ion drăgușanul cântecele - suceavalive · 2021. 2. 16. · de dincolo de cer, rănit mortal de...

ion drăgușanul

cântecele

ion drăgușanul

c â n t e c e l e

Colecţia „Mircea Streinul”Editura „Muşatinii”

Suceava2011

5

Editori:Consiliul Județean Suceava

Președinte: Gheorghe FLUTURVicepreședinți: Vasile ILIE, Daniel CADARIU

Centrul Cultural „Bucovina“Manager general: Sever DUMITRACHE

Coperta:Maria RUSU

Grafica:Radu BERCEA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

cântecul cântecelor

am căutat şi am căzut învins,nu întâlnisem aurele sfinte,ci doar simboluri sacre, ireale,neferecate încă în cuvinte,şi fără voia mea m-am fost desprinsprin desluşirea cântecelor melede dincolo de cer, rănit mortalde suliţa oştirilor rebele

de îngeri trişti, şi ei desprinşi, se pare,din armonia cosmică, divină,pe când silabe înjghebau poemedin pietrele căzute, din lumină,şi am cântat, apoi, în vârf de munte,şi-am mângâiat cu degetele noriiscriind pe cer şi desenând contururide zodii cu-mpliniri aleatorii

ion drăguşanul cântecele

6 7

fără să-mi pese că mă pierd prin cântecîn mult prea pământeşti vremelnicii,că mă abandonez cu voluptatedoar timpului cu zvâcnete târzii,că mă devoră timpul cu cruzime,deşi m-aş smulge din acele fălcicare desprind din calma desluşirecu lăcomie-nsângerate hălci;

am căutat şi iată că mă aflumai fără sens, mai fără năzuinţe,cu trupul ostenit de dus pe calepovara unei cosmice fiinţeaprinsă-n mine doar ca scânteiere,ca licăr iluzoriu şi difuzdin care-au scăpărat cu disperaredoar cântecele mele, un refuz

brutal al celor care mai existăîn trufaşa, dar scurta existenţăde închinări, de rugăciuni umile,care cerşesc o stranie clemenţă;nu-s vinovat, nu mi-am dorit să fiu,în temniţa din trup din întâmplarem-am prăbuşit şi, cum n-avusem aripi,am tot rămas în trupu-mi închisoare

doar bandajând cu cântece prin mine,sperând să-mi crească aripi şi să zborspre ce-i nedesluşit, spre veşnicie,cu necuvânt cuvântul să-l însorşi să-l transform în rună, în totemulcelui din urmă stâlp zodiacal,

cel înlesnind definitiv întoarceriîn ce e nenumit, dar ideal,

dar teamă mi-i şi chiar revoltă mi-ică-n cântecele mele zac povarăprea multe desluşiri şi vechi cuvintece le trăiesc masiv şi le omoară,deci am să tac, voi tot clădi tăcereîntre pământ şi cer şi mai departe,dumnezeirea însăşi e tăcere,de-aceea ce aude-n sfântă carte.


8 9

cântecul nopţii

culegătorul de zâmbete s-a ivit în oraş,îşi făcuse din cer o desagă subţire,fulguise o iarnă cam anemic şi laşdoar atât încât urmele lui să le-nşire,iar noi, şiruri lungi de copaci desfrunziţide zâmbete, de speranţă şi viaţă,eram siguri de noi, hibernând fericiţisub cătuşa aceea de pustiuri şi gheaţă;

va veni primăvara – ne doream în ascuns –vor înmuguri zâmbete noi şi tenace;era frig prin oraş, ceţuri reci ne-au străpunspână în suflete cu o ură rapace,iar dincolo de noi primăvara pândeaca o boare anume doar de tainice şoapte;ca un licăr prelins dintr-o umedă steaculegătorul de zâmbete s-a fost stins. Şi e noapte!

cântecul zilei

s-a dus şi umbra zilei care-a fostşi s-a pierdut în beznele finale,o nouă zi nici nu-şi mai are rost,în van o cheamă buciumul cu jale,în gol cad frunze galbene, uscatede parcă cerul lunecă în golşi moare ce a fost eternitateprin ce-i numai vremelnic rostogol

şi nu-mi mai amintesc de ziua dusăşi nu-mi mai pasă că s-a şi pierdut,prin univers, de-a pururea răpusă,mai rătăceşte ziua de-nceputca o scânteie cosmică, deplinăde ardere flămândă pe vecii,ca roua de sub brume prin grădină,ca pustiirea iernilor pustii;


10 11

şi se-nvelesc omături irealeîn viscol potolit şi în îngheţcând înţeleg că nu există cale,că totu-i fără rost şi fără preţ,că, rătăcit într-un amurg anost,numai îngheţul sufletul îmi scurmă:s-a dus şi umbra zilei care-a fostşi s-a pierdut în beznele din urmă.

cântecul regăsirii

am existat, am făptuit păcate,am aruncat mereu cu barda-n cer,dar nu regret, mi le asum pe toateşi le socot un fel de giuvaer,o amuletă, un stigmat anume,pe care-l port înfiorat în pieptcând trufaş calc pe ierbile din lumesă fiu bătut cu pietre pe nedrept;

când am greşit, m-am pedepsit pe mineşi-am ispăşit nefericit de mult,deci nu mă tem de judecăţi divineşi, chiar dacă nu vreau să te insult,ia seama, Doamne, voi sosi îndată,cu demnitatea mea de muritorsă-ţi cer să te decizi dacă-mi eşti tatăsau doar înstrăinat judecător,


12 13

nu-mi cere, deci, să cad în umilinţă,să ling pe trepte, chiar dacă sunt sfinte,căci te-am trăit mai mult decât credinţădrept suflet răstignit peste cuvinte!

cântecul mucenicilor

am întâlnit vreo câţiva mucenicicare-au trăit frumos pentru frumosşi i-am chemat cu disperare-aici,în timpul meu urât, primejdios,ba încropisem chiar şi nişte treptesă ţină loc de templu şi altarsub streaşina pădurii înţelepte,la rădăcina sfântului stejar;

dar n-au venit, n-aveam lumini aprinseşi nu ne adunasem împrejur,ci culegeam din stelele prelinsenectarul galaxiilor cel purşi ne-ndopam cu grabă de furnicinepăsători din cosmicul prinos,am întâlnit, odată, mucenici,dar s-au jertfit frumos pentru frumos.


