UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CANONIC

– SUPORT DE CURS PENTRU ANUL AL III-LEA –

Pr. Lect. Univ. Dr. PATRICIU VLAICU

CLUJ-NAPOCA

2012

CUVÂNT ÎNAINTE

Întruparea Fiului lui Dumnezeu a făcut posibil ca omul să se împărtășească de realitățile

Împărăției Cerurilor încă din viața aceasta. Trup al lui Hristos (1 Co. 12, 27), prezent peste veacuri

în lumea aceasta, Biserica este sensibilă la toate realitățile pe care Dumnezeu le binecuvintează sau

le îngăduie în societate, este lucrătoare în lume, dar nu trebuie să fie a lumii sau lumească. Ea este

chemată să reziste la presiunile vremii și să prelungească peste veacuri roadele Întrupării punând

în evidență legătura dintre credință și viață.

Pentru a-și împlini această vocație, Biserica are nevoie să pună la dispoziția corpului

eclezial toate mijloacele necesare transpunerii credinței în viață, tot ceea ce este necesar pentru a

structura articularea persoanei la corpul ecclezial, relațiile interpersonale și comunitare.

De câte ori vorbim de structurare instituțională, de regularizare și de reglementare a

raporturilor interpersonale, intra și interinstituționale, vorbim despre drept și raporturi de drept, iar

atunci când este vorba de raporturi al căror subiecți sunt creștinii și Biserica, vorbim despre drept

bisericesc sau drept canonic.

Datorită ambiguităților perpetuate în timp, enunțarea noțiunilor de drept și de canon

asociate în cadrul unei discipline teologice provoacă unele confuzii ce pot duce la neînțelegeri. Cu

toate acestea prezența lor în denumirea disciplinei noastre este deplin justificată.

Dreptul canonic asigură structura de relaționare în cadrul Bisericii și așează repere, pune în

evidență căile de acces la bogățiile spirituale ale ortodoxiei, pentru reușita parcursului personal și

comunitar.

Biochimiștii arată că diferența dintre materia vie și materia moartă nu este dată de conținut,

ci de raporturile existente între molecule. Materia moartă este aceea în cadrul căreia nu există un

sistem de structurare și de interacțiune a moleculelor. Extrapolând aceasta observație la

comunitatea eclezială, putem spune că dreptul canonic participă la structurarea relațiilor

personale, interpersonale, comunitare, intracomunitare și intercomunitare și astfel susține

vitalitatea Bisericii.

Pentru a înțelege importanța dimensiunii de reglementare a dreptului canonic, ne putem

imagina un drum folosit de milioane de persoane în același timp, cu sau fără mijloace de transport,

dar fără semne de circulație, fără un marcaj al sensurilor, fără linii de departajare a benzilor de

circulație, fără restricții, fără semnalizare a pericolelor, drum pe care fiecare circulă cu toată viteza,

după bunul plac. În acele condiții drumul respectiv nu ar mai duce la destinația prevăzută ci la un

dezastru public. La un moment dat nici cei mai bine intenționați și mai responsabili participanți la

trafic nu ar avea posibilitatea să avanseze în siguranță, deoarece dezordinea este contagioasă și

destructivă, iar accidentul nu mai ține de probabilitate ci este absolut inevitabil. Dacă înțelegem

necesitatea reperelor în parcursul lumesc, înțelegem și importanța dreptului canonic în viața

Bisericii.

1. DREPTUL, DREPTATEA ȘI CANONUL BISERICII

Sfântul Atanasie cel Mare defineşte dreptatea ca fiind virtutea care dă fiecăruia ceea ce

este al său şi a cărei măsură superioară este adevărul1, iar Sfântul Vasile cel Mare defineşte

dreptatea ca virtutea prin care se dă după vrednicie fiecăruia ce este al său, aratând că dreptatea şi

dreptul sunt contrare răului, dar conforme adevărului, forma lor deplină a acestora fiind însuşi

Iisus Hristos.

Hristos spune în Evanghelia după Ioan: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (14, 6) și din

acest motiv, dreptul asumat de Biserică nu poate fi decât cel canonic, raportat la Hristos, măsura

lucrurilor, Canonul Bisericii, cel care face din comunitatea celor ce îl asumă ca și cap, Biserică vie.

În același timp trebuie să înțelegem că atunci când ne referim la Biserică, dreptul intern al

acesteia este subordonat dimensiunii teologice, deoarece dreptul intern al Bisericii trebuie să

încadreze lucrarea mântuitoare, prezența Bisericii în societate fiind de fapt o prelungire în istorie a

întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Pornind de la cele expuse mai sus, am putea defini Dreptul canonic ca disciplina, în cadrul

căreia sunt expuse metodic și sunt studiate sistematic elementele după care se organizează şi se

conduce Biserica Ortodoxă sub aspectul ei văzut de comunitate creştină și care asigură creștinului

și comunității o încadrare și un sprijin pe calea mântuirii.

Deși în cadrul denumirii disciplinei noastre noțiunea de drept precede și determină atributul

adjectival canonic, trebuie să înțelegem că Dreptul canonic este o disciplină teologică în cadrul

căreia sunt folosite mijloacele pe care le oferă ştiinţa juridică pentru a înţelege şi a prezenta modul

de organizarea bisericească și slujirile specifice .

Caracterul teologic fundamental al dreptului canonic este dat de obiectivul său, acela

de a pune la dispoziţia Bisericii mijloace care decurg din experienţa de ei de Trup al lui Hristos

vieţuitor în această lume.

Importanţa dreptului canonic reiese din faptul că Biserica are misiunea de a manifesta

Împărăţia lui Dumnezeu în veacul acesta şi astfel este nevoie ca organizarea şi manifestările ei să

fie coerente, ţinând cont de legătura dintre doctrină şi viaţă şi să răspundă exigenţei manifestate de

1 Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox, vol. 1, EIBMO, București, 1989, p. 24.

Biserică de la începutul ei: ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt să fie slăvit în bună-înţelegere spre dreaptă

mărturie, aşa cum afirmă canonul 34 Apostolic2.

Având în vedere vocaţia practică de trăire a credinţei în lume, dreptul canonic este în

legătură cu toate disciplinele teologice. În cadrul acestui proces, dreptul canonic foloseşte toate

resursele pe care teologia le pune la dispoziţie, pentru a consolida lucrarea mântuitoare a Bisericii.

Studiul dreptului canonic se află într-o relaţie privilegiată cu teologia dogmatică şi cu

teologia pastorală și nu în ultimul rând cu disciplinele istorice. Legătura primordială cu teologia

dogmatică decurge din faptul că dreptul canonic se fundamentează pe întâlnirea dintre doctrina

Bisericii şi viaţa de zi cu zi. Această fundamentare marchează şi raportul dintre dreptul canonic şi

teologia pastorală, experienţa de viaţă a Bisericii consemnată de Tradiţia canonică fiind și o

experienţă pastorală. Această raportare a dreptului canonic la experiența bisericească, face ca

disciplina noastră să fie în strânsă legătură cu disciplinele istorice și în mod special cu istoria

bisericească și istoria dreptului.

Exprimând modalități prin care Biserica a depășit dificultățile inerente manifestării în lume,

marcând cu repere și rânduieli drumul spre mântuire, domeniul canonic al vieții ecleziale ar trebui

să fie valorizat, nu doar pentru că pune în evidență un sistem normativ, ci în primul rând pentru că

are vocația de a asigura un cadru de unitate, armonie, rânduială și pace pentru cei ce doresc să

transpună în viață tezaurul de credință și celelalte valori creștine.

Cu cât este dezvoltată sensibilitatea față de Tradiția canonică și față de modul ei de

exprimare în cotidian, cu atât drumul spre mântuire este mai accesibil și obstacolele inerente pot fi

depășite.

Pentru a avansa în demersul nostru, vom încerca să înțelegem care este natura Bisericii și a

prezenței sale în lume, vom prezenta modul în care s-a ajuns la constituirea și dezvoltarea Tradiției

canonice și vom prezenta principalele ei surse. Într-o secțiune distinctă vom prezenta principalele

principii canonice asumate de Biserica Ortodoxă și modul în care acestea pot sluji misiunea

eclezială.

2 Canonul 34 Apostolic: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.”

2. IDENTITATEA ESHATOLOGICĂ ȘI DIMENSIUNEA

INSTITUȚIONALĂ A BISERICII

Cuvintele sunt incapabile să exprime marea taină a întâlnirii omului cu Dumnezeu și

fructificarea acesteia într-o comuniune deplină și veșnică. Biserica este manifestarea acestei Taine

și a fost întemeiată de Hristos pentru desăvârșirea lucrării Sale mântuitoare. Ea este pântecele din

care omul se naște pentru viața veșnică, este comuniunea mântuitoare a tuturor celor care

mărturisesc credința în Dumnezeu Treimic și primind Taina Botezului, pecetluiți cu Duhul Sfânt

se împărtășesc cu celelalte Sfinte Taine și participă la viața bisericească în bună rânduială.

Această comuniune face din fiecare creștin în parte mădular al lui Hristos și din toți împreună un

corp eclezial, trup tainic, al cărui cap este Fiul lui Dumnezeu. Prin participarea la viața în Hristos

suntem părtași acestei comuniuni, care își are începutul acum și aici, dar este în același timp și o

realitate a veșniciei1.

Prezenţa şi lucrarea Bisericii în lume este mărturisitoare prin persoane – mădulare vii – şi

comunităţi care se manifestă într-o legătură directă cu Hristos, în același timp Duhul Sfânt fiind

izvorul și principiul organizării și ordonării ei2. Această lucrare a Duhului Sfânt în Biserică are,

atât un caracter personal, cât și comunitar. Fiecare dintre creștini este subiect al lucrării Sfântului

Duh, dar comuniunea credincioșilor nu este doar o sumă de binecuvântări personale. Atât

credinciosul, cât și comunitatea sunt beneficiarii lucrării directe a harului dumnezeiesc. Darurile

primite de fiecare creștin în parte și de fiecare comunitate, nu sunt date pentru ele însele, ci pentru

slujire, pentru ca Trupul Tainic al lui Hristos, manifestându-se în lume, să fie o mărturie a lucrării

continue, a iubirii lui Dumnezeu. Fiind dumnezeiască, această mărturie nu poate fi anarhică, ci

organizată3. Din acest motiv, tot ceea ce se instituie în Biserică este instituit în rânduială, spre

1 Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Biserică descriind-o ca Biserică cerească prezentă pe pământ: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh.” (Ef. 2, 19-22).2 Nicolai AFANASIEV, Biserica Duhului Sfânt, trad. de Elena Derevici, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2008, p. 23.3 Ibidem.

dreaptă mărturie4 și este împletit cu dimensiunea tainică, sacramentală. Astfel instituitul este

structurat instituţional în slujba misiunii încredinţate de Hristos.

Această structurare este un mijloc necesar viețuirii într-un context instituțional, este forma

de întrupare în această lume a Tainei Bisericii. În acelaşi timp nu trebuie pierdut din vedere că

scopul organizării instituţionale nu este unul de concurare a instituţiilor din societate, ci unul de

inițiere, susținere și cultivare a ceea ce este fundamental pentru Biserică, misiunea încredințată de

Hristos Domnul. În același timp, organizarea instituțională îi asigură Bisericii și vizibilitate,

manifestare perceptibilă în societate.

Biserica are nevoie să fie perceptibilă în societate pentru a putea transmite acesteia valorile

în Hristos, dar vizibilitatea ei nu trebuie să fie una de putere concurentă puterii lumești, sau

excesiv administrativ-birocratică, ci o manifestare profetică, prin care se transmite autoritatea

primită de la Cel ce toate le împlinește și care este ancorată temeinic în prezent, printr-o mărturie a

dragostei și jertfelniciei. Astfel caracterul instituţional al Bisericii este un mijloc binecuvântat,

necesar în lume, dar în nici un caz nu poate fi considerat ca un scop în sine.

Manifestarea Bisericii în lume în cele două dimensiuni (instituțională și sacramentală) este

o consecință a Întrupării, este o icoană a întâlnirii în Hristos a celor două firi, neamestecate și

neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite5, și astfel este o manifestare a prezenței lui Hristos până la

sfârșitul veacurilor.

Deşi manifestarea externă a Bisericii nu poate să se sustragă observaţiilor de ordin

sociologic, este foarte important să înţelegem dimensiunea ei tainică. Hristos a asumat firea umană

și la rândul ei Biserica asumă şi ea caracterul instituţional, dar așa cum Trupul slujește sufletului

pe căile mântuitoare, dimensiunea eclezială instituțională oferă dimensiunii spirituale,

sacramentale un cadru de manifestare pilduitor, mărturisitor în lume. Între dimensiunea

instituțională și cea sacramentală trebuie însă să existe echilibrul rânduit de Dumnezeu între cele

două firi. Instituționalul nu trebuie să încorseteze dimensiunea sacramentală, iar identitatea

sacramentală, nu trebuie să rupă de realitate viața bisericească.

Atunci când caracterul instituțional dezvoltă în Biserică ambiții de putere lumească, și

faptele dragostei și ale slujirii smerite și jertfelnice sunt înlocuite cu acte dominate de influență

excesiv lumească, Biserica poate fi autoritară, dar își slăbește autoritatea și își pune în pericol chiar

misiunea, deoarece ea poate ajunge să nu mai răspândească în jurul ei lumina lui Hristos, ci

4 Canonul 34 Apostolic: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.”5 După definiția dogmatică a Sinodului I ecumenic.

frecvențele unei vizibilități secularizate și secularizante. În astfel de circumstanțe Biserica, poate

eventual să dobândească un prestigiu în societate, poate fi recunoscută drept prestator de servicii

educaționale, culturale, sociale, identitare, dar își își neutralizează fermentul chemat să dospească

lumea întreagă. Părintele Iustin Popovici arată că Biserica este eternitate divino-umană, întrupată

în limitele timpului și spațiului. Ea se găsește în această lumedar nu este a lumii acesteia (In. 18,

366). Ea se găsește în lumea aceasta pentru a o înălța acolo de unde ea vine7.

Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Toate aceste atribute ale Bisericii

sunt atribute ale unității organice și ale comuniunii după modelul comuniunii trinitare. Atunci când

vorbim despre comuniunea Bisericii, care asigură unitatea ei, vorbim despre comuniunea

dogmatică, liturgică și canonică.

Comuniunea dogmatică asigură manifestarea unității de credință și pentru asigurarea

acesteia Biserica face lucrătoare sensibilitatea față de doctrina adevărată, față de ortodoxie și față

de eventualele devieri care ar putea afecta unitatea Bisericii. Această sensibilitate și trezvie este

asigurată de ceea ce ar putea fi numit conștiință doctrinară.

Comuniunea liturgică exprimă modului în care cultul ne ajută să fim părtași realităților

Împărăției Cerurilor încă din lumea aceasta. Toate imnele bisericești și rânduielile liturgice

exprimă unitatea Bisericii și această unitate este păzită și susținută de conștiința liturgică, cea care

asigură legăturadintre doxologie și teologie.

Comuniunea canonică, comuniunea organică, a celor care mărturisesc credința și o

manifestă în rugăciune și în tot ceea ce înseamnă viață este susținută de sensibilitatea față de tot

ceea ce înseamnă întâlnirea dintre credință și viață, care poate fi numită conștiință canonică.

6 „Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.”7 Justin POPOVICH: L'homme et le Dieu·homme, Ed. L'Âge d'Homme, Lausanne, 1989, p. 70-1.

3. DIMENSIUNEA CANONICĂ A CONȘTIINȚEI BISERICEȘTI

Prezența persoanelor într-un context social, viața în comunitate, nevoia de coerență în

trăirea credinței, impune o structurare a resurselor și mijloacelor, o organizare, acceptarea unor

repere și reguli pentru ca drumul spre mântuire să fie parcurs în pace și în armonie personală și

comunitară.

În tot acest drum, reperul fundamental este Hristos întrupat, răstignit, mort, înviat și înălțat,

ce a așezat firea omenească de-a dreapta Tatălui.

Faptul că noi trăim în Hristos și Hristos se împărtășește lumii prin noi, a făcut să se

dezvolte în comunitatea creștină conștiința împreună-călătoririi spre Împărăția lui Dumnezeu și a

dezvoltat o sensibilitate pentru legătura care trebuie să fie între credință și viață.

Dacă atunci când vorbim despre sensibilitatea față de valorile de credință, față de

ortodoxie, în sensul etimologic al termenului, putem numi această facultate drept conștiință

doctrinară, atunci când vorbim despre sensibilitatea față de legătura dintre teologie și doxologie

vorbim despre conștiința liturgică, atunci când vorbim despre legătura dintre credință și viață,

putem să numim această sensibilitate drept conștiință canonică. Această distingere în cadrul

conștiinței bisericești a dimensiunii doctrinare liturgice și canonice, are menirea de a înțelege mai

bine mecanismele prin care este slujită unitatea Bisericii și pentru a înțelege modul în care se

întâlnește ortodoxia cu ortopraxia.

Conștiința canonică, este cea care stă la temelia tuturor deciziilor organelor de autoritate

bisericească, criterii de rânduială canonică, care în timp, alături de obiceiul de drept canonic, și de

Sfintele canoane, au constituit și constituie Tradiția canonică a Bisericii.

Cu toate că legea este în primul rând semnul conștientizării efectului nerânduielii, aspectele

de ordin canonic sunt pentru Biserică nu numai semnul smerit al înțelegerii slăbiciunilor cu care ea

se confruntă, ci și dovada trezviei și prețuirii locului credinței în viața de zi cu zi.

Biserica comuniune a celor care trăiesc în Hristos, are vocația de a transmite lumii

fermentul Împărăției lui Dumnezeu, dar nu trebuie să pierdem din vedere că lumea la rândul ei

exercită o influență asupra Bisericii.

Atunci când Biserica în dimensiunea ei instituțională urmărește în mod insistent integrarea

imitativă între instituțiile acestei lumi, prin adoptarea utilitară a metodelor și priorităților lumești,

caracterul eclezial se deformează și mărturia profetică este diminuată, ea însăși se secularizează și

influențează prin aceasta îndepărtarea societății de valorile religioase.

Astfel tentația aspirațiilor spre putere politică, dezvoltarea dominant materială și

cantitativă, ne pune în fața riscului transformării dintr-o comunitate vie și entuziast-mântuitoare,

într-o instituție cu un rol utilitar, subvenționat de centrele de putere și influență seculară cu prețul

tolerării complice a propriei secularizări.

Poposind asupra imaginii evanghelice a aluatului care dospește frământătura1 pildă prin

care se arată principala misiune a Bisericii în societate, putem să înțelegem că frământătura poate

fi atinsă de două feluri de ferment: fie de fermentul dospirii, cel spre care este chemată

comunitatea bisericească, fie de fermentul degradării, acririi, care este de fapt acțiunea unui aluat

al cărui termen de valabilitate a expirat. Aluatul acrit este unul nefolosit la timpul lui și la

potențialul lui.

În cele mai multe state europene sau occidentale, cultelor le este recunoscută utilitatea

publică, pentru acțiunile lor sociale și eventual educative, fiind adesea tolerate ca prestatoare de

servicii sociale sau educative, dar activitatea religioasă este considerată ca fiind de ordin privat.

Statele se tem de biserici puternice și încearcă să promoveze o neutralitate religioasă care

înseamnă nu echidistanță, ci îndepărtare a fenomenului religios de tot ceea ce înseamnă

fundamental pentru societate.

Toate acestea să fie oare cauzate doar de temerile exagerate ale Statului și de interesele

politice? Nu cumva amestecul Bisericii cu lumea să fi fost prima cauză a reacțiilor adverse?

Fără a avea pretenția de a da un răspuns infailibil și exhaustiv, consider că în Biserică

vitalitatea și rezistența la presiunea vremii este asigurată de conștiința legăturii dintre credință și

viață, legătura dintre ortodoxie și ortopraxie dintre dreapta slăvire și dreapta viețuire, ceea ce poate

fi numită drept conștiință canonică. Secularizarea cu care se confruntă Biserica ar putea fi

provocată în bună măsură de degradarea conștiinței canonice. Atunci când nu mai distingem

suficient importanța legăturii dintre ceea ce credem și ceea ce facem avansăm după o logică

lumească și nu mai suntem sensibili la mustrările conștiinței ecleziale.

Există o boală care prezintă o insensibilitate la durere2 și cei afectați nu se știu proteja de

mișcări și acțiuni care le agresează corpul. Consecința este că trupul lor se degradează constant și

uneori ireversibil și această insensibilitate le pune în pericol viața.

Degradarea conștiinței canonice ne face să nu ne mai doară nerânduiala din Biserică, și

devenind încetul cu încetul insensibili, nu mai știm să o ferim de pericole, ajungem să tolerăm stări

1 „Puţin aluat dospeşte toată frământătura.” (Ga. 5 , 9)2 Boala aceasta este numită și algoataraxie, vezi M. MANFREDI et ali., „Congenital absence of pain”, în Arch Neurol, vol. 38, nr. 8, 1981, p. 507.

și atitudini necanonice fără mustrări de conștiință, ba mai mult, justificând atitudinile noastre prin

nevoia de a fi în rând cu lumea, sau prin aplicarea iconomiei.

Toate acestea afectează misiunea Bisericii și îi diminuează puterea de rezistență, iar

consecința este și că în plan instituțional ajunge să nu mai fie respectată așa cum se cuvine.

Această cultivare și asumare a tezaurului canonic al Bisericii, poate fi calea prin care să

rezistăm în fața anestezicilor prezente în atmosfera socială contemporană, care au ca obiectiv să

mențină conștiința canonică într-un somn adânc.

4. CONSTITUIREA TRADIȚIEI CANONICE

Conștiința nevoii de legătură între ortodoxie și ortopraxie a făcut ca de foarte timpuriu,

anumite pasaje din Sfânta Scriptură să fie considerate ca elemente normative ce structurează viața

credincioșilor și viața comunitară.

Mântuitorul a întemeiat o Biserică, cadru de manifestare a Împărăției lui Dumnezeu încă

din lumea aceasta, și a instituit-o prezentând ca fundament al acestui așezământ (Mt. 16, 13-20 1),

reguli de bună-rânduială (Mt. 18, 15-202). Biserica este constituită din toți cei care sunt chemați de

Hristos și răspund la această chemare (FA. 2, 38-393; Evr. 12, 22-294) și Iisus Hristos îi reunește pe

ai Săi la nivel local (Rm. 16, 55; 1 Co. 16, 196; 2 Co. 12, 137) și regional (FA. 8, 18; 11, 22-269; 13,

1 „Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri. Atunci a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El este Hristosul.” (Mt. 16, 13-20)2 „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş. Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer. Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Mt. 18, 15-20)3 „Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (FA. 2, 38-39)4 „Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, și de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi, și de Iisus, Mijlocitorul noului testament, şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel. Luaţi seama să nu vă lepădaţi de Cel care vorbeşte. Căci dacă aceia n-au scăpat de pedeapsă, nevoind să asculte pe cel ce le grăia pe pământ, cu atât mai mult noi – îndepărtându-ne de Cel ce ne grăieşte din ceruri – Al Cărui glas, odinioară, a zguduit pământul, iar acum, vorbind, a făgăduit: "Încă o dată voi clătina nu numai pământul, ci şi cerul". Iar prin aceea că zice: "Încă o dată" arată schimbarea celor clătinate, ca a unor lucruri făcute, ca să rămână cele neclintite. De aceea, fiindcă primim o împărăţie neclintită, să fim mulţumitori, şi aşa să-I aducem lui Dumnezeu închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială. Căci "Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor".” (Evr. 12, 22-29)5 „Şi Biserica din casa lor. Îmbrăţişaţi pe Epenet, iubitul meu, care este pârga Asiei, în Hristos.” (Rm. 16, 5)6 „Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor.” (1 Co. 16, 19)7 „Căci cu ce sunteţi voi mai prejos decât celelalte Biserici, decât numai că eu nu v-am fost povară? Dăruiţi-mi mie această nedreptate.” (2 Co. 12, 13)8 „Şi Saul s-a făcut părtaş la uciderea lui. Şi s-a făcut în ziua aceea prigoană mare împotriva Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei.” (FA. 8, 1)9 „Şi vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Acesta, sosind şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi îndemna pe toţi să rămână în Domnul, cu inimă statornică. Căci era bărbat bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă. Şi s-a adăugat Domnului mulţime multă. Şi a plecat Barnaba la Tars,

110; Ga. 1, 1311) conducând Biserica prin epsicopi și propovăduitori (FA. 14, 2312; 20, 17-3113; Ef.

