pe care le execu-tau trupele şi de genialele dispoziţiuni ale mareşalilor săi.

Retragerea de la Maloiaroslaveţ, într-un moment cînd i se lăsase libera trecere într-o regiune bogată şi cînd îi era deschis drumul paralel, pe care 1-a urmat apoi Kutuzov, precum şi inutila retragere pe un drum pustiit, ne sînt explicate prin tot felul de consideraţii adînci. Prin

192

acelaşi fel de consideraţii adînci ne e descrisă retragerea lui de la Smolensk la Orşa. Pe urmă ni se descrie eroismul său la Krasnoe cînd, zice-se. hotărît să tină piept unui atac şi să ia el însuşi comanda, se plimbă cu un băţ de mestea-căn în mină şi spune :

— J'ai assez foit l'Empereur, ii est temps de faire le general. x Şi, cu toate astea, el fuge neîntîrziat, mai departe, lăsînd în voia soartei porţiuni zdrobite din armata sa, care se aflau în urmă.

Ni se descrie apoi sufletul mare al mareşalilor, în special al lui Ney, suflet mare care consta în faptul că s-a furişat noaptea prin pădure, trecînd Niprul, şi, fără dra-pele şi fără artilerie, fără nouă mii din cei zece mii de oameni pe care-i avusese, a fugit la Orşa.

Şi, în sfîrşit, ultima plecare a marelui împărat din mijlocul eroicei armate ne este prezentată de istor ici ca un lucru măreţ şi genial. Chiar şi ult ima lui faptă, fuga, care se cheamă pe limba noastră omenească laşitate în cel mai înalt grad şi de care fiecare copil învaţă să se ferească, chiar şi această faptă capătă, pe limba istorici-lor, o justificare.

Iar atunci cînd firul atît de elastic al raţionamentelor istorice nu se mai poate întinde, cînd acţiunea este vădit împotriva a tot ceea ce omenirea consideră bine şi drept, istoricilor li se înfăţişează concepţia salvatoare a omului mare. Ca şi cum această măreţie a lui ar exclude măsura binelui şi răului. Pentru un om mare nu există rău. Nu există oroare de care să poată fi învinuit cel care e mare.

Cest grand !" - spun istoricii şi atunci nu mai există nici bine, nici rău, există numai „grand" şi ,.r\e-grand". Grand e bine ; ne-grand e rău. Grand este, după concepţia lor, o însuşire a unor făpturi deosebite de restul oameni-lor, numite de ei eroi. Şi Napoleon, care fuge acasă, înfofo-li t într-o şubă caldă, părăsindu-şi nu numai tovarăşii care piereau, dar şi pe oamenii care (după părerea sa) fuseseră aduşi aici de el, simte que c'est grand şi sufletul îi este liniştit.

„Du sublime (el vede în persoana lui ceva sublim) au ridicule, ii n'y a qu'un pas .'" 3 spune el. Şi de cincizeci de ani încoace, lumea întreagă repetă : „Sublime / Grand !

1 Am făcut destul pe împăratul, e timpul sa mai fac şi pe generalul. 2 „E măreţ !" 3 „De la sublim la ridicul nu e decît un pas !"

193 13 — P.âzboi şi pace voi. IV

Napoleon le grand ! Du sublime au ridicule, ii n'y a qu'un pas !"

Şi nimănui nu-i trece prin minte că a recunoaşte drept măreţie o măreţie care nu se măsoară cu măsura binelui şi răului, înseamnă numai a recunoaşte propria ta micime incomensurabilă.

Pentru noi, cei cărora ne-a fost dată de Hristos măsura binelui şi a răului, nu există incomensurabilul. Şi nu există măreţie acolo unde nu e simplitate, bunătate şi adevăr.

XIX

CARE RUS, CITIND DESCRIERILE ultimei perioade a campaniei din 1812, n-a încercat un sentiment de apăsă-tor necaz, de nemulţumire şi de nedumerire ? Cine nu şi-a pus întrebarea : de ce n-au fost prinşi şi n-au fost nimiciţi toţi francezii, de vreme ce toate cele trei armate ale noas-tre, superioare ea număr, îi înconjurau, de vreme ce fran-cezii, dezorganizaţi, flămînzi şi degeraţi se predau cu duiumul, şi de vreme ce (după cum ne spune istoria) scopul ruşilor era tocmai acela de a-i opri, de a le tăia în două armata şi de a-i prinde pe toţi ?

Cum se face că armata rusă, mai slabă ca număr decît aceea a francezilor, a dat bătălia de la Borodino şi cum se face că această armată care îi încercuise pe francezi din trei părţi şi îşi pusese în gînd să-i prindă, nu şi-a atins ţinta ? Nu cumva să fi avut francezii o atît de imensă superiori-tate asupra noastră, încît, chiar atunci cînd i-am înconju-rat din trei părţi cu forţe mult mai mari, să nu-i fi putut bate ? Cum de s-a putut întîmpla una ca asta ?

Istoria (sau ceea ce numim noi astfel), răspunzînd la aceste întrebări, spune că aceasta s-a întîmplat pentru că Kutuzov şi Tormasov şi Ciceagov şi cutare şi cutărică n-au făcut cutare şi cutare manevre.

Dar de ce n-au făcut ei toate aceste manevre ? De ce, dacă erau vinovaţi ei că nu s-a putut atinge ţinta propusă, de ce n-au fost judecaţi şi executaţi ? Dar, chiar dacă am admite că vina insuccesului ruşilor au purtat-o Kutuzov. Ciceagov şi ceilalţi, nu s-ar putea totuşi înţelege de ce, chiar aşa, în condiţiile în care se aflau trupele ruse la

194

Krasnoe şi la Berezina (în amîndouă cazurile, ruşii au dis-pus de forţe superioare francezilor), de ce n-a fost captu-rată în întregime armata franceză, împreună cu mareşalii, regii şi împăratul, de vreme ce acesta era scopul ruşilor ?

Explicarea acestui ciudat fenomen (cum ne-o redau istoricii militari ruşi) prin faptul că mareşalul Kutuzov ar fi împiedicat să se dea atacul este neîntemeiată, pentru că noi ştim că voinţa lui Kutuzov n-a fost în stare să ţină pe loc trupele în atacurile de la Viazma şi de la Tarutino.

De ce oare armata rusă, care, cu forţe mai slabe, a putut cîştiga bătălia de la Borodino împotriva unui inamic pe atunci în plină putere, a fost bătută la Krasnoe şi la Bere-zina, tocmai cînd avea forţe superioare, de către cetele dezorganizate ale francezilor ?

Dacă scopul ruşilor consta în a le tăia calea şi a-i face prizonieri pe Napoleon şi pe mareşalii săi şi dacă acest scop nu numai că n-a fost atins, dar toate încercările de a-1 atinge s-au năruit de fiecare dată în cel mai ruşinos chip, atunci, pe bună dreptate, ultima perioadă a campa-niei li se prezintă francezilor ca un întreg şir de victorii şi cu totul pe nedrept susţin istoricii ruşi că noi am fost cei victorioşi.

Istoricii militari ruşi, în măsura în care consideră logica obligatorie pentru ei, ajung, fără să vrea, la conclu-zia aceasta şi, cu tot lirismul lor patriotic cu care ridică in slăvi vitejia, devotamentul etc, sînt nevoiţi a recu-noaşte împotriva dorinţei lor că retragerea francezilor din Moscova a însemnat un şir întreg de victorii pentru Napo-leon şi de înfrîngeri pentru Kutuzov.

Dar, lăsînd cu desăvîrşire orice amor propriu naţional deoparte, simţim că această concluzie conţine o contra-zicere în sine, de vreme ce şirul de victorii ale francezilor i-a dus la nimicirea deplină a inamicului şi la alungarea lui din ţară.

Sursa acestei contradicţii stă în faptul că istoricii, care desprind evenimentele din scrisorile suveranilor şi ale generalilor din dări de seamă, rapoarte şi aşa mai departe, Fac pesupunerea neîntemeiată că ultima perioadă a răz-boiului din anul 1812 a avut un ţel care, de fapt, n-a exis-tat niciodată şi anume acela de a tăia armata franceză in două şi de a-i lua prizonieri pe Napoleon şi pe mareşalii săi, cu întreaga armată.

L3* 195

Scopul acesta n-a existat niciodată şi nici nu putea exista, pentru că n-avea nici un sens şi pentru că era abso-lut imposibil de atins.

Acest scop n-avea nici un sens, mai întîi pentru că armata dezorganizată a lui Napoleon fugea cit putea de repede din Rusia, adică îndeplinea ceea ce şi-ar fi putut dori oricare rus. La ce mai era nevoie de tot felul de operaţiuni împotriva francezilor, cîtă vreme ei fugeau cît îi ţineau picioarele ?

In al doilea rînd, n-ar fi fost cu cap să te pui în calea unoar oameni care-şi concentrează toată energia în acţiu-nea de a fugi.

în al treilea rînd, ar fi fost lipsit de sens să-ţi expui la pierderi trupele cu scopul de a nimici armatele franceze, care şi aşa se nimiceau, fără nici o intervenţie din afară şi atît de repede, încît chiar şi fără să li se mai fi tăiat drumul nu puteau trece graniţa Rusiei cu mai mulţi oameni decît au trecut în decembrie, adică o sutime din numărul total al soldaţilor cu care veniseră.

In al patrulea rînd, ar fi fost absurdă dorinţa de a-1 lua pr izonier pe împărat, cu mareşalii şi cu ducii lui — oameni al căror prizonierat ar fi îngreuiat în cel mai înalt grad acţiunea ruşilor, cum au recunoscut şi diplo-maţii cei mai abili ai vremii (Joseph de Maister şi alţii). Şi mai absurdă ar fi fost dorinţa de a captura corpuri întregi de armată, cînd propriile noastre trupe nu rnai ajunseseră la Krasnoe decît înjumătăţite şi cînd, pentru aceste corpuri capturate, ar fi trebuit imobilizate divizii întregi ca escortă, şi asta mai ales că nici soldaţii noştri nu-şi primeau întotdeauna raţia întreagă, iar dintre prizo-nieri unii şi începuseră să moară de foame.

întregul plan, atît de adînc chibzuit, de a tăia calea francezilor şi de a-1 prinde pe Napoleon împreună cu armata lui, era asemănător planului unui grădinar care, vrînd să izgonească o vită ce-i calcă straturile, ar da fuga la poartă şi ar începe să lovească vita în cap. Tot ce s-ar putea spune în apărarea grădinarului ar fi că prea s-a supărat, dar nici această scuză nu putea exista pentru cei care întocmiseră planul, căci nu ei erau cei care sufe-riseră de pe urma călcării straturilor.

Dar pe lîngă că tăierea drumului lui Napoleon şi a armatei sale ar fi fost un lucru absurd, mai era şi impo-sibil.

196

Era imposibil, mai întîi, pentru câ experienţa a dovedit că mişcarea coloanelor în timpul unei bătălii, la numai cinci verste de locul bătăliei, nu coincide niciodată cu planurile ; deci, probabilitatea că armata lui Kutuzov s-ar fi putut întîlni, la vreme şi la un loc dinainte stabilit, cu armata lui Ciceagov şi Wittgenstein era atît de redusă, incit echivala cu o imposibilitate ; aşa credea şi Kutuzov atunci cînd, la primirea planului, spusese că diversiunile pe distanţe mari nu dau niciodată rezultatele dorite.

în al doilea rînd era imposibil pentru că ar fi fost nevoie de forţe incomparabil mai mari decît acelea pe care le aveau ruşii, spre a paraliza forţa inerţiei cu care se mişca îndărăt armata lui Napoleon.

In al treilea rînd, lucrul era imposibil, pentru că expre-sia militară a tăia nu are nici un sens. Poţi tăia un codru de pîine, dar nu o armată. A tăia o armată, a-i aţine calea, e absolut cu neputinţă, pentru că loc de ocoluri se găseşte întotdeauna destul, şi mai sînt şi nopţi întunecoase, în care nu vezi nimic, lucru de care se pot convinge savanţii mili-tari cel puţin din exemplele de la Krasnoe şi Berezina. Iar a lua prizonier pe cineva e cu totul imposibil, atît timp cît cel ameninţat a fi capturat nu consimte la aceasta, aşa cum nu poţi prinde o rîndunică, deşi poţi pune mîna pe ea, cînd ţi se aşază în palmă. De luat prizonier îl poţi lua numai pe aceia care se predă, aşa cum fac nemţii, după toate regulile strategiei şi tacticii. Dar trupele fran-ceze, pe bună dreptate, n-au găsit necesar să procedeze aşa, de vreme ce aceeaşi moarte, de frig şi de foame, îi aştepta pe francezi şi dacă fugeau şi dacă se lăsau luaţi prizonieri.

Al patrulea şi principalul argument că lucrul era impo-sibil ni-1 dă faptul că niciodată, de cînd e lumea, n-a mai fost război în condiţii atît de înfricoşătoare ca acelea în care s-a desfăşurat războiul din 1812, şi trupele ruseşti care şi-au încordat, în urmărirea inamicului, toate forţele, n-ar fi putut face nimic mai mult fără să fi fost ele însele în primejdie de a fi nimicite.

în marşul său de la Tarutino la Krasnoe, armata rusă s-a împuţinat cu cincizeci de mii de oameni, bolnavi sau istoviţi, rămaşi în urma unităţilor, număr echivalent cu populaţia unui mare oraş, capitală de gubernie. Jumătate din efectivul total a fost scos din rînduri, fără luptă.

197

Şi în legătură cu această perioadă a campaniei, în care armata, fără cizme şi fără şube, cu provizii neîndestulă-toare, lipsită de votcă, doarme cu lunile pe zăpadă, pe un ger de cincisprezece grade, în care ziua e numai de şapte-opt ceasuri, iar în rest domneşte noaptea, cînd disciplina nu mai poate avea nici o înrîurire ; în legătură cu perioada aceasta, în care, nu cîteva ceasuri, ca într-o bătălie unde se duce pe copcă disciplina cît timp soldaţii se mişcă în raza morţii, ci luni întregi, minut cu minut, oamenii se zbat să nu moară de frig şi de foame ; în legătură cu perioada aceasta, cînd, într-o singură lună, piere jumă-tate din armată — tocmai relativ la această perioadă a campaniei istoricii vin să ne spună cum ar fi trebuit Milora-dovici să facă cutare marş de flanc şi Tormasov cutare manevră, cum ar fi trebuit să se mişte Ciceagov spre cutare loc (pe o zăpadă ce trecea de genunchi) şi cum cutare a zdrobit şi a tăiat drumul etc. etc.

Ruşii, din care au murit mai bine de jumătate, au făcut tot ceea ce s-ar fi putut face şi ce trebuia să fie făcut pentru atingerea unui scop vrednic de poporul lor şi nu sînt ei vinovaţi dacă alţi ruşi, stînd acasă la căldurică, propuneau lucruri cu neputinţă de înfăptuit.

Toată această stranie şi de neînţeles contrazicere între fapte şi descrierile istoriei vine doar din faptul că istoricii, scriind despre acest eveniment, au scris istoria sentimente-lor şi a vorbelor mari, deosebit de frumoase, ale feluriţi-lor generali, şi nu istoria evenimentelor.

Pentru ei apar ca foarte interesante cuvintele lui Miloradovici, decoraţiile pe care le-a primit cutare ori cutare genera] şi părerile lor ; dar problema celor cinci-zeci de mii de twmenj, citi au rămas prin spitale şi mor-minte, nu-i mai interesează, căci en nu mai intră în com-petenţa studiului lor.

Totuşi, e destul să ne întoarcem faţa do Ia s-udiui rapoartelor şi al planurilor generale, e destul .să rSuta'rn a pătrunde în miezul chestiunii — mişcarea sutelor de mii de oameni care au luat parte direct si nemijlocit la desfăşurarea evenimentului — şi dintr-o dată toate pro-blemele care, pînă acum, ni s-au părut de nerezolvat, îşi capătă o neîndoielnică dezlegare, cu o nebănuită simpli-tate şi foarte lesne.

Scopul de a tăia în două armata lui Napoleon n-a existat niciodată decît în închipuirea a vreo zece oameni.

198

El n-a putut exista, pentru că era absurd şi cu neputinţă de atins.

Poporul a avut un singur scop : să cureţe ţara de invadatori. Scopul acesta a fost atins, în primul rînd, de la sine, de vreme ce francezii fugeau şi nu era nevoie decît să nu-i oprească nimeni să fugă. In al doilea rînd, scopul a fost atins prin acţiunea războiului popular care-i nimi-cea pe francezi şi, în al treilea rînd, prin faptul că marea armată rusă, se ţinea după francezi, gata să se folosească de toate forţele ei, în caz că aceştia s-ar fi oprit.

Armata rusă a trebuit să acţioneze cum acţionează un bici asupra unui animal care fuge. Şi urmăritorul priceput ştia că lucrul cel mai nimerit e să ţii biciul ridicat, amenin-ţînd vita fugărită şi să nu-i dai cu el în cap.

Partea a patra

I

D OMUL VEDE O VIEŢUITOARE murind, îl

7 st

privească te tainicele

dureros ile de cea mai

203

în convorbirile lor tot ce avea o legătură cu ceî mort. Li se părea că nu putea fi exprimat prin cuvinte ceea ce au trăit şi au simţit. Li se părea că orice evocare a amănunte-lor vieţii lui, care s-ar fi slujit de cuvinte, nu putea decît scădea ceva din măreţia şi sfinţenia tainei care se săvîr-şise sub ochii lor.

Necontenita abţinere de la orice conversaţie şi ocolirea grijulie a tot ce ar fi putut aduce vorba despre el, aceste statornice oprelişti din toate părţile, la hotarul celor ce nu trebuiau spuse, făceau ca tot ceea ce simţeau să apară în închipuirea lor şi mai curat şi mai luminos.

Dar tristeţea pură şi deplină este tot atît de imposibilă ca şi bucuria pură şi deplină. Prinţesa Măria fu cea dinţii pe care situaţia de independentă şi unică stăpînă a destinu-lui ei, situaţia de tuture şi educatoare a nepoţelului ei, o chemă la viaţă din lumea gîndurilor triste în care trăise primele două săptămîni. Primise de la rude scrisori la care trebuia să răspundă ; odaia în care îl culcau pe Nikoluşka era igrasioasă şi copilul începuse să tuşească. Alpatîci venise la Iaroslavl cu socotelile treburilor moşiei şi-i făcuse, prezentîndu-i-o ca un sfat, propunerea să se mute la Moscova, în casa din Vzdvijenka, ce rămăsese întreagă şi n-avea nevoie decît de mici reparaţii. Viaţa nu se oprise pe loc şi trebuia trăită. Oricît de greu i-ar fi fost prinţesei Măria să iasă din lumea ei de contemplaţie solitară, în care trăise pînă acum, cu toată părerea de rău şi parcă jena de a o lăsa pe Nataşa singură — grijile vieţii îi cereau participarea şi ea se lăsă prinsă, fără să vrea, de ele. Verifică, împreună cu Alpatîci, conturile, se sfătui cu Dessalles în privinţa lui Nikoluşka, dădu dispo-ziţii şi se pregăti în vederea mutării sale la Moscova.

Nataşa rămase singură şi, din clipa în care prinţesa Măria începu să se îngrijească de pregătirile necesare ple-cării, începu să fugă şi de ea.

Prinţesa Măria propuse contesei să o lase pe Nataşa să meargă cu ea la Moscova, şi atît mama cît şi tatăl se învoiră bucuroşi, căci observaseră cum puterile fizice ale fetei se împuţinau pe zi ce trecea şi socoteau că o schim-bare de aer, ca şi asistenţa medicilor de la Moscova, îi puteau fi de folos.

— Nu plec nicăieri ! răspunse Nataşa cînd îi făcură această propunere. Atît vă rog doar : să mă lăsaţi în pace ! zise ea şi ieşi cu paşi repezi din odaie, ţinîndu-şi cu greu

204

lacrimile care o podideau, nu atît de durere, cît de ciudă .şi de enervare.

Cînd se simţi părăsită de prinţesa Măria şi singură în durerea ei, Nataşa începu să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului singură în odaia ei, stînd cu picioarele sub ea. pe un colţ de canapea, rupînd sau mototolind ceva cu degetele ei subţiri şi încordate şi uitîndu-se ţintă, stăruitor, la obiectul pe care i se opreau întîmplător ochii. Izolarea asta de oameni o sleia de puteri şi o chinuia, dar îi era absolut trebuincioasă. Deîndată ce intra cineva în odaia ei, ea se scula grăbită, îşi schinvsa poziţia şi expresia ochilor şi îşi lua cartea sau lucrul de mină, aştep-tînd cu vădită nerăbdare ieşirea celui care o tulburase.

I se tot părea că e mereu pe punctul de a înţelege, de a pătrunde acea înfricoşătoare şi de nepătruns problemă spre care-i erau aţintiţi ochii sufletului.

Intr-o zi, pe la sfîrşitul lui decembrie, Nataşa, palidă şi cu părul strîns neglijent într-un conci, îmbrăcată cu o rochie neagră de lînă, şedea ca de obicei cu picioarele sub ea pe colţul canapelei, răsucindu-şi şi desfăcîndu-şi tot timpul capetele cordonului şi se uita la un colţ al uşii.

Se uita într-acolo unde se dusese el, de cealaltă parte a vieţii. Iar această altă lume. la care nu se gîndise nici-odată pînă atunci, care i se păruse odinioară atît de îndepărtată şi de neverosimilă, i se părea acum mai aproape şi mai dragă, mai pe înţeles decît viaţa aceasta. în care totul era ori deşertăciune şi nimicnicie, ori chin şi umilinţă.

Se uita într-acolo unde ştia că era el. dar nu-1 putea vedea altfel decît aşa cum fusese aici. îl vedea tot aşa cum fusese la Mîtişci, la Troiţa, la Iaroslavl.

li vedea faţa. îi auzea vocea, îi repeta cuvintele şi vorbele pe care i le spusese ea şi. cîteodată, la aceste vorbe, fantezia ei mai adăuga şi altele, care ar fi putut fi spuse cu prilejul acela.

Iată-1 sţînd în fotoliu, îmbrăcat în scurteica lui de catifea, sprijinindu-şi capul pe mîna lui slabă şi galbenă. Pieptul îi e foarte supt şi umerii ridicaţi. îşi sţrînge cu putere buzele şi ochii îi lucesc, iar pe fruntea-i palidă tremură, ca să dispară apoi, o cută. Un picior îi zvîcneşţe aproape imperceptibil. Nataşa ştie că el se luptă cu dureri chinuitoare. ,,Ce-i şi cu durerea asta ? De ce-1 doare ? Ce-o fi simţind ? Ce tare îl doare !" îşi spune Nataşa. El i-a

205

observat privirea atentă, a ridicat ochii şi a început a-i vorbi, fără să zîmbească.

,,Un Jucru doar mă îngrozeşte, a spus el. Cum ai să-ţi Jegi tu, pentru totdeauna, viaţa de un suferind ? E un chin de-o viaţă întreagă." Şi se uita cu ochi iscoditori lâ ea. Nataşa îi răspunsese atunci, ca de obicei, înainte de a fi apucat să se gîndească ce răspunde : „Nu mai poate dura mult aşa : n-are să fie cum spui. Ai să te faci sănătos — sănătos cu adevărat."

îl vedea acum iarăşi aievea şi trăia din nou tot ce sim-ţise atunci. îşi aminti privirea stăruitoare, tristă şi severă cu care-i răspunsese el la aceste cuvinte şi înţelese toată mustrarea şi deznădejdea din această stăruitoare privire.

„Va să zică eu eram de acord, îşi spunea acum Nataşa, că ar fi fost îngrozitor dacă el ar fi rămas pentru totdeauna suferind. Dar eu i-am spus atunci asta numai fiindcă asta ar fi fost pentru ej îngrozitor, pe cînd el a luat-o altfel. El şi-a spus că pentru mine ar fi putut fi îngrozitor. Pe atunci, eî mai voia încă să trăiască, îi era frică de moarte. Şi eu i-am spus-o atît de grosolan, şi de prosteşte ! Dar nu mă gîndisem la asta. Mă gîndisem la cu totul altceva. Dacă aş fi spus ceea ce gîndeam, aş fi spus : chiar dacă ar fi să moară oîte un pic, cîte un pic, sub ochii mei şi tot aş fi mai fericită decît sînt acuma. Acum... Nimic, nimeni nu mai există. Ştia el oare asta ? Nu. N-a ştiut-o şi nu o va şti niciodată. Iar acum nu se mai poate, nu se mai poate nicicînd repara asta." Şi iată că el iarăşi îi spunea cuvintele acelea, dar acum, în închipuirea ei, Nataşa, îi răspundea într-altfel. Ea îi tăia vorba şi-i spu-nea : „Ar fi îngrozitor pentru dumneata, dar şi pentru mine. Ştii bine că, fără dumneata, viaţa mea nu are nici un rost şi că suferinţa alături de dumneata este, pentru mine, cea mai mare fericire." Şi el îi lua mîna şi i-o strîngea, aşa cum i-o strînsese atunci, în seara aceea cumplită, patru zile înainte de moarte. Şi, în închipuirea ei, ea îi mai spunea şi alte cuvinte de duioşie şi dragoste, cuvinte pe care i Je-ar fi putut spune atunci. „Te iubesc... pe tine te iubesc, pe tine te iubesc..." îi spunea, frîngîn-du-şi convulsiv mîinile şi strîngînd din dinţi cu o sforfare plină de îndîrjire.

Şi o durere dulce o cuprinse şi lacrimi îi veniră în ochi. Dar, deodată, îşi puse întrebarea : cui îi spunea ea toate astea ? Unde şi cine este el acum ? Şi, iarăşi, totul se pierdu într-o nedumerire rece şi nemiloasă, şi iarăşi

206

încruntă brusc sprîncenele, privind într-acolo unde era el. Şi i se păru că e cît pe-aci să pătrundă taina... Dar, în clipa cind părea că i se va dezvălui tot ce era de neînţeles, zgo-motul puternic al clanţei de la uşă îi izbi dureros auzul. Repede şi fără nici o precauţie intră în odaie Duniaşa, sluj-nica, speriată, şi, de ibună seamă, de fel preocupată să-şi compună o expresie de circumstanţă.

— Poftiţi la tăticu, repede ! spuse Duniaşa, cu mare tulburare pe chip. O nenorocire, cu Piotr Ilici.. a venit scrisoare, adăugă ea, sughiţind de plîns.

II

PE LÎNGĂ SENTIMENTUL general al înstrăinării de toată lumea, Nataşa mai încerca, pe vremea aceea, un sentiment deosebit, de înstrăinare faţă de persoanele din familia ei. Toţi cei din casă : tatăl, mama, Sonia îi erau atît de apropiaţi, atît de obişnuiţi, încît orice vorbă a lor, orice sentiment al lor i se părea o jignire adusă lumii în care trăia de la o vreme. Şi acest sentiment de înstrăinare o făcea nu numai să fie indiferentă faţă de ai săi, ci să se uite chiar cu vrăjmăşie la dînşii. Ea o auzise pe Duniaşa spunînd ceva despre Piotr Ilici, despre o nenorocire, dar nu-i înţelesese vorbele.

„Despre ce nenorocire poate fi vorba la ei, ce nenoro-cire pot avea ei ? La ei, totul e cum era, domol, după vechile lor obişnuinţe", îşi spuse în gînd Nataşa.

Cînd ea intra în salon, tatăl său ieşea grăbit din odaia contesei. Avea faţa schimonosită şi udă de lacrimi. Se vedea că fugise din odaie ca să poată da frîu liber hohotelor de plîns care-1 sugrumau. Cînd o văzu pe Nataşa, dădu din mîini cu un gest disperat şi izbucni într-un plîns cu hohote dureroase, care-i strîmba faţa rotundă şi puhavă :

— Pe... Petea... Du-te, du-te, te... te... cheamă... ea... PIîngînd cu sughiţuri ca un copil, mai schiţă cu picioarele-i slăbite cîţiva paşi mărunţi şi repezi şi, apropiindu-se de un scaun, aproape că se prăbuşi pe speteaza lui cu faţa în palme.

Dintr-o dată, ceva ca un curent electric trecu prin toată fiinţa Nataşei. Ceva o izbi, groaznic de dureros, drept în mimă. Simţi o durere cumplită ; i se păru că se rupe ceva

207

înăuntru] ei şi că moare. Dar, ca o urmare a durerii, ea se simţi într-o clipă descătuşată de interdicţia de a trăi, care o încătuşase pînă atunci. Vazîndu-şi tatăl şi auzind de din-colo de uşă ţipătul sălbatic, înfricoşător, al mamei sale, Nataşa îşi uită pe dată şi de sine şi de durerea ei. Se re-pezi la tatăl ei, dar el, mişcînd mîna fără putere, îi arătă înspre uşa de la odaia contesei. Prinţesa Măria, palidă, cu falca de jos tremurîndu-i, ieşi de la contesă, o luă pe Nataşa de mină şi-i spuse ceva. Nataşa n-o văzu, n-o auzi. Intră cu paşi repezi pe uşă, se opri o clipă în prag, luptînd parcă cu ea însăşi şi dete apoi fuga spre mama ei. Contesa stătea într-un jilţ, se întindea ciudat şi incomod şi se izbea cu capul de perete. Sonia şi slujnicele o ţineau de mîini.

— Să vină Nai aşa, Nataşa !... ţipa ea. Nu-i adevărat, nu-i adevărat.. Minte ! Să vină Nataşa ! ţipa ea mereu, îmbrîncindu-i pe cei din jurul ei. Plecaţi toţi de aici, nu-i adevărat .' El, mort ?... Ha, ha, ha .'... Minciună !

Nataşa se aşeză cu un genunchi în jilţul ei, se aplecă asupra mamei sale, o îmbrăţişa, o trase cu putere ne-aşteptată în sus, îi întoarse faţa spre ea şi se lipi strîns de dînsa.

— Mămico ?... Draga mea !... Sînt aici, iubito... Mă- mico, continuă ea să-i tot şoptească fără întrerupere.

Nataşa nu-şi lăsă din braţe mama şi se luptă blînd cu ea, cerînd să i se aducă perne, apă, descheindu-i şi sfî-şiindu-i hainele.

— Scumpa mea, sufletul meu . ' Mamă dragă, nepre ţuită ! o mîngîia ea în şoaptă fără întrerupere, tot să - rutîndu-i capul, mîinile, faţa, şi simţind cum îi curgeau nestăvilite lacrimile, gîdilînd-o pe nas şi pe obraji.

Contesa strînse mîna fiicei sale, închise ochii şi se linişti pentru o clipă. Dar, deodată, se ridică cu o iuţeală neobişnuită, se uită cu priviri rătăcite împrejur şi, vă-zînd-o pe Nataşa, începu să-i strîngă capul din toate puterile. Apoi îi întoarse spre dînsa faţa strîmbată de durere şi i se uită îndelung în ochi.

— Nataşa, tu mă iubeşti, şopti ea cu voce domoală şi încrezătoare. Nataşa, tu n-ai să mă înşeli ? Tu ai să-mi spui tot adevărul?

Nataşa o privea cu ochii înecaţi în lacrimi, iar pe chi-pul şi în privirile ei era numai dragoste şi rugăminte de iertare.

208

— Mamă dragă, mămică ! repeta ea, încorcîndu-şi toate puterile dragostei ca să ia asupra-şi prisosul de durere care o înăbuşea pe mama sa.

Apoi, prinsă iarăşi în lupta neputincioasă cu reali-latea, mama, refuzînd să creadă că ea mai poate tră i cită vreme băiatul ei cel drag e omorît în floarea vieţii, se refugie din nou în lumea izbăvitoare a nebuniei, scăpînd de realitate.

Nataşa nu-şi dădu seama cum a trecut ziua şi noap-tea aceea, apoi ziua şi noaptea următoare. Nu dormi de fel şi nu se clinti de lingă contesă. Iubirea statornică şi răbdătoare a Nataşei părea că o învăluie pe contesă din toate părţile, în fiecare clipă, nu ca o crudă explicaţie, nici ca o mingii ere blîndă, ci ca o chemare la viaţă. în cea de-a treia noapte, contesa se linişti pentru cîteva minute şi Nataşa închise ochii, sprijinindu-se cu capul de braţul unui fotoliu. Dar patul scîrţîi şi Nataşa deschise ochii. In pat, contesa se r idicase în capul oaselor şi vorbea domol :

— Ce bine-mi pare că ai venit ! Oi fi obosit. Vrei un ceai ! Nataşa se apropie de ea. Te-ai făcut mai fru mos şi mai bărbat ! continuă contesa să vorbească, apu- cînd mîna Nataşei.

— Mamă, ce spui tu acolo ? !... — Nataşa ! El nu mai este ! Nu va mai fi niciodată !

Şi, îmbrăţişîndu-şi fiica, contesa prinse a plînge pentru întîia oară.

III

PRINŢESA MĂRIA ÎŞI AMINA plecarea. Şi Sonia şi contele încercară să mai facă cu schimbul la căpătîiul contesei, în locul Nataşei, dar nu izbutiră. Văzură că ea era singurul om care putea s-o ferească pe mama ei de nebunia deznădejdii. Trei săptămîni încheiate nu se mişcă Nataşa de lîngă mama ei, dormind în odaia ei, într-un fotoliu, dîndu-i să bea, hrănind-o şi vorbind cu dînsa fără încetare, căci numai vocea ei duioasă şi mîn-gîietoare o liniştea pe contesă.

Rana din sufletul contesei nu-şi putea găsi loc. Moar-tea lui Petea îi scurtase jumătate din viaţă. O lună de la

209

vestea aceasta, care o găsise femeie voinică şi încă plină de viaţă (avea cincizeci de ani), ieşea din odaia ei ca o bătrînă stinsă pe jumătate şi fără nici o legătură cu viaţa. Dar, aceeaşi rană care numai cît n-o omorîse pe con-tesă, rana asta nouă o trase iarăşi către viaţă pe Nataşa.

O rană a sufletului, care provine dintr-o sfîşiere a fiinţei tale morale, se închide, oricît de straniu ar părea acest lucru, puţin cîte puţin, întocmai ca şi o rană fizică. Şi, după cum o rană adîncă s-a cicatrizat şi pare că s-a vindecat cu totul, tot aistfel rana sufletească, întocmai ca şi rana fizică, se tămăduieşte cu adevărat doar prin forţa vitală lăuntrică.

Aşa se tămădui şi rana Nataşei. Ea crezuse că a sfîr-şit cu viaţa. Şi, deodată, dragostea pentru mama ei îi arătă că esenţa vieţii sale, iubirea, e încă vie într -însa. O dată redeşteptată iubirea, se deşteptă în ea şi viaţa.

Cele din urmă zile ale prinţului Andrei o legaseră pe Nataşa de prinţesa Măria. Nenorocirea cea nouă le apro-pie şi mai mult. Prinţesa Măria îşi amînă plecarea şi, t imp de trei săptămîni, o îngr iji pe Nataşa ca pe un copil bolnav. Săptămînile acestea din urmă, petrecute de Nataşa în odaia mamei ei, îi sleiseră trupul de puter i.

într-o zi, pe la amiază, prinţesa Măria, văzînd că Nataşa tremură ca scuturată de friguri, o duse în odaie la ea şi o culcă în patul ei. Nataşa se supuse, dar cînd prin-ţesa Măria lăsă storur ile şi voi să iasă, ea o chemă :

— Nu mi-i somn. Stai puţin cu mine, Mărie ! — Eşti obosită. Încearcă să dormi ! — Nu, nu ! De ce m-ai adus la tine ? Dacă mă

cheamă ea ? — Nu. li e cu mult mai bine acuma. Azi vorbea aşa

de frumos ! spuse prinţesa Măria. De pe pat, prin semiîntunericul odăii, Nataşa, cerceta

chipul prinţesei Măria. „Seamănă oare cu el ? se întrebă ea. Parcă ar semăna

şi parcă nu ! Dar e o fiinţă deosebită, străină, cu totul nouă, necunoscută. Şi mă iubeşte. Ce-o fi în sufletul ei ? E numai bunătate. Dar ce-o fi gîndind ea ? Ce ? Cu ce ochi mă vede ? Da, e o fiinţă minunată !"

— Masa ! spuse ea şi o trase cu sfială de mină. Masa, tu să nu crezi că sînt rea. Nu, Masa, draga mea ! Cit de mult te iubesc ! Să fim prietene bune, bune de tot .'

210

Şi Nataşa, îmbrăţişîndu-şi prietena, începu să-i să-rute faţa şi mîinile.'Prinţesa Măria era puţin stinghe-rită, dar o 'şi bucura această manifestare a simţămintelor Nataşei.

Din ziua aceea, între prinţesa Măria şi Nataşa se legă acea prietenie pasionată şi duioasă care numai între femei se poate afla. Se sărutau mereu, îşi spuneau una alteia cuvinte duioase şi îşi petreceau cea mai mare parte din timp împreună. Cînd una din ele pleca de acasă, cealaltă era neliniştită şi căuta să i se alăture. Se simţeau într-o mai mare armonie cu sine cînd erau arnîndouă laolaltă decît cînd erau despărţite, fiecare singură cu ea însăşi. între ele se statornicise mai mult decît o simplă prietenie : era sentimentul unic că numai alături de cealaltă putea fiecare trăi cu adevărat.

Uneori tăceau amîndouă ceasuri întregi ; alteori, după ce se culcau, începeau să vorbească şi asta ţinea pînă dimineaţa. De cele mai multe ori, vorbeau de trecutul lor îndepărtat. Prinţesa Măria povestea despre copilăria ei, despre mama şi tatăl ei, despre visurile ei ; iar Nataşa, care odinioară respingea cu calmă lipsă de înţelegere viaţa de devotament şi de supunere şî poezia jertfirii creştine de sine însuşi, acum, din dragoste pentru prin-ţesa Măria, începu să îndrăgească şi trecutul prinţesei şi pricepu un aspect al vieţii .pentru care, pînă atunci, nu avusese nici o înţelegere. Nici nu se gîndea să adopte în viată supunerea şi jertfirea de sine, fiindcă era obişnuită să caute cu totul altfel de bucurii, dar căpătă înţelegere şi putu îndrăgi la cealaltă această virtute care, pînă atunci, îi rămăsese neînţeleasă. Şi prinţesei Măria, tot ascul-tînd istorisirile din copilăria şi din adolescenţa Nataşei, începu să i se dezvăluiască o latură a vieţii pe care n-o înţelesese pînă atunci : încrederea în viaţă, în bucuria de a trăi.

întocmai ca şi pînă atunci, ele nu vorbeau nici acum despre ăînsul, ca să nu pîngărească prin vorbe — cum li se părea lor — măreţia sentimentului care trăia în inimile lor ; şi tăcerea aceasta, aşternută asupra me-moriei lui, le făcu să-1 uite încetul cu încetul, fără să-şi dea seama.

Nataşa slăbise, se făcuse palidă şi îşi pierduse într-a-l.îtn puterile trupeşti, încît nu vorbeau toţi decît de sănă-tatea ei, lucru care îi făcea plăcere. Şi, uneori, o cu-

211

prindea pe neaşteptate nu numai frica de moarte, ci şi frica să nu se îmbolnăvească, să nu slăbească, să nu se facă urîtă şi, fără să vrea, se uita cîteodată cu luare-a,minte la braţul ei gol, se mira de slăbiciunea lui, sau rămînea cu dimineţile dinaintea oglinzii, uitîndu-se la faţa ei trasă, vrednică de milă după cum i se părea. îşi închipuia însă că aşa trebuie să fie şi, totodată, o apuca teama şi tristeţea.

O dată, urcîndu-se grăbită la etaj, simţi că respiră greu. îşi găsi îndată de lucru jos, apoi fugi din nou sus, încercîndu-şi puterile şi observîndu-se pe ea însăşi.

Altă dată, o strigă pe Duniaşa şi băgă de seamă că vocea îi suna cam dogit. Atunci o mai strigă o dată, cu toate că auzea paşii Duniaşei, o strigă cu vocea aceea din piept, pe care o avea de cînd cînta, şi se ascultă singură.

Nataşa nu-şi dădea încă seama şi nici n-ar fi putut-o crede, dar prin stratul de mîl ce-i înnămolise — după părerea ei — pentru totdeauna sufletul, începuseră să răzbată, subţiri şi delicate, fire de iarbă tînără, care aveau să prindă rădăcini adinei şi să acopere, cu revăr-sarea lor de viaţă, durerea care o apăsase pînă acum şi de care, în curînd, nu va mai rămînea nici urmă. Rana înce-puse să i se vindece pe dinăuntru.

Pe la sfîrşitul lui ianuarie, prinţesa Măria plecă la Moscova şi contele stărui să plece şi Nataşa cu ea, ca să consulte acolo doctorii.

IV

DUPĂ CIOCNIREA DE LA VIAZMA, unde Kutuzov nu putuse înfrîna dorinţa trupelor sale de a-i da peste cap pe francezi, de a le tăia retragerea ete, mişcările ce urmară — atît mişcările francezilor care fugeau de ruşi, cît şi ale ruşilor care fugeau după francezi — se desfăşu-rară fără nici o luptă, pînă la Krasnoe. Goana francezilor fu atît de rapidă, îneît armata rusă nu se mai putu ţine după ei, iar caii cavaleriei şi artileriei refuzau să mai meargă şi toate ştirile asupra mişcărilor inamice se do-vedeau mereu neconforme cu realitatea.

212

Oamenii din trupele ruseşti erau atît de istoviţi de .'ceste neîntrerupte marşuri zilnice, de cîte patruzeci de verste, incit nu-şi mai puteau accelera mersul.

Ca să înţelegem gradul de istovire a armatei ruse, e de ajuns să pătrundem însemnătatea faptului că, deşi nu avusese pe tot parcursul marşului, de la Tarutino încoace, mai mult de cinci mii de răniţi şi de morţi şi nu lăsase inamicului nici o sută de prizonieri, armata, care numă-rase, plecînd din Tarutino, o sută de mii de oameni, a ajuns totuşi la Krasnoe numai cu cincizeci de mii.

Iuţeala marşului ruşilor pe urmele francezilor a ac-(ionat asupra lor cu un efect tot atît de destructiv ca şi aceea a fugii de ruşi asupra francezilor. Deosebirea era nu-mai că armata rusă mergea după bunul ei plac, fără ame-ninţarea dezastrului care plutea deasupra capului armatei franceze, şi că bolnavii şi cei rămaşi în urmă din armata franceză rămîneau în mîinile duşmanului, în t imp ce î-uşii rămaşi în urmă rămîneau la ei acasă. Principala cauză a scăderii armatei napoleoniene a fost iuţeala mar-şului, şi dovada neîndoielnică a acestui lucru este scă-derea corespunzătoare a armatei ruse.

întreaga acţiune a lui Kutuzov, atît la Tarutino cît şi la Viazma, s-a îndreptat — pe cît i-a stat în putinţă — doar înspre stăruinţa de a nu opri (aşa cum ar fi vrut la Petersburg şi pe front generalii ruşi) marşul acesta uci-gător pentru francezi şi, dimpotrivă, de a înlesni acest marş şi de a căuta să uşureze, în acelaşi timp, marşul pro-priilor sale trupe.

Dar, în afară de aceasta, din clipele în care, în rîndu-rile trupelor, începuseră să se arate rezultatele oboselii şi pierderile mari pricinuite de iuţeala marşului, lui Kutuzov i se mai prezentă încă un motiv de a domoli mişcarea trupelor şi de a aştepta. Scopul trupelor ruseşti era urmărirea francezilor. Drumul francezilor nu era însă cunoscut şi, de aceea, cu cît trupele noastre se ţi-neau mai de aproape pe urmele francezilor, cu atît parcurgeau drum mai mult. Numai urmărindu-i de la oarecare distanţă, trupele ruse ar fi putut scurta drumul, tăind unele zigzaguri pe care le făcea inamicul. Toate iscusitele manevre, pe care le propuneau generalii, se traduceau în mişcări de trupe şi în lungirea etapelor, în timp ce singurul obiectiv înţelept consta în scurtarea acestor etape. Şi către acest obiectiv a fost dirijată, de-a

213

lungul întregii campanii, de la Moscova la Wilna, acţiu-nea lui Kutuzov, nu în chip întîmplător şi nici cu între-ruperi, ci cu atîta consecvenţă, încît el n-a schimbat-o nici o clipă cu alta,

Kutuzov ştia, nu pe cale raţională sau ştiinţifică, ci cu toată făptura sa de rus, ştia şi simţea ceea ce simţea fiecare soldat rus, că francezii sînt înfrînţi, că duşmanul e pus pe fugă şi că trebuie urmărit pînă ce e scos din ţară ; dar, totodată, el simţea — laolaltă cu soldaţii lui — greutatea acestui marş, cum nu se mai pomenise nici în ce priveşte repeziciunea, nici în ce priveşte anotimpul.

Dar generalilor, mai ales celor ce nu erau ruşi — dor-nici să se distingă, să uluiască pe cineva, să facă prizo-nieri, nu se ştie pentru ce, pe vreun duce sau vreun rege — acestor generali li se părea că tocmai acum, cînd orice bătălie era şi nedemnă şi absurdă, că tocmai acum venise timpul să se dea bătălii şi să fie învins nu ştiu cine. Kutuzov ridica doar din umeri, atunci cînd i se propuneau, unul după altul, proiectele de manevre care trebuiau executate cu soldaţii aceia prost încălţaţi, fără mantale îmblănite şi pe jumătate flămînzi, care, într-o singură lună, fără să se dea nici o luptă, se şi topiseră pe jumătate şi cu care, în ipoteza celei mai favorabile des-făşurări a acestei fugăriri ce nu se mai sfîrşea, trebuiau să mai străbată pînă la graniţă un spaţiu, mai întins decît acela pe care-1 străbătuseră.

Cu deosebire se manifesta această dorinţă de a se distinge şi de a manevra, de a da inamicul peste cap şi de a-i tăia retragerea, ori de cîte ori trupele ruseşti ajungeau mai aproape de trupele franceze.

Aşa s-a întîmplat la Krasnoe, unde se aşteptau să gă-sească doar una din cele trei coloane de francezi şi au dat nas în nas cu însuşi Napoleon, în fruntea a şaispre-zece mii de oameni. Oricît a încercat Kutuzov toate mij-loacele ca să-şi izbăvească armata de această ciocnire nefastă şi să-şi cruţe oamenii, totuşi, la Krasnoe, timp de trei zile, soldaţii armatei ruseşti vlăguite duseră pînă la capăt distrugerea unor grupuri franceze de adunătură.

Toii scrisese iarăşi o ordine de bătaie : die erste Kol-lonne marschiert ş.a.m.d. Dar ca întotdeauna, totul s-a desfăşurat altfel decît în ordinea de bătaie. Prinţul Eugen de Wurtemberg deschise focul, de pe un deal, împotriva cetelor de francezi care fugeau, şi ceru stăruitor întăriri,

214

care însă nu-i veniră. Francezii, ocolindu-i pe ruşi în timpul napţii, se împrăştiau, se ascundeau prin păduri şi fugeau care cît puteau mai departe.

Miloradovici, cel care spunea că nici nu vrea să audă de problemele administrative ale detaşamentului său, omul pe care nimeni nu-1 putea găsi cînd era vreodată nevoie de el, „chevalier sans peur et sans reproche", cum îşi spunea el singur, şi mare amator de convorbiri cu francezii, trimite nişte parlamentari, cerîndu-le francezilor să se predea, pierde vremea şi face altceva deeît avea ordin să facă.

— Băieţi, vă dăruiesc coloana asta ! spunea el, ieşind în fruntea trupelor şi arătîndu-le cavaleriştilor săi pe francezi. Şi călăreţii îşi îndemnau cu pintenii şi cu să-biile caii care abia 'dacă se mai puteau mişca, pentru ca, după sforţări mari, să ajungă în trap slab la coloana ce le fusese dăruită, adică la o gloată de francezi cu mem-brele degerate, ţepeni de frig şi flămînzi ; iar coloana care le fusese dăruită arunca armele şi se preda, căci de mult aştepta ea să facă asta.

La Kxasnoe, douăzeci şi şase de mii de oameni fură luaţi prizonieri, fură capturate sute de -tunuri şi un băţ, căruia-i ziceau baston de mareşal, apoi urmară certuri pentru stabilirea acelora care se distinseseră şi toţi fură mulţumiţi, cu toate că regretară mult că nu-1 luaseră pri-zonier pe Napoleon sau, dacă nu pe el, măcar pe vreunul din eroii lui, vreun mareşal, de exemplu, şi se învinuiră pentru asta unii pe alţ ii, şi toţi pe Kutuzov, mai cu seamă.

Oamenii aceştia, mînaţi de pasiunile lor, erau doar executorii orbi ai celei mai triste legi a necesităţii, dar se considerau eroi şi îşi închipuiau că isprava lor era o treabă foarte demnă şi foarte nobilă. îl învinuiau pe Kutuzov şi spuneau că el fusese, chiar de la începutul campaniei, cel care-i împiedicase să-1 învingă pe Napo-leon, că nu se gîndea decît să-şi satisfacă pasiunile, că nu voise să plece din Polotnianîe Zavodî, pentru că se simţise bine acolo, că la Krasnoe oprise marşul, fiindcă, .•il'lînd de prezenţa lui Napoleon, îşi pierduse cu desă-vîrşire capul şi că aproape s-ar putea bănui că e înţeles cu Napoleon, că ar fi fost cumpărat de acesta * etc, etc. Şi nu numai contemporanii, împinşi de pasiunile lor,

Memoriile lui Wilson.

215

vorbeau aşa, dar şi posteritatea şi istoria l-au numit grand pe Napoleon, în vreme ce pe Kutuzov străinii l-au so-cotit un bătrîn curtean şiret, desfrînat şi slab, iar ruşii au văzut în el ceva nedefinit, o păpuşă oarecare, de folos doar prin numele rusesc pe care-1 purta...

V

PRIN ANII 1812 ŞI 1813, Kutuzov a fost de-a dreptul învinuit de greşeli. împăratul era nemulţumit de el. Iar într-o istorie, scrisă nu de mult din înalt ordin, sta scris că acest Kutuzov a fost un curtean şiret şi mincinos, pe care pînă şi numele lui Napoleon îl înfricoşa şi care, prin greşelile comise la Krasnoe şi Berezina, a lipsit ar-mata rusă de gloria deplinei victorii asupra francezilor. '

Asta-i soarta nu a oamenilor mari, nu a acelor grands hommes pe care spiritul rus nu-i recunoaşte, ci a acelor oameni rari, întotdeauna solitari, care, înţelegînd voinţa providenţei, îşi subordonează acesteia propria lor voinţă. Mulţimea îi pedepseşte urîndu-i şi dispreţuindu-i pen-tru vina de a fi înţeles legile supreme.

Pentru istoricii ruşi (ciudat şi groaznic lucru !) Na-poleon — această unealtă netrebnică a istoriei, care nici-odată şi nicăieri, nici chiar în surghiun, n-a dat dovadă de demnitate omenească — Napoleon este obiect de ad-miraţie şi de entuziasm, este un grand. Pe cînd Kutuzov, acest om care, de la începutul şi pînă la sfîrşitul acţiunii sale din anul 1812, de la Borodino şi pînă la Wilna, ne-abătîndu-se nici o singură dată măcar, prin nici o faptă cu nici o iotă, de la planul său, poate fi socotit un exemplu rar în istor ie de abnegaţie şi de putere de a intui în prezent însemnătatea viitoare a unui eveniment — Kutuzov li se părea ceva nedefinit şi vrednic de mila şi, atunci cînd vorbesc de rolul lui în 1812, ei parcă s-ar cam ruşina întotdeauna de ceva.

In realitate, cu greu ar găsi cineva exemplu de per-sonalitate istorică, a cărei activitate să fi fost atît de

1 Istoria anului 1312 a lui Bogdanovici ; caracterizarea lui Kutuzov şi consideraţiuni asupra rezultatelor nemulţumitoare ale luptelor de la Krasnoe.

216

consecvent şi de statornic îndreptată spre unul şi ace-laşi ţel. Cu greu şi-ar putea închipui cineva ţel mai demn şi mai în acord cu voinţa întregului popor. Şi mai cu greu încă s-ar putea găsi în istorie alt caz, în care ţinta pe care şi-a propus-o o personalitate istorică să fi fost la fel de desăvîrşit atinsă ca ţinta spre care a fost îndreptată toată activitatea lui Kutuzov, în anul 1812.

Kutuzov n-a vorbit niciodată despre cele patruzeci de secole care privesc din vîrful piramidelor, despre sa-crificiile pe care le aducea patriei, despre cele ce voia să săvîrşească sau săvîrşise ; el, în general, n-a vorbit nici-odată despre sine însuşi, n-a jucat teatru ; s-a arătat în-totdeauna omul cel mai simplu şi mai obişnuit şi a rostit cele mai simple şi mai obişnuite lucruri. Scria scrisori 1'iicelor sale şi doamnei de Stael, citea romane, se simţea bine în societatea femeilor frumoase, glumea cu generalii, cu ofiţerii şi cu soldaţii şi nu contrazicea niciodată pe cei care voiau să-i demonstreze ceva. Cînd contele Rastopcin a venit în fuga calului la podul peste Iauza ca să-i aducă personal învinuirea că el, Kutuzov, este cel care a dus Moscova la pieire şi i-a spus : „N-ai făgăduit dumneata că nu vei părăsi Moscova fără luptă ? Kutuzov a răspuns : ..Nici n-o voi părăsi fără luptă !" cu toate că Moscova şi fusese părăsită. Cînd Arakceev, venit la el din partea împăratului, i-a spus că ar trebui să-1 numească pe Er-molov comandant al artileriei, Kutuzov a răspuns : „Da, tocmai asta spuneam şi eu !" deşi nu trecuseră nici cîteva clipe de cînd spusese cu totul altceva. Ce-i păsa lui, sin-gurul om care înţelesese atunci toată uriaşa însemnătate a evenimentelor, în mijlocul cetei de nepricepuţi ce-1 în-conjura, ce importanţă avea pentru el faptul că Rastopcin lua asupră-şi sau îi atribuia lui nenorocirea Moscovei ? încă şi mai puţin îl putea interesa cine să fie numit co-mandant al artileriei.

Şi nu numai în împrejurările acestea, ci tot timpul, acest om bătr în, a juns pr intr -o experienţă de o viaţă la convingerea că nu gîndurile şi cuvintele care le exprimă pun în mişcare oamenii, rostea vorbe cu totul lipsite de sens, adică spunea ce-i venea mai întîi pe limbă.

Dar acelaşi om, atît de puţin atent la vorbele sale, n-a spus, în tot cursul activităţii lui, nici un cuvînt care să nu fi fost în acord cu acel ţel unic, spre atingerea căruia a ţintit în tot cursul războiului. Deşi avea convingerea

217

dureroasă că nu va fi înţeles, şi-a tot spus mereu părerea, împotriva voinţei sale, în cele mai deosebite împrejurări. Incepînd cu bătălia de la Borodino, de la care au pornit neînţelegerile cu cei din jurul lui, el a fost singurul care a spus că bătălia de la Borodino a constituit o victorie şi a repetat această afirmaţie şi prin viu grai şi în rapoartele sale, pînă la moarte. Singur el a spus că pierderea Moscovei nu înseamnă pierderea Rusiei. Drept răspuns lui Lauriston, care venise cu propuneri de pace, el a spus că pace nu poate fi, pentru că aceasta este voinţa poporului, singur el a spus în perioada retragerii francezilor, că toate manevrele noastre sînt inutile, că totul se face de la sine mai bine decît am dori-o noi, că trebuie să i se ofere inamicului un pod de aur, că nici bătălia de la Taru-tino, nici aceea de la Viazma, nici aceea de la Krasnoe nu erau necesare, că trebuia să avem trupe cînd vom ajunge la graniţă, că el nu dă un rus nici pentru zece francezi.

Şi singur el, acest curtean, cum ne este înfăţişat, care-1 minte pe Arakceev ca să fie pe placul împăratului — sin-gur el, acest curtean, i-a spus, la Wilna, împăratului, atră-gîndu-şi prin aceasta dizgraţia lui, că ducerea mai departe, dincolo de hotare, a războiului, este nefolositoare şi dău-nătoare.

Dar numai cuvintele n-ar fi de ajuns pentru a de-monstra că el înţelesese, pe vremea aceea, însemnătatea evenimentelor. Acţiunile lui sînt toate, fără cea mai mică abatere, îndreptate spre unul şi acelaşi ţel, constînd din trei puncte : 1) încordarea tuturor forţelor pentru cioc-nirea cu francezii, 2) înfrîngerea acestora şi 3) izgonirea lor din Rusia, făcînd, pe cît posibil, cît mai uşoare suferinţele poporului şi ale armatei.

El, acest Kutuzov, care tărăgănează lucrurile şi a cărui deviză este : răbdare şi răgaz, el, duşmanul acţiuni-lor decisive, dă bătălia de la Borodino, făcînd pentru ea pregătiri într-o atmosferă de solemnitate fără precedent. El, acest Kutuzov, care la Austerlitz, înainte de începerea bătăliei, a spus că va fi pierdută, la Borodino a susţinut, în ciuda părerii generalilor săi convinşi de contrariul şi în ciuda faptului, fără precedent în toată istoria, ca, după o bătălie cîştigată, o armată să se retragă — el sin-gur, ţinîndu-le tuturor piept, a susţinut sus şi tare că bătălia de la Borodino fusese o victorie. El singur a stă-

218

ruit, tot timpul cît a durat retragerea, să nu se mai dea bătălii, ajunse cu totul nefolositoare, să nu se înceapă un nou război şi să nu se treacă dincolo de hotarele Rusiei.

Astăzi ne e uşor, cu condiţia să nu atribuim acţiunii maselor scopuri care n-au existat decît în capul a vreo zece oameni, ne e uşor să înţelegem sensul evenimentului, dat fiind că putem avea în faţă evenimentul în întregul lui şi cu toate urmările sale.

Dar cum se face oare că singur acest bătrîn, împo-triva părerii generale, a putut să ghicească atunci atît de just însemnătatea evenimentului din punctul de vedere al poporului, încît să nu-1 trădeze nici o singură dată, în Lot cursul activităţii sale ?

Izvorul acestei neobişnuite forţe de a pătrunde tîlcul fenomenelor în desfăşurare era sentimentul naţional pe care îl avea în toată puritatea şi puterea lui.

Numai pentru că presimţea în el sentimentul acesta, a ajuns poporul, în chip atît de ciudat şi împotriva voin-[ei ţarului, să-1 aleagă tocmai pe el, bătrînul aflat în diz-graţie, ca reprezentant al războiului popular. Şi numai acest sentiment naţional 1-a ridicat la acea înălţime umană unică, de la care el, comandantul suprem, şi-a putut în-corda toate puterile, tinzînd nu la uciderea şi extermi-narea oamenilor, ci la izbăvirea lor şi la compasiunea faţă de dînşii.

Figura aceasta simplă, modestă şi tocmai de aceea cu ;;devărat măreaţă, nu putea intra în acel tipar mincinos al eroului european, aşa-zisul conducător de oameni, pe care 1-a născocit istoria.

Pentru lacheu nu poate exista om mare, fiindcă lacheul are ideile lui despre măreţie.

VI

5 NOIEMBRIE A FOST ÎNTÎIA zi a aşa-numitei bătă-l i i de la Krasnoe. Spre seară, atunci cînd, după multe discuţii în contradictoriu şi greşeli de-ale generalilor, care ajunseseră în alte puncte decît trebuiau să ajungă, după re adjutanţii trimişi cu contraordine se şi imprăştiaseră în Luate direcţiile, se văzu limpede că inamicul fuge de peste I u l şi că bătălia nu mai putea să aibâ loc şi n-avea să aibă

219

loc, Kutuzov plecă de la Krasnoe şi ajunse la Dobroe, unde se strămută în ziua aceea cartierul general.

Era o zi senină şi geroasă. Kutuzov, călare pe calul său alb şi gras, urmat de o suită imensă de generali nemul-ţumiţi de el şi murmurînd împotriva lui, se îndrepta spre Dobroe. Pe tot parcursul, se vedeau înghesuindu-se gru-purile de prizonieri francezi luaţi în ziua aceea, care se încălzeau la focuri (în ziua aceea fuseseră luaţi prizonieri şapte mii de oameni). Nu departe de Dobroe, înşiraţi pe' drum, lîngă un lung şirag de tunuri franţuzeşti fără atelaje, o mulţime imensă de prizonieri zdrenţăroşi, îmbrobodiţi şi înfofoliţi care cu ce-i căzuse sub mînă, umplea văzduhul de rumoarea glasurilor lor. La apropierea comandantului] suprem le amuţi murmurul şi ochii tuturor se aţintiră! spre Kutuzov, care, cu şapca lui albă cu banta roşie şi cu i mantaua vătuită, care sta umflată ca o cocoaşă pe umerii lui aduşi, mergea la pas, domol, pe drum. Unul din gene- i rali îi dădu raportul, spunîndu-i unde fuseseră capturaţi prizonierii şi tunurile.