14 15

cântecul apei

izvoarele, icoane ancestraleşi întrupări de calmă veşniciese caută, se află, se adunăîn linişte deplină şi târzie,în valul spumegat al mării asprede dincolo de cele trecătoareşi-n cerul larg, pe care trec corăbiicu licărul discret de lumânare;

bătrâne Lao, prundul îţi păstreazăvagi spulberări de paşi pe lângă apece încă rătăcesc spre prea departe,spre nicăieri şi înspre prea aproape,iar lângă maluri sălciile plecatemăsoară universul ce se frângeşi ia contur de apă-n fremătareaizvoarelor ce ne tot urcă-n sânge.

cântecul casei

vin sărbători şi risipesc speranţă,ca lupii-nfometaţi vin sărbătorişi hărtănesc omătul de pe clanţă,iar cerul geme lung din căpriorişi e frumos în clipa chinuităcu aspre-mpodobiri sărbătoreşti,iar vremuirea pare-n loc oprităca să pândească-n tihnă la fereşti

şi amiroase-n jur a pâine coaptăşi clopoţeii cântă în extazşi din înalt s-a fost desprins o şoaptăşi lunecă aiurea pe obrazşi-i veşnicie în tării surpateîncât nu mai contează că-ndărătzac florile şi frunzele uscatesub giulgiul încleştatului omăt,


16 17

aprinse-s candelabrele solemnedeasupra lumii prinse-n sărbătoareşi-n grinda casei se arată semneşi-n cer e o ciudată-nfrigurareşi-o cosmică pe veci intoleranţăce se întrupă iarăşi în ninsori,vin sărbători şi risipesc speranţă,ca lupii-nfometaţi vin sărbători.

cântecul vieţii

când m-am desprins din stelele de susşi am ţipat şi am rostit cuvinte,purtam stigmatul blândului Iisus,dar nu m-am priceput să iau aminte;păşeam încet şi-n jur erau fiareşi mi-au crescut şi ghearele, şi dinţii,încă purtam stigmatele stelaredincolo de oblonul greu al minţii;

mă rătăceam şi nu ştiam că-mi pasăorbecăind de-a lungul şi de-a latul,era în jur o goană furioasăîn care dispăru pe veci stigmatul,iar scara lungă, rezemată-n cer,căzu cu dâră ca o stea pribeagăcând am uitat că-s condamnat să sper,că-s sorocit să-mi fie lumea dragă,


18 19

iar eu uram cu sângele aprinsorbecăirea asta inutilă,deasupra cerul cu lumină ninsmi se părea o glumă infantilăşi-am aruncat, atunci, cu barda-n elca să îi scutur fructele de susşi-a nins, atunci, cu cioburi de oţelpeste ce-a fost stigmatul lui Iisus

şi a durut, şi n-a durut, şi-a fostdeasupra lumii lacomă de sineo rugăciune tot mai fără rost,şoptită de mulţimea de destinece s-au desprins şi se desprind mereudin prea aproape şi din prea departeca să păşească înspre Dumnezeu,dar rătăcindu-şi calea înspre moarte;

deja-s cenuşă, iarbă încolţindşi nu îmi fac iluzii că aş ficuvintele în iureş şi-n colindcare deschid ferestrele spre zi,deja-s ce-am fost şi nu mai sunt nimicîn ceasul nopţii mele ostenitcând înspre cer condeiul îmi ridicşi mă dărâm în pagină. Sfârşit.

cântecul iernii

mă-nfăşuram în viscoliri pribegeademenit de aspre viscoliri,prin sat plângeau doar candeli de aramăla căpătâiul tinerilor miri,iar albul frământat de-un neastâmpăral cerului pitit pe sub ninsorităiase cale trainică spre stelece atârnau frumos de căpriori;

şi mirosea a busuioc prin sateşi-a pâine coaptă-n ţesturi mirosea,era atât de cald şi-atât de intimîn risipiri sălbatice de neaîncât am râs şi parcă-am dat şi chiotsă-mi înflorească stelele pe faţăcând acceptam cu-atâta bucurieosânda mea vremelnică la viaţă,


20 21

fără să ştiu cu-ntreaga mea fiinţăcă voi păşi mereu întru osândă,fără să văd cum în lumina zileistau monştrii întâmplărilor la pândă,fără s-aud prin freamătul subţireal zilelor ce vin aşa firesccă mirii poartă candeli lângă creştet,că mă tot sting când pare că trăiesc,

că din ninsori se tot desprind şi caddoar stele-ndatorând mereu cu moarte,în vreme ce această irosirese lasă-ncătuşată într-o cartecu file repezi, cu luciri de-o clipă,cu litere stinghere, ireale;ninge superb în iarna fără numeîn care am păşit încet pe cale.

cântecul sufletului

ca un desiş de târşuri încâlcitistoria îmi sfârteca prin carne,deasupra zodii tot mai osteniteaceeaşi beznă o purtau în coarneşi-n întuneric firave făpturidesprinse dintr-o cosmică rupturăademeneau lăuntrice speranţeşi le punea pecete peste gură

visând să-şi facă sufletul armură,să-şi învelească trupurile-n el,să-şi bandajeze rănile cu sufletîn ne-nţelesul, cosmicul măcelatât de vag schiţat în depărtarepe zarea cu amurguri scăpătatăcare-nveşmântă trupurile-n sufletprecum într-o armură-nsângerată.