4, 11-1514; 1 Tim. 3, 1-715; Tit 1, 516). Cei responsabili uniți în același gând și țel au autoritatea de a

se pronunța în numele Bisericii (FA. 1517; 16, 418; Mt. 18, 15-1719), dar autoritatea Bisericii își are

izvorul în întruparea Fiului lui Dumnezeu și se exprimă prin călăuzirea celor păstoriți pentru a

învăța să împlinească cele rânduite de Hristos (Mt. 18, 19-2020).

ca să caute pe Saul și aflându-l, l-a adus la Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini. În acele zile s-au coborât, de la Ierusalim în Antiohia, prooroci.” (FA. 11, 22-26)10 „Şi erau în Biserica din Antiohia prooroci şi învăţători: Barnaba şi Simeon, ce se numea Niger, Luciu Cirineul, Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, şi Saul.” (FA. 13, 1)11 „Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam.” (Ga. 1, 13)12 „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră.” (FA. 14, 23)13 „Şi trimiţând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoţii Bisericii. Şi când ei au venit la el, le-a zis: Voi ştiţi cum m-am purtat cu voi, în toată vremea, din ziua cea dintâi, când am venit în Asia… Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.” (FA 20, 17-31)14 „Şi el a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos. Ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos.” (Ef. 4, 11-15)15 „Vrednic de crezare, este cuvântul: de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, Nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, Bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului.” (1 Tim. 3, 1-7)16 „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit:” (Tit 1, 5)17 Sinodul apostolic de la Ierusalim.18 „Şi când treceau prin cetăţi, învăţau să păzească învăţăturile rânduite de apostolii şi de preoţii din Ierusalim.” (FA 16, 4)19 „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Mt. 18, 15-17)20 „Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Mt. 18, 19-20)

Biserica este organizată în formă văzută, pentru a da mărturie lumii despre prezența

Împărăției Cerurilor și în lumea aceasta (1 Co. 1, 221; 1 Tes. 1, 122; 2 Tes. 1, 123; Apoc. 1, 4, 1124) și

în această organizare toți credincioșii sunt mădulare vii, împreună-responsabili (Rm. 12, 4-8)25.

Fiecare dintre credincioși este piatră vie în casa duhovnicească, iar viața credincioșilor trebuie să

fie așezată după rânduiala lui Dumnezeu (1 Ptr. 4, 8-11)26.

Sfântul Apostol Pavel arată necesitatea ca totul să se facă în rânduială, o ordine în care

corpul eclezial se manifestă conștient că îl are ca și cap pe Hristos (Ef. 1, 18-2327; 5, 2328; Col. 1,

15-1829), iar Sfânta Scriptură drept izvor de rânduială statornică (2 Tim. 3, 1630; 2 Ptr. 1, 20-21)31.

Pe lângă reperele preluate din Sfânta Scriptură, această conștiință canonică, a legăturii

dintre credință și viață, a făcut ca la nivelul Bisericii să se simtă nevoia comunicării experiențelor

ecleziale roditoare. Astfel au fost puse în evidență modalitățile prin care Biserica a depășit

dificultățile inerente trăirii în lume.

21 „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfinţiţi în Iisus Hristos, celor numiţi sfinţi, împreună cu toţi cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul, şi al lor şi al nostru:” (1 Co 1, 2)22 „Pavel şi Silvan şi Timotei, Bisericii tesalonicenilor în Dumnezeu-Tatăl şi în Domnul Iisus Hristos: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos.” (1 Tes. 1, 1)23 „Pavel, Silvan şi Timotei, Bisericii tesalonicenilor întru Dumnezeu, Tatăl nostru, şi întru Domnul Iisus Hristos:” (2 Tes. 1, 1)24 „Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în Asia: Har vouă şi pace de la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui... Care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea.” (Apoc. 1, 4, 11)25 „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora; Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună!” (Rm. 12, 4-8)26 „Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor. Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la voi. Cercetând în care şi în ce fel de vreme le arăta Duhul lui Hristos, Care era întru ei, când le mărturisea de mai înainte despre patimile lui Hristos şi despre măririle cele de după ele” (1 Ptr. 4, 8-11)27 „Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi, și cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri, mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi.” (Ef. 1, 18-23)28 „Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este.” (Ef. 5, 23)29 „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate.” (Col. 1, 15-18)30 „Şi Însuşi Domnul păcii să vă dăruiască vouă pace totdeauna şi în tot chipul! Domnul fie cu voi cu toţi!” (2 Tim. 3, 16)31 „Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt.” (2 Ptr. 1, 20-21)

Adesea, tradiția canonică este considerată drept izvor și foramatoare a conștiinței canonice,

dar de fapt conștiința canonică este cea care este sursa și motivarea pentru toate actele și faptele de

natură canonică. La temelia tuturor rânduielilor bisericești stă conștiința că viața este o întrupare a

credinței.

Cel ce are în grijă păstorirea bisericii locale și care exprimă autoritatea Celui ce l-a trimis la

propovăduire și păstorire, îmbogățit de experiența trăirii credinței în mijlocul poporului încredințat

lui, participă la comuniunea întregii Biserici, aducând cu sine propria experiență bisericească, care,

asumată prin consensul Bisericii exprimat sinodal, devine dreptar, altfel spus canon32. În acest fel,

calea mântuirii este marcată cu repere și rînduieli, pentru ca împreună-călătorirea (sin-odos) să se

realizeze într-un mod ziditor.

Cel mai elocvent exemplu prin care putem înțelege modul în care s-a constituit Tradiția

canonică, este prezentat de cartea Faptele Apostolilor, în capitolul 15. În comunitatea din Antiohia,

Apostolul Pavel, ca Apostol al Bisericii, responsabil pentru păstorirea credincioșilor, considera că

Hristos a deschis credința națiunilor și că neamurile nu trebuie să fie supuse rigorii iudaice pentru

a fi primite în Biserică. Sfântul Apostol Pavel considera că aiceia care doresc să facă parte din

Biserica lui Hristos trebuie doar să se boteze, fără a li se impune asumarea ritualului iudaic și

tăierea împrejur. Această soluție pastorală este unul din primele exemple de rânduială canonică

manifestată în Biserică. Sfântul Apostol Pavel a adoptat această atitudine conștient și convins că

prin ea nu afectează învățătura de credință, ba mai mult, conștient că această atitudine este tocmai

împlinirea celor propovăduite de Hristos. În același timp, unii creștini veniți din Iudeea afirmau că

aceia care nu sunt circumciși după ritualul lui Moise, nu pot dobândi mântuirea (FA. 15, 133). Pavel

și Barnaba au avut cu aceștea o discuție aprinsă, dar conștienți că ei reprezintă acolo Biserica, nu

au vrut ca atitudinea lor să fie una arbitrară. În numele Bisericii din Antiohia, trimiși de aceasta,

Pavel și Barnaba au mers la Apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru a-și prezenta această

atitudine în fața Bisericii și a avea un răspuns care să reflecte poziția întregii comunități ecleziale.

Mergând spre Ierusalim, au vizitat comunitățile din vecinătate, din Fenicia și Samaria, iar apoi au

ajuns la Ierusalim unde au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi şi au vestit „câte a

făcut Dumnezeu cu ei” (FA. 15, 2-434). La Ierusalim, Apostolii, cei investiți de către Hristos cu

32 Pentru o exemplificare elocventa putem observa canoanele de la Sinodul din Sardica, unde episcopul Osius prezintă în fața Sinodului experiența dobândită în Biserica sa și această experiență este receptată în Sinod, devenind apoi prin receptarea de de Întreagă Biserica, canon.33 „Şi unii, coborându-se din Iudeea, învăţau pe fraţi că: Dacă nu vă tăiaţi împrejur, după rânduiala lui Moise, nu puteţi să vă mântuiţi.”34 „Şi făcându-se pentru ei împotrivire şi discuţie nu puţină cu Pavel şi Barnaba, au rânduit ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare. Deci ei, trimişi fiind de Biserică, au trecut prin Fenicia şi prin Samaria, istorisind despre convertirea neamurilor şi făceau tuturor fraţilor mare bucurie. Şi sosind ei la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi şi au vestit câte a făcut Dumnezeu cu ei.”

autoritatea deplină a Bisericii, au luat în discuție diferitele probleme de rânduială bisericească,

inclusiv pe cele prezentate de Apostolii Pavel și Barnaba, și convinși că lucrarea lor este sub

influența Duhului Sfânt, au decis ca de acum înainte să nu se pună jugul tăierii împrejur peste cei

convertiți dintre păgâni, ci să se ceară acestora să nu mănânce sânge, animale sugrumate să nu

mănânce carnea jertfită idolilor și să se ferească de desfrânare (FA. 15, 2035).

Aceste prescripții pot fi considerate drept prime norme de viață eclezială asumate de

Biserica întreagă. Observăm din textul prezentat că Pavel și Barnaba trimiși de propria biserică, își

confruntă părerea cu bisericile din vecinătate, apoi supun părerea lor Bisericii întregi, iar Biserica

întreagă reprezentată de Apostoli ia decizii normative.

Exemplul prezentat de cartea Faptelor Apostolilor a fost adoptat de Biserică și de câte ori o

comunitate locală se afla în fața unei probleme importante, dacă acea decizie avea impact asupra

Bisericii întregi, decizia luată de cel investit cu autoritate era confruntată cu părerea celorlalți

reprezentanți ai bisericilor din vecinătate și astfel era statornicită o rânduială canonică. Atunci

când această rânduială era asumată de un sinod general, ea devenea canon, iar când acel Sinod

general era recunoscut prin consensul Bisericii întregi ca fiind Sinod Ecumenic, canonul era

asumat ca Sfânt canon fiind integrat în colecția fundamentală de canoane.

Această paradigmă a fost repetată în istorie și a fost model pentru asumarea la nivel

eclezial general al experiențelor canonice din bisericile locale. Unul dintre cele mai evidente

momente de acest fel a fost Sinodul de la Sardica (343), în cadrul căruia, în mai multe rânduri,

Osius din Cordoba supune propria sa experiență canonică Bisericii reunite în Sinod, iar Sinodul

asumă calea propusă de Osius drept cale a întregii Biserici36.

Observăm astfel cum o decizie a persoanei sau a instanței care exprimă autoritatea Bisericii

este receptată la nivel local ca normă bisericească, apoi ea poate fi receptată sinodal ca și canon

sau normă generală, iar atunci când este receptată de întreaga Biserică printr-un Sinod recunoscut

drept ecumenic și este integrată în Colecția fundamentală de canoane a Bisericii întregi devine

Sfânt canon.

35 „Ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor şi de desfrâu şi de (animale) sugrumate şi de sânge.”36 Canonul 10 Sardica: „Episcopul Osiu zise: „Socotesc că este de trebuinţă şi aceea ca să se cerceteze cu toată grija şi sârguinţa că, dacă vreun bogat sau scolastic din for s-ar învrednici a se face episcop, să nu se aşeze în episcopat mai înainte, până nu va fi îndeplinit slujba de citeţ, şi de diacon, şi de presbiter, ca prin fiecare treaptă, de s-ar socoti vrednic, să poată păşi progresând spre înălţimea episcopiei. Şi va avea gradul fiecărei trepte lungime de vreme, fireşte, nu prea mică, prin care să se poată cunoaşte credinţa lui şi felul onestităţii moravurilor şi statornicia şi buna cuviinţă a lui; şi socotindu-se el vrednic de preoţia cea dumnezeiască, să se bucure de cinstea cea mai mare. Căci nici nu se cuvine şi nici priceperea, nici bunele moravuri nu admit a se tinde la aceasta, la episcopie, cu îndrăzneală şi cu uşurinţă, încât ori episcopul, ori presbiterul, ori diaconul să se pună în chip uşuratic, că aşa cu drept cuvânt s-ar socoti neofit; fiindcă chiar şi preafericitul Apostol, care a fost şi învăţătorul neamurilor, se vede că a oprit să se facă prea degrabă aşezările în treptele ierarhice; fiindcă cercetarea făcută într-un timp mai îndelungat va putea arăta după cuviinţă vieţuirea şi moravurile fiecăruia”. Zis-au toţi că sunt de acord şi nicidecum nu trebuie să se desfiinţeze acestea.”

Sfântul canon poate fi înțeles și ca expresie a experienței ecleziale formulată sinodal și

receptată prin consensul unanim al Bisericii.

Biserica nu a formulat în mod sistematic reguli, norme canonice sau principii, pentru a

anticipa situații cu care ea ar putea fi confruntată și nu a formulat canoane pentru problemele pe

care le-a rezolvat deja convenabil pe cale de obicei. Astfel, pe lângă Sfintele canoane, Biserica

ortodoxă cunoaște și obiceiul canonic, recunoscut ca normativ de către Sinoadele ecumenice37.

Obiceiul cannonic poate fi înțeles ca fiind expresia experienței ecleziale receptată tacit prin

consensul unanim al Bisericii. Canonul 39 Trulan, întăreşte valoarea obiceiului de drept, subliniind

că ceea ce Bisericile locale au socotit ca fiind vrednic de cinstire, să fie aplicat în continuare.

Pe lângă obiceiul canonic și Sfintele canoane, Tradiția canonică a Bisericii cuprinde și

norme bisericești prin care Bisericile locale au rezolvat problemele cu care s-au confruntat, norme

elaborate și asumate de bisericile locale în temeiul aceleiași conștiințe canonice.

Am putea concluziona această secțiune a abordării noastre subliniind faptul că din cele mai

vechi timpuri, asumare conștiinței canonice a dus la constituirea Tradiției canonice, ale cărei

elemente sunt normele bisericilor locale, obiceiul de drept canonic și Sfintele canoane. Această

Tradiție canonică este receptată de Biserica de azi, fiecare Biserică autocefală, în temeiul

principiului autonomiei și autocefaliei, fiind competentă să elaboreze o legislație bisericească

proprie constituită din legiuiri sau norme bisericești.

Carta canonică a Bisericii autonome sau autocefale, Statutele de organizare şi funcţionare

ale Bisericilor autonome sau autocefale, hotărârile instanțelor de autoritate bisericească, pot pe

drept cuvânt să primească denumirea de norme bisericeşti sau legislație bisericească, deoarece,

37 Canonul 39 Sinodul VI Ecumenic: „De vreme ce din pricina năvălirilor (împresurărilor) barbarej fratele şi împreună slujitorul nostru Ioan, înaintestătătorul (episcopul) ostrovului (insulei) ciprienilor, ca să se slobozească (elibereze) de rebia păgână şi pentru a se supune în chip cinstit sceptrelor preacreştinescului stat (stăpânirii preacreştineşti) – prin purtarea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu – şi osteneala iubitorului de Hristos şi binecredinciosului nostru împărat s-a mutat (a emigrat) împreună cu poporul său din numitul ostrov în eparhia (mitropolia) de Helespont – socotim (hotărâm) ca să se păzească fără înnoiri întâietăţile date (privilegiile conferite) scaunului mai înainte numitului bărbat de către sinodul de Dumnezeu purtătorilor părinţi adunaţi mai demult la Efes; ca noul Iustinianopol să aibă dreptul Constantinopolului, şi că preaiubitorul de Dumnezeu episcop, aşezat în acea (cetate), să fie înainte-stătător tuturor celor din eparhia (mitropolia) helespontinenilor, şi după vechea datină să se hirotonească de către propriii săi episcopi. Dar fiindcă şi de Dumnezeu purtătorii noştri părinţi au judecat (stabilit) să se păstreze obiceiurile cele din fiecare Biserică, şi episcopul cetăţii cizicienilor, spunându-se înaintestătătorului pomenitului Iustinianopol, asemenea tuturor celorlalţi episcopi, de sub numitul de Dumnezeu iubitorul înaintestătătorul (episcopul) Ioan, de către care dacă cere trebuinţa, să se hirotonească şi episcopul cetăţii acesteia a cizicienilor.” Canonul 7 Sinodul VII Ecumenic: „Dumnezeiescul apostol Pavel zice: „Păcatele unor oameni sunt vădite, iar ale altora urmează după acelea” (1 Tim. 5, 24). Aşadar, păcatelor mai înainte săvârşite, le urmează şi alte păcate. Astfel, rătăcirii (ereziei) nelegiuite a clevetirilor de creştini, i-au urmat şi alte nelegiuiri. Căci precum au luat (scos) din biserică chipul cinstitelor icoane (sfintelor icoane), au părăsit şi alte oarecare obiceiuri, care trebuiesc să fie înnoite şi ţinute întocmai după aşezământul (legea) scris şi nescris. Aşadar, câte cinstite biserici s-au târnosit fără cinstitele moaşte ale mucenicilor (martirilor), orânduim ca în ele să se facă aşezarea moaştelor, cu rugăciunea obişnuită. Iar cel ce va fi aflat târnosind biserică fără sfintele moaşte, ca unul care a călcat predaniile bisericeşti, să se caterisească.”

fiind investite cu autoritate de Biserica locală, ele sunt texte normative obligatorii în aria de

jurisdicţie respectivă.

Legiuirile sau normele bisericeşti sunt supuse criteriilor de interpretare şi de aplicare

specifice normelor juridice, dar ele sunt condiţionate în aplicarea lor de raportarea efectivă şi

necondiţionată la întreaga Tradiţie canonică a Bisericii.

O normă bisericească se validează în timp și este canonică dacă nu contravine conştiinţei

canonice a Bisericii. În situaţii cu totul excepţionale, unele norme bisericeşti pot să exprime

preocuparea fundamentală pentru pace și bună înțelegere, pentru un timp și într-un cadru

determinate şi în acest context, să deroge de la anumite practici consacrate de Tradiţia canonică.

Pentru ca o astfel de aplicare a să rămână în canonicitate, ea trebuie să răspundă unei evidente și

excepționale nevoi pastorale și să nu ducă la legitimarea unui relativism canonic. Altfel, prin

perpetuarea nedeterminată a pogorământului canonic, excepția inițială ajunge să devină regulă și

printr-o acumulare a excepțiilor se poate să produce o alterare a conştiinţei canonice.

Având în vedere specificul fiecărei categorii din cadrul normelor canonice, putem să facem

o ierarhizare a lor, utilă în cadrul procesului de întrupare a normei canonice în viața Bisericii.

Toate elementele Tradiției canonice sunt depozitare a manifestărilor concrete a conștiinței

canonice. Atunci când vorbim despre aplicarea unui canon, nu putem înțelege prin aceasta altceva

decât aplicarea elementului de conștiință canonică exprimată în acel text. Norma bisericească este

ea însăși un act de aplicare a canonului în viața bisericii. Din acest motiv în viața bisericească

primează implementarea normelor bisericești ca elemente aplicabile la viața bisericească, în litera

și spiritul lor38.

38 Pentru a exemplifica în concret această afrmație, putem observa cum se rezolvă o problemă comunitară specifcă: Dacă o persoană cu responsabilitate bisericească este învinuită de o atitudine nepotrivită, învinuirea se face pe baza conștiinței canonice izvorâtă din cunoașterea Tradiției canonice, dar pentru rezolvarea cazului concret se va face apel la normele bisericești – elementele de legislație bisericească – valabile în comunitatea ecclezială respectivă: articolele din Statut, articolele din Regulamentele bisericești, deciziile organismelor de autoritate bisericească etc.

5. AUTORITATEA CANOANELOR ȘI PROBLEMATICA INTERPRETĂRII

LOR

Sfintele Canoane ale Bisericii sunt o manifestare istorică în Sfântul Duh a revelaţiei în

Hristos, fiind și o expresie a consensului bisericesc privitor la modul în care se întâlnește credința

cu viața. În acelaşi timp ele nu sunt doar o sursă autentică a înțelegerii modului în care este trăit

adevărul revelat, ci sunt şi o cale prin care acest mesaj pătrunde în viaţa credincioşilor şi a

comunităţilor, în sânul Bisericii1.

Având în vedere că Biserica nu a elaborat canoanele ca simple texte juridice, ci ele sunt o

întrupare a conştiinţei doctrinare, este necesar să fie interpretate în contextul deplinătăţii lucrării

sacramentale şi pastoral-misionare a Bisericii. Modul în care Biserica înțelege și trăiește experiența

eclezială cuprinsă de Sfintele canoane, ilustrează prezența conștiinței canonice în comunitatea

celor care constituie Trupul tainic al lui Hristos. Din acest motiv, atunci când vorbim despre

autoritatea și interpretarea canoanelor, trebuie să înțelegem că autoritatea lor constă în faptul că ele

constituie o receptare la cel mai înalt nivel a modului în care se manifestă conștiința canonică a

bisericii. Fiind o expresie a manifestării conștiinței canonice, ele devin un patrimoniu canonic

manifestat într-un context istoric și pastoral misionar determinat.

Interpretarea unui canon are ca prim obiectiv luarea în considerare a tuturor elementelor

constitutive ale canonului la justa lor valoare. Elementul istoric pune în evidență contextul în care

norma canonică a fost elaborată, elementul pastoral ne arată exigențele pastorale care au fost

scoase în evidență de norma respectivă, elementul normativ ne arată soluția pastorală identificată

de autorul normei canonice respective, dar toate aceste elemente au vocația de a sprijini un

element de conștiință canonică, element esențial de întâlnire a convingerilor de credință cu

problema de viață la care norma respectivă răspunde. Pentru a ajunge la o interpretare corectă a

unui Sfânt canon, este necesar să fie identificate cele patru elemente constitutive, iar apoi să

recompunem elementul de manifestare a conștiinței canonice împreună cu elementele care

marchează problema concretă la care trebuie să răspundem.

Contextul istoric şi pastoral îngemănat cu experienţa pastorală acumulată, face ca în

momente istorice diferite, Biserica să identifice soluţii canonice diferite dar care au ca punct

1 Profesorul Vlassios Phidas face o analiză mai detaliată a acestei problematici în lucrarea Drept canonic, o perspectivă ortodoxă, trad. de Adrian Dinu, Ed. Trinitas, Iaşi, 2008, p. 39-41.

comun elementul de manifestare a conștiinței canonice. La un conţinut canonic fundamental

neschimbător, pot fi găsite soluţii pastorale diferite, care nu aduc atingere conţinutului doctrinar, ci

îl întrupează, ţinând cont de contextul istoric şi de experienţa pastorală acumulată.

În cadrul procesului de interpretare a canoanelor suntem sprijiniţi și de diversitatea de

exprimare canonică regăsită în colecţia de canoane, și în Tradiția canonică în general, pentru

probleme similare. Atunci când există mai multe formulări canonice legate de acelaşi subiect, este

necesar să identificăm nivelele istorice şi pastoral-misionare distincte pentru a putea distinge

esenţa elementului comun de manifestare a conştiinţei canonice.

Atunci când se subliniază aspectele contradictorii din cadrul canoanelor, se manifestă o

insuficientă distingere a nivelului istoric şi al celui pastoral-misionar. Diferitele formulări aparent

contradictorii sunt de fapt întrupări ale conştiinţei doctrinare în planuri istorice şi pastoral-

misionare distincte, dar echilibrate de aceaşi conştiinţă canonică.

Ținând cont de cele expuse mai sus trebuie să înțelegem că nu putem desemna drept

canonic doar ceea ce este prevăzut de Sfintele canoane şi necanonic ceea ce nu este prevăzut de

Sfintele canoane. Sfintele canoane nu acoperă toate aspectele vieții bisericești, prin ele se poate

observa doar în parte modul în care Biserica a răspuns provocărilor vremii, dar ele oferă șansa de a

identifica manifestări ale conștiinței canonice, care împreună cu elementele obiceiului de drept

canonic și normele bisericilor locale ne ajută să aducem rezolvări canonice pentru situațiile cu care

se confruntă Biserica.

Astfel, având în vedere că nu există criterii absolute de evaluare a conştiinţei canonice,

pentru a înțelege dimensiunea canonică a vieții și lucrării Bisericii, trebuie să ne raportăm la

întreaga tradiție canonică, care „exprimă nu doar o dezvoltare independentă sau orizontală a unui

pozitivism juridic în viaţa istorică a Bisericii, ci autenticitatea verticală a raportului său istoric cu

adevărul trăit şi deţinut de Biserică în Sfântul Duh”2.

Tradiţia canonică este şi expresie a dinamismului lucrării mântuitoare, manifestat în cursul

vremii dincolo de textele reţinute de colecţia de canoane. Pe măsură ce evoluează condiţiile

concrete în care Biserica îşi desfăşoară lucrarea, Tradiţia canonică a Bisericii ne pune la dispoziţie

noi mijloace canonice autentice, corespunzătoare nevoilor comunităţilor şi credincioşilor şi de

aceea, experienţele de viaţă bisericească asumate prin consensul unanim al Bisericii ca fiind

canonice, îşi au un loc de frunte în tezaurul canonic al Bisericii.

Nu este întâmplător faptul că foarte multe aspecte ale vieţii Bisericii nu sunt reglementate

prin canoane, ci ele şi-au găsit în timp o rezolvare conformă cu conştiinţa canonică a Bisericii,

fiind validate ca soluţionări sau practici canonice. Şi din acest motiv, Biserica nu a considerat

2 Ibidem, p. 40.

potrivit să intervină prin canoane în cazul unor aspecte rezolvate deja corespunzător prin cutumă,

dar în acelaşi timp, atunci când au fost întrunite condiţiile pentru o exprimare sinodală în domeniul

canonic, nu a ezitat să o facă.