Kutuzov era, pe cît părea, îngrijorat de ceva şi nu as-culta ce-i spunea generalul. Privea nemulţumit printre gene, uitîndu-se atent şi stăruitor la siluetele prizonie-rilor, care prezentau ochilor o privelişte cumplit de jal- [ nică. Cea mai mare parte din soldaţii francezi erau desfi-guraţi, din cauză că le degeraseră nasurile şi obrajii şi aproape toţi aveau ochii roşii, umflaţi şi plini de puroi. J

O ceată de francezi poposise chiar la marginea drumu-lui şi doi soldaţi — faţa unuia din ei era plină de bube — rupeau cu mîinile o halcă de carne crudă. Ceva înfricoşă-tor şi animalic se răsfrîngea în privirea fugară pe care ei o aruncară celor care treceau prin faţa lor şi în expresia în-j ciudată cu care soldatul cu faţa buboasă, după ce se i uitase la Kutuzov, se întorsese şi—şi văzuse mai departe j de treabă.

Kutuzov se uită lung şi atent la cei doi soldaţi ; se în-cruntă şi mai mult, clipi repede din ochi şi dădu gîndi-tor din cap. în alt loc văzu un soldat rus care, rîzînd şil bătînd pe umeri un francez, îi spunea cu prietenie ceva.J Kutuzov clătină iar din cap, cu aceeaşi expresie.

— Ce spui tu ? îl întrebă el pe generalul care-i dădea înainte cu raportul şi-i atrăgea comandantului supremi atenţia asupra unor drapele franceze capturate, care fîl— i fîiau în faţa frontului regimentului Preobrajenski.

220

— A, drapelele ! zise Kutuzov, desprinzîndu-se cu

vădită greutate de gîndul care-1 preocupa. Se uită distrat împrejur. Mii de ochi îl priveau din toate părţile şi toată lumea aştepta să-i prindă spusele.

în faţa regimentului Preobrajenski, Kutuzov se opri, oftă din greu şi închise ochii. Cineva din suită făcu din mină un semn soldaţilor care purtau drapelele să se apro-pie de Kutuzov şi să le pună în picioare în jurul coman-dantului suprem. Kutuzov tăcu cîteva clipe şi, vădit fără nici un chef, supunîndu-se necesităţii impuse de situaţia lui, înălţă capul şi începu să vorbească. Grupuri mari de ofiţeri îl înconjurară. El învălui atent cu privirea cercul de ofiţeri şi recunoscu pe cîţiva din ei.

— Vă mulţumesc la toţi ! spuse el, întorrindu-se mai întîi spre soldaţi, apoi din nou spre ofiţeri. în tăcerea care domnea în jurul lui, răsunară deosebit de limpede cuvintele sale, domol rostite. Vă mulţumesc la toţi pentru serviciul vostru greu şi credincios ! Victoria e deplină şi Rusia nu vă va uita. Glor ia va fi a voastră pe veci ! Tăcu puţin şi se uită împrejur.

— Apleacă-i, apleacă-i aşa capul ! spuse el către un soldat ce ţinea un vultur francez şi-1 aplecase pe neaştep tate în faţa drapelului celor din regimentul Preobrajenski. Mai tare, mai jos, uite-aşa ! Ura, băieţi ! rosti el, adresîn- du-se soldaţilor şi bărbia i se mişcă repede.

— Ura ! Uraa ! răcniră mii de voci. Cît timp soldaţii strigară urale, Kutuzov se aplecă în

şa, lăsă capul în jos şi privirile i se aprinseră de o stră-lucire blinda, parcă şi puţin ironică.

— Uite ce-i, fraţilor ! continuă el, cînd uralele înce tară...

Şi, deodată, vocea şi expresia feţei i se schimbară ; nu mai vorbea comandantul suprem ; vorbea un om bătrin şi simplu, care — era vădit — voia să le împărtăşească ceva cît se poate de folositor tovarăşilor săi.

în grupul de ofiţeri şi printre soldaţi se stîrni un frea-măt, ca şi cum cu toţii ar fi vrut să audă mai lămurit ce avea să le spună acum.

— Uite ce-i, fraţilor ! Eu şt iu că nu vă e uşor, dar n-avem ce face ! Mai răbdaţi oleacă ; nu ne-a mai rămas mult ! Să-i petrecem pe musafiri pînă peste hotare şi ne odihnim noi atunci. Tot ce-aţi făcut voi, ţarul vostru n-are

221

să uite. Vă e greu, ştiu, dar voi sînteţi cel puţin acasă ; pe cînd ei, uitaţi-vă în ce hal au ajuns, — spuse el, ară-tînd spre prizonieri. — Mai rău decît cei din urmă cerşe-tori ! Cît timp erau puternici, nu ne-a fost nici o milă de ei, dar acum, ne poate fi şi milă. Sînt şi ei oameni. Nu-i aşa, băieţi ?

Kutuzov se uită în jurul său şi, în privirile aţintite cu respectuoasă nedumerire asupra sa, citi că-i aprobau spusele • chipul începu să i se facă din ce în ce mai lumi-nos şi un zîmbet bun, bătrînesc îi înstela, pe la colţurile gurii şi ale ochilor, zbîrciturile. Tăcu puţin şi înclină capul nedumerit parcă.

— Şi iar ne întoarcem şi zicem : cine dracu i-a che-mat aici, la noi ? Aşa le trebuie, dă-i în... spuse el deodată, ridicînd capul. Şi, fluturîndu-şi cravaşa, o porni, pentru întîia oară de la începutul acestei campanii, la galop, însoţit de rîsetele şi uralele soldaţilor, care rupseseră rîndurile.

Este problematic ca vorbele lui Kutuzov să fi fost înţelese de trupe. Nimeni nu ar fi putut reda conţinutul cuvîntării feldmareşalului, cu începutul ei solemn şi cu sfîrşitul ei simplu, bătrînesc. Dar tîlcul inimos al aces-tei cuvîntări fusese înţeles ; şi sentimentul de măreaţă sărbătoare a biruinţei, împreună cu mila faţă de duşman şi cu conştiinţa dreptăţii proprii, sentimentul care îşi găsise expresia tocmai în această înjurătură bătrînească lipsită de orice răutate, le merse drept la inimă, fiindcă sentimentul acesta se afla în inima fiecărui soldat şi toţi îl exprimau acum printr-un strigăt de bucurie, ce răsună încă multă vreme. Cînd, după asta, un general veni să-1 întrebe dacă n-ar vrea cumva comandantul suprem să i se aducă trăsura, lui Kutuzov, cînd dădu să răspundă, îi tremură pe neaşteptate vocea, atît de adînc emoţionat era.

VII

LA 8 NOIEMBRIE, ULTIMA ZI a luptelor de la Kras-noe, se lăsa întunericul cînd trupele ajunseră unde trebu-iau să mîie peste noapte. Fusese o zi pe de-a-ntregul li-niştită, geroasă, cu ninsoare uşoară şi rară ; spre seară, începuse să se însenineze. Printre fulgii de zăpadă se

222

zărea bolta cerului neagrâ-viorie şi înstelată, iar gerul începu să se înăsprească.

Un regiment de muşchetari, care plecase din Tarutino cu un efectiv de trei mii de oameni, sosise, printre cele dintîi, doar cu nouă sute de oameni ce-i rămăsese la locul indicat pentru cantonare, un sat situat pe drumul prin-cipal. Ofiţerii cu încartiruirea, trimişi înainte, ieşiră acum întru întîmpinarea regimentului cu vestea că toate izbele erau ocupate de francezi — care bolnavi, care morţi — şi de cavalerişti şi de comandamente. Nu mai era decît o izbă liberă pentru comandantul regimentului.

Comandantul regimentului se îndreptă spre izba ce-i fusese rezervată, iar regimentul, după ce străbătu satul, se opri în preajma ultimelor izbe, în drum, şi îşi clădi armele în piramidă.

Ca un animal uriaş cu o mulţime de membre, regi-mentul se apucă de treabă, ca să-şi pregătească un cul-cuş şi hrană. O parte din soldaţi se răspîndiră, intrînd în zăpadă pînă la genunchi, prin crîngul de mesteceni din dreapta satului şi, nu după multă vreme, începură să se audă în,pădure lovituri de topor şi de baionete, tros-nete de crengi frînte şi glasuri voioase ; altă parte din soldaţi rămăseseră pe loc şi se învîrteau pe lîngă căru-ţele şi caii regimentului, adunaţi toţi laolaltă ; aceştia scoteau cazane sau pesmeţi, ori dădeau nutreţ cailor ; o a treia parte a soldaţilor se răspîndiră prin sat, în cău-tare de locuinţe pentru ofiţeri, curăţind izbele ţărăneşti de cadavrele francezilor şi cărînd scînduri, lemne uscate şi paie smulse din acoperişuri, necesare pentru focuri, precum şi garduri de nuiele, ca să-i ferească de vînt.

în spatele unei izbe de la marginea satului vreo cinci-sprezece oameni împingeau cu strigăte voioase în peretele înalt, de nuiele, al unui şopron, pe care apucaseră să-1 şi dezvelească de acoperiş.

— Hei-rup, o dată toţi ! răsunau vocile lor şi, în întu nericul nopţii, imensa împletitură de nuiele, presărată cu fulgi de omăt, trosni din încheieturi. Pîrîiturile stîlpilor de jos se înteţiră şi, în cele din urmă, tot peretele se pră văli o dată cu soldaţii care se împinseseră în el. Răsună un chiot sălbatic de bucurie însoţit de hohote de rîs.

— Cîte doi ! Adu prăjina încoace ! Aşa-a. Un'te bagi, mă ?

223

— Hai, o dată !... Da'ia staţi, băieţi !... S-o luăm cu cîntec !

Toţi tăcură şi o voce domoală, catifelată şi plăcută începu un cîntec. La sfîrşitul celei de-a treia strofe, o dată cu ultimul sunet, douăzeci de glasuri strigară laolaltă : ,,Hei, rup... o dată toţi. Merge ! Dă-i bătaie băiete !"... Dar, în ciuda tuturor opintelilor lor, împletitura de nuiele parcă nici nu se urnise din loc şi, în tăcerea care se aşternu, se auzea cum gîfîiau din greu.

— Ei, măi, cei de la a şasea ! Lua-v-ar dracu ! Veniţi de puneţi mîna... Altă dată vom da şi noi ajutor !

Vreo douăzeci de oameni din compania a şasea, care mergeau spre sat, se alăturară celor ce tîrau împletitura. Şi peretele de nuiele încovoiat, lung ca la vreo cinoi stînjeni şi lat cam de unul, o porni înainte, pe uliţa satu-lui, strivind sub greutatea Iui umerii soldaţilor, care abia-şi mai trăgeau sufletul.

— Hai, măi, ce ţi-e ?... Ia uite !... Ce-ai înţepenit lo cului ?... Dă-i drumul ! Aşa...

înjurăturile vesele şi neobrăzate se ţineau lanţ. — Ce-i cu voi, mă ? răsună deodată vocea autoritară

a unui militar, care se repezise la grupul cu povara. — Ici-s boierii, ia ! In izbă e chiar ghinărarul şi voi,

lua-v-ar dracu, suduiţi de mamă ! Facu-vă şi dregu-vă eu vouă ! se răsti plutonierul şi, făcîndu-şi vînt, trînti cu toată puterea un ghiont în spinarea soldatului care-i veni mai la îndemînă. Ce, adică mai încet n-ăţi fi putînd ?

Soldaţii tăcură. Cel pe care-1 lovise plutonierul începu să-şi şteargă, tuşind, faţa, însîngerată atunci cînd se izbise de împletitură.

— Da' ştiu că m-a pocnit, al dracului ! M-a făcut numai sînge, toată mutra ! zise el sfios, în şoaptă, după ce plutonierul se depărtase.

— Şi, zi, nu-ţi place, hai ! rosti o voce glumeaţă. Şi, domolindu-şi glasurile, ceata o porni mai departe. Cum trecură însă de sat, prinseră iarăşi a vorbi tare, presă- rîndu-şi vorbirea cu aceleaşi înjurături fără rost.

In izba pe lîngă care trecuseră soldaţii se adunaseră comandanţii superiori şi, în timp ce beau ceai, convor-birea în legătură cu evenimentele zilei trecute şi cu mane-vrele plănuite pentru viitor continua cu aprindere. Fu propus un marş de flanc prin stînga, menit să taie calea viceregelui şi să creeze posibilitatea de a-1 lua prizonier.

224

Cînd soldaţii care tîrau peretele de nuiele ajunseră lâ locul de popas, în mai multe părţi începuseră să ardă focurile bucătăriilor. Lemnele trosneau, zăpada se topea şi umbrele negre ale soldaţilor se mişcau încoace şi încolo, pe tot spaţiul ocupat de dînşii, pe zăpada acum bătătorită.

Răsunau din toate părţile lovituri de topoare şi de baionete la lucru. Fără nici un fel de ordin, se făceau toate. Se cărau lemne pentru noapte, se improvizau împle-tituri de nuiele, sălaşe pentru comandanţi, mîncarea fier-bea în gamele şi mulţi dintre soldaţi îşi controlau armele şi echipamentul.

Peretele de nuiele adus de cei din compania a opta fu înfipt în formă de semicerc, cu spatele spre miazănoapte, proptit în bîrne, şi în dreptul lui, fu aprins un foc. Se sună adunarea, se făcu apelul, oamenii cinară ; şi toţi se aciuară pe lîngă focuri, care cîrpindu-şi încălţămintea, care fumînd pipă, care, dezbrăcaţi la piele, opărindu-şi păduchii.

VIII

S-AR FI PUTUT CREDE CĂ, în condiţiile acelea de viaţă atît de grele, încît aproape că nu era cu putinţă să ţi le închipui măcar, condiţii în care se găseau soldaţii ruşi, fără cizme călduroase, fără cojoace, fără un acoperiş dea-supra capului, stînd în zăpadă pe un ger de optsprezece grade, chiar fără o cantitate de hrană îndestulătoare, căci proviziile nu întotdeauna izbuteau să se ţină în pas cu trupele, s-ar fi putut crede că oamenii ar fi trebuit să ofere cea mai tristă şi jalnică privelişte.

Dimpotrivă, niciodată, nici chiar în cele mai bune condiţii materiale, trupele nu au avut o înfăţişare mai voioasă şi mai însufleţită. Pr icina era faptul că, pe zi ce t r ecea , din a rma tă se despr indea tot ce era s lab şi lipsit de voie bună. Tot ce era slab trupeşte şi sufle-teşte rămăsese de mult în urmă ; cei ce continuau mar-şul constituiau însăşi floarea armatei, ca puteri trupeşti şi morale.

La compania a opta, oploşită pe lîngă peretele de nu-iele, se strînseseră oameni mai mulţi decît în oricare altă

225 15 — Război şi pace voi. IV

parte. Se aflau şi doi plutonieri cu ei, iar focul lor ardea mai frumos decît al tuturor celorlalte companii. Pentru a le da dreptul de adăpostire sub peretele de nuiele, sol-daţii de la a opta le pretindeau celorlalţi lemne de foc.

— Măi, Makeev, ce-i cu tine ?... Un'te-ai vîrît ? Ori te-au mîncat lupii ? Ia du-te şi adu ceva lemne ! strigă un soldat roşcovan la faţă şi cu părul roş, care se uita printre gene şi tot clipea din ochi din pricina fumului, dar nu se dădea dus de lîngă foc. Du-te şi tu, măi, cioroiule, de adu lemne ! se răsti roşcovanul la alt soldat. Roşcovanul acesta nu era nici subofiţer, nici caporal, dar era un munte de soldat, zdravăn, şi de aceea le poruncea celor mai slabi decît el. Soldatul cel slăbuţ, pipernicit şi cu nas ascuţit, căruia-i ziceau toţi cioroiul, se sculă supus şi se pregătea să execute ordinul ; dar, între timp, în lumina focului apăruse silueta zveltă şi frumoasă a altui soldat tînăr, care venea cu o sarcină de lemne.

— Dă-le-ncoa ! Aşa mai zic şi eu ! Frînseră lemnele de genunchi şi le azvîrliră pe jăratic ;

cîţiva suflară în foc şi apoi făcură vînt cu poalele manta-lelor ; flăcările începură să sfîrîie, iar lemnele să tros-nească. Soldaţii, apropiindu-se de foc, îşi aprinseră pipele. Soldatul cel tînăr şi frumos, care adusese lemne, îşi puse mîinile-n şolduri şi începu să tropăie iute şi îndemînatic pe loc, ca să-şi mai dezmorţească picioarele.

— Maică, măiculiţă, rece-i rouă, rouliţa, da' cătanei nici nu-i pasă... îşi improviza el un cîntec de joc, icnind parcă la fiecare silabă.

— Ia vezi, măi, că acuşi rămîi fără pingele ! îi strigă roşcovanul, pr inzînd de veste că talpa de la o cizmă a dănţuitorului se desprinsese şi clămpănea. De joc îi arde, al dracului !

Cel care juca se opri, îşi smulse potlogul de talpă care clămpănea şi-1 azvîrli în foc.

— Că bine zici, frate ! spuse el ; şi, aşezîndu-se jos, scoase din raniţă o bucată de postav albastru, franţuzesc, şi începu să-şi înfăşoare cu ea piciorul. Mi-au înţepenit picioarele adăugă el, întinzîndu-şi tălpile mai către foc.

— Au să ne deie cizme noi, acuşica. Cînd i-om snopi de tot pe franţuji, cică au să ne deie la fiecare cîte două perechi.

— Ai văzut ce porc de cîine şi Petrov ăsta ! Tot nu s-a lăsat pînă n-a rămas în urmă, zise unul din plutonieri.

226

■— Eu de mult l-am mirosit, zise şi celălalt. — Ce să-i faci ? Zi-i prăpădit şi pace... — Cică la a treia, ieri seară, nouă inşi au lipsit la apel. — Păi, zi şi dumneata ! Cînd îţi degeră picioarele,

mai ai încotro ? — Ia nu mai vorbi prostii ! spuse plutonierul. — Nu cumva ăi fi avînd şi tu chef să rămîi ? îl întrebă

mustrător o deşcă bătrînă pe acela care vorbise de pi cioare degerate.

— Adică, ce crezi tu ? rosti cu voce subţire şi tremu rătoare, ridicîndu-se deodată de lîngă foc, soldatul cel cu nas ascuţit, pe care-1 porecliseră cioroiul. Cine-i gras are de unde slăbi, dar cine-i slab, moartea îi ştie de ştire. Uite, bunăoară eu ! Nu mai am pic de vlagă în mine ! continuă el repezit, adresîndu-se plutonierului. Dă ordin să mă trimită la spita l : mă dor toate mădularele ; că, dacă nu mă trimiţi, eu tot rămîn în urmă...

— Ei, destul, destul ţi-o fi, răspunse calm pluto nierul.

Soldăţelul tăcu şi discuţia îşi urmă firul. — Că doar şi azi, na, crezi că puţini franţuji am prins ?

Dar nu găseşti la unul cizme ca lumea ; numai vorba vine că-s încălţaţi ! începu unul din soldaţi altă vorbă.

— Pe toţi i-au descălţat cazacii ! Am văzut cu ochii mei cum îi măturau din izba pe care au pregătit-o pentru colonel. Mai mare mila, frăţioare ! spuse cel care jucase. Cînd i-au urnit din loc, unul încă mai trăia, crede-mă, zău, şi tot bolborosea ceva pe limba lui.

— Da' să ştiţi, băieţi, că-s oameni tare curaţi, spuse primul soldat. îs albi, uite-aşa, ca mesteacănul îs de albi, şi-s bine făcuţi, ca oamenii de neam bun, cum s-ar zice.

— Păi, ce credeai ? La ei îs luaţi la oaste oameni de toată mîna.

— Şi nu ştiu nici o boabă ruseşte, rosti, cu un surîs naiv, nedumerit, soldatul cel jucăuş. Eu vorbesc cu el omeneşte şi-1 întreb : ,,De ce neam eşti ?" Şi el îi dă îna inte cu de-ale lui, dracu să-1 priceapă. Ciudaţi oameni, de-a minunea !

— E mai mare minunea, fraţilor ! continuă cel care se mirase cît de albi sînt francezii. Îmi spuneau mujicii că, la Mojaisk, cînd au început să se strîngă morţii de pe unde a fost bătălia, cică, vezi dumneata, morţii lor au

ir>* 227

zăcut aproape o lună-ntreagă. Şi cică morţii lor erau toţi albi ca hîrtia, curaţi şi nu se-mpuţiseră nici olecuţă .'

— Oare de ce ? De frig poate ? Hai ? întrebă unul. — Da' deştept mai eşti ! Sai şi tu, de colo ! De frig !

Doar era destul de cald. Să fi fost frigul pricina, nici ai noştri nu s-ar fi împuţit. Da' aşa, cînd te-apropiai de unul dintr-ai noştri, cică era tot putred şi colcăia de viermi. Aşa, cică, trebuia să se lege cu basmalele la nas şi să-şi mute nasurile într-o parte ca să-i poată ridica ; alt fel, nu puteau. Da' ai lor, cică, erau albi ca hîrtia şi nu puţeau nici olecuţă...

Tăcură un timp cu toţii. — Trebuie că-i din pricina mîncării, zise plutonierul.

Că tot cu mîncări boiereşti se-mbuibau. Nimeni nu-1 contrazise. — Mai spunea mujicul acela că la Mojaisk, acolo

unde-a fost bătălia, pe ei i-au adunat din zece sate, de-au tot cărat la morţi douăzeci de zile în şir şi tot n-au isprăvit. Cică erau la lupi pe acolo...

— Aceea a fost bătălie, nu glumă ! zise deşca bătrînă. Om pomeni-o şi-om avea de povestit cît lumea ! Că după aia, numai chin pe bieţii oameni, atîta doar.

— Că bine zici, unchiule ! Mai alaltăieri i-am ajuns din goană, şi, cînd colo, luptă-te dacă ai cu cine. Repede şi degrabă şi-au aruncat puştile şi s-au pus în genunchi. Pardon, cică. Uite, doar atîta să vă spun : cică chiar pe Palion aista Platov 1-a luat prizonier nu o dată, de două ori, şi el n-a zis nici circ. Ei, dacă 1-a luat, e bun luat ! Cînd colo, ce crezi : s-a făcut pasăre în mîinile lui, a zburat şi mai prinde-1, dacă ai de unde. Şi nici de omorît nu-1 poţi omori.

— Da' ştiu că eşti meşter în tăiat chiroane, măi Ki- selev ; stau şi mă uit la tine...

— Ce chiroane, măi ? Adevărul adevărat ! — De-ar fi după mine, eu, cînd l-aş prinde, l-aş

îngropa de viu şi i-aş mai înfige şi-un ţăruş deasupra gro pii, că mult popor a mai trimis pe ceea lume !...

— Las' că tot îi venim noi de hac, nu scapă el ! spuse deşca bătrînă, căscînd.

Discuţia se stinse. Soldaţii începură să se pregătească de culcare.

228

— Ia te uită colo, stelele, e de spaimă cum mai sclipesc, parcă ar arde ! Ce zici, parcă şi-ar fi întins femeile pînza ia albit ! zise un soldat, admirând Calea Laptelui.

— Âsta-i semn că are să fie an bun, băieţi ! — Au să ne mai trebuiască ceva lemnişoare ! — La spinare te prăjeşti, da' pîntecele-ţi îngheaţă. Să

fie al naibii. — O, Doamne ! — Ce te-mpingi aşa, mă ? Ce, numai al tău e focul ?

Ia te uită la el cum s-a întins ! In tăcerea care se aşternuse acuma, se auzea clar sfo-

răitul cîtorva soldaţi adormiţi. Ceilalţi se răsuceau în fel şi chip să-şi încălzească, pe rînd, toate părţile trupului, schimbînd arareori cîte un cuvînt. De la un foc, care se vedea la vreo sută de paşi, se auziră rîsete voioase prie-teneşti.

— I-auzi, ce mai larmă-i la a cincea !... spuse un soldat. Şi ce de-a mai norod !

Unul se ridică şi se duse la compania a cincea. — Să mori de rîs, nu altceva ! spuse el, întorcîndu-se.

Au doi franţuji cu ei. Unul e îngheţat tun, dar celălalt are coraj, nevoie mare ! Cîntă cîntece de-ale lui...

— Zău ? Păi, să mergem să vedem şi noi... Cîţiva soldaţi o porniră spre compania a cincea.

IX

COMPANIA A CINCEA IŞI întinsese tabăra chiar la marginea pădurii. Un foc uriaş ardea între nămeţi, lumi-nînd puternic ramurile copacilor împovărate de chiciură.

Pe la miezul nopţii, soldaţii companiei a cincea auziră prin pădure paşi scîrţîind pe zăpadă şi trosnet de vreascuri.

— Ursul, băieţi ! spuse un soldat. Toţi îşi ridicară capetele ; traseră cu urechea şi, din pădure, în lumina vie a focului, se iviră, proptindu-se unul pe altul, două siluete omeneşti, îmbrăcate ciudat.

Erau doi francezi care se ascunseseră în pădure. Ros-tind cu voci răguşite ceva, într-o limbă de neînţeles pentru soldaţi, se apropiară de foc. Unul era mai înalt de statură, avea chipiu de ofiţer şi părea cu totul vlăguit. Ajuns

229

lîngă foc, voi să se aşeze jos, dar căzu grămadă la pă-mînt. Celălalt, un soldat mic şi îndesat, îmbrobodit pînă pe sub fălci cu o basma, era mai în putere. îşi ridică tovară-şul şi spuse ceva, arătînd la gură. Soldaţii îi înconjurară pe cei doi francezi, aşternură bolnavului o manta şi le aduseră amîndurora casa şi votcă.

Ofiţerul francez cel părăsit de puter i era Ramball, iar omul legat la cap cu basma era Morel, ordonanţa lui.

Cînd îşi bău votca şi înfulecă o gamelă de casa, pe Morel îl apucă deodată o veselie bolnăvicioasă şi prinse să turuie din gură, adresîndu-se soldaţilor care nu înţele-geau boabă. Ramball nu vru să mănînce. Stătea întins la foc, sprijinit într-un cot, şi se uita pierdut, cu ochii înro-şiţi, la soldaţii ruşi. Din cînd în cînd gemea prelung şi iarăşi rămînea tăcut. Morel, tot arătînd la umerii lui Ramball, le dădu să înţeleagă ruşilor că era vorba de un ofiţer şi că avea nevoie de căldură. Un ofiţer rus, care venise şi el la foc, trimise la colonel să-1 întrebe dacă vrea să ia cu el în izbă un ofiţer francez, ca să se încăl-zească, şi cînd cel trimis se întoarse şi-i spuse lui Ramball să se ducă el, se ridică şi voi să umble, dar se clătină şi ar fi căzut, de bună seamă, dacă un soldat de lîngă el nu l-ar fi susţinut.

— Ce-i ? Nu cumva eşti achitat ? spuse în bătaie de joc un soldat, făcînd cu ochiul la adresa lui Ramball.

— Măi, prostule ! Ce nu-ţi ţii leoarba ? Ia uite ce mojic ! Zău, adevărat mojic ! se auziră din mai multe părţi mustrări la adresa celui ce glumise. 11 înconjurară pe Ramball şi doi inşi îl luară pe braţele lor încrucişate şi plecară cu el spre izba colonelului. Ramball îi luă de după ceafă şi, în timp ce era purtat pe sus, rosti, tînguindu-se :

— Oh, mes braves, oh, mes bons, mes bons amis ! Vqilă des hommes ! Oh, mes braves, mes bons amis ! i

Şi ca un copil îşi lăsă capul pe umărul unui soldat. în vremea asta, rămas în mijlocul soldaţilor, Morel fu

aşezat pe locul cel mai bun, şi toţi se strînseră în jurul lui. Franţuzul acesta mic şi îndesat se legase cu o basma,

ca. femeile, peste chipiu, şi era îmbrăcat cu o caţaveică femeiască, îmblănită. Ochii îi erau umflaţi şi-i lăcrimau. Cherchelit se vede, îl luase de după gît pe soldatul cel

' f O, voinicilor ! O. bunii, bunii mei prieteni ! Odată oameni ! O, bunii mei prieteni !

230

mai apropiat de dînsul şi începu să cînte cu o voce frîntă, răguşită, un cîntec franţuzesc. Soldaţii, privindu-1, se ţineau cu mîinile de burtă de atîta rîs.

— Ia mai zi-i, mai zi-i cum îi ? Pe loc, mi ţi—1 şi-nvăţ. Cum ziceai ?... spuse glumeţul pe care-1 luase Morel pe după gît.

Vive Henri quatre ! Vive ce roi vaillant !

cînta Morel, făcînd cu ochiul.

Ce diable ă quatre...

— Vivaricâ ! Vif seruvaru ! Sidiablacâ... repetă solda tul, dînd din mîini şi, într-adevăr, prinsese melodia.

— Văzut-ai ce uşor ? Hă-hă-hă-hă-hă !... izbucniră din toate părţile rîsete zgomotoase de veselie. Morel hohotea şi el, strîmbîndu-se de rîs.

— Hai, dă-i drumul mai departe, zi-i !

Qui eut le triple talent De boire, de battre, Et ă'etre un vert galant...1

— Şi asta-i straşnic. Hai, Zaletaev ! E rîndul tău !... — Chiu... rosti cu greutate Zaletaev. Chiu-iu-iu, repetă

el, ţuguindu-şi cu grijă buzele, letriptalâ, de bu, de ba e detravagalâ, izbuti el să ducă pînă la capăt cîntecul.

— Of, straşnic ! Aşa, măi franţuzule ! Oh... hă-hă-hă- hă ! Ce zici, vrei să mai mănînci ceva ?

— Mai daţi-i din casa ceea, băieţi ; aşa-i cînd te-a răzbit o dată foamea : nu te mai saturi cu una cu două.

li mai aduseră o dată casa şi Morel, rîzînd, începu să înfulece din a treia gamelă. Zîmbete de veselie străluceau pe feţele soldaţilor tineri care se uitau la el. Soldaţii bă-

1 Trăiască Henric al patrulea ! Trăiască acest rege viteaz !

Care era dat naibii...

Şi avu întreitul talent De a fi un mare băutor, Un luptător viteaz şi-un crai fără pereche...

■ 231

trîni, socotind că nu se face să-şi piardă ei vremea cu asemenea fleacuri, rămăseseră întinşi de partea cealaltă a vetrei, dar, din cînd în cînd, tot se mai ridicau şi ei în coate şi se uitau, surîzînd, la Morel.

— Ia, îs şi ei oameni ! spuse unul dintr-înşii, înfăşu- rîndu-se mai strîns în manta. Şi pelinul tot din rădăcina lui creşte !

— Oof ! Doamne, Doamne ! Ce cer senin, ce de-a mai stele ! Are să dea un ger... Pe urmă, liniştea puse stăpînire pe toate.

Stelele, parcă ştiind că acum nu le mai vede nimeni, începură să se zbenguiască pe negrul cerului. Aci se aprindeau mai tare, aci îşi mai stingeau din foc, aci tre-murau ; păreau că-şi şoptesc bucuroase, dar în taină, ceva între ele.

X

TRUPELE FRANCEZE SE topeau uniform, în progresie aritmetică directă. Iar trecerea Berezinei, de care s-a scris atît, a fost doar una din etapele intermediare ale distru-gerii armatei franceze şi nicidecum episodul decisiv al campaniei. Dacă despre Berezina s-a scris atîta şi se mai scrie încă, faptul se explică, în ce-i priveşte pe francezi, doar prin aceea că pierderile uniforme suferite pînă atunci de armata franceză au sporit brusc din cauza ruperii podu-lui peste Berezina, grupîndu-se instantaneu într-un unic spectacol tragic, care a rămas în memoria tuturor, iar dinspre partea ruşilor, cauza pentru care s-a scris şi s-a vorbit atîta de acest episod este doar faptul că undeva, departe de teatrul de luptă, la Petersburg, fusese alcătuit un plan (tot al lui Pfuel) pentru prinderea lui Napoleon într-o cursă strategică, la rîul Berezina. Toată lumea a fost încredinţată că lucrurile se vor întîmpla pe teren întocmai ca în plan şi, din pricina asta, toţi au rămas la părerea că doar trecerea Berezinei a însemnat pieirea armatei fran-ceze, în realitate, pierderile în tunuri şi oameni suferite la trecerea Berezinei au fost cu mult mai puţin catastrofale decît acelea de la Krasnoe, cum arată şi cifrele.

232

Unica însemnătate a trecerii Berezinei stă în faptul că prilejul acesta a dovedit în chip evident şi neîndoielnic falsitatea tuturor planurilor de a tăia drumul armatei franceze şi a îndreptăţit singura acţiune posibilă, felul de a lupta cerut de Kutuzov, care consta doar în urmărirea inamicului. Gloata francezilor fugea din ce în ce mai iute, fugea din toate puterile, spre ţinta ei. Fugea ca o fiară rănită şi nu-i puteai sta în drum. Acest lucru îl de-monstra nu atît organizarea trecerii rîului Berezina, cît ceea ce se întîmpla pe poduri. Cînd erau rupte podurile, soldaţii neînarmaţi, locuitorii din Moscova, femeile cu copii, care se aflau în convoaiele francezilor, toţi, sub impulsul inerţiei, nu se predau, ci fugeau înainte cu băr-cile, prin apa prinsă de gheţuri.

Era o tendinţă foarte raţională. Situaţia, atît a fugă-riţilor, cît şi a urmăritorilor, era la fel de rea. Rămînînd între ai săi, fiecare ins aflat în nenorocire se baza pe sprijinul tovarăşului, pe locul bine determinat pe care îl ocupa între ai lui. Dacă însă s-ar fi predat ruşilor, situaţia mizerabilă în care se aflau nu s-ar fi îmbunătăţit, dar ar fi rămas la coadă în ce priveşte distribuirea celor necesare pentru satisfacerea cerinţelor vieţii. Francezii nu mai aveau nevoie să primească informaţii sigure cu privire la faptul că jumătate din prizonierii cu care ruşii nu mai ştiau ce să facă, oricît ar fi dorit să-i salveze, piereau de foame şi de frig ; ei simţeau că nu putea fi altfel. Nici comandanţii ruşi cei mai miloşi şi mai francofili şi nici chiar francezii militari în slujba ruşilor nu puteau face nimic pentru prizonieri. Pe francezi îi ucidea mizeria în care se afla însăşi armata rusă. Era cu neputinţă să iei pîinea şi hainele unor soldaţi flămînzi de care ţara avea trebuinţă, ca să le dai francezilor, care nu erau nici peri-culoşi, nici urîţi, nici vinovaţi, ci, pur şi simplu, netre-buincioşi. Unii au făcut chiar şi asta, dar n-au fost decît excepţii.

în urmă era pieirea sigură ; în faţă — speranţa. Corăbi-ile fuseseră arse ; nu exista altă scăpare decît fuga gene-rală şi în această fugă îşi puneau francezii toate puterile.

Cu eît fugeau francezii mai departe, cu cît rămăşiţele armatei lor deveneau mai vrednice de plîns — mai ales după trecerea Berezinei, moment în care, conform planului de la Petersburg, se puseseră mari nădejdi — cu atît se aprindeau şi pasiunile comandanţilor ruşi, care se învi-

nuiau unii pe alţii şi cu toţii îl învinuiau mai ales pe Ku-tuzov. Ei mizau pe faptul că nereuşita planului petersbur-ghez cu privire la Berezina avea să fie pusă în spinarea lui şi, de aceea, nemulţumirea faţă de el, dispreţul şi ironiile la adresa lui se manifestau din ce în ce mai aprig. Dispreţul şi ironiile acestea se manifestau, e de la sine înţeles, într-o formă politicoasă, într-o formă care nu-i dădea lui Kutu-zov îndreptăţire să întrebe de ce anume lucru îl învinu-iau. Cu el, nimeni nu vorbea serios ; în timp ce i se dădeau rapoarte şi i se cereau dispoziţiuni, toţi îşi luau un aer de oameni obligaţi să îndeplinească o tristă ceremonie, dar cînd era cu spatele la ei, îşi făceau cu ochiul şi căutau să-1 înşele la fiecare pas.

Pentru toţi aceşti oameni, tocmai fiindcă nu-1 puteau înţelege, era dinainte ştiut că nu aveau ce vorbi cu bătrî-nul; ca el nu le va putea niciodată pătrunde toată pro-funzimea de gîndire a planurilor lor ; că nu aveau de aşteptat de la el alt răspuns decît frazele lui obişnuite (căci lor li se păreau spusele lui fraze goale) : despre podul de aur, despre imposibilitatea de a duce războiul dincolo de graniţe cu cete dezorganizate şi aşa mai departe. Toate acestea le mai auziseră de la el. Şi tot ce spunea el : de pildă, că trebuiesc aşteptate pe loc proviziile, că oamenii sînt desculţi, toate acestea erau atît de simple, şi tot ce propuneau ei era atît de complex şi de inteligent, încît rămînea evident pentru ei faptul că el Kutuzov, nu era decît un bătrîn prost, iar ei nişte conducători de oşti geniali, dar lipsiţi de putere.

Mai cu seamă după joncţiunea armatei lui Kutuzov cu aceea a lui Wittgenstein, strălucitul amiral şi erou al Petersburgului, această stare de spirit şi aceste bîrfeli din sferele comandamentului suprem atinseră culmea. Kutu-zov vedea toate acestea, dar ofta şi ridica din umeri. O singură dată doar, după Berezina, el s-a supărat şi i-a scris lui Benigsen, care trimisese un raport personal împă-ratului, urnjătoarea scrisoare :

„Avînd în vedere accesele morbide de care suferiţi, binevoiţi, excelenţă, ca, la primirea prezentei, să plecaţi îa Kaluga, unde veţi aştepta mai departe ordine şi misiuni de la majestatea-sa imperială l"

Dar în urma îndepărtării lui Benigsen, în mijlocul ar-matei veni marele duce Konstantin Pavlovici, care făcuse

prima parte a campaniei şi fusese îndepărtat de Kutuzov. Marele duce, venind acum pe front, îi comunică acestuia că suveranul evte. nemulţumit de slabe] e. succese ale arma-tei şi de încetineala mişcărilor ei. Suwyanul avea de gînd să vină el însuşi, dintr-o zi în alta, în mijlocul armatei.

Şi bătrînul acesta, tot atît de încetat în ale vieţii de curte cş şi în ale războiului, acest Kuîuzov care, în luna august a aceluiaşi an, fusese ales comandant suprem împo-triva voinţei împăratului, omul care-1 îndepărtase din calea lui pe ţarevici şi pe marele duce, omul care, cu de la sine putere şi împotriva aceleiaşi voinţe împărăteşti, prescrisese părăsirea Moscovei, acelaşi Kutuzov înţelese dinte-o dată că vremea lui trecuse, că rolul lui se încheiase şi că nu mai deţinea puterea imaginară cu care fusese învestit. Şi nu numai din relaţiile cu curtea pricepu el acest lucru. Pe de o parte, el vedea că operaţiile militare, adică acţiunea în care el jucase un rol, se încheiaseră, şi simţea că-şi împli-nise misiunea. Pe de altă parte, trupul lui bătrîn începuse să simtă oboseala şi nevoia odihnei fizice era imperioasă.

în ziua de 29 noiembrie, Kutuzav intră în Wilna, draga lui Wilna, cum spunea el. De două ori în cursul carierei sale, Kutuzov fusese aici guvernator. La Wilna, oraş bogat şi scăpat teafăr din război, pe lîngă confortul de care fusese atît amar de vreme lipsit, Kutuzov îşi mai găsi vechii prieteni şi amintirile. Şi, întorcîndu-şi brusc faţa de la toate treburile militare şi de stat, se cufundă — atît cît îi îngăduiau pasiunile care clocoteau în jurul lui — într-o viaţă tihnită şi confortabilă, ca şi cum tot ce se întîmplase acum şi tot ce mai avea să se întîmple încă în lumea isto-riei pe el nu-1 privea cîtuşi de puţin.

Ciceagov, unul dintre cei mai înflăcăraţi adepţi ai planului de a-1 tăia şi de a-1 da peste cap pe inamic, Ciceagov care, la început, voise să facă o diversiune în Grecia, apoi în Varşovia, dar care nu voise cu nici un preţ să se ducă acolo unde i se ordonase, Ciceagov, cunos-cut pentru îndrăzneţul limbaj pe care şi-1 permitea faţă de împărat, Ciceagov care se consideră binefăcătorul lui Kutuzov fiindcă în 1811, cînd fusese trimis, independent de Kutuzov, pentru încheierea păcii cu Turcia, văzînd că pacea fusese încheiată, recunoscuse în faţa împăratului că tot meritul era al lui Kutuzov ; acest Ciceagov îi ieşi cel dintîi întru întîmpinare, îmbrăcat în uniformă de marinar, cu stiletul la şold şi şapca sub braţ, la castelul din Wilna,

235

în care Kutuzov urma să locuiască, şi-i dădu, o dată cu raportul curent, cheile oraşului. In toate gesturile lui Ci-ceagov, care ştia de învinuirile puse în spinarea lui Kutu-zov, se manifesta în cel mai înalt grad amestecul de dispreţ şi de respect pe care îl au tinerii faţă de bătrînii ajunşi în mintea copiilor.

Stînd de vorbă cu Ciceagov, Kutuzov îi spuse, printre altele, că trăsurile cu serviciile de masă ale lui Ciceagov, care-i fuseseră capturate de francezi la Borisov, sînt intacte şi că îi vor fi restituite.

— Cest pour me dire que je n'ai sur quoi manger... Je puis, au contraire, vous journir de tout dans le cas meme ou vous voudriez donner des dîners ! 1 izbucni Ci ceagov, voind, cu fiecare cuvînt rostit, să se justifice, pre- supunînd prin aceasta că şi pe Kutuzov îl preocupau tot aceleaşi griji. Kutuzov surîse, cu surîsul său fin şi pătrun zător şi, ridicînd din umeri, răspunse :

— Ce n'est que pour vous dire ce que je vous dis. 2 La Wilna, Kutuzov, împotriva voinţei împăratului, opri

marşul celei mai mari părţi din armată. După spusele celor din imediata lui apropiere, cît timp stătu la Wilna el decăzu grozav şi puterile îi scăzură mult. Nu-i făcea nici o plăcere să-şi vadă de treburile armatei, lăsase totul pe seama generalilor săi şi, în aşteptarea împăratului, se dedase unei vieţi de distracţii.

Plecat în ziua de 7 decembrie de la Petersburg, îm-preună cu suita sa — contele Tolstoi, prinţul Volkonski. Arakceev şi alţii — împăratul ajunse în ziua de 11 decem-brie la Wilma şi se duse, chiar cu săniile cu care făcuse drumul, de-a dreptul la castel. Cu tot gerul puternic, în curtea castelului era aşteptat de vreo sută de generali şi ofiţeri de stat-major, în ţinută de mare ceremonie, şi de o gardă de onoare din regimentul Semionovski.

Un curier, apropiindu-se de castel într-o sanie trasă de trei cai numai spume, strigă : „Vine !" Konovniţîn se re-pezi în holul castelului pentru a-1 înştiinţa pe Kutuzov, care aştepta în odăiţa portarului.

După cîteva clipe apăru pe peron, legănîndu-se, trupul gras şi mare al bătrînului Kutuzov. Era îmbrăcat în mare

1 Vreţi să spuneţi că n-am în ce să mănînc. Aş putea, dim potrivă, să vă ofer tot ce doriţi, chiar şi în cazul că aţi vrea să daţi ospeţe ! 2 Nu vreau să spun decît ceea ce spun.

236

ţinută, cu pieptul acoperit de decoraţii şi cu pîntecul strîns cu o eşarfă. îşi puse reglementar chipiul în cap, îşi trase mănuşile pe mîini şi, după ce coborî cu greu, într-o rînă, treptele peronului, întinse mîna după raportul pregătit pentru a fi predat împăratului.

Zarvă, şoapte, încă o troică în zbor nebun şi privirile se pironiră toate asupra unei sănii ce venea în goana cailor şi în care se şi putea desluşi chipul împăratului ală-turi de al lui Volkonski.

Toate acestea îl făcură pe bătrînul general să se simtă deodată cuprins, dintr-o obişnuinţă veche de peste cincizeci de ani, de o tulburare fizică ; se pipăi repede, îngrijorat, îşi potrivi chipiul şi, în clipa în care împăratul coborî din sanie şi ridică ochii spre el, Kutuzov prinse dintr-o dată inimă, luă poziţia de drepţi, îi înmînă raportul şi începu să vorbească cu vocea lui domoală şi linguşitoare.

Împăratul îl măsură cu o privire grăbită din cap pînă în picioare, încruntîndu-se o clipă ; dar, biruindu-şi pe dată impulsurile, se apropie şi, cuprinzîndu-1 cu braţele, îl strînse la piept pe bătrînul general. Şi iarăşi, după o veche obişnuinţă de a-şi corela impresiile cu vreun gînd ce-i era scump, această îmbrăţişare îl făcu pe Kutuzov, ca de obicei, să se simtă mişcat, şi icni a plîns.

Împăratul primi salutul ofiţerilor şi al gărzii din regi-mentul Semionovski şi, strîngînd iarăşi mîna bătrînului, intră cu el în castel.

Rămas între patru ochi cu comandantul suprem, împă-ratul îşi arătă nemulţumirea pentru încetineala cu care era întreprinsă urmărirea inamicului, ca şi pentru greşelile de la Krasnoe şi Berezina, şi-i împărtăşi vederile sale asu-pra unei viitoare campanii peste hotare. Kutuzov nu făcu nici obiecţii, nici vreo remarcă. Expresia aceea de supu-nere stupidă cu care ascultase ordinele împăratului cu şapte ani în urmă, pe cîmpul de la Austerlitz, se întipări şi acum pe chipul său.

Cînd Kutuzov, ieşind din cabinet, străbătea cu paşi grei şi şovăitori şi cu capul în piept marele salon, un glas îl opri :

— Serenissime ! spuse cineva. Kutuzov înălţă capul şi se uită mult timp în ochii

contelui Tolstoi, care, în mînă cu o tăviţă de argint pe care se afla un obiect mic, se oprise în faţa lui. La început,

237

Kutuzov păru că nu înţelege despre ce era vorba. Apoi, deodată, parcă se dezmetici ; un zîmbet abia perceptibil îi tremură o clipă pe obrazul puhav şi, înclinîndu-se adînc. respectuos, luă obiectul de pe tăviţă. Era ordinul Sfîntul Gheorghe, clasa întîi.

XI

A DOUA ZI, FELDMAREŞALUL dădu o masă, urmată da bal, care fu onorată de prezenţa împăratului. Kutuzov primise ordinul sfîntul Gheorghe, clasa întîi ; împăratul îi făcea onoarea cea mai înaltă ; dar nemulţumirea suvera-nului faţă de comandantul suprem nu mai era pentru nimeni o taină. Convenienţele trebuiau respectate şi îm-păratul cel dintîi dădu exemplu în acest sens ; dar toţi ştiau că bătrînul greşise şi că nu mai era bun de nimic. Cînd, la intrarea împăratului în sala de bal, Kutuzov, după un vechi obicei instaurat pe vremea Ecaterinei, porunci să se plece la picioarele suveranului cîteva drapele cap-turate, împăratul se încruntă nemulţumit şi rosti ceva ; unii pretindeau că a~f fi spus : „Bătrîn comediant !"

Nemulţumirea împăratului faţă de Kutuzov spori de cînd venise la Wilna, mai ales din pricină că acesta nu voia sau nu putea să priceapă importanţa campaniei ce le stătea în faţă de aici înainte.

Cînd a doua zi dimineaţa împăratul spuse unui grup de ofiţeri care-1 înconjurau : „Aţi salvat nu numai Rusia, ci întreaga Europă!" toţi înţeleseră, încă de pe atunci, că războiul nu se isprăvise.

Kutuzov singur nu voia să înţeleagă acest lucru şi îşi spunea deschis părerea, afirmînd că un nou război nu poate să îmbunătăţească situaţia Rusiei şi să-i mărească gloria şi că nu poate avea altă urmare decît să-i înrăută-ţească situaţia şi să ştirbească ceva din această cea mai înaltă treaptă a gloriei, pe care, după părerea lui, şi-o cîştigase Rusia. El îşi dădea osteneala să demonstreze îm-păratului imposibilitatea de a recruta noi trupe ; vorbea despre situaţia grea în care se găsea populaţia, despre posibilitatea unui eşec şi altele la fel.

238

în această stare de spirit, feldmareşalul apărea, fireşte, ca o piedică şi o frînă în calea războiului ce trebuia să urmeze.

Pentru evitarea ciocnirilor cu bătrînul, se oferi de la sine soluţia ca, întocmai aşa cum se procedase la Austerlitz şi cu Barclay, la începutul acestui război, să i se ia treptat comandantului suprem puterea, fără să fie jignit în chip inutil şi fără să i se spună de-a dreptul, şi să fie trecută în mîinile împăratului însuşi.

în acest scop, statul-major fu încetul cu încetul înnoit şi toată puterea reală a statului-major al lui Kutuzov fu anihilată, pentru a fi transmisă împăratului. Toii, Ko-novniţîn şi Ermolov primiră alte însărcinări. Despre bă-trîneţea şi sănătatea şubrezită a feldmareşalului vorbea în gura mare toată lumea.

Era neapărat necesar ca sănătatea lui să fie şubredă pentru a se putea transmite puterea celui care-i lua locul. Şi sănătatea lui era, într-adevăr, şubredă. •

Pe cît de firesc şi de simplu trecuse Kutuzov treptat, din Turcia la visteria Petersburgului pentru a recruta miliţionari şi, de aici, în fruntea armatei, tocmai atunci cînd devenise imperios necesar, pe atît de firesc, de treptat şi de simplu apăru în locul lui, acum, cînd rolul lui Kutuzov se încheiase, un om nou, omul cerut de moment.

Războiul din anul 1812 trebuia să aibă, pe lîngă impor-tanţa lui naţională, scumpă inimii poporului rus, şi o altă importanţă, una europeană.

Mişcării de popoare dinspre apus spre răsărit trebuia să-i urmeze o mişcare a popoarelor de la răsărit la apus şi pentru acest nou război era nevoie de alt comandant, care să aibă alte însuşiri decît Kutuzov, alte concepţii, care să fie mînat de alte imbolduri.

Alexandru I era la fel de necesar pentru punerea în mişcare a popoarelor de la răsărit la apus şi pentru resta-bilirea hotarelor între popoare, pe cît de necesar fusese Kutuzov pentru salvarea şi gloria Rusiei.

Kutuzov nu pricepea ce însemna Europa, echilibrul. Napoleon. El nu putea înţelege aşa ceva. Reprezentantul poporului rus, omul rus în calitate de rus mai avea — după ce duşmanul fusese nimicit, Rusia eliberată şi ridicată pe culmile gloriei — nimic altceva de făcut. Celui care în-truchipase războiul poporului nu-i mai rămînea decît să moară. Şi el muri.

239

XII

PIERRE, AŞA CUM SE ÎNTÎMPLA de cele mai multe ori, începu să simtă toată apăsarea lipsurilor fizice şi a încordărilor prin care trecuse în captivitate abia atunci cînd şi lipsurile şi încordarea luaseră sfîrşit. După elibe-rare, el se duse la Orei şi, a treia zi după ce sosise, cînd tocmai se pregătea să plece la Kiev, se îmbolnăvi şi fu nevoit să zacă timp de trei luni la Orei ; dăduse peste el, cum spuneau doctorii, o febră biliară. Şi, în ciuda faptului că doctorii îl tratară, îi luară sînge şi-1 îndopară cu medi-camente, el se însănătoşi.

Tot ce i se întîmplase, de la eliberare şi pînă în ziua cînd se îmbolnăvise, nu-i făcuse lui Pierre aproape nici o impresie. Nu-şi amintea decît că vremea era mohorîtă şi sură, cînd ploioasă, cînd cu ninsoare, că simţea înlăuntrul trupului oboseală de moarte, că îl dureau picioarele şi coastele ; îşi mai amintea şi impresia aceea generală de nenorocire şi de suferinţă umană ; îşi amintea de ofiţerii şi de generalii care îl necăjiseră cu curiozitatea lor, pu-nîndu-i tot felul de întrebări ; îşi amintea de grija lui continuă de a găsi trăsură şi cai şi îşi amintea mai cu seamă, incapacitatea lui de a gîndi şi de a simţi pe vremea aceea, în ziua eliberării văzuse cadavrul lui Petea Rostov. In aceeaşi zi aflase că prinţul Andrei trăise încă mai bine de o lună după bătălia de la Borodino şi că murise nu demult la Iaroslavl, în casa Rostovilor. Tot în acea zi, Denisov, care-i împărtăşise ştirea, printre altele, presupu-nînd că Pierre o ştia de mult, pomenise în cursul discuţiei şi de moartea Helenei. Toate acestea lui Pierre i se păru-seră atunci doar ciudate. Simţise că nu-i în stare să înţe-leagă importanţa tuturor acestor veşti. Se grăbise doar să plece cît mai repede din locurile acelea, unde oamenii se ucideau unii pe alţii, să plece în vreun adăpost oarecare, mai liniştit, şi acolo să se reculeagă, să se odihnească şi să reflecteze la toate aceste lucruri ciudate şi noi, pe care le aflase între timp. Dar nici nu ajunse bine la Orei, că se îmbolnăvi. Cînd îşi veni în fire, Pierre văzu lîngă patul lui doi din oamenii săi, pe Terenti şi pe Vaska, veniţi de la Moscova, şi pe vara lui, prinţesa cea mare, care, auzind de eliberarea şi boala lui, venise de la Eleţ, o proprietate a lui Pierre unde locuia ea, ca să-1 îngrijească.

240

De-abia în timpul convalescenţei, Pierre începu să uite încetul cu încetul impresiile ultimelor luni de viaţă, care lăsaseră în el deprinderi adînci, şi se obişnui din nou cu gîndul că, dimineaţa, nimeni nu-1 va mai mîna de la spate nicăieri, că nimeni n-are să-i mai ia aşternutul cald şi că poate fi sigur de prînz, de ceai şi de cină. în vise însă, el se mai văzu încă multă vreme în aceleaşi condiţii grele ale prizonieratului. Tot aşa, puţin cîte puţin, el începu să priceapă sensul ştirilor pe care le aflase după scăparea din captivitate : moartea prinţului Andrei, moartea soţiei sale, nimicirea francezilor.

Sentimentul libertăţii, bucuria acelei libertăţi depline, proprie omului, pe care nimic n-o poate răpi firii omeneşti şi de care fusese, pentru întîia dată în viaţă, conştient atunci, la primul popas, după ieşirea convoiului din Mos-cova, îi umplea iar lui Pierre inima, cît dură convalescenţa. Şi îl mira faptul că această libertate interioară, indepen-dentă de împrejurările vieţii din afară, părea acum să fie dublată cu prisosinţă de lux, de libertatea fizică. Se afla acum singur într-un oraş străin, fără cunoscuţi. Nu-i cerea nimeni nimic ; nu-1 trimitea nimeni nicăieri. Avea tot ce-i poftea inima ; gîndurile care-1 chinuiseră la infinit altădată, în legătură cu soţia lui, dispăruseră şi ele, de vreme ce ea nu mai era.

— Ah, ce bine ! Ce minunat ! îşi spunea Pierre, atunci cînd i se servea masa gata pusă, curată, cu supa aburind îmbietor, sau atunci cînd, noaptea, se întindea în aşter-nutul curat şi moale ori, în sfîrşit, atunci cînd îşi aducea aminte că nici nevastă-sa şi nici francezii nu mai erau. Ah, ce bine e, ce minunat ! Şi după vechiul lui obicei, se întreba singur : dar după asta, ce va fi ? Ce voi face ? Şi îşi răspundea numaidecît : nimic. Voi trăi. Ah, ce bine !

Chiar şi problema care îl chinuise, al cărei răspuns îl tot căutase odinioară : scopul vieţii, nu mai exista acum pentru el. Acest mult căutat scop al vieţii nu întîmplător dispăruse acum şi nici nu dispăruse doar pentru clipa prezentă, ci, simţea el, acest scop nu exista şi nici nu putea să existe. Şi tocmai această lipsă de scop îi dădea acea bucurie deplină a conştiinţei că e liber, care-i făcea fericirea în clipa aceea.

El nu mai avea scop, fiindcă avea acum credinţa — nu credinţa în cine ştie ce dogme, cuvinte sau idei, ci credinţa

241 ifi

în dumnezeul cel viu, care poate fi simţit în orice clipă. Odinioară, îl căutase în ţelurile pe care şi le propunea. Această căutare de scopuri fusese numai căutarea lui dumnezeu şi, deodată, în prizonierat, el află, nu prin cuvinte, nu prin raţionamente, ci prin simţirea nemijlo-cită, ceea ce îi spusese dădaca demult, că Dumnezeu e aici, lîngă noi, pretutindeni. In prizonierat, el descoperi că Dumnezeu, cel pe care-1 avea în el Karataev, e cu mult mai mare, mai nemărginit şi mai de nepătruns decît acela pe care masonii îl numesc Arhitect al universului. încerca senzaţia omului care găseşte lucrul căutat chiar la picioare, cînd el îşi încordase privirile să scruteze depărtările şi zarea. El, toată viaţa lui, privise undeva, pe deasupra capetelor celor ce-1 înconjurau, cînd, de fapt, n-avea nevoie să se uite decît în preajmă.

Nu ştiuse pînă acum să vadă acel ceva mare, nepă-truns şi infinit, în nici un lucru. Simţise doar că trebuia să existe pe undeva şi-1 căutase. în tot ce era apropiat şi lesne de înţeles el văzuse numai mărginirea, meschină-ria, banalul, lipsa de sens. Se înarmase cu ocheanul ra-ţiunii, cu care privea departe, acolo unde aceste meschi-nării şi banalităţi, pierdute în ceaţa depărtării, i se păreau măreţe şi infinite doar fiindcă nu se mai vedeau limpede. Aşa i se păruse viaţa europeană, politica, masoneria, filo-zofia, filantropia. Dar chiar şi în clipele pe care el le considera ca pe o slăbiciune a lui, raţiunea tot îi pătrundea în depărtările acestea, şi vedea şi acolo aceeaşi meschină-rie, banalul şi lipsa de sens. Acum însă învăţase să vadă măreţia, veşnicia şi nemărginirea în toate şi, de aceea, era firesc ca, pentru a le vedea, pentru a se bucura de con-templarea lor, să arunce ocheanul cu care, odinioară, pri-vise pe deasupra capetelor lumii şi să contemple voios în jurul său viaţa mereu reînnoită, viaţa de necuprins, fără margini, veşnic plină de măreţie. Şi cu cît privea mai de aproape, cu atît era mai fericit şi mai împăcat. Groaz-nica întrebare, care îi destrăma odinioară tot ce judecata lui construia, întrebarea : „pentru ce ?" nu mai exista acum. Acum, la întrebarea „pentru ce "? în sufletul său se găsea veşnic pregătit răspunsul simplu : pentru că există Dumnezeu, acel Dumnezeu fără voinţa căruia nici un fir de păr nu se clinteşte pe capul omului,

242

XIII

PIERRE NU SE SCHIMBASE aproape deloc ca înfăţi-şare. Arăta întocmai cum arătase şi înainte şi, întocmai ca şi înainte, era tot distrat şi părea preocupat nu de ceea ce îi stătea sub ochi, ci de ceva cu totul personal, deosebit. Diferenţa între starea lui de odinioară şi cea de acum consta în faptul că, alătdată, cînd uita ce i se spunea şi ce avea sub ochi, el îşi încrunta chinuitor fruntea, ca şi cum ar fi încercat şi n-ar fi izbutit să vadă lămurit ceva care se afla undeva, departe de el. Şi acum uita ce i se spunea, sau ce avea sub ochi, dar acum asculta ce i se spunea şi se uita la ceea ce-i stătea în faţă cu un zîmbet abia perceptibil şi parcă ironic, deşi se vedea cît de colo că el vedea şi auzea cu totul altceva. Altădată el părea, deşi om bun, nefericit, ceea ce făcea ca oamenii să se îndepărteze, fără să vrea, de dînsul. Acum, în jurul buze-lor îi flutura mereu zîmbetul bucuriei de a trăi şi în ochii lui strălucea simpatia faţă de oameni şi întrebarea dacă şi ei sînt mulţumiţi ca şi el. Şi oamenii se simţeau bine în prezenţa lui.

Altădată vorbea mult, se înfierbînta în timp ce vorbea şi nu prea asculta ce spuneau ceilalţi. Acum rareori se întîmpla să fie furat de discuţie şi ştia să asculte, aşa că oamenii îi dezvăluiau cu plăcere pînă şi cele mai intime gînduri.

Prinţesa cea mare, care nu-1 iubise niciodată pe Pierre şi simţise faţă de el de-a dreptul duşmănie cînd, după moartea bătrînului conte, se văzuse obligată faţă de vărul ei, simţi, spre ciuda şi mirarea ei, nu mult după ce sosi la Orei, unde venise cu gîndul ca să-i arate lui Pierre că, oricît de ingrat era el, socotise de datoria ei să vină să-1 îngrijească — simţi curînd că-1 iubeşte. Pierre nu căutase în nici un chip să-i cîştige bunăvoinţa. O privea doar cu curiozitate. Altădată, ea simţea în privirile vărului său, îndreptate spre dînsa, indiferenţă şi ironie, şi atunci, în-tocmai ca şi faţă de ceilalţi oameni, ea se închidea în ea însăşi şi îşi arăta numai latura aspră a caracterului ; acum, dimpotrivă, ea simţea că Pierre pătrunsese parcă în adîncul cel mai tainic al vieţii ei şi, încetul cu încetul, la început CU neîncredere şi pe urmă cu recunoştinţă, începu să-i

243 16*

dezvăluie laturile bune ale sufletului ei, tăinuite pînă atunci.