22 23

cântecul constelaţiei

era un şarpe încrustat pe cercu colţi înfipţi în nordicele spaţiice şuiera cu viscoliri abruptecătuşe de îngheţ pe generaţiişi-l tot vedeam cu botul lui de lupamuşinând doar nordice stihiişi sfârtecând, iar sângele curgeaninsoare peste zările pustii;

se pustia pădurea sub îngheţşi se pitea, se gârbovea sub nea,pândind dragonul cerului înaltşi numărându-l calmă stea cu stea,iar toţi ai mei se transformau în lupicu trup de şarpe ca să-i port în sângespre sângele urmaşilor plăpând,pe care-l simt lăuntric cum mă strânge.

cântecul fricii

ai fost şi şef de triburi, şi şaman,şi lupul haitei mursecându-i frici,iar oameni-ţi jertfiră câte-un ansau câte-un veac din veacurile micimereu înspăimântaţi de veşnicie,de ce nu e, dar şi-ar dori să fie;

te-au tot păstrat drept lupul sângeros,drept frică îndelungă şi povarăşi, uneori, ţi-au mai adus prinosdoar umiliri târâşe de fiară,doar flagelări de cosmică fiinţămereu în prăbuşire prin credinţă;


24 25

înstrăinate-s dragostea, lumina,dar şi trăirea lor în demnitate,deasupra lumii plumb apasă vinaşi ispăşiri păgâne de păcate,de-aceea risc pedeapsă de rebelşi te trăiesc, de-o viaţă, dar altfel.

cântecul retoric

de ce tăcuse clopotul, de cese despletiră iarba şi pădureaşi apele şi pietrele şi cerulşi depărtarea calmă de aiurea?de ce îngenuncheau însângeraţiisuflând ca-n lumânări tremurătoareîn pumnii de revoltă încleştaţi,dar strânşi de umilinţă şi răbdare?

de ce tăcu izvorul prins în stâncă,încătuşat în cruntă împietrire,de ce muriră toţi ca peleriniiînşiruiţi în curgeri şi-n neştireşi cum se face că-i tot văd trecândpe străzi înzorzonate de tumult,de ce păşesc din naştere în naştericând au murit definitiv de mult?


26 27

de ce nedumeriri dezlănţuitese răsucesc şi răsucesc pumnale?doar s-au văzut cuvintele pierindvârtejuri de amiezi autumnaleşi au rămas doar litere pe drumca nişte spini sub vântul rostogol,o, dacă-aş şti, o, dacă-aş şti de ce,aş fi atât de pustiit şi gol.

cântecul răscrucii

de-aici atâtea drumuri se desfacşi năvălesc în iureş spre lumină,din rădăcina sfântului copacce doar cu drumuri zării se închină,iar eu aştept un vifor frământatsă mă desprindă lacom, să mă ducăpe drumul lui de lege şi păcatpână în zare sau doar cât apucă;

am ostenit să tot atârn de ramuri,să fiu o frunză fremătând cuminte,să macin seve-n cosmice bairamuricând, căzătoare, stelele-s morminte,când toate-mi sunt şi nu-mi mai sunt pe placîn liniştea de-a pururea deplinădin care-atâtea drumuri se desfacşi năvălesc în iureş spre lumină.


28 29

cântecul chaldeic

cândva s-a scris cu degetul pe cer,încă mai văd cum se preling cuvinteca sângele rănitului misterchaldeic spre aducere aminte,dar e târziu în noi şi e uitareşi sufletul şi-n prunc a-mbătrânit,s-a pustiit de semne de-ntrebareşi de speranţe vii s-a pustiit,

iar cerul curge proaspăt şi curatpeste pietrişuri care-i ies în caleapa şoptind un alfabet uitatîn depărtări de-a pururea astraleşi îmi rămâne sufletul stingherde parcă s-ar topi şi s-ar dezminte,cândva s-a scris cu degetul pe cer,încă mai văd cum se preling cuvinte…

cântecul ploii

lada cu zestre-i acoperită cu colbul uitării,îi şterg colbul cu sufletul; ca-ntr-o naştere nouălacătul nu-l mai descui; calc pe marginea zăriicoborâşul ursit; şi e noapte; şi plouă;

hei, nu plângeţi!, le strig doar pădurilor mele,în final, doar pădurile tuturor ne rămân;pe lada cu zestre picură colburi mai grele;nu există memorie; e târziu şi-l îngân.


30 31

cântecul cobzarului

cobzar pribeag, tristeţea nu există,ci numai neputinţa ca o coasădesprinsă din clipita ce persistăîn repetare leneşă, vâscoasă,şi nu există suferinţi şi jale,ci numai renunţări şi laşitatedrept jalonări în calea fără caleînspre hotare pururi depărtate,

iar cântul tău, cu resemnări sublime,precum un astru s-a topit pe lumeşi a aprins făcliile-n mulţimede parcă-ar vrea să sprijine, să-ndrumedesferecarea paşilor, cadenţamişcării aparente şi confuzeşi, când înstrăinată-i simt prezenţa,sunt zborul unei biete buburuze

fixat pe cer cu grabă optimistă,iar cerului de zboruri nu-i mai pasă,cobzar pribeag, căci cerul nu există,ci doar clipita, pururea drept coasă.