Creativitatea canonică în Biserică

Sinodul general, ca şi cadru de manifestare a comuniunii Bisericii – una sfântă

sobornicească şi apostolească – este cel care are prerogativa receptării diferitelor experienţe

ecleziale şi de a le proclama ca orientative, deci, ca şi canoane. Sinoade generale au vocația de a

deveni Sinoade ecumenice, dar doar consensul unanim al Bisericii, va face ca un sinod general să

fie considerat Sinod ecumenic. Din acest motiv nu putem vorbi despre creativitate canonică doar în

cazul sinoadelor ecumenice. Creativitatea canonică a Bisericii decurge din conştiinţa prezenţei lui

Hristos în Biserică până la sfârşitul veacurilor și este un atribut al manifestării ecleziale sinodale,

dar ea nu se exprimă numai prin noi canoane. Istoria ne arată că Biserica nu a ezitat să se

înzestreze cu noi norme canonice de câte ori a fost nevoie, uneori subliniind diferenţe de ordin

pastoral sau normativ faţă de exprimări canonice anterioare, alteori identificând noi soluţii

conforme cu conştiinţa canonică.

Creativitatea canonică se manifestă şi prin competența fiecărei biserici locale de a elabora

norme bisericeşti care sunt sintetizări ale tradiţiei canonice utile Bisericii locale într-un cadru de

timp şi spaţiu determinat.

6. NORMA BISERICEASCĂ – NATURA, INTERPRETAREA ȘI

APLICAREA EI

Putem afirma că termenul de normă canonică este unul generic, desemnând toate formele

de prezentare şi manifestare normativă a Tradiţiei canonice a Bisericii. Şi din acest motiv

considerăm că nu putem vorbi despre criterii unice de aplicare a normelor canonice. În cadrul

normelor canonice, fiecare categorie – Obicei canonic, normă a Bisericii locale, Sfânt Canon, are

criteriile ei de receptare şi manifestare concretă în Biserică.

Dacă în ceea ce privește Sfintele Canoane ale Bisericii şi obiceiul de drept integrat în

Tradiţia canonică putem vorbi doar de o receptare, normele bisericeşti sunt cele care concretizează

receptarea și sunt de fapt norme de aplcare a Tradiției canonice la o situație dată. Din acest motiv,

normele bisericeşti pot fi numite şi elemente de legislaţie bisericească, iar norma bisericească

poate fi definită drept: Sentinţă normativă cu caracter general, instituită sau sancţionată de

Biserică pe temeiul Tradiţiei canonice, în conformitate cu conştiinţa canonică a Bisericii, a cărei

respectare este obligatorie şi garantată de organismele autorităţii bisericeşti, menită să

reglementeze modul de manifestare în această lume a Bisericii locale, a sistemelor de organizare

din cadrul Bisericilor autocefale, a organismelor bisericeşti şi a membrilor Bisericii.

Normele bisericeşti sunt cele care intrupează la nivel local elementele puse la dispoziţie de

Tradiţia canonică, iar din acest motiv ele au o aplicabilitate imediată în literă şi în spirit.

Interpretarea şi aplicarea normelor bisericeşti

Putem vorbi despre criterii de interpretare şi de aplicare a normelor bisericeşti sau a

legislaţiei bisericeşti, similare celor care guvernează interpretarea şi aplicarea normelor juridice în

societate.

O normă bisericească este canonică dacă nu contravine conştiinţei canonice a Bisericii sau

elementelor Tradiţiei canonice corespunzătoare. În situaţii cu totul excepţionale, unele norme

bisericeşti pot să aplice iconomia şi să dea dovadă de o aplicare îngăduitoare a Tradiţiei canonice.

Este deosebit de important ca această derogare să îşi păstreze efectiv caracterul excepţional,

deoarece există pericolul ca atunci când o normă bisericească ce aplică iconomia este receptată ca

o normă canonică ordinară, ea poate deforma mentalitatea şi ajunge să producă o alterare a

conştiinţei canonice.

Din definiţia normei bisericeşti, reiese clar că obiectul de reglementare a acesteia este

manifestarea organismelor bisericeşti şi a credincioşilor în interiorul Bisericii, în raporturile cu alte

entităţi şi în cadrul sistemelor de organizare bisericească.

Autor al normei bisericeşti este organismul bisericesc ce are competenţa deliberativă sau

executivă, iar subiect al normei bisericeşti organismul bisericesc, cei botezaţi şi catehumenii.

Calitatea de autor al normei bisericeşti este dată de Biserica autocefală organismelor investite în

mod expres cu autoritatea bisericească în Carta canonică sau Statutul de organizare şi funcţionare.

Obiect al normelor bisericești sunt toate aspectele vieții ecleziale care trebuie să fie reglementate.

Norma bisericească are particularităţi ce derivă din natura ei de expresie a voinţei

organismelor autorităţii bisericeşti. Ea sintetizează atitudini, acte şi acţiuni cu caracter general,

acest caracter general fiind subliniat de faptul că ea se aplică tuturor situaţiilor care îi cad sub

incidenţă.

Ea are o aplicabilitate repetată şi continuă pe toată durata ei de validitate.

Norma bisericească prescrie o conduită tipică şi obligatorie, definind o măsură de apreciere

a comportamentului subiectului de drept canonic în cadrul relaţiilor sociale sau bisericeşti.

Spre deosebire de Sfântul canon, care este, aşa cum am arătat, expresia experenţei ecleziale

receptată prin consens, norma bisericească este expresia voinţei autorităţii bisericeşti şi în baza

acestei autorităţi ea determină anumite efecte canonice.

Putem vorbi despre norme bisericeşti generale: statutul de organizare şi regulamentele de

aplicare şi norme bisericeşti particulare, care sunt date de către autoritatatea bisericească din cadrul

Bisericii autocefale în baza prevederilor normelor bisericeşti generale.

Pe lângă aceste caracteristici de ordin general, norma bisericească trebuie să fie conformă

doctrinei Bisericii, să prescrie o atitudine posibilă şi utilă, să aibă stabilitate şi claritate.

Din punct de vedere logico-canonic, norma bisericesască este compusă din trei elemente:

ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Ipoteza stabileşte împrejurările în care se aplică norma;

Dispoziţia cuprinde regula de conduită propriu-zisă, indicând comportamentul precis în

împrejurările stabilite de ipoteză;

Sancţiunea indică măsurile ce urmează a fi aplicate în cazul încălcării normei.

Din punct de vedere tehnico-normativ, norma bisericească poate să fie organizată şi

formulată în: articole, paragrafe şi aliniate.

Interpretarea normelor bisericeşti

Normele bisericeşti pot fi interpretate de către autoritatea care le-a elaborat şi în acest caz

vorbim de o interpretare oficială, sau pot fi interpretate de către organele de judecată bisericească

şi atunci putem vorbi despre o interpretare de ordin jurisdicţional. Putem vorbi şi despre o

interpretare neoficială care este dată de către canonicşti.

Aplicarea normelor bisericeşti

Datorită faptului că normele bisericeşti stabilesc un cadru de drept intern al Bisericii, ele

acţionează şi îşi găsesc aplicarea asupra persoanelor fizice sau canonice, în spaţiu şi în timp.

Cu privire la persoane, norma canonică se aplică tuturor persoanelor fizice de drept

canonic:

catehumenilor şi membrilor Bisericii, indiferent de starea în care se află: mireni, clerici sau

monahi;

persoanelor canonice, care sunt entităţi comunionale ce se bucură de personalitate canonică

acordată de autoritatea bisericească. Sunt persoane canonice: filia, parohia, protoieria,

schitul, metocul, mănăstirea, stavropighia, eparhia, mitropolia, patriarhia şi alte entităţi

înfiinţate de către autoritatea canonică competentă, care sunt titulare de drepturi şi obligaţii

de drept canonic.

Personalitatea canonică a unei persoane fizice de drept canonic evidenţiază toate drepturile

şi obligaţiile de drept canonic.

Prin aplicarea normei canonice în spaţiu, se înţelege că ea se aplică în cadrul jurisdicţional

determinat de către autoritatea bisericească competentă.

Normele canonice produc efecte în timp şi se aplică numai la fapte care se petrec în

perioada în care acestea sunt în vigoare. În principiu, ele intră în vigoare în momentul stabilit de

autoritatea bisericească şi pot fi subiectul abrogării (scoaterea completă din vigoare), derogării

(încetarea temporară sau parţială), subrogării (adăugarea unei părţi noi la o lege deja existentă),

obrogării (scoaterea unei părţi din lege şi înlocuirea parţială cu alte norme) sau prorogării

(prelungirea valabilităţii unei legi, dată numai pentru o anumită perioadă), într-un mod similar

celui juridic secular.

7. IZVOARELE DREPTULUI CANONIC 1

Prin expresia «izvor de drept» (lat. fons iuris) se înţelege, în sens general,

acele fapte sau acte din care îşi trag existenţa şi valabilitatea normele juridice2.

În sens restrâns, expresia respectivă desemnează acei factori care produc sau

determină apariţia normelor de drept precum şi toate formele prin care aceste

norme sunt exprimate.

1. Împărţirea izvoarelor Dreptului Canonic

Izvoarele Dreptului Canonic se împart în două mari categorii:

1) Izvoare generatoare de norme bisericeşti ;

2) Izvoare de cunoaştere a Dreptului Canonic

I) IZVOARELE GENERATOARE DE NORME DE DREPT

Izvoarele generatoare de norme de drept se clasifică în două categorii:

a) izvoare materiale;

b) izvoare formale.

a) Izvoarele materiale ale Dreptului Canonic reprezintă totalitatea

condiţiilor materiale şi spirituale care determină apariţia normelor canonice sau

1 Pentru partea privind izvoarele bisericești au fost preluate elementele oferite de cursul Părintelui Ioan N Floca : IOAN N. FLOCA, Drept Canonic Ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, Bucureşti, EIBM, 1990, Cursul Părintelui Constantin Rus si suportul de curs al Părintelui Ioan Cozma. 2 Izvoarele de drept (fons iuris) nu se confundă cu izvoarele istorice (fons historiae). Izvoarele de drept sunt toate acele norme scrise sau nescrise cu valoare de lege promulgate sau sancţionate de autoritatea competentă, în schimb, izvoarele istorice chiar dacă conţin norme de drept nu pot fi considerate izvoare juridice. Spre exemplu, Syntagma Alfabetică a lui Matei Blastares, chiar dacă este o colecţie de drept bisericesc, totuşi ea este un izvor istoric deoarece nu a fost niciodată promulgată ca şi colecţie oficială cu valoare juridică sau canonică; în schimb, Nomocanonul patriarhului Fotie este un izvor de drept, fiind declarat în anul 920 la sinodul local de la Constantinopol ca şi colecţie oficială de canoane a Bisericii Răsăritului.

factorii sociali care produc dreptul. Între factorii care produc sau determină

Dreptul Canonic se numără Statul şi Biserica.

Statul este considerat unul dintre factorii care determină Dreptul Canonic,

deoarece Biserica ca instituţie religioasă a apărut în condiţiile existenţei

societăţii umane organizate pe bază de norme juridice, sub formă de Stat. Prin

urmare, Biserica nu a fost nevoită să creeze dreptul, ci şi l-a însuşit ca pe un

simplu instrument pe care societatea civilă organizată sub formă de Stat îl avea

deja într-o formă destul de nuanţată3.

Această însuşire s-a realizat prin trei moduri:

1) Recursul la normele de drept romane pentru reglementarea majorităţii

actelor vieţii cotidiene precum: încheierea căsătoriei, succesiuni,

donaţii făcute Bisericii, gestionarea patrimoniului ecleziastic etc.;

2) Folosirea treptată a terminologiei şi a tehnicii juridice romane în

elaborarea propriilor norme de drept şi chiar împrumutarea formelor

instituţionale romane la nivelul organizării sale ierarhice şi

administrative;

3) Intervenţia Statului prin emanarea unei legislaţii seculare în materie

eclesiastica, fie la cererea autorităţilor religioase, fie din iniţiativa unor

consilieri imperiali creştini. Foarte multe din aceste legi se găsesc în

Codex Theodosianum şi în Codex Iustiniani şi reglementează statutul

Bisericii în Imperiul Roman (capacitatea de primi donaţii, imunităţi

fiscale, protecţia patrimoniului bisericesc), privilegiile clerului

(privilegii de jurisdicţie, scutirea de obligaţii fiscale), condiţia

monahilor, recunoaşterea jurisdicţiei episcopale şi autoritatea

sentinţelor judecătoreşti etc.4.

Biserica însăşi este considerată izvor material al Dreptului Canonic, deoarece

organizarea ei ca instituţie religios morală a determinat încă de la început

autoritatea bisericească (legislatorul) să intervină în permanenţă prin

alcătuiască de norme proprii care să asigure buna organizare şi funcţionare a ei,

corespunzătoare necesităţilor reclamate de schimbările religioase, sociale şi

politice ale timpului. Dar nu numai autoritatea bisericească participă la

3 Cf. IOAN N. FLOCA, Drept Canonic Ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, Bucureşti, EIBM, 1990, p. 71.4 Cf. JEAN GAUDEMET, Storia del diritto canonico – Ecclesia et Civitas, Milano, Edizioni San Paolo, 1998, pp. 62-64.

producerea de norme de drept ci şi comunitatea însăşi, în special în producerea

sau transmiterea normelor de drept consuetudinar5.

b) Izvoarele formale indică forma sau modalităţile prin care Dreptul

Canonic este exprimat: adevăruri de credinţă revelate, canoane, consuetudini,

legi civile şi bisericeşti, hotărâri sinodale, părerile canoniştilor, jurisprudenţe

etc.

Aceste izvoare sunt destul de variate, unele sunt generale, având valoare şi

autoritate în întreaga Biserică (ius commune), altele în schimb sunt particulare

fiecărei Bisericii locale (autocefale sau autonome) în parte (ius particulare).

Atât izvoarele formale generale, cât şi cele particulare se subdivid în două

grupe: fundamentale şi întregitoare.

A. Izvoare generale (ius commune)

I. Izvoare generale fundamentale

Sunt considerate izvoare generale fundamentale acele izvoare fără de care

Dreptul Canonic nu ar putea exista, deoarece ele pun baza acestuia, dându-i un

conţinut propriu, specific. În categoria acestor izvoare intră: adevărurile de

credinţă revelate şi normele morale derivate din acestea, sfintele canoane,

normele de drept consuetudinar şi legile civile6.

1. Adevărurile de credinţă revelate şi normele morale derivate din

acestea cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, chiar dacă nu pot fi

considerate norme juridice propriu-zise, aceste adevăruri constituie un îndreptar

pentru conduita credincioşilor fiind astfel considerate izvoare fundamentale ale

Dreptului Canonic deoarece stau la baza organizării şi funcţionării Bisericii

creştine primare.

2. Sfintele canoane 7: apostolice, ecumenice, locale, patristice. Normativa

canonică apostolică, sinodală şi patristică din primul mileniu cuprinde un număr

de 770 [790] de canoane, după cum urmează:

5 Cf. BRIAN E. FERME, Introduzione alla storia delle fonti del Diritto Canonico, Roma, Quaderni di Apollinaris, 1998, p. 25. 6 Cf. IOAN N. FLOCA, Drept Canonic Ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, p. 72. 7 Cu privire la semnificaţia cuvântului canon şi felul în care a intrat în limbajul bisericesc, a se vedea: I. COZMA, Cuvântul „canon” în terminologia bisericească. Sensul şi folosirea lui în legislaţia canonică sinodală, în Altarul Reîntregirii, n. 2 (2004), pp. 232-251.

a) Apostolice – 85 canoane;

b) Canoanele sinoadelor ecumenice :

1) Niceea I (325) – 20 canoane;

2) Constantinopol I (381) – 7 canoane;

3) Efes (431) – 8 canoane;

4) Calcedon (451) – 30 canoane;

5) Trullan (690-691) – 102 canoane;

6) Niceea II (787) – 22 canoane8.

c) Canoanele sinoadelor locale :

1) Cartagina I (256) – 1 canon9;

2) Ancira (314) – 25 canoane;

3) Neocezarea (314-319) – 15 canoane;

4) Gangra (340) – 21 canoane;

5) Antiohia (341) – 25 canoane;

6) Sardica (343-344) – 21 canoane;

7) Laodiceea (sfârşitul sec. IV) – 60 canoane;

8) Constantinopol (394) – 1 canon;

9) Cartagina II (419) – 133 canoane10;

10) Constantinopol I-II (861) – 17 canoane;

11) Constantinopol Sf. Sofia (879) – 3 canoane

d) Canoanele patristice 11:

8 Alături de aceste canoane, în colecţiile canonice orientale tipărite în Apus sunt socotite şi cele 27 de canoane ale sinodului local de la Constantinopol din anul 869, pe care Biserica Catolică îl consideră ca al VIII-lea sinod ecumenic. Vezi textul acestor canoane în colecţia canonică îngrijită de PÉRICLES-PIERRE JOANNOU ed., Fonti (fasc. IX), Discipline générale antique (IIe – IXe), t. I, Les canons des conciles œcuméniques, Grottaferrata (Roma), Tipografia Italo-Orientale «S. Nilo», 1962, pp. 289-342. După schisma din 1054, Biserica Catolică s-au ţinut o serie de sinoade considerate ecumenice: Lateran I (1123), Lateran II (1137), Lateran III (1179), Lateran IV (1215), Lyon I (1245), Lyon II (1274), Viena (1311-1312), Costanza (1414-1418), Basilea – Ferrara – Florenţa – Roma (1431-1445), Lateran V (1512-1517), Trento (1545-1563), Vatican I (1868-1870), Vatican II (1962-1965).9 Acest canon este atribuit în unele colecţii Sf. Ciprian al Cartaginei, fiind colocat în rândul canoanelor patristice. Vezi PÉRICLES-PIERRE JOANNOU ed., Fonti (fasc. IX), Discipline générale antique (IVe – IXe s.), t. II, Les canons des Pères Grecs, Grottaferrata (Roma), Tipografia Italo-Orientale «S. Nilo», 1963, pp. 300-313.10 La sinodul local din 419 au fost emanate doar 12 canoane, alături de care au fost confirmate 121 de canoane emanate de către sinoadele locale africane anterioare (Cartagina – 348, Cartagina – 390, Hyppo – 393, Cartagina – 397, Cartagina – 16 iunie 401, Cartagina – 13 septembrie 401, Mileve – 402, Cartagina – 403, Cartagina – 404, Cartagina – 405, Cartagina – 407, Cartagina – 409, Cartagina – 410, Cartagina – 418)

1) Dionisie al Alexandriei (†264) – 4 canoane12;

2) Sf. Grigore al Neocezareei (†270) – 11 canoane13;

3) Petru al Alexandriei (†311) – 15 canoane14;

4) Sf. Atanasie al Alexandriei (†373) – 3 [5] canoane15;

5) Sf. Vasile cel Mare (†379) – 92 [96] canoane16;

6) Timotei al Alexandriei (†385) – 18 [29] canoane;

7) Sf. Grigore de Nazianz (†390) – 1 canon;

8) Sf. Amfilohie de Iconiu (†403) – 1 canon;

9) Sf. Grigore de Nyssa (†395) – 8 canoane17;

10) Teofil al Alexandriei (†412) – 14 canoane;

11) Sf. Chiril al Alexandriei (†444) – 5 [8] canoane18;

12) Ghenadie al Constantinopolului (†471) – 1 canon (scrisoare enciclică

către toţi mitropoliţii - 459);

13) Tarasie al Constantinopolului (†806) – 1 canon (scrisoare către Papa

Adrian I despre simonie).

3. Obiceiul de drept bisericesc şi normele stabilite prin consensul

Bisericilor

11 În parantezele drepte este trecut numărul canoanelor aşa cum se găseşte în colecţia lui PÉRICLES-PIERRE JOANNOU ed., Fonti (fasc. IX), Discipline générale antique (IVe – IXe s.), t. II, Les canons des Pères Grecs.12 Canoanele lui Dionisie sunt extrase dintr-o epistolă adresată în anul 260 lui Vasile episcopul Libiei.13 Canoanele Sf. Grigore au fost extrase dintr-o enciclică scrisă în anul 258.14 Canoanele lui Petru al Alexandriei au fost extrase dintr-o scrisoare pastorală din anul 306 referitoare la primirea în Biserică a celor care au părăsit-o.15 Canoanele Sf. Atanasie au fost extrase din 3 epistole: prima adresată călugărului Amunis (356), a II-a epistolă tratează despre cărţile canonice ale Sfintei Scripturi (367), a II-a epistolă este adresată episcopului Rufin (370) referitoare la primirea ereticilor în Biserică.16 Canoanele Sfântului Vasile cel Mare au fost extrase din 8 epistole ale sale şi din lucrarea Despre Sfântul Duh, după cum urmează: primele 85 de canoane au fost extrase din 3 scrisori adresate episcopului Amfilochie din Iconiu, canonul 86 a fost extras din epistola către acelaşi Amfilochie din anul 376, canonul 87 este extras din epistola adresată episcopului Diodor din Tars, canonul 88 este extras dintr-o hotărâre a Sfântului Vasile contra preotului Grigorie, canonul 89 este o enciclică adresată horepiscopilor, canonul 90 este o scrisoare pastorală adresată episcopilor săi, canoanele 91 şi 92 au fost extrase din lucrarea Despre Sfântul Duh, adresată tot lui Amfilochie. Cf. NICODIM MILAŞ, Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, 1915, pp. 85-86; vezi şi DIMITRI SALACHAS, Le Lettere canoniche di S. Basilio, în Nicolaus, anno VIII (1980), pp. 145-157.17 Cele opt canoane ale Sfântului Grigore de Nyssa au fost extrase din epistola către Letoius al Melitenei din Armenia din anul 390, referitoare la pedepsele ce trebuie date pentru anumite păcate.18 Trei dintre canoane au fost extrase din epistola Sf. Chiril către arhiepiscopul Domus al Antiohiei, iar celelalte două canoane sunt extrase dintr-o epistolă adresată episcopilor Libiei şi Pentapolei, referitoare la hirotoniile ilegale.

Normele bisericeşti de drept consuetudinar sunt păstrate şi transmise din

generaţie în generaţie şi au valoarea legilor scrise. În fapt, sunt considerate cei

mai buni interpreţi ai legi pozitive. Pentru ca o astfel de normă să capete valoare

de obicei de drept trebuie să îndeplinească câteva condiţii:

1. să aibă vechime;

2. să fie recunoscută prin consensul Bisericii;

3. să se impună printr-o nevoie;

4. să fie cunoscută de legiuitor;

5. să nu fie împiedicată aplicarea ei de către autoritatea bisericească;

6. să fie de acord cu învăţătura Bisericii;

7. în principiu să nu fie contrară legii scrise19.

4. Legislaţia civilă

Legislaţia civilă a constituit încă de la început un important izvor pentru

Biserică. Pe de o parte, creştinii fiind cetăţeni ai Imperiului erau ipso facto şi

subiecţi ai legilor civile, pe de altă parte unele norme civile au fost folosite cu

acelaşi conţinut şi efect în mod direct în organizarea Bisericii fiind îmbisericite

(canonizatio legis). Un rol însemnat în considerarea legislaţiei civile ca important

izvor pentru Dreptul Canonic l-au avut împăraţii creştini, începând cu Constantin

cel Mare, care vor promulga o serie de legi civile în materie bisericească,

considerându-se numai ei legitimi în a legifera atât în cele politice cât şi în cele

ce privesc organizarea şi funcţionarea Bisericii20.

Activitatea juridică a împăraţilor romano-bizantini în acest sector a fost

destul de amplă, amintim doar cele mai importante opere juridice promulgate de

ei şi care conţin norme civile în materie bisericească21:

a) Codex Theodosianus, promulgat în anul 438 de împăratul

Teodosie II (408-450);19 Practica bisericească a demonstrat că unele norme bisericeşti de drept consuetudinar au fost contrare normelor scrise; ca de exemplu, obiceiul potrivit căruia cei aleşi pentru treapta arhieriei trebuie să fie monahi, obicei de drept contrar canonului 2 al sinodului local de la Constantinopol (Sf. Sofia) din anul 879, care arată că între starea monahală şi arhierie există o evidentă incompatibilitate. 20 Începând de la Constantin cel Mare împăraţii romani îşi arogă dreptul de a convoca sinoadele ecumenice, de a prevedea la punerea în aplicare a normelor sinodale, de a veghe prin norme proprii la bunul mers al vieţii bisericeşti. Având ca punct de sprijin Dreptul Roman, aceştia au favorizat în mod evident receptarea elementelor juridice romane în sânul normelor canonice. 21 Vezi PETRUS TOCĂNEL, Lecţii de Drept bizantin, în MAXIMILIAN PAL ed., Plenitudo legis, amor veritatis – In memoriam Petri Tocănel, Iaşi, Studia et documenta, Editura Sapientia, 2002, pp. 246-284.

b) Corpus iuris civilis22, cuprinde opera juridică din timpul

împăratului Iustinian (527-565): Codex (529), Institutiones (533),

Pandectae sau Digesta (533), Leges Novellae (534);

c) Ecloga, promulgată între 739-741 de împăraţii isaurieni: Leon

Isaurul (717-741) şi Constantin Copronim (741-775);

d) Procheiros Nomos, promulgat de împăratul Vasile I

Macedoneanul (867-886) între anii 870-879;

e) Basilicalele, promulgată de împăratul Leon VI Filosoful (886-911).

