Ion Barbu Dupã melci

Continutul poezieiAmãgit de atmosfera primãvãraticã a unei zile de Pãresimi (prima duminicã din postul Pastelui), un copil merge în pãdure unde gãseste un melc pe care îl descântã ca sã iasã din cochilie la lumina caldã a soarelui. Este surprins însã de o vifornitã dezlãntuitã din senin si este nevoit sã se întoarcã acasã. Aici îsi petrece noaptea îngrozit de urgia de afarã, dar cu gândul la melcul iesit din cochilie. A doua zi, când vremea se îndreaptã, fuge în pãdure si constatã cã melcul înghetase.Il boceste, apoi îl ia acasã si-l pune în pod, pentru a-i fi aproape.

In momentul plecãrii în pãdure, înaintea experientei cu melcul, copilul este un novice, un neinitiat. (“Eram mult mai prost pe-atunci”)

Descântecul: “Melc, melc, Cotobelc….Tipãreste brâu de bale.” este rostit de copil pentru cã vrea sã se joace; doreste sã-l scoatã pe melc din adormirea protectoare pentru a vedea ce se întâmplã cu el, trezit la viatã. Convingerea lui este cã melcul este silit la claustrare în cochilia sa.Personaje din mitologia romãneascã, ce apar în poezie:Joimãrita = personaj demonic feminin din mitologia româneascã, al cãrei nume derivã din Joi – Mari (Joia Mare), ultima zi de joi dinaintea Pastelui, când acest spirit, preponderent malefic, vine pa la casele oamenilor pentru a pedepsi femeile sau fetele care nu au isprãvit torsul pânã în acea searã. Apare ca o roatã de foc si flacãrã sau ia înfãtisarea unei femei urâte, înalte si voinice. Poartã cu ea o gãleatã de jeratic, un ciocan de fier, un cutit, un vãtrai, un sac cu cenusã, apã fierbinte etc. – toate acestea servindu-I drept instrumente de pedepsire si de torturã a femeilor lenese la tors.Muma-Pãdurii = spirit preponderent malefic din mitologia româneascã. Apare ca o femeie bãtrânã, care are capacitatea de a se metamorfoza. Este rea, fioroasã, umblã pe la marginea pãdurilor, momind drumetii rãtãciti pe care îi sluteste, îi preface în animale sau le smulge inimile. Aparitia ei este însotitã de un boce neîncetat, care uneori se transformã în hohot, chiot sau croncãnit.Baba-Dochia = personaj din mitologia româneascã, patroana zilei de 1 Martie. Mitul Babei Dochia este pus în legãturã cu momentul cuceririi Daciei de cãtre Traian, cãci numele Dochiei este asociat cu acela al fiicei lui Decebal. Legenda Babei Dochia vorbeste despre o bãtrânã care a înghetat, urcându-se la munte cu oile sale în perioada capricioasã a primãverii. Bab Dochia s-a prefãcut în stanã de piatrã împreunã cu turma sa.

Furtuna pornitã din senin capãtã proportii înspãimântãtoare care-l îngrozesc pe copil. (In contextul fortelor dezlãntuite ale naturii) Cãpcãunii, pãroasele si bãrboasele joimãrite si “gusata cu gãteji” (Muma-Pãdurii) sunt personaje ale mitologiei românesti, transformate în reprezentãri ale spaimei ce l-a cuprins pe copil în fata stihiilor dezlãntuite.

*

“Podul lumii se surpase / Iar pe case, / Pânã sus, peste colnic, / Albicioase / Ori foioase / Cãdeau cepi de arbagic.” = imaginea hiperbolizatã a cãderii zãpezii (cepi de arbagic)

Prin descântecul sãu, copilul a provocat iesirea prematurã a melcului din cochilie si, drept consecintã, moartea sa. De aceea el se simte vinovat pentru moartea melcului.

Copilul încearcã sã-si imagineze faptul cã urgia stârnitã în pãdure, de pe urma cãreia suferã melcul, nu a fost stârnitã de cuvintele lui, ci ar avea o explicatie de naturã calendaristicã.

Bocetul este un corespondent tragic al descântecului din pãdure. Moment culminant al poeziei, bocetul este o incantatie îndureratã a unui suflet care a trãit o revelatie constatând puterea magicã a cuvintelor sale. Ele au fost ascultate de melc si au dus la moartea sa.

In finalul poeziei, copilul ia cochilia melcului si o aduce acasã, în pod, pentru a-i cânta din când în când o altã variantã a descântecului initial. Semnificatia acestui gest este încercarea lui de a-si repara vina, de a ameliora rãul pe care l-a produs involuntar.

Poezia “Dupã melci”, dincolo de întâmplarea prezentatã, contine si un al doilea nivel de întelegere a textului. Joaca înseamnã pentru copil o experientã a cunoasterii, tragicã prin moartea melcului. Copilul nematurizat (“Eram mult mai prost pe-atunci”) se initiazã trecând printr-o încercare fundamentalã a existentei sale. In ingenuitatea sa el descoperã lumea, cu tot ce are ea frumos, dar si tragic.

Desi prezintã o întâmplare legatã de universul copilãriei, acest poem ludic depãseste semnificatiile aparente: este o poezie a dramei cunoasterii, a fortei demiurgice a cuvântului al cãrui efect nu poate fi oprit de nimic. Dimensiunea realã a textului este datã de drama pe care o cuprinde.