introducere in istoria israelului antic

Introducere în istoria Israelului antic O comparare a izvoarelor epigrafice şi arheologice

cu izvoarele literare biblice

Introducere istorică

Relaţiile politice, economice şi sociale care ne interesează au ca scenă Orientul apropiat

sau Semiluna fertilă, formată din văile celor două civilizaţii numite hidraulice, Egiptul (valea

Nilului) şi Mesopotamia (văile râurilor Eufrat şi Tigru).

În perimetrul respectiv s-au manifestat ceea ce putem să numim „balanţă a puterilor”.

Un element inedit a fost introducerea calului în bătălii de către hicsoşi, care stăpânesc

Egiptul între 1730 şi 1580 i.e.n. (dinastiile 15 şi 16). Folosirea calului a dus la formarea unei

noi unităţi militare, carul de luptă. După înlăturarea hicsoşi de către prinţii din Teba (faraonul

Ahmose, dinastia 18), Egiptul iese din izolarea şi se lansează într-o fază de extinderea

teritorială în perioada Imperiului Nou, incluzând dominaţia asupra Siro-Palestinei. Faraonul

Thutmosis III (sec. 15) ajunge până la Eufrat. O primă balanţă a puterilor o reprezintă

Imperiul nou egiptean şi regatul huriţilor, Mitanni, din nordul Mesopotamiei.

În secolul 14 se produce o schimbare de forţe. Mitanni este cucerită de hitiţi, iar în

perioada amarniană, când pe tronul Egiptului se afla faraonul „eretic” Amenophis IV, Egiptul

a devenit dezinteresat de politica externă. Faraonul, soţ al celebrei Nefertiti, şi-a schimbat

numele în Akhenaton, reprimând cultul teban al zeului Amon-Ra, dedicându-se adorării

zeului Aton, globul solar. Din această perioadă s-a păstrat arhiva de scrisori de la Tell el-

Amarna, capitala egipteană, care atestă tulburările din Canaan: regişorii canaaniţi se luptă

între ei, pârându-se în faţa faraonului, iar teritoriile sunt terorizate de bandiţi, numiţi ḫabiru.

În timpul dinastiei 19, Egiptul se relansează în dominaţia imperialistă din Siro-Palestina.

Faraonul Ramses II poartă o bătălie nedecisă cu hitiţii, conduşi de regele Muwatali II, la

Kadeş, pe râul Orontes din Siria. Acum întâlnim o a doua balanţă a puterilor: pe de o parte

Egiptul, iar pe de altă parte Imperiul neo-hitit.

Faraonul Ramses II este foarte important pentru Biblia Ebraică, pentru că el a fost

identificat cu faraonul Exodului (în jur de 1250 i.e.n.).

Studii Iudaice anul I (2012-2013) 2 Alexandru Mihăilă sem. 1

Exodul din Egipt

Biblia Ebraică păstrează o indicaţie istorică despre momentul Exodului în 1 Rg. 6:1:

„Iar în anul patru sute optzeci, după ieşirea fiilor lui Israel din Egipt, în al patrulea an al

domniei lui Solomon peste Israel, în luna Zif, care este a doua lună a anului, a început el să

zidească templul Domnului” (Textul Masoretic; Septuaginta, traducerea greacă, are 440 în loc

de 480). Dacă templul lui Solomon a fost ridicat în jur de 960 i.e.n., ajungem adăugând 480

de ani, în 1440 i.e.n., adică în timpul faraonului Thutmosis III, ceea ce este însă istoric

imposibil. Oricât de mic ar fi fost grupul celor care au cunoscut Exodul, ei nu ar fi putut

părăsi Egiptul sub cel mai mare cuceritor egiptean, faraonul Thutmosis III, care a controlat

foarte bine regiunea siro-palestiniană printr-o serie de campanii. De fapt, 480 reprezintă un

număr simbolic (40 × 12).

În Ex. 1:11 sunt indicate câteva cetăţi construite de fiii lui Israel: „De aceea au pus peste

ei supraveghetori de lucrări, ca să-i împileze cu munci grele. Atunci a zidit Israel cetăţi tari lui

Faraon: Pitom şi Ramses, care serveau lui Faraon ca hambare, şi cetatea On sau Iliopolis”.

Dintre acestea, Ramses sau Pi-Ramesse („Casa lui Ramses”) şi Pithom se află în Delta

Nilului, prima fiind identificată cu Tell el-Dabʿa, iar cea de-a doua cu Tell el-Maskhuta.

Vechea identificarea a lui Pi-Ramesse cu Tanis s-a dovedit eronată; de fapt în Tanis au fost

mutate monumente din capitala lui Ramses. Având în vedere că Pi-Ramesse a fost fondată de

Ramses II (1279-1213) şi că deci nu exista înainte de acest faraon, este logic ca Ramses II să

fie identificat cu faraonul Exodului, în timpul căruia fiii lui Israel au ieşit din Egipt.

Totuşi, numărul mare de oameni oferit de Biblia Ebraică (Ex. 12:37 – 600.000 de

bărbaţi; cf. şi Ex. 38:26; Num. 1:46) trebuie privit cu rezervă, în realitate fiind vorba de un

mic grup de leviţi condus de Moise. Provenienţa egipteană a acestui mic grup este probată de

numele purtate: Moise din eg. mśw „copil”, „a naşte” (probabil iniţial un nume teofor de tipul

Rʿ-msw „Ramses”, „născut din Ra”; Dhwti-msw „Thutmosis”, „născut din Thot” etc.); Aaron

din eg. ʿ3 rn „nume mare”; Pinhas din eg. p3-nḥśy „nubianul”; Merari din eg. mrry „cel

iubit”.

De asemenea, faptul că nu toate triburile au cunoscut ieşirea din Egipt este probat de

menţionarea lui Aşer în texte egiptene începând domnia faraonului Seti I (1294-1279), deci

înainte de data cea mai probabilă a exodului.


Stela lui Israel a faraonului Merneptah

Din timpul fiului lui Ramses II, faraonul Merneptah (1212-1202), mai exact din al 5-lea

an de domnie (1207 i.e.n.), se păstrează la Muzeul din Cairo e stelă triumfală, descoperită în

1896 de Flinders Petrie în vestul Thebei (în prezent Luxor), care comemorează victoria

împotriva libienilor. În partea finală însă, se menţionează în trecere distrugerea Israelului:

„Prinţii, prosternaţi, spun: Şalom!

Nimeni nu-şi înalţă capul dintre cele Nouă Arcuri.

Libia a fost ruinată, Hatti a fost liniştită,

Canaan a fost jefuit amarnic,

Aşchelon a fost supus, Ghezer a fost capturat,

Yanoam a fost nimicit,

Israel a fost pustiit, sămânţa lui nu mai este,

Hurru a ajuns văduvă din cauza Egiptului”.

De remarcat că, în scrierea hieroglifică, în timp ce alte denumiri geografice au

determinativul „ţară străină”, doar Israel are determinativul de „popor străin”. De aici se poate

deduce că Israel nu reprezintă o entitate statală, ci o populaţie. Unii cercetători au încercat să

localizeze mai exact această populaţie: s-a propus suprapunerea Israelului ca populaţie cu

Canaanul ca regiune, s-a propus de asemenea localizarea Israelului în Transiordania, dat fiind

că stela lui Merneptah pare să enumere localităţile de la sud spre nord (Aşchelon pe litoral,

Ghezer în câmpia Şefela, Yanoam în Transiordania). Dacă localizarea nu poate fi însă stabilită

cu certitudine, totuşi se poate spune că Israel este un endonim, adică o denumire dată chiar de

membrii acelei populaţii, nu un exonim, un nume dat de străini (cum ar fi cel de ḫabiru). De

asemenea se mai poate deduce din numele în sine că acea populaţie îl adora pe zeul El, pentru

că Israel înseamnă „El va lupta” sau „El va fi tare”.

Stabilirea fiilor lui Israel în Canaan

În legătură cu stabilirea Israelului în Canaan s-au emis mai multe ipoteze.

Prima, numită teoria migraţiei sau a cuceririi, creditează istoricitatea cărţii lui Iosua,

care vorbeşte de faptul că fiii lui Israel au migrat din afara Canaanului, cucerind într-o serie de

campanii victorioase sub conducerea lui Iosua întreaga ţară şi înlocuind vechea populaţie de

amorei sau canaaniţi. Această teorie a fost susţinută de şcoala americană sau de la Baltimore

(Maryland), reprezentată de William Foxwell Albright, John Bright şi G. Ernest Wright.

Primele cercetări arheologice păreau să confirme veridicitatea istorisirii biblice, dar apoi s-a


constatat o diferenţă prea mare între datările cuceririi şi/sau distrugerii cetăţilor: Debir, Betel,

Haţor, Lachiş au fost cucerite în sec. 13 i.e.n., dar Meghido, Taanac şi Sichem în sec. 12 i.e.n.