Omul cel mai viclean şi tot n-ar fi izbutit să se stre-coare cu mai multă dibăcie în sufletul prinţesei, să-i cîş-tige încredera, prin redeşteptarea amintirilor din anii cei mai frumoşi ai tinereţii ei, faţă de care îşi arăta simpatia, în realitate, toată viclenia lui Pierre consta doar în faptul că el căutase o satisfacţie proprie, trezind în sufletul prin-ţesei, înrăit, rece şi mîndru în felul său, sentimente ome-neşti.

„Da, el e om foarte, foarte bun, atunci cînd nu se află sub înrîurirea unor oameni răi, ci a unor oameni ca mine", îşi spunea prinţesa.

Schimbarea ce se petrecuse cu Pierre fu observată, în felul lor, şi de servitorii lui, Terenti şi Vaska. Ei găseau că stăpînul devenise mult mai simplu. Adeseori, Terenti, după ce-şi dezbrăca stăpînul şi, cu cizmele şi hainele în mînă, îi ura noapte bună, îşi mai făcea de lucru, aşteptînd să vadă : nu cumva intră boierul în vorbă cu el ? Şi, de cele mai multe ori, Pierre îşi reţinea servitorul, pricepînd că lui i-ar plăcea să mai stea de vorbă.

— Ei, ia spune-mi şi mie... cum vă faceţi voi rost de mîncare ? întreba el. Şi Terenti îşi începea istorisirile despre dezastrul Moscovei, despre răposatul conte, şi stă tea ceasuri întregi aşa, cu hainele pe mînă, povestind sau, cîteodată, ascultînd ce povestea Pierre ; apoi se retrăgea în antecameră cu conştiinţa mîngîietoare a apropierii su fleteşti dintre el şi boier şi a bunăvoinţei prietenoase a stăpînului său faţă de dînsul.

Doctorul care-1 îngrijea pe Pierre şi care-1 vizita în fiecare zi, în ciuda faptului că, după obiceiul doctorilor, socotea de datoria lui să-şi dea aerul unui om a cărui fiecare clipă este preţioasă pentru omenirea suferindă, rămînea cu ceasurile la Pierre, depănîndu-i istorisirile lui favorite şi observaţiile culese de el despre moravurile pa-cienţilor în general şi ale pacientelor în particular.

— Iată, cu un asemenea om e o plăcere să discuţi, nu-i ca ai noştri de aici, din provincie, spunea el.

La Orei se aflau cîţiva ofiţeri francezi, prizonieri, şi doctorul îi aduse unul din ei, un tînăr italian.

Ofiţerul acesta începu să-1 viziteze des pe Pierre şi prinţesa rîdea de duioasele sentimente pe care italianul le arăta vărului ei.

244

Italianul, se vedea cît de colo, nu era fericit decît atunci cînd putea să vină la Pierre ca să stea de vorbă şi să-i istorisească despre trecutul lui, despre viaţa lui de acasă, despre iubirile lui şi să-şi arate indignarea faţă de francezi şi, mai cu seamă, faţă de Napoleon.

— De v-ar semăna toţi ruşii în cît de mică măsură ! îi spunea el lui Pierre. Cest un sacrilege que de faire la c/uerre â un peuple comme le votre !l Dumneavoastră, care aţi avut de sufer it atîta din partea francezilor şi n-aveţi nici măcar resentimente faţă de ei.

Pierre cîştigase şi dragostea înflăcărată a italianului, tot numai prin felul cum ştiuse să scoată la iveală partea cea mai bună din sufletul acestuia şi să i-o admire.

în ultimele zile ale şederii sale la Orei, veni la Pierre vechea sa cunoştinţă întru masonerie — contele Vil-larski — acela care, în 1807, îi fusese călăuză în lojă. Villarski era acum însurat cu o rusoaică bogată, care avea întinse proprietăţi în gubernia Orei, şi el însuşi îndeplinea, în oraş o funcţie vremelnică în aparatul de aprovizionare a armatei.

Aflînd că Bezuhov e în Orei, Villarski, cu toate că niciodată nu-1 cunoscuse mai îndeaproape, veni la el cu întregul şir al manifestărilor de prietenie şi de apropiere sufletească, pe care şi le arată de obicei unul altuia doi oameni care se întîlnesc într-un pustiu. Villarski se plic-tisea la Orei şi era fericit să întîlnească pe cineva din cercul lui, un om cu care avea după cum i se părea lui, preocupări comune.

Dar, spre mirarea sa, Villarski observă curînd că Pierre se ţinea departe de realităţile vieţii şi căzuse, aşa cum îl defini el în sinea sa, în apatie şi egoism.

— Vous vous encroutez, mon cher !2 îi spunea el. Cu toate acestea, alături de Pierre, Villarski se simţea acum mai la largul său decît altădată şi nu era zi în care să nu vină să-1 vadă. Lui Pierre, însă, uitîndu-se acum la Villarski şi ascultîndu-1, i se părea ciudat şi neverosimil gîndul că nu prea de mult fusese şi el la fel.

Villarski era om însurat, familist şi foarte ocupat şi CU administrarea averii nevesti-si, şi cu funcţia lui, şi cu treburile familiale. El socotea că toate aceste ocupaţii

1 E un sacrilegiu să te războieşti cu un popor ca al dumnea-voastră !

* Te-ai închistat, dragul meu !

245

nu sînt decît nişte obstacole în viaţă şi că toate erau vred-nice de dispreţ, fiindcă n-aveau de scop decît fericirea personală, a lui şi a familiei lui. Preocupări militare, ad-ministrative, politice şi masonice îi absorbeau tot timpul atenţia. Pierre nu se silea să-i schimbe vederile, nu-şi îngăduia nici o critică, ci se mulţumea să observe, cu obişnuita-i ironie, care era acum mereu calmă şi veselă, acest fenomen ciudat, atît de cunoscut lui.

Datorită relaţiilor sale cu Villarski, cu prinţesa, cu doctorul şi cu toţi oamenii pe care-i întîlnea acum, în Pierre se dezvoltase o trăsătură nouă care-i cîştigase bună-voinţa tuturor : părerea că fiecare om are putinţa să gîndească, să simtă şi să vadă lucrurile în felul său, şi convingerea că e cu neputinţă să schimbi cu ajutorul cuvintelor părerea cuiva. Această legitimă specificitate a fiecărui om care, odinioară, îl tulbura pe Pierre şi-1 irita, constituia acum punctul de plecare al simpatiei şi al interesului lui pentru oameni. Deosebirile şi adeseori contradicţia totală dintre ideile oamenilor şi viaţa lor sau nepotrivirea dintre ideile lor îl înveseleau pe Pierre şi-i trezeau un surîs de blîndă ironie.

In chestiunile practice, Pierre simţi, pe neaşteptate, că avea în el un centru de greutate, ceea ce nu avusese pînă acum. Odinioară, orice chestiune bănească — mai cu seamă cererile de bani, la care, ca om foarte bogat ce era, se vedea prea adeseori expus — îl puneau într-o încurcătură fără de ieşire şi-1 nedumereau. „Să dau sau să nu dau ?" se întreba el. „Eu am, iar el are nevoie. Dar celălalt are şi mai mare nevoie ! Care din ei are nevoie mai mare ? Ori, poate, amîndoi, or fi mincinoşi ?" Şi, din aceste îndoieli, el nu găsise, altădată, nici un fel de ieşire, aşa că dădea la toţi, atît timp cît avea ce da. In exact acelaşi soi de nedumerire îl puneau, altădată, orice chestiuni privitoare la averea lui, atunci cînd unul îi spunea că trebuie să procedeze într-un fel, şi altul într-altfel.

Acum însă, spre mirarea sa, el găsi că în toate aceste probleme nu mai încap nici un fel de îndoieli şi nedu-meriri. Se manifesta acum în el un arbitru, care hotăra, după anumite legi necunoscute lui, ceea ce trebuia şi ceea ce nu trebuia făcut.

Rămăsese la fel de indiferent faţă de chestiunile bă-neşti ca şi odinioară ; dar acum ştia în chip neîndoielnic

246

cc trebuia şi ce nu trebuia făcut. Primul caz în care se manifestă la el acest nou arbitru fu cererea unui colonel francez captiv care veni la el şi, după ce-i istorisi vreme îndelungată isprăvile sale de vitejie, drept încheiere nu-mai cît nu-i pretinse lui Pierre să-i dea patru mii de franci, ca să-i trimită acasă nevestei şi copiilor. Pierre îl rofuză atît de direct şi cu atîta uşur inţă, încît se miră şi el ce simplu şi uşor era lucrul care, odinioară, i se păruse din cale-afară de greu. Totodată, cu prilejul acestui refuz, el hotărî că e neapărat necesar să întrebuinţeze un şiretlic, pentru ca, plecînd din Orei, să-1 facă pe ofiţerul italian să ia nişte bani, de care, se vedea bine, italianul avea mare nevoie. O nouă dovadă pentru Pierre că ati-ludinea lui faţă de lucrurile practice devenise mai hotă-iîtă fu modul în care rezolvă el chestiunea datoriilor soţiei sale şi chestiunea renovării sau nerenovării caselor şi vilelor sale din Moscova.

Sosi la Orei administratorul său principal şi Pierre făcu, împreună* cu dînsul, calculul general al veniturilor sale, care nu mai erau aceleaşi. Incendierea Moscovei îl costase pe Pierre, după socoteala administratorului, cam două milioane de ruble.

Ca să-1 mîngîie de aceste pierderi, administratorul său general îi înfăţişă socotelile în aşa fel, încît îi arătă că veniturile sale, în ciuda acestor pierderi, nu numai că nu s-ar micşora, ci, dimpotrivă, s-ar mări, dacă el ar refuza să plătească datoriile rămase de pe urma contesei, plată La care el nu putea fi obligat, şi dacă ar renunţa la reno-varea caselor din Moscova şi a vilei de lîngă Moscova, ,i căror întreţinere îl costa optzeci de mii de ruble pe an şi care nu-i aduceau nici un venit.

— Da, da, adevărat, aşa este ! spuse Pierre, zîmbind vesel. Da, da ! Nimic din toate astea nu-mi trebuie ! i ii .!i-ugerile acestea m-au făcut cu mult mai bogat.

Dar în ianuarie sosi Savelici de la Moscova şi-i spuse cum era situaţia în oraş şi la cît se ridica devizul arhi-tectului pentru restaurarea caselor şi a vilei de lîngă Moscova, vorbind de lucrul acesta ca de un lucru stabilit. Tot atunci, Pierre primi scrisori de la prinţul Vasili şi de la alţi cunoscuţi din Petersburg. în scrisori se vorbea de datoriile soţiei sale. Şi Pierre hotărî că planul administra-lurului, care-i plăcuse atît de mult, nu ţinea seama de rşalitate, şi că trebuia să plece la Petersburg ca să ter-

247

mine cu afacerile soţiei lui şi pe urmă să-şi restaureze casele din Moscova. De ce trebuia să facă aceasta, nu ştia. Dar ştia în chip neîndoielnic că aşa trebuia să procedeze. Veniturile sale, ca urmare a acestei hotărîri, se micşorară cu trei sferturi. Dar lucrul acesta trebuia făcut ; o simţea el.

Villarski urma să plece la Moscova şi Pierre se în-ţelese cu el să călătorească împreună.

Cît durase convalescenţa sa la Orei, Pierre încercase sentimentul bucuriei de a fi liber, viu ; şi cînd, în timpul călătoriei, se văzu iar în lumea liberă, cînd văzu sute de figuri, noi, acest sentiment spori şi mai mult. Cît dură călătoria, se simţi tot timpul fericit, ca un şcolar în va-canţă. Toţi oamenii : surugiul, căpitanul de poştă, mujicii întîlniţi pe drum sau prin sate, toţi aveau acum pentru el un rost nou. Prezenţa şi observaţiile lui Villarski, care deplîngea necontenit sărăcia, starea de înapoiere faţă de Europa şi ignoranţa poporului rus, nu făceau decît să-i înteţească lui Pierre sentimentul de bucurie. Acolo unda Villarski vedea germenii morţii, Pierre vedea o extraor-dinară forţă vitală, acea forţă care, în mijlocul zăpezi-lor, pe aceste întinderi nesfîrşite, susţinea viaţa unui popor întreg, aparte, unic în felul lui. Nu-1 contrazicea pe Villarski şi, ca şi cum ar fi fost de acord cu el (de vreme ce această prefăcută consimţire era cel mai simplu mijloc de a evita o discuţie din care nu putea ieşi nimic), zîmbea voios, lăsîndu-1 să vorbească.

XIV

AŞA CUM CU GREU NE-AM explica la ce şi încotro dau fuga furnicile dintr-un muşuroi sfărâmat — unele dinspre muşuroi, tîrînd rămăşiţe, ouă şi cadavre, altele către muşuroi — pentru ce dau buzna unele peste altele, de ce se iau la întrecere ori la harţă, tot aşa cu greu ne-am putea explica pricinile care i-au făcut pe ruşi, după plecarea francezilor, să se înghesuiască pe locul care purtase înainte numele de Moscova. Dar tot aşa cum, uitîn-du-ne la furnicile care mişună în jurul unui muşuroi

sfărîmat, orîcît de distrus ar fi acesta, observăm totuşi, din stăruinţa neclintită, din energia şi din mulţimea ne-numărată a insectelor harnice care foiesc mereu, că, în-h'-adevăr, totul e sfărîmat, în afară de ceva indestructibil, imaterial, ceva care constituie toată forţa furnicarului : tot aşa, în octombrie, Moscova, în care nu mai existau nici autorităţi, nici biserici, nici odoare bisericeşti, nici bogăţii, nici case, continua să fie aceeaşi Moscovă care fusese în august. Totul în ea era distrus afară de acel ceva imaterial, dar plin de putere şi indestructibil.

Cauzele care făceau ca oamenii să alerge din toate părţile spre Moscova, după ce fusese curăţată de duşmani, erau din cele mai felurite : personale şi, în primele mo-mente mai ales, sălbatice, animalice. O singură cauză era generală : dorinţa aprigă a tuturor de a ajunge la locul care înainte se numise Moscova, ca să-şi desfăşoare acolo activitatea.

într-o săptămînă, numărul locuitorilor Moscovei fu de cincisprezece mii, după două săptămîni, de douăzeci şi cinci de mii şi, în toamna lui 1813, tot crescînd mereu, icest număr ajunse la o cifră care întrecea populaţia anu-lui 1812.

Primii ruşi care pătrunseră în Moscova fură cazacii unui detaşament al lui Wintzingerode, apoi mujicii din Mitele vecine şi unii locuitori fugiţi din Moscova, care stă-tuseră ascunşi prin împrejurimi. Pătrunzînd într-o Mos-covă numai ruine şi găsind-o prădată, ruşii începură şi ei s-o prade. Ei continuau opera francezilor. Convoaie ţără-neşti veneau la Moscova pentru a lua şi a căra la sate tot CC se mai găsea azvîrlit printre ruinele caselor şi pe străzi. < 'azacii cărau şi ei tot ce puteau duce în cantonamentele lor ; stăpînii caselor strîngeau. tot ce se găsea prin alte rase şi duceau la ei, sub cuvînt că era avutul lor. Aşa că, după primii jefuitori, urmă al doilea rînd, apoi al treilea şi jaful devenea, pe zi ce trecea, pe măsură ce numărul jefuitorilor sporea, tot mai greu de săvîrşit şi lua forme din ce în ce mai bine definite.

Cu toate că francezii găsiseră Moscova pustie la veni ren lor, ea era totuşi un oraş viu, care trăia organic şi multilateral cu feluritele sale organizaţii comerciale, meş-teşugăreşti, cu luxul lui, cu instituţiile lui administrative ţ.1 religioase. Erau forme fără viaţă, dar existau încă. Bxlltau bazaruri, prăvălii, magazine, depozite, pieţe, cea

249

mai mare parte pline de mărfuri ; existau fabrici, ateliere; existau palate, case bogate, pline de obiecte de lux ; exis-tau spitale, închisori, instituţii, biserici, catedrale. Cu cît însă îşi prelungeau francezii şederea, cu atît aceste forme de viaţă orăşenească se distrugeau şi, spre sfîrşit, totul se contopise într-un imens teren de jaf, lipsit de orice viaţă.

Jaful francezilor, pe măsură ce se prelungea, distrugea atît bogăţiile Moscovei, cît şi forţele jefuitorilor. Jaful ruşilor însă, prin care-şi începuseră reocuparea capitalei, cu cît se prelungea mai mult şi cu cît numărul jefuitori-lor era mai mare, cu atît restabilea mai repede bogăţia Moscovei şi viaţa regulată a oraşului.

Pe lîngă jefuitori, oameni de toată mîna, împinşi spre jaf care de curiozitate, care de obligaţiile slujbei, care de pofta de cîştig — proprietari, clerici, funcţionari mari şi mici, negustori, meseriaşi, mujici — se revărsau din toate direcţiile, ca sîngele spre inimă, către Moscova.

După o săptămînă, mujicii veniţi cu căruţe goale ca să încarce lucruri fură opriţi de autorităţi şi obligaţi să care afară din oraş cadavrele. Alţi mujici, auzind de insuccesul tovarăşilor lor, veniră la oraş cu grîu, ovăz şi fîn, şi con-curenţa făcu să coboare repede preţurile cerealelor la un nivel încă şi mai scăzut decît fusese înainte. Echipe de dulgheri, nădăjduind să obţină cîştiguri mari, intrau în fiecare zi în Moscova şi, la fiecare pas, se durau case din nou sau se reparau cele vechi, arse. Negustorii redeschi-deaur barăcile, dînd avînt comerţului. Prin casele nemis-tuite cu totul de incendiu se instalau birturi şi hanuri. Clerul reîncepuse slujbele în multe biserici, care nu fu-seseră arse. Donatorii începură să înlocuiască obiectele bisericeşti jefuite cu altele noi. Funcţionarii îşi înghesuiau în odăi mici mesele cu tăblia acoperită de postav şi dula-Durile pline de acte. Autorităţile superioare şi poliţia ho-:ărîră distribuirea bunurilor rămase de pe urma france-zilor. Proprietarii, în casele cărora erau găsite multe obiecte aduse din alte case, se plîngeau de nedreptatea ce i se făcea prin ridicarea tuturor acestor obiecte şi ducerea or în palatul Granovitaia l ; alţii susţineau că francezii ngrămădiseră în cîte o casă obiecte aduse din case dife-•ite şi că, deci, era nedrept să se lase proprietarului toate

Unul din palatele Kremlinului.

!50

obiectele găsite la el. Unii înjurau poliţia, alţii o mituiau ; :;e întocmeau liste de lucruri publice incendiate, cu pre-(uri umflate de zece ori ; se cereau ajutoare. Contele Kastopcin îşi scria din nou proclamaţiile.

XV

LA SF1RŞITUL LUI IANUARIE, Pierre ajunse la Moscova şi se instala acasă, într-o aripă laterală care răii uisese întreagă. îl vizită pe contele Rastopcin şi pe cîţiva i unoscuţi care se întorseseră la Moscova, apoi, a treia zi, începu să se pregătească în vederea plecării la Petersburg. Toţi sărbătoreau victoria ; totul clocotea de viaţă în ca-pii ala care învia din ruine. Toţi se bucurau de întoarcerea [ui Pierre, toţi voiau să-1 vadă, toţi voiau să afle prin ce trecuse. Pierre îşi simţea sufletul plin de o pornire prie-tenească deosebită faţă de toţi oamenii pe care-i întîlnea, dar, fără voia lui, avea acum, faţă de toată lumea, o ati-tudine mai prudentă, ca să nu se lege prin ceva. La toate Întrebările pe care i le puneau — importante sau banale — I ic că era întrebat unde vâ locui, fie că era întrebat dacă-şi

>ară sau nu casele, ori de-1 întreba cineva cînd pleacă In Petersburg şi dacă n-ar vrea să ducă o lădiţă cuiva, I i i ispundea : da, poate, cred, şi aşa mai departe.

Despre Rostovi auzise că se aflau la Kostroma, iar la Natnşa se gîndea rareori. Cînd se gîndea totuşi la dînsa, un I u l acesta îi era doar ca o amintire plăcută, din vre-muri de demult. Şi se simţea nu numai eliberat de gri-|iif vieţii zilnice, ci şi de acest sentiment, de care, cum i ie părea acum, voise anume el singur să se lase cuprins.

A treia zi de la sosire, Pierre află de la familia Dru-lirţkoi că prinţesa Măria, era şi ea în Moscova. Moartea,

rrinţa, ultimele zile ale prinţului Andrei îl preocupa- i ndesea şi începură acum să-i preocupe din nou spi-

ni u i . Aflînd la prînz că prinţesa Măria e în Moscova şi că Im iiic.şte în casa ei de pe Vzdvijenka, care scăpase de in-i c i u l i n , el se duse în aceeaşi seară să o vadă.

in drum spre prinţesa Măria, Pierre se gîndi tot timpul tlnnr la prinţul Andrei, la prietenia cu dînsul, la diferitele

251

lor întîlniri şi, mai ales, la ultima lor întîlnire, cea de la Borodino.

„Să fi murit el oare în starea aceea sufletească de în-cîinoşare în care se afla atunci ? Să nu i se fi dezvăluit oare, înainte de a muri, sensul vieţii ?" se gîndea Pierre. Îşi aduse aminte apoi de Karataev, de moartea lui şi, fără să vrea, începu să facă o comparaţie între aceşti doi oa-meni, atît de deosebiţi unul de altul şi totuşi atît de apro-piaţi prin dragostea pe care o nutrise el faţă de amîndoi şi prin faptul că amîndoi trăiseră şi amîndoi muriseră.

Într-o dispoziţie sufletească din cele mai pline de gravitate, Pierre se apropie de casa bătrînului prinţ Bol-konski. Casa rămăsese întreagă. Se vedeau în ea urme de distrugere, dar îşi păstrase specificul. Lacheul bătrîn care-1 întîmpină pe Pierre cu o figură severă, ca şi cum i-ar fi dat musafirului de înţeles că, dacă lipsea prinţul, nu însemna că s-au schimbat regulile casei, îi spuse că prinţesa binevoise să treacă în apartamentele ei şi că primeşte de obicei duminicile.

— Anunţă-mă ! Poate că mă va primi, spuse Pierre. — Prea bine ! răspunse lacheul. Poftiţi în galeria por

tretelor ! După cîteva minute, lacheul reapăru însoţit de Des-

salles. Dessalles îi transmise lui Pierre din partea prin-ţesei că era foarte bucuroasă să-1 vadă şi că-1 roagă, dacă-i iartă lipsa de ceremonie, să poftească sus, în aparta-mentul ei.

Intr-o odăiţă scundă, luminată de o singură luminare, şedea prinţesa şi lîngă ea se mai afla o femeie, îmbrăcată în rochie neagră. Pierre ştia că lîngă prinţesă erau întot-deauna domnişoare de companie, dar nu-1 interesase niciodată să ştie cine sînt ele şi nici nu şi le amintea. S,E şi asta vreuna din domnişoarele ei de companie", îşi zise el, cînd văzu femeia îmbrăcată în rochie neagră.

Prinţesa îi ieşi repede întru întîmpinare şi-i întinse mîna.

— Da, zise ea, uitîndu-se la faţa lui schimbată, după ce el îi sărută mîna, uite că ne-am întîlnit iarăşi ! In ul timul timp, el mi-a vorbit de multe ori de dumneata, şi îşi mută privirea de la Pierre la domnişoara de companie cu un aer de sfială care, o clipă, îl surprinse pe Pierre.

— Am fost atît de bucuroasă aflînd că ai fost salvat ! Singura veste bună din cîte am primit noi de atîta vreme.

252

Şi iarăşi se uită prinţesa, cu o nelinişte şi mai mare încă, la domnişoara de companie, vrînd parcă să spună ceva, dar Pierre o întrerupse.

— Vă puteţi închipui că n-am ştiut nimic de dînsul, spuse el. îl socoteam mort. Tot ce puteam afla, aflasem de la alţii, veşti de a treia mînă. Ştiu numai că a nimerit în casa Rostovilor... Ce înseamnă destinul !

Pierre vorbea repede şi cu însufleţire. Aruncîndu-şi în treacăt ochii pe chipul domnişoarei de companie, văzu o privire atentă şi curioasă îndreptată cu prietenie asupra lui şi, aşa cum se întîmplă adesea în timpul unei conver-saţii, simţi, fără să poată spune de ce, că domnişoara de companie în rochie neagră era o fiinţă drăgălaşă, bună, minunată, care nu va stingheri de loc conversaţia intimă pe care va avea-o cu prinţesa Măria.

Dar cînd rosti el cuvintele din urmă, cele cu privire l . i Rostovi, expresia de jenă de pe faţa prinţesei Măria spori. Ochii îi fugiră iar de pe chipul lui Pierre la chipul domnişoarei în rochie neagră şi spuse :

— Se poate să n-o cunoşti ? Pierre se uită încă o dată la chipul palid, fin, la ochii

negri şi gura ciudată a domnişoarei de companie. Ceva Foarte familiar, de mult uitat şi mai mult decît simpatic, ii privea din aceşti ochi atenţi.

„Dar nu, asta nu e cu putinţă ! îşi zise el. Faţa asta severă, slabă, palidă şi îmbătrînită să fie oare a ei ? Nu poate fi ea ! E doar ca o amintire a ei". Dar prinţesa Măria rosti : „Nataşa !" Şi chipul cu ochi atenţi făcu o l orţare să zîmbească, zîmbi cu greu, aşa cum se deschide o uşă înţepenită, şi din această uşă întredeschisă năvăli deodată, învăluindu-1 pe Pierre, mireasma fericirii aceleia, dp mult uitată, la care, mai ales acum, el nu se mai gîndea de loc. îmbălsămată, învăluitoare, adierea aceasta îl cu-prinse cu totul. Cînd ea-i zîmbi, pentru el nu mai rămăsese nici o îndoială : era Nataşa, şi el o iubea.

Chiar din primul moment, Pierre dezvălui, fără să vrea. şi Nataşei, şi prinţisei Măria şi, mai ales, îşi dez-\. 1111 i sieşi, taina pe care n-o ştiuse nici el. Se înroşi de bucurie şi de durere. Voi să-şi ascundă tulburarea. Dar cu cît încerca mai mult să şi-o ascundă, cu atît tulbura-rea aceasta vorbea mai limpede, mai limpede decît cele mai răspicate cuvinte, atît pentru el însuşi, cît şi pentru dlnia sau pentru prinţesa Măria : o iubea.

253

„Nu, asta e numai aşa, din pricină că nu m-am aş-teptat", îşi spuse Pierre. Dar cum încercă să continue conversaţia începută cu prinţesa Măria, trase din nou cu coada ochiului spre Nataşa şi faţa i se coloră mai tare încă, iar bucuria şi teama îi cuprinseră sufletul cu şi mai multă putere. Se încurcă în cuvinte şi se opri la mijlocul frazei.

Pierre n-o băgase de seamă pe Nataşa, fiindcă nu se aşteptase de loc să o vadă aici, şi de recunoscut n-o recu-noscuse fiindcă schimbarea petrecută cu ea, de cînd n-o mai văzuse, era enormă. Slăbise mult şi era mai palidă. Dar nu asta o făcuse de nerecunoscut. Nu putuse fi re-cunoscută din primul moment, de la intrare, pentru faptul că, pe faţa ei, în ochii ei — odinioară luminaţi de zîm-betul tainic al bucuriei de a trăi — acum, cînd intrase şi se uitase pentru întîia oară la ea, Pierre nu mai descope-rise nici cea mai mică umbră de surîs ; văzuse doar ochii, atenţi şi buni, cu priviri triste, întrebătoare.

Tulburarea lui Pierre nu se răsfrînse asupra Nataşei printr-o tulburare la fel, ci numai printr-o satisfacţie care-i lumina abia perceptibil toată faţa.

XVI

— A VENIT SA STEA LA MINE, zise prinţesa Măria. Contele şi contesa vor pica şi ei zilele astea. Contesa e într-o stare îngrozitoare. Dar Nataşa însăşi avea nevoie să fie văzută de un doctor. Au trimis-o cu forţa o dată cu mine.

— Da, aşa e. Există oare, acum, vreo familie care să nu fi avut de suferit ? spuse Pierre, adresîndu-se Nataşei. Ştiţi ? Asta s-a întîmplat chiar în ziua în care am fost eliberaţi noi. L-am văzut. Ce băiat minunat era .'

Nataşa se uită la dînsul şi, drept răspuns la cuvintele lui, doar ochii i se deschiseră mari şi i se luminară mai mult.

— Ce s-ar putea spune sau gîndi ca mîngîiere ? con tinuă Pierre. Nimic. Pentru ce a trebuit să moară băiatul acesta minunat şi plin de viaţă ?

254

— Da, în vremuri ca ale noastre, greu ar putea trăi cineva fără credinţă... zise prinţesa Măria.

— Da, da. Acesta e adevărul adevărat ! o întrerupse grăbit Pierre.

— De ce ? întrebă Nataşa, uitîndu-se cercetător în ochii lui Pierre.

— Cum de ce ? zise prinţesa Măria. Numai gîndul la < cea ce ne aşteaptă acolo...

Nataşa, înainte ca prinţesa Măria să-şi fi sfîrşit ideea, .se uită din nou la Pierre, întrebătoare.

— Şi mai este ceva, continuă Pierre, faptul că numai omul care crede că există un Dumnezeu care ne conduce poate să suporte o pierdere ca a ei şi... ca a dumitale,

lir.şi el. Nataşa deschisese gura să spună ceva, dar se opri

■ li udată. Pierre se grăbi să-şi întoarcă faţa de la ea şi-i kdresă prinţesei Măria întrebări asupra ultimelor zile de viaţă ale prietenului său. Tulburarea aproape că-i pie- i isc lui Pierre, dar simţea totodată că-i pierise şi senti mentul de libertate pe care-1 avusese pînă atunci. Simţea Ci pentru fiecare cuvînt şi pentru fiecare gest avea acum im judecător şi la preţuirea lui ţinea mai mult decît la a oricărui alt om pe lume. Acum, cînd vorbea, era preocupat i de impresia pe care cuvintele lui o produceau asupra itaşei. Nu spunea anume ceea ce ar fi putut să-i placă 'i : otice ar fi spus, se judeca pe el însuşi din punctul ei i l e vedere.

Prinţesa Măria începu să-i istorisească, fără tragere de inimă, cum se întîmplă totdeauna, despre starea în i ne îl găsise pe prinţul Andrei. Dar întrebările lui Pierre, privirea lui însufleţită şi neliniştită, faţa lui tremurîndă ili■ emoţie o făcură să intre, încetul cu încetul, în amănun-ii le pe care-i fusese teamă chiar să şi le mai amintească.

— Da, da, aşa, aşa... repeta Pierre, aplecat mult spre pi [nţesa Măria şi ascultînd lacom tot ce-i povestea ea. Da, da. Aşadar, era împăcat ? Se făcuse mai blînd»? Atît de mult dorise el întotdeauna, din toate puterile sufletului, UI) singur lucru : bunătatea deplină, încît nu se poate

,i se mai fi temut de moarte. Defectele pe care le-a avut,

■ Inert Ie-a avut, veneau din afară. Aşadar, se făcuse mai blind ? întreba mereu Pierre. Ce fericire că te-a mai vă-

Ui ! ii spuse el Nataşei, întorcîndu-se deodată spre ea OU ochii plini de lacrimi.

255

Pe chipul Nataşei se desluşi o tresărire. Se încruntă o clipă şi îşi lăsă ochii în jos. Stătu la îndoială dacă trebuia sau nu să vorbească.

— Da, a fost o fericire, spuse ea cu voce domoală, din piept. Pentru mine, a fost cu adevărat o fericire. Tăcu cîteva clipe, şi el... şi el... atunci, cînd m-am dus la dînsul, mi-a spus că a dorit şi el asta...

Glasul Nataşei se frînse. Ea se înroşi, îşi împreună strîns mîinile pe genunchi, apoi, deodată, după ce făcu o vizibilă sforţare de a se stăpîni, înălţă fruntea şi începu să vorbească repede :

— La plecarea din Moscova, noi nu ştiam nimic despre el. Eu nu îndrăzneam să întreb ce face. Şi iată, că, deodată, Sonia îmi spuse că el e cu noi, în convoiul nostru. Nu m-am mai gîndit la nimic şi nu mi-am putut imagina în ce stare era ; nu voiam decît să-1 văd, să fiu alături de el, spuse ea, tremurînd şi înăbuşindu-se. Şi povesti apoi, fără să dea cuiva răgaz s-o întrerupă, ceea ce nu spusese nimănui niciodată : tot ce trăise ea în cele trei săptămîni cît durase călătoria lor şi şederea la IaroslavI.

Pierre o asculta cu gura căscată şi fără să-şi ia nici o clipă de la ea ochii plini de lacrimi. Ascultînd-o, el nu se gindea nici la prinţul Andrei, nici la moarte, nici la cele ce-i istorisea Nataşa. O asculta şi-i era doar milă de su- j ferinţa pe care o încerca ea acum, împrospătată de po-vestirea trecutului.

Prinţesa, cu faţa încreţită de sforţarea pe care o făces ca să-şi ţină lacrimile, şedea lîngă Nataşa şi asculta pen-tru întîia oară povestea acestor ultime zile aie dragostei dintre fratele ei şi Nataşa.

Istorisirea aceasta, chinuitoare şi desfătătoare totodată, era vădit că Nataşei îi fusese neapărat necesară.

Ea vorbea, amestecînd amănuntele cele mai lipsite d.° importanţă cu secretele cele mai intime şi părea că nu va mai conteni niciodată. Repetă de cîteva ori unul şi acelaşi lucru. .

Prin uşi se auzi de pe sală vocea lui Dessalles, care în-treba dacă Nikoluşka putea intra să le spună noapte bună.

— Aşa, asta-i tot, tot... încheie Nataşa. Se ridică re pede şi, tocmai cînd intra Nikoluşka, cum ea se îndrepta în fugă spre uşa mascată de o draperie, se lovi la cap ; ieşi grăbită din cameră, scoţînd un geamăt, poate de du rerea loviturii de la cap, poate de durerea amintirii.

256

Pierre se uita la uşa pe unde ieşise Nataşa şi nu putea pricepe de unde-i vine impresia că a rămas deodată singur pe lume.

Prinţesa Măria îl trezi din visare, atrăgîndu-i atenţia asupra nepotului ei, care intrase în odaie.

Chipul lui Nikoluşka, asemănător cu al tatălui său. făcu atîta impresie asupra lui Pierre în clipa aceea cînd i se muiase cu totul sufletul, încît, sărutîndu-1 pe Niko-luşka, se ridică repede, îşi scoase batista şi se duse Ia fereastră. Voi să-şi ia rămas bun de la prinţesa Măria, dar ea îl reţinu :

— Nu ! Nataşa şi cu mine stăm uneori pînă aproape de trei. Mai rămîi, te rog. Am să spun să dea la masă. Poţi coborî, dacă vrei ; venim şi noi numaidecît.

Şi cînd Pierre dădu să iasă, prinţesa îi spuse : — E întîia oară cînd a vorbit aşa despre dînsul. ',

XVII

PIERRE FU CONDUS ÎNTR-O sufragerie mare şi bine luminată ; după cîteva minute se auziră paşi şi prinţesa împreună cu Nataşa intrară în cameră. Nataşa era liniştită. dffl expresia severă, lipsită de zîmbet, i se întipărise iar pe faţă. Prinţesa Măria, Nataşa, Pierre erau stăpîniţi deo-potrivă de stinghereala aceea care se aşterne de obicei dupA ce se încheie o conversaţie cu caracter serios şi In— II111 In asemenea ocazii, să continui conversaţia nu mai ni cum, să spui fleacuri te jenezi şi să taci nu te mulţu-mtfte, fiindcă ai avea chef să vorbeşti şi fiindcă tăcerea poate părea o ipocrizie. Se apropiară tăcuţi de masă. Lacheii le traseră scaunele să se aşeze şi le împinseră la loc, Pierre desfăcu şervetul rece şi, hotăr ît să rupă tă-' .1, se uită la Nataşa şi la prinţesa Măria. Amîndouă, • ni vădit, se gîndiseră în acelaşi timp la acelaşi lucru : ni ochii amîndurora strălucea bucuria de a trăi şi măr-Imisirea că, pe lîngă dureri, mai există şi bucurii.

— Bei un pic de votcă, nu-i aşa, conte ? spuse prin-ţc::;i Măria şi cuvintele acestea împrăştiară dintr-o dată II II iluele trecutului.

17 — Rflzbol şi pace voi. IV 257

— Istoriseşte-ne ceva despre dumneata, continuă prin ţesa Măria. Se spun despre dumneata atîtea minunaţii, care de care mai de necrezut.

— Da, răspunse Pierre, cu acel zîmbet de blinda iro nie care-i devenise acum obişnuit. Pînă şi mie mi s-a vorbit de nişte minunăţii, cum nici în vis n-am visat. Măria Abramovna m-a invitat la ea şi mi-a tot istorisit ce mi s-a întîmplat sau ar fi trebuit să mi se întîmple. Stepan Stepanîci m-a învăţat, de asemenea, cum trebuie să po vestesc, în general, am remarcat că e foarte comod să fii un om interesant (şi eu sînt acum un om interesant) ; sînt poftit pretutindeni şi mi se povestesc o mulţime de lucruri.

Nataşa zîmbi şi dădu să spună ceva. — Ne povestea cineva, o întrerupse prinţesa Măria,

că ai pierdut în Moscova două milioane de ruble. E adevărat ?

— Şi eu, care m-am făcut de trei ori mai bogat decît înainte ! spuse Pierre.

Cu toate că datoriile nevestei sale şi necesitatea im-perioasă de a construi îi schimbaseră mult starea mate-rială, Pierre continuă să spună că se făcuse acum de trei ori mai bogat.

— Ceea ce am cîştigat în chip neîndoielnic, spuse el, este libertatea de a... începu el serios să vorbească, dar se răzgîndi şi nu mai continuă, căci îşi dădu seama că subiectul prea era egoist.

— Aşadar, începi să clădeşti ? •— Da. Aşa porunceşte Savelici. — Spune-mi, te rog : nu aflaseşi încă de moartea con

tesei atunci cînd rămăsesesi la Moscova ? întrebă prinţesa Măria şi se înroşi în aceeaşi clipă, căci îşi dăduse seama că, punîndu-i această întrebare după ce el spusese că-şi cîştigase libertatea, însemna să atribuie vorbelor lui un sens, pe care aceste vorbe poate că nu-1 aveau.

— Nu ! răspunse Pierre, care se vede că nu găsise nepotrivit sensul atribuit de prinţesa Măria vorbelor lui despre libertatea cîştigată. Am aflat de asta în timp ce eram la Orei şi nu-ţi poţi închipui cît de mult m-a im presionat. Nu eram noi soţi exemplari, continuă el repede, uitîndu-se la Nataşa şi observînd că ea aştepta cu multă curiozitate să vadă cum are să se exprime el despre soţia lui, dar moartea aceasta m-a impresionat grozav. Cînd doi

258

oameni se ceartă, sînt întotdeauna vinovaţi arnîndoi. Şi propria ta vină faţă de un om care nu mai este devine • imir-o dată îngrozitor de apăsătoare. Şi, pe urmă, ce moarte !... Fără prieteni, fără nici o mîngîiere. Mi-e milă, tare milă de ea ! sfîrşi el şi observă cu mulţumire pe faţa Nataşei o aprobare bucuroasă.

— Aşadar, iată-te iar holtei şi candidat la însurătoare ! puse prinţesa Măria.

Pierre se făcu deodată stacojiu la faţă şi îşi dădu silinţa ifi nu se uite la Nataşa o bună bucată de vreme. Cînd se hotărî s-o privească, faţa ei era rece, severă şi chiar dis-preţuitoare, cum i se păru lui.

— E chiar adevărat ceea ce ni s-a povestit, că l-ai (Izut pe Napoleon şi că ai vorbit cu el ? întrebă prinţesa Măria.

Pierre începu să rîdă : — Niciodată şi nicăieri ! Aşa li se pare întotdeauna la

l u ( i , că a fi prizonier înseamnă să fii musafirul lui Napo- ! on, Nu numai că nu l-am văzut, dar nici n-am auzit de el. Am fost într-o societate mult mai rea.

Cina era pe sfîrşite şi Pierre, care la început refuzase t,u vorbească despre captivitatea lui, alunecă, încetul cu încetul, pe panta acestui subiect.

— Dar e adevărat, nu-i aşa, că ai rămas ca să-1 omori I " ' Napoleon ? îl întrebă Nataşa cu un uşor surîs. Ghicisem lucrul acesta, atunci cînd ne-am întîlnit cu dumneata lîngă Im nul Suhariovaia. îţi aminteşti ? Pierre recunoscu că acesta era adevărul şi, pornind de la această întrebare, condus treptat de întrebările prin-I Măria şi, mai ales, de ale Nataşei, se adînci în isto-■ i amănunţită a aventurilor sale.

i ;i început, el povesti de pe poziţia blajin-zeflemitoare , > ■ ■ care o adoptase acum faţă de oameni şi, mai ales, faţă M el însuşi ; mai tîrziu însă, cînd ajunse să vorbească de grozăvia suferinţelor ce-i fusese dat să vadă, el se lăsă, l. 'iru să-şi dea seama, furat şi începu să povestească stăpî-nlndu-şi emoţia, ca omul care-şi retrăieşte în amintire impresiile puternice ale trecutului.

Prinţesa Măria se uita cînd la Pierre, cînd la Nataşa, i u un zîmbet blînd. Ea, în toată această istorisire, nu-1

■ 'dea decît pe Pierre şi sufletul lui bun. Nataşa, sprijinită m i i un cot, cu chipul schimbîndu-şi necontenit expresia

. isură ce înainta povestirea, nu scăpa o vorbă ; ur-

259

mărea cu atenţie şi se vedea bine că trăia o dată cu el tot ceea ce-1 auzea povestind. Dar nu numai privirea ei, ci şi exclamaţiile şi întrebările scurte pe care i le punea, îi dovedeau lui Pierre că. din ceea ce spunea el, ea înţelegea exact ceea ce voia el să comunice. Era vădit că ea înţe-legea nu numai ceea ce spunea el, ci şi ceea ce ar fi voit şi nu izbutea să exprime prin cuvinte. Episodul cu copilul şi cu femeia, din pricina cărora fusese arestat şi luat pri-zonier, fu redat de Pierre în felul următor :

— Era o privelişte înfricoşătoare .' Copii părăsiţi, unii rămaşi în mijlocul flăcărilor... în faţa mea, au tîrît un copil scos din... Femei, cărora li se luau lucrurile, li se smulgeau cerceii din urechi...

Aici, Pierre se înroşi şi ezită : ■— Atunci, iată că vine o patrulă şi pe toţi bărbaţii cîţi

nu se ocupau cu furtul, pe toţi i-a ridicat. Şi pe mine ! — Mi se pare că nu spui tot. Mi se pare mie că ai făcut

dumneata ceva... interveni Nataşa şi făcu o pauză : vreun bine.

Pierre prinse să istorisească mai departe. Cînd ajunse la execuţia condamnaţilor, voi să treacă peste amănun-tele de groază, dar Nataşa îi ceru să nu lase la o parte nimic.

Începuse să povestească despre Karataev (se ridicase de la masă şi se plimba prin odaie şi Nataşa îl urmărea din ochi), dar se opri :

— Nu, nu veţi putea înţelege cîte am învăţat eu de la acest neştiutor de carte, de la acest om sărac cu duhul !

— Ba nu, ba nu, spune .' interveni iar Nataşa. Unde-i acum ?

— L-au ucis aproape sub ochii mei. Şi Pierre începu să vorbească de ultima perioadă a

retragerii lor, de boala lui Karataev (glasul îi tremura) şi de moartea lui.

Pierre povestea toate prin cîte trecuse, aşa cum nici-odată nu şi le amintise încă pînă atunci. Acum vedea parcă un tîlc cu totul nou în tot ce i se întîmplase. Şi, povestindu-i Nataşei toate acestea, el simţea bucuria rară pe care o pot da bărbaţilor, cînd se ştiu ascultaţi, femeile, dar nu una din acele femei de spirit care, ascultînd, vor să asimileze ce aud şi să-şi îmbogăţească mintea şi, la vreo ocazie, să reproducă cele auzite, sau care vor să adapteze

260

propriului lor spirit cele povestite şi să reproducă cît mai eurînd vorbele de duh elaborate în mica lor gospodărie ■ p i rituală, ci bucuria pe care o dau povestitorului femeile .ulcvărate, înzestrate cu aptitudinea de a selecţiona şi de n absorbi tot ce este mai bun în vorbele unui bărbat. Na-tuşa, fără să-şi dea seama nici ea, era toată numai încor-i li io : nu-i scăpa nici un cuvînt, nici o mlădiere a vocii, nici o privire, nici un zvîcnet al vreunui muşchi de pe faţa lui Pierre, nici un gest schiţat de el. Prindea din l j i> r vorbele nerostite încă şi le aducea de-a dreptul în mima ei deschisă, ghicind tot sensul tainic al frămîntării lu i sufleteşti.

Prinţesa Măria înţelegea istorisirea lui şi participa la ea, dar vedea acum altceva, care-i absorbea cu totul .ilenţia : vedea posibilă o iubire fericită între Nataşa şi Pierre. Şi acest gînd, care-i trecea acum întîia oară prin minte, îi umplea sufletul de buctirie.

Era trei noaptea. Lacheii, cu chipuri posomorite şi se-vere, tot intrau şi schimbau luminările, dar nimeni nu-i biga în seamă.

Pierre sfîrşi de povestit. Nataşa continua să se uite, cu ochi strălucitori şi plini de viaţă, la Pierre, ca şi cum ar li vrut să priceapă şi ceea ce el nu spusese, poate. Pierre ii ; ir unea din cînd în cînd priviri timide şi fericite şi se ndea ce să mai spună, ca să schimbe vorba. Prinţesa Măria tăcea. Pe nici unul din ei nu-1 preocupa că era ora trei noaptea şi că de mult ar fi trebuit să se culce.

— Unii spun : nenorocire, suferinţă, reluă Pierre. Dar, dacă acum, în clipa asta chiar, m-ar întreba cineva : vrei ■I i ,unîi ceea ce ai fost înainte de captivitate, sau vrei s-o Lei iar de la capăt ? Vă spun pe dumnezeul meu că aş primi ; . i mai fiu o dată prizonier şi să mănînc carne de cal. Noi credem că de îndată ce am fost scoşi de pe îngustul nostru drum, totul e pierdut; cînd, de fapt, abia atunci începe i i ' nlatea şi frumuseţea vieţii. Cît timp există viaţă, există

i fi . icire. Avem încă atîtea în faţa noastră ! Atîtea ! Cre-deţi-mă ! spuse el, întoreîndu-se către Nataşa.

— Da, da, zise ea, răspunzînd la cu totul altceva, nici c u i ; -aş dori altceva decît să iau iar totul de la capăt.

Pierre o privi cu atenţie. — Da, n-aş dori nimic mai mult, întări ea.

261

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, rosti cu voce ridicată; Pierre. Eu nu sînt de vină că sînt viu şi că vreau să tră iesc ; şi dumneata de asemenea.

Nataşa îşi Jăsă deodată capul în mîini şi începu să plîngă.

— Ce ai, Nataşa ? întrebă prinţesa Măria. — Nimic, nirnic, şi Nataşa îi zîmbi lui Pierre printre

lacrimi. La revedere, e timpul să ne culcăm. Pierre se ridică şi-şi luă rămas bun.

Prinţesa Măria şi Nataşa,. ca de obicei, se duseră îm-preună în odaia de culcare. Mai statură de vorbă despre cele istorisite de Pierre. Prinţesa Măria nu-şi spuse pă-rerea despre Pierre. Nici Nataşa nu vorbi de el.

— Noapte bună, Mărie, zise Nataşa. Ştii, cîteodată mă tem că, vorbind despre el (despre prinţul Andrei), de frică să nu aducem o scădere sentimentelor noastre, noi îl uităm.

Prinţesa Măria oftă din greu, recunoscînd prin acest oftat că Nataşa avea dreptate ; dar prin cuvintele pe care le rosti nu se arătă de acord cu ea.

— S-ar putea oare să-I uităm ? întrebă ea. — Mi-a făcut atît de bine astăzi că am istorisit tot !

A fost şi greu şi dureros, dar mi-a făcut şi bine ! Mi-a făcut bine că am vorbit, zise Nataşa. Sînt convinsă că a ţinut mult la el. De aceea i-am şi povestit... N-am făcut nici un rău că i-am spus ? întrebă ea deodată, înroşindu-se.

— Lui Pierre ? O, nu ! Ce om minunat .' spuse prinţesa Măria.

— Ştii, Mărie, zise deodată Nataşa cu un zîmbet ştren găresc, pe care prinţesa Măria nu i-1 mai văzuse de mult pe obraz. Parcă e nu ştiu cum, mai îngrijit acuma, mai curat, mai proaspăt; ca ieşit dintr-o baie, ştii ? O baie morală. Aşa-i ?

— Da, răspunse prinţesa Măria, a cîştigat mult. — Şi haina îi e mai scurtă şi părul şi 1-a tuns altfel ;

chiar parc-ar fi scos din baie, dar chiar din baie, zău, ca tata, cîteodată...

— Acum înţeleg de ce el (prinţul Andrei) n-a ţinut la nimeni aşa cum a ţinut la Pierre, spuse prinţesa Măria.

— Da, şi nu-i seamănă de loc. Se zico că bărbaţii se împrietenesc numai cînd se deosebesc mult de tot. Trebuie

262

n f i o adevărat. Nu-i aşa că nu seamănă de loc cu dînsul ? . aşa ?

— Dar, dar e un om minunat ! — Ei, noapte bună, zise Nataşa. Şi surîsul acela şterngăresc mai rămase mult timp,

Uitat parcă, pe faţa ei.

XVIII

PIERRE NU PUTU MULTA VREME să doarmă în ROftptea aceea ; se plimbă încoace şi încolo prin odaie, l i n i i încruntat, cufundîndu-se în gînduri grele, cînd măl-i n u l brusc din umeri şi tresărind, cînd zîmbind fericit.

Se gîndea la prinţul Andrei, la Nataşa, la dragostea lor, ■ ; i cînd era gelos pe trecutul Nataşei, cînd îşi reproşa lui tlUUfi această gelozie, ca pe urmă să se scuze singur de ftceti lucru. Se făcuse şase dimineaţa şi el tot se mai plimba prin odaie.

„Ce-i de făcut oare, dacă nu se poate fără asta ? Ce-i de lucut ? înseamnă că aşa trebuie să fie ", îşi spuse el. f?l, dezbrăcîndu-se repede, se culcă fericit şi emoţionat, dar fără senzaţia îndoielii şi a nehotărîrii.

„Trebuie — oricît de stranie, oricît de imposibilă ar fi această fericire — trebuie să fac totul ca s-o iau de soţie", tfl zise el.

Cu cîteva zile înainte de cele întîmplate, Pierre hotă-i i '■ :;ă plece vineri la Pteresburg. Joi, cînd se trezi, Sa-velid veni la el să-1 întrebe ce ordine avea de dat cu pri-vire la pregătirea bagajelor pentru plecare. „Cum la Petersburg ? Ce va să zică Petersburg ? Cine pleacă la Petersburg ? întrebă el, fără să vrea, mai mult ca pentru sine. Da, mi se pare că altădată, demult, înainte se fi petrecut ce s-a petrecut, mă hotărîsem să plec la Petersburg, îşi aminti el. La ce ? S-ar putea chiar să plec ? Ce om bun şi atent e, cum le ţine el minte pe toate ! glndi Pierre, uitîndu-se la faţa bătrînă a lui Savelici. Şi <■<• zîmbet plăcut !" îşi mai zise el.

— Ei, ce e, Savelici, tot nu vrei să te slobozesc ? îl întrebă Pierre,

263

3

Prinţesa îi pregătise şi ea lui Pierre provizii de drum. ,,Ce buni sînt cu toţii, se gîndi Pierre, cum se ocupă

11 de mine acum cînd, nu mai încape nici o îndoială, nu poate fi vorba de vreun interes la mijloc ; cum se ocupă ii de toate acestea ! Şi numai de dragul meu ; ce curios lucru !"

In aceeaşi zi veni la Pierre şi un poliţai cu sarcina de ,i I anunţa să trimită un om de încredere la palatul Uranovitaia ca să ridice lucrurile care-i aparţineau, Intrucît în ziua aceea urma să se împartă pe la proprietari

rtele adunate acolo. „Uite-1 şi pe acesta, reflectă Pierre, uitîndu-se la

chipul poliţaiului, ce ofiţer chipeş şi frumos şi ce om i umsecade ! Să te ocupi acum de asemenea fleacuri ! Şi-1 mai vorbeşte lumea de rău, că n-ar fi cinstit şi că profită de împrejurări. Palavre ! Şi, la urma urmei, de ce adică II ar profita ? Aşa a fost învăţat. Toţi fac la fel. Ce figură limpatică şi bună, şi cum îmi mai zîmbeşte !"

Pierre se duse la masă la prinţesa Măria. Pe cînd străbătea străzile cu case arse, îl încîntară

priveliştile acestor ruine. în tot cartierul ars se înălţau, mascîndu-se unele pe alte, şiruri întregi de hornuri înalte, ieşind de deasupra zidurilor, şi-i aminteau de ruinele de pe malurile Rinului şi de Coliseu. Birjarii cu muşteriii liH1, dulgherii care ciopleau grinzi, negustorii şi prăvăliaşii l i > l i cei pe care-i întîlneau se uitau la el cu feţe luminate da voioşie şi aveau aerul să spună : „A, iată-1 ! Să vedem ce-o mai ieşi şi din asta."

[ntrînd în casa prinţesei Măria, Pierre începu să se îndoiască de adevărul faptului că mai fusese aici, că se Intllnise cu Nataşa şi că vorbise cu ea. „S-ar putea să nu I i i ' decît o închipuire de-a mea. Dacă intru cumva şi nu i;;ist?sc pe nimeni ?" Dar nu apucă bine să intre în odaie, că-i şi simţi prezenţa cu toată fiinţa lui, o dată cu senti-mentul brusc că şi-a pierdut libertatea. Ea era îmbrăcată ni aceeaşi rochie neagră, cu falduri domoale, şi pieptănată i I ca şi în seara trecută, şi totuşi era cu desăvîrşire alta. Sil fi fost şi ier i asta, nu s-ar fi putut întîmpla să n-o i («cunoască el chiar din prima clipă.

Era aceeaşi Nataşă pe care o şt ia el de pe cînd nu ura decît o copilă aproape şi de cînd devenise, mai tîrziu,

265

logodnica prinţului Andrei. O lucire veselă, întrebătoare îi lumina faţa, care-şi regăsise expresia prietenoasă, ciudată şi ştrengărească.

Pierre stătu la masă şi ar fi rămas cu ele toată seara, dar prinţesa Măria avea de mers la vecernie şi el le însoţi.

A doua zi, Pierre veni devreme, luă masa cu ele şi rămase acolo toată seara. Oricît de bucuroase erau prinţesa Măria şi Nataşa de oaspetele lor, cum se vedea prea bine, şi cu toate că întreg interesul vieţii lui Pierre se concentrase acum în această casă, spre seară ei nu mai avură ce-şi spune şi conversaţia trecea tot timpul de la un subiect banal la altul, oprindu-se adeseori cu totul. Pierre le ţinu în seara aceea atît de tîrziu, încît prinţesa Măria şi Nataşa începură să schimbe între ele priviri cu înţeles, aşteptînd vădit ca el să se ridice şi să plece. Pierre vedea acest lucru, dar nu se putea hotărî să plece. Se simţea stînjenit şi-i venea greu, dar, cu toate acestea, rămînea locului, fiindcă pur şi simplu nu se putea ridica să plece.

Prinţesa Măria, nemaivăzînd cum vrea să se sfîrşească asta, se ridică cea dintîi, se plînse de migrenă şi dădu să-şi ia rămsa bun.

— Aşadar, pleci mîine la Petersburg ? întrebă ea. — Eu ? Nu plec, răspunse el repede, mirat şi parcă

jignit. Ba da ! La Petersburg ? Mîine ; dar nu-mi iau încă rămas bun. Mai trec pe aici, după comisioane, adăugă el, înroşindu-se tot, rămas în picioare în faţa prinţesei Măria şi neîndurîndu-se să plece.

Nataşa îi dădu mîna şi ieşi. Prinţesa Măria, dimpotrivă, în loc să plece, se lăsă într-un fotoliu şi se uită la Pierre grav şi atent, cu ochii ei adînci şi sclipitori. Oboseala pe care-o arătase pînă atunci faţă de el îi pierise cu totul. Scoase un oftat adînc şi prelung, ca şi cum s-ar fi pregătit de o discuţie lungă.

O dată cu plecarea Nataşei, toată sfiala şi aerul stingherit al lui Pierre pieriră într-o clipă, pentru a face loc unei vioiciuni tumultoase. îşi trase grăbit un fotoliu lîngă prinţesa Măria.

— Da, chiar voiam să-ţi spun, zise el, răspunzînd jjrivirii ei ca unei întrebări formulate prin cuvinte.

266

Prinţesă", a jută-mă, ce trebuie să fac? Pot să sper? l ' i inţesă, draga mea prinţesă, ascultă-mâ. Ştiu tot. Ştiu că mi sînt demn de ea ; ştiu că nu-i momentul să-i vorbesc drspre asta. Dar vreau să-i fiu ca un frate. Nu, nu asta \ rcau... nu vreau, nu pot...

Se opri şi îşi frecă faţa şi ochii cu mîinile. — Da, continuă el, făcînd sforţări vădite ca să se

•Ifipînească şi să poată vorbi cu şir. Nu ştiu de cînd o ic ! Dar eu pe ea singură am iubit-o şi numai pe ea o

voi iubi toată viaţa mea ; o iubesc în aşa fel, încît nu-mi pot închipui viaţa fără dînsa. Să-i cer mîna acum nu mă | ■ t hotărî, dar gîndul că ar putea fi a mea şi că eu las .1-mi scape această posibilitate... posibilitate... e îngrozitor. Spune-mi pot nădăjdui ? Spune-mi ce să fac ? Dragă prinţesă, mai zise el după ce tăcu o clipă şi, văzînd că ca nu-i răspunde, îi atinse mîna.

— Mă gîndesc la ce mi-ai spus, îi răspunse prinţesa Măria. Tată, să-ţi spun părerea mea. Ai dreptate, a-i vorbi ICUm de dragoste...

Aici prinţesa se opri. Voise să spună că era imposibil li i vorbească ei acum de dragoste ; dar se oprise, fiindcă ■ ii acum a treia zi de cînd văzuse, după chipul brusc în circ se schimbase Nataşa, că ea nu numai că nu s-ar fi mpărat deloc dacă Pierre i-ar fi mărturisit iubirea lui,

[Împotrivă, că nici nu dorea altceva. — Să-i vorbeşti acum... nu se poate, spuse totuşi

prinţesa Măria. — Atunci, ce trebuie să fac ? — Lasă totul pe seama mea, îi răspunse prinţesa

IVÎ;iria. Eu ştiu... irre se uită în ochii prinţesei Măria.

— Ce, ce anume ?... zise el. — Ştiu că te iubeşte... că te va iubi, se corectă prinţesa

Măria. Dar n-apucă ea să rostească aceste cuvinte că Pierre

i sări în sus din fotoliu şi, cu o figură speriată, îi apucă • II putere mîna.

— De ce crezi asta ? Crezi că pot spera ? Crezi ? ! — Da, cred, spuse zîmbind prinţesa Măria. Scrie-le

părinţilor ei. Şi lasă totul pe seama mea. Am să vorbesc

267

cu dînsa cînd va fi cu putinţă. Şi eu doresc asta. Şi inima îmi spune că are să fie aşa.

— Nu, nu-i cu putinţă ! Ce fer icit sînt ! Dar nu se poate... Ce fericit sînt ! Nu, nu-i cu putinţă, spunea Pierre, sărutînd mîinile prinţesei Măria.

— Acum pleacă la Petersburg ; e mai bine aşa. Am să-ţi scriu, zise ea.

— La Petersburg ? Să plec la Petersburg ? Da, bine, mă duc. Dar mîine mai pot trece să vă văd ?

A doua zi, Pierre veni să-şi ia rămas bun. Nataşa era mai puţin vorbăreaţă decît fusese zilele trecute ; dar, privind-o adesea în ochi, Pierre simţea în ziua aceea că se topeşte, că nu mai există nici el, nici ea, ci numai o senzaţie de fericire. „Să fie oare adevărat ? Nu, nu se poate", îşi repeta el la fiecare privire, la fiecare cuvînt, la fiecare gest al ei, care-i umpleau sufletul de bucurie.

Cînd, la plecare, el îi luă mîna subţire şi slabă, i-o ţinu fără să vrea cîteva clipe mai mult într-a sa.