Pe lângă aceste izvoare romano-bizantine evident trebuie socotite ca izvoare

fundamentale şi legile fundamentale, organice şi ordinare ale diverselor

principate sau state care conţin elemente juridice de care fiecare Biserică locală

s-a folosit în organizarea şi funcţionarea ei.

La acestea se adaugă normele de drept internaţional la care fiecare stat este

parte, şi care produc efecte pe plan intern în urma ratificării lor fie direct fie

indirect.

II. Izvoarele generale întregitoare

Izvoarele întregitoare sunt considerate acele izvoare care completează

izvoarele fundamentale ale Dreptul Canonic. Această completare însă nu are o

importanţă deosebită, deoarece lipsa lor nu afectează în mod deosebit Dreptul

Canonic. În categoria acestor izvoare intră: hotărârile unor sinoade locale,

regulile monastice, canoanele întregitoare, părerile canoniştilor şi jurisprudenţa

bisericească.

1. Hotărârile unor sinoade locale

În categoria sinoadelor locale care constituie izvor de drept general sunt

considerate sinoadele endemice, sinoadele patriarhale, sinoadele panortodoxe.

Sinoadele endemice au fost acele sinoade cu caracter local ţinute în centrele

bisericeşti mai importante, în special la Constantinopol şi la Roma, şi a căror

hotărâri au fost receptate de către celelalte Biserici locale dobândind astfel

22 Opera legislativă a împăratului Iustinian, publicată pentru prima dată în anul 1489, va lua denumirea de Corpus iuris civilis abia în secolul al XVI-lea. Cf. EMIL MOLCUŢ – DAN OANCEA, Drept Roman, Bucureşti, Editura Universul, 1993, p. 57.

putere de lege în respectivele Biserici. În acelaşi mod s-a întâmplat şi cu

hotărârile sinoadelor patriarhale, în special cu cele ale Patriarhiei ecumenice,

acestea au avut putere de lege în teritoriul canonic al patriarhiei dar unele au

fost receptate şi de către alte Biserici locale interesate23.

Cât priveşte sinoadele panortodoxe, acestea au fost ţinute pentru a asigura

consensul în sânul între toate Bisericile ortodoxe referitoare la diverse probleme

de natură doctrinară, liturgică sau administrativă. Începutul perioadei sinoadelor

panortodoxe a avut loc în anul 1642 cu sinodul de Iaşi, unde s-a aprobat

„Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, continuate apoi cu sinodul de la

Moscova din 1666-1667, sinoadele de la Constantinopol din 1672 şi 1691,

sinodul de la Ierusalim din 1672, care aprobă „Mărturisirea de credinţă” a

Patriarhului Dositei al Ierusalimului.

Alături aceste sinoade locale, pot fi socotite ca izvoare generale întregitoare

şi hotărârile diverselor consfătuiri, congrese şi conferinţe interortodoxe, dintre

care amintim: Congresul panortodox de la Constantinopol (1923), Conferinţa

interortodoxă de la Vatoped – Athos (1930), Conferinţele panortodoxe de la

Rhodos (1961, 1963, 1964), Consfătuirea interortodoxă de la Moscova (1948).

2. Regulile monastice

Sunt acele norme atribuite unor sfinţi şi părinţi ai Bisericii care priveau

organizarea vieţii monahale la diversele ei niveluri şi care au servit ca model la

alcătuirea normelor ce priveau organizarea vieţii monastice în diverse Biserici

locale. Între aceste reguli, la loc de cinste stau următoarele:

a) Regulile Sf. Pahomie cel Mare (225);

b) Regulile Sf. Vasile cel Mare (362);

c) Regulile Sf. Ioan Casian (cca. 400);

d) Regulile lui Benedict de Nursia (cca. 520);

e) Regulile Sf. Sava cel Sfinţit (561);

f) Regulile Sf. Teodor Studitul (789);

g) Regulile Sf. Athanasie Athonitul (971);

h) Regulile lui Teodosie Pecerski (sec. XI);

i) Regulile lui Sava de la Hilandar (cca. 1220);

3. Canoanele întregitoare

23 Cf. IOAN N. FLOCA, Drept Canonic Ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, p. 84.

Se numesc întregitoare întrucât aceste canoane nu au fost sancţionate de

niciun sinod ecumenic sau local, ci au fost adăugate mult mai târziu în colecţiile

canonice datorită aprecierii de care se bucurau în Biserică, fiind utilizate în

rezolvarea diverselor probleme de natură disciplinară care priveau clerul,

monahii şi credincioşii24. Aceste canoane, în număr de 132, sunt atribuite unor

Părinţi ai Bisericii, fiind aşezate la sfârşitul colecţiilor canonice, după cum

urmează: Sf. Ioan Ajunătorul (†595) – 65 canoane, Sf. Nichifor Mărturisitorul

(†829) – 49 canoane, Nicolae Grămăticul (†1111) – 11 canoane, Sf. Vasile cel

Mare (†379) – 3 canoane, Sf. Ioan Gură de Aur (†407) – 3 canoane, Sf. Anastasie

al Antiohiei (†600) – 1 canon. În aceeaşi categorie este inclusă şi Scrisoarea

Sfântului Teodor Studitul către monahul Metodie.

4. Părerile canoniştilor

Varietatea normelor de drept de care s-a folosit Biserica, precum şi

perioadele de timp în care au fost emanate a făcut necesară încă de timpuriu

interpretarea acestora. Astfel de interpretări făcute atât normelor civile

privitoare la Biserică cât şi normelor canonice propriu-zise au fost folosite de

Biserică atunci când rezolvarea unui caz era în dubiu iar normele existente în

litera lor nu ofereau suficiente elemente de ajutor.

Interpretările făcute normelor civile şi canonice aparţin unor clerici şi jurişti

şi se găsesc în scrieri variate: scrisori personale, cuvântări, răspunsuri polemice,

răspunsuri la întrebări, dialoguri, observaţii sau scurte note făcute unor legi sau

canoane (scholii), comentarii ocazionale sau sistematice, comentarii la canoane

din diverse colecţii canonice, povăţuiri canonice, hotărâri canonice, dispoziţii sau

rânduieli canonice ale ierarhilor, scrisori enciclice, studii sau tratate speciale

asupra unor probleme controversate25.

Între cei mai renumiţi canonişti care au făcut astfel de comentarii, folosite

până astăzi în Biserica Ortodoxă ca izvor de drept, amintim: Sf. Ciprian al

Cartaginei (†258), Sf. Dionisie al Alexandriei (†265), Sf. Vasile cel Mare (†379),

Sf. Ioan Gură de Aur (†407); Ioan Scolasticul (†577), Dionisie Exiguul

(†550/555?), Sf. Theodor Studitul (†826), Fotie (†886). La aceştia se adaugă marii

comentatorii bizantini ai secolului al XII-lea:

24 Vezi IOAN COZMA, Canoanele întregitoare. Studiu istorico – canonic, în Altarul Reîntregirii, nr. 1 (2004), pp. 203-245.25 Cf. IOAN N. FLOCA, Drept Canonic Ortodox, vol. I, pp. 86-87.

1) Alexie Aristen (†1159/1160?), diacon şi nomofilax al şcolii de Drept din

Constantinopol, comentează în 1130 Sinopsa lui Ştefan Efeseanul;

2) Ioan Zonaras († 1165?), istoric şi jurist, comentează Nomocanonul lui

Fotie26;

3) Theodor Balsamon (†1200/1201?)27, nomofilax al Scolii de Drept din

Constantinopol, patriarh al Antiohiei (1192-1201) trăind în refugiu la

Constantinopol. Între operele sale de natură canonică amintim un

comentariu la Nomocanonul lui Fotie28, Răspunsuri la 74 de întrebări ale

Patriarhului Marcu al Alexandriei29, referitoare la diverse probleme

liturgice şi disciplinare; Meditaţii30, operă care tratează despre

privilegiile Patriarhilor, obligaţiile Chartofilaxului, despre căsătorie;

Comentarii31, sunt răspunsuri date unor monahi din timpul patriarhului

Nicolae III.

Sintagma Ateniană mai conţine şi alte comentarii şi răspunsuri canonice,

după cum urmează32:

1) 24 răspunsuri canonice ale chartofilaxului Petru la tot atâtea întrebări

(sec. X ?);

2) Răspunsuri canonice ale lui Ilie al Cretei la diferite întrebări ale

monahului Dionisie (sec. VIII-X ?);

3) 12 răspunsuri canonice ale chartofilaxului Nichita la tot atâtea întrebări

ale diverşilor episcopi (sec. XII);

4) Două epistole ale chartofilaxului Nichifor către monahul Teodosie (sec.

XIII);

5) 16 răspunsuri ale Ioan episcopul de Citru la tot atâtea întrebări ale

arhiepiscopului Constantin Cabasila (sec. XII);

6) 4 răspunsuri canonice ale lui Dimitrie Homatem la tot atâtea întrebări

ale arhiepiscopului Cabasila (sec. XII-XIII).

26 În comentariile sale, Zonaras înşiră canoanele în ordinea autorităţii şi nu în ordine cronologică: apostolice, ecumenice, locale, patristice.27 Asupra vieţii lui Theodor Balsamon vezi: DANILLO CECCARELLI-MOROLLI, Breve profilo di Teodoro Balsamon canonista in Costantinopoli durante il XII secolo, în Ephemerides Iuris Canonici, nr. 1-3 (1994), pp. 103-109.28 PG 137-138.29 PG 112, 138.30 PG 119.31 PG 138.32 G. RALLIS – M. POTLIS ed., Σύνταγμα των θειων και ιερών κανόνων (Syntagma dumnezeieştilor şi sfintelor canoane), vol. V, Athena, 1855, pp. 369-436.

5. Jurisprudenţa

Jurisprudenţa sau practica judiciară reprezintă totalitatea soluţiilor date de

instanţele de judecată în diverse cauze şi care aveau ca obiect raporturile

juridice dintr-un anumit domeniu. Aceste soluţii se dădeau atunci când lipsea o

reglementare legală pe deplin aplicabilă pentru acea cauză, devenind astfel

obligatorii pentru viitor în rezolvarea unor cauze similare şi ulterioare. În acest

mod a apărut precedentul judiciar, care repetat de fiecare dată în acele cauze

pentru care hotărârea judecătorească iniţială a îmbrăcat forma unei reguli de

drept obligatorii pentru viitor, a devenit practică judiciară, adică izvor de drept

cu caracter de precedent judiciar multiplu33.

Biserica a preluat această practică din Dreptul Roman şi l-a folosit în dreptul

său procesual pentru acele cazuri unde lipsea un normă de reglementare şi care

cereau instanţelor bisericeşti emanarea unei soluţii concrete.

B. Izvoare particulare (ius particulare)

Sunt acele izvoare de drept apărute în condiţiile organizării şi funcţionării

fiecărei Biserici locale în parte. Aceste izvoare au păstrat fondul comun al

normelor generale, al instituţiilor şi principiilor de drept bisericesc dezvoltând

însă o legislaţie cu particularităţi canonice proprii, în care s-a ţinut cont

îndeosebi de împrejurările istorice, condiţiile geografice, sociale, de starea

culturală politică, economică, de apartenenţa etnică sau naţională şi tradiţiile

specifice fiecărei naţii sau categorii de credincioşi în parte. Ele sunt expresia

unităţii în diversitate a Bisericii şi sunt valabile atât timp cât nu aduc atingere de

fond unităţii canonice a întregii Bisericii Ortodoxe, a cărei expresie normativă se

află cuprinsă în izvoarele fundamentale.

Dezvoltarea unor particularităţi proprii duc cu timpul la afirmarea

individualităţii în sânul aceleaşi Bisericii, individualitate care se concretizează

prin aşa numita stare de autonomie sau autocefalie.

La fel ca şi izvoarele generale cele particulare se împart în două grupe:

fundamentale şi întregitoare.

33 În dreptul contemporan românesc, practica judiciară nu este recunoscută ca izvor de drept deoarece principiul separaţiei puterilor în stat şi cel al legalităţii impun instanţelor de judecată doar aplicarea legii nu crearea ei, aceasta fiind un atribut legislativ. În acest mod se împiedică emanarea de noi norme de către judecător, situaţie în acord deplin cu funcţia principală a justiţiei, şi anume soluţionarea încălcărilor legii cu aplicarea de sancţiuni legale. Cf. IOAN SANTAI, Introducere în studiul dreptului, Sibiu, 1997, p. 71.

I Izvoare particulare fundamentale

Din grupa izvoarelor particulare fundamentale fac parte următoarele

izvoare formale:

1. Legislaţia bisericească proprie

Este vorba de acele acte normativa bisericeşti emanate sau recunoscute de

autoritatea bisericească a unei Biserici autonome sau autocefale. Legislaţia

bisericească a cunoscut de-a lungul istoriei şi de la Biserică la alta diverse forme

de exprimare ca de exemplu: pravile, canonisme, constituţii bisericeşti, statute

de organizare, regulamente bisericeşti, legi bisericeşti etc.

2. Normele de drept consuetudinar sau obiceiul de drept

În această categorie de izvoare intră obiceiurile de drept naţionale sau

locale apărute şi observate de comunităţile locale de credincioşi în mod constant

şi recunoscute ca atare, referitoare la anumite practici religioase sau anumite

aspecte din viaţa Bisericii.

3. Legislaţia de Stat

În principiu fiecare Biserică locală, fiind organizată şi funcţionând în cadrul

unui Stat, respectă ordinea de drept şi legile ţării în care se află, folosindu-se în

acest sens de toate actele normative ale autorităţii publice civile în organizarea

sa, atâta timp cât acestea nu sunt contrare principiilor sale religios-morale şi

scopului său suprem – mântuirea credincioşilor. Prin urmare, sunt socotite ca

izvoare fundamentale particulare următoarele: legea fundamentală (Constituţia),

legile organice (Codul Civil, Codul de procedură civilă, Codul penal, Codul de

procedură penală, Codul Familiei, Codul Muncii), legile ordinare (legile ce

reglementează libertatea religioasă şi regimul cultelor, legile privind regimul

persoanelor, al proprietăţii, etc.), ordonanţe ale Guvernului, hotărâre ale

Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, acte locale ale administraţiei

publice (hotărâri ale consiliilor locale, dispoziţii ale primarilor, ordine ale

prefecţilor), şi în general toate acele acte normative care reglementează

raporturi juridice de drept public şi privat cu care viaţa bisericească are implicit

sau explicit tangenţă.

II Izvoare particulare întregitoare

În categoria acestor izvoare intră următoarele acte normative ecleziastice:

1. Acte normative ale autorităţilor bisericeşti centrale şi locale

(hotărâri ale Sfintelor Sinoade ale Bisericilor particulare, hotărâri ale

sinoadelor permanente, hotărâri ale sinoadelor mitropolitane, hotărâri

ale organelor colegiale, ale Adunărilor Naţionale Bisericeşti, instrucţiuni

sinodale, hotărâri ale Adunărilor eparhiale, decizii ale ierarhilor,

circulare etc.)

2. Normele jurisprudenţiale locale (jurisprudenţa instanţelor de

judecată din Biserică – Sfântul Sinod, consistoriul eparhial, consistoriul

monahal, consistoriul protopopesc)

3. Interpretările şi părerile autoritative ale canoniştilor locali

(comentarii făcute legislaţiei bisericeşti, sfintelor canoane, opinii

exprimate în manuale şi studii de drept bisericesc).

II) IZVOARELE DE CUNOAŞTERE ALE DREPTULUI CANONIC

Izvoarele de cunoaştere ale Dreptului Bisericesc sunt acele izvoare prin care

normele de drept canonic sunt cunoscute, precum şi acele izvoare care au ajutat

la conservarea acestor norme de-a lungul istoriei.

În această categorie de izvoare intră:

a) izvoarele de drept divin – Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie;

b) izvoarele de drept uman – colecţiile canonice şi codurile de drept

bisericesc aprobate sau recunoscute de către Biserică, precum şi toate

acele colecţii mixte, numite «nomocanoane», aprobate de legiuitorul

bisericesc.

1. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Sfânta Scriptură este un izvor fundamental pentru Dreptul Canonic.

Vechiul Testament- Legea cea Veche a fost preluate pur și simplu de

Biserică, prevederile normative au fost puse în valoare prin perspectiva Legi

celei Noi. Acestea au influențat prin cele zece porunci, impedimentele la

căsătorie, impedimentele la hirotonie precum şi o serie de norme de drept

procesual penal dreptul canonic al Bisericii.

Noul Testament- Așa cum am văzut mai sus, vorbind despre constituirea

Tradiției canonice (4) Noul Testament este izvor principal al tradiţiei canonice.

Sfânta Tradiţie este și ea izvor fundamental, tradiția orală fiind cea care a

contribuit la fixarea în scris a primelor norme canonice, adunate în colecţii

canonice atribuite Sfinţilor Apostoli. Tradiţia şi forma sa juridică explicită –

consuetudinea – au fost de la începuturile creştinismului între izvoarele de drept,

fiind considerate legea nescrisă a Bisericii.

Prin urmare, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie reprezintă pentru tradiţia

canonică a Bisericii o sursă inepuizabilă a conţinutului revelaţiei dumnezeieşti

precum şi criteriul absolut al continuităţii autentice în Duhul Sfânt pentru

adaptarea conţinutului Revelaţiei la viaţa Bisericii, luându-se în considerare

întotdeauna condiţiile şi elementele specifice fiecărei epoci34.

2. Principalele colecţii şi coduri de drept canonic

În funcţie de conţinutul şi perioadele în care au apărut, această categorie de

izvoare poate să fie împărţită în: 1) colecţii sau scrieri pseudo-apostolice (sec. I-

V); 2) colecţii canonice (sec. IV-XIV); 3) nomocanoane (sec. VI-X).

2.1 Colecţii pseudo-apostolice (sec. I-V)

În această categorie intră toate acele scrieri de natură liturgico-disciplinară,

apărute începând cu sfârşitul secolului I şi atribuite Sfinţilor Apostoli. Conţinutul

ca atare şi perioadele de timp în care au apărut au pus la îndoială paternitatea

apostolică a acestor scrieri.

Apariţia unora dintre aceste colecţii este rezultatul dorinţei şi necesităţii de a

reda în scris ceea ce până atunci a fost transmis prin viu grai, într-o formă care

să asigure o cât mai bună conservare a tradiţiei apostolice. Pe de altă parte,

multe din normele aşa zise apostolice nu au nicio legătură cu tradiţia apostolică

ci apar în împrejurări cerute de nevoile ca atare ale comunităţilor creştine

formate sau în curs de formare. În acest sens, capii tinerelor comunităţi creştine

34? Cf. VLASSIOS I. PHIDAS, Drept Canonic. O perspectivă ortodoxă, p. 16.

şi urmaşii lor, revendicându-şi succesiunea apostolică, din dorinţa de a răspunde

nevoilor comunităţilor de ei păstorite luau deseori decizii care, pentru a le spori

autoritatea, le puneau pe seama unuia dintre apostoli.

Adeseori normele din aceste scrieri au suferit modificări, în funcţie de

condiţiile comunităţilor creştine locale unde circulau. Din ceea, ceea ce ne-a

parvenit nouă azi nu se ştie cu exactitate cât este creaţia adevăratului lor autor

(sau autori) şi cât este produsul compilatorilor. În secolul al IV-lea, deja circulau

un număr impresionant de scrieri de origine „apostolică”, scrieri care au fost

adunate în colecţii canonico-liturgice şi care au avut influenţă importantă în

organizarea Bisericilor locale orientale. Din această multitudine de scrieri

„apostolice”, legislaţia sinodală a primit în corpus-ul său canonic doar un număr

de 85 de canoane atribuite Sfinţilor Apostoli, celelalte scrieri pierzându-şi cu

timpul autoritatea normativă în Biserică.

În funcţie de conţinutul şi importanţa lor, scrierile pseudo-apostolice se

împart în două grupe35:

1) opere fundamentale: Didahia, Tradiţia Apostolică, Didascalia,

Canoanele bisericeşti ale Sfinţilor Apostoli, Canoanele Apostolilor,

Testamentul Domnului Nostru Iisus Hristos;

2) colecţii: Constituţiile Apostolice, Senodos-ul alexandrin, Codul de la

Verona, Octateuhul Clementin;

2.2 COLECŢII CANONICE ORIENTALE

A doua grupă din cadrul izvoarelor de cunoaştere este cea a colecţiilor

canonice care cuprindeau norme sinodale şi patristice emanate sau recunoscute

cu valoare normativă de către sinoadele locale şi ecumenice.

Primele colecţii canonice au fost alcătuite urmându-se criteriul cronologic,

însă începând cu secolul al VI-lea, din motive practice, canoniştii orientali au

compus colecţii sistematice, dispunând în mod sistematic materia colecţiilor

cronologice în rubrici care permiteau folosirea textului cu mai multă uşurinţă.

Colecţiile sistematice cuprindeau atât canoanele sinodale şi patristici cât şi

unele legi imperiale în materie canonică.

35 S-a urmat împărţirea pe care a făcut-o canonistul Brian Ferme în cartea sa Introduzione alla Storia delle Fonti del Diritto Canonico, p. 47.

a) Colecţia din Antiohia (Syntagma Canonum Antiochenae sau

Corpus Canonum Orientale)

Această colecţie în forma sa primară a fost alcătuită la Antiohia între anii 342

şi 381. Colecţia nu ni s-a păstrat în niciuna din fazele sale, dar ştim de existenţa

şi cuprinsul ei din menţiunile făcute în colecţiile posterioare. De altfel, canoniştii

afirmă că dispoziţia din canonul 1 al sinodului ecumenic de la Calcedon (451)

confirmă faptul că această colecţie era destul de bine cunoscută, motiv pentru

care Părinţii nu cred de cuviinţă să amintească sinoadele şi nici nu enumără

canoanele ce trebuie să fie ţinute, ci se mulţumesc doar să decreteze o normă

implicită, dând astfel valoare universală tuturor canoanelor sinoadelor locale de

până atunci: „Am hotărât că este cu dreptate să se ţină canoanele aşezate de

către Sfinţii Părinţi la fiecare sinod de până acum”.

Canonul 1 de la Calcedon aprobă în mod oficial, chiar dacă implicit, primul

Cod comun al Bisericii Orientale (Codex communis), alcătuit din canoanele

emanate la sinoadele precedente (9 sinoade) şi care vor completa împreună cu

canoanele sinodului de la Calcedon (30 canoane) Syntagma canonum începută la

Antiohia36.

b) Synopsa canonică a lui Ştefan Efeseanul

Colecţia aceasta este atribuită lui Ştefan din Efes şi datează de la începutul

secolului al VI-lea, fiind prima colecţie care ne-a parvenit intactă.

Comentatorul bizantin Alexios Aristenos în 1130 a făcut un comentariu la

această operă, tradus apoi în limbile slavă, georgiană şi română. Comentariul lui

Aristenos a constat în faptul că sub textul prescurtat al canoanelor a parafrazat

textul lor întreg, pentru a face cât mai explicită norma.

c) Synopsa magistratului Simeon (Epitome canonum)

Sub numele magistratului şi logotetului Simeon se află o colecţie

asemănătoare celei lui Ştefan Efeseanul, cuprinzând în formă abreviată:

36 Canonistul Ivan Žužek este de părere că în acest «Cod calcedonian» intrau cu siguranţă şi cele 85 de Canoane Apostolice. Cf. IVAN ŽUŽEK, Incidenza del Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium nella storia moderna della Chiesa Universale, în Kanonika 8 (1997), p. 269.

canoanele apostolice, canoanele primelor patru sinoade ecumenice, ale

sinoadelor locale de la Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Sardica,

Laodiceea şi Cartagina şi canoanele Sfântului Vasile cel Mare. Este una dintre

primele colecţii unde nu s-a urmărit ordinea cronologică, ci autoritatea

izvoarelor din care provin. Această ordine va fi preluată mai târziu de

comentatorii bizantini Zonara şi Balsamon în comentarii lor, fiind ulterior

folosită de către toţi compilatorii colecţiilor orientale37.

d) Colecţia în 60 titluri

Este prima colecţie sistematică a Bisericii în care canoanele sunt aşezate

după materie şi argumentele tratate, fapt ce permitea cu uşurinţă consultarea

normelor canonice în funcţie de argumentul tratat. Compunerea ei a avut loc în

jurul anului 535 de către un autor necunoscut şi nu ştim cu exactitate care a

fosta aria geografică în care a circulat deoarece nu ne-a parvenit niciun

fragment din ea şi nu o găsim tradusă nici într-o altă limbă. Din informaţiile

lăsate de Ioan Scolasticul ştim că această colecţie era împărţită în 60 de titluri şi

cuprindea canoanele apostolice, canoanele primelor patru sinoade ecumenice

precum şi canoanele sinoadelor locale până la sinodul de la Sardica inclusiv.