De asemenea, primele două cetăţi cucerite de fiii lui Israel conform cărţii lui Iosua, Ierihon şi

Ai, nu erau ocupate în sec. 13. Mai mult, numele Ai (în ebraică „ruină”) nu se potriveşte unei

cetăţi locuite, ci, mai degrabă, sugerează existenţa unei legende mai târzii care explica

prezenţa în acel loc a unei ruine. Existenţa unui decalaj de aproape un secol între datările

cetăţilor care prezentau arheologic urme de distrugere, precum şi faptul că cele două cetăţi

importante, Ierihon şi Ai, zăceau deja în ruine în sec. 13, arată că din perspectivă arheologică,

teoria cuceririi este infirmată.

A doua teorie, numită a infiltraţiei, a fost susţinută de şcoala germană, reprezentată de

Albrecht Alt şi Martin Noth. Conform acestei teorii, fiii lui Israel s-au infiltrat într-o primă

fază ca triburi semi-nomade în zonele de nişă, neocupate de canaaniţi. Abia în a doua fază,

odată cu întărirea aşezărilor, fiii lui Israel s-au războit cu canaaniţii.

A treia teorie, a revoluţiei, a fost susţinută de şcoala sociologică, prin lucrările lui

George Mendenhall şi Norman Gottwald. Aceştia neagă provenienţa exterioară Canaanului a

fiilor lui Israel. Israeliţii ar fi fost de fapt ţărani canaaniţi declasaţi social, care s-au revoltat

împotriva feudalilor canaaniţi. Deşi această teorie a fost respinsă în forma ei iniţială,

influenţată de marxism, a fost acceptată într-o formă modificată, numită teoria evoluţiei sau a

simbiozei. S-a păstrat din vechea teorie ideea că fiii lui Israel nu vin din afara Canaanului,

sunt de fapt canaaniţi, dar, pe de altă parte, începutul Epocii Fierului I a fost marcat de

naşterea unor noi formaţiuni politice. Există încă o divergenţă cu privire la provenienţa

israeliţilor: aceştia provin, potrivit lui William G. Dever, din mediul rural canaanit, sau,

potrivit lui Israel Finkelstein, din mediul semi-nomad. În orice caz, cetăţile stat canaanite erau

grupate în două lanţuri transversale, unul nordic (câmpia Iezreel, Meghiddo, Bet-Şean) şi altul

sudic (Ierusalim), care controlau drumurile comerciale în Palestina, pe când aşezările israelite

timpurii s-au efectuat tocmai în spaţiul dintre cele două lanţuri, în zone nelocuite deluroase,

care au trebuit mai întâi să fie defrişate.

Religia primilor israeliţi

Cât priveşte religia acestor proto-israeliţi, singurul loc cultic descoperit arheologic din

această perioadă este pe o înălţime din Samaria, teritoriul lui Manase, pe drumul dintre Dotan

şi Tirţa. Locul este numit convenţional „situl taurului”, pentru că aici a fost descoperit

întâmplător de către un kibbutznik o statuie din bronz a unui taur (17,5 × 12,4 cm). Ca urmare


a descoperirii, arheologul Amihai Mazar a cercetat locaţia respectivă, care corespunde unui

loc cultic situat pe înălţimi: are în centru o zonă pavată cu pietre şi o maṣṣeba (stâlp sacru de

piatră), fiind înconjurată cu un zid de piatră. Statuia taurului a fost descoperită în incinta

sacră, iar în urma săpăturilor arheologice au fost găsite şi alte obiecte, precum un fragment de

vas cultic şi un fragment dintr-un obiect de bronz. Animalul reprezentat de statuetă este mai

exact zebu, un animal care nu trăieşte în Palestina, ci în Africa. Probabil adorarea acestui taur

sacru trebuie pusă în legătură cu adorarea zeului El, care în literatura din Ugarit are epitetul tr

’il „taurul El”.

În literatura biblică cultul pe înălţimi (ebr. bamot) este interzis (cf. Deut. 12:2-3), ca şi

practici precum folosirea unor imagini, „chip cioplit” (Deut. 5:8-9), a stâlpului sacru (ebr.

maṣṣeba) (Deut. 16:21-22). Totuşi aceste interdicţii sunt de dată mai târzie: partea cea mai

veche a cărţii Deuteronomului, aşa-numitul „Deuteronom primar” a fost redactat în sec. 7

i.e.n. Dar înainte de aceasta, cultul pe înălţimi era practicat pe scară largă. Iez. 20:28-30 chiar

asociază cultul pe înălţimi cu părinţii fiilor lui Israel care au ieşit din Egipt, adică exact cu

perioada de început a Israelului, aşa cum o atestă cultul din „situl taurului” de lângă Dotan.

Este de asemenea interesant că în perioada monarhiei, în regatul nordic Israel, textul biblic îi

atribuie primului rege de acolo, Ieroboam I, introducerea cultului unor viţei de aur în două

sanctuare situate la extremitatea sudică şi nordică a regatului, respectiv în Betel şi Dan (cf. 1

Reg. 12:28-29). La cultul viţelului de aur face referire şi textul din Ex. 32:1-6, în care se

relatează că marele preot Aaron a confecţionat un viţel din aur la solicitarea poporului lui

Israel, cât timp Moise era pe munte. Cultul înălţimilor a fost interzis de reforma religioasă a

regelui Iosia din Iuda, care în 622 i.e.n., pe baza Deuteronomului primar, îi aduce la Ierusalim

pe preoţii iahvistici ai înălţimilor (ebr. kohanim, spre diferenţă de preoţii idolatri, numiţi

kemarim) şi le distruge sanctuarele de pe înălţimi unde aceia slujeau. Preoţii înălţimilor sunt

reduşi la statutul de slujitori cultici, fără drept de a mai aduce jertfă, privilegiu păstrat doar

pentru preoţii din Ierusalim (cf. 2 Reg. 23:5.8-9).

Iahvismul

În Biblia Ebraică se întâlneşte tradiţia după care Iahve vine de undeva din sud (Jud. 5:4;

Deut. 33:1; Avac. 3:3.13; Ps. 68:8-9). De exemplu, textul din Jud. 5:4 aminteşte de venirea lui

Iahve din Seir sau câmpia Edomului, iar Avac. 3:3 de sosirea Lui din Teman şi muntele

Paran. De asemenea, Iahve este legat de muntele Sinai sau Horeb: în Ex. 3-4, Moise îl

cunoaşte pe Iahve pe „muntele lui Dumnezeu”, iar în 1 Reg. 19, profetul Ilie călătoreşte 40 de


zile pentru a ajunge pe muntele Horeb şi a se învrednici ca şi Moise de teofanie (arătarea lui

Dumnezeu).

Numele Iahve apare foarte probabil pentru prima dată în texte egiptene din sec. 14-12

i.e.n. în expresia t3 š3sw yhw3, citit convenţional ta şasu ihua, „ţara populaţiei şasu, Yhw3”.

Yhw3 (Ihua) are determinativul de „regiune străină”, deci egiptenii considerau Iahve un

toponim (denumirea unei aşezări), fiind plasat undeva în nord-estul peninsulei Sinai, în

regiunea locuită de edomiţi. La origine ar putea fi aşadar un toponim, folosit însă şi ca teonim

(denumirea unui zeu) sau etnonim (denumirea unei populaţii). Un fenomen asemănător se

întâlneşte în cazul Aşşur, care îl desemnează atât pe zeul Assur, cât şi cetatea Assur sau pe

asirieni.

Iahve apare probabil şi în arhiva de la Tell el-Amarna, din timpul faraonului Amenophis

IV (sec. 14 i.e.n.). Într-o scrisoare a regelui Abdi-Milku din Tir către faraon, acesta spune:

„Către rege, stăpânul meu: Mesajul lui Abi-Milku, robul [tău]. Cad la picioarele regelui,

stăp[ânul] [m]eu, de şapte ori şi de şapte ori. Sunt pr[af]ul de sub sandalele regelui, stăpânul

meu. Am auzit ceea ce regele a scris robului său: «pregăteşte-mi forţele împotri[va] lui

Yawa». Ceea ce regele a poruncit, am dus la îndeplinire cu mare bucurie. Mai mult, din cauza

depărtării oştilor regelui, stăpânul meu, de mine, conducătorul din Sidon nu-mi permite nici

mie nici oamenilor mei să intre în ţară şi să aducă lemn şi apă de băut. A ucis un om şi l-a

pr[ins] pe altul. […] Fie ca regele să ia cunoştinţă de robul său”. Yawa ar putea fi denumirea

unei populaţii, strâns legate de divinitatea adorată. De altfel, regele Abi-Milku semnalează şi

neplăceri cauzate de bandele de ḫabiru, termen folosit pentru elemente declasate social şi

înrudit cu ‘ibri „evreu”. Probabil în scrisoarea amarniană este vorba de un grup al lui Yawa

(oamenii lui Yawa, adică ai lui Iahve).