„Oare într-adevăr mîna asta, faţa asta, ochii, toată co-moara asta de farmec femeiesc care încă mi-i străină, toate acestea vor f i într -adevăr ale mele, pentru totdeauna, întocmai aşa cum sînt eu însumi pentru mine ? Nu, asta nu-i cu putinţă !"...

— Drum bun, conte, îi spuse ea tare. Apoi adăugă în şoaptă : Am să te aştept cu nerăbdare.

Şi cuvintele acestea simple, privirea şi expresia fetei ei, din clipa cînd le rostise, fură pentru Pierre, timp de două luni, obiect de amintiri, de gînduri şi de visări de fericire. „Am să te aştept cu nerăbdare... Da, da, cum a spus oare ? Da, am să te aştept cu nerăbdare. Ce fericit sînt ! Ce-o fi asta de sînt atît de fericit !" îşi spunea Pierre.

XIX

ÎN SUFLETUL LUI PIERRE NU se petrecea acum nimic asemănător cu ceea ce simţise el în împrejurări similare pe vremea logodnei lui cu Helene.

Acum nu-şi mai repeta, ca atunci, cu o ruşine dure-roasă, cuvintele pe care le rostise ; acum nu-şi mai

268

■punea : „Ah, pentru ce n-am spus mai bine aşa, pentru ce, icntru ce am spus : «Je vous crime .'» lK Acum, dimpotrivă, Iţi repeta în gînd fiecare cuvînt al ei şi al lui, se gindea la toate amănuntele figurii ei, ale zâmbetului ei, şi nu ilmţea nevoia nici să lase ceva deoparte, nici să adauge ceva, ci numai să-şi tot repete. Nici umbră de îndoială dacă era rău sau bine ceea ce făcuse acum nu exista. O singură îndoială îl străfulgera uneori, cumplită. Nu cumva totul fusese doar un vis ? Nu cumva prinţesa Măria se înşelase ? Nu cumva sînt eu prea mîndru şi prea sigur de mine ? Acum eu cred ; dar dacă prinţesa Măria o va întreba — lucru ce are să se întîmple cu siguranţă — Iar ea are să zîmbească şi să răspundă : „Ce ciudat ! Sigur că s-a înşelat ! Cum de nu înţelege el că nu-i decît un om ca toţi oamenii, pe cînd eu ?... eu sînt cu totul altfel, sînt cu mult mai presus."

îndoiala aceasta era singura care-1 chinuia deseori pe Pierre. Nici planuri nu-şi mai făcea acum, de nici un li 1. Fericirea lui prezentă i se părea atît de neverosimilă, încît era destul să se realizeze lucrul acesta şi nu mai avea ce altceva să urmeze. Totul se sfîrşea.

Nebunia unei bucurii neaşteptate, de care se considera incapabil, pusese stăpînire pe dînsul. I se părea acum că lot înţelesul vieţii, nu numai pentru el, ci pentru întregul univers, consta doar în dragostea lui pentru Nataşa şi în posibilitatea de a fi iubit de ea. 1 se părea cîteodalu că toţi oamenii sînt preocupaţi de un singur lucru : fericirea lui viitoare. I se părea adeseori că ei toţi se bucură ca şi el şi că încearcă doar să-şi ascundă bucuria, prefăcîndu-se preocupaţi de alte interese. în fiecare cuvînt sau gest ui altuia, el vedea aluzii la fericirea lui. De multe ori stîrnea mirarea oamenilor cu care se încrucişa pe străzi, prin zîmbetele şi privirile lui fericite, pline de înţelesuri şi de tainice implicaţii. Iar cînd îşi dădea seama că oamenii ar putea să nu ştie de fericirea lui, îi compătimea din toată inima şi se simţea dornic de a le da să înţeleagă în vreun fel că toate lucrurile ce-i preocupă nu-s decît nişte fleacuri, nişte nimicuri ce nu merită atenţie.

Atunci c înd i se propunea vreo funcţie sau cînd auzea discutîndu-se cine ştie ce chestiuni de stat sau probleme ce priveau războiul, ori presupunîndu-se că de

1 -«Te iubesc I»

269

un rezultat sau de altul al unui eveniment depinde fericirea tuturor oamenilor, el îi asculta cu un zîmbet blînd de compătimire şi stîrnea mirarea celor din jurul său, prin observaţiile bizare pe care le făcea. Dar toţi oamenii — atît cei care-i păreau lui Pierre pătrunşi de adevăratul rost al vieţii, adică de sentimentele lui, cit şi acei nenorociţi care, de bună seamă, nu ajunseseră încă la această înţelegere, toţi i se prezentau în perioada aceasta într-o lumină atît de strălucitoare, proiectată do sentimentele lui, încît în orice om întîlnit el descoperea din capul locului, fără cea mai mică sforţare, numai ce avea acesta mai bun şi mai vrednic de a fi iubit.

Cînd încercă să descurce afacerile şi hîrtiile lăsate de răposata lui soţie, el nu încercă faţă de memoria ei alt sentiment decît compătimire pentru faptul că ea nu putuse să cunoască fericirea pe care o cunoştea el. Prinţul Vasili, mîndru din cale-afară de noul iui post şi de noua stea cu care fusese decorat, îi apăru ca un bătrînel înduioşător, bun şi vrednic de compătimire.

Mai tîrziu, Pierre îşi amintea adeseori această perioadă de nebunie fericită. Toate judecăţile pe care le făcuse asupra oamenilor şi împrejurărilor în această perioadă a vieţii lui rămaseră juste pentru el şi mai tîrziu. Nu numai că nu-şi renegă vreodată părerile din această epocă asupra oamenilor şi lucrurilor, dar chiar dimpotrivă, ori de cîte ori simţea vreo îndoială sau vreo contradicţie, recurgea la vederile pe care le avusese în acea perioadă de nebunie şi vederile acestea se dovedeau întotdeauna juste.

„Se poate întîmpJa ca pe atunci să fi părut ciudat şi caraghios, se gîndea el, dar atunci nu eram atît de ieşit din minţi pe cit păream. Dimpotrivă, pe atunci eram mai nteîigent şi mai pătrunzător decît oricînd şi reuşisem să )ătrund tot ceea ce merită să fie înţeles în viaţă, căci.,, ■ram fericit."

Nebunia lui Pierre consta în faptul că el nu mai ştepta ca odinioară, motive personale, pe care atunci el î numea merite umane, ca să iubească pe cineva, ci ragostea revărsîndu-i-se peste marginile sufletului şi ibind oamenii fără pricină — din prisosul inimii lui — el îsea acum motivele neîndoielnice pentru care oamenii eritau să fie iubiţi.

XX

DIN SEARA ACEEA DINTlI, cînd Nataşa, după pleca-l'cu lui Pierre, îi vorbise, cu un zîmbet plin de bucurie i cu oarecare ironie, prinţesei Măria, despre schimbarea produsă în înfăţişarea lui (cu haina scurtă, cu părul tuns, i'H ieşit din baie), din clipa aceea chiar, ceva ascuns şi neştiut de dînsa, dar de neînvins, se deşteptase în sufletul ' ■ i .

Tot : faţa, mersul, privirea, vocea, totul se schimbase i l i u t r - o dată în fiinţa ei. O putere de viaţă cu totul nouă • i noi nădejdi de fericire, neaşteptate nici chiar pentru ea însăşi, ieşiră la iveală şi îşi cereau satisfacţie. începînd i hiar cu acea primă seară, Nataşa părea să fi uitat tot ce M petrecuse cu ea. Din clipa aceea nu se mai tîngui de l . i r ea ei ; nu mai vorbi nici măcar o singură dată de

trecut şi nu se temu să-şi facă, voioasă, planuri de viitor. Vurbea puţin de Pierre, dar cînd prinţesa Măria pomenea de dînsul, luciri de mult stinse se aprindeau în ochii ei şi buzele îi înfloreau într-un zîmbet ciudat.

Schimbarea ce avu loc în firea Nataşei o mirase la început pe prinţesa Măria ; atunci însă cînd ea îi înţelese

tllcul, această schimbare o întrista. „Oare aşa de puţin I | iubit ea pe fratele meu, îneît să-1 poată uita atît de rppede ?" îşi spuse prinţesa Măria, cînd, singură cu ea

i, căută să-şi explice această schimbare. Dar cînd i [■• lingă Nataşa nu se arăta supărată şi n-o mustra. Puterea de viaţă ce se deşteptase şi pusese stăpînire pe

ia era, după cum se vedea, atît de năvalnică, atît de optată chiar şi pentru ea însăşi, îneît prinţesa Măria

llmţea, în prezenţa Nataşei, că nu avea dreptul s-o învinovăţească nici măcar cu gîndul.

Nataşa se lăsase cuprinsă toată de acest simţămînt, IM fttlta putere şi sinceritate, îneît nici nu încerca să • r.. nudă faptul că nu mai era tristă, ci fericită şi veselă.

Cînd, după explicaţia nocturnă pe care o avusese cu In I I V , prinţesa Măria se întoarse în odaia ei, Nataşa o ml [mpină în prag.

— Ţi-a spus ? Da ? Ţi-a spus ? repeta ea întruna. Şi II txpresie de mare bucurie, dar care îţi inspira în acelaşi

271

timp şi milă, părînd că-şi cere iertare pentru că-şi permisese această bucurie, se întipări pe faţa Nataşei.

— Aş fi vrut să ascult la uşă ; dar ştiam că tot ai să-mi spui .'

Oricît de bine înţelegea prinţesa Măria privirea Nataşei, oricît o înduioşa privirea aceasta aţintită asupra ei, oricît îi era milă să-i vadă emoţia, totuşi, la început, cuvintele Nataşei o jigniră. Ea îşi aminti de fratele ei, de dragostea lui.

.,Dar ce să-i faci ? Ea nu poate să fie altfel decît cum e !"' îşi zise prinţesa Măria ; şi-i transmise Nataşei, cu o expreşîe tristă şi întrucîtva severă pe faţă, tot ce-i spusese Pierre. Auzind că el se pregăteşte să plece la Petersburg, Nataşa se arătă uimită.

— La Petersburg .' repeta ea, ca şi cum n-ar fi înţeles. Dar, dînd cu ochii de expresia tristă aşternută pe faţa prinţesei Măria, îi ghici motivul tristeţii şi izbucni deodată în plîns. Mărie, zise ea, învaţă-mă ce să fac : mi-e teamă să nu fiu rea. Ce spui tu, aceea fac ; învaţă-mă...

— 11 iubeşti ? — Da, şopti Nataşa.

— Atunci, pentru ce plîngi ? Sînt fericită pentru tine, zise prinţesa Măria, care, pentru lacrimile acestea, u şi iertase Nataşei, cu desăvîrşire, bucuria.

— N-are să se întîmple curînd : odată, cîndva .' Dar gîndeşte-te ce fericire, cînd eu voi fi soţia lui, iar tu te vei mărita cu Nicolas .'

— Nataşa, te-am rugat să nu mai pomeneşti de asta. Vorbim acum de tine.

Tăcură. — Totuşi, pentru ce să plece la Petersburg ? spuse

deodată Nataşa şi se grăbi să-şi răspundă singură : Nu, nu, aşa trebuie să fie... Nu, Mărie ? Aşa trebuie...

PARTEA ÎNTÎI

I

TIIECUSERĂ ŞAPTE ANI DE LA evenimentele anului l l l l l î . Marea agitată a istoriei europene se retrăsese la loc Intre malurile ei. Părea că se linişteşte, dar forţele misterioase ce pun în mişcare omenirea (misterioase, l'lindcă legile ce determină aceste mişcări ne sînt ne- i .... iscute) îşi continuau acţiunea.

Cu toate că la suprafaţă marea istoriei părea potolită, -nunirea continua să se mişte fără încetare, aşa cum l tncetat curgea timpul. Diferite grupări şi închegări umane se făceau şi se desfăceau ; se pregăteau pretexte i" ni iu formări şi descompuneri de state, pentru deplasări de popoare.

Marea istoriei nu-şi mai tălăzuia impetuoasă apele de li mi mal la altul, ca odinioară : acum clocotea în adîncuri.

>nalităţile istoriei nu mai erau purtate de valuri, ca odinioară, de la un mal la altul, ci se învîrteau acum, parcă, pe loc. Aceste personalităţi istorice care, odinioară, l>,ANindu-se în fruntea armatelor, răsfrînseseră mişcările

lor ordonînd războaie, expediţii şi bătălii, acum iglindeau această mişcare febrilă prin consideraţii

■ diplomatice, prin legi, prin tratate... Activitatea aceasta a personalităţilor istorice, istoricii 0 numesc reacţiune.

i ' m d descriu activitatea acestor personalităţi istorice, cure, după părerea lor, ar fi cauza a ceea ce ei numesc

icţlune, istoricii îi judecă aspru. Toţi oamenii iluştri || vremii aceleia, începînd cu Alexandru şi cu Napoleon, f\ pină la madame de Stael, Fotie, Schelling, Fichte, ('Imtenubriand şi alţii, sînt aduşi în faţa severului lor i i i l m n a l şi sînt sau achitaţi, sau condamnaţi pe baza

■ I ' icntului că au contribuit la progres sau la ■ li inie.

275 IN*

în Rusia, după cum arată istoricii, s-a produs de ase-menea în această epocă o reacţiune, şi principalul vinovat de această reacţiune a fost Alexandru I, acelaşi Alexan-dru I, care, tot după descrierile lor, fusese principalul făptaş al iniţiativelor liberale de la începutul domniei sale şi al salvării Rusiei.

în literatura rusă actuală, de la licean pînă la savan-tul istoric, nu există om care să nu-şi fi aruncat pietri-cica lui în Alexandru, pentru actele sale greşite din această perioadă de domnie.

„Ar fi trebuit să procedeze aşa şi pe dincolo. în cutare împrejurare a procedat bine, în cutare rău. S-a purtat foarte bine la începutul domniei şi în cursul anului 1812, dar a procedat rău atunci cînd a dat Poloniei o constitu-ţie, cînd a făcut Sfînta Alianţă şi cînd i-a dat puterea lui Arakceev, încurajînd misticismul şi pe Goliţîn, şi pe urmă încurajîndu-1 pe Şişkov şi pe Fotie. A făcut rău cînd s-a ocupat de acea parte a armatei care se găsea pe front, a procedat greşit desfiinţînd regimentul Semionovski ş.a.m.d."

Ar trebui să umplem zece file numai ca să înşiruim toate imputările pe care istoricii i le fac lui Alexandru, bazîndu-se pe acea ştiinţă a binelui omenirii, pe care ei o posedă.

Ce însemnează aceste reproşuri ? Aceleaşi acţiuni, pentru care istoricii îl aprobă pe Ale-

xandru I, ca de pildă iniţiativele liberale ale domniei sale, lupta împotriva lui Napoleon, dîrzenia dovedită în 1812 şi campania din 1813, nu decurg oare din aceleaşi izvoare : originea lui nobilă — educaţia primită, viaţa ce dusese — adică din izvoare care au făcut ca personalitatea lui Ale-xandru să fie ceea ce a fost, izvoare ce sînt identice cu acelea ale faptelor pentru care istoricii îl dezaprobă, cum sînt : Sfînta Alianţă, restaurarea Poloniei, reacţiunea din jurul anului 1820 ?

Care este, în realitate, fondul acestor imputări ? Fondul acestor reproşuri este faptul că o per-sonali-

tate istorică de felul lui Alexandru I, care se găsea pe treapta cea mai înaltă cu putinţă a puterii omeneşti, oa-recum în orbitorul focar de lumină al tuturor razelor istoriei ce se concentrau asupra sa, această personalitate supusă celor mai puternice influenţe ce pot exista pe lume : intrigi, înşelăciuni, linguşiri, autoamăgiri, indi-

276

htilubil legate de putere, omul acesta care a simţit în fie-clipă a vieţii sale răspunderea pentru tot ce se săvîr-ţeo ni Europa, omul acesta care nu era inventat, ci natural, ' i n , Alexandru care avea, ca orice om, obişnuinţele lui, pasiunile, năzuinţele lui spre bine, spre frumos, spre ni Ic văr, acest om, acum cincizeci de ani, nu că n-ar fi avut virtuţi (istoricii nu-i reproşează aceasta), dar n-a ' Ut, despre fericirea omenirii, exact părerile pe care le

. :;tăzi un profesor ce se ocupă din tinereţe cu această II ni la , cu citirea de cărţulii şi de prelegeri, adică, şi cu

transcrierea acestor cărţulii şi prelegeri într-un caieţel. Dar chiar dacă s-ar presupune că Alexandru I s-a lat acum cincizeci de ani în vederile sale asupra feri-i Irli popoarelor, sîntem nevoiţi fără să vrem să presu-punem că şi istoricul de azi, care-1 judecă pe Alexandru, v , i apărea întocmai ca şi el după scurgerea unui timp anumit, la fel de greşit în vederile sale asupra omenirii. Această presupunere ne apare cu atît mai firească şi tnti necesară, cu cît, urmărind dezvoltarea istoriei, obser-I M I că an de an, cu fiecare scriitor nou, vederile în legă-lură cu ceea ce constituie binele umanităţii se schimbă ; Ifa încît, ceea ce ne apare astăzi drept bine, peste zece .11 ii ni se prezintă ca un rău, şi invers. Mai mult decît itlta ; în istorie putem găsi în acelaşi timp aprecieri total QpntradictOrii despre ceea ce a fost un rău şi ceea ce a feii un bine : unii fac din constituţia dată Poloniei şi din S l i n l a Alianţă un merit al lui Alexandru, alţii i le impută. Despre activitatea lui Alexandru şi a lui Napoleon nu hc poate spune că ar fi fost folositoare sau dăunătoare, fiindcă noi nu putem spune pentru care scop anume a fost folositoare, şi pentru care dăunătoare. Dacă activitatea ita nu-i place cuiva, aceasta e numai din cauză că ea nu corespunde cu felul mărginit în care acel cineva înţelege binele. Dacă mie mi se prezintă ca fiind un bine faptul că în 1812 a rămas întreagă la Moscova casa tatălui meu, sau dacă ni se prezintă ca un bine gloria armatei H i . i ' , ori înflorirea universităţii din Petersburg, apoi înflorirea cine ştie căror alte universităţi, sau libertatea I' n l imiei, sau puterea Rusiei, sau echilibrul european, sau o anumită specie de cultură europeană — progresul — atunci sînt nevoit să recunosc că activitatea fiecărei per- i ... ulltăţi istorice a avut, pe lîngă aceste ţeluri, şi altele, i i u i h mai generale, inaccesibile mie.

277

Dar să presupunem că aşa-zisa ştiinţă are posibili-tatea să împace toate contradicţiile şi posedă un etalon constant pentru aprecierea binelui şi răului în activitatea personalităţilor şi evenimentelor istorice.

Să presupunem că Alexandru ar fi putut face altmin-teri tot ce-a făcut. Să presupunem că, după prescripţiile acelora ce-1 învinovăţesc, ale acelora care-şi fac o pro-fesie din cunoaşterea ţelului final al evoluţiei omenirii, el s-ar fi putut aranja să domnească conform programului de ridicare a naţiunii, de libertate, egalitate şi progres (unul mai nou, pare-mi-se, n-avem), program pe care i l-ar li prescris acuzatorii săi de astăzi. Să presupunem că acest program ar fi fost posibil, că ar fi fost alcătuit şi că Ale-xandru ar fi acţionat conform lui. Ce s-ar fi întîmplat atunci cu activitatea tuturor acelor oameni care s-au împo-trivit orientării de atunci a stăpînirii, ce s-ar fi întîmplat cu această activitate a lor care, după părerea istoricilor, a fost bună şi folositoare ? De această activitate nici n-ar fi fost vorba, n-ar fi existat ; nici viaţa n-ar fi existat ; n-ar fi existat nimic !

Dacă este să admitem că viaţa omenească poate fi con-dusă de raţiune, atunci se nimiceşte însăşi posibilitatea vieţii.

II

DACA ADMITEM, AŞA CUM FAC istoricii, că oameni mari conduc omenirea cu scopul de a atinge anumite ţeluri, constînd, de exemplu, fie în mărirea Rusiei, fie în a Franţei, sau în echilibrul european, sau în răspîndirea ideilor revoluţiei, sau în progresul obştesc, sau în orice altceva, atunci fenomenele istoriei nu se pot explica fără noţiunile de întâmplare şi geniu.

Dacă scopul războaielor europene de la începutul aces-tui secol ar fi fost ca Rusia să cîştige în măreţie, scopul acesta ar fi putut fi atins şi fără toate războaiele anteri-oare şi fără invazii. Dacă scopul ar fi fost mărirea Fran-ţei, un asemenea scop ar fi putut fi atins şi fără revoluţie şi fără imperiu. Dacă scopul ar fi constat în răspîndirea unor idei, atunci tiparul l-ar fi putut împlini cu mult mai bine decît soldaţii. Dacă scopul ar fi fost progresul civili-

278

|li i. c Toarte lesne de presupus că, pe lingă distrugerea I [Hor omeneşti şi avuţiilor, mai există şi alte căi, mult in.M potrivite, pentru răspîndirea civilizaţiei.

Alunei, pentru ce lucrur ile s-au întîmplat aşa şi nu I ?

IVntru că aşa s-au întîmplat. „Întâmplarea a creat inţia ; geniul s-a folosit de ea", spune istoria. I \w ce este întâmplarea ? Ce este geniul ? ''uvintele întâmplare şi geniu nu indică nimic cu ade-

mt existent şi, de aceea, ele nu pot fi definite. Aceste mie indică doar un anumit grad de înţelegere a feno- nelor. Eu nu ştiu de ce se produce cutare fenomen ; I1 că nu pot să ştiu ; de aceea nici nu vreau să ştiu şi

pun : întâmplare. Văd o forţă care produce un efect dis- proporţionat faţă de însuşirile general umane : nu înţeleg

m do se produce acest efect şi spun : geniu. Unei turme de berbeci tr ebuie să i se pară la fel i berbecul pe

care ciobanul îl mînă în fiecare seară ti un ţarc anume şi îl hrăneşte în chip deosebit pînă tce de două ori

mai gras decît ceilalţi. Iar împreju-i ci în fiecare seară tocmai acest berbec anume nimeri u în ţarcul comun, ci

într-unui special, la ovăz, şi 1.1 acest berbec şi nu altul, tocmai acesta, berbecul care | pus pe el seu, nu glumă,

este tăiat de măcelar, trebuie i apară ca o uluitoare asociere între genialitate şi un şir întreg de întîmplări

neobişnuite. Dar lc-ar fi de ajuns berbecilor doar să înceteze de a m II crede că tot ce se întîmplă cu ei are loc numai pentru i

M11 crea propriilor lor ţeluri berbeceşti, le-ar fi de ajuns imită că ceea ce li se întîmplă poate avea şi alte scopuri,

lor neînţelese, pentru ca să vadă pe dată unitate şi i'cvenţă în ceea ce se petrece cu acel berbec pus la

meraşat. Şi chiar de nu vor şti în ce scop a fost îndopat berbecul, vor şt i cel puţin că tot ce s-a petrecut cu el . II petrecut nu fără vreo intenţie, şi nu le vor mai fi nece-

nici noţiunea de întâmplare, nici cea de geniu. Numai renunţînd la o ştiinţă a scopurilor imediate şi Inteligibile şi recunoscînd că scopul final ne este inac-i LI, vom vedea consecvenţa şi finalitatea în viaţa per-lltătilor istorice şi ni se va desluşi cauza înfăptuirilor ; mzătoare cu însuşirile general umane, de care au [(ml i i in stare, şi atunci nu vom mai avea nevoie de vorbe utiniplare şi geniu.

279

Este de ajuns să recunoaştem că scopul frămîntărilor popoarelor europene nu ne e cunoscut şi că tot ce cunoaş-tem sînt doar faptele, însumînd omoruri — la început în Franţa, pe urmă în Italia, în Africa, în Prusia, în Austria, în Spania, în Rusia — şi că mişcările de la apus la răsărit şi de la răsărit la apus constituiesc esenţa comună a aces-tor evenimente, şi nu numai că nu vom fi nevoiţi să vedem ceva excepţional şi genial în caracterele lui Napoleon şi Alexandru, dar nu ne vom mai putea nici închipui măcar aceste personalităţi ca pe nişte oameni altfel decît toţi oa-menii ; şi nu numai că nu vom mai avea nevoie să ne explicăm caracterul întâmplător al acelor evenimente mă-runte, care au făcut din cei doi oameni ceea ce au fost, dar va fi pentru noi limpede că toate aceste mărunte eveni-mente au fost neapărat necesare.

Renunţînd la cunoaşterea scopului final, vom înţelege limpede că, întocmai aşa cum pentru nici o plantă nu pot fi concepute flori şi seminţe mai potrivite decît acelea pe care le face, tot aşa nu pot fi concepuţi alţi doi oameni care, ducînd viaţa pe care au dus-o, să corespundă într-o măsură atît de mare, pînă în cele mai mici amănunte, cu misiunea pe care au avut-o de îndeplinit.

III

FAPTUL FUNDAMENTAL, ESENŢIAL, al evenimen-telor europene de la începutul acestui secol este mişcarea războinică, în masă, a popoarelor europene, dinspre apus spre răsărit şi apoi dinspre răsărit spre apus. începutul acestei mişcări 1-a făcut mişcarea de la apus la răsărit. Pentru ca popoarele apusului să poată săvîrşi expediţia militară pînă la Moscova, expediţie pe care au săvîrşit-o, a fost neapărată nevoie : 1) să se închege într-un grup războinic de proporţii capabile a suporta ciocnirea cu grupul războinic al răsăritului ; 2) să renunţe la toate tra-diţiile şi la toate deprinderile stabilite şi 3) să aibă în fruntea lor, cît timp săvîrşeau această mişcare război-nică, pe omul care ar fi putut justifica, atît faţă de el însuşi, cît şi faţă de ele, înşelăciunile, jafurile şi omorurile care aveau să fie înfăptuite cu prilejul acestei mişcări.

280

$i, de la revoluţia franceză încoace, se prăbuşeşte ■ ' ■ li iul grup, insuficient ca volum; se nimicesc vechile i l i | n inderi şi tradiţii ; se constituie pas cu pas un grup luni, de alte dimensiuni, cu noi obişnuinţe şi tradiţii, şi se

itoşte omul care trebuia să stea în fruntea viitoarei • ptdiţ ii şi să ia asupra sa toată răspunderea celor ce

| livrau să se săvîrşească. \h\ om fără convingeri, fără obişnuinţe, fără tradiţii,

ÎMI ,i nume, care nu-i nici măcar francez, îşi croieşte, da-Ini Mă celor mai ciudate — pare-se — întîmplări, drum |II mira toate partidele ce frămîntau atunci Franţa şi, fără i adere la nici unul din ele, se strecoară pînă la un loc ilr scamă.

Nodestoinicia camarazilor săi, slăbiciunea şi nimicnicia I adversarilor, sinceritatea cu care minţea şi splendida măr-

■ ...c a acestui om plin de el îl înălţă în fruntea armatei. Strălucita componenţă umană a efectivelor armatei din i impania împotriva Italiei, lipsa oricărui chef de a se lupi a la vrăjmaşii acestei armate, copilăreasca lui imperti-nenţă şi încredere în sine îi aduc gloria militară. O serie Infinită de aşa-zise întîmplări îl ajută la tot pasul. îi este

rin folos pînă şi faptul că ajunge să cadă în dizgraţia gu-• i nunţilor Franţei. încercările proprii de a-şi schimba

drumul predestinat nu-i izbutesc : nu e primit în armata i şi nu-i reuşeşte să-şi afle un loc nici în Turcia. în

dfcursul războaielor din Italia se află de cîteva ori pe mwginea pierzaniei, dar de fiecare dată se salvează în-ii

nu chip neaşteptat. Armatele ruse, adică acelea care i fi putut nărui gloria, nu pătrund, din diverse motive

diplomatice, în Europa, cît timp e el în Italia. La înapoierea din Italia, el găseşte guvernul din Paris Intl

un proces de descompunere dintr-acelea în care com-ponenţii guvernului putred nu pot să nu se tocească şi

ni se distrugă în chip inevitabil. Şi iată că i se iveşte me o ieşire din această situaţie primejdioasă : acea urdă şi nejustificată prin nimic expediţ ie în Afr ica. de data aceasta, aceleaşi aşa-zise întîmplări îl ajută. .rsibila

Malta i se predă fără un foc de armă ; dispo-HţllW1 sale cele mai imprudente îi sînt încununate de RtlrcrN.

Flota duşmană, care mai tîrziu nu va mai da itnunul unei luntri măcar, îl lasă să treacă cu o armată • una.

In Africa se comit un şir întreg de nelegiuir i In va unei populaţii aproape neînarmate, iar oamenii

281

care săvîrşesc aceste nelegiuiri, şi mai cu seamă condu-cătorul lor, se încredinţează mereu pe ei înşişi că totul e foarte frumos, că asta înseamnă glorie şi că el seamănă cu Cezar şi cu Alexandru Machedon.

Acel ideal al gloriei şi grandoarei, care constă nu numai în a nu vedea nimic rău în tot ce săvîrşeşti, ci chiar în a te mai şi mîndri cu fiecare crimă pe care o comiţi, atri-buindu-i o semnificaţie supranaturală şi de neînţeles, idealul care trebuia să-1 călăuzească mai tîrziu pe acest om şi pe colaboratorii lui, este elaborat pe îndelete în Africa, fără de nici o piedică. Orice ar face el îi merge în plin. Ciuma nu se lipeşte de dînsul. Cruzimea cu care erau ucişi prizonierii nu i se impută lui. Copilăros de im-prudenta, nejustificata şi josnica lui plecare din Africa, unde-şi părăseşte tovarăşii în nenorocire, îi este conside-rată drept un merit ; şi din nou flota inamică îl face de două ori scăpat. Iar cînd, zăpăcit cu totul de chipul fericit cum s-au soldat nelegiuirile comise, simţindu-se pregătit pentru rolul pe care avea să-1 joace, vine fără nici un rost la Paris, procesul de descompunere a guvernului repu-blican — guvern care doar cu un an înainte îl putea nimici — tocmai ajunsese la culme : iar prezenţa lui acum la Paris ca om neconsumat în partide politice, nu poate decît să-1 ridice.

N-are nici un plan ; se teme de orice ; partidele însă se agaţă de el şi-i cer participarea.

Singur el, cu idealul lui de glorie şi grandoare elaborat în Italia şi Egipt, cu absurda lui autoadorare, numai un om cu o cutezanţă a nelegiuirii şi cu o sinceritate a min-ciunii ca ale lui, el singur poate da o justificare celor ce aveau să se întîmple.

El e necesar pentru locul care-1 aşteaptă şi, de aceea, în mod aproape independent de voinţa lui, cu toată neho-tărîrea lui şi lipsa de plan, cu toate greşelile pe care le face, e atras în conspiraţia care urmărea să pună mîna pe putere şi conspiraţia este încununată de succes.

E împins într-o şedinţă a guvernanţilor. Speriat, vrea să fugă, considerîndu-se pierdut ; se preface că leşină ; spune lucruri negîndite, care ar fi trebuit să-1 piardă. Dar guvernanţii Franţei, pînă atunci ageri şi mîndri, simţind acum că rolul lor s-a sfîrşit şi mai stingheriţi chiar decît el însuşi, nu rostesc cuvintele pe care ar fi trebuit să le rostească pentru a păstra puterea şi a-1 nimici.

282

întîmplarea, milioane de întîmplări îi dau puterea, şi I" i l . i lumea, ca şi cînd s-ar fi vorbit, cooperează la conso-

a acestei puteri. întâmplările sînt cele care au for- i caracterul guvernanţilor de atunci ai Franţei, care ni supus, întâmplările au format şi caracterul lui I T, care îi recunoştea puterea ; întîmplarea urzeşte

L|ii i | i ( i lr iva lui un complot, care nu numai că nu i-a pricinuit ni rău, dar i-a întărit chiar puterea. întîmplarea îi

■duce în mînă pe ducele d'Enghien şi-1 determină pe ne- Hţtcplatc să-1 ucidă, convingînd prin aceasta mulţimea,

■ mc decît prin oricare alte mijloace, că el are dreptul l\ procedeze astfel de vreme ce a lui este puterea. întîm-

<a face că el îşi încordează toate forţele pentru expe- 11■• împotriva Angliei şi că nu-şi mai realizează niciodată i i plan, ce, de bună seamă, l-ar fi dus la pieire, ci-1

fără veste pe Mack cu austriecii lui, care se predau 11 luptă. întîmplarea şi genialitatea îi aduc victoria de la i i teriitz şi, tot din întîmplare, toată lumea, nu numai

fi iincczii, ci şi toată Europa cu excepţia Angliei, care nici nu Iu parte la evenimentele ce aveau să se întîmple, toată Iu mea, în ciuda groazei şi repulsiei cu care îi privise pînă

nu nc?lcgiuirile, îi recunoştea acum puterea, titlul pe rnrc< ,şi-l dă singur şi idealul de glorie şi grandoare, care lw «pure tuturor ca fiind ceva frumos şi înţelept.

i un fel de antrenament şi ca o pregătire pentru icm-na ce avea să se producă, forţele apusului tind în

irpelate rînduri — în 1805, 1806, 1807 şi 1809 — spre Irit, întărindu-se şi creseînd. în 1811, grupul de oameni e K-;I închegat în Franţa se uneşte, într-un singur tot I ; I I J , cu popoarele Europei Centrale. O dată cu grupul

în plină creştere se dezvoltă şi mai mult. în omul în fruntea mişcării, puterea de justificare. In perioada

lor zece ani de pregătire, care a precedat mişcarea cea omul acesta vine în contact cu toate capetele încoro- le Europei. Despuiaţi de autoritatea lor, aceşti stă-

Itorl ai lumii nu pot opune idealului napoleonian de !/ /nr lr si grandoare, ideal lipsit de orice sens, nici un ideal (■Nţluntil. Ei se străduiesc, care mai de care, să-şi dezvăluie

i u ţ i i lui nemernicia. Regele Prusiei îşi trimite soţia să ■■raţ i i le marelui om ; împăratul Austriei consideră

.i favoare faptul că omul acesta a primit-o în patul . Cezarilor ; papa, care are în păstrarea lui

ntclor tuturor popoarelor, se pune, cu religia iui,

283

în slujba măririi acestui mare om. Şi nu atît Napoleon însuşi se pregăteşte pentru rolul ce avea să-I joace, cit îl pregătesc toţi cei ce-1 înconjoară şi—1 conving să ia asu-pră-şi întreaga răspundere pentru tot ce se întîmplă şi se va mai întîmplă în viitor. Nu-i faptă, nu-i nelegiuire sau înşelăciune de rînd pe care, săvîrşind-o, să nu o fi aflat transformată pe loc în chip de ispravă măreaţă, în gura celor din jurul său. Cea mai mare sărbătoare pe care sînt în stare să o născocească pentru el germanii este sărbăto-rirea victoriilor de la Jena şi Auerstaedt. Nu numai el e mare ; mari sînt şi strămoşii şi fraţii şi fiii lui vitregi şi cumnaţii lui. Tot ceea ce fac oamenii din jurul său, fac numai pentru a-1 lipsi de ultimele licăriri ale raţiunii şi a-1 pregăti pentru groaznicul lui rol. Şi cînd e gata el, sînt gata şi forţele.

Invazia se îndreaptă spre răsărit şi îşi atinge ţinta finală — Moscova. Capitala e luată ; armata rusă este mai zdrobită decît fuseseră zdrobite vreodată armatele inamice în toate bătăliile anterioare, de la Austerlitz şi pînă la Wagram. Dar, deodată, în locul acelor întâmplări şi a acelei genialităţi, care pînă acum îl duseseră atît de consecvent, printr-un nesfîrşit şir de succese, spre ţinta finală, se iveşte o serie infinită de întâmplări contrarii, începînd cu guturaiul de la Borodino şi sfîrşind cu gerul şi cu scînteia care a dat foc Moscovei ; iar în locul genialităţii iese la iveală o prostie şi o ticăloşie fără seamăn.

Invadatorii fug, se întorc înapoi şi iarăşi fug ; şi, de-aci încolo, toate întîmplările sînt, cu consecvenţă, nu în fa-voarea lui, ci împotriva lui.

Se produce o mişcare inversă, de la răsărit la apus, a cărei asemănare cu mişcarea de mai înainte, de la apus la răsărit, este remarcabilă. Aceleaşi încercări de mişcare dinspre răsărit către apus, din anii 1805, 1807, 1809, preced mişcarea principală ; aceeaşi constituire într-un grup de dimensiuni uriaşe ; aceeaşi adeziune la mişcare a popoa-relor din centrul Europei ; aceeaşi şovăială la jumătatea drumului şi aceeaşi viteză pe măsură ce se apropie de ţintă.

Parisul, ţinta finală, este atinsă. Guvernul napoleonian şi armata napoleoniană sînt distruse. Napoleon însuşi nu mai are nici o raţiune de a exista ; tot ce întreprinde e în mod vădit lamentabil şi respingător ; dar intervine iarăşi o întîmplare inexplicabilă : aliaţii îl urăsc pe Napo-

284

, în care văd cauza nenorocirilor ; lipsit de forţe pro- căzut de la putere, demascat în nelegiuirile şi perfi-e ..ale, el ar fi trebuit să fie considerat de ei aşa cum uiisideraseră cu zece ani mai înainte şi cu un an după i-u, adică un bandit în afară de lege. Datorită însă unui i inexplicabil, nimeni nu vedea în el banditul. Rolul ncă nu s-a încheiat. Omul, care cu zece ani înainte II un an mai tîrziu a fost socotit un bandit în afară letfe, este acum surghiunit într-o insulă, la numai două distanţă de Franţa, insulă care îi este dată în deplină nire, împreună cu garda lui şi cu milioanele ce i se esc, nu se ştie pentru ce.

IV

MIŞCAREA DE POPOARE ÎNCEPE să reintre iar 11111' • malurile ei. Valurile marii mişcări s-au retras şi pe

a liniştită se formează cercuri, în care se învîrtesc Klplumaţii, închipuindu-şi că cei care produc potolirea

rării sînt chiar ei. Deodată însă, marea calmă se agită. Diplomaţilor li

ire că ei şi neînţelegerile dintre ei sînt cauza noii unădiri de forţe ; ei aşteaptă un război între suve-

....... lor ; situaţia lor li se pare de nerezolvat. Dar valul, ui ridicare ei o simt, nu vine din partea de unde se

i' trptau ei. Se ridică acelaşi val. din acelaşi punct de i !• < itrn — Parisul... un ultim salt al mişcării din apus are i ■ un salt care trebuie să rezolve dificultăţi diplomatice

i ireau de nerezolvat şi să pună capăt mişcării război- i acea perioadă.

i Imul care a pustiit Franţa vine în Franţa singur, fără .. i din omspiraţia lui şi fără soldaţi. Orice paznic poate mina pe el ; însă, printr-o ciudată întîmplare, nu că nu-1 arestează nimeni, dar toată lumea îl întîm- A cu entuziasm pe omul pe care-1 blestemaseră cu o i înainte şi pe care-1 vor blestema iar peste o lună. i Imul acesta mai e necesar pentru justificarea ultimei mi în comun.

ţlunea s-a sfîrşit. Cea din urmă replică a fost rostită. I e pus să se dezbrace şi să-şi şteargă fardul : nu in voie de dînsul.

285

I1 (te ■j l . l . l

Şi trec cîţiva ani în care omul acesta, în singurătate, pe insula Iui joacă doar faţă de el însuşi o tristă comedie, j punînd la cale intrigi ; el minte, justificîndu-şi acţiunile, atunci cînd de justificările lui nu mai are nimeni nevoie, şi arată lumii întregi ce anume fusese ceea ce oamenii luaseră drept forţă, cînd în realitate îl conducea o mină nevăzută.

Odată drama sfîrşită, regizoruJ 1-a dezbrăcat pe actor şi ni 1-a arătat.

— Priviţi în cina aţi crezut ! Iată-1 ! Vedeţi acum că nu ei. ci eu sînt cel ce v~a pus în mişcare ?

Dar oamenii, orbiţi de forţa mişcării, multă vreme n-au înţeles lucrul acesta.

O şi mai mare consecvenţă, un şi mai puternic deter-minism prezintă viaţa lui Alexandru I, a acelui personaj' care se află în fruntea contramişcării de la răsărit la apus.]

Ce-i era necesar omului care, lăsînd pe alţii în umbră, trebuia să stea în fruntea acestei mişcări de la răsărit la apus ?

îi era necesar simţul dreptăţii şi interesul pentru tre-burile Europei, la care să participe însă de la distanţă, ca să nu-1 poată întuneca interese mărunte ; îi era necesară o superioritate morală cu care să-i domine pe confraţii iui, suveranii din vremea aceea ; îi era necesară o fire blîndă şi atrăgătoare ; îi era necesară ura personală faţă de Napo-leon. Şi toate acestea le-a avut Alexandru I : toate acestea au fost pregătite de un foarte mare număr de aşa-numite întâmplări din viaţa sa trecută ; de educaţia pe care a primit-o, de iniţiativele sale liberale, de sfetnicii pe care i-a avut în jurul lui şi de Austerlitz, Tilsit şi Erfurt.

Tot timpul războiului popular, personajul acesta stă inactiv, căci nu e nevoie de el. Dar, de îndată ce se iveşte necesitatea unui război european general, persoana aceasta apare la momentul oportun, gata instalată la postul ei, şi, adunând popoarele Europei, le duce la ţintă.

Ţinta a fost atinsă. După ultimul război din 1815, Alexandru se află în culmea puterii omeneşti. Dar cum foloseşte el această putere ?

Alexandru I, pacificatorul Europei, omul care încă din tinereţe năzuise numai la binele popoarelor sale, pre-cursorul şi iniţiatorul reformelor liberale în patria sa — acum, cînd are, cum s-ar părea, cea mai mare putere şi

206

deci, în stare să facă cel mai mult bine popoarelor -l timp ce Napoleon, în exil, îşi face planuxi copilă-i amăgitoare, despre felul cum ar fi fericit el ome-l i i ' i i dacă ar fi avut puterea, Alexandru I, îndeplinindu-şi u l i i maica şi simţind asupra sa mîna lui Dumnezeu, recu-■ deodată micimea acestei puteri imaginare, se lea-i i de dînsa, o trece în mîinile unor oameni dispreţuiţi | li fi de toţi şi spune doar atîta : - „Nu nouă, nu nouă, ci numelui tău !" Sînt şi eu un i şi voi ; lăsaţi-mă să trăiesc ca un oarecare, să mă Jlridcsc la sufletul meu şi la Dumnezeu.

Aşa cum soarele şi fiecare atom de eter este o sferă f i n i t ă în ea însăşi şi constituie totuşi, în acelaşi timp, jiumai un atom al imensului tot, inaccesibil omului — tot IVl fiecare individ poartă în sine scopuri proprii care Uujesc totodată la atingerea ţelurilor generale, inaccesi-omului.

O albină care stătea pe o floare a înţepat un copil. Şi • "i HIul se teme acum de albine şi spune că scopul albinelor ■

i i - .să înţepe lumea. Poetul se desfăta privind cum se idapl albina din potirul unei flor i şi spune că scopul llblnelor este să se îmbete de aroma florilor. Apicultorul, nins a surprins faptul că albina adună polenul şi nectarul Murilor şi le cară în stup, spune că scopul albinelor constă In a aduna mierea. Alt apicultor, care a studiat mai în-di .ipmape viaţa unui roi, susţine că albina adună polenul | n - v tarul florilor pentru a hrăni albinele tinere şi matca

%\ că scopul albinelor e perpetuarea speciei. Botanistul i vă că zburînd cu polenul de pe o floare dioică pe un

plNlll, nlbina îl fecundează şi vede în asta scopul alHinelor. I hi nitul, studiind migraţiile plantelor, vede că albina con-

tribuie la migraţiunile respective şi acest nou observator Îndreptăţit să declare că acesta este ţelul albinei. Dar

copul final al albinelor nu se epuizează nici cu primul, u cel de-al doilea, nici cu cel de-al treilea scop şi nici v\\

«Iţe scopuri pe care e în stare mintea omenească să le pere. Cu cît se ridică mintea omenească mai sus pe ■ la

descoperirii acestor ţeluri, cu atît îi devine mai 1' M I u inaccesibilitatea ţelului final.

287

Omul n-are acces decît la studierea corespondenţei dintre viaţa albinei şi celelalte fenomene ale vieţii. Ace-I laşi lucru trebuie spus şi despre ţelurile personalităţilor] istorice şi ale popoarelor.

V

NUNTA NATAŞEI, CĂSĂTORITA în 1813 cu BezuhovJ fu ultimul eveniment fericit în vechea familie a Rostovilor. In acelaşi an, contele Ilia Andreevici muri şi, aşa cum se| întîmplă întotdeauna, o dată cu moartea lui această veche j familie, se destramă.

Evenimentele din ultimul an : arderea Moscovei şi bejenia, moartea prinţului Andrei şi deznădejdea Nataşei, moartea lui Petea, durerea contesei, toate veniră, lovitură după lovitură, asupra capului bătrînului conte. Nu părea să mai înţeleagă şi nici măcar să simtă în el puterea de a mai înţelege însemnătatea acestor evenimente, ci, plecîn-du-şi sufleteşte capul bătrîn sub povara lor, aştepta parcă, ba se şi ruga chiar, să-i vină noi lovituri, care să-1 în-frîngă cu totul. Părea cînd speriat şi buimăcit, cînd nefiresc de vioi şi de întreprinzător.

Nunta Nataşei îi dăduse de lucru o bucată de vreme. Comanda prînzuri, dineuri, şi se vedea că voia să pară vesel ; dar veselia lui nu se mai comunica şi altora din jur, ca odinioară ; dimpotrivă, ea trezea compătimirea în inimile celor ce-1 cunoşteau şi-1 iubeau.

După plecarea lui Pierre şi a nevestei sale, el intră într-un soi de toropeală şi începu să se plîngă de nelinişte sufletească. Peste cîteva zile se îmbolnăvi şi căzu la pat. Chiar din prima zi a bolii, cu toate asigurările medicilor, înţelese că n-avea să se mai scoale. Contesa stătu două săptămîni, zi şi noapte, fără să se dezbrace, la căpătîiul lui, într-un fotoliu. De fiecare dată cînd îi dădea doctoria, el plingea cu sughiţuri şi-i săruta mîna în tăcere. In ultima zi pe care o mai trăi, plînse cu hohote şi-şi ceru iertare de la contesă şi, în lipsă, de la fiul său, pentru că le risipise avutul, principala vină care-i apăsa cugetul. După ce se împărtăşi, primi taina sfîntului maslu şi muri liniştit, iar în ziua următoare o grămadă de prieteni, veniţi să aducă ultimul lor salut răposatului, umplură casa în care locuiau

288

ir ic Rostovii. Aceşti' cunoscuţi, care de atîtea ori ||i i . i la masa lui, care de atîtea ori dansaseră în casa Wl ', '1 care tot de atîtea ori rîseseră de el, îşi spuneau i i> mu toţi, cu acelaşi sentiment de remuşcare şi de duioşie,

cînd s-ar fi justificat în faţa cuiva : „Da, orice s-ar >, a fost un om foarte bun. Oameni ca el astăzi nu

nitîlneşti cu una cu două. Şi, la urma urmei, nu-şi Mr orice om slăbiciunile lui ?"...

Tocmai în momentul cînd afacerile băneşti ale contelui <.....(-urcaseră în aşa hal, încît nu-şi mai putea nimeni

lui lupui cum avea să se sfîrşească situaţia asta, dacă ar | fost să mai dureze încă un an, el murise pe neaşteptate. Nikolai se afla cu trupele ruseşti la Paris, cînd îi veni i morţii tatălui său. îşi înainta numaidecît demisia |lII urmată şi, fără să mai aştepte răspunsul, îşi luă con-dlu şi veni la Moscova. La o lună după moartea contelui, Ituaţia afacerilor lui băneşti se clarifică definitiv, uimind iată lumea prin imensele sume la care se urcau felu-Irllrlc-i datorii mărunte, de existenţa cărora nimeni nu Ibflnuise măcar. Datoriile lui erau de două ori mai mari ili'cil. averea.

Undele şi prietenii îl sfătuiră pe Nikolai să renunţe la itenire. Dar Nikolai vedea în această renunţare o jig-e s memoriei tatălui său, sfîntă pentru el, şi de aceea

.... nu vru să audă de un refuz şi acceptă moştenirea, cu nlillgaţia de a plăti datoriile.

Creditorii, care tăcuseră atîta vreme, simţindu-se, cît timp trăise contele, legaţi prin influenţa vagă, dar puter

ii destrăbălatei sale bunătăţi, dădură acum toţi buzna In onorarea poliţelor. începu, ca totdeauna în asemenea

l i c i t / l i , o întrecere între creditori, fiecare vrînd să fie li li Hat mai înainte, şi chiar aceia care, ca Mitenka şi ca

deţineau poliţe fără termen, date de conte în dar, 'vocliră acum cei mai exigenţi dintre creditori. Lui

Nlknlui nu i se dădu nici termen, nici răgaz, şi acei cărora, i| vede, Ie fusese milă de contele care era vinovat de pier- iii i i le lor (dacă într-adevăr era vorba de pierderi), se nă- III i - l u ă acum asupra tînărului şi vădit nevinovatului moş-

[i rillor ce luase de bunăvoie asupră-şi toate datoriile. Nici una din combinaţiile proiectate de Nikolai nu I , moşia se vîndu la mezat cu jumătate preţ, iar jumă-

I n i i ' rJln datorii rămîneau şi aşa neplătite. Nikolai luă cele ........ ■(• ) de mii de ruble pe care i le puse la dispoziţie

Iu pace voi. IV

289

cumnatul său Bezuhov, pentru a plăti acea parte de 4^M lorii, pe care le recunoscu ca băneşti, adică datorii real<B Pentru restul datoriilor, ca să nu fie azvîrlit în închisoar^B cum îl ameninţau creditorii, se hotărî să intre din nofl într-o slujbă.

Să plece iar la regiment, unde avea să fie făcut, IM primul loc liber, comandant de regiment, nu era cu pdH tinţă, căci mamă-sa se agăţa acum de el ca de ultima! bucurie a vieţii ei ; de aceea, cu toată dorinţa lui de al nu mai rămîne la Moscova, în cercul oamenilor care-1 cu-noşteau din alte vremuri, cu toată repulsia pe care o aveai pentru slujbele administrative, el îşi luă o slujbă la staH în Moscova, şi, lepădîndu-şi uniforma pe care o iubisel atîta, se mută cu mamă-sa şi cu Sonia într-o locuinţ^ modestă, în Sivţev Vrajek.

Nataşa şi Pierre locuiau în vremea asta la Petersburgl şi nu-şi dădeau prea limpede seama de situaţia lui Nikolal Nikolai, care împrumutase bani de la cumnatu-său, făcuse I tot ce putuse ca să le ascundă situaţia lui nenorocit;!. Situaţia lui Nikolai era deosebit de proastă, căci cu leala lui de o mie două sute de ruble el trebuia nu numai să-şi j plătească întreţinerea sa, a mamei sale şi a Soniei, ci era obligat s-o întreţină pe mamă-sa în aşa chip, încît ea să nu bage de seamă că sînt săraci. Contesa nu-şi putea în-chipui o viaţă fără luxul cu care se deprinsese din copilărie şi pretindea neîncetat, fără să-şi dea seama cît de greu era acest lucru pentru fiul ei, cînd o trăsură pentru ca s-o trimită după o prietenă, ei nemaiavînd trăsură, cînd o mîncare scumpă pentru ea şi vin pentru fiul ei, cînd bani ca să le facă surprize şi cadouri Nataşei, Soniei şi chiar lui Nikolai însuşi.

Sonia vedea de gospodăria casei, o îngrijea pe mă-tuşă-sa, îi citea cu glas tare, îi suporta capriciile şi duş-mănia tăinuită şi-1 ajuta pe Nikolai să-i ascundă contesei situaţia mizeră în care se zbăteau. Nikolai simţea că nu-şi poate plăti faţă de Sonia datoria de recunoştinţă pentru tot ce făcea ea pentru mamă-sa, îi admira răbdarea şi devotamentul, dar căuta să rămînă departe de ea.

In inima lui, părea că îi reproşează faptul că prea era desăvîrşită şi că nu avea ce să-i reproşeze. In Sonia era tot ce face preţul unui om, dar prea puţin din ceea ce ar fi putut face pe cineva s-o iubească. Şi el simţea că, cu cît o preţuieşte mai mult, cu atît o iubeşte mai puţin. El luase

290

hună scrisoarea prin care Sonia îi reda libertatea şi purta cu ea în aşa fel, încît să-i dea de înţeles că tot tusese între ei era acum ceva de multă vreme uitat şi e în nici un caz nu se mai poate repeta.

Greutăţile lui Nikolai sporeau necontenit. Planul de a deoparte bani din leafă se dovedi a fi un vis. Nu mimai că nu punea nimic deoparte, dar, pentru a satisface ■nţiile mamei lui, se împrumuta cu sume mărunte, ni vedea nici o ieşire din această situaţie. Gîndul unei «.iMutorii cu o moştenitoare bogată, aşa cum îi propuneau pudele, îl dezgusta. Cealaltă ieşire posibilă din situaţie

moartea mamei sale — nici măcar nu-i trecuse vreodată prin gînd. Nu dorea nimic şi nu avea nici o speranţă iar in adincul sufletului său simţea o sumbră şi severă desfă-Id re să-şi suporte fără murmur situaţia. Căuta să-şi oco-|i iscă prietenii de altădată, cu compătimirile şi ofertele Im- jignitoare de ajutor, fugea de orice distracţie şi plăcere,

i A acasă nu-şi găsea altceva mai bun de făcut decît insicnţe cu mamă-sa, cînd nu se plimba tăcut prin odaie, [umlnd pipă după pipă. Era ca şi cum ar fi căutat să-şi i ii retină singur acea sumbră stare de spirit, care singură ii putea face să se simtă în stare a-şi suporta viaţa.

IV

LA ÎNCEPUTUL IERNII, PRINŢESA Măria reveni la iva. Află de zvonurile care circulaii prin oraş de lituaţia Rostovilor şi de felul cum ,,fiul se sacrifica pentru îl-sa" — cum vorbea toată lumea.

„Nici nu mă aşteptam din partea lui la altceva", îşi iirinţesa Măria, simţind cu bucurie că dragostea ce-i i îşi căpăta acum confirmarea. Amintindu-şi legăturile

.1 < ! ' • prietenie şi aproape de rudenie cu întreaga familie, ..... li de datoria ei să le facă o vizită. Dar, mai amintin- i i i şi de raporturile ei cu Nikolai, la Voronej, îi fu l ' . u u a să-1 revadă. Căkîndu-şi totuşi pe inimă, cîteva

' i . i mî n i după sosirea ei în oraş se duse la Rostovi. Nikolai fu cel dintîi care-i ieşi înainte, întrucât la con-

|i i nu se putea trece decît prin odaia lui. Chiar de la i privire pe care i-o aruncă, Nikolai, în loc să mani- bucurie, aşa cum se aşteptase pr inţesa Măria, îşi

291

Juă o expresie seacă, rece şi mîndră, pe care ea nu i-o mai văzuse niciodată înainte. Nikolai o întrebă de sănătate, o conduse la maică-sa şi, după ce rămase lîngă ele ca la vreo cinci minute, părăsi odaia.

Cînd ieşi de la contesă, prinţesa Măria fu iarăşi întîmpi-nată de Nikolai, care o conduse pînă în antreu cu un aer deosebit de solemn şi de rece. Nu binevoi să răspundă nimic la remarca ei cu privire la sănătatea contesei. „Şi ce-ţi pasă ? Lasă-mă în pace !" spuneau privirile lui.

— Ce se tot plimbă ? Ce-i lipseşte ? Nu mai pot suferi cucoanele astea şi toate amabilităţile lor ! spuse el tare faţă de Sonia, nemaiputînd să-şi înfrîngă necazul, după ce cupeul prinţesei se depărta de casă.

— Ah, cum poţi vorbi aşa, Nikolas ! răspunse Sonia, abia ascunzîndu-şi bucuria. E atît de bună şi maman ţine atît de mult la ea !

Nikolai nu răspunse nimic şi ar fi preferat să nu se mai vorbească de loc despre prinţesă. Dar, din ziua vizitei •acesteia, bătrîna contesă aducea de cîteva ori pe zi vorba de ea.

Contesa o lăuda şi pretindea ca fiul ei să se ducă pe la dînsa, îşi exprima dorinţa să o vadă cît mai des, dar totodată se indispunea de cîte ori vorbea de ea.

Nikolai căuta să nu scoată nici o vorbă atunci cînd mamă-sa vorbea de prinţesă şi tăcerea lui o enerva pe contesă.

— E o fată foarte vrednică şi bună, spunea ea, şi tre buie să-i întorci vizita. Mai vezi şi tu, oricum, pe cîte cineva ; fiindcă aşa, cred că te-oi fi plictisind aici, numai cu noi.

— Dar n-am deloc chef de aşa ceva, mamă. — Pînă mai ieri voiai să vezi oameni şi acum, poftim :

„N-am de loc chef de aşa ceva !"... Eu, dragul mamei, nu te mai înţeleg de loc ! Tu te plictiseşti şi tot tu nu vrei să vezi pe nimeni.

— Am spus eu că mă plictisesc ? — Cum, n-ai spus tu că nici s-o vezi n-ai chef ? E o

fată foarte vrednică şi ţi-a plăcut întotdeauna ; şi acum, ipoftim, ţi s-a năzărit din senin. Ce motive ai ? Toţi v-ascundeţi de mine !

— Da' nicidecum, mamă. — Măcar dacă te-aş fi rugat să faci ceva neplăcut, dar

eu te rog să te duci să întorci o vizită. Se pare că şi poli-

292

u cere să... Te-am rugat, dar să nu mă mai amestec, ■ i ai secrete faţă de mama ta. — Bine, mă duc dacă vrei.

Mie mi-i indiferent ; vorbeam pentru tine. Nikolai oftă, muşcîndu-şi mustaţa, şi împărţi cărţile,

putînd să atragă atenţia mamei sale în altă direcţie. A<:eeaşi şi iar aceeaşi discuţie se repetă a doua, a treia

I patra zi. După vizita la Rostovi şi primirea neaşteptat de rece pe

i .... i-o făcuse Nikolai, prinţesa Măria îşi zise că avusese Irnptate să nu vrea să le facă ea prima vizită.

,,De fapt, nici nu m-am aşteptat la altceva, continuă ea vi spună, chemîndu-şi în ajutor orgoliul. N-am nimic I Face cu el ; am voit doar s-o văd pe bătrînă, care a -i totdeauna bună cu mine şi căreia îi datorez mult." Dar aceste argumente nu putură s-o liniştească : un

ltlment asemănător cu remuşcarea o chinuia, ori de cîte i i amintea această vizită. Deşi era ferm hotărîtă sâ I '.c mai ducă la Rostovi şi să uite toate acestea, se nţea necontenit sîcîită de ceva. Şi cînd se întreba ce o itnula, era nevoită să recunoască faţă de sine însăşi că • I <cva erau raporturile ei cu Nikolai. Tonul acela rece Urban nu-şi avea izvorul în sentimentele pe care le nutrea \!\ de dînsa (de asta era sigură) ; în el se ascundea ceva. ;t ceva voia ea să-1 descopere ; simţea că pînă nu-1

M i iperea, nu putea avea linişte. Odată, pe la mijlocul iernii, ea se afla în camera de ni I n , urmărind o lecţie a nepoţelului ei, cînd îi fu anun-Izita lui Rostov. Cu hotărîrea fermă de a nu-şi da pe ţi i. i i na şi de a nu-şi arăta tulburarea, prinţesa Măria o II II II pe mademoiselle Bourienne şi apăru împreună cu ea

l l c l l l . De cum îşi aruncă ochii pe chipul lui Nikolai, ea văzu |] venise numai ca să-şi împlinească datoria de politeţă i i iu. isc ferm hotărîtă să'se menţină la tonul cu oare i se nv«a.se. el. Vorbiră de sănătatea contesei, de cunoştinţe

comune, de l l i i H ' l c ştiri în legătură cu războiul şi, cînd trecură cele

minute protocolare după care musafirul poate pleca, lknLnl se ridică să-şi ia rămas-bun. Cu ajutorul domnişoarei Bourienne, prinţesa izbutise mm ţinti convorbirea în limitele pe care şi le propusese ; luar în ultimul moment, în timp ce Rostov se ridica

293

să plece, ea se simţi atît de obosită să discute desţ lucruri de care nu-i .păsa, şi întrebarea : de ce oare singură avusese parte de atît de puţine bucurii în via o copleşi pînă într-atîia, încît rămase nemişcată, distrat aţintindu-şi ochii ei lucitori drept înainte, fără să obse că el se ridicase.

Nikolai o privi şi, voind să aibă aerul că nu-i observi accesul de neatenţie, schimbă cîteva cuvinte cu domni-şoara Bourienne, după care se uită din nou la prinţes Măria. Ea şedea tot aşa, nemişcată, şi pe figura ei delicat se citea suferinţa. Atunci lui Nikolai i se făcu deodată milă de ea şi avu reprezentarea vagă că motivul tristeţii care se citea pe faţa ei era, poate, chiar el. Ar fi voit să-1 vină într-ajutor, să-i spună ceva plăcut, orice, dar nu fu în stare să născocească nimic ce i-ar fi putut spune.