Colecţia în 50 de titluri

Colecţia aceasta a fost alcătuită între anii 540-550 de către Ioan Scolasticul

pe vremea când era avocat la Berit (Beirut). Colecţia este împărţită în 50 de

titluri – fără vre-o altă subdiviziune – cuprinzând canoanele apostolice, ale celor

patru sinoade ecumenice, ale şase sinoade locale (Ancyra, Neocezareea, Gangra,

Antiohia, Laodiceea, Sardica) precum şi 68 de canoane ale Sfântului Vasile cel

Mare. Este prima colecţie sistematică care ni s-a păstrat până astăzi şi care

valorifică în cuprinsul ei normativa patristică – respectiv canoanele Sf. Vasile cel

Mare, extrase din epistolele a II-a şi a III-a către Amfilohie.

Colecţia Trullana (Codex Trullanus)

37 Ibidem, p. 139; Cf. SPYROS N. TROIANOS, La contribution des laics à la formation du droit de l’Eglise, în Kanon, nr. 15 (1999), p. 312.

Sinodul al VI-lea ecumenic de la Constantinopol în a doua sa sesiune din

691 a completat hotărârile sinodale cu o serie de 102 dispoziţii canonice

privitoare la diverse aspecte din viaţa bisericească.

Canonul 2 emanat la acest sinod indică care sunt canoanele care au valoare

juridică în Biserică, prezentând în acest sens o listă cu hotărârile disciplinare (743 /

751 canoane) considerate normative pentru întreaga Biserică, după cum urmează:

85 canoane ale Apostolilor; canoanele sinoadelor de la Niceea I, Ancyra,

Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea, Constantinopol I, Efes, Calcedon,

Sardica, Constantinopol (394); canoanele patristice ale lui Dionisie al Alexandriei,

Petru al Alexandriei, Grigore al Neocezareei, Atanasie al Alexandriei, Vasile cel

Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz, Anfilohie de Iconiu, Timotei al

Alexandriei, Teofil al Alexandriei, Chiril al Alexandriei, Ghenadie al

Constantinopolului, Ciprian al Cartaginei. La acestea se adaugă şi cele 102 canoane

emanate de Părinţii participanţi la sinodul Trullan.

În această listă nu vom găsi textul canoanelor întreg sau abreviat, aşa cum

am văzut la celelalte colecţii, ci doar o simplă enumerare a lor, motiv pentru

care lista în sine nu poate fi numită colecţie în adevăratul sens al cuvântului.

Totuşi lista are indubitabil valoarea ei, canoniştii fiind de părere că Părinţii

sinodali la alcătuirea ei au folosit cu siguranţă o colecţie deja existentă, şi anume

Sintagma în 14 titluri (Syntagma XIV Titulorum) – alcătuită la Constantinopol în

anul 629, enumerând aceeaşi autori şi în aceeaşi ordine sinoadele cum erau în

această colecţie38.

În baza acestei liste, după sinodul Trullan, a luat fiinţă aşa numitul Codex

Trullanus sau Colecţia Trullană, o colecţia privată care cuprindea textul

canoanelor prezente doar nominal în lista cronologică oferită de canonul 2

Trullan.

Lista canoanelor de la sinodul Trullan a fost apoi reconfirmată şi în canonul

1 al sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787), devenind astfel prin

adăugarea şi a celor 22 de canoane emanate de Părinţii sinodali Codul canonic

comun al tuturor Bisericilor orientale. Mai târziu au fost adăugate şi alte 21 de

canoane: 1 canon al Patriarhului Tarasie al Constantinopolului (†806) 17

38 Cf. IVAN ŽUŽEK, Incidenza del Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium nella storia moderna della Chiesa Universale, p. 271. Vezi şi V. LAURENT, L’oeuvre canonique du Concile in Trullo (691-692), source primaire du droit de l’Eglise orientale, in Revue des Etudes byzantines, 23 (1965), pp. 7-41.

canoane ale sinodului local de la Constantinopol I-II (861), 3 canoane ale

sinodului local de la Constantinopol – Sf. Sofia (879).

2.3 Nomocanoane

Nomocanoanele sunt colecţii mixte de legi bisericeşti şi civile referitoare la

viaţa bisericească. Numele de nomocanon vine aşadar de la grecescul nomoi

(νομοι) – denumirea generică pentru toate legile civile şi kanonoi (κανωνοι) –

legile bisericeşti emanate sau aprobate de autoritatea bisericească. Chiar dacă

se numesc nomocanoane, aceste colecţii cuprind mai întâi legile bisericeşti şi

apoi pe cele civile.

Prezenţa legilor civile în colecţiile canonice îşi are începuturile în secolul al

IV-lea. Cu toate acestea, trebuie să menţionăm faptul că respectivele colecţii

cuprindeau numai în apendice legile civile, fapt pentru care ele nu pot să fie

numite nomocanoane ci doar simplu colecţii canonice.

Practica nomocanonică, adică a includerii într-o unică colecţie atât a

normelor canonice, cât şi a celor civile a fost introdusă în Biserică începând cu a

doua jumătate a secolului al VI-lea şi a dăinuit până în secolul al XIX-lea. Motivul

apariţiei unor astfel de colecţii este uşor de înţeles: facilitarea cunoaşterii şi

consultării legislaţiei bisericeşti şi civile.

Metoda folosită de autorii acestor colecţii era indicarea sumară a

argumentului sau a temei urmată apoi de prezentarea textului canoanelor şi apoi

al legilor civile referitoare la tema tratată. Totuşi această metodă nu a fost

aplicată uniform, ci există nomocanoane unde se găseşte numai numărul

canonului cu indicarea sinodului care l-a emanat şi un sumar sau un extras din

legile civile referitoare la materia tratată39.

a) Nomocanul în 50 de titluri

Autorul acestei colecţii canonico-civile rămâne necunoscut, apariţia ei fiind

fixată în timpul domniei împăratului Iustin al II-lea (565-578), la Constantinopol.

Colecţia este una sistematcă, cuprinzând la fiecare argument tratat

canoanele şi legile civile paralele. Ultima parte a Nomocanonului conţine un

extras din Colecţia de legi civile în 87 de titluri. În partea sa canonică,

Nomocanonul va fi completat ulterior cu noi canoane promulgate după

39 Cf. PETRUS TOCĂNEL, Lecţii de Drept Bizantin, p. 305.

alcătuirea sa. În această formă completată va fi apoi tradus în secolul al IX-lea în

limba slavonă, fiind întrebuinţată în rândul popoarelor slave până la apariţia

Kormciaiei.

Unele manuscrise cuprind numai numărul canoanelor cu textul legilor

civile, altele în schimb conţin textul canoanelor şi textul legilor civile, fapt ce a

ridicat semne de întrebare asupra textului primar al Nomocanonului.

b) Nomocanonul în 14 titluri

Mult timp s-a crezut că autorul acestui Nomocanon este patriarhul Fotie

(858-867, 877-886), însă studiile atente asupra acestui Nomocanon au

demonstrat că această colecţie este mult mai veche, cea cu acelaşi titlu din

timpul lui Fotie nefiind altceva decât o ediţie îmbunătăţită a acestuia40.

Nomocanonul în 14 titluri a fost compilat în prima sa ediţie în timpul

împăratului Heraclie (610-641), sub influenţa patriarhului de Constantinopol

Serghie (610-638), autorul ei fiind se pare juristul bizantin Enantiofanes41.

Izvorul de bază al acestei colecţii a fost Nomocanonul în 50 de titluri, la care au

fost adăugate toate legile civile referitoare la treburile bisericeşti emanate până

în timpul lui Heraclie.

Colecţia cuprinde 14 titluri împărţite la rândul lor în capitole. În fiecare

capitol sunt expuse cronologic canoanele sinodale şi patristice42, precum şi

normele civile în materie bisericească referitoare la argumentul tratat. O parte

din legile civile din această colecţie sunt luate din colecţia de legi civile

privitoare la Biserică numită Tripartita43. 40 Cf. PETRUS TOCANEL, Jus Graeco-Romanorum sive Byzantinum, 1966 [Istituzioni di Diritto Bizantino, versione italiana dal testo latino di Filomena Concetta Cimi, 1978], in MAXIMILIAN PAL ed., Plenitudo legis, amor veritas, Iaşi, Edizione Sapientia, 2002, p. 192.41 Cf. SPYROS N. TROIANOS, La contribution des laics à la formation du droit de l’Eglise, în Kanon, nr. 15 (1999), pp. 311-312.42 Canoanele primelor 4 sinoade ecumenice, canoanele a 8 sinoade particulare şi canoanele a 12 Părinţi, exclus fiind patriarhul Tarasie.43 Colecţia Tripartita a fost alcătuită la începutul secolului al VI-lea. Autorul ei este necunoscut dar asemănarea dintre această colecţie şi Nomocanonul în 14 titluri i-a făcut pe mulţi să presupună că de fapt sunt unul şi acelaşi autor. Colecţia este împărţită în trei părţi (de unde şi numele): prima parte conţine primele 13 titluri din Codul lui Iustinian în extrase detaliate cu fragmentele paralele ale altor titluri (de aceea se mai numeşte şi Paratitla) ale altor titluri din Cod sau din Novele; partea a II-a conţine 6 titluri extrase din Digeste şi din Instituţiile lui Iustinian care se referă la afacerile spirituale; partea a III-a cuprinde 34 de Novele, fiind împărţită în 3 rubrici: a) episcopi, preoţi, călugări; b) alte materii bisericeşti; eretici, iudei şi samariteni. La sfârşitul colecţiei se găseşte un apendice format din extrasele a patru Novele ale împăratului Heraclie, adăugate se pare mai târziu. Cf. NICODIM MILAS, Dreptul bisericesc oriental, p. 146.

A doua ediţie a acestei colecţii datează din anul 883, revizuirea ei fiind

atribuită patriarhului Fotie al Constantinopolului, motiv pentru care mai este

cunoscută ca Nomocanonul lui Fotie44. Cercetătorii sunt de părere totuşi că

patriarhul Fotie nu a contribuit personal la revizuirea acestei colecţii.

3. Principalele colecţii canonice greceşti şi slave

Fiecare Biserică locală are competența de a recepta tradiția canonică și din

acest motiv, al doilea mileniu creștin este o perioadă de receptare intrepretare și

valorificare a tradiției canonice.

3.1Syntagma Alfabetică

Operă a ultimei perioade bizantine45, Syntagma Alfabetică (Σύνταγμα κατά

στοιχειών) a fost compusă în jurul anului 1335 de faimosul monah grec Matei

Blastares (1280-1350)46, bucurându-se de-a lungul secolelor de o autoritate

considerabilă în întreaga Biserică Ortodoxă, constituind izvorul principal pentru

aproape toate colecţiile Bisericilor ortodoxe locale de tradiţie bizantină.

3.2 Pidalionul

În domeniul Dreptului Canonic s-a făcut simţită tot mai mult necesitatea

unei colecţii canonice practice, accesibilă şi din punct lingvistic. La această

muncă s-a angajat monahul Nicodim Aghioritul, care reia colecţia ieromonahului

atonit Agapie Landos – publicată în anul 1787 la Veneţia, reuşind ca la 4

decembrie 1793 să prezinte spere aprobare sinodului de la Constantinopol

colecţia canonică intitulată în mod sugestiv Pidalion (Πηδάλιον = Cârma). Cu

toate că a primit aprobare oficială din partea patriarhului ecumenic Neofit VII

(1789-1794) şi a sinodului de la Constantinopol, totuşi noua colecţie va ieşi de

sub tipar în prima sa ediţie abia în anul 1800 la Leipzig în Germania.

44 Theodor Balsamon, comentând acest Nomocanon, îl atribuie lui Fotie.45 CF. E. MORINI, La Chiesa Ortodossa. Storia – Discplina – Culto, p. 361.46 Cf. PG 144, col. 953. Cât priveşte viaţa şi activitatea lui Blastares să se consulte: J. HERMAN, Blastares (Matthieu), în R. NAZ ed., Dictionnaire de Droit Canonique, t. II, Paris, 1937, coll. 920-925.

Greşelile din această primă ediţie, introduse în mod deliberat de către

monahul Theodoret, însărcinat cu tipărirea ei, va determina refacerea acesteia şi

retipărirea într-o nouă ediţie la Atena în anul 1841. Ediţia care până astăzi stă la

baza tuturor retipăririlor Pidalionului este cea din anul 1864 de la Zacinto47.

Pidalionul este una dintre cele mai importante colecţii de drept canonic.

3.3 Syntagma Atheniană

Intre anii 1852-1859 G. A. Rhallis – preşedintele Curţii de Casaţie din

Grecia - şi M. Potlis – profesor de drept la Universitatea din Atena – au publicat

Sintagma Ateniană, o colecţie în şase volume are şi astăzi mare autoritate în

Biserica Ortodoxă.

Sintagma Ateniană are alături de Sfintele Canoane comentariile marilor

cononiști bizantini. Nicodim Milaş consideră Syntagma Ateniană ca adevăratul

Corpus canonic al Bisericii Orientale.

3.4 Kormciaia Kniga

Kormciaia Kniga, sau Cartea navigatorului, este de fapt o traducere în limba

slavă a unei colecţii de limbă greacă, făcută de monahul Sava Neemania –

devenit mai apoi mitropolit al Bisericii Serbiei.

Diversele versiuni ale Kormciaiei48, în circulaţie în lumea slavă începând cu

secolul al XIII, vor determina în secolul al XVII-lea pe patriarhul Iosif al Bisericii

47 În limba greacă Pidalionul a cunoscut nouă ediţii. Chiar dacă ultima ediţie a fost publicată în anul 1990, o ediţie de referinţă rămâne a acestei colecţii rămâne cea din anul 1976 de la Atena, cu purtarea de grijă a mitropolitului de Corint Panteleimon Karanikolas. Pentru studiul nostru am folosit ediţia de la Atena din anul 1908. În limba română o primă traducere a Pidalionului a fost făcută în anul 1840 de către mitropolitul de Moldova Veniamin Costachi. Convins că în colecţia tradusă de el ar putea exista erori nu purces la tipărirea ei ci l-a însărcinat pe protosinghelul Neofit Scriban să revadă textul, astfel că prima ediţie a Pidalionului în limba română a ieşit de sub tipar în anul 1841 la Mănăstirea Neamţ, urmată apoi de o a doua ediţie tipărită la Iaşi în anul 1844. O ediţie accesibilă din punct de vedere lingvistic va fi cea de la Bucureşti din anul 1933, îngrijită de către Haralambie Popescu şi Zosima Tărâlă. O retipărirea recentă a Pidalionului este cea din anul 2004, cu purtarea de grijă a episcopului Calinic de Argeş, la editura „Credinţa Strămoşească”. 48 Dintre versiunile Kormciaiei amintim pe cele mai importante: Kormcaja Bulgara; Iefremoskaja Kormcaja; Rjazanskaja (Serbskaja) Kormcaja; Novgorodskaja Kormcaja (Sofiskaja Russkaja); Siodnaje Kormcaja; Nikonscaja Kormcaja (vezi I. ZUZEK, Kormcaja Kniga. Studies on the Chief of Russian Canon Law, pp. 10 – 121).

Ortodoxe Ruse să dispună revizuirea şi tipărirea colecţiei într-o primă ediţie la

Moscova în anul 1650. Greşelile acestei prime ediţii îl vor determina pe

patriarhul Nikon să dispună o nouă revizuire a textului şi publicarea în anul

1653 a celei de a doua ediţii a Kormciaiei. Aceasta va fi ediţia standard pentru

toate ediţiile ulterioare ale Kormaciaiei Kniga (1787, 1804, 1816), colecţie

apreciată ca fiind Corpus Iuris Canonici pentru toate Bisericile ortodoxe de

limbă slavă.

4. COLECŢII ROMÂNEŞTI

4.1. PRAVILELE

Până în prezent nu ştim în mod cert care a fost şi când s-a tipărit prima

pravilă pe teritoriul ţării noastre. Ştim sigur că nu s-a tipărit niciuna în limba

slavonă şi că toate din cele cunoscute sunt în limba română. De aici rezultă că

pravila era solicitată într-un text accesibil, pe înţeles, atât de slujitorii Bisericii

cât şi de dregătorii statului, chiar într-o vreme în care cărţile de cult puteau să

fie încă în limba slavonă, socotită multă vreme ca o limbă cvasi-sfântă. Aceste

pravile sunt:

1) Pravila diaconului Coresi , Braşov, 1563

Până acum, cea mai veche pravilă tipărită în limba română este considerată

Pravila diaconului Coresi. Din pravila tipărită, fie în 1563, fie între anii 1570-

1580, nu ni s-a păstrat decât un fragment descoperit de Andrei Bârseanu, într-un

codice aflat la muzeul din Sighet, provenit de la preotul Artemiu Anderco, din

comuna Ieud (Maramureş).

Titlul pravilei nu se cunoaşte. Fragmentul de pravilă se păstrează în

Biblioteca Academiei. Pravila lui Coresi reprezintă numai un fragment dintr-o

pravilă mai bogată. Cuprinsul acestei pravile este scos din Canonarionul lui Ioan

Postitorul, o colecţie numai de rânduieli penitenţiale, alcătuită pentru uzul

duhovnicilor. Ea nu cuprinde şi legi cu caracter civil. Are exclusiv conţinut

religios. Traducătorul în româneşte nu se cunoaşte. Din analizarea fragmentului

păstrat rezultă că avem de-a face cu o traducere din limba slavă, traducere

făcută după un nomocanon care avea la bază Canonarul lui Ioan Postitorul.

Locul traducerii româneşti nu s-a putut stabili. Părerile cercetătorilor sunt

împărţite. Unii cred că traducerea primului nomocanon s-a făcut în Moldova,

alţii cred că acest lucru a avut loc în Ţara Românească sau în Ardeal, unde s-a

tipărit pentru prima oară şi s-a şi păstrat.

Până în prezent nu s-a putut identifica izvorul acestei pravile româneşti. Se

crede că în acea vreme existau mai multe traduceri româneşti care circulau pe

teritoriul patriei noastre, cel puţin două, una în Transilvania şi alta în Moldova,

dar toate având un izvor comun, un canonar de tipul aceluia al lui Ioan

Postitorul49.

2) Dreptătoriu de leage. Pravila bisericească sau Pravila cea Mică de la

Govora (1640-1641)

Pravila tipărită în tiparniţa mănăstirii Govora în anii 1640-1641, ca format,

este un volum în cvart mic, cu litere cirilice. Pe verso foii de titlu se găseşte

stema Ţării Româneşti, iar pe foaia a doua se găsesc 12 versuri scrise în limba

slavonă de către Udrişte Năsturel. Predoslovia care se adresează “către toţi

nostavnicii sfintei Biserici” este semnată în unele exemplare de Teofil,

Mitropolitul Ţării Româneşti, iar în altele este semnată de Ghenadie,

Mitropolitul Ardealului.

Materialul cuprinsului n-a fost rânduit după un plan anume. Este

nesistematizat. Capitolele sunt de cele mai multe ori disproporţionate ca

întindere. În predoslovie este indicat ca tipograf Meletie Macedoneanul, stareţul

mănăstirii Govora, iar în epilogul pravilei este indicat Ştefan de Ohrida.

Tipărirea a fost supravegheată de Udrişte Năsturel. Traducerea după un text

slavon s-a făcut de către Mihail Moxa. Deşi în foaia de titlu este indicat anul

1640, din indicaţiile din text reiese clar că lucrarea de tipărire a început în

postul Crăciunului 1640 şi s-a terminat în Postul Paştelui 1641.

Pravila de la Govora ne apare ca un cod de legi oficial promulgat de

autoritatea de stat şi de cea bisericească, ca prima colecţie tipărită în limba

română de legi civile şi bisericeşti a statului român şi a Bisericii Ortodoxe

Române. Destinată în primul rând celor ce se pregăteau să devină preoţi, pravila

a avut un caracter vădit didactic.

Studii comparative au dus la constatarea că predoslovia cu unele completări

este o traducere a predosloviei lui Petru Movilă de la nomocanonul său alcătuit

de Pavel Berânda la anul 1620. Materialul pravilei este extras din canoanele şi

Constituţiile Sfinţilor Apostoli, din canoanele sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi,

din legile civile şi penale, din canoanele privind căsătoria şi relaţiile de familie şi

din rânduielile şi pravilele călugăreşti. Necunoscându-se izvoare directe, Pravila

49 A se vedea comunicarea făcută la Academia Română de Andrei Bârseanu, în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiei Istorice, Seria II, tom. I, pp. 33-40.

de la Govora este socotită o compilaţie după izvoarele generale şi nu o traducere

a unei colecţii anume50.

3) Şapte Taine a Bisericii sau Pravila pre scurt aleasă, Iaşi, 1644

Pravila Şapte Taine, este un îndrumător practic destinat preoţilor şi

slujitorilor bisericeşti, o pravilă bisericească, prima de acest fel, tipărită în

Moldova. S-a tipărit la Iaşi în anul 1644. Din foaia de titlu reiese că s-a tipărit

“cu învăţătura şi cu cheltuiala Măriei Sale Ioan Vasilie Voievod în tiparul cel

domnesc în târg la Iaşi, în anul 1644”. Pe verso foii de titlu se află stema Ţării

Moldovei; urmează prefaţa semnată de Mitropolitul Varlaam al Moldovei. Titlul

care tratează problema Sfintelor Taine este expus pe 300 pagini, redactate sub

formă catehetică de întrebări şi răspunsuri.

Unii cercetători au presupus că “ar fi o prelucrare după opera lui Gavriil

Severos Peloponezianul, Mitropolitul Filadelfiei”, sau chiar o traducere după o

lucrare cu acelaşi titlu apărută la Lemberg în 1642. Alţii o socotesc o compilaţie

românească făcută după diferite pravile existente în acea vreme în Moldova, sau

un rezumat după Pravila aleasă a lui Eustratie.

Unii cercetători socotesc drept autor al pravilei pe Mitropolitul Varlaam,

care semnează prefaţa; alţii pe Eustratie care ar fi scris-o la îndemnul lui Petru

Movilă. Aşa după cum arată titlul, Pravila tratează în primul rând problema

Sfintelor Taine. Ea cuprinde şi un bogat material canonic privind diferite

chestiuni bisericeşti. Fiind prima Pravilă bisericească apărută în Moldova, ca o

pravilă destinată în primul rând preoţilor duhovnici, s-a bucurat de mare cinste.

4) Carte românească de învăţătură de la Pravilele împărăteşti şi de la

alte giudeţe sau Pravila lui Vasile Lupu , Iaşi, 1646

Aşa cum o arată şi numele este o colecţie de legiuiri, tipărită în tipografia

domnească de la mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi în anul 1646. Iniţiatorul

ca şi acela are a dispus adunarea “tocmealelor celor bune” pentru a fi tipărite şi

a suportat toate cheltuielile este domnitorul Vasile Lupu. Motivul apariţiei a fost

aşa cum se mărturiseşte în prefaţă “împuţinarea izvoarelor Sfintei Scripturi şi

altor învăţături”, ca şi dorinţa de a urma pilda “celor buni şi înţelepţi domni”.50 IOAN N. FLOCA, Pravila de la Govora din 1640-1641, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4, 1963, pp. 297-319; Idem, Importanţa canonică şi juridică a Pravilei de la Govora (1640-1641), în “Mitropolia Ardealului”, nr. 6-8, 1964, pp. 495-523.

Alcătuitorul Pravilei a fost logofătul Eustratie. Se crede că la munca de

selecţionare a materiei, Eustratie a fost ajutat şi de alţi cărturari, printre care de

învăţatul grec Meletie Sirigul, originar din Creta. În predoslovie se spune că s-au

folosit la alcătuirea Pravilei texte latineşti şi greceşti şi în titlu, ca şi în

predoslovie, se spune că lucrarea s-a tălmăcit din limba greacă în limba română.

În lumina celor mai recente cercetări se consideră că la baza Pravilei stau

două izvoare directe şi anume: Legea agrară bizantină (Nomos Gheorghicos), un

cod rural bizantin, cu largă circulaţie, alcătuit în secolele VI-VII în Bizanţ, care

constituie prima parte a Pravilei, într-o traducere interpretativă; şi Tratatul

penalistului italian Prosper Farinaccius “Praxis et theoricae criminalis”, Veneţia,

1607-1621, care constituie, în extras, partea a doua a Pravilei Moldovei. Fiind o

colecţie oficială a statului feudal Moldova, ea s-a utilizat în reglementarea

relaţiilor sociale ale vremii. Prin includerea ei integrală în Îndreptarea Legii,

Pravila lui Vasile Lupu devine astfel codul general recunoscut şi respectat în

toate provinciile româneşti51.

5) Îndreptarea Legii cu Dumnezeu. Pravila cea Mare sau Pravila lui

Matei Basarab, Târgovişte 1652

Pravila Mare a lui Matei Basarab, numită aşa pentru a se deosebi de Pravila

Mică de la Govora din aceiaşi perioadă, după titlul său oficial este “Îndreptarea

Legii cu Dumnezeu, care are toată judecata arhierească de toate vinele preoţeşti

şi mireneşti”. Pravila aceasta n-a fost alcătuită de un singur cărturar, ci de un

grup de oameni învăţaţi indicaţi de către Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti.