Totuşi prima atestare sigură a numelui Iahve în istorie este Piatra moabită (numită şi

Stela regelui Meşa al Moabului), în jur de 835 i.e.n. În contextul cuceririi cetăţii Nebo de

către regele Meşa, acesta spune: „Am luat de acolo vasele lui Iahve şi le-am adus înaintea lui

Chemoş” (rândurile 17-18).

Iahve mai apare apoi şi în inscripţiile din Kuntillet Ajrud (sec. 9-8 i.e.n.), asociat cu

diverse zone: yhwh šmrn, „Iahve din Samaria” şi yhwh tmn, „Iahve din Teman”. Prezenţa mai

multor ipostaze ale lui Iahve, legate fiecare de o cetate sau de o regiune, l-a determinat pe

istoricul Herbert Donner să vorbească de poliiahvism în perioada veche israelită.

Numele Iahve mai este menţionat şi în sec. 5 i.e.n. în papirusurile arameice din

Elefantina (Egipt). În Elefantina a funcţionat un templu dedicat lui Iahve, cu preoţi iudei, iar


numele divinităţii este scris yhw. De asemenea, în papirusurile de la Wadi Daliyeh, grafia

numelui păstrează fie varianta yhw, fie cea mai scurtă, yh.

În Biblia Ebraică, numele Iahve este legat de verbul hayah, „a fi”. În Ex. 3:14-15

Dumnezeu îi explică lui Moise să-l prezinte pe Dumnezeu înainte fiilor lui Israel cu

următoarele cuvinte: „Cel ce este (lit. אהיה, ’ehyeh, „Eu voi fi”) m-a trimis la voi […] Iahve,

Dumnezeul părinţilor noştri… m-a trimis la voi”.

În Vechiul Testament există două tradiţii diferite referitoare la cunoaşterea numelui lui

Dumnezeu. După prima tradiţie, numită în critica literară clasică Iahvistul (J, de la germ.

Jahwist), numele Iahve era cunoscut încă de la crearea lumii (Gen. 2:4 ş.u.). Prin aceasta se

sugerează că Iahve este nu doar divinitatea lui Israel, ci şi creatorul lumii, în condiţiile în care

în panteonul canaanit, Baal, zeul cel mai activ, nu era şi creatorul lumii, părintele zeilor fiind

zeul El. În a doua tradiţie, numită Codul Preoţesc (P, de la germ. Priesterschrift), există trei

mari etape ale revelaţiei numelui divin. În istoria primordială, este folosit numele generic

’elohim, „divinitate”, subliniindu-se prin aceasta universalitatea lui Dumnezeu. În a doua

perioadă, a patriarhilor (Avraam, Isaac şi Iacob), Dumnezeu este cunoscut ca El Şaddai (Gen.

17:1), tradus în Septuaginta „Atotţiitorul” sau „Cel Puternic”, sugerându-se că Dumnezeu

poate face orice minune pentru a-i izbăvi pe patriarhi. Abia în ce-a de-a treia perioadă,

Dumnezeu i se descoperă lui Moise cu numele său personal, Iahve. Această periodizare a

descoperirii numelui din Codul Preoţesc se verifică în Ex. 6:2-3: „Apoi a grăit Iahve

(Domnul) către Moise şi a zis către el: «Eu sunt Iahve (Domnul). Şi M-am arătat lui Avraam,

lui Isaac şi lui Iacov ca El Şaddai (Dumnezeu Atotputernic), iar cu numele Meu de Iahve

(Domnul) nu M-am făcut cunoscut lor”.

Interdicţia pronunţării numelui divin

În perioada biblică, numele Iahve era pronunţat direct, folosit în vorbirea directă (cf.

Neem. 8:6.9 în sec. 5 i.e.n.; Dan. 9:10, în sec. 2 i.e.n.). Chiar Talmudul (b.Yoma 37a) atestă

obiceiul de a pronunţa o dată pe an numele divin, de Ziua Ispăşirii (Yom Kippur). Tot aici se

arată că numele nu a mai fost pronunţat la moartea arhiereului Simeon cel Drept (sec. 3 i.e.n.,

cf. b.Yom. 39b). În p.Yom. 40d se explică: „La început marele preot obişnuia să declare

numele cu glas tare, dar când numele oamenilor desfrânaţi s-a înmulţit, el l-a proclamat

scăzând vocea”. De aceea, a fost interzisă pronunţarea numelui în afara Templului (b.Yom.

69b) şi treptat s-a ajuns chiar la interdicţia totală. În Mişna (m.Sanhedrin 10:1), Abba Saul


spune că nu va avea parte de lumea viitoare „cel care pronunţă numele pe litere”. Cine

blasfemiază folosind numele divin, dacă îl pronunţă în întregime, era executat (m.Sanh. 7:5A),

iar cel care blasfemiază folosind alte nume divine suferă doar pedeapsă fizică (b.Sanh. 56a).

Tetragrama sfântă, yhwh, este invocată ca „nume special” (šem hammeporaš – cf. b.Yom.

69b).

Această tendinţă se observă şi în Qumran. Esenienii excludeau pe oricine pronunţa

numele: „[Ori]cine pronunţă numele cel slăvit mai mult decât orice (שם הנכבד על כול)…

fie blasfemiind, fie din pripă, fie pentru oricare alt motiv, … sau citind într-o carte, sau

binecuvântând, să fie exclus şi să nu se mai întoarcă niciodată în sfatul comunităţii” (Regula

disciplinei, 1QS 6:27 – 7:2).

Pentru evitarea pronunţării numelui divin Iahve s-au folosit surogate. În Qumran se

întâlnesc cazuri când deasupra tetragramei yhwh stă scris ’dwny (Adonai) sau când tetragrama

este înlocuită cu patru puncte dispuse orizontal. Traducerea Bibliei ebraice în greacă,

Septuaginta (sec. 3-2 i.e.n.) foloseşte kyrios, „Domnul”, în loc de Iahve, acelaşi tip de

înlocuire apărând şi la teologul iudeu Philon din Alexandria. Unele manuscrise ale

Septuagintei notează însă numele divin cu litere ebraice, fie paleo-ebraice fie pătrate, sau

chiar îl transliterează în greacă.

În Codexul de la St. Petersburg, datând din 1008 e.n., cel mai vechi manuscris păstrat

integral cu textul Vechiului Testament, tetragrama yhwh este vocalizată cu vocalele de la

substantivul aramaic šema’, „nume”. În mod obişnuit însă el este citit întotdeauna ’Adonay

(qere perpetuum), deşi vocalizarea lui ’Adonay apare rar (cf. Ex. 3:2). Dacă tetragrama este

deja precedată de ’Adonay, atunci citirea (qere) este ’Elohim (cf. vocalizarea din Iez. 5:5 sau

Gen. 15:2.8).

În Mişna, se evită chiar scrierea tetragramei: se dublează prima literă, folosindu-se

vocalizarea de la aramaicul šema’, ajungându-se astfel la יי.

Iahve şi Aşera

Ca urmare a războiului de şase zile din 1967, Israelul a dobândit până în 1982 controlul

asupra peninsulei Sinai. Între octombrie 1975 şi mai 1976, arheologul izraelian Ze’ev Meshel

a cercetat rămăşiţele unei localităţi din sec. 9-8 i.e.n. în Kuntillet Ajrud. Meshel a crezut

iniţial că este vorba de un sanctuar, dar de fapt situl s-a dovedit un han fortificat, situat pe

drumul de la Gaza prin Cadeş spre portul Elat sau prin Sinai spre Egipt.


Meshel a găsit şi un fragment ceramic dintr-un vas mare de depozit (pithos), Pithos 1

(sau A), care purta următoarea inscripţie: „[…] a spus: Spune lui Iehal[el] şi lui Iauasa: Vă

binecuvântez în numele lui Iahve din Samaria şi al Aşerei lui”. Pe un alt fragment ceramic,

Pithos 2 (sau B), a fost găsită o altă inscripţie: „Amariau: Spune domnului meu: Îşi este bine?

Te binecuvintez prin Iahv[e din Teman] şi prin Aşera lui. El să te binecuvânteze şi să te

păzească şi să fie cu tine”; „Orice a cerut de la cineva, l-a miluit, iar Iahve i-a dat după inima

lui prin Iahve din Teman şi Aşera lui”. Primul pithos avea şi o serie de desene: două personaje

groteşti, cu elemente bovine, de tip Bes (un zeu egiptean, protector), iar în partea dreaptă o

femeie cu o liră, dar aceste desene nu au nicio legătură cu inscripţie, care se suprapune cu

coroana personajului mai mare.