—■ Rămîi cu bine, prinţesă, zise el. Ea îşi veni în fire, se înroşi şi oftă adînc.

— Ah, scuză-mă, zise ea, trezindu-se parcă din somn. Pleci, conte ? Bine, la revedere ! Dar perna contesei ?

— Aşteptaţi un moment, o aduc eu numaidecît, zise domnişoara Bourienne şi ieşi din odaie.

Tăceau amîndpi, uitîndu-se din cînd în cînd unul 1 altul.

— Da, prinţesă, zise, în sfîrşit, Nikolai zîmbind trist, parcă de-abia ieri ne-am întîlnit pentru întîia oară la Bogucearovo şi cîtă apă a curs totuşi la vale de atuncea. Ce nefericiţi ne credeam atunci cu toţii şi ce n-aş da acum să mai trăiesc vremurile acelea... dar nu te mai poţi întoarce...

Prinţesa îl privi stăruitor, cu ochii ei strălucitori, drepl în ochi, cît timp rosti el aceste vorbe. Era ca şi cum ar fi căutat să~i pătrundă înţelesul tainic al cuvintelor, înţeles care să fi putut explica sentimentele lui faţă de dînsa.

— Da, aşa-i, răspunse ea, dar dumneata nu ai de ce să regreţi trecutul, conte. Cît pricep eu din viaţa dumitalc prezentă, ai să-ţi aduci totdeauna aminte cu plăcere de ea, deoarece trăieşti dedieîndu-te...

— Nu merit laudele dumitale, o întrerupse grăbit Nikolai. Dimpotrivă, tot timpul îmi fac reproşuri. Dar' să lăsăm subiectul acesta cu totul neinteresant şi trist.

Şi faţa lui îşi luă iar expresia de răceală şi asprime de la început. Prinţesa Măria, însă, apucase să vadă din nou în el pe omul pe care-1 cunoscuse şi-1 iubise şi numai cu acest om vorbea acum.

294

— Credeam că-mi permiţi să-ţi spun asia, zise ca. Mă >i.,piasem atit de mult de dumneata... şi de familia

tlumltale, încît credeam ca nu vei considera simpatia mea . u Fiind deplasată ; dar m-am înşelat. Vocea încăpu să-i iH'inure deodată. Nu ştiu de ce, continuă ea după ce-şi i rveni, dar odinioară erai altfel...

— De ce ? Sînt mii de motive (el apăsă în chip deosebit i" 'uvintele de ce). îţi mulţumesc, prinţesă, spuse el încet. 111 leori mi-i aşa de greu.

„Aşadar, asta era ! Asta era ! vorbi o voce lăuntrică In sufletul prinţesei. Da, mie nu mi-a fost dragă numai privirea lui voioasă, bună şi sinceră, nu numai chipul lui li umos l-am îndrăgit; am simţit eu bine că are un suflet n tbil, hotărît şi plin de abnegaţie, îşi spuse ea. Aşadar, Fiindcă el acum e sărac, iar eu bogată... Da, numai de asta... l >.u\ dacă n-ar fi acest motiv..." şi, amintindu-şi de duioşia Iul de altădată, privindu-i faţa blinda şi tristă, ea înţelese dintr-o dată pricina răcelii cu care o trata.

— Dar pentru ce, conte, pentru ce ? aproape că strigă deodată fără voie prinţesa, apropiindu-se de el. Pentru N ? Spune-mi ! Trebuie să-mi spui ! El tăcea. Eu nu-ţi pricep acest de ce, conte, continuă ea. Dar mi-e greu,

!... Iţi mărturisesc aceasta. Şi atunci, de ce vrei să mă ti de prietenia de altădată ? Pe mine faptul acesta

\\v\ doare. Avea lacrimi în ochi şi în glas. Am avut parte tît de puţină fericire în viaţă, încît orice piex-dere mă

rioctre... iartă-mă, rămîi cu bine. Izbucni deodată în plîns şi dftdu să iasă.

— Prinţesă ! Stai puţin, pentru Dumnezeu, o chemă el, Incerdnd s-o oprească. Prinţesă !

Ea întoarse capul. Cîteva clipe ei se priviră tăcuţi în Ochi unul pe altul şi ceea ce li se păruse îndepărtat şi cu neputinţă deveni deodată apropiat, posibil şi de neînlăturat,

IIV

ÎN TOAMNA ANULUI 1814, Nikolai se căsători cu pi înţesa Măria şi se duse să trăiască la Lîsîe Gorî, împre-cu mamă-sa şi cu Sonia.

295

în trei ani, fără să vîndă nimic din averea soţiei, el se achită de restul datoriilor şi, mai moştenind ceva de pe urma unei rude a lui care murise, îşi plăti şi datoria faţă de Pierre.

După alţi trei ani, în 1820, Nikolai îşi aranjase aşa de bine treburile băneşti, încît îşi cumpără o mică proprietate lîngă Lîsîe Gorî şi ducea tratative pentru răscumpăra) moşiei părinteşti, Otradnoe, ceea ce constituia visul lui cel mai scump.

începuse a gospodări de nevoie dar, cu timpul, prinsese atîta drag de munca de gospodar, încît agricultura ajunsese pentru el cea mai dragă şi aproape exclusivă ocupaţie.

Nikolai era un moşier simplu ; nu-i plăceau inovaţiile — mai cu seamă cele englezeşti, care începuseră să fie la modă atunci — rîdea de lucrările teoretice despre agricul-tură, nu-i plăceau fabricile, procedeele de producţie scumpe, culturile costisitoare de cereale şi, în general, nu se ocupa în mod special de nici o ramură a agriculturii. Avea totdeauna în faţa ochilor moşia şi nu o anumită parte a ei. Iar elementul principal al moşiei era, pentru el, nu oxigenul sau azotul solului ori atmosferei, nici un anumit plug ori un anumit îngrăşămînt, ci acel instrument princi-pal prin mijlocirea căruia acţionează şi azotul şi oxigenul şi îngrăşămintele şi plugul, adică mujicul muncitor. De cum se apucă Nikolai de agricultură şi prinse a pătrunde în diferitele ei elemente, mujicul fu ceea ce-i atrase mai cu osebire luarea-aminte ; lui, mujicul nu-i apărea doar ca o unealtă, ci şi ca un scop în sine şi ca un judecător. La început se apucase să-1 observe pe mujic, dîndu-şi oste-neala să afle care-i sînt nevoile, ce socoteşte el că e bine şi ce socoteşte că e rău, şi se prefăcea doar că ar conduce şi că ar porunci, cînd, în realitate, nu făcea decît să înveţe de la mujici şi metodele lor de muncă, şi felul lor de a vorbi, şi felul lor de a judeca ce-i rău şi oe-i bine. Şi numai atunci cînd le înţelese gusturile şi năzuinţele, cînd învăţă să vorbească pe limba lor şi să le înţeleagă sensul ascuns al vorbei, cînd se simţi înrudit cu ei, abia atunci începu să-şi ia curajul să-i conducă, adică să-şi îndepli-nească faţă de mujici tocmai îndatorirea care-i era cerută. Şi gospodăria lui Nikolai dădea rezultatele cele mai strălucite.

Luînd în primire o moşie, Nikolai alegea mai întîi, cu un dar al clarviziunii rar întîlnit, ca primar, staroste şi delegaţi, tocmai pe acei oameni, pe care i-ar fi ales mujicii

296

înşişi, dacă ar fi avut dreptul să aleagă ei ; şi nu se întâm-plase niciodată să i se ceară schimbarea administraţiei nise de el. înainte de a cerceta proprietăţile chimice ale ui lagărului, înainte de a se deprinde cu debitul şi creditul (cum îi plăcea lui să spună în bătaie de joc), el căuta să ştie ce număr de vite au ţăranii şi sporea acest număr prin li mie mijloacele cu putinţă. Susţinea familiile de ţărani In chipul cel mai substanţial, nedînd voie membrilor lor să ne răzleţească. Pe leneşi, pe desfrânaţi şi pe cei neîndemî-luilici îi urmărea deopotrivă şi căuta să-i elimine din obşte. La vremea semănăturilor şi a recoltării finului şi bucatelor, avea grijă deopotrivă de ogoarele sale şi de cele nlc mujicilor. Şi rari erau moşierii la care semănăturile şi uroerişul se făceau atît de timpuriu şi de bine ca la dânsul ţi puţini aveau venituri atît de mari ca Nikolai.

Cu argaţii nu-i plăcea să aibă de-a face, îi califica thvpt paraziţi şi, cum îi imputau toţi, îi trata prea puţin «cvcr, îi răsfăţa ; atunci cînd era obligat să ia măsuri [©potriva oamenilor de curte şi mai ales atunci cînd I i'cbuia să pedepsească pe vreunul din ei, părea nehotărât i oerea părerea tuturor din casă ; doar cînd îi stătea în

putinţă să trimită la armată, în locul unui mujic, pe vreun Ifgftt, făcea asta fără să şovăie cît de puţin. In ce priveşte in.tft toate măsurile privitoare la mujici, nu avea niciodată u l e i un fel de ezitare. Orice măsură de-a lui — era sigur t \ f asta — avea să găsească încuviinţarea unanimă, cu i '.i^ia doar a unuia sau a cîtorva.

JMikolai nu-şi permitea, de asemenea, să-1 muncească pe ■ ni peste puterile sale, ori să-1 pedepsească numai fiindcă ttţwi-1 venea lui chef, după cum nu^şi permitea nici să înlesnească ori să recompenseze un om numai pentru că 1...1 ar fi dorit el. Şi nici n-ar fi putut spune care anume e i . i i etalonul cu care măsura ceea ce trebuie şi ceea ce nII trebuie făcut ; acest etalon exista totuşi puternic şi I1 < ■< I i ntit, în sufletul lui.

:'.punea şi el, adeseori, la supărare, cînd nu-i ieşea bine iwa, sau cînd vedea vreo neorânduială : „Ce sâ-i faci, aşa-i i II ţăranul nostru rus..." şi îşi închipuia atunci că nu-1 pimte suferi pe mujic.

Dnr, de fapt, el îl iubea din tot sufletul pe ţăranul |Ml "i rus şi felul lui de viaţă, şi numai din pricina aceasta pil ten pricepe şi îşi putea însuşi unica metodă de gospodă-r i r e justă, calea pe care obţinea rezultate atît de bune.

297

Contesa Măria îşi pizmuia bărbatul pentru această dra-goste a lui şi regreta că nu o putea şi ea împărtăşi ; dar ea nu putea pătrunde sensul bucuriilor şi necazurilor po care i le da lui Nikolai această lume străină de dînsa. Nu putea înţelege de oe era atît de neobişnuit de însufleţit şi de fericit de cîte ori, după ce stătuse ziua întreagă la arie, pe cîmp sau la coasă, unde plecase din zorii zilei, o datl cu semănătorii, cu cosaşii ori cu secerătorii, vej\ea la ceaiul pe care i-1 pregătea. Nu înţelegea de ce era atît de încîntat, vorbind cu entuziasm despre Matvei Ermişin, mujic bogat şi vrednic, care toată noaptea cărase, el ţi familia lui, snopii, şi-i făcu clăi, pe cînd la nici unul din ceilalţi nu era încă nimic strms. Nu înţelegea de ce oare îi mijea sub mustaţă un surîs de bucurie, de ce clipea el mereu din ochi, făcînd tot timpul naveta între fereastră şi balcon, atunci cînd vreo ploicică deasă şi caldă se cernea deasupra firelor de ovăz care se uscau de secetă, sau de ce, la vremea coasei sau în timpul secerişului, atunci cînd norii ameninţători erau risipiţi de vînt, el venea acasă ars de soare şi roşu, tot o apă, cu părul mirosind a pelin şi a iarba găii, îşi freca mîinile fericit şi spunea : „încă o zi, şi toată recolta mea, ca şi a ţăranilor, va fi pe arie !" Dar şi mai puţin era ea în stare să priceapă de ce el, cu inima lui bună, gata oricînd să-i prevină orice dorinţă, se lăsa aproape cuprins de disperare ori de cîte ori îi transmitea ea rugămintea vreunui mujic sau a vreunei femei care-i ceruseră ei să fie scutiţi de muncă, de ce el, bunul Nicolas, o refuza cu încăpăţînare, rugînd-o supărat să nu se amestece în treburile oare n-o privesc. Ea simţea că el îşi are lumea lui aparte, pe care o iubeşte cu pasiune şi care se conduce după legi străine de înţelegerea ei.

Cîteodată, cînd ea, dîndu-şi osteneala să-1 înţeleagă, îi vorbea de meritele lui, de cît bine făcuse, el iobagilor săi, Nikolai se supăra şi răspundea : „A ! Da' de unde T nici măcar prin minte nu mi-a trecut vreodată aşa ceva. Pentru binele lor nu fac nici atîtica. Toată povestea asta cu feri-cirea aproapelui e numai poezie şi flecăreală muierească. Tot ce mă preocupă pe mine e să nu ajungă copiii noştri pe 'drumuri; vreau să văd că buna noastră stare creşti1

cît sînt eu în viaţă ; atîta tot! Şi, pentru asta, am nevoie de rînduială, am nevoie să fiu sever... Asta-i !" spunrvi el, strîngmdu-şi pumnul ca un om sangvin ce era. „9t înţelege de la sine că trebuie să fiu drept, adăugă el, altfel, dacă ţăranul e gol şi flămînd, dacă nu are decît un

2,98

iluţ, nu poate munci cu spor nici pentru el, nici pentru ne." Şi, poate, tocmai pentru că Nikolai nu-şi îngăduia să

i icadă că făcea pentru alţii ceva de dragul binefacerii, din virtute — tot .ce făcea era rodnic ; buna lui stare creştea \... 'înd cu ochii. Mujicii din satele vecine veneau să se roage de el să-i cumpere şi pe ei şi, multă vreme după moartea lui, se păstră în popor amintirea (pioasă a bunei iul rînduieli. „Era stăpîn în toată puterea cuvîntului... Mai întîi la ce e al mujicului îi era gîndul şi abia pe urmă la ce era al lui. E drept, nu ne prea alinta el, dar, ce mai încolo-încoace, îl ştiam de stăpîn 1"

VIII

SINGURUL LUCRU CARE-L chinuia cîteodată pe Nikolai în legătură cu administrarea moşiei era violenţa, unită cu vechea deprindere, de pe vremea cînd era husar, di.1 a-şi cam da drumul mîinilor, cînd îl apuca furia. La început el nu vedea în asta nimic condamnabil dar, în al iluilea an al căsătoriei, părerea sa asupra acestui gen de a prdepsi se schimbă brusc.

Intr-o zi, vara, fusese chemat la el starostele care luase Inrul răposatului Dron, la Bogucearovo, învinuit de tot i I u l de ticăloşii şi incorectitudini. Nikolai ieşi să-1 judece tn cerdac şi, de la primele răspunsuri ale starostelui, se miziră în tindă ţipete şi lovituri. Cînd se întoarse în casă,

ii, Nikolai se apropie de soţia lui, oare stătea cu capul at deasupra gherghefului şi începu să-i înşire, cum obiceiul, tot ce i se întîmplase în dimineaţa aceea şi,

Intre altele, tărăşenia cu starostele din Bogucearovo. •sa Măria, care se făcea cînd roşie, cînd palidă, şi

ti lingea din buze, fără să răspundă o vorbă la tot ce-i ■a bărbatul ei, rămase tot aşa, cu capul în piept.

— Ce ticălos obraznic ! spunea el, înfuriindu-se iar, i cît îşi amintea de staroste. Măcar să-mi fi mărturisit

• hune beat şi că numai la treabă nu-i era mintea... i lai M ai, Mărie ? întrebă el deodată.

Contesa Măria înălţă capul, dădu să spună ceva, dar I I lăsă iarăşi, repede, în jos, şi buzele i se strmseră.

— Ce-i, draga mea ? Ce-i cu tine ? Ce ai ?...

299

Contesa Măria, care era departe de a fi frumoasl cîştiga totdeauna în frumuseţe cînd plîngea. Ea nu plînge niciodată de durere sau de supărare, ci numai de tristeţi sau de milă. Şi cînd plîngea, ochii ei strălucitori ăeveneaţ de un farmec irezistibil.

Cum o luă Nikolai de mînă, ea nu se mai putu ţ şi izbucni în plîns.

— Nicolas, am văzut... e vinovat, dar... pentru ce M faci tu asta l Nicolas !... şi îşi acoperi faţa cu mîinile.

Nikolai amuţi, se înroşi tot şi, plecând de lîngă esM începu să se plimbe tăcut prin odaie. El înţelegea de cd plîngea nevastă-sa, dar, totodată, în sufletul lui, nu putea | fi de acord cu ea ; nu putea înţelege că un lucru, care era ] aşa cum apucase el din copilărie şi pe care îl socotea cît se poate de firesc, putea să fie rău.

„Or fi, oare, toate astea sentimentalităţi şi flecăreli femeieşti, ori o fi avînd dreptate ?" se întreba el. Dar, înainte de a rezolva înăuntrul său această problemă, îşi mai aruncă încă o dată privirea la chipul îndurerat şi iubi- i tor al soţiei sale şi înţelese dintr-o străfulgerare că ea avea dreptate şi că el era, de multă vreme, vinovat faţă de | sine însuşi.

— Mărie, îi spuse el încet, apropiindu-se de ea, n-are j să se mai întîmple niciodată ; îţi dau cuvîntul meu. Nici-] odată, repetă el cu tremur în glas, ca un copil care-şi ceraf iertare.

Lacrimile o podidiră şi mai tare pe contesă. Ea luă j mîna bărbatului ei şi i-o sărută.

— Nicolas, cînd ţi-ai spart cameea ? spuse ea ca să , schimbe discuţia, privindu-i mîna, la un deget al căreia! purta un inel cu capul lui Laocoon.

— Astăzi, tot atunci, Mărie. Ah, nu-mi mai aduce aminte de asta ! şi se înroşi din nou. îţi dau cuvîntul meu de onoare că nu se va mai întîmpla ! Iar asta să-mi fie tot timpul de aducere-aminte, spuse el, arătînd inelul spart.

De atunci, ori de cîte ori, în explicaţiile lui cu starostii şi cu vătafii, sîngele îi năvălea în faţă şi pumnii începeau să i se strîngă, Nikolai îşi răsucea pe deget inelul cu piatra spartă şi îşi întorcea ochii de la omul care-1 mîniase. Cu toate acestea, cam de vreo două ori pe an, tot îşi ieşea din sărite şi atunci, venind acasă la soţia lui, îşi mărturisea fapta şi iarăşi îi dădea asigurări că era- pentru ultima oară cînd greşea.

300

Mărie, tu cred că mă dispreţuieşti într-adevăr, îi " i n i a el. Şi merit asta.

Mai bine, cînd vezi că nu te poţi stăpîni, pleacă, i de acolo cît poţi mai repede, spunea cu tr isteţe

■ uii lr sa Măria, încercînd să-şi consoleze bărbatul. !n societatea nobililor din gubernie, Nikolai era stimat,

■ti nu era iubit. Interesele nobilimii nu-1 preocupau. Din ia asta, unii îl socoteau om trufaş, iar alţii — de-a

In piui prost. Toate verile, de la semănăturile de primă- U'fl pînă la seceriş, şi le petrecea oeupîndu-se de moşie.

■imînna, cu aceeaşi seriozitate cu care se ocupa de agricul- se dedica vînătorii, plecînd de acasă pentru o lună hiar două. Iarna călătorea prin alte sate şi se înde-

I ...... cacu cititul. Lectura sa o formau cu precădere cărţile ' l > Istorie, pentru care îşi rezerva anual o anumită sumă. I i forma, cum zicea el, o bibliotecă serioasă şi îşi făcuse

wlă din citirea tuturor cărţilor cumpărate. Cu un aer Important, el se închidea în cabinetul său pentru aceste ■ î m i , la început dintr-o obligaţie pe care şi-o luase sin- • ' i i i iar mai tîrziu dintr-o deprindere statornică, care-i

i o deosebită plăcere pe lîngă conştiinţa că se dedă [inel ocupaţii serioase. Cu excepţia zilelor cînd era plecat

i In'buri, iarna, Nikolai îşi petrecea cea mai marc parte din timp în mijlocul familiei, legîndu-se de familie i Intrînd pînă în cele mai mici amănunte în viaţa mamei şi

nplilor. Se apropia din ce în ce mai mult de soţia lui i fiecare zi ce trecea, descoperea la ea noi comori

luflctcşti. : i i a locuia cu dînşii chiar de la căsătoria lor. încă

...... i l c de căsătorie, Nikolai îi istorisise prinţesei Măria lui co fusese între el şi Sonia, învinuindu-se pe sine şi i ludtnd-o pe ea. El o rugă pe prinţesa Măria să fie bună

n'icnoasă cu verişoara lui. Contesa Măria simţea din |)]ln < ' i l ora de vinovat soţul ei şi îşi simţea şi propria ei Infl fată de Sonia. Credea că averea sa îl influenţase pe

i ulnl în alegerea făcută şi, mai ales că n-avea cum să-i ■ ;ozo Soniei nimic, căuta s-o iubească. în realitate mi numai că n-o iubea, dar îşi simţea adeseori în

i porniri duşmănoase împotriva ei şi nu şi le putea 1 !',''•

1 I dată vorbi cu prietena ei Nataşa despre Sonia şi nedreptatea de care se simţea vinovată faţă de i I I I .

301

— Ştii, îi spuse Nataşa, tu, care ai citit mult Evan-j ghelia ; este acolo un loc ce i se potriveşte de-a dreptul! Soniei.

— Care ? întrebă cu mirare contesa Măria. — „Celui ce are, i se va mai da, iar celui ce n-are, i se

va mai lua l" îţi aminteşti ? Ea e din cei care n-au. Pentru ce ? Nu ştiu ; poate că nu-i deloc egoistă ; nu ştiu, dar i se va mai lua şi i s-a şi luat totul. Mi-e groaznic de milă de ea cîteodată ; pe vremuri, doream grozav ca Nicolas să se însoare cu dânsa ; dar totdeauna parcă am avut eu un presentiment că lucrul acesta n-are să se întîmple. Ea e floarea stearpă, ştii, cum se găsesc printre căpşuni ! Une ori, mi-e milă de ea, dar alteori stau şi mă gândesc că ea nu simte acest lucru, aşa cum l-am simţi, de pildă, noi.

Şi, oricît îi spusese contesa Măria Nataşei că pasajul acesta din Evanghelie trebuie interpretat altfel, ea, de câte ori se uita la Sonia, simţea că era de acord cu explicaţia dată de Nataşa. într-adevăr, s-ar fi zis că Sonia se resem-nase cu totul, că se împăcase cu această situaţie, care n-o mai apăsa, şi-şi merita cu totul numele de floare stearpă. Părea că ţine nu atît la oamenii din familie, cît la familia întreagă. Era ca pisicile, care se simt legate nu de oameni, ci de casă. O îngrijea pe bătrîna contesă, mîngîia şi răsfăţa copiii şi era oricînd gata să facă toate acele mici servicii de care era capabilă şi pe care cei ai casei le pri-meau, fără vina lor, cu prea puţină recunoştinţă...

Conacul de la Lîsîe Gorî fusese reconstruit, deşi nu pe picior atît de mare ca pe vremea răposatului prinţ.

Clădirile, începute în vremuri grele, erau mai mult decît simple. Casa de locuit, foarte mare, clădită pe vechile ei temelii de piatră, era înălţată acum doar din lemn şi tencuită numai pe dinăuntru. Această casă mare şi spa-ţioasă avea duşumelele nevopsite şi era mobilată cu cele mai simple divane şi jilţuri tari, cu mese şi scaune din lemn de mesteacăn luat din pădurea lor şi făcute de către tîmplari de-ai Jor. Era o casă foarte încăpătoare, cu odăi de servitori şi apartamente pentru musafiri. Rudele fami-liilor Rostov şi Bolkonski veneau uneori la Lîsîe Gorî, cu toată familia, în trăsurile lor, cu cîte şaisprezece cai şi cu zeci de slugi după ei, şi rămîneau aici cu lunile. în afară de rude, de patru ori pe an, la onomasticile şi aniversările stăpînilor, se adunau aici, pentru cîte o zi sau două, pînă Ja o sută de musafiri. Restul zilelor se scurgeau tot anul

302

' . i anumite reguli ce nu se schimbau, cu obişnuitele •tetniciri, ceaiuri, dejunuri, prînzuri şi cine, servite proviziile casei.

IX

ERA ÎN AJUN DE SFlNTUL Nicolae, în 5 decembrie ii anului 1820. în anul acela, de cum se întomnase, Nava — cu bărbatul şi cu copiii ei — venise ca oaspete la iţele său. Pierre era plecat la Petersburg pentru treburi Laie şi speciale, cum spunea el ; trebuia să lipsească iptămîni, dar rămăsese acolo aproape şapte. Era teptat să sosească din clipă în clipă. i a 5 decembrie, pe lîngă familia Bezuhov, se afla prin-' • ■ musafirii familiei Rostov şi vechiul prieten al lui Ikolai, generalul în retragere Vasili Feodorovici Denisov. Nikolai ştia că, la 6 decembrie, ziua solemnităţii, cînd i 'au oaspeţii, va trebui să-şi scoată beşmetul pe care-1 irta de obicei, să-şi pună redingotă, să încalţe ghete ■ cu vîrfuri ascuţite şi să se ducă la biser ica cea n i , pe care o ridicase el ; să primească apoi felicitări, să i'fc gustări şi să discute despre alegerile nobilimii şi recoltă ; dar ajunul sărbătorii, cel puţin, el socotea încă dreptul să-1 petreacă în chipul obişnuit. Pînă la Nikolai făcu verificări la conturile aduse de primarul lat din gubernia Riazan, unde nepotul soţiei sale ea moşia, scrisese două scrisori de afaceri şi dete o ie La arie, pe la grajduri şi pe la staule. Luînd măsuri ' i i II prtuntîmpinarea beţiei generale, ce era de aşteptat I doua zi cu prilejul hramului bisericii, veni la prînz i să mai poată sta de vorbă între patru ochi cu i, luă loc la masa lungă de douăzeci de tacîmuri, la i . i u adunaţi toţi ai casei. La masă erau : mama sa i HHuwi, bătrâna care locuia cu ea, soţia lui, cei trei copii guvernanta şi guvernorul copiilor, nepotul soţiei sale .murul lui, Sonia, Denisov, Nataşa, cei trei copii uvcrnanta acestora şi bătrînelul Mihail Ivanîci, arhi-i inului prinţ, care trăia tihnit la Lîsîe Gorî. i Măria şedea în capătul opus al mesei. De cum la masă bărbatul, după gestul precipitat cu care iii,si i rvetul şi îşi mutase din faţă paharul şi păhă-

303

reJu] de votcă l • ^ ^ m ■u

duse în micuţa cameră cu divane şi se culcă pe o

„Aşa e, întotdeauna e aşa, îşi zise contesa Măria. Cu toată lumea vorbeşte, numai cu mine nu. Văd eu bine, văd ■ ii <\i-l dezgust. Mai ales în situaţia asta." Îşi privi pîntecele proeminent şi se uită în oglindă la chipul galben, palid şi «Iubit, în care ochii păreau mai mari ca oricînd.

Şi totul începu să i se pară neplăcut : şi strigătele, şi hohotele de rîs ale lui Denisov, şi vorbăria Nataşei şi, mai ■ ■ I I seamă, privirea aceea fugară pe care i-o aruncase ' • inia.

Sonia era totdeauna cel dinţii pretext pe care şi—i ilegea contesa Măria pentru supărările ei.

După ce mai rămase puţin printre musafiri şi nu pricepu nimic din tot ce vorbeau, ea ieşi încetinel şi se duse în odaia copiilor.

Copiii îşi făcuseră trăsuri din scaune şi se jucau de-a ■ ilatoria la Moscova, aşa că o poftiră şi pe ea să meargă u dînşii. Luă loc pe unul din scaune, se juca cu ei, dar ului la bărbatul ei şi la supărarea lui fără motiv nu ■

u lenea s-o chinuiască. Ea se ridică şi se duse, păşind CU greutate în vîrful picioarelor, în odăiţa cu divane.

„Poate că nu doarme. Vreau să am o explicaţie cu el l" Iţi zicea în sinea ei. Andriuşa, băiatul cel mai mare, se luă după ea, imitîndu-i mersul în vîrful picioarelor. Contesa Mnria nu-1 observă.

-— Chere Mărie, ii dort, je crois : ii est si fatigue i, îi DUK, în salonul mare cu divane, Sonia, pe care contesa

iria avea impresia că o întîlnea pretutindeni. Să nu-] li e/iMiscă Andriuşa cumva !

Contesa Măria întoarse capul, îl văzu pe Andriuşa în n HUI <'i şi simţi că Sonia avea dreptate ; dar, tocmai de

rii, sîngele îi năvăli în faţă şi ea se abţinu cu vădită uLnte să nu spună cuvinte aspre. Nu scoase o vorbă . u .sil n-o asculte pe Sonia, îi făcu semn lui Andriuşa

«ft nu facă zgomot, dar totuşi s-o urmeze, apoi se apropie H«< uyft. Sonia ieşi pe altă uşă. Din odaia în care dormea

koUl i se auzea respiraţia ritmică, atît de cunoscută » "( IH lui pînă în cele mai fine nuanţe. Ea îi ascultă

i M I M ţ in , îi văzu fruntea netedă şi frumoasă, mustăţile,

Mărie, mi se pare că doarme ; e atît de obosit...

305

faţa în întregul ei, la care adeseori, în liniştea nopţii, se uita îndelung. Nikolai făcu deodată o mişcare şi tuşi. în aceeaşi clipă, Andriuşa strigă din uşă :

— Tăticule, mămica vine la tine. Contesa Măria îngălbeni de spaimă şi începu să-i facă

semne copilului. El tăcu şi, timp de cîteva clipe, se aşternu o linişte înfricoşătoare pentru contesa Măria, care ştia cît îl supăna pe Nikolai să fie trezit din somn. Apoi, deodată, în dosul uşii, se auzi tuşea lui şi iar mişcare ; vocea necăjită a lui Nikolai rosti :

— Nu se poate să 'mă odihnesc şi eu măcar o clipă ? Mărie, tu eşti ? Pentru ce l-ai adus aici ?

— Venisem numai să mă uit. Nu l-am văzut... iartă- mă...

Nikolai tuşi iar şi tăcu. Contesa Măria plecă din uşă şi îşi duse fiul în odaia copiilor. Peste cinci minute, Nataşa, o fetiţă de trei ani, cu ochi negri, favorita tatălui ei, asflînd de la Andriuşa că tăticul doarme şi că mămica e în odaia cea mare cu divane, fugi, neobservată de mama ei, spre odăiţa unde dormea Nikolai. îndrăzneaţă, fetiţa cu ochi negri făcu uşa să scîrţîie, se apropie, călcînd energic cu picioruşele ei dolofane, de canapea şi, după ce se uită cum dormea tatăl său, cu faţa la perete, se ridică pe vîrful picioarelor şi-i sărută mîna pe care acesta şi-o ţinea sub cap. Nikolai se întoarse cu un zîmbet duios pe faţă.

— Nataşa, Nataşa ! se auziră de la uşă şoaptele speriate ale contesei Măria. Tăticu vrea să doarmă .'

— Nu, mămico, nu vrea să doarmă, răspunse cu con vingere Nataşa cea mică. Rîde.

Nikolai îşi dădu jos picioarele de pe canapea, se ridică şi îşi luă fiica în braţe.

— Intră, Masa, îi spuse el soţiei sale. Contesa Măria intră în odaie şi se aşeză alături de 'bărbatul ei.

— Nici n-am prins de veste cum s-au luat după mine, zise ea, sfioasă. Venisem numai aşa.

Nikolai, ţinîndu-şi cu o mînă fetiţa, se uită la soţia lui şi, observînd expresia de vinovăţie de pe faţa ei, o cuprinse ou celălalt braţ şi o sărută în creştet.

— Am voie s-o sărut pe marnan ? o întrebă el pe Nataşa.

Fetiţa zîmbi ruşinoasă.

— încă o dată, făcu ea cu un gest poruncitor, arătînd pe care-1 sărutase Nîkolai, pe creştetul nevestei sale.

— Nu ştiu de unde ai scos tu că n-aş fi în apele mele, U(>u ;i- Nikolai, răspunzând la întrebarea care, ştia el bine,

ii a în sufletul soţiei sale. — Tu nu-ţi poţi închipui ce nefericită şi cit de singură

ti iii simt atunci cînd eşti tu aşa. Mi se pare tot mereu... — Mărie, sfîrşeşte odată cu prostiile astea. Mă mir că

im i,i <• oarecum, spuse el cu voie bună. — Mi se pare că tu nu mă poţi iubi, că sînt aşa de

in i'.i... 1 ntotdeauna, dar acum... în starea în ca... — Ah, caraghioasă mai eşti ! Nu ţi-e drag cine-i mos, ci-i frumos cine ţi-e drag. Numai pe Malvina1

ţi i>r altele ca ea le iubeau amanţii pentru frumuseţea lor. \<>n i) iubesc eu oare pe nevastă-mea ? Nu, n-o iubesc aşa ;

tceva, nu ştiu cum să-ţi spun. Atunci cînd nu eşti lîngă <■ sau atunci cînd, uite, ca acum, îşi vîră dracul coada c noi, mă simt ca pierdut, fără nici un rost şi fără puteri. ■ pune, de pildă, ca-mi iubesc degetul? Nu ! Dar

ia ■ uvă de mi-1 taie... — Nu. Eu te iubesc altfel, dar te pot înţelege. Va să . i. 11 u eşti supărat pe mine ?

~ îngrozitor de supărat, răspunse Nikolai zîmbind ; ■;« ridică, îşi îndreptă cu mina părul şi începu să se plimbe prin cameră.

— Ştii, Mărie, la ce mă gmdeam ? începu el să-^şi '■• tu> <-u glas tare gmdurile faţă de nevastă-sa, acum că

■ a rea se făcuse. Nici n-o întreba măcar dacă voia să-1 asculte ; îi era

lunn. î i t r ecuse o idee pr in cap, trebuia deci să i-o Iftşească. Şi îi spuse că avea intenţia să-1 convingă ■' i • să rămînă cu ei pînă la primăvară.

Conteaa Măria îl ascultă, făcu unele observaţii şi ln«'i |)U, la rîndul ei, să-şi spună cu glas tare gmdurile.

le ei erau tot la copii. Cum se vede în ea, de pe acum, femeia, spuse în

luzeşte contesa, arătînd la mica Nataşa. Voi ne repro- I ; I , femeilor, lipsa de logică. Dar logica noastră,

M din baladele legendarului bard celt Ossian, în cule-> miorului scoţian James Macpherson (1738—1796).

H*

uite-o ! Eu spun : tăticu vrea să doarmă şi ea îmi răs- 1 punde : nu vrea, rîde. Şi ea e cea care are dreptate, sfîrşi I contesa Măria, zîmbind fericită.

— Da, asta aşa-i ! Şi Nikolai, punîndu-şi fetiţa pe unuJ I din braţele lui puternice, o ridică sus de tot, o aşeză pel umăr, o cuprinse pe după picioruşe şi începu să se plimbe j cu ea prin odaie. Faţa tatălui şi fiicei aveau una şi aceeaşi expresie de fericire inconştientă.

— Dar ştii, poate că eşti nedrept. Prea o iubeşti mult pe asta, îi şopti contesa Măria în franţuzeşte.

— Aşa-i, dar ce să fac ?... Caut să nu arăt... In vremea aceasta, la intrare, se auzi zgomotul clanţei,

iar pe coridor paşi, ca atunci cînd vine cineva. — A venit cineva. — Sînt sigură că e Pierre. Mă duc să văd, spuse contesa

Măria şi ieşi din odaie. în lipsa ei, Nikolai îşi îngădui să facă înconjurul odăii,

galopînd cu Nataşa în cîrcă. Cînd o-bosi, îşi luă din spinare fata care rîdea înveselită şi o strînse la piept. Ţopăiala asta îl făcu să-şi aducă aminte de dans şi, uitîndu-se la feţi-şoara ei copilărească, rotundă şi fericită, se gîndi cum are să fie ea cînd el, bătrîn, va începe să iasă în lume cu dînsa şi, tot aşa cum răposatul tatăl său jucase odinioară cu fiică-sa Danilo Kupor, va dansa şi el cu Nataşa o mazurcă.

— El este, chiar, el, Nikolas ! zise contesa Măria, întorcîndu-se în odaie peste cîteva clipe. S-a înviorat pe loc Nataşa noastră. Să fi văzut cît era de încîntată şi cum 1-a săpunit pe loc, pentru că s-a întors cu atîta întîrziere. Acuma, hai să mergem, să mergem mai repede ! Dar despărţiţi-vă odată, zise ea, uitîndu-se zîmbitoare la fetiţa care se ghemuise la pieptul tatălui ei. Nikolai ieşi cu fetiţa de mînă.

Contesa Măria rămase locului. — Niciodată, niciodată n-aş fi crezut, şopti ea ca

pentru sine, că se poate să fiu aşa de fericită. Un zîmbel îi lumină faţa ; dar în acelaşi timp oftă şi în privirea ci adîncă se văzu o tristeţe reţinută, ca şi cum ar fi fost conştientă că, pe lîngă fericirea pe care o trăia, mai era şi alta, ce nu putea fi atinsă în viaţa aceasta şi de care-şi amintea, fără voia ei, acuma.

308

N ATAŞA SE MĂRITASE LA începutul primăverii lui |tll3, şi pină în 1820, avusese timpul să nască trei fete şi un bl lut, pe care dorise mult să-1 aibă şi pe care-1 alăpta in unui chiar ea. Se împlinise mult la trup şi se lăţise, aşa |IV ii ar Ii fost greu să recunoşti în această mamă trupeşă

\n- Nataşa cea firavă şi mlădioasă de odinioară. Trăsăturile i se precizaseră şi aveau acum un aer de blîndeţe, le şi

seninătate. Pe faţă nu i se mai apr indea, ca ■ I I »lată, focul însufleţirii care era farmecul ei pe atunci.

Armn, de cele mai multe ori îi vedeai faţa doar, şi trupul, ' l i n suflet nu i se mai vedea nimic. Tot ce se vedea IM II l'omeia voinică, frumoasă şi fecundă. Prea arareori •

n mi stîrneau în ea înflăcărările de odinioară. Asta se itlmpla doar în ocaziile cînd. ca acum, i se întorcea băr-1

' i u l din vreo călătorie, cînd i se scula după boală vreun "ini sau cînd, stînd cu contesa Măria, îşi amintea de prinţul \ ml ici (cu bărbatul ei nu vorbea niciodată de prinţul Andrei, bănuind că i-ar îi putut stîrni prin asta gelozia).

f.ini, lucru care acum i se întîmpla foarte rar, atunci cînd olneva izbutea s-o înduplece ocazional să cînte, îndeletni-

ci pe care o părăsise cu totul după căsătorie. Dar în rarele momente m care focul de altădată dogorea din nou în fru-

il ni trup de femeie ajunsă în floarea vîrstei, Nataşa .i mai fermecătoare decît odinioară. !!'• cînd se măritase,

Nataşa stătuse cu bărbatul ei la i" cova, la Petersburg şi la moşia de lîngă Moscova, sau In mama ei, adică la

Nikolai. în societate, tînăra contesă ihova era văzută foarte rar, iar cei care o vedeau neau nemulţumiţi de

ea. Nu era nici simpatică, nici "inabila. Nu că i-ar fi plăcut singurătatea (nu ştia nici ' 'larii ii plăcea sau nu ; i se părea însă că nu), dar, tot I imlnînd însărcinată şi tot alăptînd cîte un sugaci pînă-1 Vt'dt«n mai răsărit, şi,

pe lîngă asta, luînd parte clipă de la viaţa bărbatului ei, Nataşa nu putea face £aţă atîtor sk1 în alt chip decît

renunţînd la societate. Toţi cei • II r o cunoşteau pe Nataşa dinainte de căsătorie se mirau himbarea petrecută cu ea ca de ceva extraordinar. luuurfi bâtrîna contesă care, cu simţul ei de mamă. i " i . i.■ . ! - . ( • de mult că

toate pornirile Nataşei izvorau doar

309

<•.■» ol. Şi tot ştiut este că nu există obiect atît de neîn-nat, încît, concentrîndu-ţi atenţia şi îndreptînd-o asu- lui, să nu crească la infinit. liUcrul căruia i se dăruise cu totul Nataşa era familia, rt bărbatul, pe care trebuia să-1 ţină în aşa fel, încît

•arţină exclusiv ei şi casei, pe urmă copiii, pe care iuta să-i poarte în pîntec, să-i nască, să-i alăpteze şi

i crească. adîncea

x numai cu ■a, ci şi cu tot sufletul, cu toată fiinţa, în lucrul care

m preocupa, acesta creştea mereu nutrit de atenţia sa, şi mai slabe şi mai neînsemnate i se păreau puterile rii, aşa că şi le concentra tot mai mult asupra unuia ■luiaşi lucru, fără să izbutească, totuşi, să facă tot ce

i »«• părea că trebuie făcut. Vorbărie şi discuţii despre drepturile femeii, despre rturile dintre soţi, despre libertăţile şi îndatoririle lor,

dacă nu purtau, ca astăzi, denumirea de probleme, iu şi pe atunci, ca şi astăzi ; aceste probleme, însă,

un numai că n-o interesau pe Nataşa, dar, hotărît lucru, fu nici nu le pricepea.

l'mblemele acestea nu existau nici atunci, cum nu •xlfltft nici azi, decît pentru aceia dintre oameni care văd

•;ătorie numai satisfacţiile pe care soţii şi le procură HI ml altuia, adică numai punctul de plecare al căsătoriei IJt nu întreg rostul ei care constă în întemeierea unei In.ulii.

l »i:;cuţiile de felul acesta şi problemele de astăzi ase-m ni.tt.oare problemei de a găsi felul în care se poate Obţine mai multă satisfacţie dintr-un prînz nu existau pp atunci, după cum nu există nici astăzi, pentru oamenii In rui<> mîncarea are drept scop alimentaţia, iar căsătoria, familia.

i Iacă scopul unui prînz este nutrirea corpului, atunci care mănîncă dintr-o dată două prînzuri va atinge,

, un grad mai înalt de plăcere, dar nu-şi va atinge irnpul, de vreme ce ambele prînzuri nu vor putea fi mis- lultfl de stomacul său.

Iar dacă scopul căsătoriei este familia, atunci cine va ■;a aibă mai multe femei sau mai mulţi bărbaţi s-ar i şi procure mai multă plăcere, dar în nici un caz II avea familie. .....

311

mult, măsură

■tasta

Iiff

£ Ş

i i i i ihuia o importanţă deosebită. In schimb, Pierre avea I Ilue drepturi de a porunci la el în casă, de a dispune Mim voia nu numai de persoana sa, ci de întreaga familie.

ii, acasă la ea, se socotea roaba bărbatului ei ; şi toată ' umbla în vîrful picioarelor cînd Pierre avea de u, citea adică, sau scria în cabinetul său. Era de ajuns rnte Pierre vreo preferinţă oarecare şi orice chef i se linea numaidecît. Era destul să-şi exprime el vreo

i M i a şi Nataşa dădea fuga să i-o împlinească. Poată casa se conducea doar după aşa-zisele ordine ale Iii l'iorre, adică după dorinţele lui, pe care Nataşa îşi Ifldia silinţa să le ghicească. Felul lor de trai şi locul şi duceau viaţa, cunoştinţele, relaţiile, ocupaţiile «■ i , educaţia copiilor, toate, nu numai că se făceau Ipiifnrm voinţei exprimate de Pierre, dar Nataşa se stră-a ghicească tot ceea ce ar putea decurge din ideile ■primate de Pierre în cursul unei conversaţii. Şi ea ghicea 'i idevărat în ce consta, în esenţă, dorinţa lui Pierre, iar < i a dibuită, se ţinea dîrz pe calea aleasă o dată pentru pldcuuna. Cînd Pierre singur avea de gînd să-şi schimbe ■ i i< Ţintele, ea îl înfrunta cu propriile lui arme. Aşa, într-o epocă grea din viaţa lor, care rămăsese pe întipărită în mintea lui Pierre, cînd Nataşa se îm-linliiAvise de deznădejde după ce schimbase trei doici i n!iu primul ei copil, născut debil, Pierre îi împărtăşise I Idw» lui .Rousseau, cu care el era absolut de acord, şi care ■punea că, anume, creşterea pruncilor cu doici este un i i " i a cu desăvîrşire nefiresc şi dăunător. La copilul urmă-ii toată împotrivirea mamei ei, a doctorilor şi chiar a bfli'batului ei, care se coalizaseră toţi împotriva alăptării pupilului de către mamă, ca împotriva unui lucru nemai-pe-atunci şi păgubitor, Nataşa rămase la hotărîrea NA, ţi din ziua aceea toţi copiii şi-i alăpta singură. Poarte adeseori, în momente de enervare, se întîmpla • ■< ' I i i să se certe ; dar, la distanţe mari în timp de aceste •' i îmi, Pierre descoperea, spre uimirea şi bucuria sa, nu HUmal în vorbele, dar şi în faptele Nataşei, tocmai punctul ■ Iere pe care ea i-1 combătuse în timpul certei. Şi nu i i i i i n u l că-şi descoperea punctul său de vedere, dar şi-1 ........ l'< rea acum, în felul în care îl formula ea, purificat

l ce pusese Pierre în el de prisos, din pricina pasiunii ■ " ■ n i 1 discutase.

313

După şapte ani de viaţă conjugală, Pierre avea cor ştiinţa îmbucurătoare şi fermă a faptului că nu era or rău şi simţea acest lucru tocmai după chipul cum se vedea oglindit de nevastă-sa. în adîncul sufletului, el simţ cum binele şi răul se amestecau şi îşi aruncau unul asupra celuilalt umbra. Dar în Nataşa se oglindea numai ce cu adevărat bun în el ; tot ce nu era pe deplin frumos, erJ respins. Şi răsfrîngerea aceasta în oglinda ei se petrecuse] nu pe calea gîndirii logice, ci pe o cale tainică, nemijlocită.)

XI

CU DOUA LUNI IN URMĂ, Pierre, încă de pe atunci oaspete al Kosfovilor, primise de la prinţul Feodor o seri- | soare prin care era chemat la Petersburg, pentru a dezbate ' anumite chestiuni importante ce preocupau pe membrii] unei asociaţii căreia Pierre îi fusese fondator principal.

Citind scrisoarea, aşa cum citea toate scrisorile primite de bărbatul ei, Nataşa îi propusese ea singură să plece la Petersburg, fără să se gîndească ce greu îi venea în lipsa bărbatului ei. Tuturor preocupărilor lui intelectuale, abstracte, ea le atribuia de vreme ce nu le înţelegea, o ' importanţă imensă, şi trăia tot cu frica să nu-i fie lui o piedică în această activitate. De aceea, la privirea sfioagj şi întrebătoare a lui Pierre, după citirea scrisorii, Nataşa răspunsese de-a dreptul prin rugămintea ca el să plece, dar să-i precizeze doar, în chip sigur, data cînd se va în-toarce. Şi-i dădu concediu pentru patru săptămîni.

Din ziua expirării termenului de concediu, de acum două săptămîni şi pînă astăzi, Nataşa o dusese numai într-o teamă, într-o tristeţe şi o stare de necontenită iritare.

Denisov, acum general în retragere şi nemulţumit de situaţia actuală, sosit la Lîsîe Gorî în aceste două săptă-mîni din urmă, se uita cu mirare şi tristeţe la Nataşa, ca îa un portret prea puţin asemănător al unui om pe care l-ar fi iubit cîndva. O privire posomorită şi plictisită, răs-punsuri anapoda şi tot soiul de discuţii cu privire la copii era tot ce mai vedea el şi tot ce-i mai auzeau urechile de la zîna vrăjită de altădată.

314

Toată vremea aceasta Nataşa fusese tristă şi enervată, i ti seamă atunci cînd, voind s-o liniştească, mamă-sa, in ei, Sonia sau contesa Măria căutau să-1 scuze pe

Plrrre şi să găsească tot soiul de motive pentru care ar Ii pul ut. întîrzia.

— Prostii, fleacuri, spunea Nataşa, fleacuri, toate re- llc astea ale lui, care nu duc la nimic ; şi fleacuri toate laţiile astea prosteşti, spunea ea despre aceleaşi lu-

i i , îna căror deosebită importanţă crezuse cu tărie. Şi ■lrcu în odaia copiilor să-şi alăpteze singurul ei băiat, pe '■a.

111 meni şi nimic nu i-ar fi putut spune atîtea lucruri i Loare şi inteligente ca această făptură micuţă, în i de

trei luni, atunci cînd, punîndu-şi-1 la piept, ea îi iţea mişcările gurii şi fornăiala năsucului. Fiinţa asta I

punea : „Te superi, eşti geloasă, ai vrea să te răzbuni, I temi, dar uite, eu sînt tot el, eu sînt tot el..." Iar ea ■a

ce să-i răspundă. Era mai mult decît adevărat. în aceste două săptămîni de îngrijorare, Nataşa se re-ise atît de des lingă copil ca să se liniştească, se îngriji ne cu atîta

înverşunare de dînsul, încît îi dăduse prea i l l lapte şi copilul se îmbolnăvise. Boala lui o îngrozea, \t, totodată,

era exact ce-i trebuia. Căutînd să-1 facă M i lo s , ea suporta mai uşor îngrijorarea pricinuită de lipita soţului.

îşi alăpta copilul cînd zgomotul trăsurii lui Pierre se i i dinspre intrarea casei şi dădaca, ştiind cît o va bucura i ucoană, intră pe uşă uşor, dar grăbită, cu faţa radioasă. — A venit ? întrebă repede Nataşa pe şoptite, f erin-

dii SP să facă vreo mişcare, ca să nu-şi trezească băieţaşul idormit la sîn.

— A venit, maică, a venit, răspunse, tot în şoaptă, .Lichea.

Nataşei îi năvăli tot sîngele în obraz şi picioarele i se nrâ fără voie ; dar să se ridice brusc şi să fugă n-avea

■ MI II Copilul deschise iar ochii şi se uită la ea. „Aj eşti nici", părea să spună el, şi buzele lui mai supseră de

i i lcva ori, alene. I lupă ce îşi trase cu băgare de seamă sînul din gura

Iul, Nataşa legănă puţin copilul pe braţe, îl trecu dădacei, :;o îndreptă cu paşi repezi spre uşă. Dar în uşă se

315

opri, ca şi cum ar fi cuprins-o remuşcările pentru faptul că, de bucurie, îşi lăsase prea degrabă copilul ; se uită înapoi. Dădaca, ridicîndu-şi coatele, tocmai trecea copilul, peste grilajul pătuţului. — Du-te, du-te, fata mamii, fii pe pace, du-te, şopti dădaca zîmbind cu familiaritatea care, de obicei, se stabi-leşte între dădacă şi stăpînâ. Şi Nataşa, cu paşi uşori, dădu fuga în vestibul. Denisov, care ieşise din cabinet pe sală cu pipa între dinţi, o recunoscu întîia oară de cînd venise pe Nataşa pe care o ştia el. Valuri de lumină puternică, de strălucire i şi de bucurie izvorau năvalnic din faţa ei transfigurată. |

— A venit J îi azvîrli ea din fugă şi Denisov simţi că era şi el în culmea bucuriei pentru că venise Pierre, la care ţinea prea puţin. Intrînd fuga în vestibul, Nataşa dădu cu ochii de o siluetă înaltă, cu şubă de blană şi care tocmai îşi desfăcea şalul de la gît. „E el ! E el ! E adevărat ! Iată-1 .' îşi spuse în sinea ei şi, zburînd spre djnsul, îl îmbrăţişa, îi strînse capul la piept, apoi, depărtîndu-se puţin, îi privi faţa plină de promoroacă, îmbujorată şi fericită. Da, el este ; fericit, mulţumit..."

Şi, dintr-o dată, îşi aduse aminte de toate chinurile aşteptării prin care trecuse în aceste două săptămîni ; bucuria care-i luminase faţa se stinse ; ea se încruntă şi un torent de reproşuri şi de cuvinte răutăcioase se reversă asupra lui Pierre.

— Da, tu te simţi bine, tu te bucuri grozav, tu te-ai distrat... Dar te-ai întrebat cum mi-e mie ? Măcar de copii să-ţi fi fost milă / Ştiai doar că alăptez şi mi s-a stricat laptele... Petea a fost la un pas de moarte. Şi tu, tu eşti vesel, cum nu se mai poate. Da, eşti grozav de bine dispus...

Pierre ştia că nu avea nici o vină, căci într-adevăr nu putuse veni mai curînd ; ştia că izbucnirea aceasta a ei nu era cuviincioasă şi mai ştia că, peste cîteva clipe, avea să-i treacă ; ştia, mai ales, că el era bine dispus şi fericit. Ar fi avut chef să zîmbească, dar nu îndrăznea nici să se gîndească la una ca asta. îşi luă o mutră jalnică, speriată, şi îşi lăsă capul în piept.

— N-am putut, zău, crede-mă ! Dar ce-i cu Petea ? 316

_ Acum nu mai e nimic. Să mergem ! Mă mir că nu Ml ' ruşine ! Să mă fi văzut cum arătam cînd nu erai tu. ■m m-am chinuit...

ICşti sănătoasă ? I — Haidem, haidem, spunea ea mereu, fără să-i lase itmi. Şi se duseră în camera lor.

Cînd Nikolai şi nevasta lui veniră să-1 vadă pe Pierre, ■ . i. i era în odaia copiilor ; îşi ţinea în uriaşa palmă a

..... i lui drepte fiul sugaci, care se deşteptase, şi-1 mîn- Ift, Pe faţa lată a copilului, cu gura deschisă şi fără dinţi,

Işternuse un zîmbet fericit. Furtuna se potolise de mult un .soare voios strălucea puternic pe faţa Nataşei, care ui la înduioşată la bărbatul şi la copilul ei. — Va să zică, ai vorbit cu prinţul Feodor tot ce aveai

i vorbit ? întrebă Nataşa. — Da, absolut. — Vezi ? Şi-1 ţine (Nataşa vorbea de capul copilului),

înr prin ce spaime m-a făcut să trec. - Dar pe prinţesă ai văzut-o ? E adevărat că s-a în- justit de acela ?...

— Da, închipuieşte-ţi... In momentul acesta, intră Nikolai cu contesa Măria.

i ■, fără să lase din braţe copilul, se aplecă şi-i sărută, • > punzîndu-le la fel de fel de întrebări. Dar era vădit că,

Le ar fi fost chestiunile interesante de care trebuia să i I f i i de vorbă cu ei, copilaşul cu scufiţă, care clătina mereu i l i u cap, îi absorbea lui Pierre toată atenţia.

— Ce drăguţ e ! spuse contesa Măria, uitîndu-se la i n p i l şi jucîndu-se cu el. Uite, asta nu pot eu pricepe.

h nlas, se întoarse ea spre soţul ei, cum de nu înţelegi tu farmecul pe care-1 au minunile astea de copii...

— Nu înţeleg, nu pot, spuse Nikolai, privind cu răceală ■ iu l . Un boţ cu ochi. Haidem, Pierre !

- Şi cînd te gîndeşti ce tată bun şi duios este, spuse i n i i i i ' s a Măria, ca pentru a-şi apăra bărbatul. Dar îi iu- IIMŞIC numai cînd ajung să aibă un an, doi...

— Ba Pierre al meu îi dădăceşte minunat, zise Nataşa. i .1 mîna lui e făcută chiar pe măsura popoului unui

1 u ţîţă. la uitaţi-vă !

317

— Ei nu, chiar pentru asta nu-i făcută .' spuse Pierr«B pe care-1 apucase deodată rîsul : şi, luînd copilul, îl trecţf dădacei.

XII

CA IN ORICE FAMILIE ADEVĂRATA, în casa de Lîsîe Gorî trăiau laolaltă mai multe lumi, fiecare cu sp cificul ei, care îşi menţineau fiecare individualitatea, d făcîndu-şi reciproc concesii, se contopeau într-un singur tot armonios. Orice eveniment petrecut în casă era la fel de important, la fel de îmbucurător sau de trist pentri toate aceste lumi ; dar fiecare din aceste lumi avea motivele ei, absolut proprii şi independente de celelalte, să se] bucure sau să se întristeze în urma vreunuia din aceste] evenimente.

Aşa, de pildă, sosirea lui Pierre fu un eveniment impor-tant şi fericit şi ca atare se răsfrînse el asupra tuturor celor din casă.

Servitorii, cei mai buni judecători ai stăpînilor, fiindcă ei îi judecă nu după vorbe şi după felul în care-şi exprima sentimentele, ci după faptele şi felul lor de viaţă, erau bucuroşi de venirea lui Pierre, fiindcă ştiau că, o dată cu venirea lui, contele avea să înceteze de a-şi mai colinda zilnic moşia şi are să fie mai voios şi mai îngăduitor ; mai erau bucuroşi şi fiindcă ştiau că, de sfîntul Nicolae, toţi aveau să primească daruri bogate.

Copiii şi guvernantele se bucurau de venirea lui Bezu-hov, pentru că nimeni nu ştia să-i antreneze atît de bine în viaţa colectivă a casei cum ştia el. Numai el se pricepea să cînte la clavicord ecoseza aceea (care constituia tot reper-toriul lui) după care se puteau juca, cum spunea singur, toate dansurile posibile ; şi, pe deasupra, el le aducea, desigur, daruri la toţi.

Nikolenka — acum băiat de cincisprezece ani, bolnă-vicios şi slab, dar cu bucle mari bălaie şi cu ochi minu-naţi — nu mai putea de bucurie, fiindcă nenea Pierre, cum îi zicea el, era obiectul adoraţiei şi iubirii lui pasionate.

318

Nimeni nu-i insuflase lui Nikolenka această dragoste deose-l ' i l a pentru Pierre, pe care îl vedea, de altfel, destul de ţar. Educatoarea lui, contesa Măria, îşi dădea toată oste-iM-,ila să-1 facă pe Nikolenka să-1 iubească pe bărbatul ei, întocmai cum îl iubea ea însăşi ; şi Nikolenka îşi iubea i u l i-adevăr unchiul, dar îl iubea cu o uşoară nuanţă de diipreţ. Pe Pierre însă, îl adora. Nu voia să se facă nici hus&r, nici să ajungă cavaler al ordinului Sfîntul Gheorghe, i .1 unchiul Nikolai ; voia să fie învăţat, inteligent şi bun ca Pierre. Cînd era Pierre de faţă, chipul lui Nikolenka radia li bucurie, iar cînd Pierre îi adresa o vorbă, se înroşea [Ot şi se înnăbuşea. Nu scăpa nici o vorbă din ce spunea Flerre şi, mai tîrziu, singur sau cu Dessalles, îşi amintea in care cuvînt al lui Pierre şi-i căuta înţelesul. Tot ce I rai se Pierre, viaţa lui nefericită dinainte de anul 1812 (despre care el îşi făurise, din auzite, o vagă imagine poe-I Ici), aventurile lui din Moscova, captivitatea, Platon Kara-lacv (despre care-1 auzise vorbind pe Pierre), dragostea lu i pentru Nataşa (pe care el o iubea, de asemenea, într-un mod deosebit) şi, mai cu seamă, prietenia dintre el şi prinţul Andrei, tatăl lui, pe care Nikolenka nu-1 ţinea minte —toate acestea făceau din Pierre, în ochii săi, un erou şi un personaj sacru.

Din frînturile de fraze privitoare la tatăl său şi la Na-ttfa, din emoţia cu care Pierre vorbea despre răposatul prinţ Andrei, din duioşia, plină de circumspecţie şi de I pect, cu care vorbea Nataşa de el, băiatului, care înce-pu c tocmai să ghicească şi cîte ceva despre dragoste, i se Inmiu convingerea că tatăl său o iubise pe Nataşa şi că, murind, o lăsase prietenului său Pierre. Tatăl acesta, pe cure nu şi-1 amintea, era pentru băiat o divinitate, al cărei i Iiip el nici măcar nu putea să şi-1 imagineze şi la care se glndea doar cu inima înmuiată şi cu lacrimi de tristeţe şi 00 admiraţie în ochi. Aşa că băiatul era fericit de sosirea lu i Pierre. Oaspeţii erau bucuroşi de Pierre, ca de un om care -l ia întotdeauna să însufleţească şi să sudeze orice soaie. Oamenii maturi din casă, ca să nu mai vorbim de ne-vustă-sa, erau bucuroşi să aibă un prieten, alături de care i părea mai uşoară şi mai calmă.

319

aduce' l 8r?,u bucuroase

Pe Ji

că

320

-a,

— Ce calitate, zise el, desfăşurînd ca un prăvăliaş o bucată de stofă.

Nataşa şedea în faţa lui, ţinîndu-şi fetiţa cea mai mare pe genunchi, şi se uita cu ochi strălucitori cînd la bărbatul i i , cînd la ceea ce-i arăta el.

— Asta-i pentru Belova ? Minunată ! Şi-o pipăi, ca să vadă cît e de bună calitatea.