32 33

cântecul amintirilor

mi-am regăsit sufletul greu ca o cremene,cosaşii cântau când puneam pe cântarestelele umede, luminile gemenedin cea mai lăuntrică îndepărtare,iar timpul, o coasă, şuiera viscolirisecerând, secerând cu o grabă nebună,aveam mulţi prieteni deveniţi amintiri,deveneam amintiri împreună

şi cântam, toţi cântam din lăutele sfintede parcă din cântec ne-am fi născut,mi-am regăsit sufletul, păşea pe morminte,păşeau şi mormintele peste trecut.

cântecul apocalipsei

s-a-mbolnăvit definitiv planetaşi i se-aprind lumini la căpătâi,prohodul o să-nceapă într-o noaptece va strivi lumina sub călcâişi beznele vor fi nemăsurate,deja le-aud cum vin ca un puhoica să sugrume calmele nelinişticu furişate pâlpâiri în noi;

din trupul meu şi până după steles-a-mbolnăvit planeta şi-i târziu,iar clopotele-s roase de ruginăcând picură clipite în pustiu,când săvârşesc aceeaşi amăgirela cumpăna nevoii de-a mai fişi altceva decât banalul iureşal prelungirii nopţilor în zi,


34 35

iar noi muşcăm şi devorăm prezentulcând colbul care suntem se tot ducecu vânturile aspre şi zăludesă învelim cu colburi peste cruce.

cântecul naţiunii

drept ar fi fost să fim o naţiunecu file adunate-n cartea sfântă,să auzim cum stelele se-adunăîn brazdele din preajmă şi cuvântăsub paşii noştri uriaşi de-a pururi,căci doar atunci am şi putea păşipe brazde şi pe cerul de deasupra,iar ierbile şi stelele ne-ar şti,

însă ne-a fost ursit să fim doar gloatemereu vrăjmaşe, vânturând cenuşidin vremea vremii-ntr-un prezent continuuce-şi arde promoroacele pe uşi,iar semnul nostru nu se mai întrupăîn ceruri calme sau pe-acest pământpe care-l pustiim numai cu paşii,o zvârcolire searbădă pe vânt;


36 37

drept ar fi fost să fim şi să rămânăo temelie amplă după noi,dar e-ntuneric, plânge universulşi spală umbre cosmicele ploi.

cântecul veşniciei

am tot iubit acele ploi învăluite în tristeţeca într-o mantie de gală croită doar din verde crudcând cerul parcă-n scufundare se hotăra să mă îngheţeîn cea mai mică dintre stele cu licăr clătinat şi ud,ne potopise veşnicia cu revărsările aceleprecum un plâns fără prihană din duioşie întrupatşi auzeam crescând pe umeri numai secundele rebeledin sângele în clocotire parcă din ceruri scăpătat;

era un fel de-nsingurare în împăcări prin ploi tihnite,era o linişte deplină cum e doar somnul unui prunc,pământu-şi ridicase iarba ca o desime de cuţiteîn care sufletul din mine îmi tot venea să îl arunc,să-l văd, apoi, cum se ridică în aburii târzii de dupăşi cum se risipeşte-n ceruri contur al aripilor moi,al unui zbor ca o părere ce fără voie se întrupă,m-aş fi tot dus cu-acele aripi, mult am iubit acele ploi!


38 39

cântecul sevelor

aud cum seva-şi sparge-ncet cătuşa,iar zilele în picuri se prelingdintr-un ceasornic uriaş cât boltadin care stele umede mă ningşi mă-nfăşoară în lumini ghimpoasesă dau obol de sânge şi dureridrept martor fără voie, însă martoral ultimelor cosmice-nvieri;

tot mai departe sevele se-audşi le percep în tihnă-nstrăinareacând port povară vechile nelinişticu care-ntunec fără veste zarea,şi ea însângerată şi durută,şi ea o nostalgie în declin,când seva sparge-ngheţul, dând năvalăîn clocotirea vieţii, în destin,

şi mă-nfăşoară în lumini ghimpoasesă dau obol de sânge şi dureridrept martor fără voie, însă martoral ultimelor cosmice-nvieri.


40 41

cântecul prietenilor

prietenii îţi răscolesc sufletul, dă-le voie să caute,îţi vor răvăşi sentimentele, dar n-au să fure nimic,se vor mulţumi să petreacă pe tărâmul pustiual lăuntrului tău inamictropotind pe cărări care vin dinspre eişi le sunt pe deplin cunoscute,prietenii abia îşi mai îndură singurătăţiledureroase, searbăde, mute,

şi caută, caută, rostogolind cuvintele ca pe pietrede parcă-n rănile pământului ceva s-ar ascunde,de parcă, îndepărtându-ţi solzii cuvintelor,într-o lume ciudată-ar pătrunde,iar tu te pavezi singurătate cu singurătateşi devii caldarâmul unor ploi ancestralecare spală, de veacuri, urmele lordepuse pe urmele tale.

cântecul labirintului

v-aş invita pe toţi în labirintca să vă scap de cosmicul plictispăşind după feştila de argintpeste-ntunericul abia ucis,dar n-aveţi timp din timpul ce se duceîn risipire lentă, fără rost,iar eu nu ştiu să mă aşez pe cruceca să-mi înfigeţi cuiele în osşi nici nu am, pierdut în amintiri,răspunsuri la-ntrebările nepuse,deci nu pricep nevoia de martirisfârşind peste speranţele răpuse,

căci e stupid să desluşeşti speranţăîn moartea ei atâta de nedreaptă,în cerul ce se-aşează peste clanţădoar ca ninsoare pură şi-nţeleaptă,când totul e doar calmă rătăciretrăită drept dumnezeiesc alintşi v-aş tot da şi nu v-aş da de ştire,de-aceea vă invit în labirint,