În plus, în 1967, arheologul american William G. Dever a descoperit în Khirbet el-Qom

(biblicul Makkeda) un ansamblu funerar compus din două morminte, care prezenta şi câteva

inscripţii. A treia inscripţie de pe stâlpul dintre camerele 1 şi 2 ale celui de-al doilea mormânt,

având reprezentată şi o mâna îndreptată în jos, spunea: „Uriahu, cel bogat, a scris aceasta.

Binecuvântat a fost Uriahu pentru Iahve şi de duşmanii lui l-a salvat prin Aşera lui. De către

Oniahu. Şi prin Aşera lui. Şi prin Aşera lui” (această citire a fost stabilită în 1977). Mâna

săpată în piatră reprezenta probabil monumentul funerar (cf. sensul acest sens pentru yad,

„mână”, în 1 Sam. 15:12; 2 Sam. 18:18).

Referitor la cele două seturi de inscripţii, din Kuntillet Ajrud şi Khirbet el-Qom, s-a

propus interpretarea termenului ’šrth nu ca la o referire la zeiţa Aşera, ci la ’ašerah ca stâlp

cultic de lemn, menţionat în acest sens şi în Biblia Ebraică. Într-adevăr, termenul apare cu

sufix pronominal, fapt neobişnuit pentru un nume propriu. Totuşi, există exemple cu perechi

divine în formulare similară, „Raşap şi Adamma lui”, „Kura şi Barama lui”, „Gatar şi Anat a

lui”. Deşi un fenomen rar, în ebraică numele proprii pot fi puse în stat construct (de ex.

Ghibeea lui Dumnezeu, Betleemul lui Iuda etc.). Mai mult, este normal ca binecuvântarea să

vină de la divinitate, nu de la stâlpul sacru propriu-zis.

De aceea, este foarte probabil ca inscripţiile de la Kuntillet Ajrud şi Khirbet el-Qom să

indice credinţa (unora) că Iahve o are ca paredră (soţie) pe zeiţa Aşera. Confirmări indirecte

pot fi coroborate cu această concluzie. În templul iahvistic din Arad (sec. 10-7 i.e.n.), distrus

de regele Iezechia din Iuda, precursor al reformei centraliste a lui Iosia, s-au descoperit în

sfânta sfintelor doi stâlpi sacri cu două altare de piatră. Este logic să se deducă de aici că

divinitatea adorată în templul din Arad, adică Iahve, avea un companion, foarte probabil

nimeni alta decât zeiţa Aşera.


O piesă de teracotă păstrată la München, care provine din Iudeea (sec. 8-7 i.e.n.),

reprezintă o divinitate masculină cu barbă şi una mai mică feminină, flancaţi de sfincşi sau lei,

stând pe un tron sau pe un car. Dat fiind provenienţa iudaică a acestei teracote, este posibil ca

cele două personaje să fie Iahve şi Aşera. Mai puţin probabilă este identificarea cu cei doi a

două figuri stilizate, bărbat şi femeie, incizate pe un fragment ceramic provenind de la un vas

de filtrare, descoperit în Ierusalim (Ofel) în timpul săpăturilor din 1923-1925 de Macalister şi

Duncan, care datează din sec. 8-7 i.e.n.

Se poate concluziona că pentru unii, divinitatea naţională, Iahve, avea o soţie ca şi

ceilalţi zei. Ceva asemănător ar putea fi menţionarea în piatra moabită (stela lui Meşa) a

zeului moabit Chemoş alături de Aştar-Chemoş (Astarta lui Chemoş?), adică o soţie a sa.

Totuşi nu există mărturii istorice sau arheologice că această concepţie reprezenta curentul

oficial de la Templu.

Aniconismul şi reprezentările religioase

Aniconismul înseamnă lipsa reprezentărilor iconografice şi mult timp s-a crezut că

Israelul este diferit de celelalte culturi antice prin existenţa aniconismului, ca urmare a

preceptelor biblice. S-a sugerat chiar ca aniconismul biblic ar avea o origine nomadă. De fapt,

aniconismul religiei lui Israel apare strâns legat de reformele regilor Iezechia şi Iosia din Iuda.

Săpăturile arheologice au scos la iveală numeroase reprezentări grafice ale diverselor

divinităţi şi este de presupus că şi Iahve nu făcea excepţie. Se pare de asemenea că Iahve era

reprezentat ca un taur (cf. Ex. 32; 1 Reg. 12; cf. denumirea de ’abir „puternic”, „taur”).

Ps. 74:6 (în Septuaginta 73:6) ar indica foarte probabil existenţa unor imagini în

Templul din Ierusalim, care au fost distruse în 597 i.e.n., la prima cucerire a capitalei iudee:

„în curând au sfărâmat toate podoabele săpate (פתוחים, pittuḥim) cu lovituri de securi şi

ciocane” (Biblia Cornilescu). Câţiva psalmi (Ps. 17:8; 36:8; 57:2; 63:8) vorbesc în legătură cu

Iahve de „acoperământul aripilor tale”. Dat fiind faptul că în Orientul Antic Apropiat sunt

frecvente reprezentarea divinităţilor într-un disc înaripat (de ex. zeul Assur), este posibil ca

una dintre imaginile lui Iahve să fie tocmai una antropomorfă însoţită de aripi.

Totuşi trebuie subliniat că nu există mărturii certe cu privire la reprezentarea grafică a

lui Iahve. Pe de altă parte, alte divinităţi, mai ales Aşera, sunt foarte des reprezentate în

statuete. Dacă însă până în 586 i.e.n. la distrugerea Templului, imaginile feminine (Aşera)


sunt des întâlnite în case (chiar şi în Ierusalim), după aceasta, în perioada exilică, ele dispar,

fapt ce dovedeşte accentuarea credinţei monoteiste, adorarea exclusivă a lui Iahve.

Angelologie şi demonologie

Aşa cum am văzut, Iahve a dobândit multe caracteristici ale zeului El, printre care şi

prerogativa regală. Iahve are astfel o curte formată din „oştirea cerului”, de unde şi numele

divin de Iahve Ţeba’ot (grecizat Sabaot) (yhwh ṣeba’ot), adică „Iahve al oştirilor [cereşti]”,

Domnul Savaot. De exemplu, în 1 Reg. 22:19-23, în viziunea profetului Miheia (Mica) fiul lui

Imla, Iahve apare înconjurat de curtea cerească.

Pe lângă oştirea cerească, în Biblia Ebraică, dar şi în săpăturile arheologice, apar şi alte

fiinţe cereşti, heruvimii şi serafimii. Heruvimii sunt sfincşi, lei de obicei înaripaţi cu cap

uman, care păzesc în special spaţiul sacru. În templul din Ain Dara din Siria s-au păstrat

heruvimi pe faţada templului (sec. 10-7 i.e.n.), care oferă o paralelă interesantă la templul lui

Solomon descris în Biblie. Un heruvim sculptat în fildeş a fost descoperit în palatul regal din

Samaria, capitala regatului nordic, datând din sec. 9 i.e.n. Se continuă practic o tradiţie veche,

atestată în Palestina şi în Epoca Bronzului Târziu: în Meghiddo a fost descoperită o gravură în

fildeş din sec. 14-13 i.e.n., în care este reprezentat un tron cu heruvimi sculptaţi pe post de

mânere. Serafimii, adică şerpii înaripaţi (cobre de tipul uraeus-ului egiptean), apar în special

în gliptică (sigilii, bule), având atât două sau chiar patru aripi.

Îngerul (ebr. mala’kh, „sol”, „trimis”) este reprezentantul lui Iahve pe pământ, fiind un

mesager al voii divine pentru oameni. În Biblia Ebraică îngerul lui Iahve vorbeşte la persoana

I, repetând cuvintele lui Iahve, iar oamenii îl cinstesc ca şi cum ar fi Iahve însuşi prezent (cf.

Ios. 5:4). În perioada persană angelologia se dezvoltă, apar şi nume: Mihail (Mihael), „cel

dintâi dintre îngerii păzitori” (Dan. 10:13); Gavriil (Gabriel) (Dan. 8:16); Rafael, „unul dintre

cei şapte sfinţi îngeri, care ridică rugăciunile sfinţilor şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt”

(Tob. 12:15). În cartea Daniel se menţionează existenţa îngerilor păzitori ai popoarelor:

Mihail, îngerul păzitor al iudeilor (Dan. 10:21), dar şi îngerul păzitor al Persiei şi respectiv al

Greciei (Dan. 10:13.20).