Dintre cărturarii care făceau parte din grupul acesta se cunosc trei: primul,

traducătorul din greceşte al textului Pravilei, adică Daniil Panoneanul, apoi doi

cărturari greci Ignatie Petriţiş şi Pantelimon Ligaridis, care au asistat la

redactarea definitivă a textului grec după care s-a făcut traducerea.

Pravila târgovişteană a fost destinată pentru românii din Ţara Românească şi

Ardeal, ca şi pentru cei din Moldova şi are caracterul unui cod complet de legi

bisericeşti, dar şi de legi de stat.

Îndreptarea Legii este o operă de codificare legislativă românească,

complexă pentru vremea ei, ea fiind o îmbinare de reguli de drept canonic şi de

51 Ioan N. Floca, Elemente de drept romano-bizantin în Carte românească de învăţătură, Iaşi, 1646, Cluj-Napoca, 1980.

drept laic. Materia Pravilei este împărţită în două părţi mari, distincte între ele,

şi un apendice, lucru clar ce reiese din titlul Pravilei. Prima parte a Pravilei, care

poartă titlul de Îndreptarea Legii, este împărţită în 417 glave, dintre care 314

sunt extrase din Nomocanonul lui Manuil Malaxos, iar restul de 103 glave

cuprind în întregime textul Pravilei lui Vasile Lupu. A doua parte a Pravilei nu

este împărţită în glave generale, ci numai în grupuri mai mici de glave speciale.

Această parte cuprinde în întregimea ei colecţia canonică a lui Alexie Aristen şi

comentariile acestuia la toate canoanele, apoi canoanele câtorva Sfinţi Părinţi şi

un fragment din tipicul Patriarhului Nichifor Mărturisitorul. Apendicele este

format din întrebări şi răspunsuri ale lui Anastasie Sinaitul.

Problemele speciale de care se ocupă Parvila sunt următoarele: atestarea

existenţei sinoadelor mixte în Biserica Ortodoxă Română; atestarea rânduielii

aparte că şi protopopii au dreptul să elibereze anumite cărţi canonice; că dreptul

ctitorului nu este supus prescripţiei; şi permiterea clericilor divorţaţi să devină

arhierei, dacă sunt destoinici pentru aceasta. O problemă de o importanţă

deosebită de care se ocupă Îndreptarea Legii, este aceia a poziţiei canonice a

Mitropoliilor Ţării Româneşti şi a Moldovei faţă de celelalte Biserici Ortodoxe.

Cel mai cuprinzător şi mai bine alcătuit din vechile coduri ale Bisericii şi ale

statului nostru, Pravila cea Mare reprezintă “oglinda cea mai fidelă a vieţii

bisericeşti şi de stat” şi “cel mai important document istoric şi de veche

legislaţie a poporului nostru”. Ea s-a aplicat de la data apariţiei ei atât în viaţa

bisericească cât şi în cea de stat în toate cele trei provincii româneşti, până

târziu în secolul al XIX-lea pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, când a fost

înlocuită cu legile moderne ale României, iar în Biserică până azi52.

6) Rânduieli sau pravile duhovniceşti şi de obşte prin care s-a încercat

să se completeze Pravilele secolului al XVII-lea

În secolul XVIII-XIX au apărut un număr însemnat de astfel de îndrumări sau

pravile duhovniceşti pentru preoţi. Cele mai importante sunt: Învăţătura

bisericească, Bucureşti, 1710 a Mitropolitului Antim Ivireanu; Capete de

poruncă, Bucureşti, 1714 a aceluiaşi Mitropolit; Adunare a celor şapte Taine,

Iaşi, 1715; Prăvilioară la Taina Ispovedaniei, Bucureşti, 1781; Prăvilioară,

Iaşi 1784; Pravilă de obşte, Viena, 1788; Pravilă pentru judecata canonică,

52 Îndreptarea Legii, ediţia Academiei Române, Bucureşti, 1962.

a Mitropolitului Veniamin Costachi. La acestea adăugăm şi Pravila

bisericească a ieromonahului Nicodim Sachelarie, o culegere sistematică de

legi bisericeşti, canoane şi legi civile în materie bisericească, ordonată pe teme

(ultima ediţie: 1999, ed. a III-a, Ed. Parohia Valea Plopului).

4.2. COLECŢII CANONICE EDITATE ŞI COMENTATE

1) Enchiridion sau Carte manual de canoane

Este o colecţie a tuturor canoanelor cu comentarii, alcătuită şi tipărită la

Sibiu în 1871 de către Mitropolitul Andrei Şaguna.

2) Sintagma alfabetică a canoanelor

Este cuprinsă în volumul I al tratatului publicat de Dumitru Boroianu, la Iaşi

în 1899, sub titlul “Dreptul bisericesc” (Republicată la Editura Anastasia,

Bucureşti, 2007).

3) Drept canonic oriental

Este o colecţie de canoane în trei volume, publicată la Bucureşti (1905-1907)

de către Marin Theodorian-Carada. Canoanele sunt pe alocuri comentate.

4) Colecţia de legi, regulamente, canoane,

Este o colecţie de canoane, legi bisericeşti şi civile în materie bisericească

adunate de Chiru Costescu şi publicate la Bucureşti, (vol. I, 1916; vol. II, 1925;

vol. III, 1931). Canoanele uzuale se cuprind numai în volumul III al colecţiei, iar

în vol. II se află Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe

Române (1925).

5) Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii,

Această colecţie cuprinde canoanele apostolice, ale sinoadelor ecumenice şi

locale precum şi canoanele patristice şi cele întregitoare, însoţite de comentarii

ample făcute de către Nicodim Milaş, episcop sârb de Zara, considerat unul

dintre cei mai importanţi canonişti orientali ai tuturor timpurilor. Colecţia a fost

tradusă în limba română de către Nicolae Popovici şi Uroş Kovincici, fiind

publicată la Arad, 2 vol. (1930-1936). Este cea mai cuprinzătoare şi cea mai

valoroasă colecţie de canoane.

6) Canoanele

Colecţie în două volume editată de către Constantin Dron la Bucureşti, 1932-

1935, cu text şi comentarii.

7) Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii

Publicată de către Ioan N. Floca la Sibiu, 1993 (ultima ediţie: Sibiu, 2005).

4.3. COLECŢII DE LEGI, REGULAMENTE, DECIZII

1) Legiuiri bisericeşti vechi, adică Statutul organic al Mitropolitului Andrei

Şaguna, Sibiu, 1868.

2) Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române adică Statutul şi Regulamentele

Bisericii Ortodoxe Române, tipărite sub Patriarhul Justinian Marina (1948-

1953). Cuprinde următoarele legi bisericeşti: Statutul pentru organizarea

şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (1948), Regulamentul de

procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe

Române (1950), Regulament de organizarea şi funcţionarea instituţiilor

de învăţământ pentru pregătirea personalului bisericesc şi recrutarea

Corpului Didactic din Patriarhia Română (1952), Regulament pentru

determinarea atribuţiilor Patriarhului şi pentru funcţionarea organelor

centrale deliberative, administrative şi executive din Patriarhia Ortodoxă

Română: Sfântul Sinod, Sinodul Permanent, Adunarea Naţională

Bisericească, Consiliul Naţional Bisericesc, Administraţia Patriarhală,

Cancelaria Patriarhală şi Instituţiile Anexe (1950), Regulament interior

pentru Adunarea Naţională Bisericească a Bisericii Ortodoxe Române

(1948), Regulament pentru alegerea, funcţionarea şi dizolvarea organelor

deliberative şi executive în Parohiile, Protopopiatele şi Eparhiile din

Patriarhia Română (1950), Regulament pentru numirea şi transferarea

clerului din parohii, examenele de capacitate, definitivare, promovare şi

selecţionare pentru Capitală, ale diaconilor şi preoţilor din Biserica

Ortodoxă Română (1950), Regulamentul pentru organizarea vieţii

monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mânăstirilor

(1950), Regulament pentru administrarea averilor bisericeşti (1950).

3) Legea şi Statutele cultelor din România, Bucureşti, 1954.

4) Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române – Extras, Bucureşti, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003.

Cuprinde următoarele legi bisericeşti: Statutul pentru organizarea şi

funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (1948), Regulamentul de

procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe

Române (1950), Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi

funcţionarea administrativă şi disciplinară a mânăstirilor (1950, revizuit

1998), Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor

parohiale şi mânăstireşti din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe

Române (1977).

5) Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe

Române (2008), publicat la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, 2008.

Hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române , se publică în

revista Biserica Ortodoxă Română. Deciziile patriarhale, se publică în revista

Biserica Ortodoxă Română, precum şi Circularele episcopale, publicate în

revistele mitropolitane. Toate acestea se găsesc sunt disponibile şi în format

electronic pe adresa www.patriarhia.ro

5. LEGILE DE STAT ALE STATULUI ROMÂN PRIVIND BISERICA

1. Hrisoave domneşti privind Biserica

Ele au avut valabilitate în epoca feudală şi nu mai reprezintă azi decât o

valoare pur documentară. Dintre acestea ni s-au păstrat mai ales cele privitoare

la dreptul de proprietate.

2. Legiuiri de drept de stat bizantin utilizate în Principatele Române

folosite în epoca fanariotă. Dintre acestea se pot menţiona: Exabiblosul lui

Armenopoulos din 1345; Sinopsis Nomike; Nomos Georgicos sau Codul rural

bizantin din secolele VII-VIII; şi Basilicalele.

3. Operele juridice alcătuite în principatele române în limba greacă

modernă, după porunca domnilor fanarioţi sau din iniţiativă proprie. Dintre

acestea menţionăm:

1) Manualul de legi al lui Mihail Fotino, alcătuit din trei părţi;

2) Arta judecătorească a lui Dumitru Paniotache, din 1779;

3) Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt, tradus de acesta din

porunca lui Nicolae Mavrocordat;

4) Pandectele lui Toma Carra, 1806 adică un manual juridic în stilul

Instituţiunilor, după modelul Parafrazei lui Teofil;

5) Nomocanonul lui Teofil;

6) Îndemănoasa adunare, 1804, este traducerea manualului lui

Constantin Armenopulos, făcută de Toma Carra, din porunca lui

Moruzi.

4. Legi româneşti alcătuite din material bizantin şi obicei. Dintre

acestea unele au caracter civil, altele penal.

Legiuirile civile sunt:

- Hotărâri ale sfatului de obşte al Moldovei, 1785. Conţine două

hotărâri cu putere de pravilă privind interzicerea de a se mai face vânzări

deghizate prin acte de donaţie, precum şi cele privind familiile de robi.

- Pravilniceasca condică, 1780, a lui Ipsilanti, redactată în limba greacă

şi în limba română. S-a aplicat în Ţara Românească din 1780 până la 1

septembrie 1818, când a fost abrogată de Codul Caragea.

- Manualul lui Donici, 1814, este un rezumat din Basilicale, cu unele

elemente din obiceiul pământului. A fost aplicat în Moldova între 1814-1817 şi

chiar până în 1823, când a fost abrogat de Codul Calimachi.

- Legiuirea lui Caragea (1818-1865). A fost în vigoare de la 1

septembrie 1818 până la 1865. Are şase părţi: despre persoane, lucruri

mişcătoare şi nemişcătoare, tocmeli, daruri, vini şi prigoniri.

- Codul Calimachi a fost promulgat în 1817 şi pus în aplicare la 1

septembrie acelaşi an. Scris în greceşte tradus mai târziu pe la sfârşitul anului

1831 şi tipărit în româneşte abia la 1833. Codul se compune dintr-o introducere

şi trei părţi: dreptul persoanelor, dreptul lucrurilor, nemărginirile care privesc

dreptul persoanelor şi al lucrurilor.

Legiuirile penale sunt:

- Condica penală a lui Şuţu-Sturza din Moldova (1820-1826);

- Codul penal al lui Ghica-Ştirbei, din Muntenia (1841-1851).

5. Alte legiuiri de Stat:

- Codul comercial francez, 1840, tradus de Simion Marcovici pentru

Muntenia şi de Emanuel Drăghici în 595 de articole, pentru Moldova;

- Procedura civilă pentru Valahia şi Moldova din 1859 şi 1861;

- Manualul administrativ al Principatului Moldovei din 1855-1856.

6. Legile Principatelor Unite:

a) Constituţii:

- Constituţia din 1866.

b) Coduri:

- Codicele civil, 1864;

- Codicele penal, 1864;

- Codicele comercial, 1864;

- Codul de procedură: civilă, 1865; penală, 1864; comercială, 1864.

c) Legi ordinare:

- Legea rurală, 1864;

- Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti, 1863;

- Legea sinodală, 1864;

- Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale,

1864;

- Legea sinodală, 1872;

- Legea privind autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, 1885;

- Legea clerului mirean şi a seminariilor, 1895.

7. Legile României:

- Constituţiile României (1866, 1923, 1938, 1948, 1953, 1965, 1991,

2003);

- Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, 1925;

- Legea pentru ridicare Scaunului Ţării Româneşti la rangul de Patriarhie,

192553;

- Legea cultelor, 1928;

- Decretul nr. 177 / 1948 (Legea cultelor);

- Legea nr. 489 / 2006 (Legea cultelor).

53 IOAN N. FLOCA, Drept canonic ortodox, vol. I, p. 146-150.

8. SUBIECTUL DREPTULUI CANONIC. BISERICA ÎN CALITATE DE

COMUNIUNE ORGNICĂ

Biserica, comuniune a celor ce trăiesc în Hristos, este o comuniune organică a persoanelor

și comunităților.

Primul tip de comuniune ne duce spre problematica membrilor Bisericii, al doilea tip de

comuniune ne duce spre analiza organizării canonice a Bisericii.

Comuniunea persoanelor în Biserică este marcată de cele trei stări ecleziale : starea

clericală, starea mirenească și starea monahală.

Stările bisericești

1. Clerul şi starea clericală

În starea clericală se intră prin hirotonire sau hirotesire – prin chemare, alegere şi investire

cu autoritatea bisericească.

Cuvântul cler provine din grecescul κλήρος care înseamnă ales prin chemare.

Lista persoanelor socotite ca făcând parte din cler a fost diferită de la o perioadă istorică la

alta, în lista clerului fiind introduşi şi acoluţii, paraclisierii, văduvele, diaconiţele şi alte slujiri cu o

arie de manifestare locală.

Noi vorbim despre cler referindu-ne la persoanele alese şi investite cu o slujire sau

participare la slujirea sacramentală a Bisericii. Astfel, aşa cum am spus mai sus, Biserica a ajuns

să desemneze ca facând parte din cler persoanele investite prin hirotesire: citeţul şi ipodiaconul şi

persoanele investite prin hirotonire: diaconul, preotul şi episcopul. Aceste slujiri pot fi considerate

din punct de vedere canonic drept clericale, deoarece Tradiţia canonică le deosebeşte de slujirile

comune din Biserică.

Clerul hirotesit

Clerul investit prin hirotesire: citetul şi ipodiaconul, are menirea de a sprijini lucrarea

sacramentală a Bisericii, fără a interveni în mod indispensabil în manifestarea ei. Cu toate acestea,

ele sunt trepte ce trebuie sa fie parcurse de fiecare persoană chemată la slujirea sacramentală.

a. Citeţul

Sfintele Canoane arată că participarea ca citeţ la viaţa comunitară implică responsabilitaţi

ecleziale ce trebuie asumate în comuniunea canonică a Bisericii. Canonul 90 Cartagina arata că

„dacă oricine ar citi în biserică, chiar şi numai o dată, să nu se primească de alta biserică în cler” 1,

iar canoanele 33 Se VI2; 14 Se VII3 și 15 Laod.4, subliniază această stare a citeţului sau

cântareţului ca facând parte din cler. Citeţul sau cântareţul sunt hirotesiţi de către episcop.

Canoanele prevăd că posibilitatea hirotesiei întru citeţ sau cântareţ să fie încredinţată şi

egumenului, pentru mănăstirea sa. Citeţii sau cântareţii sunt singurii din cler care pot să se

căsătorească şi după hirotesire.

b. Ipodiaconul

Ipodiaconul are misiunea de a sprijini lucrarea sacramentală a diaconului, preotului şi

episcopului, îngrijindu-se de cele sfinte din Sfântul Altar şi sprijinindu-i pe clericii hirotoniti în

lucrarea lor. Ipodiaconul este hirotesit de către episcop, dar există posibilitatea ca această

hirotesire să fie încredinţată şi egumenului, pentru mănăstirea sa. Vârsta canonică pentru

hirotesirea întru ipodiacon a fost stabilită de canonul 15 Trulan (Se VI)5 la 20 de ani. Ipodiaconul

este primul din starea clericală căruia i se interzice căsătorirea după hirotonire.

1 Canonul 90 Cartagina: „Aşijderea s-a hotărât ca, dacă oricine ar citi în biserică chiar şi numai o dată, să nu se primească de altă biserică în cler. Şi au iscălit: Episcopul Aureliu al Bisericii din Cartagina, consimţind cu hotărârea prezentă, şi citind-o, a iscălit-o. De asemenea, au iscălit şi ceilalţi episcopi.”2 Canonul 33 Sinodul VI Ecumenic: „De vreme ce am cunoscut că în ţara armenilor se rânduiesc (se introduc) în cler numai cei de neam preoţesc - cei ce încearcă să facă aceasta urmând obiceiurilor iudaice –, iar unii dintre ei chiar şi netunşi se aşază cântăreţi şi citeţi ai dumnezeiescului locaş, am chibzuit împreună ca de acum înainte să nu le fie permis celor ce voiesc a înainta pe oarecare în cler să caute la neamul celui ce se înaintează, ci ispitindu-i după rându -ielile (normele) ce au fost aşezate în sfintele Canoane, dacă ar fi vrednici să se numere în cler, pe aceştia să-i înainteze slujitori bisericeşti, fie că s-au născut din strămoşi preoţi, fie că nu. Dar nici să nu se îngăduie vreunuia dintre toţi ca, după rânduială celor număraţi în cler, să rostească poporului cu glas tare, de pe amvon, cuvin tele cele dumnezeieşti, decât numai dacă vreunul ca acesta se învredniceşte de tundere clericală şi primeşte în mod canonic binecuvântarea de la propriul său păstor. Iar dacă s-ar prinde cineva făcând împotriva celor ce s-au scris mai înainte, să se afurisească.”3 Canonul 14 Sinodul VII Ecumenic: „Este prea învederat tuturor (pentru toţi) că în preoţie trebuie să domnească rânduiala. Şi este bineplăcut lui Dumnezeu ca cele ale preoţiei încredinţări, instituirile în preoţie, să se ţie (să se facă), cu luare-aminte (cu precizie). Aşadar, pentru că vedem că unii primesc tunderea în cler din pruncie fără hirotesie, apoi nemailuând hirotesia de la episcop şi citind de pe amvon la adunare (slujbă), fac lucrul acesta fără de rânduială (neca-nonic) – statornicim ca de acum înainte să nu se mai facă lucrul acesta; iar în privinţa călugărilor să se păzească aceeaşi (rânduială). Iar hirotesia citeţului este îngăduit fiecărui egumen să o facă în mănăstirea sa şi numai în aceasta, dacă egumenului însuşi – fireşte, acesta fiind presbiter – i s-a dat de către episcop hirotesia pentru cârmuirea (treaptă) de egumen. Aşijderea, după vechiul obicei, şi horepiscopii se cade să înainteze (hirotesească) citeţ cu învoirea episcopului.”4 Canonul 15 Laodiceea: „Afară de cântăreţii canonici, care se urcă pe amvon şi cântă din carte, altora nu li se permite să cânte în biserică.”5 Canonul 15 Trulan: „Ipodiacon să se hirotonească nu mai mic de douăzeci de ani; iar dacă cineva dintre cei din orice stare (treaptă) clericală ar fi hirotonit în afara anilor rânduiţi (fără a avea anii rânduiţi), să se caterisească.”

Clerul hirotonit

Diaconia, preoţia şi episcopatul sunt trepte ale clerului, faţă de care Biserica a manifestat o

atentă preocupare, atât în ceea ce priveşte primirea în treaptă prin hirotonire, cât şi pentru aşezarea

unei bune-rânduieli în ceea ce priveşte repartizarea competenţelor şi slujirilor.

Canonul 19 Antiohia6 prevede că toate hirotonirile să se facă în conformitate cu

prescripţiile canonice. Hirotonia este savârşită de către episcopii ce se află în comuniunea

Bisericii, persoanelor ce au dobândit o temeinică pregatire, indiferent de starea lor socială şi se

săvârşeşte pentru o slujire determinată Ea se primeşte fără constrângere, nu poate fi dobândită

prin cumpărare sau alt act de fraudă şi nu se repetă.

Diaconul şi preotul sunt hirotoniţi de un episcop, iar episcopul trebuie să fie hirotonit de

mai multi episcopi. Această împreună-slujire pentru hirotonirea episcopului, subliniaza faptul că

Biserica întreagă este responsabilă pentru aşezarea unui episcop într-o eparhie şi comuniunea

Bisericii se manifestă prin comuniunea episcopilor.

a. Diaconul

În ceea ce priveşte diaconul, prevederile Sfintelor Canoane subliniază mai mult aspectele

legate de condiţiile pentru hirotonire. Vârsta canonică a diaconului a fost stabilită la sinodul de la

Cartagina la 25 de ani.

Nu poate fi diacon cel ce s-a căsătorit de două ori, după botez, sau a avut concubină, ori cel

căsătorit cu vaduvă sau cu femeie divorţată sau desfrânată. El nu se poate căsători după hirotonire.

Diaconul nu poate să săvârşească nicio lucrare fără binecuvântarea episcopului.

Diaconul are vocaţia de a se îngriji şi de activitaţi filantropice.

b. Preotul

În primele două secole, noţiunile de preot şi episcop nu erau foarte bine diferenţiate.

Presbiterul-episcop era conducătorul comunitaţii euharistice şi avea deplină responsabilitate

pastorală. Odată cu înmulţirea credincioşilor, episcopul devenind semnul unitaţii şi al comuniunii

cu celelalte Biserici locale în cadrul sinodalitaţii, preotul este prezentat ca acela ce coduce,

prezidează o comunitate euharistică în numele şi din mandatul episcopului. Deşi responsabilitatea

6 Canonul 19 Antiohia: „Episcopul să nu se hirotonească fără sinod şi fără prezenţa celui din capitala eparhiei şi acesta neapărat fiind de faţă, mai bine este să fie împreună cu dânsul toţi împreună-slujitorii din eparhie şi pe care cel din capitală se cuvine a-i chema prin scrisoare. Şi mai bine este de se vor întruni toţi; iar de va fi cu greu aceasta, totuşi negreşit trebuie să fie de faţă mai mulţi ori prin scrisori să consimtă, şi aşa, sau cu prezenţa celor mai mulţi, sau prin votul lor, să se facă instituirea; iar de s-ar face altceva împotriva celor hotărâte de sinodul prezent, hirotonia să nu aibă tărie. Şi de s-ar face instituirea potrivit canonului hotărât, dar unii s-ar opune din pofta lor deşartă, să aibă tărie votul celor mai mulţi.”

sacramentală şi în general a celor trei slujiri preoţeşti este deplina, în cazul prezbiterului, el

slujeste Biserica atâta vreme cât se află în comuniune cu episcopul său, prin acesta manifestându-

se comuniunea cu Biserica întreagă.

Pe lângă aspectele legate de hirotonire, abordate mai sus, Sfintele Canoane prevăd ca

vocaţia preotului să fie cercetată înainte de hirotonire. El este hirotonit de un episcop. Slujind din

încredinţarea episcopului, preotul nu poate să facă nimic fără învoirea acestuia.

c. Episcopul

Cea de-a treia treapta a slujirii sacramentale, episcopatul, este cea care a marcat cel mai

mult Tradiţia canonică a Bisericii. Episcopii au primit mandatul din partea apostolilor, pentru a fi

garanţii ortodoxiei şi ortopraxiei. Episcopul este icoana prezenţei lui Hristos în Biserică, de aceea

Părinţii Bisericii, atât cei din Răsărit, cât şi cei din Apus, afirmă clar că Biserica este acolo unde

poporul şi clerul sunt în comuniune cu episcopul, prin care se articulează împreună-participarea la

lucrarea Bisericii întregi.

Am observat deja mai sus că toţi clericii au obligaţia canonică de a fi în comuniune cu

episcopul şi de a-şi exercita întreaga lucrare cu încuviinţarea acestuia. Episcopul, la rândul lui, îşi

desfăşoară întraga slujire în comuniune cu bisericile din vecinătate şi cu întreaga Biserică în cadrul

sinodalităţii. În Sinod, aşa cum am mai arătat, episcopul poartă cu el eparhia întreagă, de aceea

participarea episcopului la viaţa sinodală şi sobornicească a Bisericii este de fapt o manifestare a

comuniunii bisericilor locale.