42 43

de-aceea, uneori, aprind feştileşi vă îndemn spre voi şi mai departe,apoi mă prăbuşesc în nişte fileaidoma cu stelele în moarte,convins că ceru-i un imens orgoliu,zidit peste orgolii efemereînfăşurate-n cosmicul linţoliu,în labirint de spaime şi tăcere,

în labirint ca un vârtej tomnaticcu frunze colindând înspre aiurea,în care-nsinguratu-i singuraticşi-l vindecă de toate doar pădurea. cântecul sinelui

avea sufletul sălbatic desiş,niciodată nu privise prin sine,hei!, i-am strigat şi eram un tăişde clopot ursit să se-nchinenumai sufletului, ecoului dusşi pierdut din departe-n departe;altceva nu cred să-i fi spus,nu ştiam nimic despre moarte,

apoi am oftat, prea târziu am oftat,şi-am tăcut cu tăcerile mele,hei!, i-am tăcut ca un cer scufundatîn lăuntrul ultimei stele,ca un geam i-am tăcut, ca o apăferecată în stânci, ca un cânti-am tăcut şi, de-atunci, să mă-ncapă,am fost brazda acestui pământ.


44 45

cântecul corbilor

deasupra noastră corbii stau la pândăşi prevestesc din moarte câte-o moarte,deasupra corbii-s deşi ca o osândărostită de un glas de prea departecăruia ne-nchinăm şi-i cerem milă,deşi nici nu căzurăm în păcat,dar ne-nspăimântă pasărea ostilăcu negrul zbor pe ceruri desenat

şi ducem spaime drept poveri pe umărsub cerul plin de corbi şi de teroare,striviţi de zboruri negre fără număr,ademeniţi de neguri în vâltoare,în răsuciri bezmetice, nătângede umbre care ne golesc de toatepână ce umbra umbrelor ne frângeşi ne aruncă în eternitate,

în ce n-am fost, dar ne-am dorit să fim,în ce nu e, dar tot sperăm să fiecând crucile-nfloresc în ţintirimo veşnic roditoare poeziepe care n-am trăit-o niciodată,deşi zăcea în noi, în fiecare,ca s-o purtăm mereu încătuşatăcu dogme şi-nchinări ucigătoare,

cu spaima spaimei pururea flămândăce mutilează vieţi şi le consumă,deasupra-s corbii deşi şi stau la pândădrept operă deplină şi postumă.


46 47

cântecul rătăcirilor

ninsorile-au venit mult prea târziu,era-ntuneric greu chiar şi în filede calendar, de carte şi de viaţăşi în lumina fiecărei zilesau poate că era doar o orbirecu rătăciţi şi rătăciri de calepe care-i înveleau întru uitareninsorile din urmă, triumfale,

ninsori ca o povară încruntatădesferecate calm din înălţimeşi prăbuşite ca nişte valtrapuriîn bezna care freamătă-n mulţimenostalgic, dureros, fără speranţă,cu împăcări şi resemnări ursiteşi duse-n cârcă pe făgaşul vremiide-aceleaşi chipuri tot mai ostenite;

dar nu contează, au venit ninsori,s-a întrupat lumina şi ne-a nins,iar fiecare trup îşi pune aripica să rămână sufletul învinsde vagi nelinişti, de zvâcniri difuzeîntotdeauna însoţind ostileninsorile târzii, întunecoasece troienesc cu beznă şi în file.


48 49

cântecul cuvintelor

ca nişte ruine cuvintele zac prin oraş,trecătorii le-nşfacă şi le aruncă în cei fără vină,se aud silabele zornăind ca un mânz nărăvaşslobozit primăvara-n lumină;undeva trebuie să existe un palat,turlele poeziei încă lasă umbre pe cer,iar deasupra atârnă un văzduh decupatdin real, din profund, din mister,

când pe străzi cei desculţi se rănesc în silabe,când şi sângele se aşează peste cheaguri uscate,când şi lacrimile se mută violent pe tarabe,iar ziarele suferă de singurătateşi-i oraşul bolnav de atâtea ruineşi-s ruinele semn şi amurg de vecie,când aud cum se-aruncă cu silabe în mine,iar oraşu-ncetează, dintr-odată, să fie.

cântecul înlănţuiţilor

întemniţaţi de-a valma pe pământ,târând doar lanţul vremilor pe cale,ne dezbrăcăm de suflet şi cuvântîn ceasul execuţiei finalepe care-o aşteptăm cu resemnareşi cu speranţa unei alte vieţicioplită-n orizonturi funeraredrept amăgirea unei dimineţi,

dar e nevoie şi de amăgireîn temniţa numită existenţăîn care s-a făcut un fir subţireo cosmică eternă aparenţăde temnicer veghind întru cruzimeînşiruiri de prea supuşi ocnaşi,petrecere anostă de mulţimecare-şi urmează calea fără paşi,


50 51

de-aceea martor îmi va fi stejarulcă nu e voia mea să nu mai fiu,că n-am ales, prin naştere, calvarulde-a duce lanţul vremilor târziu,mult prea târziu, deja căzut-au beznede-aici, de jos, şi până sus, pe boltă,însângerându-mi pe vecie gleznasă nu mai pot păşi. Şi mă revoltă.