Şi demonologia se dezvoltă abia în perioada mai târzie, postexilică. Denumirea de

śaṭan, „adversar”, „potrivnic”, poate fi dată iniţial şi unui înger care devine pentru moment

potrivnic al omului (cf. Num. 22:22.32). Abia în cărţile târzii, śaṭan funcţionează ca un

termen tehnic pentru demonul care se opune omului (1 Cron. 21:1; Zah. 3:1; Iov 1-2).


Se pare că în Biblia Ebraică demonii au înfăţişare de ţap: Azazel, demonul căruia i se

trimitea în pustie un ţap încărcat cu păcatele tuturor (ţapul ispăşitor) (cf. Lev. 16:8.10); „ţapii”

(ebr. śe‘irim), care dansează în locurile distruse (Is. 13:21).

Regele David

Cercetătorii minimalişti ajunseseră să conteste la începutul anilor 90 chiar existenţa lui

David, socotindu-l doar un personaj literar. Totuşi în 1993-1994 arheologul Avraham Biran

descoperă în Tel Dan (biblicul Dan) trei fragmente dintr-o stelă în limba aramaică, datând din

mijlocul sec. 9 i.e.n. Ea menţionează regatul lui Iuda cu denumirea de „casa lui David”, scris

într-un cuvânt, bytdwd, fiind implicit o dovadă indirectă a existenţei istorice a lui David. Alţi

cercetători au încercat să găsească expresia şi în alte inscripţii: Piatra moabită şi lista

cuceririlor faraonului Şeşonq I din templul lui Amon din Karnak (Theba).

Potrivit 1 Sam. 22:2, David a fost iniţial şeful unui grup de patru sute de oameni,

„prigoniţi, datornici şi cu sufletul amărât”. După 1 Sam. 25:4-8, grupul lui David oferea

protecţie oamenilor bogaţi în schimbul hranei, nerespectarea obligaţiilor de către Nabal

ducând la dorinţa lui David de răzbunare. Din acest punct de vedere, începuturile carierei lui

David trebuie puse în legătură cu fenomenul banditismului.

Ulterior David a slujit ca mercenar în armata filistenilor, de exemplu la regele Achiş din

Gat (1 Sam. 27; cf. şi cap. 28-29). El păstrează legătura cu filistenii, iar atunci când ajunge

rege îşi face o gardă personală din „cheretieni şi peletieni” (2 Sam. 8:18), aceştia fiind cu

siguranţă de origine egeeană (filisteană).

Biblia Ebraica vede ridicarea lui David la domnie într-un mod mult mai romanţat:

David a fost adus la curte pentru că ştia să cânte la harpă şi calma stările depresive ale regelui

Saul (1 Sam. 16), sau, după o altă versiune, a fost cunoscut de rege abia când s-a remarcat

printr-un act de bravură, învingându-l pe uriaşul filistean Goliat din Gat (1 Sam. 17). Totuşi

această legendă este mai târzie, fiind contrazisă de o notiţă istorică din 2 Sam. 21:19, unde se

specifică faptul că Goliat din Gat a fost ucis de un om al lui David, un oarecare Elhanan din

Betleem. În Istoria Cronistă (1 Cron. 20:5) se ajunge la o variantă de compromis care încerca

să rezolve dilema: David l-a ucis pe Goliat, iar Elhanan l-a ucis pe fratele lui Goliat, un

personaj la fel de uriaş.

Potrivit textului biblic, David ia în căsătorie şi pe fiica regelui Saul, Micol, câştigându-i

mâna print-un act de eroism (uciderea a 200 de filisteni). Poziţia sa din ce în ce mai apreciată


de popor trezeşte însă suspiciunea lui Saul, care se teme pentru tronul de rege şi urzeşte câteva

tentative nereuşite de eliminare a lui David.

Pe fondul conflictului dintre filisteni şi fiii lui Israel, conflict în care regele Saul şi fiul

acestuia, Ionatan, îşi pierd viaţa, David reuşeşte să stabilească o entitate politică pe care o

conduce în Hebron. Biblia Ebraică spune că a domnit şapte ani ca rege în Hebron, timp în care

în nord conducea fiul lui Saul, Işbaal. Işbaal este în cele din urmă asasinat, iar David îşi

extinde stăpânirea şi în nord.

2 Sam. 5 menţionează un alt moment crucial din viaţa lui David, cucerirea

Ierusalimului. Cetatea era stăpânită de iebusei, dar David îşi încurajează oamenii de arme,

spunându-le: „Oricine va lovi pe iebusei, să-i lovească la puţul de apă” (2 Sam. 5:8; în

Septuaginta diferit). Mulţi biblişti au identificat „puţul de apă” (ebr. ṣinnor) cu tunelul

descoperit de Charles Warren în 1867. Totuşi, Yigal Shiloh consideră că tunelul lui Warren

nu poate fi identificat cu sistemul de apă iebusit.

Oricum, David a cucerit Ierusalimul care se întindea în acel timp doar pe colina din SE

Ierusalimului, Ofel, numită acum „Cetatea lui David” (ebr. ‘ir Dawid). Între 2005-2011,

arheologa Eilat Mazar a întreprins săpături, în urma cărora susţine că a descoperit în

„structura largă de piatră” însuşi palatul lui David menţionat în 2 Sam. 5:11 în partea

superioară a ceea ce este numit „structura de piatră în trepte”. Între anii 1961-1967 Kathleen

Kenyon a întreprins săpături în această zonă, găsind un capitel proto-eolic. Alţi arheologi însă

nu sunt de acord cu această interpretare a „structurii largi de piatră”.

Citadela cunoscută sub numele de „turnul lui David”, în apropierea porţii Yaffa, a fost

construită în realitatea de haşmonei şi de Irod cel Mare (se mai păstrează aici baza turnului

Phasael). În perioada bizantină, a fost identificată în mod eronat cu palatul lui David şi de

atunci i-a rămas numele (greşit!) „turnul lui David” (dat pentru întreaga citadelă).

Din păcate nu se cunoaşte nici mormântul lui David, deşi istoricul Iosif Flaviu spune că

Ioan Hircan I l-a deschis, luând de acolo 3.000 de talanţi (Antichităţi iudaice 7:393; 13:249),

iar regele Irod cel Mare îl redeschide, dar nu reuşeşte să găsească sarcofagele lui David şi

Solomon (Ant. iud. 7:394; 16:179-183). De asemenea, şi Noul Testament îl menţionează (FA.

2:29). Mormântul atribuit astăzi în scop turistic în Ierusalim, în muntele Sion, în clădirea care

are la etaj locul aşa-zisei Cină cea de Taină, nu poate fi corect, pentru că după 1 Sam. 2:10,

David a fost îngropat în „Cetatea lui David”, adică în Ofel.


Regele Solomon

Regele Solomon nu apare menţionat în nicio sursă extra-biblică, iar Biblia Ebraică îi

creează o imagine grandioasă, ca rege înţelept şi puternic. Cea mai însemnată realizarea a sa

este construirea templului din Ierusalim dedicat lui Iahve, după informaţiile biblice

construcţia durând şapte ani (din anul al patrulea până în anul al şaptelea de domnie). Dacă

domnia lui Solomon de 40 de ani este reală şi numărul nu este simbolic, atunci finalizarea

templului a avut loc în jurul anului 960 i.e.n.

Templul măsura după informaţiile biblice 20 m lungime, 10 m lăţime şi 15 m înălţime

(1 Reg. 6:2). Au fost reliefate diferite asemănări între descrierea biblică şi elemente ale

sanctuarelor din Orientul Antic Apropiat, dar cea mai importantă paralelă o constituie templul

sirian din Ain Dara. În cadrul săpăturilor care au fost iniţiate în 1955, templul a fost scos la

lumină între 1980 şi 1985, în stratul VII, având trei faze de construcţie: prima între 1300-1000

i.e.n., a doua între 1000-900 i.e.n., fiind deci contemporan cu templul solomonian, şi a treia

între 900-740 i.e.n. Pe nivelul inferior al faţadei, se găsesc reliefuri cu lei şi sfincşi aranjaţi

faţă în faţă. Dimensiunile templului de la Ain Dara sunt asemănătoare (30 m × 20 m) cu cel

solomonian, la fel şi dispunerea sa. Intrarea este flancată de două coloane,

Sfincşii corespund întru totul heruvimilor menţionaţi în 1 Reg. 6:34-35; 7:27-29.

Regele Roboam din Iuda şi faraonul Şoşenq I; regele Ieroboam I din Israel

Sub regele Roboam din Iuda, fiul lui Solomon, faraonul Şoşenq I (în Biblia Ebraică

Şişac) (945-924 i.e.n.), fondatorul celei de-a 22-a dinastii egiptene, cea libiană, conduce o

campanie împotriva Palestinei. În 1 Reg. 14:25-26 se arată că acest lucru se întâmplă în anul

al cincilea de domnie al lui Roboam, iar Şişac jefuieşte tezaurul templului lui Iahve şi al

palatului regal, luând scuturile de aur.