— E de o rublă metrul, nu ? Pierre îi spuse preţul. — Scump, făcu Nataşa. Ei, dar ce-au să se mai bucure

copiii şi maman ! Numai că mie mi l-ai cumpărat degeaba, ndăugă ea, neputîndu-se ţine să nu zîmbească şi, desfă- lîndu-şi ochii cu un admirabil pieptene de aur, încrustat cu perle, din cele pe care le scosese la iveală de puţin timp II mda.

— S-a ţinut Adele de capul meu : să-1 cumpăr şi iar nrt-1 cumpăr, spuse Pierre.

— Dar cînd crezi c-am să-1 pun ? Nataşa îşi vîrî piep teni le în păr. Doar cînd om începe să ieşim cu Maşenka. Poate că atunci au să se poarte iar. Ei, hai acum, să Mergem !

Şi, strîngînd cadourile, trecură mai întîi pe la copii, ipoi se duseră la contesă.

Contesa, ca de obicei, stătea cu Belova la o grande pa-t i f i i c e ', cînd intrară în salon Nataşa şi Pierre, cu pache-tile sub braţ. 1 lontesa trecuse acum de şaizeci de ani. Albise cu totul | | pur ta o bonetă ce- i încadra toa tă faţa în dantelă . 1 Ibrazul îi era zbîrcit, buza de sus adîncită i se răsfrîngea ipăt spre nări, iar ochii îi erau stinşi. După moartea fiului şi a bărbatului ei, venite atît de n | n ' ( |p una după alta, ea se simţi dintr-o dată o fiinţă u i l . i l i i , fără nici un rost şi fără ţel pe lumea asta. Mînca, I" 1, dormea şi veghea, dar de trăit nu trăia. Viaţa nu-i nmi lucea nici o impresie. Nu cerea de la viaţă nimic -1 li re va decît linişte şi liniştea aceasta nu şi-o putea găsi ■ !■ ■ ii 111 moarte. Dar cîtă vreme moartea nu se grăbea să trebuia să trăiască, adică să-şi cheltuiască forţa

1 ...pasienţă mare...

şl pace voi. IV

321

vitală. La ea se putea observa în cel mai înalt grad ce se observă la copiii mici de tot, sau la oamenii foart bătrîni. în viata ei nu mai rămăsese vizibil nici un scot exterior ; vădită era numai necesitatea de a-şi exercit diferitele ei înclinaţii şi însuşiri. Avea nevoie să mănînce să doarmă, să gîndească, să vorbească, să plîngă, să lucreze, să se supere şi aşa mai departe, numai fiindcă av€ stomac, avea creieri, avea muşchi, nervi şi ficat. Toate acestea le făcea fără să fie provocată de ceva din exterior, cu totul altfel decît le fac oamenii în putere, la care, îndărătul scopului spre care tind, nu se poate întrevedea celălalt scop, acela de a-şi întrebuinţa forţele de care mai dispun încă. Dacă vorbea, era numai fiindcă, fizic, limba şi plămînii ei trebuiau să lucreze. Plîngea ca un copil numai din necesitatea de a elimina anumite secreţii din nas şi din ochi etc. Ceea ce pentru oamenii în putere reprezintă un scop, pentru ea era, în chip vădit, doar un pretext,

Aşa, de pildă, dimineaţa, mai cu seamă dacă se întîm-' plase în ajun să mănînce cumva mîncăr i grase, simţea nevoia să se supere şi atunci îşi alegea pretextul care îi stătea mai la îndemînă — surzenia Belovei.

începea să-i spună ceva încet, din colţul opus al odăii. — Azi, mi se pare că e ceva mai cald draga mea,

spunea ea în şoaptă. Şi cînd Belova răspundea : „Ba da, a venit !" ea bombănea supărată : Doamne, cit e de surdă şi de tîmpită !

Alt pretext era tutunul de tras pe nas, care i se părea ba prea uscat, ba prea umed, ori prost frecat. După aceste enervări., fierea i se urca în obraz şi cameristele ştiau, după semne sigure, cînd avea să fie Belova iarăşi surdă şi tutu-nul iarăşi umed şi cînd avea să i se îngălbenească din nou faţa. Şi întocmai aşa cum ei îi era necesar să-şi lase fierea să intre în acţiune din cînd în cînd, tot aşa trebuia să lase din cînd în cînd să-i lucreze funcţiunile mintale, rămase, şi pentru asta servea de pretext pasienţa. Cînd trebuia să plîngă, pretextul era răposatul conte. Cînd avea nevoie să-şi facă griji, pretextul era Nikolai şi sănătatea lui. Cînd simţea nevoia să vorbească pe cineva de rău, acest cineva care-i dădea pretextul era contesa Măria. Cînd îi era necesar să-şi reverse energia organului vocal — şi

322

lutrul acesta se întîmpla de cele mai multe ori către cea-'mrile şapte seara, după siesta de digestie în odaia întu-lU'cată — atunci pretextul erau aceleaşi şi iar aceleaşi i itorii, povestite mereu unora şi aceloraşi ascultători.

De starea aceasta a bătrînei îşi dădeau seama toţi ai Clisei, deşi nimeni nu vorbea vreodată de ea şi toţi căutau kfl facă tot ce le sta în putinţă pentru a-i satisface aceste trebuinţe. Doar în rarele priviri, însoţite de frînturi ele Imbet triste, pe care şi le aruncau unul altuia, Nikolai, Plerre, Nataşa şi contesa Măria, se da pe faţă această .... lună îngăduinţă pentru starea în care se afla contesa.

Dar privirile acestea mai spuneau ceva, afară de asta : privirile lor spuneau că bătrîna îşi făcuse datoria în viaţă. i .1 acum era doar umbra celei care fusese, că noi toţi vom njunge la fel şi că erau bucuroşi să i se supună şi să se tflpînească în faţa acestei fiinţe, care le fusese cîndva i umpă, care fusese cîndva la fel de plină de viaţă ca şi

in i i, şi era acum o fiinţă vrednică de milă. Memento muri ' — spuneau aceste priviri.

Dintre toţi ai casei, numai cei cu desăvîrşire răi şi pi " ; l i şi copiii mici nu înţelegeau aceste lucruri şi o evitau.

XIII

CIND PIERRE ŞI SOŢIA LUI intrară în salon, contesa .' n l l a tocmai în starea în care simţea de obicei nevoia

îndeletnicească un timp cu efortul intelectual al unei fronde palience şi de aceea, cu toate că repetă cuvintele

i n i - obişnuia să le spună ori de cîte ori Pierre sau fiul ■ întorceau dintr-o călătorie şi anume : „Era şi timpul,

ll'Bgul meu, era şi timpul; te-am aşteptat destul. Slavă lemnului c-ai venit", iar cînd primi cadourile, repetă alte II v i n le care-i intraseră în obicei, adică : ,,Nu mi-i drag . u l m i i , mi-i drag cel care mi-1 face ; îţi mulţumesc că

L ii i»îndit şi la o băbuţă ca mine.,/" se vedea bine că

1 Vminteate-ţi ca vei muri...

XI'

venirea iui Pierre în acest moment nu-i era pe plac, pentr că o sustrăgea de la pasienţa încă neterminată. Stătu să-şi sfîrşească pasienţa şi abia după aceea prinse a se ocupa de cadouri. Cadourile constau dintr-un toc pentru cărţile de joc, de o splendidă lucrătură, o cupă de Sevres, cu capacul ei de un albastru viu şi cu imaginea unor păstoriţe, şi o tabacheră de aur cu portretul contelui, comandat de Pierre, la Petersburg, unui miniaturist. (De mult îşi doiise contesa asemenea tabacheră.) Acum însă, contesei nu-i veni să plîngă şi, de aceea se uită indiferentă la portret şi se ocupă mai mult de toc.

— Mulţumesc dragul meu, mă răsfeţi ; mi-au făcut multă plăcere, rosti ea din nou ceea ce spunea întotdeauna. Dar lucrul cel mai bun din toate este că te-ai adus pe tine. Altfel, nu ştiu ce-ar mai fi fost; ar trebui să-ţi cerţi puţin nevasta. Ce-i asta ? Parcă-i ieşită din minţi cînd nu eşti lîngă dînsa. Nu mai vede nimic, nu mai ştie de nimic, continuă ea să înşire la fraze obişnuite. Ia te uită, Anna Timofeevna, adăugă ea, ce toc frumos ne-a adus băia-tul meu.

Belova lăudă cadourile şi se entuziasma de stofa ei de rochie.

Cu toate că Pierre, Nataşa, Nikolai, contesa Măria şi Denisov aveau să-şi spună o mulţime de lucruri din cele ce nu se puteau vorbi faţă de contesă — nu doar că ar fi avut să-i ascundă ei ceva, ci din pricină că ea rămăsese în urmă cu atîtea lucruri, încît, dacă începeai să vorbeşti deschis în prezenţa ei, trebuia să-i răspunzi la toate între-bările, fără nici o legătură cu subiectul, şi să-i repeţi a nu ştiu cîta oară lucruri care-i mai fuseseră spuse ; să-i povesteşti că a murit cutare şi că s-a însurat cutărică, lucruri pe care nu le puteam de fel ţine minte — totuşi, din obişnuinţă, ei se adunară la ceai în salon, în jurul sa-movarului, şi Pierre începu să răspundă contesei la o seamă de întrebări care pe ea n-o priveau şi pe alţii nu-i interesau de fel şi anume să-i spună că prinţul Vasili îm-bătrînise şi că contesa Măria Alexeevna îi trimitea com-plimente şi salutări şi altele de soiul acesta.

Conversaţia aceasta, neinteresantă pentru nici unul din ei, dar inevitabilă, ţinu tot timpul cît îşi băură ceaiul.

324

I ,;i ora ceaiului, în jurul mesei rotunde cu un samovar pe I I , lîngă care şedea Sonia, se strînseseră toţi membrii maturi ai familiei. Copiii, guvernorii şi guvernantele îşi luaseră ceaiul şi li se auzea gura în odaia de alături, camera ni divane. La ceai, fiecare membru al familiei îşi lua locul I u i . Nikolai se aşeza la gura sobei, lîngă o măsuţă pe care i se servea ceaiul. Alături de el, într-un fotoliu, sta culcată I1 căţea bătrînă, Milka, descendentă a celui dintîi Milka, cu urnii mari şi negri, care păreau şi mai mari acum cînd capul i se făcuse sur cu totul. Denisov, cu părul lui creţ încărunţit pe jumătate, ca şi mustăţile şi favoriţii, cu uniforma de general descheiată, şedea lîngă contesa Măria, l'ierre şedea între soţia lui şi bătrîna contesă. Povestea numai ceea ce ştia că ar putea fi interesant pentru contesă ţi pe măsura înţeleger ii ei. Vorbea despre lucruri exte- i mare, despre evenimente mondene şi despre oamenii care Itlcătuiseră cîndva cercul bătrînei contese, un cerc cu viaţa l u i aparte, odinioară activ, dar ai cărui membri erau acum, majoritatea, împrăştiaţi prin lume şi îşi trăiau ultimii ani ■ ii şi ea, culegînd resturile spicelor din ceea ce semănaseră iu viaţă. Căci aceşti oameni, cei de o vîrstă cu ea, îi păreau bfltrînei contese drept singura lume reală şi vrednică de l u a i în serios. După cît de însufleţit povestea Pierre,

fataşa vedea că drumul pe care-1 făcuse fusese interesant i câ ar fi vrut să le spună o grămadă de lucruri, dar nu-i

l a să vorbească în prezenţa contesei. Denisov, ca unul i i ' iui era din familie şi, prin urmare, nu-i înţelegea lui

Pierre circumspecţia, mai fiind pe deasupra şi nemul-ţumii de regim, se interesa în chip deosebit de tot ce se i" trecea la Petersburg şi căuta tot timpul să-1 atragă pe

• ■ ba în povestirea istoriei recent petrecute în regi-nn-I I I u l Semionovski, ba să aducă vorba de Arakceev, ba i Ic spună de Societatea biblică. Pierre se lăsa din cînd în i

n u l furat şi începea să-i răspundă, dar Nikolai şi Nataşa ii fftccau, de fiecare dată, să revină la sănătatea prinţului

i contesei Măria Antonovna. — Ei şi ce ziceai că mai este cu nebunia aceea, cu vr şi Tatarinova ? întrebă Denisov. Tot mai continuă ?

Cum aşa, dacă mai continuă ! izbucni Pierre, mai (un ni de obicei. Societatea biblică este acum însuşi

Unu i nul.

325

— Dar asta ce mai este, mon cher ami ? întrebă contesa, care-şi băuse ceaiul şi căuta vădit un prilej ca să se supere după masă. Ce tot spui acolo de guvern ? Eu nu te înţelegi

— Ştii, maman, se amestecă în vorbă Nikolai, care ştia j cum trebuia tradus un lucru ca acesta pe limba mamei lui, e vorba de prinţul Alexandr Nikolaevici Goliţîn, care a I constituit o asociaţie şi se zice că are multă putere.

— Arakceev şi cu Goliţîn, spuse Pierre, uitîndu-şn prudenţa, sînt acum însuşi guvernul. Şi încă ce guvern ! Peste tot văd numai comploturi şi se tem şi de umbra lor.

— Şi ce ? Cu ce-a greşit prinţul Alexandr Nikolaevici ? j E un om foarte respectabil. îl întîlneam pe atunci la Măria Antonovna, spuse jignită contesa ; şi continuă, şi mai ofensată de tăcerea generală : Astăzi, aşa-i : pe toţi îi forfecaţi. O asociaţie evanghelică, ce vedeţi rău în asta ? Şi ridicîndu-se (făcură toţi la fel), se depărta cu chip sever şi se duse în odaia cu divane, la masa ei.

în mijlocul tăcerii mohorîte care se aşternuse, răsunară din odaia vecină rîsete şi voci de copii. De bună seamă, se stârnise printre copii o agitaţie veselă.

— E gata, e gata ! se auzi, peste glasurile tuturor, stri gătul vesel al Nataşei celei mititele. Pierre schimbă o pri vire cu contesa Măria şi cu Nikolai (pe Nataşa o avea mereu în faţa ochilor) şi zîmbi fericit.

— Ce muzică minunată ! zise el. — Asta înseamnă că Anna Makarovna şi-a isprăvit

ciorapul, zise contesa Măria. — O, mă duc să văd şi eu, spuse Pierre, sărind în sus.

Ştii de ce îmi place mie atît de mult muzica asta ? continuă el, oprindu-se în uşă. Fiindcă e cel dintîi lucru care-mi da de veste că totul e bine. Astăzi, cînd veneam, cu cît mă apropiam mai mult de casă, cu atît mă cuprindea teama. Dar cum intru în vestibul, îl şi aud pe Andriuşa rîzînd de ceva : ei, va să zică, totul e în ordine...

— Cunosc, cunosc şi eu sentimentul acesta, întări Ni- koîai. N-am voie să intru şi eu, fiindcă ciorapii ăştia sînt o surpriză care mi se pregăteşte mie.

Pierre intră la copii şi rîsetele şi ţipetele lor se înteţiră. — Ia să vedem şi noi, Anna Makarovna, se auzi vocea

lui Pierre, uite, aici, la mijloc şi după comandă : unu, doi,

326

f! cînd oi spune eu trei... Tu, stai aici. Pe tine, te luăm in braţe... Hai : Un', doi... se auzi vocea lui Pierre. Se făra Iftcere. Trei ! Şi, deodată, izbucni o larmă de glasuri copi-liu oşti, în culmea entuziasmului. — Doi, sînt doi ! strigau copiii.

Erau o pereche de ciorapi, pe care, după un meşteşug mimai de ea ştiut, Anna Makarovna îi împletea cu andrelele iinîndoi deodată şi îi scotea totdeauna, solemn, în faţa ■ "piilor, unul din celălalt, cînd sfîrşea de împletit ceea ce -niseun ciorap.

XIV

NU MULT DUPĂ ASTA, veniră copiii să spună noapte bună. Copiii sărutară pe fiecare din cei mari, iar guvernorii

ivernantele se înclinară şi ieşiră. Rămase numai Des- \\\en cu elevul său. Guvernorul îl tot invita, în şoaptă, să ircc din odaie.

— Non monsieur Dessălles, je demanderai â ma tante • Ir rester i, răspunse, tot pe şoptite, Nikolenka Bolkonski. Ma tante, dă-mî voie să mai rămîn ! zise Nikolenka, apro- pllndu-se de mătuşa sa. Faţa lui exprima rugăminte şi en- Uir.lnstă exaltare. Contesa Măria se uită la el, apoi se Ini use către Pierre.

— Cînd eşti aici, nu se mai poate dezlipi... îi spuse ea. — Je vous le ramenerai tout a l'heure, monsieur Des-

Kif/c.s-.' Bonsoir !2 zise Pierre întinzîndu-i elveţianului .... i ; apoi se întoarse zîmbind spre Nikolenka. Noi doi

ulei n-am apucat să ne vedem. Mărie, ia uite cum începe i i :;omene ! adăugă el, adresîndu-se contesei Măria.

— Lui tata ? întrebă băiatul, roşind ca racul, şi se llttl în sus, la Pierre, cu ochi strălucitori de entuziasm. rit-iTo dădu afirmativ din cap şi îşi continuă istorisirea imvpută înainte de intrarea copiilor. Contesa Măria lucra

1 Nu, domnule Dessălles, am s-o rog pe mătuşa mea să-mi a mai rămîn. * Vi-1 aduc imediat, domnule

Dessălles ! Bună seara !

327

la gherghef ; Nataşa îşi sorbea bărbatul din ochi. Nikolai şi Denisov se ridicau din cînd în cînd, ba ca să ceară o" lulea de tutun pe care apoi o fumau, ba ca să le mai toarne încă un ceai Sonia, care sta lîngă samovar, mohorîtă şi re-semnată, şi-i tot puneau lui Pierre întrebări.

Băiatul bolnăvicios, cu părul buclat şi ochii strălucitori, stătea nebăgat în seamă de nimeni în colţul său şi doar îşi întorcea din cînd în cînd capul creţ, cu gîtul lui subţire ieşit din gulerul răsfrînt al cămăşii, şi se uita în partea în. care era Pierre, tresărind uneori şi şoptind ceva ca pentn sine, vădit cuprins de un sentiment nou şi puternic.

Conversaţia se învîrtea în jurul bîrfelilor de actualitate din sferele guvernamentale, bîrfeli în care majoritatea oamenilor văd, de obicei, interesul cel mai fierbinte al politicii interne. Denisov, pe care insuccesele lui în carieră îl făceau să fie nemulţumit de guvern, lua act cu satis-facţie de toate prostiile care, după părerea lui, erau comise acum la Petersburg, şi îşi rosti răspicat, întrebuinţînd cuvinte tari, observaţiile sale cu privire la cele spuse de Pierre.

— Altădată, trebuia să fii neamţ, acum, trebuie să dan-sezi cu Tatarinova şi cu madame Krudener, trebuie să-i citeşti... pe Eckartshausen şi pe ceilalţi fraţi. Of .' De-aş putea să-1 asmut iar asupra lor pe bravul nostru Bona-parte ! Le-ar scoate el prostiile din cap. Poftim ! Ce-o mai fi şi asta : să dai pe mîna soldatului Schwarz comanda regimentului Semionovski .' exclamă el.

Nikolai, cu toate că nu era la fel de pornit să vadă peste tot numai răul, ca Denisov, considera de asemenea că era un lucru deosebit de merituos şi de important să critici guvernul şi socotea faptul că A. fusese numit minis-tru al cutărui departament, în vreme ce lui B. i se încre-dinţase postul de guvernator general în cutare ţinut, faptul că împăratul spusese cutărui ministru aşa şi pe dincolo, iar ministrul îi răspunsese în cutare chip, toate acestea el le socotea profund semnificative. Considera necesar să se intereseze de toate acestea şi-i punea lui Pierre tot felul de întrebări. Astfel, răspunzînd la întrebările puse de cei doi interlocutori, discuţiile nu depăşeau caracterul obişnuit de clevetire cu privire la înaltele cercuri guvernamentale.

328

Dar Nataşa, care-i cunoştea bărbatului ei toate impul-lurile şi gîndurile, băgase de seamă că Pierre de mult voia şi nu reuşea să îndrume discuţia pe altă cale şi să-şi ■una gîndul lui intim, acela pentru care călătorise de

[apt la Petersburg, să se sfătuiască acolo cu noul său p.ieten, prinţul Feodor ; şi ea îl ajută, punîndu-i între-

bi rea : cum stau treburile lui cu prinţul Feodor ? — Despre ce este vorba ? întrebă Nikolai. — Tot acelaşi şi acelaşi lucru, zise Pierre, uitîndu-se

m jurul lui. Toţi văd că lucrurile merg atît de prost, încît nu se mai poate să rămînă aşa şi că e de datoria tuturor oamenilor cinstiţi să se împotrivească pe cît le stă în putinţă.

— Dar ce pot face oamenii cinstiţi ? întrebă Nikolai, ma'untîndu-se uşor. Crezi că se poate face ceva ?

— Uite, ce pot ei face... — Să mergem în birou, zise Nikolai. Nataşa, care ghicise de mult că are să fie chemată

curînd să alăpteze, auzi că o chema dădaca şi se îndreptă ■ î n v camera copiilor. Contesa Măria o urmă. Bărbaţii in-Lrară în birou şi Nikolenka Bolkonski, neobservat de un-ehlul său, intră şi el şi se aşeză în umbră, la fereastră, Itngfi masa de scris.

— Şi acum, spune-ne ce zici că e de făcut ? zise De- i IIBOV.

— Mereu cu fanteziile voastre, interveni Nikolai. — Iată ce este, începu şepeleag Pierre, fără să se

Bşeze, ba plimbîndu-se prin odaie, ba oprindu-se şi dînd i1 pezit din mîini în timp ce vorbea. Iată ce este ! Situaţia In IVtersburg e următoarea : împăratul nu se mai ames-

tn nici o afacere. S-a lăsat cu totul pradă misticis-mului (Pierre nu mai ierta acum nimănui misticismul) şi nu n i , ii vrea decît să aibă linişte, iar linişte nu-i pot da decît

mii aceştia sans foi ni loi \ care taie şi spînzură fără i .1 ca mult pe gînduri : Magniţki, Arakceev şi lutti- t]uanti'2... Eşti de acord că, dacă nu te-ai ocupa tu per-

' ...l'ără conştiinţă şi fără onoare... ' ...ţ;i alţii de teapa lor...

329

sonal de proprie tă ţ ile ta le şi n -ai vrea decî t să f ii lăsa t în pace , a tunci , cu c ît ţ i -a r fi mai c rud vătaful , cu at î t p-ai a ju n g e ma i r e p e d e s c o p u l ? i s e a d re s ă e l l u i N i k o l a i ,

— Ei, şi ce vre i să spui cu asta ? întrebă Nikolai. — Că totul se duce de rîpă . In jus t i ţ ie domneş te ja ful ,

în armată totul se face numai cu băta ia , cu muştruluia la ş i c u de p or tă r i le ; p o po rul e c hin ui t ; c ul tu ra e î nn ăb uş i tă . Tot ce e t înăr ş i cins ti t este înăbuş it ! Toată lumea vede că l u c ru r i l e n u p o t s ă ma i me a r g ă a ş a . P re a a fo s t î n t i n s ă c oa rda ; v a p les ni c u s igu ran ţă , a fi rmă Pier re (vorb ind , aşa cum vorbesc , de c înd exis tă g uverne , oamenii care le pr ivesc p rea d e ap ro ape ). Le -a m sp us toa te aces te a do m nilor de la Petersburg... i >

— Cui ? întrebă Denisov. — Şt i ţ i c u i , răs pu nse P ie r re cu g rav i ta te , p riv in d cu

înţe les pe sub sprîncene : Prinţului Feodor şi tu turor celor la l ţ i . Să ne în trecem în ope ra de cul tura l izare ş i î n f i lan t ro pi e , toa t e a s t ea -s foa r te b u ne , se în ţe le ge . N imic mai f ru mos , da r, în c on di ţ i i l e de fa ţă , a l tce va se ce re .

în vremea as ta , Nikola i prinse de ves te că nepotul său era de faţă. Chipul i se întunecă ; se apropie de el.

— Ce cauţi tu a ici ? — Ce a i cu e l ? Lasă -1, in terveni Pierre ş i, lu îndu-1 pe

N ik o la i d e m în ă , c o n t in u ă : A s t a n u - i d e a ju n s , l e -a m spus . Acum e nevoie de a l tceva . Cînd coarda prea înt insă s t ă să p le s ne as că , c în d to a t ă lu mea se a ş te ap t ă la o r ăs t u rn a re i n e v i t a b i l ă , t r e b u ie s ă n e l u ă m d e mînă c î t ma i mu l ţ i ş i mai s t r în s u n i ţ i ş i , m înă î n mîn ă , să ne op u n e m c a t a s t ro fe i g e n e ra l e . N u ve d e ţ i c ă t o t ce e t i n ere ţ e ş i v igoare es te a t ras înt r -aco lo ş i co rupt ? Pe uni i î i c îş t igă prin femei , pe ce i la l ţ i pr in rangur i , pe a l ţ i i măgulindu -le vanitatea, or i umplîndu-i de bani şi toţi trec în tabăra lor. Oameni independenţi, liberi, ca mine şi ca tine, în curînd nu vor mai fi. Lărgiţi cercul asociaţiei, le-am spus, şi luaţi drept înot d'ordre l nu numai virtutea, ci şi inde pendenţa şi acţiunea.

Nikolai, după ce plecase de lîngă nepotul său, mutase supărat un fotoliu din loc, se aşezase în el şi, ascultînd ce

...lozincă...

330

■.punea Pierre, tuşea nemulţumit şi se posomora din ce in ce.

— Şi cu ce scop, mă rog. acţiune ? se răsti el la un moment dat. Şi care va fi atitudinea voastră faţă de guvern ?

— Atitudinea de sprijinitori ai lui ! Asociaţia noastră Imate chiar să înceteze de a mai fi conspirativă, în cazul ■ md guvernul o va admite. Ea nu numai că nu este ostilă guvernului, dar este chiar o grupare de adevăraţi con- .rrvatori, o grupare de gentilomi, în adevăratul înţeles al '■uvîntului. Tot ce vrem noi e doar să nu vină cumva vreun unu Pugaciov să ne taie, mie şi ţie copiii, şi să nu ne trimită Arakccev în lagăr ; iată pentru ce lucrăm noi mînă în mină. Unicul nostru scop este binele comun şi siguranţa obştească.

— Prea bine, numai că o asociaţie secretă este, în con- II cinţă, ostilă şi dăunătoare şi nu poate da naştere la nimic bun.

— Pentru ce ? Dar Tugendbund l-u\, care a salvat Europa (pe atunci, n-avea încă nimeni curajul să creadă l .1 Rusia salvase Europa), a dat oare naştere la ceva dău- rtfttor ? Tugendbund-ul era o uniune a virtuţii, a iubirii, şi

B i ulorului reciproc ; a fost acţiunea pornită din cuvintele propovăduite de Hristos, pe cruce...

Nataşa, care intrase pe la mijlocul discuţiei în odaie, || uita radioasă la bărbatul ei. Ea nu era însă bucuroasă de i i ' i 'M ce spunea el. Asta nici n-o interesa, fiindcă tot ce punea el i se părea nemaipomenit de simplu şi cunoscut ei de multă vreme (i se părea aşa, pentru că ştia bine tot ce 1 i n r ; i din sufletul lui, îi ştia sufletul) ; dar ea se bucura uUtndu-se la chipul lui însufleţit, se bucura de entuzias-

pe care-1 manifesta. Insă şi mai fericit şi mai entuziast îl privea pe Pierre

intui uitat de toţi, cu gîtul subţire ieşind din gulerul i l'rînt al cămăşii. Fiecare cuvînt al lui Pierre îi ardea " . m i a şi el rupea cu degetele nervoase — fără să-şi dea < imu de ce face — bucăţile de ceară roşie şi penele de i r ; do pe masa unchiului său, care-i cădeau sub mînă.

Nu-i de loc ceea ce crezi tu ; uite, am să-ţi explic ' fost la Tugendbund-ul german şi ce propun eu. 1 Tugendbund (Uniunea Virtuţii) — asociaţie politică, nobi-

■ ini burghezi, de orientare liberală, fondată în 1808 în Prusia.

331

— Lasă-mă, frate, cu Tugendbund-ul ; o fi el bun pentru cîrnăţarii ăia, dar mie nu-mi intră în cap aşa ceva şi nu pot să-i spun pe nume, izbucni Denisov cu voce ! puternică şi hotărîtă. Totul merge alandala şi-i murdărie peste tot, sînt de acord, dar Tugendbund-ul nu-mi intră în 1 cap şi pace. Nu eşti mulţumit ?... Propune un bunti! Ar fi altceva l pentru asta, je suiş votre homme !2

Pierre zîmbi, Nataşa începu să rîdă, dar Nikolai în-cruntă şi mai mult din sprîncene şi se apucă să-i de-monstreze lui Pierre că nici un fel de răsturnare nu se I întrevede şi că toată primejdia de care îi vorbea cumnatul său exista doar în propria lui închipuire. Pierre îi de-monstra contrariul şi cum inteligenţa lui era mai vigu-roasă şi mai subtilă, Nikolai se simţi redus la tăcere. Faptul acesta îl necăji şi mai tare pe Nikolai, căci el ştia, în adîncul sufletului său, întemeiat pe ceva mult mai putei^nic decît raţiunea, că are neîndoielnic dreptate.

— Ascultă ce-ţi spun eu, începu el, sculîndu-se în pi cioare şi încercînd cu mişcări nervoase să-şi pună pipa într-un colţ, ca pînă la urmă să-i dea drumul să cadă. Să-ţi demonstrez, eu nu pot. Dar tu spui că toate merg prost la noi şi că va avea loc o răsturnare ; eu nu văd asta ; dar tu mai spui că jurămîntul e o simplă convenţie şi, la asta, eu îţi răspund : că deşi îmi eşti cel mai bun prieten, cum ştii — dacă ai să te apuci să organizezi o asociaţie secretă şi ai să începi să lucrezi împotriva guvernului, oricare ar fi acest guvern, află că sînt convins că este datoria mea să mă supun guvernului. Iar dacă mi-ar da acum ordin Arakceev să trec peste voi cu un escadron şi să vă tai cu săbiile, n-aş sta nici o clipă la îndoială şi aş trece peste voi. Şi acum, n-ai decît să mă judeci cum vrei.

După cuvintele acestea, se aşternu o tăcere penibilă. Nataşa luă cea dintîi cuvîntul, apărîndu-şi bărbatul şi ata-cîndu-şi fratele. Apărarea ei era slabă şi stângace, dar scopul tot şi-1 ajunse. Discuţia fu reluată pe alt ton, mai puţin neplăcut şi ostil decît acela în care Nikolai îşi spusese ultimele cuvinte.

J Joc de cuvinte. Bunt — răscoală în 1. rusă. 2 ...sînt omul vostru .'

332

Cînd toţi se ridicară să se ducă la masă, Nikolenka Bol-konski, palid, cu ochi lucitori, se apropie de Pierre.

— Unchiule Pierre... dumneata... nu... Dacă ar trăi lata... ar fi de aceeaşi părere cu mata ? întrebă el.

Pierre înţelese deodată ce adînci, deosebite şi puternice eforturi intelectuale şi morale trebuie să fi avut loc în conştiinţa copilului acestuia în timpul discuţiei şi, amin-lindu-şi tot ce spusese, începu să fie necăjit că băiatul îl uscultase. Trebuia totuşi să-i răspundă.

— îmi închipui că da, spuse el fără chef şi ieşi. Băiatul lăsă capul în jos şi abia acum observă parcă tot

re făcuse pe masă. Se înroşi tot şi se apropie de Nikolai. — Unchiule, iartă-mă, eu am făcut asta — fără să

Vreau, zise el, arătînd la ceara sfărîmată şi la penele IVÎnte.

Nikolai tresări, supărat. — Bine, bine, răspunse el, aruneînd sub masă bucăţile

' I r ceară şi frînturile de pene. Apoi, stăpînindu-şi cu vădită greutate mînia care clo-

rul ca în el, îi întoarse spatele. — De fapt, tu nici n-aveai ce căuta aici, mai spuse el.

XV

ÎN TIMPUL MESEI DE SEARĂ, nu se mai vorbi des-pre politică, nici despre asociaţii, ci dimpotrivă, convor-li l ivii lunecă, atrasă de Denisov, în spre depanarea aminti-ulnr anului 1812, materie care-i făcea totdeauna multă i Iflcere lui Nikolai şi în care Pierre era cu deosebire nostim ' distractiv. Şi rudele se despărţiră în cele mai bune i ■ Iutii.

Nikolai se dezbrăcă după cină în birou la el şi dădu Ol'rilnele cuvenite administratorului care îl aşteptase, apoi i n i i . i în dormitor, numai în halat, şi îşi găsi nevasta stînd un .1 |, i masa de scris şi scriind ceva.

- Ce scrii tu acolo, Mărie ? întrebă Nikolai.

333

Contesa Măria roşi. Se întreba cu teamă daca ceea ce .scria va fi înţeles de bărbatul ei şi dacă el o va aproba.

Ea ar fi vrut mai curînd să ascundă de el ceea ce scria, dar, totodată, era şi bucuroasă că o suz^prinsese şi că tre-buia să-i arate.

— E jurnalul meu, Nicolas, răspunse ea, întinzîndu-i un caiet albastru, caligrafiat, cu scrisul ei apăsat şi mare.

— Jurnal ?... rosti cu o nuanţă de ironie Nikolai şi-i luă din mîini caietul. Era scris în limba franceză :

„4 decembrie. Astăzi, Andriuşa (băiatul cel mare), după ce s-a sculat, n-a vrut să se îmbrace şi mademoiselle Louise a trimis după mine. Avea toane şi era încăpăţînat. Am încercat să-1 ameninţ, dar n-am reuşit decît să-1 supăr şi mai tare. Atunci m-a cuprins o ciudă, l-am lăsat în pace şi am început, împreună cu dădaca, să-i scol pe ceilalţi copii, spunîndu-i lui că nu-1 iubesc. El a rămas o bună bucată de vreme tăcut, ca şi cum s-ar fi mirat. Apoi, aşa cum era, numai în cămaşă, s-a repezit la mine şi a început să plîngă atît de tare, îneît nu l-am putut linişti multă vreme. Era vizibil că, dintre toate, îl chinuia mai mult faptul că mă supărase ; pe urmă, seara, cînd i-am dat bileţelul, s-a pornit iar pe plîns, de-ţi era mai mare jalea şi a început să mă sărute. Cu binele, poţi face cu el tot ce vrei.''

— Ce bileţel ? întrebă Nikolai. — Am început să le dau seara, celor mari, cîte o în

semnare de felul cum s-au purtat peste zi. Nikolai se uită drept în ochii strălucitori ai soţiei lui,

care-1 privea, şi apoi continuă să răsfoiască şi să citească, în jurnalul ei era însemnat tot ceea ce i se păruse mamei important din viaţa copiilor ei, lucruri care puneau în lumină firea îor, sau puteau conduce la idei generale despre metodele de educaţie. Erau, cele mai multe, amă-nunte fără nici o importanţă ; ele, însă, nu apăreau ca atare în ochii mamei şi nici în ai tatălui, care citea acum, pentru întîia oară, acest jurnal referitor la copii.

La data de 5 decembrie era însemnat : ,,Mitea a fost neastîmpărat la masă. Din această cauză,

tată-său a poruncit să nu i se dea prăjitură. Nu i s-a dat.

334

I iui1 să fi văzut cu cită lăcomie şi cu cîtă poftă se uita la trilalţi, cînd mîncau ! Eu cred că pedepsirea cu luarea ciuleiului nu duce decît la aţîţarea lăcomiei... Să-i spun usta lui Nicolas."

Nikolai lăsă jos caietul şi se uită la soţia sa. Ochii ei Mrălucitori îl priveau întrebători (nu ştia dacă bărbatul ii va fi de acord sau nu cu jurnalul). Dar nu mai putea li acum nici o îndoială că Nikolai nu numai că o aproba pe soţia lui, dar era chiar încîntat de ea.

,,Poate că lucrul acesta nu trebuia făcut într-un chip hi de pedant, sau poate că nu trebuia făcut de loc", se l'indi Nikolai ; dar această continuă şi neobosită încor-dare sufletească, avînd drept ţintă educaţia morală a co-pii lor , îl încînta. Dacă Nikolai şi-ar fi putut analiza senti-mentele, ar fi găsit drept principal temei al neclintitei, duioasei şi înălţătoarei sale iubiri faţă de soţia sa, senti- ... nI u l pe care-1 încercase totdeauna — de uimire faţă de viaţa ei spirituală, faţă de acea lume morală superioară, aproape inaccesibilă lui, în care trăia tot timpul soţia sa.

Se mîndrea că ea era atît de inteligentă şi îşi recu- " M , I < ; I pe deplin inferioritatea pe tărîm spiritual, şi cu Rttl mai mult îl bucura faptul că ea, cu sufletul ei mare, i<u numai că era a lui, ci, mai mult chiar, era o parte din .... îş i fiinţa sa.

— Sînt cu totul, cu totul de acord, draga mea, spuse || cu o expresie aparte pe faţă. Apoi, după un timp idlugă : Eu, însă, m-am purtat urît astăzi. Tu nu erai în l abinet. Am discutat în contradictoriu cu Pierre şi m-am nun înf ierbîntat. Dar n-am putut face altfel. E aşa de ■ n | > i l ! Nu ştiu ce s-ar întîmpla cu el, dacă Nataşa nu l-ar Iu ir de scurt. Poţi să -ţ i închipui pentru ce s-a dus la I ''■Icrsburg ?... S-au apucat să urzească o...

— Da, ştiu, spuse contesa Măria. Mi-a povestit Nataşa. — Şi ştii, începu Nikolai să se înflăcăreze numai la

M i u i n t i r ea discuţiei lui cu Pierre, vrea să mă convingă pe mu ic că e obligaţia oricărui om cinstit să se împotrivească

inului, cînd, de fapt, jurămîntul depus şi datoria... '" pare rău că n-ai fost şi tu de faţă. Au tăbărît toţi pe

imuc — şi Denisov, şi Nataşa... Nataşa e o caraghioasă.

j in bine cum îl ţine şub papuc, dar cum se pune problema

unei discuţii de idei, nu mai are opinia ei ; pînă şi vor-bele pe care le rosteşte sînt ale lui, adăugă Nikolai, lăsîn-du-se pradă irezistibilei porniri care te face să critici pînă şi pe cele mai apropiate şi mai dragi fiinţe. Nikolai uita că tot ce spusese el despre Nataşa se putea afirma, cuvînt § cu cuvînt, şi despre dînsul, în legătură cu raporturile J dintre el şi soţia lui.

— Da, am băgat şi eu de seamă lucrul acesta, zise ' contesa Măria.

— Cînd i-am spus că datoria şi jurămîntul depus sînt i mai presus de toate, el a început să-mi demonstreze, dum nezeu mai ştie ce. Păcat că n-ai fost acolo ; tu ce-ai fi zis ?

— După mine, tu ai perfectă dreptate. Asta i-am spus şi Nataşei. Pierre spune că toată lumea suferă, se chinu ieşte, se ticăloşeşte şi că datoria noastră este să ne aju tăm aproapele. Are dreptate, desigur, spuse contesa Măria — dar el uită că noi mai avem şi alte îndatoriri ce ne privesc în primul rînd, pe care însuşi dumnezeu ni le-a impus, şi că ne putem pune în joc viaţa noastră, dar nu putem risca viaţa copiilor noştri.

— Ei, aşa, uite, chiaraşa i-am spus şi eu, reluă Nikolai, căruia i se părea într-lv#ăr că aşa ceva spusese el azi. Dar ei au ţinut-o într-una pe a lor : că e vorba de dragos te faţă de semenii noştri şi de creştinism şi toate acestea de faţă cu Nikolenka, ajuns acolo în cabinet nu ştiu nici eu cum. A distrus tot ce era pe birou.

— Ah, ştii tu, Nicolas, că Nikolenka mă pune pe gîn- duri de multe ori, spuse contesa Măria. E o fire aşa de neobişnuită ! Şi mă tem mereu că, ocupîndu-mă de copiii noştri, îl neglijez. Noi toţi avem copii, rude ; el, însă, n-are pe nimeni. E mereu singur cu gîndurile lui.

— Da cred că n-ai nimic să-ţi reproşezi în privinţa lui. Ai făcut şi faci pentru el tot ceea ce ar fi făcut şi cea mai duioasă mamă pentru băiatul ei. Şi asta mă bucură, se înţelege, fiindcă e un băiat minunat. Da, minunat ! Astăzi, parcă se pierduse cu firea cînd îl asculta pe Pierre. Şi închipuie~ţi : dăm să plecăm la masă. Mă uit eu şi văd pe birou toate cele sfărîmate bucăţi. A recunoscut numai-

336

rtri'H. Eu nu ştiu să fi minţit el vreodată. Minunat băiat, iiuimnat ! repetă Nikolai, care, deşi nu-1 prea avea pe Nikolenka la inimă, nu scăpa totuşi niciodată ocazia să-1 titude, recunoscînd că era băiat bun.

— Totuşi, eu nu-i pot fi ca o mamă, spuse contesa Măria ; simt eu că nu-i acelaşi lucru şi asta mă chinuie. V un copil foarte bun ; dar îmi dă tare mult de gîndit. Cred că i-ar folosi oarecare societate, dacă ar avea-o.

— Păi nu mai e mult pînă la vară, cînd î l duc la Petersburg, spuse Nikolai. Cit despre Pierre, el a fost (nluldeauna şi va rămîne un visător, continuă el, revenind la discuţia din birou, discuţie care era vădit că-1 tulbu- l'ttse. Şi ce mă privesc pe mine toate astea ? Ba că Arak- Cccv e nepotrivit, ba cîte şi mai cîte ; ce m-au privit pe n II ni; toate astea, atunci cînd m-am însurat plin de datorii vi gata să fiu vîr ît la gros de creditori, mai avînd şi o mumă care nu putea nici vedea, nici pricepe lucrul acesta ? Re urmă mai eşti şi tu, copiii, treburile. Ce, parcă de plăcere mă lupt eu cu treburile, de dimineaţă pînă seară

i la cancelarie şi peste tot ? Ştiu că datoria mea e să muncesc ca să-i dau îngrijire mamei, să mă plătesc de lin lorii faţă de tine şi să nu-mi las copiii săraci, cum am i" i eu.

Contesa Măria ar fi vrut să spună că nu numai cu pline se poate sătura omul şi că prea le dădea el mare Importanţă acestor treburi, dar ştia că nu trebuia să î-o i pună şi că nici n-ar fi folosit la nimic. îi luă doar mîna

i o sărută. Nikolai interpretă acest gest ca o aprobare i " r<infirmare a ideilor sale şi, după ce se gîndi puţin

iu l , i re re, continuă să-şi înşire cu glas tare gîndurile. — Ştii, Mărie, spuse el, astăzi a venit Ilia Mitrofanîci

(ni II vorba de un administrator) de la moşia din gubernia 'I i n i b i i v şi mi-a spus că pentru pădure se oferă acum i ' i ' i ici de mii. Şi Nikolai începu să vorbească cu însu-

II re de posibilitatea ca, foarte curînd, să poată răs-Hjimpăi'a Otradnoe. încă zece ani de viaţă îmi mai tre-

ca să-mi las copiii într-o situaţie... excelentă. Contesa Măria îşi asculta bărbatul şi înţelegea tot ce-i

iiunoa el. Ştia că, atunci cînd gîndea cu voce tare, el nuia să o întrebe cîteodată ce spusese şi se supăra

l nbserva că ea se gîndise la altceva. Dar pentru asta [fti a eforturi mari, căci n-o interesa cîtuşi de puţin

punea el. Se uita la bărbatul său, dar nu se putea

337 U

spune că se gîndea la altceva, ci mai degrabă că simţea' altceva. Avea o dragoste duioasă şi supusă pentru acest! om, care niciodată n-avea să poată înţelege tot ce înţelegea ea, şi poate că tocmai din pricina asta dragostea ei căpăta o tot mai puternică nuanţă de pasionată duioşie. Pe lîngă ! simţămînt, care o absorbea cu totul şi o împiedica să pătrundă în amănuntele planurilor pe care le tot făcea | bărbatul ei, în mintea contesei Măria mai licăreau gînduri ce n-aveau nimic comun cu ceea ce spunea el. Se gîndea j acum la nepotul ei (o impresionase puternic ce-i spusese bărbatul ei în legătură cu emoţia băiatului provocată de cele spuse de Pierre) şi diferitele trăsături ale caracteru-lui său delicat şi sensibil îi veneau, rînd pe rînd, în minte. Dar, gîndindu-se la nepoţel, se gîndea şi la copiii ei. Nu-şi compara, în gînd, copiii cu nepotul ; îşi compara doar sentimentele pe care le avea faţă de fiecare şi constata cu tristeţe că din sentimentele ei faţă de Nikolenka lipsea ceva.

Uneori îi trecea prin minte că deosebirea aceasta de sentimente vine din vîrstele deosebite ale copiilor ; dar simţea totuşi că era vinovată faţă de Nikolenka şi, în sufletul ei, îşi făgăduia să se îndrepte şi să facă ceea ce era peste putinţă, adică să-şi iubească în viaţa asta şi băr-batul, şi copiii, şi pe Nikolenka, şi pe toţi semenii, aşa cum a iubit Hristos omenirea. Sufletul contesei Măria năzuise dintotdeauna spre absolut, spre etern, spre desăvîrşire şi, din pricina asta, nu-şi putea afla linişte. Pe faţa ei se ivi o expresie severă, de înaltă şi tainică suferinţă morală, ex-presia unui suflet apăsat de trup. Nikolai se uită la dînsa.

„Dumnezeule ! ce se va alege de noi dacă moare ea, aşa cum mi se pare că se poate întîmpla ori de cîte ori văd pe faţa ei expresia asta ?" îşi zise el şi, îngenunchind ia icoană, începu să-şi citească rugăciunile de seară.

XVI

NATAŞA, DElNDATA CE RĂMASE numai cu băr-batul ei, începu şi ea să discute cu el, aşa cum îşi vorbesc soţii între ei, adică deosebit de limpede, comunicîndu-şi şi în!elegîndu-şi cu iuţeală gîndurile pe o cale contrarie

338

Oricărei logici, fără raţionamente, silogisme şi deducţii, i i intr-un mod cu totul deosebit. Nataşa era atît de obiş-nui I f i să vorbească în felul acesta cu bărbatul ei, încît cel in.ii bun indiciu că există ceva contradictoriu între ei era Im mai mersul logic al gîndurilor lui Pierre. Cînd el înce-i i să argumenteze, să vorbească judicios şi liniştit, iar luîndu-se după el, începea să facă la fel, era sigură i .1 luate acestea vor duce fără doar şi poate la ceartă. Din clipa cînd rămaseră singuri şi Nataşa se apropie încet de Pierre, fericită, cu ochii larg deschişi şi luîndu-i li odată capul între mîini, i-1 lipi de sînul ei, spunîndu-i : Acum eşti tot, tot numai al meu, numai al meu ! Nu te m. i i las să pleci de lîngă mine !" din clipa aceea se înfiripă u discuţie care contrazicea toate legile logicii, în primul MI ni pentru că se vorbea fără şir despre lucruri cu totul diferite. Şi această simultaneitate a judecăţilor răzleţe nu " u i n. i i că nu stînjenea claritatea înţelegerii lor ci, dimpo-i, era semnul cel mai sigur al unei înţelegeri reciproce tir pi ine.

Aşa cum în vis totul apare nesigur, absurd şi contra- • l i ' l o r i u , afară de sentimentul care axează visul, tot aşa

i iu aceste comunicări reciproce de gînduri în contra- leere cu toate legile raţiunii, consecvente şi limpezi nu i i uu cuvintele, ci sentimentele ce le călăuzeau.

Nataşa îi povesti lui Pierre cum îşi dusese fratele ei iţu de toate zilele, cum se chinuise ea, căci numai de

li i l l nu trăise tot timpul lipsei lui, cum ajunsese să ţină i mai mult la Mărie, şi-i vorbi de superioritatea în toate |M iviiuVle a Măriei faţă de dînsa. Spunînd aceasta, Nataşa

■iuioştea sincer superioritatea Măriei, dar, în acelaşi mp, vorbind astfel, îi cerea lui Pierre să o prefere totuşi

' l i n s a , atît Măriei cît şi tuturor celorlalte femei, şi să-i i pete o dată mai mult, mai ales acum, după venirea de la i • tcisburg, unde văzuse atîtea femei, să-i repete că o i i I ITA. Drept răspuns la vorbele Nataşei, Pierre îi povesti cît ■

i. nesuferit îi fusese lui la Petersburg să ia parte la serate l i i in'se unde erau femei.

M-am dezobişnuit de tot să mai vorbesc cu femeile, el, mă plictisesc pur şi simplu. Mai ales că am fost I de ocupat. Nutuşa îl privi ţintă şi continuă :

339

— Ce minune Mărie asta ! Ce bine se pricepe să-il înţeleagă pe copii, de parcă le-ar citi în suflet. Ieri, dai exemplu, Mitenka începuse cu toanele lui...

— Ce bine îi seamănă lui tată-său, o întrerupse Pierr™ Nataşa înţelese de ce făcea el observaţia aceasta cu]

privire la asemănarea dintre Mitenka şi Nikolai ; Iul] Pierre îi stătea pe inimă recenta discuţie cu cumnatuj său şi ar fi vrut să ştie părerea Nataşei în legătură cu asta.j

— Slăbiciunea lui Nikolenka e tocmai asta, că nul admite nici în ruptul capului ceea ce nu e admis de toata lumea. Pe cînd ţie, eu te înţeleg, îţi place tocmai să poţfl ouvrir une carriere 1 spuse ea, repetînd cuvinte spuse altă-] dată de Pierre însuşi.

— Nu, principala deosebire este că, zise Pierre, pentru Nikolai ideile şi gîndirea sînt un fel de amuzament, j aproape un fel de a-şi trece vremea. Uite, are o bibliotecă şi şi-a făcut o regulă să nu cumpere o carte nouă înainte de a le fi citit pe cele cumpărate înainte... 11 are şi pe Sis- mondi, şi pe Rousseau, şi pe Montesquieu... adăugă el] zîmbind. Tu ştii doar cît de mult îl... începu Pierre, cu intenţia de a-şi mai atenua puţin spusele. Dar Nataşa îl întrerupse, dîndu-i de înţeles că nu era nici o nevoie de aşa ceva.

— Aşadar, tu spui că pentru el cugetarea e un amu zament...

— Da, pe cînd pentru mine, tocmai ceea ce nu e gîn- dire constituie o distracţie. Tot timpul cît am stat la Pe- tersburg i-am văzut pe toţi ca în vis. Cînd mă preocupă un gînd, tot restul mi se pare jucărie.

— Ah, ce păcat că n-am fost de faţă cînd te-ai întîl- nit cu copiii. Care s-a bucurat mai mult ? Nu-i aşa că Liza ?

— Da, răspunse Pierre şi continuă cu ceea ce-1 pre ocupa. Nikolai spune că nu trebuie să gîndim. Eu nu poţ asta. Să nu mai vorbim de faptul că la Petersburg sim ţeam (ţie-ţi pot spune lucrul acesta) cum, fără mine, totul s-ar fi dus de rîpă ; trăgeau fiecare în altă direcţie. Dar am reuşit să-i unesc pe toţi şi ideea mea e doar atît de simplă şi de limpede. Vezi, eu nu spun că trebuie să por nim la acţiune împotriva cutărui ori cutăruia. Am putea

1 ...deschide drumuri noi...

340

II .... şi. Eu spun numai : să ne luăm de mînă toţi cei ce Iubim virtutea şi să avem un singur steag : cel al virtuţii ■dive. Prinţul Serghei este un om minunat şi mintos. N ataşa nu se îndoia că ideea lui Pierre era o idee mare, ii ir un lucru o punea în încurcătură : faptul că Pierre II ;i bărbatul ei. „Oare un om atît de important şi atît de Ri»cesar societăţii să fie totodată şi bărbatul meu ? Cum ' ! ' ■ s-a întîmplat asta ?" Ar fi vrut să-şi exprime faţă de • - l această îndoială. „Cine să fie oare oamenii care ar | i i ih - a hotărî, dacă el este într-adevăr cel mai inteligent i l m t r e toţi ?" se întreba ea, ducîndu-se pe rînd cu gîndul || cei cărora Pierre le purta mult respect. Pe nimeni llntre oameni, judecind după felul cum vorbea, Pierre nu -l stima atîta cît îl stimase pe Platon Karataev.

— Ştii la ce mă gîndesc ? zise ea. La Platon Kara- ticv ! Ce crezi ? Te-ar aproba el în situaţia de faţă ?

Pe Pierre nu-1 miră cîtuşi de puţin această întrebare. El Înţelegea cum ajunsese soţia lui să se gîndească la asta.

— Platon Karataev ? rosti el şi rămase gînditor, cău- ttnd vădit, cu toată sinceritatea, să-şi închipuie cum ar fi Judecat Karataev treaba asta. N-ar fi priceput, sau poate, I Ine ştie, poate că da !

— Te iubesc grozav ! spuse Nataşa deodată. Gro- 1 irozav !

— Nu, nu m--ar fi aprobat, zise Pierre după ce se mai Bl iul i puţin. De aceea ce ar fi aprobat el e viaţa noastră de i >iiu l i e . Era atît de dornic să vadă pretutindeni numai fru- IMUi i'te, fericire, pace ; şi eu aş fi fost mîndru să ne înfă- l r - i i n noi toţi înaintea lui. Tu spuneai de lipsa mea de IM .r a... Dar n-ai să crezi cît de altfel simt eu că te iubesc,

i iisemenea despărţiri... — Da, dar dacă... începu Nataşa. — Nu, nu-i vorba de asta. Nu voi înceta niciodată să

■ Iubesc. Şi simt că nu se poate iubi mai mult pe lume ; e IUI de deosebit ceea ce... Ei, dar... Nu-şi sfîrşi vorba, căci

' lle lor care se întîlniseră îşi spuseră de la sine restul. - Co prostie, zise deodată Nataşa, ce prostie povestea

tu luna de miere şi cea cu fericirea numai la începutul lei, Dimpotrivă, acum e mai frumos. Numai dacă I i

pleca tu uneori de acasă. îţi aduci aminte cum ne m ? Şi, întotdeauna, eu eram de vină. întotdeauna tu I la ce oare ne certam ? Nu-mi aduc aminte.

341

— Mereu aceeaşi poveste, spuse Pierre,. zîmbind, gelo..J — Taci, nu pot suporta cuvîntul acesta, strigă N a t J

Şi în ochii ei luci o lumină rece, răutăcioasă. Ai văzut-o mai zise ea după cîtva timp de tăcere.

— Nu, şi chiar dacă aş fi văzut-o, n-aş fi recunos cu t-o.

Tăcură amîndoi o vreme. — Ah, ştii ? Cit vorbeai tu în birou, mă uitam h

fine, reîncepu Nataşa, cu intenţia vădită de a alunga norul ce se ivise în treacăt. Ei, semeni cu el ca două'l picături de apă, cu băiatul. (Vorbea de copilul lor.) Ah, j e momentul să mă ocup de el... E ceasul... Ce rău îmi pare' că trebuie să plec !

Nu vorbi nici unul cîteva secunda. Apoi, dintr-o dată, se întoarseră unul către altul şi începură să-şi spună ceva. Pierre vorbea cu mulţumire de sine şi cu pasiune;'1

iar Nataşa cu un zîmbet calm şi fericit. Ciocnindu-se, se opriră amîndoi şi îşi făcură unul altuia loc.

— Ce voiai să spui ? Spune, spune. — Nu, spune tu. Eu nimic, fleacuri, zise Nataşa. Pierre urmă să spună ce începuse. Era o continuare

a povestirii pline de satisfacţii a succesului său de la Petersburg. Era convins în clipa aceea că misiunea sa era de a da o nouă orientare întregii societăţi ruse şi chiar lumii întregi.

— Voiam doar să spun că toate ideile care au urmări imense sînt întotdeauna simple. Ideea mea se reduce la judecata că, dacă oamenii răi se unesc între ei şi consti- tuiesc astfel o forţă, oamenii buni n-au decît să facă şi ei la fel. Vezi ce simplu e !

-- Da. — Dar tu ce-ai vrut să spui ? ■— Eu, nimic ; fleacuri. — Nu, spune, ce-are a face ! — Ei, lasă, curate nimicuri, stărui Nataşa şi zimbetul

îi lumină şi mai mult chipul. Despre Petea voiam să-ţi spun : astăzi, cînd vine dădaca să mi-1 ia din braţe, el rîde, îşi închide ochii şi se strînge la pieptul meu, par- c-ar fi dat să se-ascundă ! E grozav de drăguţ. Auzi-1 că ţipă. Te las, la revedere. Şi ieşi din odaie.

în vremea asta jos, în odaia lui Nikolenka Bolkonskj, ardea ca de obicei candela (băiatul se temea de întune-

i ii şi nu-1 putuseră dezvăţa de acest obicei rău). Dessalîes i l ' H t n ea cocoţat pe cele patru perne ale sale şi nasul lui i "i i ian scotea sunetele ritmice ale sforăitului. Nikolenka se ln-/.ise scăldat în sudori reci, se ridicase -în aşternut şi ne uita ţintă înaintea lui, cu ochii larg deschişi. îl deştep-lti.se un vis îngrozitor. Se visase pe el şi pe Pierre pur-I n id în cap căşti din cele pe care le văzuse desenate în Mlţia din Plutarh pe care o avea. Mergeau, el şi unchiul Pierre, în fruntea unei oştiri imense, şi oştirea asta era formată din nişte linii albe piezişe, care umpleau văz-t l u l iu l ca aţele de păianjen care zboară toamna în vînt, ca funigeii pe care Dessalîes îi numea le fid de la Vierge1. In lata lor, tot din acelaşi ţesut aer ian, doar ceva mai li M ; , era gloria. Ei doi, el cu Pierre, se apropia din ce In ( ( > mai mult de ea, uşori şi plini de bucurie. Deodată i n ; , a, firele de care erau duşi începură să slăbească şi să t.r indlcească ; înaintau cu greu. Şi unchiul Nikolai Ilici l i< apăru în faţă, cu înfăţişarea severă, ameninţătoare. — Voi aţi făcut asta ? întrebă el, arătînd la frînturile

■ne şi de ceară roşie. V-am iubit, dar Arakceev mi-a ■Hi ordin şi-1 voi ucide pe cel dintîi care mai face un pas i Inte. Nikolenka îşi ridică privirea la Pierre, dar Pierre nu mai era Pierre, Pierre era tatăl său, prinţul Andrei ; l . H a l său nu avea nici chip nici formă, dar era ; şi, văzîn-lu-1, Nikolenka simţea cum se topeşte de dragoste ; se

a fără putere, fără oase, fluid. Tatăl său îl mîngîia i I ri împătimea. Dar unchiul Nikolai Ilici se apropia din Bfa în ce. Pe Nikolenka îl cuprinse groaza şi se trezi. Tata, se gîndi el. Tata (deşi în casă se aflau două boi'trcte destul de reuşite ale prinţului Andrei, Niko-l' nKM nu şi-1 putuse niciodată închipui pe tatăl său în r l i lp (ie om), a fost tata lîngă mine şi m-a mîngîiat. M-a Aprobat şi pe mine şi 1-a aprobat şi pe unchiul Pierre... ar spune el, voi face lucrul acesta. Mucius Scaevola

ars mîna ; pentru ce adică n-ar putea fi şi în viaţa acelaşi lucru ? Ştiu, ei vor ca eu să învăţ carte. Şi

i [nvăţa carte. Dar într-o bună zi voi isprăvi cu cartea i nlunci voi trece la fapte. De un lucru doar mă rog la

I I M U I M I ' / . C U : să se întîmple şi cu mine ce se întîmpla cu imenii pe care-i descrie Plutarh, şi voi face şi eu ca ei.

gll ni săvîrşi fapte încă şi mai mari decît ei. Mă va cu-

[Irul Maicii Domnului.

343

noaste, mă va iubi şi mă va admira o lume întreagă.* Simţi cum îl scutură plînsul şi cum îl îneacă lacrimile, şij plînse.

— Etez-vous indispose ? i se auzi vocea lui Dessalles — Non, răspunse Nikolenka şi puse iar capul

pernă... „Ce bun şi ce cumsecade e şi ce mult îl iubesc şi dînsul, îşi spuse el, gîndindu-se la Dessalles... Dar unchii Pierre ! O, ce om minunat I Dar tata ? Tata !... Tata ! Da voi face lucruri de care chiar şi el ar putea să fie mîndru...]!

1 Te doare ceva ?

PARTEA A DOUA

I

OBIECTUL ISTORIEI ESTE VIAŢA popoarelor şi a i omenirii. A prinde şi a cuprinde direct, prin cuvinte, vin (a, nu numai a omenir ii, dar chiar şi a unui singur popor, pentru a o descrie, este ceva imposibil.