cântecul iubirii

am răscolit valiza de recrut,dar în bagajul ei mistuitorzăceau numai imagini din trecutşi poate că şi-un ciob de viitorstrăluminat şi fără de contur,ales din amăgirile finale,din prada-ncrâncenată-a unui fural fructelor pe veci primordiale;

numai prezentul pare că lipsea,căci nu-mi treceau pădurile prin sângepurtând pecete vie steaua meaşi bolta-nsângerată ce se frângeşi lunecă nisip pe nisipoase,pe mult prea nisipoase încă zileprin care trec femeile frumoasespre zări întunecate şi ostile;


52 53

purtând valiza veche de recrutsub genele în freamăt şi în scapăr,femeile sunt noul începutprin care mă închin ca să mă apăr.

cântecul târziurilor

neliniştea s-a risipit prin oraş,pietrele ard şi-ndelung o respiră,mă despovărez de cuvinte chiuind, chiuind,iar pe urmele lor numai pietre se-nşirăşi e frig prin oraş şi-s copacii osoşişi-ntârzie şi mugurii să ţâşnească-n lumină,numai pâcla neliniştii ca nisipul se scurgeîntr-o lespede grea, sufocantă, deplină;

clipa mea s-a prelins pe obraz, pe obraz,s-a uscat pe obraz şi-i cad solzii prin iarbă,mă desprind din nelinişti şi mă lepăd de solzi,iar amurgul începe dintr-odată să fiarbădoar în sângele meu de cobzar ostenitce-şi pierduse şi cobza şi chiar cântu-l pierduse,e târziu, lumânarea frânge umbre prin casă,ce risipă de umbre-i în târziuri, Iisuse!


54 55

cântecul luminilor

învierea se va sărbători într-o noapte,sălciile plângătoare şi-au aprins luminile,e timpul să ne înfăşurăm în smereniecăutând în adânc mai adânc rădăcinile,dar calea-i pierdută, o genune piezişăa frânt universul în mărunte nisipuri:învierea se va sărbători în curând, în curândsemnele ei s-or întoarce pe chipuri

dezvelind doar peceţi îndelung ignorateprizoniere în sânge, în visuri, în fapteaidoma rănilor ferecate pe crucecândva, într-o altă repetabilă noapte,când toate dureau, când strângea universulprin lăuntruri pustii, nesortite-nvierii,în curând va veni chiar şi noaptea aceeaînchinată sublim primăverii.

cântecul adâncului

din adânc, din prea departe, curgea cartea înspre carteşi adună între file numai oameni, numai zileca şi cum m-ar tot desparte şi de viaţă, şi de moarte,doar ursindu-mă-n umile clipe pururea ostilecare muşcă şi din mine sufletul pus să se-nchinecerului de prea de sus, de o pasăre răpuscu aripile ei fine în rostogoliri senine,şi de zori, şi de apus, şi de alte care nu-s;

de-aş mai fi, de m-aş afla pe sub licărul de steadintr-o altă galaxie stoarsă din vremelnicie,sufletul nu l-aş mai da la-nchinat altcuiva,ci l-aş ţine ca să-mi fie ca un reazem numai mie,nicăieri nu l-aş mai duce şi l-aş răstigni pe crucede la mână înspre mână doar atât cât să-mi rămânăprecum steaua care luce şi a prins să mă usucepână-n măduvă şi vână, până-n creier, până-n până.


56 57

cântecul identităţii

foaie verde, leac mi-ai fostşi-nchinare fără seamănsub poveri de ceruri naltece-mi ascund mereu un geamănşi-i fac semn şi-s foaie verdeşi-l tot vindec de uitarecând mă furişez sub cerurişi pândesc la drumul mare

să prad carele cu îngericare trec şi se tot ducînspre zarea care-ncepedinspre frunza unui nucce s-a rătăcit cu minela uitatele răscrucicu străjer doar o fântânăcu prea şubrede uluci

şi-i târziu şi-i foaie verde,apa freamătă-n fântânăşi se-nfoaie şi se-nfoaieverde-n curs şi-n săptămânătransformând-o în clipităşi în frunza mea cea tristă,iar de cat din nou la cerurigeamănul nu mai există,

a urcat în foaie verdeşi mă cheamă şi mă-ndeamnăsă las drumul nepăşitde-nceputuri lungi de toamnă,să las umbra la fântânădrept toiag fără stăpân,foaie verde, foaie verde,de te duci, cui mai rămân?


58 59

cântecul desluşirii

strigă strigătul şi picăpasăre rănită-n zborba de razele de soare,ba de umbra unui nor,ba de iarba care muşcălacomă din cer subţireşi ascunde-n rădăcinăultima neîmplinire,

ultima icoană spartăde un şir de lumânăricare cată-n veşnicienici nu ştiu ce întâmplări,iar pe mese mor de-a valmalanuri şi livezi amarecând, hrănindu-ne cu moarte,presurăm numai uitare

peste strigătul ce strigă,peste păsările sfinte,peste ape ferecateîn vremelnice cuvintece zidesc vremelniciedoar prin şirul ce-l înşiră,cum zici tu, bătrâne Lao,strigătul când te inspiră.


60 61

cântecul runelor

în pribegia lor dezlănţuităcopacii ard de înfloriri nebuneîn urbea noastră tot mai ostenităde parcă-ar dezveli păgâne runeîn care doar ceasornicul măsoarăcu sunet sec păşirile buimacecând de deasupra cosmica povarăîn nişte vieţi aiurea se desface

şi-am tropotit şi tropotim pe runeîn marşul fără sens ce ne devorăşi numai umbra ni se suprapunepecingine subţire peste oră,când ora trece dintr-o stea într-altaşi freamătă-n nevolnică mulţimedoar îndemnând la zbor înspre înaltazidire-a vremii doar în înălţime

pe care o percepe şi copaculîn nopţile spuzirilor cu stelecând numai el dezbracă zodiaculde frunzele vremelnice şi ele.