În Templul din Karnak (Theba) s-a păstrat un amplu relief triumfal al lui Şoşenq I. De

asemenea în Meghido a fost descoperit un fragment dintr-o stelă, având inscripţionat numele

faraonului. Plecând de la relieful triumfal din Karnak, considerat că oglindeşte cu fidelitate

istorică cetăţile cucerite în timpul campaniei palestiniene, cercetătorii au încercat să

reconstituie traseul. Totuşi, deşi lista topografică mai degrabă nu reflectă în detaliu campania,

ci se înscrie în şabloanele ideologice ale genului, menţionarea unor localităţi din Palestina,

precum: Taanac, Şunem, Bet-Şean, Rehob, Mahanaim, Ghibeon, Bet Horon, Aialon,


Meghido, Soco, Arad atestă istoricitatea expediţiei lui Şeşonq I. Interesant că nu este

menţionat Ierusalimul, deşi textul biblic tocmai despre acesta se ocupă.

În orice caz, campania militară a lui Şeşonq I reprezintă primul punct de contact între

istoria biblică şi istoria Orientului Apropiat. Ea este datată de egiptologi în 925 i.e.n., iar

textul biblic arată că pătrunderea lui Şeşonq s-a făcut în anul al cincilea al lui Roboam. De

aici rezultă că Solomon ar fi murit în 931/930 i.e.n.

Vechiul Testament relatează că la moartea lui Solomon, regatul s-a scindat, în sud

continuând să domnească dinastia lui David, dar în nord făcându-se rege un dregător al lui

Solomon, Ieroboam, care se revoltase împotriva acestuia, dar a trebuit să se refugieze în Egipt

(dacă informaţia este corectă, înseamnă că la curtea aceluiaşi faraon, Şeşonq I). Devenind

rege în nord, Ieroboam I ridică două sanctuare în sudul ţării (Betel) şi în nord (Dan), iar textul

biblic îi impută idolatria, prin cultul viţeilor de aur, anunţat încă din timpul Exodului (Ex. 32).

Idolatria lui Ieroboam I va constitui un precedent repetat de fiecare rege israelit.

Dinastia lui Omri

În timpul dinastiei lui Omri (sec. 9-8 i.e.n.), regatul nordic Israel cunoaşte o înflorire

economică fără precedent. Omri stabileşte capitala la Samaria şi iniţiază o serie de contacte

politice: fiul său, Ahab, se căsătoreşte cu prinţesa feniciană Izabela din Sidon. Acum, potrivit

textului biblic, sunt introduse culte ale unor divinităţi feniciene, Baal şi Astarta. Politicii lui

Ahab i se opune însă profetul Ilie, reprezentant al mişcării monolatre de adorare a lui Iahve.

Existenţa lui Omri este confirmată de textele asiriene, care mai târziu vor numi regatul

Israel „casa lui Omri” (asir. bīt Ḫumria). Marjo Korpel consideră că sigiliul cu inscripţia

[l’]yzbl („al Izabelei”) i-a aparţinut chiar reginei, soţia lui Ahab. Ornamentaţia sigiliului este

bogată: în registrul superior un sfinx în manieră egipteană cu crucea ansată (simbol al vieţii),

iar în registrul superior un disc înaripat care protejează un şoim egiptean care are un sceptru,

flancat de două cobre ridicate (şerpi uraeus).

Bătălia de la Qarqar

Un al doilea punct de contact între istoria biblică şi istoria Orientului Apropiat Antic îl

oferă bătălia de la Qarqar pe râul Orontes, în Siria. Regele asirian Salmanasar III (858-824

i.e.n.) se confruntă cu coaliţia siro-palestiniană, condusă de regele Irhulenu din Hamat. Bătălia


de la Qarqar a avut loc în anul al şaselea al lui Salmanasar III, deci în 853 i.e.n.. Amănunte

sunt oferite în analele asiriene, de exemplu în monolitul lui Salmanasar III, descoperit în

Kurkh, păstrat astăzi în British Museum. După ce regele asirian a cucerit câteva cetăţi de la

regele Irhulenu din Hamat, relatează în continuare:

„… m-am apropiat de cetatea Qarqar. Am distrus, am devastat şi am incendiat cetatea Qarqar, cetatea

lui regală. O alianţă s-a format din aceşti 12 regi: 1200 de care de luptă, 1200 de călăreţi şi 20000 de

soldaţi ai lui Hadad-Ezer (Adad-idri) damascenul; 700 de care, 700 de călăreţi şi 10000 de soldaţi ai lui

Irhulenu hamatitul; 2000 de care şi 10000 de soldaţi ai lui Ahab israelitul; 500 de soldaţi din Byblos;

1000 de soldaţi din Egipt; 10 care şi 1000 de soldaţi din ţara Irqanatu; 200 de soldaţi ai lui Matinu-Ba’al

arvaditul; 200 de soldaţi din ţara Usanatu; 30 de care şi (?)000 de soldaţi ai lui Adunu-Ba’al şianeul; 1000

de cămile ai lui Ghindibu arabul; (?)00 de soldaţi ai lui Ba’asa, omul din Bīt-Ruḫubi, amonitul. Ei au

atacat pentru a face război şi a se bate cu mine. Cu forţele măreţe pe care Aşşur, stăpânul meu, mi le dă şi

cu armele puternice pe care stindardul divin, care merge înaintea mea, mi le oferă, am luptat cu ei. I-am

învins de la cetatea Qarqar până la cetatea Ghilzau. Am doborât cu sabia 14000 de soldaţi, războinicii lor,

şi am făcut să plouă potopul asupra lor ca zeul Hadad. Am umplut câmpia cu cadavrele lor împrăştiate şi

i-am doborât cu sabia pe soldaţii lor mulţi. Am făcut ca sângele lor să se scurgă în vaduri. Câmpia era

prea mică pentru ca [mulţimea] leşurilor (lit. sufletelor) lor să zacă; zona întinsă nu era de ajuns pentru a-i

îngropa. Am stăvilit râul Orontes cu cadavrele lor ca un pod. În această luptă, am luat de la ei care,

călăreţi şi cai” (ii 89b-102).

În text regele Ahab din Israel este numit Aḫabbu Sir’alāia (ma-ḫa-ab-bu mat sir-’a-la-a-

a), adică „Ahab israelitul”. Pentru asirieni, numele Israel era nou, scribii redându-l prin

metateză (Sirala în loc de Israel). De remarcat că dintre toţi participanţii la bătălie, Ahab

deţine cele mai multe care de luptă (2000), faţă de 1200 ale regelui Hadad-Ezer din Damasc.

La Meghido, stratul IVA, expediţia americană a descoperit două ansambluri de

construcţii considerate ca fiind grajdurile regelui Solomon (1 Reg. 9:15-19). După ce

descoperirea unor construcţii asemănătoare la Beer-Şeba l-a condus pe arheologul Yohanan

Aharoni să creadă că este vorba mai degrabă de spaţii de magazii, totuşi mai nou arheologul

Israel Finkelstein a înclinat iarăşi în favoarea interpretării construcţiilor ca grajduri, însă nu

din timpul lui Solomon, ci din timpul dinastiei omride (sec. 8 i.e.n.). Dacă această interpretare

este corectă, se poate găsi explicaţia pentru numărul mare de cai adus de regele Ahab în

bătălia de la Meghido: regatul nordic se specializase în creşterea cailor, o investiţie foarte

profitabilă, dat fiind rolul excelent miliar al cailor.


Regele Ioaş al Israelului şi Adad-Nirari III al Asiriei

Pe o stelă descoperită în 1967 la Tell al Rimah, aparţinând regelui asirian Adad-Nirari

III (809-782 i.e.n.), este menţionat tributul adus de regele Ioaş al Israelului. Este prima dată

când apare menţionată Samaria în sursele asiriene.

„Am primit tributul lui Mari din Aram 2.000 de talanţi de argint, 1.000 de talanţi de

bronz, 2.000 de talanţi de fier, 3.000 de veşminte colorate şi de in. Am primit tributul de la

Ioaş (Ia-a-su) samarineanul, de la tirian şi de la sidonian”.