[storidi de altădată foloseau adeseori o metodă simplă ponl.ru a prinde şi descrie în cuvinte viaţa, ce pare de necuprins, a unui popor. Ei descriau acţiunile oamenilor Irolnţi care au condus poporul respectiv şi acţiunile aces-h ; i exprimau, pentru ei, activitatea întregului popor.

I,a întrebările : în ce mod indivizii determină popoa-n Ic să acţioneze aşa cum vor ei şi de cine este dirijată în II Mima analiză voinţa acestor indivizi, istoricii răspun-deau, la prima întrebare prin faptul că admiteau existenţa in ici voinţe a divinităţii, care supune popoarele voinţei

ii om ales, iar la a doua întrebare răspundeau recu-imNcînd existenţa aceleaşi divinităţi, care dirijează voinţa iu nu lu i ales înspre ţinta predestinată.

Astfel, problemele acestea se rezolvau prin credinţa Iu participarea nemijlocită a divinităţii la treburile lu i i c ni r i i .

Noua ştiinţă a istoriei a respins din teoria sa amîndouă tu i Ic teze.

ar părea că, respingînd credinţele celor vechi în legă-i ' n . i cu voinţa divină care supune oamenii şi-i conduce i iUi 'c ţinte determinate, noua ştiinţă ar fi trebuit să cer-r i l c z e nu manifestările puterii, ci pricinile care o pro-duc, Dar ea n-a făcut aceasta. Respingînd în teorie con-i e | i ( i i l e istoricilor vechi, ea le urmează în practică.

In locul unor oameni blagosloviţi cu puterea divină |1 cure conduc în chip nemijlocit după voinţa dumnezeirii,

345

noua istorie a pus sau eroi înzestraţi cu calităţi neobişnuite supraomeneşti, sau pur şi simplu oameni de toată mîr aparţinînd celor mai deosebite categorii, de la monarh^ şi pînă la ziarişti, care manevrează masele. în locul unol ţeluri pe placul divinităţii, ale popoarelor iudeu, grec, ro-man, care Ii se păreau celor din vechime ţelurile mişcăriţ omenirii, noua istorie şi-a propus ţelurile sale; binel^ poporului francez, german, englez şi, în abstracţiunea sa cea mai înaltă, binele civilizaţiei întregii omeniri, ţiune prin care se înţeleg de obicei popoarele, ce ocupă micul colţ de nord-vest al unui continent întreg.

Noua istorie a respins credinţele de altădată, făj?j să pună în locul lor o concepţie nouă, iar logica tezelor i-a făcut pe istoricii care, chipurile, respingeau puterea! divină a monarhilor şi fatalismul celor vechi, să ajungă — pe altă cale — la acelaşi lucru, şi anume să afirme! că : 1) popoarele sînt conduse de indivizi izolaţi şi că; 2) există un scop anumit spre care tind popoarele şi ome-nirea.

Toate operele istoricilor noi, de la Gibbon pînă la Buckle, cu toate divergenţele lor aparente şi cu toată aparenta noutate a concepţiilor lor, se întemeiază pe aceste două vechi şi inevitabile teze.

în primul rînd istoricul descrie activitatea unor perso-nalităţi izolate care, după părerea lor, conduc omenirea i unul consideră ca atare numai pe monarhi, pe coman-danţii de oşti şi pe miniştri ; altul adaugă, în afară de monarhi, şi pe oratori, pe savanţii reformatori, pe filozofi şi pe poeţi, consideraţi conducători ai omenirii. în al doilea rînd, ţelul către care tinde omenirea este cunoscut istoricilor : pentru unii ţelul acesta este forţa statului roman, spaniol sau francez ; pentru altul, libertatea şi egalitatea unui anumit fel de civilizaţie dintr-un ungher restrîns al lumii, ce poartă numele de Europa.

în anul 1789, la Paris se stîrneşte o mişcare ; ea creşte, se dezvoltă şi se manifestă într-o deplasare de popoare de la apus la răsărit. în cîteva rînduri, această mişcare spre răsărit se izbeşte de o contramişcare de la răsărit la apus ; în 1812, deplasarea aceasta atinge punctul ei cui-

346

M i i i i u n t — Moscova — şi atunci, după o simetrie vrednică • ! '■ luat în seamă, se produce o contramişcare de la răsărit li apus, în care, întocmai ca şi în cazul primei mişcări, ml, antrenate popoarele aflate între ciocan şi nicovală. , \ ' -castă mişcare inversă atinge la apus punctul de plecare n I primei mişcări — Parisul — şi se potoleşte.

în cursul acestei perioade de douăzeci de ani, întinderi Imense de cîmpii fertile rămîn nearate, casele sînt Incendiate, negoţul îşi schimbă direcţia ; milioane de ..-nurni sărăcesc, se îmbogăţesc, se strămută, şi milioane de M.inicni, toţi creştini care mărturisesc legea iubirii de itproapele, se ucid unii pe alţii.

Ce semnificaţie au toate acestea ? De unde purced ? te i-a determinat pe oamenii aceştia să incendieze casele

i-şi omoare semenii ? Care sînt cauzele acestor evenimente ? Ce forţă i-a împins pe oameni să procedeze In chipul acesta ? Iată cîteva întrebări simple şi foarte

^nc pe care şi le pune fiecare atunci cînd se loveşte Monumentele şi de legendele aparţinînd perioadei

trecute a mişcării. I 'cnfru a da soluţie acestor întrebări, ne adresăm ştiinţei

| [oriei care are drept scop tocmai cunoaşterea de sine a 1 i II mrelor şi a omenirii.

I Iacă istoria s-ar menţine la concepţia veche, ar . H I n o : divinitatea, drept răsplată sau drept pedeapsă

pirului său, i-a dat lui Napoleon putere şi a condus m|. i lui spre atingerea acestor scopuri divine. Şi

i'ijuinsul acesta ar fi un răspuns complet şi limpede. i i rămîne libertatea să crezi sau să nu crezi în rostul

n al lui Napoleon ; dar aceluia care crede în acest i divin, totul i-ar fi limpede de la această perioadă

h ii'ii'ă şi n-ar avea cum găsi vreo contradicţie. Noua ştiinţă a istoriei, însă, nu poate răspunde în . l u p u l acesta. Ştiinţa nu recunoaşte concepţia anticilor p ic intervenţia nemijlocită a divinităţii în treburile nirii şi, deci, trebuie să dea alte răspunsuri.

ipunzind la aceste întrebări, noua ştiinţă a istoriei pune : vreţi să ştiţi rostul acestei mişcări, de unde a luat i i U't'e şi care sînt forţele ce au produs aceste eveni-iLc V Ascultaţi :

347

,,Ludovic al XlV-lea a fost un om foarte mîndru <-i încrezut. A. avut drept ibovnice pe cutare, drept miniştri pe cutare şi a condus prost Franţa. Urmaşii lui Ludovic au fost şi ei oameni slabi şi au condus Franţa la fel de prost. Au avut şi ei pe cutare de favoriţi şi pe cutare de amante. Pe lîngă acestea, cîţiva oameni au scris în vremea asta nişte cărţi. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea s-au asociat la Paris vreo douăzeci de oameni, care au începu să spună că toţi oamenii sînt egali şi liberi. Din această cauză, pe toată întinderea Franţei oamenii au început să se taie unii pe alţii şi să se înece. Aceşti oameni au ucis pe regele Franţei şi pe mulţi alţii. In acelaşi timp apare în Franţa un om de geniu, Napoleon. El i-a învins pretutindeni pe toţi, adică a ucis o mulţime de lume, fiindcă era genial cum nu se mai poate. Şi aşa a pornit să ucidă, nu se ştie pentru ce, pe africani, şi i-a ucis atît de bine şi a fost un om atît de şiret şi de inteligent, încît, înapoiat în Franţa, a poruncit ca toţi să i se supună. Şi i s-au supus toţi. Făcîndu-se împărat, el a pornit din nou să ucidă lumea în Italia, Austria şi Prusia. Şi acolo a căsăpit o mulţime de oameni. în Rusia era însă împărat Alexandru, care şi-a pus în gînd să restabilească ordinea în Europa şi, din această cauză, s-a războit cu Napoleon. Dar în 1807, s-a împrietenit pe neaşteptate cu el, iar în 1811 s-au certat din nou şi iar au început să ucidă o mulţime de lume. Şi Napoleon a mînat în Rusia şase sute de mii de oameni şi a cucerit Moscova ; şi pe urmă deodată a fugit din ea şi atunci împăratul Alexandru cu ajutorul sfaturilor lui Stein şi ale celorlalţi, a reunit Europa, mobilizînd-o împotriva celui ce-i tulburase liniştea. Toţi aliaţii lui Napoleon s-au transformat brusc în duşmani ai lui şi au pornit împotriva lui Napoleon, care-şi adunase noi forţe. Aliaţii l-au învins pe Napoleon, au intrat în Paris, l-au forţat pe Napoleon să abdice de la tron şi l-au trimis pe insula Elba, fără să-1 lipsească de titlul imperial şi dîndu-i toate onorurile corespunză-toare, deşi cinci ani înainte de aceste evenimente şi un an după aceea toţi îl considerau un tîlhar scos din lege. Pe tronul Franţei s-a urcat atunci Ludovic al XVIII-lea, de care pînă atunci şi francezii şi aliaţii îşi bătuseră joc, iar

348

ipoleon, după ce a vărsat lacrimi în faţa vechii gărzi, a II nunţat la tron şi a plecat în exil. După asta, anumiţi " nneni de stat şi diplomaţi iscusiţi (mai cu seama r.illeyrand, care izbutise să se aşeze înaintea altuia pe un anumit fotoliu şi care în felul acesta lărgise hotarele l'V.inţei) au purtat convorbiri la Viena şi prin aceste con-vorbiri au făcut popoarele fericite sau nefericite. Şi ■ li odată diplomaţii şi monarhii numai cît nu s-au certat ; i i a u gata-gata să poruncească armatelor lor să se omoare Iarăşi între ele, dar în vremea asta Napoleon a ajuns în franţa cu un batalion şi francezii, care îl urau, i s-au Mpus numaidecît. Monarhii aliaţi, însă, s-au supărat de

I t'uba asta şi iar au pornit cu război împotriva francezilor. i . 111 învins pe genialul Napoleon, l-au exilat pe insula '' l i n i a Elena, considerîndu-1 deodată drept un tîlhar. Şi

i c i surghiunitul, departe de cei dragi inimii sale şi de iu-I M I . I lui Franţa, moare pe o stîncă, încetul cu încetul trans-i . i i i m d posterităţii marile sale fapte. Iar în Europa s-a Urnit o reacţiune, şi toţi suveranii au început să-şi perse-

i n i " din nou popoarele." Zadarnic aţi crede că toate astea nu-s decît o glumă,

II caricaturizare a descrierilor istorice. Dimpotrivă, este i < a mai palidă imagine a răspunsurilor contradictorii M potrivite ca nuca în perete, pe care le dă întreaga I■ i uric, de la autorii de opere memorialistice şi de la

: >\ iile statelor luate în parte, pînă la istoriile universale ti noul soi de istor ii numite istor ii ale culturii , care li ulcază despre acea epocă.

Ciudăţenia şi comicul acestor răspunsuri vine din i iplul că noua istorie seamănă cu surdul, care răspunde

i rcbări pe care nimeni nu i le-a pus. Dacă scopul istoriei este descrierea mişcării omenirii

p| popoarelor, atunci cea dintîi chestiune la care e nevoie ■ nu răspuns, care dacă lipseşte face ca tot restul să nu |•■ • -il. 'i fi înţeles, este următoarea : ce forţă pune în mişcare l■ . |Mi. ir clc ? La această întrebare noua istorie răspunde

i a , ba că Napoleon a fost peste măsură de genial, Im ■ .i Ludovic al XlV-lea a fost peste măsură de îngîmfat, ' > ■ .i rulare scriitori au scris cutare cărţi.

prea poate ca lucrurile să fi stat aşa şi omenirea i să admită acest punct de vedere ; dar nu asta

349

întreabă ea. Ar putea fi interesante toate aceste răspun-suri, dacă am recunoaşte o putere divină, de sine stătă-toare şi veşnic consecventă, care conduce popoarele printr-un Napoleon, printr-un Ludovic şi prin scriitori ; dar noi nu recunoaştem o asemenea putere şi, de aceea, j înainte de a ni se vorbi de Napoleon, de Ludovic şi scriitori, trebuie să ni se arate legăturile esenţiale c; există între aceste persoane şi mişcarea popoarelor.

Dacă însă în locul puterii divine a fost instalată a putere, atunci trebuie să ni se explice în ce constă es fiindcă tocmai în descoperirea acestei puteri stă tot! interesul istoriei.

Istoria pare să presupună că această forţă este de laj sine înţeleasă şi că e ştiută de toată lumea. Dar, cu toată doiinţa de a admite această nouă forţă ca pe o for«; cunoscută, acel care citeşte foarte multe lucrări istorice] va ajunge fără voia lui să se îndoiască de faptul că această (

nouă forţă, pe care istoricii înşişi o înţeleg în mai multe feluri, poate fi ceva pe deplin cunoscut de toată lumea.

II

CE FORŢA PUNE ÎN mişcare popoarele ? Istoricii care scriu biografii şi istoricii diferitelor

popoare înţeleg prin această forţă puterea cu care sînt învestiţi eroii şi suveranii. După descrierile lor, eveni-mentele decurg exclusiv din voinţa Napoleonilor, Ale-xandrilor şi în general a oamenilor pe care îi descrie istoricul monografist. Răspunsurile pe care le dau istoricii de acest gen la întrebarea, care este forţa ce dă impuls evenimentelor, sînt satisfăcătoare, dar numai atîta timp cît există cîte un singur istoric pentru fiecare eveniment. Dar, deîndată ce istorici de naţionalităţi şi concepţii diferite încep să descrie unul şi acelaşi eveniment, răspunsurile pe care le dau ei îşi pierd numaidecît tot rostul, fiindcă forţa aceasta este înţeleasă de fiecare din ei nu numai diferit, dar adeseori chiar în moduri cu totul opuse. Un istoric afirmă că evenimentul respectiv decurge

din puterea lui Napoleon ; altul că decurge din puterea lu i Alexandru ; un al treilea că decurge din puterea \ ivunei alte persoane. Pe lîngă asta, istoricii de acest Uen se mai contrazic între ei chiar şi în explicarea forţei pe care se întemeiază puterea uneia şi aceleiaşi pirsoane. Bonapartistul Thiers spune că domnia lui Napoleon s-a întemeiat pe vir tuţile şi genialitatea iiccstuia ; republicanul L'Onfrey afirmă că s-a întemeiat pe şarlatanie şi pe înşelarea poporului. Aşa că istorici Se acest gen, distrugîndu-şi reciproc tezele, îşi anulează prin însuşi acest fapt concepţia asupra forţei care produce I vnimentele ş i nu dau nici un ră spuns la problema i scnţială'a istoriei.

Autorii de istorii universale, care au de-a face cu Iniile popoarele, par să recunoască lipsa de îndreptăţire a rwiicepţiei autorilor de istorii monografice, în ce priveşte fur (a din care decurg evenimentele. Ei socotesc această il'ţâ ca fiind rezultatul unui complex de forţe îndreptate I I I sensuri diferite, şi nu puterea acordată eroilor şi • uM'ianilor. Autorul de istorii universale, cînd descrie un ■ ■ bui sau o cucerire a unui popor, caută pricina eveni- lu i ' i i l c lor nu în puterea unei persoane, ci în interacţiunea

' ^anelor care au legături cu evenimentul şi se influen-■ .1 reciproc.

După această concepţie, puterea personalităţilor («lorice, pre2entîndu-se ca un produs al mai multor forţe,

ti părea că nu mai poate fi privită ca o forţă care i ntiuce, prin ea însăşi, evenimentele. în cele mai multe

i uri autorii de istorii universale folosesc totuşi noţiunea If putere din nou cu sensul de forţă ce produce prin ea înmiişi evenimentele şi se referă la această putere ca la o i nuzii a lor. Aşa cum pun ei problema, personalitatea

lui Icâ este considerată cînd ca un produs al epocii sale, i II puterea ei doar ca produsul diferitelor forţe, cînd

puterea personalităţii este considerată drept forţa genera- itiMii> a evenimentelor. Gervinus, Schlosser, de pildă, şi ■ • ' i > l | i , ba demonstrează că Napoleon este produsul ■ ■ > I < 11i<»i, al ideilor anului 1789 etc, ba spun că expediţia

• im I I I 12, şi alte evenimente care nu le convin, sînt doar

■ voinţei greşit orientate a lui Napoleon, şi că înseşi 351

ideile anului 1789 au fost oprite în dezvoltarea lor după, bunul plac al lui Napoleon, Din ideile revoluţiei şi diiH starea de spirit generală decurge puterea lui Napoleon ; i dar puterea lui Napoleon a înnăbuşit ideile revoluţiei ş starea de spirit generală.

Această ciudată contradicţie nu este întâmplătoare Nu numai că o întîlnim la fiecare pas, dar toate operei de istorie universală se alcătuiesc dintr-un şir neîntreruj de asemenea contradicţii. Contradicţia aceasta provii din faptul că, pornind pe calea analizei, autorii de istor universală se opresc la jumătatea drumului.

Pentru ca forţele componente să dea o anumit rezultantă, e necesar ca suma componentelor să fie egal| cu rezultanta. Această condiţie nu este niciodatl respectată de istoriografia universală şi, de aceea, pentrt a explica rezultanta, istoricii aceştia sînt neapărat nevoiţjf să admită, pe lîngă forţele componente insuficiente, încăi o forţă, neexplicată, acţionînd în direcţia rezultantei.]

Autorul de istorii monografice, atunci cînd descria campania anului 1813 sau restaurarea Bourbonilor, spune de-a dreptul că aceste evenimente sînt rezultatul voinţei lui Alexandru. Dar istoriograful universal Gervinus, combătînd această concepţie a istoricului parţial, se străduieşte să demonstreze că expediţia din 1813 şi restaurarea Bourbonilor au la origine, pe lîngă voinţa lui' Alexandru, acţiunile unor Stein, Metternich, madame de Stael, Talleyrand, Fichte, Chateaubriand etc. Istoricul a descompus în mod vădit puterea lui Alexandru în componentele Talleyrand, Chateaubriand etc. ; suma acestor componente, adică acţiunile lui Chateaubriand, Talleyrand, madame de Stael şi ale celorlalţi nu sînt egale, desigur, cu întreaga rezultantă, adică cu faptul că milioane de francezi s-au supus Bourbonilor. De aceea, pentru a explica în ce mod din aceste componente a decurs supunerea milioanelor de oameni, adică felul cum nişte componente egale cu un singur A produc o rezultantă egală cu mii de A, istoricul este nevoit să admită iarăşi, neapărat, aceeaşi forţă a puterii personale pe care o neagă, considerînd-o ca un rezultat al altor forţe, adică este nevoit să admită o forţă neexplicată, care acţionează în direcţia componentei. Asta şi fac istoriografii universali

352

,i prin aceasta ei sînt în contradicţie nu numai cu istoricii mnnografîşii, ci şi cu ei înşişi.

Oamenii de la ţară, care n-au noţiuni clare despre i iu/ele ploii, spun, după cum au nevoie de ploaie sau de vn'me frumoasă : vîntul a împrăştiat norii, sau vîntul a • II li mat norii. Întocmai aşa fac şi autorii de istorii univer-mle : cîteodată, cînd au chef sau cînd asta convine teorii-lor lor, spun că puterea personală este rezultatul eveni-mentelor ; iar alteori, cînd au nevoie să demonstreze itltceva, spun că puterea personală produce evenimentele.

O a treia categorie de istorici, care-şi spun istorici ai vi di urii, urmînd calea trasată de istoriografia universală, \ ui cîteodată în scriitori şi în femei forţele care produc evenimentele, înţeleg în chip şi mai deosebit această l II ţu. Ei văd această forţă în aşa-zisa cultură, în activita-h'. i intelectuală.

Istoricii culturii sînt pe deplin consecvenţi, raportaţi li înaintaşii lor, istoriografii de istorie universală, căci i l . icâ evenimentele istorice se pot explica prin faptul că un număr mic de oameni s-au purtat unii faţă de alţ ii mi i -un fel sau într-altul, pentru ce nu s-ar explica ele . prin faptul că cutare oameni au scris cutare cărţi ? Din imensul număr de indicii ce însoţesc orice fenomen, viu, II e . t i istorici aleg numai indicele activităţii intelectuale i I consideră cauză. Dar, cu toată străduinţa lor de a demonstrai, că pricina evenimentului stă în activitatea mlrlectuală, cu mare greutate putem admite că între Mclivitatea intelectuală şi mişcarea popoarelor există ceva comun ş i în nici un caz nu putem admite că această n< h vi ta te ar conduce actele oamenilor, căci fapte cum sînt Cruzimile revoluţiei franceze şi asasinatele ei, ce au docurs din propovăduirea ideilor de egalitate între OMtneni, ori războaiele crude şi execuţiile sîngeroase, ce i i decurs din propovăduirea iubirii, contrazic această pi iv.upunere.

Dar, chiar dacă am admite că sînt îndreptăţite toate teoriile, iscusit construite, de care sînt pline aceste istorii, i I u , ir dacă am admite că popoarele ar fi conduse de cine tle ce forţă nedefinită, numită idee, totuşi, problema

11 itA/.liot şl pace voi. IV 353

fundamentală a istoriei sau rămîne nerezolvată, sau la vechiul concept de putere a monarhilor şi la conceptul omolog al influenţei sfetnicilor şi a altor personalităţi, introdus de istoriografia universală, se va mai adăuga şi conceptul nou al forţei istorice a ideii, ale cărei legături cu masele necesită iarăşi explicaţii. Se poate pricepe că Napoleon a avut puterea şi din cauza asta a săvîrşit un | anumit fapt ; cu oarecare rezerve se poate pricepe şi că Napoleon a fost, împreună cu alte influenţe, cauza acestui eveniment, dar cum se face că o carte cum e Contractul social poate determina pe francezi să înceapă a se ucide unii pe alţii, nu se poate pricepe fără explicarea legături-lor cauzale dintre această nouă forţă — ideea — şi evenimentul istoric.

Fără îndoială, există o legătură între toţi oamenii ce trăiesc în acelaşi timp şi există deci şi posibilitatea de a găsi oarecare legătură între activitatea intelectuală a oamenilor şi evoluţia lor istorică, întocmai aşa cum poate fi găsită această legătură între evoluţia omenirii, pe de o parte, şi comerţ, meşteşuguri, grădinărit şi orice doriţi, de cealaltă parte. Dar cum se face că tocmai activitatea intelectuală a unor oameni li se prezintă istoricilor cultu-rii drept cauză şi expresie a întregului proces istoric, e greu de înţeles. O concluzie ca aceasta a istoricilor nu poate fi explicată decît în felul următor : 1) istoria este scrisă de către savanţi şi, de aceea, acestora li se pare firesc şi le face plăcere gîndul că activitatea tagmei lor ar fi cauza evoluţiei întregii omeniri — întocmai la fel de firesc şi de plăcut ar fi pentru negustori, agricultori sau soldaţi să gîndească acelaşi lucru despre ei (fapt care nu se întîmplă, numai pentru că negustorii şi soldaţii nu scriu istorie) şi 2) activitatea spirituală, instrucţiunea, civilizaţia, cultura, ideile, toate acestea sînt noţiuni neclare, nedefinite, sub flamura cărora este foarte comodă folosirea unor cuvinte cu sensuri şi mai neclare încă şi, de aceea, mai uşor de pus la baza vreunei teorii.

Dar lăsînd la o parte calităţile intrinsece ale acestui soi de opere istorice (s-ar putea să fie şi ele bune la ceva sau necesare cuiva), istoriile culturii, de care încep să se apropie ca gen din ce în ce mai mult toate istoriile univer-sale, se disting prin faptul că, în timp se analizează

354

nmănunţit şi serios diferitele teorii — religioase, filozofice ţi politice — drept pricini ale evenimentelor istorice, de fiecare dată, cînd trec la descrierea unor evenimente istorice concrete, cum ar fi de pildă campania din 1812, 11 prezintă — fără să vrea, ca pe un rezultat al puterii personale, spunînd direct că această campanie este un produs al voinţei lui Napoleon. în felul acesta, istoricii culturii se contrazic, fără să vrea, pe ei înşişi şi de-monstrează că noua forţă pe care au născocit-o nu exprimă evenimentele istorice şi că unicul mijloc de a ajunge la 0 înţelegere a istoriei este puterea personală pe care se fac că n-o recunosc.

III

MERGE O LOCOMOTIVA. SE PUNE întrebarea : CUm se mişcă ea ? Mujicul spune : o mină dracul. Altul e de părere că merge pentru că i se mişcă roţile, iar altul ifjrmă că toată pricina mişcării stă în fumul dus de vînt.

Mujicul nu poate fi contrazis : el a conceput o explica-ţ i i ' completă. Pentru a-1 contrazice, ar trebui să-i ili-monstreze cineva că nu există draci, sau ca un al doilea mujic să-i explice că acela care mină locomotiva nu e dracul, ci un neamţ. Numai atunci, din contradicţie, ar puica să vadă amîndoi că greşesc. Dar cel care consideră drept pricină mişcarea roţilor se dezminte singur, fiindcă rlclndată ce a pornit pe calea analizei e nevoit să meargă i n . ii departe, e nevoit să explice cauza mişcării roţilor. Ni pină nu va ajunge la cauza ultimă a mişcării locomo-IIvei, la aburul comprimat din cazan, nu va avea dreptul nrt ,se oprească din căutare. Acela care a explicat însă mişcarea locomotivei pr in fumul dus de vînt îndărăt a i ... :edat vădit în felul următor : observînd că explicaţia i II roţile nu ajunge la cauze, a luat primul indiciu care I ii i i i / u t sub ochi şi 1-a dat drept cauză.

Singura noţiune care poate explica mişcarea locomo-t i v e i este noţiunea unei forţe egale cu această mişcare vi/llnlă.

355 III*

Singura noţiune prin mijlocirea căreia poate fi expli-cată mişcarea popoarelor este noţiunea unei forte egal cu întregul mişcării popoarelor.

Dar, prin această noţiune, diferiţii istorici înţeleg forţe foarte diferite şi de loc egale cu mişcarea vizibilă Unii văd în ea forţa ce revine în chip nemijlocit eroului aşa cum vede mujicul pe dracul în locomotivă ; alţii VE în ea o forţă care rezultă din alte cîteva forţe, cum ar mişcarea roţilor ; iar o a treia categorie de istorici văc în ea influenţa culturii, adică fumul rămas în urr locomotivei.

Atîta timp cît se scrie istoria unor indivizi luaţi aparte fie că e vorba de Cezar, de Alexandru, de Luther sau Voltaire, şi nu istoria tuturor oamenilor, a absolut tuturor oamenilor fără excepţie, care iau parte la eveniment e cu neputinţă să nu se atribuie indivizilor luaţi în part o forţă ce determină pe alţi oameni să-şi îndrepte acţiunea spre un scop anumit. Şi unica noţiune de acest fe cunoscută istoricilor este noţiunea de putere politică.

Noţiunea aceasta este singura cheie prin mijlocirea căreia poate fi stăpînit materialul istoric în felul cum este el expus astăzi, şi cel care ar suprima această cheie, aşa cum a făcut Buckle, fără să cunoască altă metodă de interpretare a materialului istoric, acela n-ar face altceva decît să se lipsească de ultima lui posibilitate de a-1 interpreta. Caracterul inevitabil al noţiunii de putere politică în explicarea evenimentelor istorice este demon-strat cel mai bine de înşişi istoricii care se ocupă de istoria universală şi istoria culturii, care resping, chipurile, noţiunea, de putere politică, dar care o folosesc în chip inevitabil la fiecare pas.

Pînă în zilele noastre, ştiinţa istoriei este, în ceea ce priveşte problemele omenirii, asemănătoare banilor puşi în circulaţie : hîrtia monedă şi moneda metalică. Biogra-fiile şi istoriile parţiale ale popoarelor luate în parte sînt asemenea bancnotelor. Ele pot circula şi se pot converti, împlinindu-şi misiunea fără să dăuneze cuiva ; pot fi chiar folositoare, atîta timp cît nu se întreabă nimeni prin ce sînt ele garantate. Este de ajuns să trecem cu vederea problema modului în care voinţa eroilor produce eveni-mentele, pentru ca istoriile diverşilor Thiers să devină interesante, instructive şi pe deasupra să capete şi o

356

nuanţă de poezie. Dar, după cum îndoiala asupra valorii reale a unei hîrtii monede provine fie din faptul că, fiind prea uşor de fabricat, ar putea-o fabrica mai multă lume, fie din faptul că ar încerca cineva s-o schimbe pe aur, tot aşa îndoiala asupra sensului real al istoriilor de acest fel provine fie din faptul că prea sînt multe, fie din faptul că, din naivitate, cineva se întreabă : dar cu ce putere a făcut Napoleon cutare ispravă ? — cu alte cuvinte, vrea H;"I schimbe o bancnotă curentă pe aurul curat al unei noţi-uni reale. Istoricii ce practică istoria universală şi istoricii cult u r i i sînt asemeni acelora care, dindu-şi seama de inconvenientele hîrtiei monede, s-ar hotărî să bată în locul ei monedă sunătoare dintr-un metal care nu are densitatea turului. Şi moneda ar ieşi într-adevăr sunătoare, dar nuni ii atît : sunătoare. O bancnotă tot mai poate înşela pe m'şt iutor i ; moneda sunătoare, dar fără preţ, nu poate S păcăli pe nimeni. Tot aşa cum aurul numai atunci e •ur cînd poate fi întrebuinţat nu numai pentru schimb; ' i şi pentru opere de giuvaerger ie, tot aşa şi autor ii de I lor ie universală numai atunci vor fi aur curat cînd Vor fi în stare să răspundă la întrebarea fundamentală a i loriei : ce este puterea? Autorii de istorii universale rAspund contradictoriu la această întrebare, iar istoricii ■ u ll i . i t ii o ocolesc cu totul, răspunzînd la cine ştie ce altă problemă. Şi, după cum fisele de joc de cărţi ce seamănă ( 11 nurul pot fi folosite numai între oameni înţeleşi între ei I Ic ia drept aur, ori între cei ce nu cunosc proprietăţile ului, tot aşa istoricii universali şi istoricii culturii, iiciaspunzînd la chestiunile esenţiale ale omenirii, servesc, I" ni iu nu se ştie ce scopuri, ca monedă curentă în univer-« i l n ţ i , şi în lumea cititorilor „amatori de cărţi serioase", • "in le numesc ei.

IV

TIENUNŢÎND LA CONCEPŢIA anterioară despre di-vina supunere a voinţei poporului la voinţa unui ales unic ţ i , | i i i t i supunerea acestui ales, la voinţa divinităţii, is-

357

toria nu mai poate face un pas fără să se contrazică, dacă nu alege una din două : ori să se întoarcă la credinţa veche în nemijlocita participare a divinităţii la treburile oamenilor, ori să explice precis sensul forţei aceleia care produce evenimentul istoric şi care e denumită putere politică.

întoarcerea la primul termen e cu neputinţă, cre-dinţa aceasta a fost distrusă şi, de aceea, trebuie definit sensul noţiunii de putere politică.

Napoleon a dat poruncă să se strîngă armate şi să se pornească războiul. Ne-am deprins aşa de mult cu această idee, ne este atît de intrată în sînge concepţia aceasta, încît chestiunea de a şti pentru ce şase sute de mii de oameni au pornit la război în clipa în care Napoleon a rostit cutare vorbe ni se pare absurdă. A avut putere şi de aceea s-a îndeplinit ceea ce a poruncit el.

Răspunsul acesta este pe deplin satisfăcător, dacă credem că lui Napoleon i-a fost dată de Dumnezeu pu-terea. Dar de îndată ce nu mai recunoaştem acest lucru, trebuie neapărat să precizăm ce este puterea aceasta a unui singur om asupra celorlalţi.

Puterea aceasta nu poate fi totuna cu puterea nemij-locită a dominaţiei fizice, exercitată de o fiinţă puter-nică asupra alteia, slabă, dominaţie întemeiată pe folosirea sau pe ameninţarea cu folosirea forţei fizice, aşa cum este puterea lui Hercule ; ea nu poate fi bazată nici pe vreo predominare prin forţa morală, aşa cum din naivitate socotesc unii istorici afirmînd că protagoniştii istoriei sînt eroi, adică oameni înzestraţi cu un suflet mare şi o putere spirituală deosebită, numită genialitate. Puterea aceasta nu poate fi bazată pe predominarea forţei morale de vreme ce (lăsînd deoparte unii oameni eroici cum ar fi Napoleon, cu privire la ale cărui calităţi morale părerile sînt foarte împărţite*, istoria ne arată că nici Ludovic al Xl-lea, nici Metternich, care au condus milioane de oameni, n-au avut în nici un chip vreo deosebită însuşire de tărie sufletească ci, dimpotrivă, au fost, în cele mai multe cazuri, mai prejos în viaţa lor, din punct de vedere moral, decît oricare din milioanele de oameni pe care i-au condus.

358

Dacă izvorul puterii politice nu stă nici în însuşirile fizice, nici în însuşirile morale ale persoanei ce o deţine, este evident că izvorul acestei puteri trebuie căutat în ilara persoanei, în raporturile cu masele ale persoanei ce deţine puterea.

întocmai aşa concepe puterea şi şt iinţa dreptului, »cest ghişeu de schimburi băneşti al istoriei, care se obligă •a dea, în locul concepţiei istorice despre putere, aur curat.

Puterea este totalitatea voinţelor maselor, transmisă, prinlr-un acord expres sau tacit, unor diriguitori aleşi St mase.

In domeniul ştiinţei dreptului, ce se compune din raţionamente asupra modului cum ar trebui organizat sta-1111 şi puterea, dacă ar fi cu putinţă să se organizeze aşa ceva, totul e foarte limpede ; dar, aplicată la istorie, ii(!c>astă definiţie a puterii cere lămuriri.

Ştiinţa dreptului priveşte statul şi puterea aşa cum pliveau cei vechi focul, ca pe ceva care există în mod absolut, ca pe un element. Dar pentru istorie, statul şi puterea nu sînt decît nişte fenomene ca atare, aşa cum prntru fizica epocii noastre focul nu este un element, I i un fenomen.

Din această deosebire fundamentală dintre concepţia Utoriei şi concepţia juridică rezultă că ştiinţa dreptului poate să înfăţişeze amănunţit modul cum, după părerea H, ar trebui organizată puterea, şi să ne spună ce este puterea care există imuabil în afara timpului ; dar la pro-lilcma istoriei cu privire la semnificaţia schimbării aspec-I II lui puterii de-a lungul vremurilor, ea nu poate răspunde nimic.

Dacă puterea este transmisă conducătorului de către totalitatea voinţelor, este oare şi Pugaciov un reprezen-lanl al voinţei maselor ? Iar dacă nu este, pentru ce este Napoleon I ? Pentru ce Napoleon al III-lea, atunci cînd a foit prins la Boulogne, a fost socotit un răufăcător, iar inul tîrziu răufăcători au fost socotiţi aceia pe care i-a prins el ?

în cazul revoluţiilor de la curţile regale, revoluţii la mri> iau parte uneori doar două-trei persoane, voinţa popo-

359

rului este oare la fel transmisă asupra noii persoane ? în cazul raporturilor dintre state, voinţa masei poporului este ea oare transmisă ocupantului ? In 1808, voinţa popu-laţiei din Confederaţia Rinului i-a fost cumva transmisă lui Napoleon ? Iar atunci eînd, în 1809, armatele noastre au mers alături de francezi împotriva Austriei, voinţa masei poporului rus i-a fost oare transmisă lui Napoleon ? La aceste întrebări se poate răspunde în trei feluri : ori 1) recunoscînd că voinţa maselor se transmite întotdeauna, necondiţionat, acelui sau acelor conducători * pe care ele i-au ales, şi că, din pricina aceasta, orice putere nouă care, s-ar ivi, orice luptă împotriva unei puteri gata transmise, trebuie considerată doar ca o violare a puterii adevărate,

ori 2) recunoscînd că voinţa maselor trece asupra con-ducătorilor în condiţiuni bine determinate şi cunoscute, şi arătînd că orice îngrădire, ciocnire şi chiar nimicire a puterii, rezultă din nerespectarea acestor condiţii din partea conducătorilor,

ori 3) recunoscînd că voinţa maselor se transmite con-ducătorilor condiţionat, dar nu în condiţii ştiute şi definite, şi că ivirea mai multor puteri, lupta şi căderea lor, rezultă numai din îndeplinirea într-o măsură mai mare sau mai mică de către cîrmuitori a acelor condiţiuni necunoscute, pe baza cărora voinţa maselor a fost transmisă de la unele persoane la altele. în aceste trei feluri îşi explică istoricii raporturile dintre mase şi conducători.

Unii istorici care, din naivitate, nu pricep problema sensului puterii — chiar şi acei istorici monografişti şi biografi de care s-a vorbit mai sus — recunosc, chipu-purile, că totalitatea voinţelor masei se transmite per-sonalităţilor istorice necondiţionat şi, de aceea, atunci cînd descriu puterea personală a cine ştie cui, aceşti istorici presupun că tocmai această putere ar fi singura absolută şi reală, şi că orice altă forţă, deîndată ce se împotriveşte acestei puteri reale, nu mai este putere politică, ci uzurpare a puterii politice, adică violenţă. Teoria lor e bună pentru perioadele de început ale istoriei şi pentru cele paşnice, dar, aplicată la perioadele 360

complexe şi furtunoase ale vieţii popoarelor, perioadele in care se ivesc simultan şi se ciocnesc cap în cap dife-nlfle puteri politice, această teorie are neajunsul că is-Inricul legitimist va demonstra că puterea Convenţiei, II Directoriului şi a lui Bonaparte nu era decît o uzur-pate de putere, iar istoricul republican şi cel bonapartist vor demonstra — unul că puterea Convenţiei, celălalt LI puterea Imperiului a fost puterea legit imă, în t imp < • ■ toate celelalte au fost doar uzurpări de putere. E

ur că, în felul acesta, răsturnîndu-se reciproc unele pe altele, explicaţiile date de aceşti istorici fenomenului puterii pot ajunge să nu mai fie bune decît pentru copiii i i i- vîrsta cea mai fragedă.

Kecunoscînd falsitatea acestui fel de a concepe is-i > ' i i a , un alt soi de istorici pretind că puterea politică are drept temei transmiterea condiţionată a totalităţii Voinţelor masei către cîrmuitori şi că personalităţile is-torice deţin puterea numai cu condiţia îndeplinirii pro-gramului pe care prin consens tacit li 1-a prescris voinţa poporului. Dar în ce constau aceste condiţii, istor icii m i ştia nu ne spun, saru, dacă pomenesc cumva de ele, »r contrazic tot timpul între ei.

Fiecare istoric vede aceste condiţii după felul cum concepe el scopul evoluţiei unui popor, în mărirea, bo-Uă[\u, libertatea, cultura cetăţenilor Franţei, sau ai altui ni ni. Dar, lăsînd la o parte contrazicerile dintre istorici i II privire la aceste condiţii, admiţînd chiar că ar exista un program comun care să cuprindă aceste condiţii,

ni găsi că faptele istorice contrazic aproape totdeauna iiccastă teorie. Dacă condiţiile transmiterii puterii con-lUiu în bogăţia, libertatea, luminarea poporului, atunci pentru ce Ludovic al XlV-lea şi Ioan al IV-lea îşi în-uJiclu viaţa domnind netulburaţi iar Ludovic al XVI-lea ţi Carol I sînt executaţi de popoarele lor ? La întrebarea HONiata, istoricii răspund că activitatea lui Ludovic al XIV-lea, potrivnică programului, s-a răsfrînt asupra lui Ludovic al XVI-lea. Dar pentru ce nu s-a răsfrînt ea

iprn lu i Ludovic al XlV-lea şi asupra lui Ludovic ii I XV-lea, pentru ce a trebuit să se răsfr îngă tocmai

361

or * abateri

Dar, în acest caz, dacă forţa ce pune în mişcare po-poarele stă nu în personalităţile istorice, ci în înseşi po-Iiu;II ele, atunci care este rolul acestor personalităţi is-torice ?

Personalităţile istorice, spun aceşti istorici, exprimă In persoana lor voinţa maselor ; activitatea personalită-ţilor istorice slujeşte la reprezentarea acţiunii maselor.

Dar, în acest caz, se naşte întrebarea : întreaga activi late a personalităţilor istorice este expresia voinţei Mulselor, sau numai o anumită parte a ei ? Dacă totali-tatea activităţilor personalităţilor istorice slujeşte ca ma-nifestare a voinţei maselor, aşa cum cred unii, atunci biografiile unor oameni ca Napoleon şi Ecaterina sînt, CU toate amănuntele intrigilor de curte, expresia vieţii popoarelor, ceea ce este vădit o absurditate ; dacă însă numai o latură a faptelor personalităţilor istorice este niiinifestarea vieţii popoarelor, aşa cum cred alţi aşa-zişi lltorici-filozofi, atunci, pentru a preciza care parte din iidivitatea personalităţii istor ice exprimă viaţa unui popor, trebuie să şt im mai întîi în ce constă această viaţă a poporului.

Izbindu-se de atari greutăţi, istoricii din această ca-Icgorie născocesc cea mai confuză, mai greu de sesizat M mai generală abstracţiune, în care pot fi cuprinse un număr cît mai mare de evenimente, şi spun că în această ,il).stracţiune stă ţelul evoluţiei omenirii. Cele mai obiş-nuite abstracţiuni generale, admise de aproape toţi is-toricii, sînt : libertatea, egalitatea, luminarea poporului, progresul, c ivil iza ţ ia , cu ltura . După ce au r idica t o I tfel de abstracţie la rangul de ţel a l evoluţiei omeni i i i , istoricii studiază oamenii de pe urma cărora au i Amas cel mai mare număr de monumente — împăraţi, miniştri, conducători de oşti, scriitori, reformatori, papi, . 'Iuristi — în măsura în care, după părerea lor, toate ftOttte personalităţi au conlucrat pentru abstracţiunea IIH! ii, sau i s-au împotrivit. Dar, cum nu este prin nimic dovedit că ţelul omenirii ar fi libertatea, egalitatea, lu-minarea poporului sau civilizaţia, şi cum legăturile ma-«Hor cu ocîrcuitorii şi cu luminătorii omenirii se întemeiază

363

numai pe presupunerea arbitrară că totalitatea voinţei ma-selor ar fi întotdeauna transmisă acelor personalităţi pe care le-am marcat noi, se întîmplă că de acţiunea milioa-^j nelor de oameni care se strămută, care dau foc caselor, cartŞg lasă ogoarele în paragină, care se extermină unii pe alţii, nici nu se pomeneşte măcar în descrierea isprăvilor^ acelei duzini de personalităţi istorice, care nu dau foc la case, nu se îndeletnicesc cu plugăritul şi nu-şi ucid | semenii.

Istoria dovedeşte la fiecare pas acest lucru. Frămîntă-. rile de la sfîrşitul veacului trecut ale popoarelor din' apus şi năvala lor spre răsărit se explică oare prin fap-tele Ludovicilor, al XlV-lea, al XV-lea, şi al XVI-lea, prin faptele amantelor şi miniştrilor lor, prin vieţile lui jj Napoleon, lui Rousseau, Diderot, Beaumarchais şi ale altora ?

Oare revărsarea poporului rus către răsărit, spre Kazan şi Siberia, se manifestă în amănuntele caracte-rului bolnăvicios al lui Ioan al IV-lea şi în corespon-denţa lui cu Kurbski ?

Mişcarea de popoare din timpul cruciadelor se ex-plică oare prin studierea vieţii diverşilor Godfrezi şi Ludovici şi a doamnelor lor ? Ramîne încă şi astăzi ne-înţeleasă pentru noi mişcarea aceea de popoare dinspre apus spre răsărit, fără nici un scop, fără nici o condu-cere, cu o gloată de vîntură-lume minată de Petru Pustnicul. Şi mai de neînţeles încă rămîne încetarea acestei mişcări, atunci cînd anumiţi protagonişti istorici au indicat — ca logic şi sacru ţel al acestor expediţii — eliberarea Ierusalimului. Papii, regii şi cavalerii au aţî-ţat poporul să meargă să elibereze locurile sfinte ; dar poporul n-a mai mers, fiindcă acea cauză necunoscută care-1 aţîţase odinioară să pornească, acum nu mai exista. Istoria Godfrezilor şi a Minnesăngerilor, evident, nu poate cuprinde viaţa popoarelor. Şi astfel istoria lui Go defroy şi cea a Minnesăngerilor a rămas istoria lui Go-defroy şi a Minnesăngerilor, în vreme ce istoria vieţii popoarelor şi a cauzelor care le pun în mişcare a rămas necunoscută.

Cu atît mai puţin ne explicăm viaţa popoarelor, din Istoriile scriitorilor şi ale reformatorilor.

Istoria culturii ne lămureşte motivele şi condiţiile de viaţă şi de gîndire ale scriitorului sau reformatorului. v < > m afla că Luther a avut un temperament irascibil şi i .1 a spus cutare sau cutare lucruri ; vom afla că Rous-< i ' i a fost ateu şi că a scris cutare cărţi ; dar nu vom înţelege pentru ce, după reformă, au fost decimate po-pii i ir c întregi şi pentru ce, în timpul revoluţiei franceze, oumenii se trimiteau unii pe alţii la ghilotină. Iar dacă reunim aceste două feluri de istorii laolaltă, cum fac cei mai moderni istorici, ceea ce va reieşi va li o istorie a monarhilor şi a scriitorilor, dar nu una a Vieţii popoarelor.

V

VIAŢA POPOARELOR NU SE întreţese cu viaţa ri lor cîţiva oameni, atîta vreme cît legătura dintre aceşti i Iţi va oameni şi popoare n-a fost descoperită. Teoria i l u | > ; i care această legătură ar consta în trecerea totali-l . i ţ u voinţelor asupra personalităţilor istorice, este doar b Ipoteză, neconfirmată de experienţa istoriei. l'oate că teoria după care totalitatea voinţelor maselor ţa liunsmite personalităţilor istorice explică multe în ilmnrniul ştiinţelor juridice şi poate că este chiar in.— ih ipensabilă scopurilor pe care şi le propun aceste ştiinţe ; ■ttr, aplicată la istorie, de îndată ce ne izbim de revo-l u ţ i , de cuceriri, de războaie civile, adică de îndată ce i n i i.im în istoria propriu-zisă, teoria aceasta nu mai ex-■ nimic.

Teoria pare să fie incontestabilă tocmai fiindcă actul li nnsmiterii voinţei poporului nu poate fi verificat. ()rice eveniment s-ar produce, or icine s-ar afla în |r un tea lui, teoria poate spune totdeauna că cutare per ii tute a ajuns în fruntea unui eveniment pentru că loialitatea voinţelor maselor a fost trecută asupra aceluia.

365

Răspunsurile date în această teorie la problemele is- i toriei seamănă cu răspunsurile unui om care, privind o turmă în mers şi neţinînd seamă nici de calitatea diferită a păşunii în diferitele părţi ale cîmpiei, nici de păstorul care o mînă din urmă, ar crede că pricina cutărei sau cutărei direcţii, pe care o ia turma, depinde de felul animalului care se află în frunte.

„Turma merge în direcţia aceasta fiindcă animalul din frunte o conduce într-acolo şi fiindcă totalitatea vo- ( inţelor restului dobitoacelor a fost transmisă acestui coifT ducător al turmei." Aşa răspund istoricii din prima ca-tegorie, care admit transmiterea necondiţionată a puterii.

„Dacă dobitoacele din fruntea turmei se schimbă, lu-crul acesta se petrece din pricină că totalitatea voinţelor dobitoacelor din întreaga turmă se transmite de la un conducător la altul, după cum dobitocul din frunte con-j duce sau nu în direcţia aleasă de întreaga turmă." Aşa răspund istoricii care admit că totalitatea voinţei maselor trece asupra guvernanţilor în condiţii pe care ei le con-l sideră drept cunoscute. Folosind o metodă de observaţie' de acest fel, foarte adeseori se întîmplă ca observatorul, conformîndu-se direcţiei alese de el, să considere drept conducător i pe aceia care în urma schimbărilor de di-recţie ale maselor, nu mai sînt în frunte, ci pe delături şi cîteodată chiar în coadă.

„Dacă dobitoacele ce stau în frunte se schimbă ne-contenit şi o dată cu ele se schimbă şi direcţia întregii turme, aceasta decurge din faptul că, pentru a-şi găsi direcţia pe care noi o cunoaştem, dobitoacele îşi transmit voinţele acelor dobitoace pe care noi le distingem şi de aceea, spre a studia mersul turmei, trebuie să observăm toate dobitoacele pe care le distingem mergînd în turmă, din toate părţile ei." Acesta e felul de a vorbi al istori-cilor din a treia categorie, care-i consideră ca exponenţi ai vremii lor pe toţi oamenii istorici, de la monarhi şi pînă la ziarişti.

Teoria trecerii voinţei maselor asupra personalităţilor istorice este doar o perifrază, doar un fel de a repeta în alţi termeni întrebarea însăşi.

366

Care este cauza evenimentelor istorice ? Puterea po-li lică. Ce este puterea politică ? Puterea politică este loialitatea voinţelor transmise unei singure persoane. Cu re condiţii voinţele maselor se transmit unei singure per-Mi.ine ? Cu condiţia ca persoana aceasta să dea expresie voinţei tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, puterea po-l i t i c ă este puterea politică. Cu alte cuvinte, puterea politică este o noţiune al cărei înţeles ne e necunoscut.

Dacă domeniul cunoaşterii omului s-ar limita la gîn-illrea abstractă, atunci, supunînd criticii acea explicaţie n puterii pe care o dă ştiinţa, omenirea ar putea ajunge la concluzia că puterea politică este o vorbă goală şi că In realitate nu există. Dar, pentru cunoaşterea fenome-nelor, pe lîngă gîndirea abstractă, omul mai are şi arma «'xperienţei, cu ajutorul căreia verifică rezultatele gîn-i l ir i i . Şi experienţa îl învaţă pe om că puterea nu este o vorbă goală, ci un fenomen cu existenţă reală.

Fără să mai vorbim de faptul că nici o descriere a Vreunei acţiuni omeneşti colective nu se poate lipsi de noţiunea de putere, existenţa puterii politice se dove-deşte atît istoriceşte cît şi prin observarea evenimentelor contemporane.

Ori de cîte ori se produce un eveniment, se iveşte omul sau oamenii din a căror voinţă pare să se îndepli-nească acest eveniment. Napoleon al III-lea ordonă, şi francezii pornesc asupra Mexicului. Regele Prusiei şi Mi.smarck ordină, şi trupele lor intră în Boemia, Napo-Iton I ordonă, şi armatele lui pornesc asupra Rusiei. Ale-ximdru I ordonă, şi francezii, se supun Bourbonilor. Expe-i lenta ne arată că orice eveniment s-ar săvîrşi pe lume, •1 este întotdeauna legat de voinţa unuia sau mai multor <m meni care l-au ordonat.

Istoricii, după vechiul lor obicei de a recunoaşte parti-Clparea divinităţii în treburile omenirii, vor să vadă cauza evenimentului în expresia voinţei persoanei învestite cu puterea politică ; dar această explicaţie nu este confir-înnlft nici de raţiune, nici de experienţă.

367

Pe de o parte, raţiunea ne arată că expresia voinţ unui om — cuvintele lui — sînt numai o parte a ac tiunii comune care-şi capătă expresie într-un evenimer cum ar fi, de pildă, un război, sau o revoluţie ; de aceea fără recunoaşterea unei forţe supranaturale, de neînţelel a unei minuni, nu se poate admite ca nişte simple vorbf să constituie cauza nemijlocită a punerii în mişcare milioanelor de oameni ; pe de altă parte, chiar dacă s-î admite că nişte vorbe pot fi cauza unui eveniment, is toria ne arată că exprimarea voinţei personalităţilor is— j torice, în multe împrejurări, nu produce nici un efect, adică foarte adesea ordinele lor nu numai că nu se execută, dar uneori se produce chiar ceva diametral opus celor poruncite de ele.

Cînd nu admitem participarea divinităţii la actele omenirii, nu putem accepta nici puterea politică drept cauză a evenimentelor.

Puterea politică, din punctul de vedere al experienţei, nu e altceva decît dependenţa care există între expresia voinţei unei persoane şi îndeplinirea acestei voinţe de către alţi oameni.

Pentru a ne explica condiţiile acestei dependenţe, tre-buie să reconsiderăm mai întîi accepţiunea conceptului de voinţă, raportînda-1 la om şi nu la divinitate.

Dacă divinitatea este aceea care dă o poruncă şi îşi manifestă voinţa ei, aşa cum ne arată istoria celor vechi, atunci exprimarea acestei voinţe nu atîrnă de timp şi nu e provocată de nimic, fiindcă divinitatea nu este prin nimic legată de evenimente. Dar cînd vorbim de ordine date, de expresia voinţei unor oameni care acţionează în timp şi sînt legaţi unii de alţii, atunci, ca să ne explică legătura dintre ordinele acestea şi evenimente, trebuie restabilim : 1) condiţiile în care se îndeplineşte totul continuitatea în timp, atît a evoluţiei evenimentelor, cît şi a evoluţiei persoanei care ordonă, şi 2) condiţiile legăturii necesare dintre persoana care dă ordinul şi oa-menii care-i execută ordinul.

368

VI

NUMAI EXPRESIA VOINŢEI divinităţii, care nu de-pinde de timp, poate fi raportată la un întreg şir de eve-nimente ce urmează să se îndeplinească în cîţiva ani sau nleva secole, şi numai divinitatea, neprovocată de nimic, Iin.ite determina după propria ei voinţă direcţia evoluţiei omenirii; omul, însă, acţionează în timp şi ia parte el însuşi la evenimente.

Restabilind prima condiţie omisă, condiţia timpului, vum vedea că nici o poruncă nu poate fi executată, dacă n a existat o poruncă anterioară, care să facă posibilă

cutarea celei următoare. Nici o poruncă nu poate apărea vreodată spontan şi

nu poate include în ea un şir întreg de evenimente ; orice ordin dat decurge din alt ordin şi nu se referă nici-odată la un întreg şir de evenimente, ci numai la un moment al evenimentului.

Cînd spunem, de pildă, că Napoleon a ordonat tru-pelor sale să pornească la război, noi unim într-un sin-gur ordin, exprimat la un moment dat, o serie întreagă de ordine consecutive şi dependente unele de altele. Na-poleon n-a putut ordona şi nici n-a ordonat vreodată campania împotriva Rusiei. El a ordonat, azi să se scrie la Viena, la Berlin şi la Petersburg cutare acte ; mîine NU se redacteze cutare decrete şi ordine de zi pe armată, flotă şi intendenţă, etc, etc, a dat milioane de ordine, din care s-a alcătuit şirul de ordine corespunzătoare şi-rului de evenimente care au împins armatele franceze ni Rusia.

Dacă Napoleon în tot cursul domniei sale dă ordine nu privire la o expediţie în Anglia, dacă el cheltuieşte in scopul acestei expediţ i i sfor ţăr i şi t imp mai mult di vil; pentru toate celelalte acţiuni ale sale şi cu ţoale ' tea nu încearcă o singură dată măcar, în tot cursul domniei sale, să-şi îndeplinească planul acesta, ci între- .......le o expediţ ie în Rusia, ţară cu care, după o con-

Ingere nu o dată exprimată, găseşte mai avantajos să fie , . l i a l , cauza este că primele ordine nu au corespuns şi că

369 ~ Război şi pace voi. IV

celelalte au corespuns pe deplin unui şir întreg de eve-nimente.

Pentru ca un ordin să fie executat cu siguranţă, | nevoie ca omul să rostească un ordin care să se pcat executa. Iar a şti ce se poate şi ce nu se poate execut e cu neputinţă nu numai pentru expediţia lui Napoleon în Rusia, la care ia.u parte milioane de oameni, dar chis şi pentru cel mai puţin complex eveniment, de vreme ce şi pentru îndeplinirea unuia şi pentru îndeplinirea celui-' lalt se pot ivi milioane de piedici. Fiecare ordin dus la capăt este însoţit întotdeauna de un mare număr ăo4 ordine neîndeplinite. Nici unul din ordinele imposibile j nu se leagă de un eveniment real şi nu este dus la capăt. Numai ordinele care sînt posibile se înlănţuiesc în şirur|J consecvente de ordine, corespunzînd unor şiruri de eve-J nimente, şi sînt îndeplinite.

Presupunerea noastră falsă că ordinul premergător evenimentului ar fi cauza lui, provine din faptul că, atunci cînd un eveniment s-a produs şi din miile de ordine date au fost executate numai acelea care şi-au aflat legătura cu evenimentele, noi le uităm pe acelea care n-au fost executate fiindcă nici nu puteau fi exe-cutate. Pe lîngă aceasta, principalul izvor al erorilor noastre în această privinţă stă în faptul că în expunerea istorică un şir întreg de nenumărate evenimente mărunte şi foarte variate, cum ar fi, de pildă, tot ceea ce a adus armata franceză în Rusia, se contopeşte într-un eveni-ment unic, după rezultatul produs de acest şir de eve-nimente ; şi, totodată, corespunzător acestei contopiri, se contopeşte şi întregul şir de ordine într-o expresie unică de voinţă.

Noi spunem : Napoleon a dorit şi a săvîrşit campa-nia împotriva Rusiei. în realitate însă, noi nu vom găsi niciodată în toată activitatea lui Napoleon nimic care să semene cu o expresie a acestei voinţe, ci vom găsi doar serii de ordine sau de manifestări ale voinţei lui, în-dreptate în cele mai variate şi neprecizate direcţii. Din seria infinită a ordinelor lui Napoleon s-a stabilit o seric limitată de ordine duse la bun sfîrşit în legătură cu cam-pania din 1812, nu pentru că ordinele acestea s-ar de-osebi prin ceva de alte ordine neîndeplinite, ci pentru că

370

.seria acestor ordine a coincis cu seria de evenimente ce nu adus ostile franceze în Rusia ; s-a întîmplat întocmai aşa cum, în meseria zugravilor, figura tăiată în şablon iese pe perete fără să ţină seama de direcţia şi de modul în care a tras zugravul cu bidineaua, ci doar de faptul că figura decupată pe şablon a fost umplută cu culoare. Aşa că, judecând raporturile dintre porunci şl evenimente în timp, vom găsi că o poruncă nu poate fi în nici un caz pricina unui eveniment şi că între ele există doar 0 anumită dependenţă, bine delimitată.

Pentru a înţelege în ce constă această dependenţă, e neapărată nevoie să restabilim cealaltă condiţie omisă pe care trebuie s-o îndeplinească orice ordin ce nu emană de lS divinitate, ci de la un om, condiţie care constă în faptul că însuşi cel ce dă ordinul ia parte la eveniment.

Raportul acesta între cel care ordonă şi cel căruia i nrdonă este tocmai ceea ce poartă numele de putere litică. Raportul acesta constă în următoarele : în vederea acţiunilor comune, oamenii se constituie

întotdeauna în anumite grupări în care, oricît de diferite hr fi scopurile propuse acţiunii comune, raportul dintre na menii ce iau parte la acţiune este întotdeauna acelaşi.

Constituindu-se în aceste grupări, oamenii se orîn- duiesc întotdeauna între ei în astfel de raporturi, îneît roi mai mulţi din ei iau cea mai directă şi mai mare parte la acţiunea comună pentru care s-au grupat, şi cei mai puţini participă direct în cea mai mică măsură.

Din toate grupările în care se constituie oamenii pentru săvîrşirea unei acţiuni comune, una dintre cele mai net conturate şi bine definite este armata.

Orice armată se compune dintr-un număr de membri Inferiori ca grad militar, soldaţii, care sînt totdeauna 1 i mai numeroşi, apoi din gradele numite milităreşte caporali şi subofiţeri, al căror număr e mai mic decît ui primilor, din încă şi mai suspuşii ofiţeri, şi mai reduşi

l număr, şi aşa mai departe, pînă la puterea militară lupremă, care se concentrează într-o singură persoană.

Organizarea unei armate poate fi înfăţişată în modul i mai exact de figura conului, a cărui bază, cu dia-

meiml cel mai mare, o formează soldaţii de rînd ; sec- (umile care se fac mai sus de bază sînt gradele din ce

371

în ce mai înalte, pînă la vîrful conului al cărui punct poate închipui pe comandantul armatei.

Soldaţii, care sînt cei mai numeroşi, formează păr Iile de jos ale conului şi baza lui. Singur soldatul participă nemijlocit la ucideri, la incendieri, jafuri şi întotdeauna primeşte pentru aceste fapte ordine de la persoanele sus-puse. El nu ordonă însă niciodată. Subofiţerul (numărul subofiţerilor e mai mic) acţionează mai rar decît sol-datul în mod direct, dar în schimb poate da ordine. Ofi-ţerul săvîrşeşte şi mai rar faptele ca atare, dar dă şi mai des ordine. Iar generalul nu face altceva decît să ordone trupelor să se pună în marş, indicîndu-le ţinta, şi nu fo-loseşte aproape niciodată arma. Comandantul de oşti nu participă chiar niciodată de-a dreptul la acţiune ; el dă numai ordine generale cu privire la mişcarea maselor. Acelaşi raport al indivizilor între ei se stabileşte şi în alte grupări omeneşti constituite în scopul vreunei ac-ţiuni comune ; în agricultură, în comerţ şi în orice in-stituţie de stat.