62 63

cântecul înnoptării

aici am să mor, între un cireş şi o salcie curgătoare!,mă destăinuiesc ierbii, încredinţându-i cuvinteledin stocul păstrat în cămara cea mareîn care odihnesc numai fructele, sfintelemărturii ale unor livezi pe vecie uitatecu rădăcini înfipte în clipite pierdute;aici mă voi despovăra de ultima singurătate,între un cireş şi o salcie a curgerii mute,

ştiu locul ales, l-am trăit mult prea multadânc cu adânc şi şoaptă cu şoaptăînvăţând să exist, să rostesc, să ascultcum vremea-n prelingeri încete mă-nnoaptă,mă-nnoaptă, mă-nnoaptă şi mă las înnoptattrăind voluptatea regăsirii de sine,deasupra mea cerul cu fructe-ncărcatcreangă cu creangă a-nceput să se-ncline.

cântecul românilor

aşa e neamul, cum l-am apucat,nu scapără în pietre şi-n seminţeşi nu-şi doreşte alte biruinţe,nimic în plus de ceea ce i-i dat,ci fericit el trage la edecde umbra lui pe drumul desfundatce v-a rămâne cum l-a apucatînşiruit cu umbre care trec.


64 65

cântecul viitorului

nu cerul plânse, ci am smuls din cernoi, cei vremelnici, plânsul în căderesă-nfăşurăm în el numai tăcereşi teama ca un ţurţure de ger,de frig galactic, lespede de gheaţăstrivindu-ne cu aspra ei cruzime,iar sângele-l numim viitorimeşi singura speranţă ce se-nvaţă

din plânsul cosmic, deşi nu existănici plâns, nici milă dincolo de noi,cei ce păşim doar curmeziş prin ploispre-o amăgire pururi optimistă,spre amăgiri, nutriţi cu amăgire,trudind, grăbind cu pas amăgitorşi-nchipuind că dincolo de zborne-om întrupa drept pasăre subţire,

drept pasăre, drept pasăre târzievâslind din aripile-acelea ce întrupăecoul lung al ploilor de dupăpe care îl trăim drept poezie.


66 67

cântecul clipitei

există doar plecarea din ştiutşi dealul ars de cruci şi de ruginăşi plânsul îngrozit care se-nchinăicoanei calme-a calmului trecutşi poate că şi cântecul existăca să te pună-n lanţuri pe clipite,dar să nu-ţi pese, chiar de ţi-i ursităaceastă frământare egoistă,

ci urcă-n crengi precum o adierede urme ireale, de atingericare vestesc doar ancestrale stingeriîn zările prelungi ca o părereşi odihneşte frunzele amarecu resemnarea ta de ape muteprin care trec de-a valma doar ştiutezvâcnirile clipitei milenare.

cântecul nostalgiilor

ieri-noapte, m-am rugat pentru prietenul necunoscut,stelei lui m-am rugat, căci doar steaua i-o ştiu,el rătăcind într-un alt începutdin acelaşi sălbatic pustiu,apoi i-am visat ritualic, păgân,urmele paşilor răsfrânte în mine,iată, i-am zis, acesta-i sufletul meu,ţie vrea să se-nchine,

mai târziu, m-am rugat pentru iubita necunoscută,florii din câmp m-am rugat, căci drept floare o ştiu,ea păşind depărtări şi iubiri începutedincolo de-acest enigmatic pustiu,apoi am trăit-o şi iar am tăcutsleit de amar şi osândă,iată, i-am zis, sufletul meuca o mladă plăpândă,


68 69

dar n-a fost să mai fie după-aceea nimicdecât zilele-n iureş tropotind, tropotindpeste sufletul meu, când încerc să-l ridicşi să-l scutur de colbul rănindclipele lui, nostalgii de pripasîn istoria lumii grăbite,iată-mă-s, suflete, numai eu ţi-am rămas,numai tu mi-ai rămas, răstignite!

cântecul risipirii

n-am să mai pot povesti mai departedespre frângeri, parcă-i mult prea târziu,firul ierbilor mele împarteroua zilei trăită-n pustiuşi pe faţă se spală luminadoar cu roua aceea, vestirede tăceri întinse-n deplinaşi uitata mea risipire,

în poveri, în aleanuri stângace,în zvâcniri de piatră în scapărşi-n pârjolul întins şi rapacedoar cu rouă de care mă apăr,doar cu rouă mi-i sufletul rouă:spală-ţi sufletul în sângele meuşi începe o dragoste nouă!,mi-a şoptit, într-o zi, Dumnezeu


70 71

şi am plâns îndelung şi m-am dusşi-am păşit pe cărări rătăcitede cuvintele mele răpusca şi tine-n târziu, Răstignite!

cântecul castanilor

când s-au aprins şi candele-n castanis-a clătinat adânc lumina zileişi s-a deschis în cer cutia mileiningându-ne cu vise şi cu ani,cu prea mulţi ani, cu vise prea puţineşi cu-un amar de fruct neîmplinitce-şi sângeră veninul pe cuţitcând stelele încep să se închine

precum un fluier sfredelind litaniisub streaşina pădurii somnoroasepe care-o cheamă-n depărtări duioasecu candele aprinse doar castaniiamăgitori şi ei în amăgireamiracolelor noastre pământeşticând şi asupra celor omeneştidepartele îşi pleacă-ncet privirea.