Stela regelui Meşa al Moabului şi inscripţia citadelei amonite

Stela regelui Meşa al moabului, cunoscută şi ca Piatra moabită, a fost văzută pentru

prima dată de un occidental în 1868, când preotul misionar german F.A. Klein a ajuns în

Diban, numele actual al cetăţii Dibon, capitala regatului Moab. Dându-şi seama că vestigiul

este preţios în ochii occidentalilor, populaţia arabă din Diban a spart din păcate piatra

încingând-o în foc, sperând să câştige din vânzarea bucăţilor separat mai mult decât din

vânzarea întregii pietre. Înainte de spargere, însă, cercetătorul Charles Clermont Ganneau a

luat un mulaj. După spargere, piatra a fost refăcută în proporţie de 2/3 şi a fost dusă în 1873 la

muzeul Louvre din Paris, unde se păstrează şi astăzi. Stela are o înălţime de 1,15 m şi o lăţime

între 0,60 şi 0,68 m, este scrisă în moabită şi datează din jurul anului 835 i.e.n.

Iată conţinutul stelei lui Meşa:

„Eu sunt Meşa, fiul lui Chemoşiat, regele Moabului, dibonitul. Tatăl meu a fost rege peste Moab 30 de

ani, iar eu am fost rege după tatăl meu.

Am ridicat această înălţime pentru Chemoş în Carho […] pentru că m-a izbăvit de toţi regii şi pentru

că m-a făcut să-i dispreţuiesc pe toţi vrăjmaşii mei.

Omri a fost rege în Israel şi a oprimat Moabul multe zile, pentru că Chemoş s-a mâniat pe ţara lui. Şi

i-a urmat fiul lui şi a spus şi el «voi oprima Moabul». În zilele mele a spus [aşa], dar eu l-am dispreţuit pe

el şi pe casa lui, iar Israel a ajuns de ruină, da, a ajuns de ruină pentru totdeauna.

Şi Omri avusese în stăpânire întreaga ţară Medeba şi a locuit acolo în zilele lui şi jumătate din zilele

fiului său, 40 de ani, dar Chemoş a redobândit-o în zilele mele. Şi eu am zidit Baal Meon şi am făcut în el

un bazin de apă, şi am zidit Chiriataim.

Iar oamenii din Gad trăiau în ţara Atarot din vremuri străvechi, iar regele lui Israel a zidit Atarot

pentru el, şi eu am luptat împotriva cetăţii şi am cucerit-o şi i-am ucis pe toţi oamenii din cetate ca o jertfă

pentru Chemoş şi pentru Moab şi am adus înapoi vatra unchiului său (?) de acolo şi am adus-o înaintea

feţei lui Chemoş în Cheriot, şi i-am făcut pe oamenii din Şaron să locuiască acolo, ca şi pe oamenii din

Maharit.


Şi Chemoş mi-a zis: «Du-te, ia Nebo de la Israel!» Şi am plecat noaptea şi am luptat împotriva lui din

zori şi până la amiază şi l-am cucerit şi am ucis întreaga populaţie, 7.000 de bărbaţi băştinaşi şi străini,

femei băştinaşe şi străine şi slujitoare, pentru că am aruncat anatema pentru Aştar-Chemoş. Şi de acolo

am luat vasele lui Iahve şi le-am adus înaintea feţei lui Chemoş.

Iar regele lui Israel a zidit Iahaţ şi a stat acolo în timpul bătăliilor cu mine, şi Chemoş l-a îndepărtat de

la faţa mea şi eu am luat 200 de oameni din Moab, întreaga divizie a lui, şi i-am condus la Iahaţ. Şi l-am

cucerit ca să-l adaug la Dibon.

Am zidit Carho, zidul pădurii şi zidul fortăreţei şi am zidit porţile ei şi am zidit turnurile ei şi am zidit

casa regelui şi am făcut bazinul dublu pentru izvor în partea cea mai dinăuntru a cetăţii. Acum, nu exista

nici un bazin în partea cea mai dinăuntru a cetăţii, în Carho, şi eu am zis tuturor oamenilor: «Faceţi

fiecare dintre voi câte un bazin în casă». Şi am tăiat şanţul cu apă pentru Carho prin munca prizonierilor

din Israel.

Am zidit Aroer şi am făcut un drum militar în Arnon. Am zidit Bet-Bamot pentru că era distrus. Am

zidit Beţer, pentru că zăcea în ruină.

Şi oamenii din Dibon au stat în poziţie de luptă, pentru că întregul Dibon, ei înşişi erau în supunere. Şi

eu sunt regele peste sute în cetăţile pe care le-am adăugat la ţară.

Şi am zidit casa din Medeba şi casa din Diblataim şi casa din Baal Meon şi am adus acolo […] turme

din ţară.

Şi în Horonaim, acolo locuia [casa lui David]. Şi Chemoş mi-a spus: «Coboară şi luptă împotriva

Horonaimului». Am coborât […] şi Chemoş l-a redobândit în zilele mele. Şi […] de acolo […] ………

Şi eu […] ………”.

În 1958 a fost descoperit în Kerak (Iordania) un fragment dintr-o altă stelă a regelui

Meşa, care întregeşte înţelegerea istorică.

„Eu sunt Meşa, fiul lui Chemoşiat, regele Moabului, dibonitul, […] în casa lui Chemoş, la locul de

ardere, pentru că iubesc […]. Şi iată, eu am făcut […]”.

Regele Meşa din Moab este menţionat şi în Vechiul Testament (2 Reg. 3), unde se

precizează că „era bogat în vite”, dar trimitea tribut regelui din Israel. La moartea regelui

Ahab al Israelului, Meşa se ridică împotriva dominaţiei israelite, dar împotriva lui pornesc o

campanie militară regii din Israel, Iuda şi Edom. Abia aducerea ca jertfă a propriului său fiu

întâi-născut (moştenitorul tronului) l-a salvat pe Meşa. Despre emanciparea Moabului de sub

suzeranitatea Israelului în această perioadă vorbeşte într-adevăr şi Piatra moabită.

O alta inscripţie importantă este cea de la citadela amonită, fost descoperită în 1961 în

Amman, în vechime Rabbat Ammon, capitala regatului amonit. Are dimensiunile 24 × 19 cm

şi datează din prima jumătate a sec. 9 i.e.n. – începutul sec. 8 i.e.n., fiind păstrată în prezent în

Muzeul Arheologic din Amman. Ea cuprinde o dedicaţie făcută prin gura zeului Milcom:

„[Cuvintele lui M]ilcom: construieşte-ţi intrări de jur împrejur […] tot cel ce te împresoară să moară

negreşit […] voi distruge negreşit. Şi pe tot cel ce intră […] şi printre coloanele lui cei drepţi vor locui


[…] uşa cea mai de dinăuntru voi nimici […] te vei uita cu mirare din mijlocul porticului […] şi […] pace

ţie şi pace […]”.

Din inscripţiile în limbile moabită şi amonită se pot extrage următoarele concluzii.

Ambele atestă o unitatea lingvistică nord-vest semită, cele două limbi fiind strâns înrudite cu

ebraica veche. Se poate deduce că dacă regele vasal Meşa îşi permitea ridicarea unor stele cu

inscripţii, cu atât mai mult regatul Israel. Totuşi, până în prezent nu s-a descoperit nicio

inscripţie regală nici din Israel, nici din Iuda. Pe de altă parte, Piatra moabită oferă prima

atestare istorică sigură a numelui divin Iahve, precum şi a prezenţei unor sanctuare iahviste în

alte cetăţi decât Ierusalimul (Nebo). Inscripţiile amintite atestă şi adorarea de divinităţi

naţionale: Iahve în Israel, Chemoş în Moab, Milcom (sau Moloh) la amoniţi. Totuşi nu se

întâlneşte încă monoteismul pur, pentru că divinitatea naţională era adorată în compania unei

zeiţe: Chemoş şi Aştar-Chemoş, corespondent oarecum cu faptul atestat şi în inscripţiile de la

Kuntillet Ajrud şi Khirbet el-Qom despre Iahve şi Aşera. Inscripţiile mai indică şi

mentalitatea religioasă a vremii: există o relaţie directă între divinitate şi popor, manifestată

prin protecţie şi pedeapsă (zeul Milcom promite că îi va distruge negreşit pe duşmani, iar

Chemoş, după ce îi pedepseşte la început pe moabiţi, fiind mânios pe ei, în cele din urmă îi

eliberează de sub suzeranitatea israelită); de asemenea este atestată şi ideologia războiului

sfânt: zeul naţional porunceşte începutul campaniei militare, ajută la obţinerea victoriei, lui i

se jertfesc cei daţi anatemei (ḥerem). Pe plan politic, Piatra moabită dovedeşte importanţa

dinastiei lui Omri din Israel, care este confirmată şi de inscripţiile asiriene. Se confirmă

expansiunea israelită în Transiordania, deşi aceasta nu a fost de durată. În sfârşit, sunt

menţionaţi oamenii din tribul Gad, care locuiesc în Transiordania din „vremuri străvechi”,

ceea ce confirmă tradiţia triburilor israelite.