Aşadar, dacă nu separăm în chip artificial toate punc-tele conului ce se contopesc unele cu altele — adică pe oamenii de diferite grade dintr-o armată, sau de diferite titluri ori funcţii în indiferent care instituţie de stat ori întreprindere obştească, de la cele mai de jos pînă la cele mai de sus — noi vedem legea după care se grupează oamenii în scopul săvîrşirii unor acţiuni comune, ceea ce se petrece totdeauna, stabilind între ei asemenea rapor-turi, încît au o participare cu atît mai directă la înde-plinirea acţiunii, cu cît pot ordona mai puţin şi cu cît sînt în număr mai mare ; şi au o participai'e directă cu atît mai redusă, cu cît pot ordona mai mult şi cu cît nu-mărul lor este mai mic ; aşa merg lucrurile de la păturile cele mai de jos, pînă la ultimul şi unicul ins de sus, care ia cea mai puţin directă parte la eveniment şi care-şi în-dreaptă forţele mai mult decît toţi ceilalţi înspre acţiunea de a da ordine.

Acest raport, dintre cei care dau ordine şi cei cărora ei le dau ordine, constituie tocmai esenţa a ceea ce nu-mim putere politică.

Restabilind condiţiile de timp în care are loc orice eveniment, am descoperit că un ordin este îndeplinit

372

numai atunci cînd se raportează la un şir corespunzător de evenimente. Restabilind apoi condiţia necesară a le-găturii dintre cel ce dă ordine şi cel ce le execută, am descoperit că acei ce ordonă participă prin natura lor în cel mai mic grad la eveniment şi că activitatea lor se rezumă exclusiv la ordine.

VII

ClND SE PRODUCE VREUN eveniment, oamenii îşi exprimă părerile şi dorinţele cu privire la el ; şi, întrucît evenimentul decurge din acţiunea comună a multor oameni, <■ sigur că una din părerile sau dorinţele exprimate se va îndeplini în mod sigur, fie şi numai aproximativ. Cînd una ( i i n părerile exprimate s-a realizat, această părere rămîne in mintea noastră legată de evenimentul respectiv, ca un in-din care 1-a precedat.

Nişte oameni duc în spinare o grindă. Fiecare îşi dă părerea cum şi încotro s-o ducă. Grinda este dusă şi se constată că acest lucru s-a făcut aşa cum spusese unul din ci. Părerea lui li se pare ordin acum. Iată ordinul şi pute-rea în forma lor primitivă.

Cel care mai mult a lucrat cu mîinile a avut mai puţin putinţa de a-şi da seama de ceea ce făcea, de a-şi închi-pui ce putea rezulta din acţiunea comună şi de a ordona. Cel care mai mult a ordonat, este vădit că, din cauza acti-vităţii sale, a putut lucra mai puţin cu mîinile. Şi cu cît grupările de oameni în vederea unor acţiuni comune sînt mai mari, cu atît se distinge mai viu o categorie de oameni i are participă în mod direct, într-o măsură cu atît mai mică la acţiunea comună, cu cît activitatea lor se exprimă mai mult prin ordine.

Omul, cînd acţionează de unul singur, are întotdeauna In minte un anumit număr de idei, care i-au condus — cum i se pare lui — activitatea din trecut şi care-i servesc de justificare în acţiunea prezentă şi de călăuză în planurile lui de viitoare acţiuni.

Acelaşi lucru îl fac şi grupările de oameni cînd lasă pe seama celor ce nu iau parte la acţiune grija de a chibzui, de <i justifica şi de a plănui activitatea colectivă.

373

Din cauze ce ne sînt sau nu ne sînt cunoscute, francezii încep să se taie şi să se spînzure între ei. Şi acest eveni-ment e însoţit şi încurajat de justificarea lui prin voinţ manifestate ale oamenilor care arată că îl consideră nece-sar pentru fericirea Franţei, pentru libertate, pentru ega-litate. Oamenii încetează de la o vreme de a se mai măce-lări între ei şi evenimentul e întovărăşit de justificarea car J constă în necesitatea concentrării puterii politice într-qj singură mînă, a rezistenţei ce trebuia opusă Europei etcM în curînd oamenii pornesc de la apus spre răsărit, omol rîndu-şi semenii, şi evenimentul e întovărăşit de fraze despre gloria Franţei, josnicia Angliei etc. Istoria ne arată ; că aceste justificări ale evenimentului nu au nici un sens general, că se contrazic ele însele aşa cum se contrazice pe el însuşi faptul uciderii unui om căruia i s-a recunoscut dreptatea, sau cum se contrazice uciderea a milioane de oameni în Rusia, în scopul de a surpa prestigiul Angliei. ] Dar aceste justificări îşi au în concepţia contemporanilor importanţa lor şi sînt neapărat necesare. Justificările aces-tea îi descarcă de răspunderea morală pe oamenii care au stîrnit evenimentele. Aceste ţeluri vremelnice seamănă cu periile care sînt împinse să cureţe şinele dinaintea trenului: ele curăţă drumul răspunderilor morale ale oamenilor. Fără aceste justificări n-ar putea fi lămurită întrebarea cea mai simplă care se iveşte cînd se analizează un eveni-ment : cum este posibil ca milioane de oameni să săvâr-şească crime colective, războaie, asasinate şi aşa mai departe ?

în actualele şi complicatele forme ale vieţii de stat şi sociale din Europa, s-ar putea oare concepe un eveniment care să nu fie prescris, decretat, ordonat de către suverani, miniştri, parlamente, gazete ? Există oare vreo acţiune co-lectivă care să nu-şi găsească o justificare în unitatea statală, în principiul naţionalităţii, în echilibrul european, în civilizaţie ? Aşa că orice eveniment ce are loc cores-punde inevitabil expresiei unei dorinţe şi, după ce-şi ca-pătă justificarea necesară, se înfăţişează ca produs al Voin-ţei uneia sau mai multor persoane.

Fndiferent de direcţia în care s-ar mişca, înaintea co-răbiei în mers se va vedea mereu spuma valurilor despi-

374

i'nte de proră. Şi pentru oamenii de pe corabie, mişcarea acestui val înspumat va fi singura mişcare perceptibilă.

Numai dacă urmărim de aproape, moment cu moment, mişcarea acestui val şi o comparăm cu mişcarea corăbiei, ne vom convinge că fiecare moment al mişcării valului este determinat de mişcarea corăbiei şi că ne-a indus în eroare faptul că nu ne putem da seama că noi înşine ne mişcăm.

Acelaşi lucru îl vom vedea dacă vom urmări moment tu moment evoluţia personalităţilor istorice (adică, dacă vum restabili condiţia necesară oricărui fapt în desfăşurare, condiţia continuităţii mişcării în timp) şi dacă nu vom pierde din vedere legătura neapărat necesară dintre perii nuditatea istorică şi mase.

Atunci cînd o corabie îşi păstrează direcţia mersului, înaintea ei se vede spuma unuia şi aceluiaşi val ; atunci cînd ea îşi tot schimbă mereu direcţia, şi valul spumegînd c i t » la proră se schimbă mereu. Dar, ori încotro s-ar răsuci corabia, pretutindeni o va însoţi valul spumegînd care-i precede mişcarea. .

Orice eveniment ar avea loc, întotdeauna se va putea demonstra că a fost prevăzut şi ordonat chiar ceea ce s-a ■■avirşit. Orice direcţie ar lua o corabie, valul despicat de proră va spumega dinaintea ei şi, cu toate că nici nu o conduce şi nici nu-i sporeşte viteza, de departe ne va apărea nu numai că se mişcă spontan, dar că ar conduce chiar mişcarea corăbiei.

Luînd în consideraţie numai pe acelea dintre manifes-I firile de voinţă ale personalităţilor istorice, care pot fi raportate la anumite evenimente ca ordine date, istoricii au presupus că evenimentele se găsesc în raporturi de dependenţă faţă de ordine. Luînd însă în consideraţie eve-nimentele în sine şi legătura aceea cu masele, în care se afla toate personalităţile istorice, noi am descoperit că locmai aceste personalităţi istorice şi ordinele date de ele ie găsesc în raporturi de dependenţă faţă de evenimente. I )ovada neîndoielnică a adevărului acestei deducţii o oferă l'nptul că, oricîte ordine ar fi fost date, un eveniment nu poate avea loc dacă n-are şi alte cauze ; dar, de îndată ee se produce un eveniment — oricare ar fi el — atunci, din numărul tuturor voinţelor necontenit exprimate ale dife-

375

ritelor personalităţi, se vor găsi unele care prin sensul lor şi momentul cînd s-au manifestat, vor putea fi raportate la evenimentul respectiv ca fiind ordine date.

După ce am ajuns la această concluzie, putem răs-punde direct şi pozitiv la acele două probleme esenţiale ale istoriei :

1. Ce este puterea politică ? 2. Ce forţă pune în mişcare popoarele ?

1. Puterea politică este un raport stabilit de aşa na tură între o anumită persoană şi celelalte persoane, încît în virtutea lui, această anumită persoană participă cu atît mai puţin -la acţiune, cu cît exprimă mai numeroase pă reri, propuneri şi justificări cu privire la o acţiune co lectivă ce se săvîrşeşte.

2. Acţiunile popoarelor sînt produse nu de puterea po litică, nu de activitatea intelectuală şi nici măcar de îmbi^ narea celor doi factori, cum au crezut istoricii, ci de acti vitatea tuturor oamenilor care iau parte la un eveniment şi care se grupează întotdeauna în aşa fel, încît acei ce au cea mai mare participare nemijlocită la eveniment îşi iau asupra lor cele mai mici răspunderi şi invers.

Din punct de vedere moral, drept cauză a unui eve-niment ni se înfăţişează puterea politică ; din punct de vedere fizic — cei ce se supun puterii. Dar, întrucît ac-ţiunea morală nu poate fi concepută fără acţiune fizică, pricina evenimentelor nu stă nici într-una nici în cealaltă, ci stă doar în unirea acestor două acţiuni.

Sau, cu alte cuvinte, noţiunea de cauză nu este apli-cabilă fenomenului de care ne ocupăm.

în ultimă analiză, păşim înspre tărîmul veşniciei, la acea limită extremă la care ajunge, în orice domeniu al gîndirii, mintea omenească, dacă nu-şi face jucărie din obiectul cercetării ei. Electricitatea produce căldură ; căl-dura produce electricitate. Atomii se atrag ; atomii se resping.

Cînd vorbim de acţiunea simplă a căldurii, electrici-tăţii sau atomilor, nu putem spune pentru ce se produc toate aceste acţiuni şi spunem că se întîmplă aşa pentru că aceasta este natura fenomenelor acestora, pentru că aceasta este legea lor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre fenomenele istoriei. Pentru ce se produc războaiele

376

yi revoluţiile ? Nu ştim. Tot ce ştim e că, pentru săvîrşirea cutârei sau cutărei acţiuni, oamenii se adună într-o anu-mită grupare şi iau cu toţii parte la eveniment ; şi atunci noi zicem că aşa-i natura oamenilor, că asta e o lege.

VIII

DACA ISTORIA AR AVEA DE-A face cu fenomene exterioare, stabilirea acestei legi simple şi evidente ar fi fost de ajuns şi nu am fi avut nimic de adăugat la raţio-namentul făcut. Dar legile istoriei, se referă la om. O părticică de materie nu ne poate spune că ea nu simte de loc puterea atracţiei şi repulsiei şi că atracţia şi repul-sia nu reprezintă ceva real ; dar omul, care constituie obiectul istoriei, ne poate spune direct ; eu sînt liber şi de aceea nu sînt supus legilor.

Prezenţa, chiar şi neformulată, a problemei libertăţii de voinţă a omului, se simte în istorie la fiecare pas.

Toţi istoricii care au gîndit în chip serios au ajuns fără Ifi vrea la această problemă. Contradicţiile şi confuziile Istoriei, drumul greşit pe care merge această ştiinţă, toate M I I la bază doar nerezolvarea acestei probleme.

Dacă voinţa fiecărui om ar fi liberă, adică dacă fiecare i u n ar putea face ce vrea, atunci toată istoria s-ar reduce In un şir de întîmplări fără legătură între ele.

Cînd fie şi numai un singur om din milioanele de oameni ai unui mileniu ar avea posibilitatea să acţioneze liber, adică aşa cum ar vrea el, ar fi evident că o singură icţiune liberă a acestui om, contrarie legilor, ar anula posibilitatea existenţei oricăror legi, pentru întreaga omenire.

Dar dacă există măcar o singură lege care guvernează li tele oamenilor, nu poate exista voinţă liberă, fiindcă Itunci voinţa omului ar trebui să se supună acestei legi.

La contradicţia aceasta se rezumă problema liberului ■rbitru, care a preocupat din cele mai vechi timpuri min-|ile cele mai ascuţite ale omenirii şi care din cele mai vechi Iimpuri a fost pusă în toată însemnătatea ei imensă.

377

Problema stă în faptul că, privind omul ca pe un obiect de observaţie, din indiferent ce punct de vedere — teolo-gic, istoric, etic, filozofic — noi descoperim aceeaşi lege generală a necesităţii, căreia îi este şi el supus ca tot ce există. Privindu-1 însă pe om prin prisma noastră inte-rioară ca pe ceva de care sîntem conştienţi, ne simţim liberi.

Conştiinţa aceasta este un izvor de autocunoaştere cu totul aparte şi neatîrnat de raţiune. Omul se observă pe sine însuşi prin raţiune, dar se cunoaşte numai prin conştiinţă.

Fără conştiinţa de sine nu este de conceput nici o ob-servaţie şi nici o aplicare a raţiunii.

Pentru ca să poată înţelege, observa, trage concluzii, omul trebuie să aibă mai întîi conştiinţa că trăieşte. Omul ia cunoştinţă de sine ca de o fiinţă vie nu în alt chip decît ca de o fiinţă voluntară, adică avînd conştiinţa voin-ţei sale. Voinţa sa, care constituie însăşi esenţa vieţii sale, omul o concepe ca fiind liberă şi nici n-o poate concepe altfel decît ca fiind liberă.

Dacă, supunîndu-se pe sine însuşi observaţiei sale, omul vede că voinţa lui se conduce totdeauna după una şi ace-eaşi lege (fie că el observă necesitatea de a se hrăni, ori activitatea creierului, fie că observă orice altceva), el nu poate înţelege această mereu aceeaşi tendinţă a voinţei sale altfel decît ca pe o limitare a ei. Ceea ce nu ar fi liber nu ar putea fi nici limitat. Voinţa lui îi apare omu-lui ca fiind limitată tocmai fiindcă nu şi-o recunoaşte altfel decît ca fiind liberă.

Spui : nu sînt liber. Dar eu mi-am ridicat şi mi-am lăsat iarăşi jos mîna. Orice om pricepe că răspunsul aceşti nelogic este o dovadă incontestabilă de libertate.

Răspunsul acesta este expresia conştiinţei, care nu este supusă raţiunii.

Dacă conştiinţa libertăţii n-ar fi o sursă aparte dr autocunoaştere, neatîrnată de raţiune, ea s-ar supune ra-ţiunii şi experienţei ; dar, în realitate, o asemenea supu-nere nu are loc niciodată şi este de neconceput.

Un şir de experienţe şi de raţionamente îi arată cărui om că el, ca obiect al observaţiei, este regizat

378

unumite legi, cărora li se supune, şi se ştie că omul nu mccarcă niciodată să lupte cu atracţia universală sau cu impenetrabilitatea corpurilor, o dată ce le-a recunoscut CB legi. Dar acelaşi şir de experienţe şi de raţionamente II arată că deplina libertate, pe care el o recunoaşte în fiinţa sa, nu este posibilă, că fiecare acţiune a omului nti'rnă de organizarea sa, de caracterul său şi de motivele ■ are-1 înrîuresc ; omul, însă, nu se supune niciodată con-cluziilor acestor experienţe şi raţionamente.

Ştiind din experienţă şi din raţionamente că piatra cide în jos, omul crede în acest fapt fără să se mai în-doiască şi aşteaptă, în toate cazurile, ca legea ştiută de d să se împlinească.

Dar, ştiind la fel de neîndoielnic că voinţa lui e supusă unor legi, omul nu crede şi nici nu poate crede acest lucru.

Ori de cîte ori i-ar arăta omului experienţa şi jude-c;ita că, în aceleaşi condiţii şi avînd tot caracterul pe care-1 «re, el va face exact ceea ce a făcut şi altă dată, asta nu-1 împiedică atunci cînd săvîrşeşte pentru a mia oară, pus in aceleaşi condiţii şi avînd tot acelaşi caracter, o acţiune care întotdeauna se termină la fel, nu-1 împiedică să se . 'limtă, fără putinţă de îndoială, tot atît de convins că poate face ce vrea şi cum vrea, ca şi înainte de această experienţă. Orice om, sălbatic ori ajuns la deplina dez-voltare a raţiunii sale, oricît de categoric i-ar demonstra i.iţiunea şi experienţa că nu e cu putinţă să ne închipuim două atitudini diferite în condiţiuni identice, simte că fără de credinţa aceasta absurdă (în care stă în esenţă liber-i.ilea), el nu-şi poate imagina viaţa. Simte că, oricît ar fi de puţin posibilă, libertatea există ; căci, fără de această credinţă în libertatea sa, el nu numai că n-ar putea con-cepe viaţa, dar nici n-ar mai putea trăi o clipă.

N-ar mai putea trăi, fiindcă toate aspiraţiile oameni-lor, toate impulsurile către viaţă, nu sînt decît năzuinţe i fitre un spor de libertate. Bogăţia şi sărăcia, gloria şi ano-nimatul, puterea şi subordonarea, forţa şi slăbiciunea, lănătatea şi boala, cultura şi ignoranţa, munca şi şomajul, îndestularea şi foamea, virtutea şi viciul nu sînt decît i M . u l e înalte sau mai puţin înalte de libertate.

Să ne închipuim un om care să fie lipsit de libertate ; nu putem decît să ni-1 reprezentăm lipsit de viaţă.

379

Cînd ideea de libertate înseamnă pentru raţiune o con-tradicţie tot atît de absurdă ca şi putinţa de a săvîrşi două acţiuni diferite în condiţiile identice, sau ca o acţiune fără nici o cauză, asta nu dovedeşte decît că această con-ştiinţă a libertăţii nu este supusă raţiunii.

Tocmai această cu neputinţă de zdruncinat şi de con-testat conştiinţă a libertăţii, nesupusă nici experienţei şi nici raţiunii, dar pe care toţi gînditorii o recunosc şi toţi oamenii fără excepţie o resimt, această conştiinţă fără de care este de neînchipuit fiinţa umană, conştiinţa libertă-ţii, este reversul problemei.

Omul este o creaţie a atotputernicului, preabunului şi atotştiutorului Dumnezeu. Ce este atunci păcatul, a cărui idee decurge din conştiinţa libertăţii omului ? Aceasta este o problemă de teologie.

Actele oamenilor sînt regizate de legi generale, imuabile, care pot fi exprimate statistic. Atunci, în ce mai constă responsabilitatea omului faţă de societate, respon-sabilitate a cărei noţiune ia naştere din conştiinţa liber-tăţii ? Este o problemă de drept.

Acţiunile omului decurg din caracterul său înăscut şi din cauze ce au înrîurire asupra caracterului. Ce este con-ştiinţa morală — cugetul curat, conştiinţa de binele şi răul făptuit, care izvorăşte şi ea din conştiinţa libertăţii ? Este o problemă a eticii.

Privit în legătură cu viaţa colectivă a omenirii, omul ne apare supus legilor ce guvernează această viaţă. Dar acelaşi om, privit independent de viaţa colectivă, ne apare ca fiind liber. Cum trebuie să fie considerată viaţa trecută a popoarelor şi a omenirii : ca rezultat al acţiunilor libere, sau ca rezultat al acţiunilor nelibere ale oamenilor ? Aceasta este o problemă a istoriei.

Numai în vremea noastră de îngîmfare, în epoca de popularizare a cunoştinţelor, mulţumită celei mai puter-nice arme a ignoranţei — răspîndirea tiparului — pro-blema libertăţii voinţei a fost pusă pe un teren, pe care nu mai poate fi vorba măcar de această problemă. în epoca noastră, majoritatea aşa-ziselor spirite conducă-toare, adică hoarda ignoranţilor, s-a apucat să considere lucrările naturaliştilor, pe care-i preocupă doar o latura a chestiunii, drept o rezolvare a întregii probleme.

380

Suflet şi libertate nu există, fiindcă viaţa omului se manifestă prin mişcarea muşchilor, iar această mişcare a muşchilor este condiţionată de activitatea nervoasă ; su-flet şi libertate nu există, căci cîndva, într-o perioadă ne-cunoscută, noi am scoborît din maimuţă — asta spun, scriu şi tipăresc ei, absolut fără să le treacă măcar prin / ; înd că acum mii şi mii de ani această lege a necesităţii, pe care cu atîta stăruinţă îşi bat capul să o demonstreze ei astăzi prin fiziologie şi zoologie comparată, nu numai cfi era recunoscută de toate religiile şi de toţi cugetătorii, dar nici n-a fost vreodată negată. Ei nu văd că rolul limţelor naturii în această problemă este numai de a ivi ca instrument pentru a lumina o latură a legii icesteia. Căci faptul că din punctul de vedere al obser-vaţiei ştiinţifice raţiunea şi voinţa sînt nişte sectoare ori f.i'cretions 1 ale creierului, şi faptul că omul, urmînd legii i.itierale, a putut să se dezvolte din fiinţe, inferioare, intr-o epocă imemorabilă, nu face decît să clarifice, dintr-o latură nouă, adevărul de mii de ani recunoscut de toate religiile şi teoriile filozofice, şi anume că, din punctul de vedere al raţiunii, omul este supus legilor necesităţii; dar adevărul acesta nu face ca problema noastră să înain-Icze spre rezolvare nici cu grosimea unui fir de păr. Căci uceastă problemă mai are o latură, cea opusă, bazată pe conştiinţa libertăţii.

Problema dacă oamenii au scoborît din maimuţă într-o perioadă de tip necunoscută nouă, ne este la fel de puţin lămurită ca şi problema dacă omul s-a născut dintr-un Imlgăre de pămînt, într-o anumită perioadă de timp (în primul caz X e timpul, în al doilea caz — origina), iar problema chipului în care se împacă conştiinţa libertăţii i unului cu legea necesităţii căreia îi e supus omul nu poate fi rezolvată prin fiziologia şi zoologia comparată, căci la broască, la iepurele de casă şi la maimuţă putem observa numai activitatea neuro-musculară, pe cînd la om, pe lîngă activitatea neuro-musculară, mai observăm şi l 'înştiinţa.

Naturalişt ii şi cei ce l i se închină, care cred că pot ■ ,î rezolve această problemă, sînt asemeni unor tencuitori puşi să tencuiască o parte din zidăria unei biserici şi care,

1 ...secreţiuni...

381

profitînd de absenţa supraveghetorului, ar tencui, din exces de zel, şi ferestrele, şi icoanele, şi schelele, şi zidu-rile încă neconsolidate, şi ar fi încîntaţi, din punctul de vedere al tencuitorului, ce frumos iese totul, uniform şi neted.

IX

IN REZOLVAREA PROBLEMEI libertăţii şi a nece-sităţii, istoria are, faţă de celelalte ramuri ale ştiinţei care au căutat să rezoK'e această problemă, avantajul că, pen-tru ea, problema aceasta nu se referă la natura însăşi a voinţei omului, ci la ideea manifestării acestei voinţe, în trecut şi în condiţii date.

Istoria apare, în rezolvarea acestei probleme, în com-parţie cu celelalte ştiinţe, în situaţia unei ştiinţe experi-mentale faţă de ştiinţele teoretice.

Istoria are ca obiect nu voinţa însăşi a omului, ci doar ideea noastră despre ea.

De aceea, pentru istorie nu există, aşa cum există pentru teologie, etică şi filozofie, misterul de nedezlegat al îmbinării libertăţii cu necesitatea. Istoria nu ia în con-siderare decît ideea despre viaţa omenească în care unifi-carea acestor două poziţii antinomice s-a şi produs.

în viaţa reală, fiecare eveniment istoric, fiecare ac-ţiune omenească poate fi înţeleasă foarte limpede şi pre-cis, fără resimţirea celei mai neînsemnate contradicţii, în ciuda faptului că fiecare eveniment este văzut, în parte ca fiind liber, şi în parte ca fiind supus legii necesităţii.

Pentru a rezolva problema modului în care se îmbină libertatea cu necesitatea şi a şti în ce constă conţinutul acestor două noţiuni, filozofia istoriei poate şi trebuie să meargă pe calea opusă celei pe care apucă celelalte ştiinţe. în loc ca, după definirea conţinutului noţiunilor de libertate şi necesitate, să introducă în definiţiile sta-bilite fenomenele vieţii, istoria trebuie să extragă din mulţimea imensă a fenomenelor ce cad sub jurisdicţia ei şi care apar întotdeauna ca dependente de libertate şi de

382

necesitate, tocmai definiţia acestor concepte de libertate i necesitate.

Orice acţiune colectivă sau individuală am lua în con- ulerare, n-am putea-o înţelege altfel decît ca pe un pro-

dus, parte al libertăţii omului, parte al legilor necesităţii. Fie că vorbim de migraţiuni de popoare şi de năvăliri

li.a'bare, de ordinele lui Napoleon al III-lea, fie că vorbim «le actul săvîrşit acum o oră de un om oarecare, ce şi-a ales din mai multe direcţii posibile una anumită pentru plimbarea lui, noi nu vedem în aceste fapte nici cea mai neînsemnată contradicţie. Măsura libertăţii şi necesităţii cuc a condus actele acestor oameni nu este bine precizată.

Foarte adeseori, reprezentarea unei libertăţi mai mari ■ ■ n i mai mici diferă după punctul de vedere din care pri-v i m fenomenul ; dar orice acţiune omenească ne apare întotdeauna şi în chip egal alcătuită dintr-o anumită îm-binare a libertăţii cu necesitatea. în fiecare act pe care îl luăm în considerare, noi vedem o părticică anumită de li licitate şi o părticică anumită de necesitate. Şi, întot-deauna, cu cît vedem într-un act, oricare ar fi el, mai multă libertate, cu atît vedem în el mai puţină necesitate ; i cu cît vedem un grad mai mare de necesitate, cu atît libertatea scade.

Raportul între libertate şi necesitate, descreşte sau creşte după punctul de vedere din care este privit actul ; dar acest raport rămîne totdeauna invers proporţional. Un om care, înecîndu-se se agaţă de un altul şi-1 trage şi pe el la fund, o mamă flămîndă care nu mai are lapte pentru copil şi care fură de-ale mîncării, sau un om de-prins cu disciplina, care omoară în front, din ordin, pe un altul, lipsit de apărare, apar mai puţin vinovaţi, adică mai puţin liberi şi mai supuşi legii necesităţii, pentru acela care cunoaşte condiţiile în care s-au aflat aceşti oameni, şi apar mai liberi pentru acela care nu ştie că primul se îneca şi el, că mama era flămîndă, că soldatul era în front şi aşa mai departe. Tot aşa un om care, cu douăzeci de . in i în urmă a săvîrşit un omor, iar pe urmă a dus o viaţă paşnică trăind fără pată în mijlocul societăţii, ne apare ca fiind mai puţin vinovat ; fapta sa este mai supusă legii necesităţii pentru cel care o ia în considerare după două- de ani şi mai liberă pentru acela care ar lua -o în

383

considerare a doua zi după ce a fost săvîrşită. Şi tot aşa, orice act al unui nebun, al unui beţiv, sau al unui om surescitat, apare ca fiind mai puţin liber şi mai supus necesităţii cînd cunoşti starea sufletească a făptaşului, şi ca fiind mai liber şi mai puţin necesar cînd nu cunoşti toate acestea. în toate aceste cazuri, ideea noastră despre libertate se lărgeşte sau se strîmtează şi, respectiv, noţiu-nea de necesitate se strîmtează ori se lărgeşte după punctul de vedere din care este considerat actul. Aşa că, cu cit necesitatea ne apare mai mare, cu atît libertatea ne apare mai mică. Şi invers.

Religia, judecata sănătoasă a omenirii, ştiinţele juri-dice şi însăşi istoria înţeleg în acelaşi fel acest raport dintre necesitate şi libertate.

Toate cazurile, fără nici o excepţie, în care se lărgeşte ori se strîmtează ideea noastră despre libertate şi nece-sitate, se întemeiază numai pe trei considerente :

1) Raportul celui ce săvîrşeşte actul cu lumea exte rioară,

2) cu timpul şi 3) cu cauzele care au produs actul. Primul considerent este raportul mai mult sau mai

puţin vizibil al omului cu lumea exterioară, ideea mai mult sau mai puţin clară a locului bine delimitat pe care-1 ocupă fiecare om în raport cu tot ceea ce există o dată cu el. Acest considerent face să ni se pară evident faptul că omul care se îneacă e mai puţin liber şi mai supus necesităţii, decît omul care are pămîntul sub picioare ; este considerentul pentru care actele unui om care tră-ieşte în legătură strînsă cu alţi oameni într-un oraş foarte populat, actele unui om legat de o familie, de o slujbă, de o întreprindere, ne apar incontestabil mai puţin libere şi mai supuse legii necesităţii decît actele unui om izolat, în singurătate.

Dacă luăm în considerare omul singur, fără raportu-rile dintre el şi tot ce-1 înconjoară, atunci fiecare act al lui ne apare ca fiind liber. Dar dacă observăm măcar unul, oricare ar fi el, din raporturile sale cu ceea ce-1 încon-joară, dacă vedem legătura lui cu orice ar fi să fie, cu un om care discută cu el, cu o carte pe care o citeşte, cu munca pe care o face, sau chiar cu aerul ce-1 înconjoară, ori pînă şi cu lumina care cade pe obiectele din jurul lui,

.384

noi vedem că fiecare din aceste condiţii îl înrîureşte şi II conduce cel puţin o latură a activităţii. Şi, în măsura ni care vedem aceste înrîuriri, scade reprezentarea noastră ilcspre libertatea lui şi creşte reprezentarea noastră despre necesitatea căreia îi e supus.

2) Al doilea motiv este : raportul vremelnic, vizibil ntr-un grad mai mare sau mai mic, dintre om şi lume : noţiunea mai mult sau mai puţin clară a locului pe care nclivitatea unui om o ocupă în timp. Este motivul pentru care păcatul primului om, ce a avut drept urmare geneza neamului omenesc, ne apare, în chip vădit, ca un act mai puţin liber decît căsătoria unui om al zilelor noastre. Este motivul pentru care viata şi activitatea unor oameni care ni trăit cu secole în urmă, viaţă care are cu mine o legă-Lură stabilită prin timp, nu-mi poate apărea într-atît de liberă ca viaţa contemporană, ale cărei consecinţe îmi sînt încă necunoscute.

Cîtimea reprezentării noastre despre o libertate şi o necesitate mai mari sau mai mici în acest raport, depinde de intervalul de timp mai mare sau mai mic, scurs de la s.ivîrşirea unei fapte pînă la judecata ce o facem cu pri-vire la ea.

Dacă iau în considerare actul săvîrşit de mine cu o clipă mai înainte, în aproximativ aceleaşi condiţii în care mă aflu şi acum, actul meu mi se pare în chip neîndoios liber. Dar dacă apreciez un act săvîrşit de mine acum o lună, atunci, de îndată ce mă aflu în alte condiţii, voi recunoaşte fără să vreau că, dacă actul acesta n-ar fi fost săvîrşit, multe evenimente folositoare, plăcute şi chiar necesare, ce au decurs din actul meu, n-ar mai fi avut loc. Dacă mă duc cu gîndul la un act şi mai vechi, de acum zece ani sau mai bine, atunci consecinţele actului meu îmi vor apărea încă şi mai evidente ; şi mi-ar fi greu să-mî închipui ce-ar fi fost, dacă n-ar fi fost săvîrşit acest act. Cu cît îmi voi scoate amintirile dintr-un timp mai înde-părtat sau cu cît voi încerca să-mi judec anticipat actele, ceea ce este acelaşi lucru, cu atît aprecierile mele asupra libertăţii actului meu vor deveni mai îndoielnice.

Exact aceeaşi progresie a convingerii despre parti-ciparea voinţei libere în treburile generale ale omenirii, (i găsim şi în istorie. Un eveniment întîmplat în vremea

385

noastră ne apare în chip neîndoielnic ca produs al tutu-ror oamenilor cunoscuţi ; dar unui eveniment mai înde-părtat îi putem vedea urmările de neocolit, iar în fără de ele nu ne mai putem închipui nimic altceva. Şi cu eît ne adîncim în trecut cu cercetarea evenimentelor, cu atît ele ne apar mai puţin libere.

Războiul austro-prusian ne apare ca o urmare neîn-doielnică a acţiunilor vicleanului Bismarck, şi aşa mai departe.

Războaiele napoleoniene ni se mai înfăţişează încă, deşi e întrucîtva neîndoielnic, ca produse ale voinţei unor eroi ; dar în cruciade am ajuns să vedem un eveniment ce-şi are locul lui bine delimitat în istoria modernă â Europei şi fără de care ea nu poate fi înţeleasă, cu toate că, pentru cronicarii cruciadelor, acest eveniment a apărut doar ca un produs al voinţei cîtorva persoane. Cînd este vorba de migraţiuni de popoare, nimănui nu-i mai trece prin cap în epoca noastră că înnoirea lumii europene ar fi atîrnat de voinţa lui Atila. In istorie, cu cît ne luăm obiectul observaţiei dintr-un trecut mai îndepărtat, cu atît devine mai îndoielnică libertatea oamenilor ce-au produs evenimentele şi cu atît devine mai evidentă legea necesităţii.

3) Al treilea considerent este comprehensibilitatea mai mare sau mai mică a acelei nesfîrşite înlănţuiri de cauze care constituie o inevitabilă cerinţă a raţiunii, şi în care orice fenomen inteligibil — şi prin urmare orice acţiune a omului — trebuie să-şi aibă locul său precis, ca o con-secinţă a acţiunilor care l-au precedat şi ca o cauză a celor care urmează.

Acesta este cinsiderentul pentru care acţiunile noastre si ,ale altor oameni ne apar, pe de o parte cu atît mai libere şi mai puţin supuse necesităţii, cu cît ne sînt mai cunoscute legile fiziologice, psihologice şi istorice extrase din observaţie, legi cărora le e supus omul, şi cu cît cauza fiziologică, psihologică sau istorică a acţiunii este cerce-tată de noi mai just; pe de altă parte, ele ne apar astfel cu cît este mai simplu însuşi actul observat şi cu cît sînt mai puţin complicate caracterul şi mintea celui ale cărui acte le luăm în considerare.

386

Cînd nu pricepem absolut de fel pricinile actului — fie ic vorba de o faptă rea, de una bună sau de una indi-liTontă din punctul de vedere al binelui şi al răului — în «cest fel de acte distingem cea mai mare doză de liber tate, în cazul că e o faptă rea, vom cere, mai presus de mice, pedeapsa ; în caz că e o faptă bună, o vom preţui i u . II presus de orice. în caz că e un act indiferent la bine i rău, vom recunoaşte în el cea mai largă individuali-tnte, originalitate şi libertate. Dar dacă măcar una din nenumăratele cauze ne devine cunoscută, vom începe să il i . stingem o anumită doză de necesitate şi vom cere mai I ni l i n ca fapta rea să fie pedepsită, vom recunoaşte mai pii( i n merit în fapta cea bună şi mai puţină libertate în fapta care ni se păruse originală. Faptul că vinovatul a fost (•roscut într-un mediu de răufăcători îi atenuează vina. Abnegaţia unui tată, a unei mame, abnegaţia care între vede posibilitatea recompensei este mai de înţeles decît II abnegaţie nemotivată şi de aceea par să merite mai puţină simpatie, pare mai puţin liberă. întemeietorul unei secte, al unui partid, un inventator ne uimeşte mai puţin atunci cînd ştim cum şi prin ce i-a fost netezit dru mul activităţii respective. Dacă dispunem de o serie res pectabilă de experienţe, dacă puterea noastră de obser vaţie este mereu îndreptată spre aflarea de corelaţii mire cauze şi efecte, în acţiunile oamenilor, atunci ele ne apar cu atît mai supuse necesităţii şi cu atît mai puţin libere, cu cît legăm mai just efectele de cauze. Dacă acţiunile luate în considerare sînt simple şi sînt foarte numeroase, atunci ideea noastră despre necesitatea lor va II şi mai completă. Fapta necinstită a unui om care este fiul unui tată necinstit, purtarea josnică a unei femei ajunsă într-un anumit mediu, revenirea la beţie a unui l>e(iv, şi altele la fel, sînt fapte ce ne apar cu atît mai puţin libere, cu cît cauzele lor ne sînt mai de înţeles. Şi dncă omul a cărui acţiune o privim stă pe treapta cea mai de jos a dezvoltării mintale, cum ar fi un copil, un nebun ori un tîmpit, atunci noi, cunoscînd cauzele actului şi simplitatea caracterului şi a minţii, vedem în el o doză atît de mare de necesitate şi o atît de redusă libertate, ineîi din momentul în care aflăm cauza care trebuie să producă actul, noi îl şi putem prezice.

387

Pe aceste trei considerente exclusiv se întemeia principiul iresponsabilităţii şi circumstanţele atenuant existente în toate legislaţiile. Responsabilitatea ne apa mai mare sau mai mică după cum cunoaştem mai cor plet sau mai incomplet împrejurările în care a fost omul a cărui faptă se discută, după cum timpul, ce s-a scurs între săvîrşirea actului şi aprecierea lui, este mai lung sau mai scurt, şi după cum pătrundem mai adînc sau mai superficial cauzele ce l-au produs.

X

AŞADAR, REPREZENTAREA NOASTRĂ despre li-bertate şi necesitate scade şi creşte treptat, în raport cu mai strînsa ori mai redusa legătură cu lumea exterioară, în raport cu perspectiva mai apropiată sau mai depărtată în timp, şi în raport cu mai marea sau mai mica lui depen-denţă de cauze, raporturi înăuntrul cărora analizăm un fenomen din viaţa unui om.

Deci, dacă considerăm un om într-o situaţie în care legătura sa cu lumea exterioară este cunoscută în cel mai înalt grad, timpul scurs între momentul aprecierii şi cel al săvîrşirii faptei e cel mai lung, iar cauzele actului sînt dintre cele mai comprehensibile, atunci vom obţine reprezentarea celei mai puternice necesităţi şi a celei mai reduse libertăţi. Dacă însă privim omul în cea mai slabă dependenţă a lui de condiţiile externe, dacă actul său a fost săvîrşit în momentul cel mai apropiat de prezent, iar cauzele actului său sînt incomprehensibile, atunci obţinem reprezentarea celei mai slabe necesităţi şi a celei mai mari libertăţi.

Dar nici într-un caz, nici într-altul, oricît ne-am schimba punctul de vedere, oricît ne-am lămuri legătura dintre om şi lumea exterioară, sau oricît de accesibilă ni s-ar părea această legătură, oricît am prelungi sau am scurta timpul scurs, oricît de inteligibile sau de neinteli-gibile ar fi pentru noi cauzele, nu vom ajunge nicicînd să ne imaginăm, nici o libertate totală, nici o necesitate totală.

388

1) Oricît ne-am reprezenta omul scos de sub influenţa lumii exterioare nu vom ajunge niciodată la noţiunea libertăţii în spaţiu. Orice acţiune a unui om este în mod inevitabil condiţionată de însuşi trupul său şi de ceea ce-1 înconjoară. Ridic mîna şi o las în jos. Acest act mi se pare liber ; dar întrebîndu-mă dacă aş fi putut s-o ridic în muie direcţie, văd că am ridicat mîna în direcţia în care lini stăteau în cale, pentru această acţiune, cele mai mici Medici atît din partea corpurilor înconjurătoare, cît şi din lintea constituţiei mele fizice. Dacă din toate direcţiile (osibile am ales una, am ales-o fiindcă în această direcţie ivem cele mai puţine dificultăţi. Pentru ca acţiunea să ie liberă, se cere ca ea să nu întîlnească nici un obstacol, 'entru a ne putea închipui un om liber, ar trebui să ni-1 închipuim în afară de spaţiu, ceea ce este o imposibilitate fvidentă.

2) Oricît am apropia momentul aprecierii de cel al l&vîrşirii unei fapte, nu vom ajunge niciodată la noţiunea de libertate în timp. Căci, dacă iau în considerare un act Nfivîrşit cu o clipă înainte, trebuie să recunosc totuşi nelibertatea lui, întrucît faptul este încătuşat de momentul în care a fost săvîrşit. Pot eu să-mi ridic mîna ? Mi-o ridic ; dar mă întreb : aş fi putut eu oare să n-o ridic în clipa aceea gata depăşită ? Şi spre a mă convinge de aceasta, In momentul următor nu mai ridic mîna. Dar n-am mai putut să n-o ridic în acel moment, cînd mi-am pus pro blema libertăţii gestului meu. A trecut un timp, pe care nu stă în puterea mea să-1 opresc, iar mîna pe care am ridicat-o şi aerul în care am făcut mişcarea nu mai sînt uerul care mă înconjoară acum şi nici mîna pe care n-o mai mişc. Momentul în care s-a săvîrşit mişcarea dintîi ' s i e ireversibil şi în momentul acela eu am putut face o singură mişcare ; indiferent ce mişcare aş fi făcut, miş carea aceasta nu putea fi decît una singură. Faptul că, în momentul următor, n-am ridicat mîna, nu dovedeşte că . r . fi putut să n-o ridic. Şi, fiindcă mişcarea mea într-un anumit moment nu putea fi decît una într -un moment dat, ea nu putea fi alta. Pentru a ne-o reprezenta liberă, ur trebui să ne-o reprezentăm în prezent, în trecut şi în viitor, adică în afară de timp, ceea ce este o imposibi litate.

389

3) Oricît ar spori greutatea înţelegerii unei cauze, nicio-dată nu vom ajunge la reprezentarea libertăţii totale, adică la suprimarea cauzei. Oricît de inaccesibilă ar fi pentru noi cauza expresiei unei voinţe în oricare din faptele noastre sau ale altora, prima exigenţă a minţii noastre rămîne presupunerea şi căutarea cauzelor, fără de car6 nu poate fi gîndit nici un fenomen. îmi ridic mîna cu in-tenţia de a face un act necauzat, dar faptul că vreau să săvîrsesc un act care să nu aibă nici o motivare este chiar el cauza actului meu.

Dar, chiar dacă ne-am închipui un om cu totul inper-meabil la orice influenţe, dacă i-am privi numai actul instantaneu din momentul prezent şi dacă am presupune că el nu este provocat de nici o cauză, tot ar trebui să admitem un rest infinit de mic de necesitate egal cu zero şi nici atunci nu am ajunge la noţiunea de completă liber-tate a omului : căci o fiinţă care n-ar mai suferi influ-enţa lumii exterioare, o fiinţă ce s-ar afla în afară de timp şi în independenţă faţă de orice cauze, nu ar mai putea fi om.

Tot aşa, noi nu ne putem niciodată reprezenta o ac-ţiune omenească ce s-ar produce fără participarea liber-tăţii şi ar fi supusă numai legii necesităţii.

1) Oricît ar spori pentru noi cunoaşterea condiţiilor spaţiale în care se găseşte omul, ea nu poate fi niciodată completă, întrucît numărul acestor condiţii este tot atît de nesfîrşit de mare ca şi spaţiul infinit. De aceea, de îndată ce nu sînt defenite toate condiţiile şi toate influenţele ce se exercită asupra omului, nu există nici necesitate totală, ci există doar o anumită doză de libertate.

2) Oricît am prelungi perioada de timp dintre momen tul săvârşirii faptului pe care-1 luăm în consideraţie şi momentul cînd îl judecăm, perioada aceasta va fi tot infinită, iar timpul este infinit ; de aceea şi din ac unghi, nu poate exista vreodată necesitate totală.

3) Oricît de accesibil ar fi lanţul de cauze a trib vreunei fapte oarecare, nu-1 vom putea cunoaşte nicio dată în întregime, de vreme ce el este infinit şi, prin ur mare, o dată mai mult nu vom putea ajunge nicicîncî o necesitate totală.

390

Dar, pe lîngă aceasta, chiar dacă, admiţînd un rest de minimă necesitate egală cu zero, am recunoaşte în vreun riv/. oarecare, cum ar fi de pildă cazul unui muribund, al unui foetus ori al unui idiot, o lipsă totală de libertate, prin acest fapt chiar, noi am nimici însăşi noţiunea de (im, noţiune pe care o analizăm ; fiindcă, în momentul în

e nu mai există liber tate nu mai există nici om. Şi do aceea, reprezentarea unei acţiuni omeneşti, supusă i'xclusiv legii necesităţii, fără o cît de mică rămăşiţă de libertate, este tot atît de imposibilă ca şi reprezentarea unei acţiuni complet libere.

Deci, spre a ne putea închipui o acţiune omenească dupusă numai legii necesităţii, total lipsită de libertate, ur trebui să admitem cunoaşterea unui număr infinit de 11 undiţii spaţiale, o perioadă de timp infinit de mare şi o ■ crie cauzală infinită.

Spre a ne putea închipui un om absolut liber , care ■ i nu fie supus legii necesităţii, ar trebui să ni-1 închipuim Miigur, în afară de spaţiu, în afară de timp şi indepen-dent de cauze.

în primul caz, dacă necesitatea ar fi posibilă fără libertate, ani ajunge la o definire a legii necesităţii toc-mai prin aceeaşi necesitate, adică la o formă fără con-ţinut.

în al doilea caz, dacă libertatea ar fi posibilă fără nece-nltate, am ajunge la o libertate necondiţionată şi în afară de spaţiu, timp şi cauzalitate, libertate care, tocmai pentru I ; I ar fi necondiţionată şi nu ar fi limitată de nimic, ar urma să fie nimic, sau doar conţinut fără formă.

Am ajunge în general la cele două temeiuri pe care constituie întreaga concepţie despre lume a omului :

li esenţa ininteligibilă a vieţii şi la legile care definesc Această esenţă.

Raţiunea spune : 1) Spaţiul cu toate formele ce-i dau .1 fişarea — adică materia — este infinit şi nu poate

h conceput într-altfel. 2) Timpul este o mişcare infinită, i nici un moment de repaus şi nu poate f i conceput

II ii i-altfel. 3) Legătura dintre cauze şi efecte nu are început şi nu poate avea sfîrşit.

Conştiinţa spune : 1) Eu sînt singur, iar tot ce există nu c aIIceva decît eu ; prin urmare, eu includ spaţiul ;

2) eu măsor timpul ce se scurge prin clipa prezentă imuabilă în care eu singur mă recunosc vieţuind ; prin urmare, eu sînt în afară de timp şi 3) eu sînt în afară de cauzalitate, fiindcă eu mă simt cauză a tuturor manifes-tărilor vieţii mele.

Raţiunea e expresia legilor necesităţii. Conştiinţa t expresia esenţei liberătăţii.

Libertatea, care nu e prin nimic limitată, este esenţa vieţii în conştiinţa umană. Necesitatea lipsită de conţinut este raţiunea omenească cu cele trei forme ale ei.

Libertatea este ceea ce se ia în consideraţie. Necesita-tea este cea care ia în consideraţie. Libertatea est conţinut. Necesitatea este formă.

Numai prin dezbinarea acestor două izvoare ale cunoaşterii, aflate între ele în acelaşi raport care există între formă şi conţinut, se ajunge la noţiuni luate aparte şi din această pricină incomprehensibile, de libertate şi de necesitate, noţiuni care se exclud reciproc.

Numai prin îmbinarea lor putem ajunge la o idei limpede despre viaţa omului.

In afară de aceste două noţiuni, care îmbinate se definesc reciproc, ca formă şi conţinut, nu este cu putinţă nici o reprezentare a vieţii.

Tot ceea ce ştim noi cu privire la viaţa oamenilor este doar un anumit raport dintre libertate şi necesitate, adică dintre conştiinţă şi legile raţiunii.

Tot ceea ce ştim noi despre lumea exterioară, lumea naturii, este doar un anumit raport dintre forţele naturii şi necesitate, sau dintre esenţa vieţii şi legile raţiunii.

Forţele vitale ale naturii sălăşluiesc în afară de noi, noi n-avem conştiinţa lor ; numim aceste forţe : gravi taţie, inerţie, electricitate, vitalitate ş.a.m.d. ; dar de forţa vitală a omului avem conştiinţă şi-i dăm numele de libertate.

Dar, întocmai aşa cum forţa gravitaţiei, de neînţeles în sine şi pe care orice om o simte, devine inteligibilă pentru noi numai în măsura în care cunoaştem legile necesităţii în care ea se încadrează (de la teza primitivă că toate corpurile au greutate şi pînă la legile lui Newton) tot astfel şi forţa libertăţii, de neînţeles în sine şi a cărei conştiinţă o are fiecare, devine inteligibilă numai în măsură în care cunoaştem legile necesităţii, în care se încadrează

392

ea (începînd cu înţelegerea faptului că fiecare om e ritor şi pînă la înţelegerea celor mai complexe legi

economice sau istorice). Orice conştiinţă e doar o încadrare a esenţei vieţii în

legile raţiunii. Libertatea umană se deosebeşte de orice altă forţă prin

faptul că de forţa aceasta omul e conştient ; dar, pentru raţiune, libertatea nu se deosebeşte prin nimic de oricare •ltă forţă. Forţa gravitaţiei, electricitatea, ori afinitatea chimică, se deosebesc între ele doar prin faptul că fiecare d in aceste forţe este altfel definită de către raţiune. Tot aşa, pentru raţiune, forţa libertăţii umane se deosebeşte de celelalte forţe ale naturii numai prin definiţia pe care l-o dă raţiunea. Iar libertatea fără necesitate, adică fără legile raţiunii care o defineşte, nu se deosebeşte cu nimic de gravitaţie, de căldură sau de viaţa vegetală — ea este pentru raţiune doar o momentană şi nedefinită senzaţie n vieţii.

Şi aşa cum esenţa de nedefinit a forţei ce mişcă corpu-r ile cereşti, esenţa cu neputinţă de definit a forţei calorice «nu electricităţii, a forţei afinităţii chimice sau a forţei vitale, constituie obiectul astronomiei, al fizicii, alchimiei, II I botanicei, al zoologiei etc, tot aşa esenţa forţei libertăţii constituie obiectul istoriei. Dar, întocmai cum obiectul fie-cărei ştiinţe în parte este cîte o manifestare a acestei esenţe necunoscute a vieţii, esenţa acesteia însăşi putînd constitui numai obiectul metafizicii — tot astfel manifestarea forţei libertăţii omeneşti în condiţii de spaţiu, timp şi cauzali-late, constituie obiectul istoriei, pe cînd libertatea însăşi rftmîne obiectul metafizicii.

în ştiinţele biologice numim ceea ce cunoaştem, lege n necesităţii, iar ceea ce nu ne e cunoscut, forţă vitală. Această forţă vitală este doar expresia laturii rămase necunoscute din ceea ce ştim despre esenţa vieţii.

Tot aşa stau lucrurile şi cu istoria : ceea ce ne este cunoscut intră în categoria legilor necesităţii ; iar ceea re nu cunoaştem numim libertate. Pentru istorie, liberta-tca este doar expresia a ceea ce rămîne necunoscut din ceea ce ştim despre legile vieţii umane.

393

XI

ISTORIA IA ÎN CONSIDERARE manifestările libertă-ţii omului în funcţie de lumea exterioară, de timp şi de | cauzalitate, adică defineşte această libertate prin legile; raţiunii ; de aceea istoria numai într-atît este ştiinţăjj întrucît libertatea aceasta este definită prin legile raţiunii» j

Pentru istorie, să recunoască libertatea umană ca o forţă ce poate înrîuri evenimentele istorice, aşadar % pe forţa ce nu se supune legilor, ar fi acelaşi lucru capen-j tru astronomie să recunoască o forţă liberă a mişcărjO corpurilor cereşti.

Această recunoaştere ar anula posibilitatea existenţei legilor, adică a oricărei cunoştinţe. Dacă există măcar un singur corp care să se mişte liber, atunci nu mai există, legile lui Kepler şi ale lui Newton şi nu mai există nici o reprezentare a mişcării corpurilor cereşti. Dacă există măcar o singură faptă omenească liberă, atunci nu mai există nici o lege a istoriei şi nici o putinţă de reprezentare a evenimentelor istorice.

Pentru istorie există linii de mişcare ale voinţelor umane, cu unul din capete pierdut în necunoscut, iar. celălalt capăt evoluînd în spaţiu, în Kmp şi în dependenţa cauzală a conştiinţei libertăţii umane în clipa prezentă

Cu cît cîmpul acesta al evoluţiei ni se deschide me larg dinaintea ochilor, cu atît legile evoluţiei ne apar mai evidente. A dibui şi a defini aceste legi constituie sarcine istoriei.

Din punctul de vedere din care îşi priveşte astăzi ştiinţa obiectul, pe drumul pe care ea merge acum, căutînd cauzele fenomenelor în voinţa liberă a oameni-lor, nu mai este posibilă formularea de legi, fiindcă oricât am limita libertatea oamenilor, din moment ce am recunoscut-o ca o forţă nesupusă legilor, existenţa oricărei legi nu mai e posiblă.

Numai limitînd această libertate la infinit, adică luînd-o drept o mărime infinit mică, ne vom încredinţa de totala inaccesibilitate a cauzelor ; şi atunci istoria, în loc să caute cauze, îşi va propune sarcina de a căuta legi.

394

Căutarea acestor legi s-a început de mult şi noile metode de gîndire, pe care trebuie să şi ie însuşească istoria, se elaborează concomitent cU autonimicirea spre care merge vechea istorie, atuncea cînd fragmentează şi iarăşi fragmentează cauzele fenomenelor.

Pe acest drum au mers toate ştiinţele umane. Ajungînd la infinitul mic, matematica — cea mai exactă dintre ştiinţe — abandonează procesul fărâmiţării şi abordează un nou proces, acela al însumării necunoscutelor, mărimi-lor infinitezimale. Părăsind noţiunea de cauză, mate-matica, caută legea, adică proprietăţile comune tuturor clementelor infinitezimale necunoscute. .,

Chiar dacă sub alte forme, pe acelaşi drum de gîndire nu mers şi celelalte ştiinţe. Cînd Newton a formulat logea gravitaţiei el n-a spus că soarele ori pămîntul ar avea proprietatea de a atrage ; a spus doar că orice corpuri, de la cele mai mari pînă la cele mai mici, par a avea proprietatea de a se atrage reciproc, adică, lăsînd la o parte problema cauzei mişcării corpurilor, a formulat o proprietate comună tuturor corpurilor, de la cele infinit de mari pînă la cele infinit de mici. Acelaşi lucru îl fac ştiinţele naturale : lăsînd la o parte problema cauzelor, de caută legile. Pe acelaşi drum se găseşte şi istoria. Şi dacă istoria are ca obiect studiul evoluţiei popoarelor şi a omenirii şi nu descrierea unor episoade din viaţa oame-nilor, ea va trebui să lase la o parte problema cauzelor ţii să caute legile comune tuturor acelor infinit de mici elemente de libertate, legate toate între ele în chip indi-solubit

XII

DE CÎND A FOST SCORNIT şi demonstrat sistemul lui Copernic, o singură teză, aceea că nu soarele, ci pămîntul se învîrteşte, a fost de ajuns pentru a se reduce la zero toată cosmografia celor vechi. S-ar fi putut ca, i espingînd sistemul nou, să fie menţinută vechea

395

concepţie despre mişcarea corpurilor ; dar, admiţînd că nu era de respins, nu mai putea fi posibilă, pare-se, continuarea studiului lumilor lui Ptolemeu. Cu toate acestea, chiar şi după descoperirea lui Copernic, lumile lui Ptolemeu au continuat să fie studiate vreme îndelungată.

De cînd s-a spus şi s-a demonstrat că numărul naşteri-lor sau al crimelor se supune unor legi matematice şi că anumite condiţii geografice şi politico-economice determină un anumit fel de guvernare, că anumite rapor-turi dintre populaţie şi teritoriu determină unele mişcări ale poporului — de atunci au fost nimicite în esenţa lor bazele pe care se clădea istoria.

S-ar fi putut ca, respingînd noile legi, să se menţină vechea concepţie a istoriei, dar nerespingîndu-le nu se mai putea continua cu studiul evenimentelor istorice considerate ca nişte rezultate ale liberei voinţe omeneşti. Căci, dacă o formă de guvernămînt s-a instaurat, sau dacă o acţiune a unui popor s-a săvîrşit ca urmare a unor condiţii geografice, etnografice sau economice, atunci voinţa acelor oameni pe care îi considerăm ca autori ai instaurării acelei forme de guvernămînt sau ai acelei acţiuni, nu mai poate fi cosiderată drept cauză.

între timp însă, vechea istorie continuă să fie studiată cu aceleaşi legi ale statisticii, ale geografiei, ale econo-miei politice, ale filologiei comparate şi ale geologiei, care sînt în contradicţie directă cu principiile ei.

Lungă şi îndîrjită a fost în filozofia naturii lupta dintre vechea şi noua concepţie. Teologia stătea de strajă, păzind concepţia veche şi învinuind-o pe cea nouă că nesocoteşte revelaţia. Dar cînd adevărul a biruit, teologia s-a situat tot atît de ferm pe poziţia nouă.

La fel de lungă şi îndîrjită e în vremea noastră lupta dintre vechea şi noua concepţie a istoriei şi tot aşa veghează teologia alături de concepţia cea veche, con-tinuînd să o învinuiască pe cea nouă că nesocoteşte revelaţia.

în ambele cazuri, atît de o parte cît şi de cealaltă, lupta aţîţă pasiuni şi înnăbuşă adevărul. De o parte se mani-festă temeri şi regrete pentru toată construcţia, operă de veacuri; de cealaltă parte intervine pasiunea distrugerii.

396

Cei care se împotriveau adevărului provenit din filozofia naturii credeau că prin recunoaşterea, acestui .mt'văr s-ar distruge credinţa în Dumnezeu, în despărţirea apelor de uscat, în minunea lui Iisus Navi. Cei care luau apărarea legilor lui Copernic şi legilor lui Newton — Voltaire de pildă — credeau că legile astronomiei distrug H'ligia, şi Voltaire întrebuinţa legile gravitaţiei ca pe o in mă împotriva religiei.

Tot aşa şi astăzi sînt oameni care cred că e destul sa cunoşti legea necesităţii şi se distruge ideea de suflet, noţiunile de bine şi de rău şi toate instituţiile de stat ori icleziastice întemeiate pe aceste idei.

Şi astăzi, ca pe vremea lui Voltaire, nişte apărători Rtchemaţi ai legii necesităţii folosesc această lege ca pe o armă împotriva religiei ; dar, întocmai cum a fost cazul i cu legile lui Copernic, în astronomie, legea necesităţii in istorie nu numai că nu distruge, dar chiar întăreşte temelia pe care se sprijină instituţiile de stat şi cele •cleziastice.

întocmai ca în problemele de astronomie odinioară, Mtăzi în probleme de istorie, toată deosebirea în concepţii i.i ' Întemeiază pe recunoaşterea sau nerecunoaşterea unită-ţ i i absolute care serveşte de etalon pentru fenomenele vizibile. în astronomie, aceasta era imobilitatea pămîntu-In i ; în istorie — independenţa individului, adică libertatea.

După cum în astronomie greutatea de a recunoaşte mişcarea pămîntului consta în faptul că trebuia să se H nunţe la sentimentul nemijlocit al imobilităţii pămîntu-lui şi la sentimentul la fel de nemijlocit al mişcării pla-netelor, tot aşa în istor ie, greutatea de a recunoaşte ' l ' pcndenţa individului de legile spaţiului, timpului şi cauzalităţii, stă în necesitatea de a renunţa la sentimen-l u l nemijlocit al independenţei eului. Dar, după cum în • i'.lmnomie noua concepţie spune : „E adevărat că nu llmţim mişcarea pămîntului, dar, dacă admitem nemişca-i r n lui, ajungem la absurd, iar dacă-i admitem mişcarea, ! " ■ (are n-o simţim, ajungem la legi", tot aşa în istorie, noua concepţie spune : „E adevărat că nu simţim depen-dcnţa noastră , dar , dacă admitem liber tatea noastră , ■ ijungem la absurd, iar dacă admitem dependenţa noastră

397

de lumea exterioară, de timp şi de cauze, ajungem la legi".

In primul caz a trebuit să renunţăm la nemişca noastră în spaţiu, de care sîntem conştienţi, şi să admiter exitenţa unei mişcări, pe care nu o simţim ; în cazul de faţă, tot aşa, trebuie să renunţăm la libertatea de o sîntem conştienţi şi să admitem existenţa, rămasă pentru noi insezisabilă, a unei dependenţe.

SFÎRŞIT

CUPRINS

PARTEA ÎNTÎI | \KTEA A DOUA PARTEA A TREIA 1 kRTEA A PATRA IP1LOG . . Partea tntli l ' a i t e a a doua

5 77

139 201 273 275 345