72 73

cântecul primăverii

prea multă bucurie-i prin crengi şi pe câmp,primăvara-mi ademeneşte cuvintele, sfintelesemne ale sufletului meu ostenitculege-le tu, trăieşte-le, cântă-leşi du-le pe deal, unde focuri s-aprind,vor arde mocnit, durabil, rapace,în vreme ce eu, înfăşurându-mă-n beznă,suflet al ierbii păgâne m-oi face;

prea multă culoare năvăleşte-n lumină,abia de-o încape golul cel mareprin care cu lună îmi urseşti suferinţăsă poţi să mă vindeci, după-aceea, cu soare,deci du-mă pe deal şi mă-mprăştie dealuluidin spuza cuvintelor ritualic rostite;deja e târziu, iar pământul, rodind,înfige în mine mult prea multe cuţite.

cântecul stâlpului

treceau cobzarii şi-i priveam cum trecspre dunga zării – lamă de cuţit,iar norii pregătiţi pentru înecse prăbuşeau imenşi în asfinţitşi tot vibrau în clopote pribegeiluzii închinate veşnicieiîndătinată printr-un fel de legece spală numai talpa poeziei,

dar urmele rămân şi le culegdin trecerea cobzarilor spre moarteşi tu-mi vorbeşti de nu ştiu ce întregcrucificând aproapele-n departeşi-mi şi arăţi adesea câte-un semnpe cer cioplit precum în stâlpul porţiide câte ori încerc să te îndemnsă nu mai dai crezare vieţii, sorţii,


74 75

rostogolirii noastre fără rostprin curgere buimacă de lumină,căci dacă sunt nu-nseamnă că am fostşi că voi fi în vremea ce-o să vină,doar mi-am făcut poemele hotarsă mă păzesc de-acele arbitrariiprin care trec spre cerul funeraral nopţilor bolnave doar cobzarii.

cântecul întoarcerii

ca să mă-ntorc pe căile uitatemi-am pus armura grea de mercenarşi armele pe veci însângeratede cântecul bătrânului cobzar,apoi m-am închinat într-un mesteacănîn felul meu pribeag, primejdios,şi-am pus cuvinte lacome să treacă-nstigmatul blând al blândului Hristos

pe care l-am aflat în coaja albăa trunchiului cu stranii mlădieri,iar cerul de deasupra-şi puse salbădin florile eternei primăveri,când eu priveam femeile dansândpe umbrele-mi uitate şi zăludeşi-am fost nespus de fericit curândînţelegând că umbra mi se-aude


76 77

din zări în zări şi-n trupuri de femeie,din dans în dans şi până în apusca o lumină lină ce-şi descheieîntr-un răsfăţ doar nasturii de sus,şi-am râs atunci şi n-a mai fost să-mi pesecă voi păşi pe căi ce nu le ştiu,că viaţa m-a fixat în cuie dese,că n-am trăit, cât mi-a fost dat să fiu,

şi râd, de-atunci, de se-nspăimântă moarteaşi-şi lasă coasa-n drumul de pripasşi-aş trage-o brazdă pe colnic, dar carteadin mine smulge cât mi-a mai rămasdin ce-aş fi vrut să fiu şi nu se poate,din ce mi-a fost îngăduit să-ntruppână-a păşi pe căile uitatecu furişări sălbatice de lup

deja rănit şi înrăit de sânge,muşcând din stele cu un fel de urăatavică ce din vecii îl strângeînstrăinându-l pururi de natură,şi râd cu lupii şi dansez barbarcu lupii într-o cosmică angoasă,deşi sunt singur în întoarceri, darde-această-nsingurare nu-mi mai pasă.

cântecul...

cântecelor .......................................................................................................... 5nopţii ................................................................................................................... 8zilei ....................................................................................................................... 9regăsirii ........................................................................................................... 11mucenicilor .................................................................................................... 13apei .................................................................................................................... 14casei .................................................................................................................. 15vieţii .................................................................................................................. 17iernii ................................................................................................................. 19sufletului ......................................................................................................... 21constelaţiei ..................................................................................................... 22fricii ................................................................................................................... 23retoric............................................................................................................... 25răscrucii .......................................................................................................... 27chaldeic ........................................................................................................... 28ploii ................................................................................................................... 29cobzarului ...................................................................................................... 30amintirilor ...................................................................................................... 32apocalipsei ..................................................................................................... 33naţiunii ............................................................................................................ 35veşniciei .......................................................................................................... 37sevelor ............................................................................................................. 38prietenilor ...................................................................................................... 40labirintului ..................................................................................................... 41

ion drăguşanul

78

sinelui ............................................................................................................... 43corbilor ............................................................................................................ 44rătăcirilor ....................................................................................................... 46cuvintelor ....................................................................................................... 48înlănţuiţilor ................................................................................................... 49iubirii ................................................................................................................ 51târziurilor ....................................................................................................... 53luminilor ......................................................................................................... 54adâncului ........................................................................................................ 55identităţii ........................................................................................................ 56desluşirii ......................................................................................................... 58runelor ............................................................................................................. 60înnoptării ........................................................................................................ 62românilor ........................................................................................................ 63viitorului ......................................................................................................... 64clipitei .............................................................................................................. 66nostalgiilor ..................................................................................................... 67risipirii ............................................................................................................. 69castanilor ........................................................................................................ 71primăverii ....................................................................................................... 72stâlpului .......................................................................................................... 73întoarcerii ....................................................................................................... 75

ion drăgușanul cântecele - suceavalive · 2021. 2. 16. · de dincolo de cer, rănit mortal de...

Documents