Regele Iehu

În 2 Reg. 9, se relatează cum un ucenic al profetului Elisei îl unge rege pe ofiţerul Iehu,

spunându-i că el va nimici casa lui Ahab (v. 7). Urmează descrierea sângeroasei lovituri de

stat a lui Iehu: în Izreel (valea din nordul Israelului), Iehu îi ucide pe regii Ioram (sau

Iehoram) al Israelului şi Ohozia (Ahazia) al Iudei.

Despre acest eveniment, deşi dintr-o altă perspectivă, vorbeşte şi renumita Stela din Tel

Dan (biblicul Dan), ale cărei fragmente au fost descoperite între 1993-1994 de arheologul

Avraham Biran. Stela se pare că a fost ridicată de regele arameu Hazael din Damasc în sec. 9

i.e.n.


„[…] a spus şi a tăiat […] tatăl meu a mers împotriva lui când s-a luptat la […]. Apoi tatăl meu a

adormit şi a mers la părinţii săi. Atunci a venit regele din Israel în ţara tatălui meu, dar Hadad m-a făcut

rege […] Hadad a pornit înaintea mea şi eu am mers din […] regii mei (sau regatul meu) am ucis

regele/regii care necăjeau […] care şi mii de călăreţi […] Iehoram fiu lui [Ahab] regele lui Israel şi a/m

ucis […] Ohoziahu fiul lui [Ioram] […] am răsturnat Bet-David (casa lui David). Am pus tribut (?) […]

ţara lor la […] alţii şi a devenit rege în Israel […] asediu asupra […]”.

În inscripţie, Hazael se pretinde fiul regelui anterior (Hadad-ezer?, Ben-Hadad?), deşi în

realitatea a fost un uzurpator, dar prin ridicarea stelei el se legitimează în ochii supuşilor. De

altfel şi sursele asiriene îl indică pe Hazael ca uzurpator, spunând că era „fiul nimănui”.

Hazael spune că a fost ajutat de zeul Hadad (Baal), care l-a condus în luptă şi aşa a reuşit să-i

înlăture pe regii Iehoram (Ioram) din Israel şi Ohoziahu (Ohozia) din Bet-David (casa lui

David, adică din Iuda).

Se pare că este o discrepanţă istorică între Vechiul Testament şi stela lui Hazael din Tel

Dan, pentru că textul biblic îi atribuie lui Iehu uciderea regilor Ioram şi Ohozia, pe când stela

din Tel Dan îl arată pe Hazael (sau pe zeul Hadad). Mai credibil aici este textul biblic din 2

Reg. 9, confirmat şi din alte surse (cf. Os. 1:4).

În analele gravate pe o tăbliţă de piatră găsită în zidurile cetăţii Assur, datând din 839

i.e.n. este descris printre evenimentele din anul 841 i.e.n. şi tributul adus de regele Iehu al

Israelului. Locul unde Salmanasar III a primit tributul, muntele Ba’alira’asi, este identificat cu

muntele Carmel. „În al optsprezecelea an de domnie […] am mers în muntele Ba’alira’asi,

care este un promontoriu [care ajunge] în mare în faţa pământului Tirului şi am ridicat acolo

statuia mea regală. Am primit tributul de la Ba’ali-Manzeri din Tir şi de la Iehu (Iāu) din casa

lui Omri (Ḫumrî)” (iii 45b; iv 7-11). Această menţiune apare şi în analele gravate pe o statuie

a lui Salmanasar III, găsită în Fortul lui Salmanasar, datând din 839/838 i.e.n.: „Am mers la

muntele Ba’alira’asi, care este un promontoriu [care ajunge] în mare şi am ridicat acolo

statuia mea regală. În acel timp am primit tribut de la oamenii din Tir, Sidon şi de la Iehu

(Iaua) din casa lui Omri (Ḫumrî)” (28-30).

În al doilea registru pe una dintre feţele Obeliscului negru descoperit de Layard în 1846

(păstrat astăzi la British Museum), datând din 825 i.e.n., este reprezentată într-un basorelief

primirea tributului de la Iehu de către regele Salmanasar III. Inscripţia însoţitoare explică:

„Am primit tribut de la Iehu (Iaua) din casa lui Omri (Ḫumrî): argint, aur, un blid de aur, o

oală de aur, vase din aur, căldări din aur, cositor, sceptrul din mâna regelui şi lănci”. Aceasta

este singura reprezentare păstrată de la vreun rege din Israel sau Iuda.

Un alt aspect interesant ţine de titulatura asiriană a lui Iehu: mia-ú-a DUMU mḫu-um-ri-i

(normalizat Iaua mār Ḫumrî), adică „Iehu fiul lui Omri”. Fiind de altfel singurul caz în care


analele asiriene numesc pe un rege israelit „fiul lui X”, prin aceasta asirienii îl legitimează pe

uzurpatorul Iehu, care le devine vasal.

Limba şi scrierea ebraică

La scară mare, limba ebraică face parte din limbile afro-asiatice, o grupă majoră de

limbi vorbite în nordul Africii şi în Orientul Apropiat. În cadrul lor, limbile semite şi cele

hamite (egipteana) au cele mai multe elemente comune, putând fi numite chiar limbi semito-

hamitice. Familia limbilor semitice se împarte în trei grupuri importante: 1) nord-estice (de

ex. akkadiana); 2) nord-vestice (de ex. ugaritica, ebraica, amonita, moabita şi edomita) şi 3)

sudice (de ex. araba).

Între 1904-1905 arheologul Flinders Petrie descoperă la Serabit el-Khadim, în peninsula

sinaitică, unele inscripţii care nu erau în egipteană, pe care el le consideră „barbare”. Abia

egiptologul Alan Gardiner îşi dă seama că inscripţiile sunt semitice, utilizându-se o scriere

alfabetică pe principiul acrofonic (adică sunt folosite simboluri ale unor obiecte concrete

pentru a desemna prima literă cu care începe acel cuvânt: de exemplu se foloseşte imaginea

stilizată a unei case, bayt, pentru a desemna litera b). Pe un sfinx de piatră a fost incizată o

inscripţie bilingvă dedicată zeiţei Hathor, protectoare a minelor din Serabit el-Khadim, numită

în inscripţia semitică Ba‘alat, „stăpâna”.

În total au fost găsite 45 de inscripţii, a căror datare a fost şi este subiect de controversă:

unii cercetători le-au atribuit etapei primare de minerit din Imperiul de Mijloc al Egiptului

(sec. 21-17 i.e.n.), cu propuneri variind între 1850-1700 i.e.n., iar alţii etapei finale din

Imperiul Nou (sec. 16-11 i.e.n.), între 1550-1450 i.e.n.. În orice caz minele din Serabit el-

Khadim au fost funcţionale între sec. 20-12 i.e.n.

S-a considerat că acest alfabet, numit „proto-sinaitic”, este cel mai vechi din istorie,

numărând 27 de semne, care derivau din scrierea egipteană în sensul că s-au folosit glife

egiptene pe principiul acrofonic, dându-li-se însă o nouă semnificaţie, în funcţie de termenul

semitic pentru obiectul reprezentat. Nu există încă un consens cu privire la inventatorii acestui

alfabet: simpli muncitori la mine, care nu ştiau să citească hieroglifele egiptene, deşi s-au

inspirat din ele şi din câteva obiecte din viaţa reală (Orly Goldwasser) sau birocraţi care aveau

cunoştinţe de scriere egipteană (Anson Rainey). Problema este însă dificil de rezolvat, pentru

că în 1999 au mai fost descoperite două asemenea inscripţii şi în Wadi el-Ḥôl, adică în

interiorul Egiptului, datând între 1850-1700 i.e.n., care ar indica originea alfabetului nu la


periferia Egiptului (peninsula Sinai), ci chiar în interiorul acestuia, prin inspiraţie din scrierile

egiptene hieroglifică şi hieratică.

Alţi cercetători şi-au îndreptat atenţia către Siro-Palestina pentru originea alfabetului,

mai exact legând naşterea alfabetului de stăpânirea hicsosă din Egipt, în sec. 17 i.e.n. O serie

de inscripţii proto-canaanite de la sfârşitul Bronzului Mijlociu ar atesta difuzarea alfabetului

în această perioadă: inscripţia ṭrnz, „Turranza”, de pe pumnalul din Lachiş, descoperit în 1936

şi datând din sec. 17 i.e.n.; inscripţia klb de pe ostraconul din Ghezer, descoperit în 1929 la

suprafaţă în molozul excavaţiilor lui Macalister; placa de calcar de la Sichem din sec. 17-15

i.e.n. şi ostraconul de la Tell Naghila, datând în jur de 1500 i.e.n..

introducere in istoria israelului antic

Documents