În conformitate cu canoanele 2 Se VII7 şi 12 Laodiceea8, înainte de hirotonire, candidatul

la episcopat, trebuie să fie examinat de către Mitropolit, spre a constata dacă cunoaşte bine

7 Canonul 2 Sinodul VII Ecumenic: „ De vreme ce, cântând ne încredinţăm lui Dumnezeu: „întru dreptăţile Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale” (Ps. 118, 16), este mântuitor ca toţi creştinii să păzească acest lucru, dar cu deosebire cei îmbrăcaţi cu vrednicia preoţească. Drept aceea, orânduim că tot cel ce vrea să fie înaintat în treapta epis-copiei să ştie (cunoască) desăvârşit Psaltirea, pentru ca astfel, din aceasta, să se îndemne a învăţa şi întreg clerul său. Să se ispitească însă cu dinadinsul de către mitropolit, dacă are osârdie să citească cu pătrundere, iar nu în trecere (superficial), atât sfintele Canoane, cât şi Sfânta Evanghelie, cât şi cartea dumnezeiescului apostol, şi toată dumnezeiasca Scriptură, şi să se poarte după poruncile dumnezeieşti, şi să înveţe poporul său. Căci fiinţa ierarhiei noastre sunt cuvintele cele predanisite de Dumnezeu, adică adevărata cunoaştere a dumnezeieştii Scripturi, precum a rostit marele Dionisie Areopagitul (în scrierea sa Despre Ierarhia Bisericească). Iar dacă s-ar îndoi şi n-ar primi bucuros să facă şi să înveţe astfel, să nu se hirotonească. Căci Dumnezeu a zis în chip de prooroc (profetic): „Tu ai lepădat cunoaşterea şi Eu te voi lepăda pe Tine, că nu-mi slujeşti Mie ca preot” (Os. 4, 6).”8 Canonul 12 Laodiceea: „Episcopii să se aşeze la conducerea bisericească cu hotărârea mitropoliţilor şi a episcopilor celor dimprejur, fiind examinaţi vreme îndelungată, atât în privinţa credinţei, cât şi a conduitei dreptei vieţi.”

Sfintele Scripturi şi canoanele. El trebuie să fie necăsătorit (12 Se VI9). Hirotonia episcopului este

savârşită de către cel puţin 3 episcopi.

Deja din primele secole creştine s-a ajuns la rânduiala canonică de a avea un singur

episcop într-o cetate (8, I10).

În eparhia sa, episcopul are autoritatea supremă şi lui îi datoreaza ascultare deplină toţi

clericii: „Clericii să nu savârşească nimic fără învoirea episcopului, căci el este cel căruia i s-a

încredinţat poporul Domnului şi de la el se va cere socoteala pentru sufletele lor”. (39 Ap.11, 8 Se

9 Canonul 12 Trulan: „Încă şi acest lucru a venit la cunoştinţa noastră, că în Africa şi în Libia si în alte locuri, preaiubitorii de Dumnezeu înaintestatatorii (episcopii) de acolo nu se feresc de a vieţui împreună cu propriile lor soţii, chiar şi după hirotonia care a venit (s-a săvârşit) asupra lor, punând (prilejuind) poticnire şi sminteală popoarelor (creştinilor). Aşadar, mare fiind râvna noastră ca toate să se facă spre folosul turmelor celor de sub mâna noastră, ni s-a părut ca în niciun chip să nu se întâmple de acum înainte un lucru ca acesta. Iar lucrul acesta îl spunem nu pentru răsturnarea (abrogarea) sau surparea celor ce au fost legiuite apostoleşte, ci purtând grija mântuirii şi a propăşirii spre mai bine a popoarelor şi pentru a nu se da (prilej) de vreo prihană împotriva stării preoţeşti. Căci zice dumnezeiescul apostol: toate spre mărirea (slava) lui Dumnezeu să le faceţi; fiţi nevătămători (fără sminteală) şi iudeilor şi păgânilor (elinilor) şi Bisericii lui Dumnezeu, precum şi eu plac tuturor (le fac pe plac, pe toţi îi mulţumesc) necăutând folosul meu, ci pe acela al celor mulţi, ca să se mântuiască; faceţi-vă următori ai mei, precum şi eu al lui Hristos (1 Co. 10, 31-32; 11, 1). Iar dacă s-ar prinde cineva făcând un lucru ca acesta (adică ceea ce opreşte canonul), să se caterisească.”10 Canonul 8 Sinodul I Ecumenic: „În privinţa celor ce s-au numit pe sine cândva catari (curaţi), iar acum (se reîntorc) vin la sobornicirca şi apostoleasca Biserică, i s-a părut sfântului şi marelui sinod ca punându-se mâinile asupra lor, să rămână astfel în cler. Dar înainte de toate se cuvine ca ei să mărturisească în scris că vor primi (se vor uni, vor fi de acord) şi vor urma dogmele bisericii soborniceşti şi apostolice, anume că vor avea comuniune (împărtăşire) şi cu cei căsătoriţi a doua oară, şi cu cei care au căzut în vremea prigoanei (persecuţiei), cu privire la care s-a rânduit timpul (de pocăinţă) şi s-a hotărât sorocul (termenul de iertare), - aşa încât aceştia (catarii) să urmeze întru toate dogmele Bisericii soborniceşti. Prin urmare, aceştia toţi, fie (că sunt) în sate, fie (că sunt) în oraşe, numai singuri cei care s-ar găsi hirotoniţi, (adică) cei ce se găsesc în cler, să rămână în acelaşi chip (în acelaşi cin, în aceeaşi stare). Iar dacă acolo unde (există) episcop sau presbiter al Bisericii soborniceşti se reîntorc (revin) oarecari (dintre clericii catari), este învederat că episcopul Bisericii va avea vrednicia de episcop, iar acela ce se numeşte episcop la aşa-zişii catari va avea vrednicia de presbiter; afară numai dacă nu cumva i s-ar părea episcopului (potrivit) să-l împărtăşească pe acesta la cinstea numelui. Iar dacă lui nu i-ar plăcea acest lucru, (atunci) pentru ca totuşi să se vadă că el este în cler, să i se găsească un loc, fie de horepiscop, fie de presbiter, ca să nu fie doi episcopi într-o cetate.”11 Canonul 39 Apostolic: „Presbiterii şi diaconii să nu săvârşească nimic fără încuviinţarea episcopului, căci acesta este cel căruia i s-a încredinţat poporul Domnului şi acela de la care se va cere socoteală pentru sufletele lor.”

IV12; 3113 și 102 Se VI14; 14 Se VII15; 9 Ant.16). El are dreptul de a judeca pe cericii din eparhia sa

(5 Se I17; 9 Se IV18; 102 Se VI; 14 Sard.19), dar judecata sa trebuie să fie temeinică, (133 Cartag.20;

6 Teofil A.21). Sinodul I ecumenic, prin canonul 5, a stabilit ca Sinodul să ia în discuţie, de două

ori pe an, modul în care au fost judecaţi clericii opriţi de la slujire sau caterisiţi.

Canonul 12 al Sinodului VI ecumenic22 impune rânduiala ca episcopii să nu fie căsătoriţi.

Episcopul e dator să poarte grijă de averea bisericească (3823 și 41 Ap.24), să o administreze cu un

12 Canonul 8 Sinodul IV Ecumenic: „Clericii aşezămintelor (azilurilor) pentru săraci şi ai mănăstirilor şi ai altarelor mucenicilor (sanctuarele martirilor) să rămână sub cârmuirea (jurisdicţia, ascultarea) episcopilor ce sunt în fiecare cetate, după predania (tradiţia) Sfinţilor Părinţi şi să nu se tragă (sustragă) cu trufie de sub oblăduirea episcopului propriu. Iar cei ce îndrăznesc să răstoarne o astfel de tocmire (orânduire) în orice chip, şi cei ce nu sunt supuşi propriului lor episcop, dacă ar fi clerici, să fie supuşi pedepselor Canoanelor, iar dacă ar fi monahi sau mireni (laici), să fie afurisiţi (excomunicaţi).”13 Canonul 31 Sinodul VI Ecumenic: „Orânduim ca clericii care liturghisesc sau botează în paraclise care se găsesc înăuntrul caselor, să facă aceasta cu învoirea episcopului din locul acela, aşa că (încât), dacă vreun cleric nu va păzi acest lucru în felul acesta (aşa), să se caterisească.”14 Canonul 102 Sinodul VI Ecumenic: „Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi de a dezlega să cerceteze felul (calitatea) păcatului şi aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cumva, folosindu-le pe amândouă fără măsură, să greşească în privinţa izbăvirii celui încărcat (suferind). Căci nu este simplă boala păcatului, ci felurită şi în multe chipuri, şi născătoare de multe vlăstare ale stricăciunii, din care răul se revarsă din plin şi merge înainte până s-ar opri prin puterea vindecătorului (a doctorului). Drept aceea, cel ce arată ştiinţă doctoricească (medicală) în privinţa sufletului mai întâi trebuie să cerceteze starea (dispoziţia) celui ce a păcătuit, şi dacă înclină spre sănătate sau, dimpotrivă, cheamă la sine însăşi boala prin năravurile sale; să vegheze cum se îngrijeşte în vremea aceasta (între timp) de întoarcerea (restabilirea) sa, şi dacă nu se împotriveşte meşterului (doctorului), şi vătămarea sufletului se opreşte din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, şi astfel să se măsoare milostivirea după vrednicie.Căci tot cuvântul (toată grija) lui Dumnezeu şi al celui căruia i s-a încredinţat cârmuirea de păstor (pastorală) este să aducă înapoi (să întoarcă) oaia cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe şi (dar) nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii şi nici a slăbi frâna spre molesirea şi spre dispreţuirea vieţii; ci în orice chip să stea împotriva suferinţei (patimii), fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi (suportabile) şi mai blânde (uşoare) şi să se nevoiască (lupte) spre închiderea (cicatrizarea) rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus. Aşadar, trebuie ca noi să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale asprimii, şi pe cele ale obiceiului (cerute de obicei), dar să urmăm chipul cel mai îndătinat la cei care nu primesc asprimea, precum ne învaţă pe noi Sfântul Vasile.”15 Canonul 14 Sinodul VII Ecumenic: „Este prea învederat tuturor (pentru toţi) că în preoţie trebuie să domnească rânduiala. Şi este bineplăcut lui Dumnezeu ca cele ale preoţiei încredinţări, instituirile în preoţie, să se ţie (să se facă), cu luare-aminte (cu precizie). Aşadar, pentru că vedem că unii primesc tunderea în cler din pruncie fără hirotesie, apoi nemailuând hirotesia de la episcop şi citind de pe amvon la adunare (slujbă), fac lucrul acesta fără de rânduială (neca-nonic) – statornicim ca de acum înainte să nu se mai facă lucrul acesta; iar în privinţa călugărilor să se păzească aceeaşi (rânduială). Iar hirotesia citeţului este îngăduit fiecărui egumen să o facă în mănăstirea sa şi numai în aceasta, dacă egumenului însuşi – fireşte, acesta fiind presbiter – i s-a dat de către episcop hirotesia pentru cârmuirea (treaptă) de egumen. Aşijderea, după vechiul obicei, şi horepiscopii se cade să înainteze (hirotesească) citeţ cu învoirea episcopului.”16 Canonul 9 Antiohia: „Episcopii din fiecare eparhie trebuie să recunoască pe episcopul proestos din capitala metropolă şi care deţine purtarea de grijă a toată eparhia, pentru că în capitala metropolă se întrunesc din toate părţile toţi cei ce au afaceri de aranjat. Pentru aceea s-a hotărât ca aceasta să aibă precădere în cinste şi ceilalţi episcopi să nu facă nimic mai însemnat fără de dânsul, potrivit vechiului canon în vigoare al Părinţilor noştri, decât numai cele ce privesc fiecare parohie în parte şi ţinuturile de sub dânsa. Iar fiecare episcop să aibă stăpânire peste parohia sa şi s-o cârmuiască potrivit evlaviei cuvenite fiecăruia şi să aibă grijă de tot ţinutul supus cetăţii sale; aşa ca să şi hirotonească atât presbiteri, cât şi diaconi, şi să dispună toate cu judecată; dar mai mult nimic să nu se apuce să facă fără episcopul capitalei metropolei, nici acesta fără de socotinţa celorlalţi.”17 Canonul 5 Sinodul I Ecumenic: „În privinţa celor ce au fost excomunicaţi (afurisiţi) de către episcopii din fiecare eparhie (mitropolie) fie dintre cei din cler, fie dintre cei din starea laică, să se ţină rânduiala cea după canonul care hotărăşte că cei scoşi (izgoniţi, afurisiţi) de către unii să nu se primească de către alţii. Să se cerceteze însă ca nu

econom cleric (26 Se IV25; 11 Se VII26), să nu o înstrăineze fără ştirea Sinodului şi a prezbiterilor

săi (33 Cartag.27).

Episcopul nu are voie să îmbrăţişeze viaţa de schimnic, deoarece el e chemat să conducă:

„Dacă vreun episcop... ar voi să se pogoare la viaţa monahicească şi să îndeplinească locul

pocăinţei, acesta să nu mai aibă pretenţie la demnitatea arhierească” (2 Sl Const. (Sf. Sofia)28).

Episcopul, în principiu, nu poate demisiona. (36 Ap.29; 17 Ant.30; 3 Chiril A.31), dar sunt

situaţii excepţionale când demisia poate fi acceptată pentru bunul mers al misiunii Bisericii (88

cumva aceştia să fi ajuns excomunicaţi din împuţinarea sufletului (din micimea de suflet) sau din vrajbă sau din vreo altă scădere de acest fel a episcopului. Deci pentru ca lucrul acesta să fie cercetat după cuviinţă, s-a socotit (părut) că este bine să aibă loc (să se ţină) sinoade în fiecare an, de două ori pe an, în fiecare eparhie (mitropolie), pentru ca obştea tuturor episcopilor eparhiei (mitropoliei) adunaţi la un loc să cerceteze întrebările cele de acest fel şi, astfel, cei care în mod vădit s-au ridicat împotriva episcopului, după dreptate să fie socotiţi de către toţi excomunicaţi până când obştei episcopilor i s-ar părea (potrivit) să aducă în privinţa acestora o hotărâre echitabilă. Iar sinoadele să aibă loc (să se ţină) unul înaintea Patruzecimii, pentru ca înlăturând orice puţinătate de suflet, darul să se aducă curat lui Dumnezeu; iar al doilea, cam în vremea toamnei.”18 Canonul 9 Sinodul IV Ecumenic: „Dacă vreun cleric are pricină (vreun litigiu) cu alt cleric, să nu lase pe episcopul său propriu şi să alerge la judecătorii lumeşti, ci mai întâi să se cerceteze treaba (chestiunea, cauza) de către episcopul său propriu sau, cu învoirea aceluiaşi episcop, de către aceia pe care i-ar voi amândouă părţile să se întocmească (stabilească) cele ale dreptăţii (să se facă judecata). Iar dacă cineva ar purcede (proceda) împotriva acestora, să se supună cercetărilor (pedepselor) canonice. Iar dacă vreun cleric are pricină (litigiu) cu episcopul său propriu sau şi cu un alt episcop, să se judece de către sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă un episcop sau cleric ar avea neînţelegere cu mitropolitul aceleiaşi eparhii (mitropolii), să fie luat (solicitat judecător) exarhul diecezei sau sca-unul împărăteştii cetăţi a Constantinopolului şi de către acesta să se judece.”19 Canonul 14 Sardica: „Episcopul Osiu zise: „Mă simt îndemnat să nu trec cu tăcerea nici cele ce mă agită permanent: Dacă s-ar găsi vreun episcop iute de fire, ceea ce trebuie să fie departe de un astfel de bărbat, şi pornindu-se în grabă împotriva unui presbiter sau diacon, ar vrea să-l scoată pe acela din Biserică, să se poarte grijă ca unul ca acesta să nu se osândească îndată, nici să se despoaie de comuniune”. Toţi episcopii ziseră: „Cel ce se scoate să aibă putinţa de a se adresa episcopului capitalei, mitropolitului acelei eparhii; iar dacă cel al capitalei lipseşte, să meargă la cel mai apropiat şi să se roage ca să se cerceteze cauza lui cu temeinicie; fiindcă nu se cade ca cei ce se roagă să nu fie ascultaţi. Iar episcopul acela, care l-a lepădat pe el pe drept sau pe nedrept, este dator să fie cu răbdare spre a face cercetarea pricinei si hotărârea lui ori se va confirma, ori va suferi modificare. Dar mai înainte de s-ar cerceta toate cu băgare de seamă şi cu credinţă, cel lipsit de comuniune să nu-şi atribuie sieşi comuniunea până nu se va lămuri cauza. Iar dacă adunându-se oarecare clerici, vor vedea trufia şi mândria lui, deoarece nu este cuviincios a suferi ocara şi mustrarea nedreaptă, trebuie să-l îndrepte pe acela spre calea cea bună cu cuvinte mai aspre şi mai grele, ca să se supună şi să asculte de cel ce porunceşte cele ce se cuvin. Căci, după cum episcopul este dator să ofere slujitorilor dragoste curată şi tratament bun, în acelaşi chip şi supuşii cu sinceritate trebuie să îndeplinească pentru episcopi cele ale slujbei”.”20 Canonul 133 Cartagina: „Câtă vreme episcopul propriu nu ar comunica cu cel afurisit, cu episcopul acela să nu comunice ceilalţi episcopi; ca episcopul să se ferească mai bine a nu zice împotriva cuiva ceva ceea ce nu poate dovedi cu dovezi de la alţii. Episcopul Aureliu zise: „După ce s-au adus hotărârile prin voinţa sinodului întreg întrunit şi a smereniei mele, se decide să se facă încheierea tuturor agendelor rezolvate în chip definitiv mai înainte şi împreună dezbaterea celor stabilite cu ziua de azi să se primească la acele bisericeşti; iar cele ce încă nu sunt soluţionate le vom comunica în scris în ziua următoare cinstitului nostru frate şi împreună episcop Bonifaciu prin fraţii noştri, episcopul Faustin şi presbiterii Filip şi Asell”. Şi au iscălit.”21 Canonul 6 Teofil al Alexandriei: „În privinţa lui Iacob trebuie să se cerceteze dacă, citeţ fiind, s-a arătat vinovat de vinovăţia desfrânării şi a fost apărat de către presbiter, apoi s-a hirotonit, acesta să se scoată după ce se va face cercetare amănunţită, iar nu numai făcându-se bănuială asupra lui din denunţări şi defăimări. Iar de nu se va afla vinovat, va rămâne în cler. Că nu se cuvine să se ţină seama de clevetirile deşarte.”22 Canonul 12 Sinodul VI Ecumenic: „Încă şi acest lucru a venit la cunoştinţa noastră, că în Africa şi în Libia si în alte locuri, preaiubitorii de Dumnezeu înaintestatatorii (episcopii) de acolo nu se feresc de a vieţui împreună cu propriile lor soţii, chiar şi după hirotonia care a venit (s-a săvârşit) asupra lor, punând (prilejuind) poticnire şi sminteală popoarelor (creştinilor). Aşadar, mare fiind râvna noastră ca toate să se facă spre folosul turmelor celor de sub mâna noastră, ni s-a părut ca în niciun chip să nu se întâmple de acum înainte un lucru ca acesta. Iar lucrul acesta îl spunem nu pentru răsturnarea (abrogarea) sau surparea celor ce au fost legiuite apostoleşte, ci purtând grija

Cartag.32). Episcopul este dator să trăiască în eparhia sa. Cel care lipseşte mai mult de 6 luni din

eparhie, fără motive binecuvântate, „să se înstrăineze desăvârşit de cinstea şi demnitatea de

episcop” (16 Sl I-II33).

2. Mirenii și starea mirenească

Pentru înţelegerea poziţiei reale a fiecărei stări bisericeşti în raport cu întregul corp al

Bisericii şi cu misiunea ei, Sfântul Apostol Pavel ne oferă în Epistola I către Corinteni 12, 12-30 o

mântuirii şi a propăşirii spre mai bine a popoarelor şi pentru a nu se da (prilej) de vreo prihană împotriva stării preoţeşti. Căci zice dumnezeiescul apostol: toate spre mărirea (slava) lui Dumnezeu să le faceţi; fiţi nevătămători (fără sminteală) şi iudeilor şi păgânilor (elinilor) şi Bisericii lui Dumnezeu, precum şi eu plac tuturor (le fac pe plac, pe toţi îi mulţumesc) necăutând folosul meu, ci pe acela al celor mulţi, ca să se mântuiască; faceţi-vă următori ai mei, precum şi eu al lui Hristos (1 Co. 10, 31-32; 11, 1). Iar dacă s-ar prinde cineva făcând un lucru ca acesta (adică ceea ce opreşte canonul), să se caterisească.”23 Canonul 38 Apostolic: „Episcopul să poarte grija tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească, administreze) pe ele ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea, sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte (să le hărăzească) ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora (sub pretextul ajutorării acestora) cele ce sunt ale Bisericii.”24 Canonul 41 Apostolic: „Poruncim ca episcopul să aibă stăpânirea bunurilor Bisericii. Căci dacă sunt a i se încredinţa lui sufletele cele de preţ ale oamenilor, atunci cu cât mai mult se cade ca el să poruncească asupra banilor, aşa că toate să se cârmuiască prin stăpânirea (autoritatea) sa, şi celor lipsiţi să li se facă parte (să li se hărăzească) prin presbiteri şi diaconi, cu frica lui Dumnezeu şi cu toată evlavia (cuviinţa). Să se împărtăşească însă şi el din cele trebuitoare (dacă ar avea trebuinţă) în lipsurile sale presante şi în cele ale fraţilor pe care-i adăposteşte, pentru ca în niciun chip aceştia să nu sufere lipsă; căci legea lui Dumnezeu a orânduit ca cei ce ostenesc la altar (slujesc altarului), de la altar să se hrănească (1 Co. 9, 7, 13), pentru că nici ostaşul nu poartă niciodată armele asupra vrăjmaşilor cu proviziile sale proprii.”25 Canonul 26 Sinodul IV Ecumenic: „De vreme ce în unele Biserici, după cum am auzit din zvon, episcopii mânuiesc (administrează) fără economi bunurile Bisericii, i s-a părut (sinodului) ca fiecare Biserică ce are episcop să aibă şi econom din clerul propriu (al Bisericii), care să chivernisească (administreze) cele bisericeşti după socotinţa episcopului său, ca nu cumva să fie fără de martori gospodărirea Bisericii şi ca din (lucrul) acesta să se risipească bunurile ei şi să se înfiereze (stigmatizeze) preoţimea cu defăimarea; iar dacă el (episcopul) nu ar face lucrul acesta, să fie supus dumnezeieştilor canoane.”26 Canonul 11 Sinodul VII Ecumenic: „Fiind cu toţii îndatoraţi (obligaţi) să păzim dumnezeieştile Canoane, suntem datori să-l ţinem cu orice chip nevătămat şi pe cel care zice să fie economi în fiecare biserică. Şi dacă fiecare mitropolit aşază econom în biserica lui, bine este. Iar de nu, episcopului (patriarhului) Constantinopolului îi este îngăduit ca din propria sa putere să rânduiască (instituie) econom în biserica aceluia. Aşijderea şi mitropoliţilor, dacă episcopii supuşi lor nu voiesc (nu se hotărăsc) să aşeze economi în bisericile lor, acelaşi lucru (aceeaşi rânduială) să se păzească (observe) şi în privinţa mănăstirilor.”27 Canonul 33 Cartagina: „Tot astfel s-a hotărât ca presbiterii să nu vândă fără ştirea episcopilor lor vreun lucru de-al Bisericii în care au fost consacraţi, de asemenea nici episcopilor nu le este îngăduit să vândă moşii ale Bisericii fără ştirea sinodului sau a presbiterilor lor. Deci, nefiind nicio nevoie, nici episcopului nu-i este iertat să abuzeze de averea înscrisă în registrul bisericesc.”28 Canonul 2 Sinodul al XX-lea local de la Constantinopol (Sf. Sofia): „ Cu toate că până acum unii dintre arhiereii care s-au pogorât în schima monahală erau siliţi să rămână la înălţimea arhieriei şi făcând aceas ta au fost trecuţi cu vederea, acest sfânt şi ecumenic sinod, îndreptând şi această scăpare din vedere şi întorcând această faptă ilegală la legiuirile bisericeşti, a hotărât ca, dacă vreun episcop sau oricare altul din demni tatea arhierească ar voi să se pogoare la viaţa monahicească şi să îndeplinească locul pocăinţei, acesta să nu mai aibă pretenţie la demnitatea arhierească. Căci aşezămintele au cuvânt de ascultare necondiţionată şi ucenicie, iar nu de a învăţa şi de a fi întâişezător; nici nu cer a păstori pe alţii, ci înşişi a fi păstoriţi. Drept aceea, precum s-a zis mai înainte, dispunem ca nici unul dintre cei ce sunt trecuţi în catalogul arhieresc şi dintre păstori să nu se pogoare pe sine la locul celor ce sunt păstoriţi şi se pocăiesc. Iar de va îndrăzni vreunul să facă aceasta după emiterea şi publicarea hotărârii date acum, acela, lipsindu-se pe sine de treapta arhierească, să nu se mai întoarcă la demnitatea de dinainte, de care s-a lepădat prin faptele sale.”29 Canonul 36 Apostolic: „Dacă cineva fiind hirotonit episcop, nu ar primi slujba aceasta şi purtarea de grijă a poporului care i s-a dat în mână (încredinţat lui), acela să fie (să rămână) afurisit până ce-o va primi (slujba); asemenea şi presbiterul şi diaconul. Iar dacă ducându-se (acolo) nu ar fi primit, nu după voia sa (nu din pricina sa), ci din cauza blestemăţiei poporului,

imagine cât se poate de grăitoare, asemănând Biserica şi pe membrii ei cu corpul omenesc şi cu

mădularele acestuia. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel zice: „Dar acum sunt multe mădulare,

însă un singur trup. Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să

zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai

slabe, sunt mai trebuincioase. Şi pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe

acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă.

Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel

trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele

să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă

împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi

trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi

apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi

darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi

sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni? Oare toţi au

darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?” De asemenea,

pentru înţelegerea teologică şi mai precisă a acestor două stări în viaţa Bisericii este necesar să le

raportăm în permanenţă pe amândouă împreună şi pe fiecare în parte la însăşi lucrarea mântuitoare

a Bisericii, care după învăţătura Bisericii Ortodoxe este condiţionată de colaborarea dintre har şi

libertate, mai concret, dintre har şi faptele bune sau faptele îndreptării.

el să fie (rămână) totuşi episcop, dar clerul cetăţii aceleia să se afurisească, fiindcă (ei, clericii) nu au strunit poporul cel atât de nesupus.”30 Canonul 17 Antiohia: „Dacă vreun episcop, luând hirotonie de episcop şi rânduindu-se a cârmui poporul, nu ar primi slujba, nici nu s-ar îndupleca să meargă la biserica încredinţată lui, acela să fie excomunicat până când fiind silit ar primi sau până când sinodul complet al episcopilor eparhiei ar hotărî altceva în privinţa lui.”31 Canonul 3 Chiril al Alexandriei: „Iar scrisoarea de demisie zice că n-a dat-o de a sa bunăvoie, ci din constrângere şi de frică şi în urma ameninţării unora; dar şi, de altfel, nu este în conformitate cu legiuirile bisericeşti ca unii dintre preoţi să dea scrisori de demisie. Că de sunt vrednici de a sluji, să rămână în această slujbă, iar dacă nu sunt vrednici, să nu iasă prin demisie, ci mai vârtos fiind osândiţi pentru fapte în privinţa cărora cineva i-ar fi acuzat că sunt împotriva a toată rânduiala. Salută comunitatea fraţilor de la tine. Cea de pe lângă noi te salută întru Domnul.”32 Canonul 88 Cartagina: „În privinţa lui Maximian al Bagensiei, s-a hotărât să se dea din sinod epistole, atât către dânsul, cât şi către popor, ca acela să se retragă de la episcopie, iar aceia (poporul) să-şi caute pe altul.”33 Canonul 16 Sinodul I-II local de la Constantinopol: „În privinţa gâlcevilor şi tulburărilor, cele ce se întâmplă în Biserica lui Dumnezeu, este nevoie să se hotărască şi aceasta: cu niciun chip să nu se aşeze episcop în biserica al cărei întâişezător trăieşte şi se află în demnitatea sa, decât numai dacă el de bunăvoie va renunţa la episcopie. Dar trebuie ca mai întâi cercetându-se canoniceşte (în conformitate cu Sf. Canoane) pricina celui ce urmează a fi izgonit din episcopie, să se ducă la capăt; apoi aşa, după caterisirea acestuia, să se promoveze altul în locul lui la episcopie. Iar dacă vreunul dintre episcopi, aflându-se în demni-tatea sa, nu ar voi nici să renunţe la episcopie, nici să-şi păstorească propriul său popor, ci depărtându-se de episcopia sa, va zăbovi mai mult de şase luni în alt loc, nesupunându-se nici poruncii împărăteşti, nici îndeplinind slujba patriarhului său şi nici chinuit fiind de vreo boală cumplită, care-i pricinuieşte nemişcare desăvârşită; deci dacă unul ca acesta, care nu este împiedicat de niciuna din pricinile menţionate, se depărtează de la episcopia sa şi mai mult de şase luni petrece într-alt loc, să se înstrăineze desăvârşit de cinstea şi demnitatea de episcop. Căci în privinţa celui ce se leneveşte în privinţa purtării de grijă a turmei ce i s-a încredinţat şi zăboveşte într-alt loc mai mult de şase luni, Sfântul Sinod a hotărât să se facă desăvârşit străin de arhieria prin care s-a rânduit a păstori şi la locul episcopiei lui să se rânduiască altul în locul lui.”

Raportând îndatoririle şi drepturile religioase şi social-juridice ale laicilor la cele trei

ramuri ale puterii bisericeşti, vom constata că laicii participă prin îndatoriri şi drepturi la exerciţiul

tuturor celor trei ramuri ale puterii bisericeşti.

1. Participarea laicilor la exerciţiul puterii învăţătoreşti

La exercitarea acestei puteri, laicii participă prin îndatoriri religioase de conştiinţă şi prin

drepturi afirmate de-a lungul istoriei. Îndatoririle de conştiinţă îi obligă să mărturisească dreapta

credinţă. Pe acest temei, laicii au fost deosebit de activi în lucrarea misionară a Bisericii, apoi în

cea catehetică-didactică, în cea apologetică şi deopotrivă în aceea de păstrare a tezaurului dreptei

credinţe.

2. Participarea laicilor la exercitarea puterii sfinţitoare

În starea lor de har, laicii îşi lucrează mântuirea proprie colaborând cu harul, primind cu

vrednicie Sfintele Taine, a căror eficacitate este condiţionată de credinţa şi vrednicia lor. În felul

acesta ei colaborează cu clerul, asigurând eficacitatea lucrării mântuitoare a Bisericii.

Dar în afară de mântuirea proprie, ei sunt chemaţi să lucreze şi pentru mântuirea întregii

obşti creştine, nu numai prin răspunderea generală pe care o au, ci şi printr-un act pe care-l

săvârşesc în caz de necesitate prin puterea stării lor harice, şi acest act este Sfântul Botez. Pentru a

exprima într-un mod cât mai grăitor şi mai frecvent participarea laicilor la exercitarea puterii

sfinţitoare, s-a adoptat rânduiala rămasă tradiţională, de a nu se săvârşi Sfânta Liturghie decât în

prezenţa credincioşilor. Date fiind strânsa legătură dintre viaţa credincioşilor şi viaţa liturgică a

Bisericii, ei mai participă la aceasta, pe lângă prezenţă şi rugăciune, şi prin contribuţia constantă şi

deosebit de importantă la dezvoltarea formelor şi mijloacelor cultice, ca şi la întărirea şi

dezvoltarea în fond a cultului divin, prin contribuţia la instituirea sărbătorilor şi a cultului sfinţilor.

3. Participarea laicilor la exercitarea puterii jurisdicţionale

Deosebit de importantă este participarea laicilor la exercitarea celei de a treia ramuri a

acestei puteri, şi anume la exercitarea slujirii jurisdicţionale, în cele trei dimensiuni: legislativă,

judecătorească şi executivă.

a. slujirea și responsabilitatea normativă – la exercitarea acestei slujiri, laicii au participat

prin prezenţa şi lucrarea lor, în limitele determinate de activitatea Sinoadelor ecumenice şi a

sinoadelor locale de diverse tipuri ca alcătuire, numite fie sinoade mixte, fie sinoade generale,

soboare, congrese sau simplu adunări.

b. Slujirea și responsabilitatea executivă – aceasta constă din executarea sau ducerea la

îndeplinire a hotărârilor instanţelor deliberative și a celor disciplinare şi judecătoreşti. Participarea

laicilor la îndeplinirea funcţiei executive în viaţa Bisericii s-a afirmat dintru început cu deosebire

prin colaborarea în cadrul organismelor executive ale Bisericii, precum şi la actele de

administraţie a averii bisericeşti.

c. Slujirea și responsabilitatea judecătorească – la îndeplinirea acestei slujiri, laicii au

participat în primele cinci secole chiar într-o formă care însemna contribuţia lor nu numai la

îndeplinirea unui act judecătoresc, ci deopotrivă şi la îndeplinirea unei lucrări sfinţitoare specific

preoţeşti, care era administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei. Mai târziu, în cadrul unor instanţe

disciplinare şi chiar judecătoreşti s-a admis prezenţa şi colaborarea unor reprezentanţi ai

credincioşilor, atât în cazurile când se judecau abateri cu caracter moral, cât şi în cazurile când se

tratau litigiile dintre clerici şi laici.

3. Monahii și starea monahală

1. Starea monahală, cinul monahal, monahismul sau călugăria nu reprezintă un element

constitutiv esenţial al Bisericii, adică un element fără de care Biserica n-ar exista.

Monahismul nu a existat de la începutul creştinismului în forma sa actuală. Totuşi, chiar de

la început erau mulţi creştini care, pentru a ajunge la o stare cât mai mare de perfecţiune, practicau

o înfrânare şi abţinere de la cele mai mici plăceri. Acest fel de viaţă s-a numit asceză, iar creştinii

care s-au hotărât să urmeze o astfel de practică au primit denumirea de asceţi. Numărul a început

să se înmulţească mai ales prin secolul al III-lea datorită persecuţiilor. Ceva mai târziu, după ce

creştinismul a fost recunoscut ca religie de stat, mulţi creştini virtuoşi au început să se consacre

vieţii ascetice. Unii se retrăgeau chiar în pustie, urmând exemplul Sfântului Ioan Botezătorul şi al

Domnului nostru Iisus Hristos. Aceştia au primit denumirea de anahoreţi sau eremiţi. Cei mai

renumiţi anahoreţi au fost Pavel din Teba şi Antonie cel Mare, care sunt consideraţi pe drept

cuvânt părinţii monahismului.

La început toţi monahii trăiau în locuinţe separate numite chilii sau mănăstiri. Vieţuirea în

comun consta în aceea că toţi se supuneau conducerii unui superior. Sfântul Pahomie cel Mare,

unul dintre ucenicii Sfântului Antonie, a fost primul care a introdus, pentru monahii aflaţi sub

jurisdicţia sa, o viaţă cu totul comună în acea mănăstire. Această formă de vieţuire în comun s-a

numit chinovie, iar monahii care practicau acest mod de vieţuire au primit denumirea de chinoviţi.

Prin întemeierea acestei forme, Pahomie a devenit întemeietorul şi părintele monahismului

chinovial sau mănăstiresc.

Un mare admirator al monahismului a fost şi Sfântul Vasile cel Mare, care a făcut din el o

instituţie folositoare întregii societăţi omeneşti. Tot el l-a şi reorganizat prin normele sale proprii,

care au rămas regulile de căpetenie ale mănăstirilor din Biserica Răsăriteană.

Până la jumătatea secolului al V-lea, mănăstirile erau independente de autorităţile

jurisdicţionale bisericeşti, fiind supuse stareţilor lor proprii. Astfel, monahismul devine instituţie

oficială a Bisericii prin Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, când prin canonul 4 monahismul a

fost pus sub jurisdicţia Bisericii.

Pe lângă felul de viaţă monahală chenovitică, prin secolul al XIV-lea şi mai ales la Muntele

Athos, s-a introdus o altă formă e viaţă monahală numită idioritmică.

În Apus, până în secolul al X-lea, monahismul avea o organizare unitară după Rânduielile

Sfântului Benedict de Nursia. Din secolul al X-lea, a început să se organizeze pe asociaţii de

mănăstiri numite congregaţii, supuse conducerii supreme a unei mănăstiri centrale. Cea dintâi şi

cea mai importantă congregaţie a fost cea de la Clugny în Burgundia, din Franţa.

2. Despre călugări în general.

Monahii, călugării sau asceţii sunt acei membrii ai Bisericii care, în scopul de a ajunge la o

perfecţiune cât mai desăvârşită, se dedică unei vieţi corespunzătoare, luând asupra lor obligaţia de

a ţine toată viaţă unele făgăduinţe morale speciale. Aceste făgăduinţe, pe care monahii le depun cu

prilejul intrării în monahism, sunt următoarele:

Votul sărăciei în urma căruia candidatul trebuie să se hotărască asupra averii sale înainte

de intrarea sa în monahism, deoarece altfel averea sa trece asupra mănăstirii (6 Sl I-II34).

Votul castităţii prin care candidatul renunţă, atât la căsătorie, cât şi la toate plăcerile

trupeşti (16 Se IV35; 44 Se VI36; 60 Vasile M.37).

Votul ascultării prin care candidatul este obligat să se supună superiorilor săi.

34 Canonul 6 Sinodul I-II local de la Constantinopol: „ Monahii sunt obligaţi să nu aibă nimic al lor propriu, ci toate ale lor să le atribuie mănăstirii. Căci fericitul Luca zice despre cei ce cred în Hristos şi închipuiesc vieţuirea monahilor ,,că nici unul nu zicea că din a sa avere este ceva al său, ci totul le era de obşte” (FA. 4, 32). Pentru aceea celor ce voiesc să fie monahi li se dă voie, în privinţa averilor lor, să ia dispoziţii mai înainte şi să transmită averile lor oricăror persoAne ar voi care, fireşte, nu sunt oprite prin lege. Căci după ce se vor face monahi, mănăstirea are stăpânire peste toate ce le aparţin lor şi nu li se îngăduie lor ca să poarte grijă şi să facă dispoziţii asupra bunurilor lor. Iar de se va vădi că vreunul îşi va însuşi oarecare avere care nu s-a atribuit mănăstirii şi se va robi patimei iubirii de câştig, aceea să se ia de la dânsul de către egumen sau de către episcop, şi vânzându-se în prezenţa multora, să se împartă celor săraci şi lipsiţi. Iar cel ce a căutat să răpească o astfel de avere ca oarecând Anania, Sfântul Sinod a hotărât să se înţelepţească cu certare potrivită. Şi este lămurit că cele canonisite de Sfântul Sinod pentru monahii bărbaţi, a hotărât să aibă vigoare şi pentru monahiile femei.”35 Canonul 16 Sinodul IV Ecumenic: „Nu este îngăduit ca fecioara care s-a închinat (consfinţit, consacrat) pe sine Domnului Dumnezeu, de asemenea nici monahiilor (călugăriţelor), să încheie căsătorie. Iar dacă s-ar afla făcând aceasta, să fie afurisite (excomunicate). Dar am orânduit (hotărât) ca episcopul locului să aibă putere de a fi cu pogorământ (umanitar, cu omenie, cu îngăduinţă) faţă de acestea.”36 Canonul 44 Sinodul VI Ecumenic: „Monahul prinzându-se (găsindu-se) în desfrâu, sau luându-şi (ducându-şi) femeie pentru însoţire în căsătorie, ori pentru împreună vieţuire (fără căsătorie), să se supună după canoane (pedepselor) pentru cei ce au desfrânat.”37 Canonul 60 Vasile cel Mare: „Ceea ce a depus vot de feciorie şi a căzut de la făgăduinţă va împlini timpul păcatului celui pentru adulter în cursul vieţii sale. Aceeaşi epitimie se va da şi celor ce făgăduiesc viaţa monahilor şi cad.”

Votul stabilităţii în urma căruia candidatul este obligat să rămână în viaţa monahală şi în

mănăstire până la moarte (438 şi 7 Se IV39; 4140 şi 46 Se VI41).

3. Condiţiile intrării în monahism

Deşi canoanele nu opresc pe cei păcătoşi să intre în monahism, totuşi pentru a se înlătura

persoanele nevrednice care nu ar fi în stare să îndeplinească voturile depuse, se cer anumite

condiţii de la candidaţi. Aceste condiţii sunt următoarele:

38 Canonul 4 Sinodul IV Ecumenic: „Cei care cu adevărat şi fără prihană (curaţi) petrec viaţa cea singuratică (monahală) să fie învredniciţi de cinstea cuvenită. Dar fiindcă unii, folosind chipul monahal cu făţărnicie, tulbură bisericile şi treburile politice, pribegind cu nepăsare prin cetăţi, ba purtându-se cu gândul să-şi întemeieze lor şi mănăstiri, s-a părut (sinodului) ca nimeni şi nicăieri să nu zidească sau să ridice mănăstire sau casă de rugă (biserică) fără învoirea episcopului cetăţii. Iar cei care trăiesc viaţa monahală fie în vreo cetate, fie la ţară, să se supună episcopului şi să păzească liniştea şi să petreacă numai în post şi rugăciune, rămânând neîncetat în locurile în care au fost rânduiţi; să nu tulbure nici treburile (lucrurile) bisericeşti, nici cele ale vieţii obşteşti (lumeşti), nici să nu se amestece în ele părăsindu-şi mănăstirile lor, fără numai dacă ar fi rânduiţi de către episcopul cetăţii pentru vreo trebuinţă urgentă (arzătoare). Iar în mănăstiri să nu se primească nici un sclav (rob) pentru a se face monah fără învoirea stăpânului său. Iar cel ce ar călca această orânduire (hotărâre) a noastră orânduim să fie afurisit (excomunicat), pentru ca să nu se hulească numele lui Dumnezeu. Iar episcopul cetăţii trebuie să poarte grijă trebuitoare mănăstirilor.”39 Canonul 7 Sinodul IV Ecumenic: „Am hotărât (orânduit) ca cei ce au fost rostuiţi (aşezaţi) odată în cler, precum şi monahii, să nu intre nici în oaste, nici în dregătorie lumească; iar dacă ar îndrăzni aceasta şi nu s-ar pocăi, încât să se reîntoarcă la aceea ce mai întâi au ales pentru Dumnezeu, să fie daţi anatemei.”40 Canonul 41 Sinodul VI Ecumenic: „Cei din cetăţi sau sate, voind să se retragă în locuri închise (sihăstrii, claustre), şi să-şi poarte loruşi grija în singurătate, li se cade ca mai întâi să intre în mănăstire şi să se deprindă cu viaţa schimnicească (anahoretică, singuratică) şi vreme de trei ani să se supună în frica lui Dumnezeu, întâistătătorului (exarhului) mănăstirii şi să împlinească ascultarea cea întru toate, după cum se cuvine. Şi astfel, mărturisind ei (exprimându-şi dorinţa) despre alegerea unei asemenea vieţi şi că o îmbrăţişează pe aceasta de bunăvoie din toată inima, să se ispitească (cerceteze) de către înaintestătătorul (episcopul) din acel loc. După aceea, în acest chip să petreacă cu stăruinţă timp de un alt an, în afara locului închis, ca mai deplin să se arate scopul lor. Căci atunci vor da (produce) dovadă (încredinţare) că nu vânează măriri deşarte, ci că urmăresc această linişte pentru însuşi binele cel adevărat. Iar după împlinirea unui atâta timp, dacă ar rămâne în aceeaşi alegere, ei să fie închişi, şi să nu le fie îngăduit să se îndepărteze de acest sălaş (adăpost, aşezarea, locuinţa) afară dacă i-ar târî la acest lucru vreun folos obştesc sau vreo trebuinţă obştească, sau vreo altă nevoie, care i-ar sili (pripi) spre moarte, dar şi aceasta (să se facă) cu binecuvântarea episcopului din acel loc. Iar cei ce ar încerca să iasă din sălaşul lor, în afara pricinilor pomenite (fără de motivele amintite), mai întâi să fie zăvorâţi fără voia lor în pomenitele (numitele) locuri închise (claustre), iar după aceea să-i vindece pe ei cu posturi şi cu alte nevoinţe aspre (strâmturi, cazne), ştiind noi, după cum este scris, că „nici unul, punând mâna sa pe plug şi întorcându-se îndărăt (spre cele dinapoi), nu este vrednic (apt) de împărăţia cerurilor” (Lv. 9, 62).”41 Canonul 46 Sinodul VI Ecumenic: „Cele ce şi-au ales viaţa ascetică şi sunt aşezate în mănăstire să nu iasă deloc de acolo. Iar dacă le-ar târî (împinge) pe ele spre acest lucru vreo nevoinţă de neînlăturat (inevitabilă, neapărată), să-l facă cu binecuvântarea şi cu învoirea înaintestătătoarei, dar şi atunci nu ele singure de sine, ci cu oarecare bătrâne şi cu cele mai de frunte (proiestoase) din mănăstire, după porunca cârmuitoarei (egumenei), iar a dormi în afară (de mănăstire) nu le este lor nicidecum îngăduit. Dar şi bărbaţii care duc viaţă monahală, dacă i-ar apăsa nevoia, să iasă şi ei cu binecuvântarea celui ce i s-a încredinţat conducerea (egumenia), aşa că cei ce calcă rânduiala cea acum orânduită (hotărâtă) de noi, fie că ar fi bărbaţi, fie femei, să fie supuşi cercetărilor (pedepselor) cuvenite.”

Vârsta canonică – adică 25 de ani, conform canonului 18 al Sfântului Vasile cel Mare42 şi

a canoanelor 4043 şi 43 ale Sinodului VI ecumenic44.

Facultăţile spirituale normale;

Lipsa altor obligaţii sociale;

Perioada de încercare.

Această perioadă este de trei ani în cadrul mănăstirii, după care se primeşte în mod liber şi

hotărât tunderea monahală. După trecerea acestei perioade urmează depunerea voturilor monahale,

42 Canonul 18 Vasile cel Mare: „În privinţa fecioarelor căzute, care au făgăduit Domnului viaţa cea întru sfinţenie, apoi căzând în patimile trupului şi-au călcat făgăduinţele lor, Părinţii noştri, purtându-se cu bunătate şi cu blândeţe faţă de neputinţele celor ce alunecă, au legiuit să se primească după un an, orânduind la fel ca pentru cei ce se căsătoresc a doua oară. Dar mie mi se pare că, deoarece Biserica, sporind prin harul lui Hristos, se face mai puternică şi acum se înmulţeşte tagma fecioarelor, trebuie să se ia aminte cu deadinsul la lucrul care se cunoaşte prin înţelegerea şi prin sensul Scripturii, ce se poate găsi prin interpretare; că văduvia este mai prejos decât fecioria; deci şi păcatul văduvelor este mult în urma celui al fecioarelor. Să vedem dar ce a scris Pavel Iui Timotei: „Iar de văduvele cele mai tinere te fereşte; căci atunci când se înfierbântează împotriva lui Hristos, poftesc să se mărite, având osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi” (1 Tim. 5, 11-l2). Deci dacă văduva se supune sub păcat preagreu, ca una ce a lepădat credinţa în Hristos, ce trebuie să socotim despre fecioară, care este mireasa lui Hristos şi vas sfinţit, afierosit stăpânului? Mare păcat face şi ceea ce se dă roabă nunţilor celor ascunse, umplând de stricăciune casa, necinstind prin viaţa cea vicioasă pe cel ce o are; dar cu mult mai rea este mireasa, făcându-se adulteră şi necinstind unirea cu mirele său, dându-se pe sine voluptăţilor celor neastâmpărate. Aşadar, văduva se osândeşte ca o roabă stricată, iar fecioara se supune osândei adulterei. Deci precum numim adulter pe cel ce vieţuieşte împreună cu femeie străină, neprimindu-l mai înainte la împărtăşire până ce nu va înceta de la păcat, tot aşa vom hotărî şi în privinţa celui ce are o fecioară. Dar şi aceea trebuie să stabilim acuma că fecioară numim pe ceea ce de bunăvoie s-a adus pe sine Domnului şi a renunţat la nuntă, şi a preferat viaţa cea întru sfinţenie. Iar făgăduinţele le judecăm primite de atunci de când s-a ajuns la maturitatea judecăţii. Căci nicidecum nu se cuvine a se considera cu totul hotărâtoare vorbele copilăreşti la unele ca acestea, ci numai după ce a ajuns peste şaisprezece sau şaptesprezece ani, fiind stăpâna gândurilor sale, şi numai după ce, cercetată fiind mai mult, totuşi a rămas statornică în intenţia sa şi stăruind în rugăminţile sale de a fi primită, atunci se cuvine a se număra între fecioare, şi a confirma făgăduinţele uneia ca aceasta, şi a se pedepsi riguros lepădarea ei de vot. Căci pe multe părinţii şi fraţii şi unele dintre rude le aduc mai înainte de vârstă, fără să fi fost îndemnate de impuls propriu spre nemăritare, ci asigurându-şi pentru sine ceva lumesc; pe care nu trebuie a le primi uşor până când nu vom cerceta lămurit intenţia lor proprie.”43 Canonul 40 Sinodul VI Ecumenic: „De vreme ce a se lipi de Dumnezeu, prin retragerea din zgomotele vieţii, este (un lucru) foarte mântuitor - se cuvine ca noi să nu primim fără ispitire (şi) fără de vreme pe cei care îşi aleg viaţa singuratică (monastică), ci să păzim şi în privinţa lor rânduiala predanisită nouă de către Părinţi, aşa că (încât) atunci se cade a primi mărturisirea (votul) vieţii celei după Dumnezeu, când aceasta este deja statornică şi este făcută cu cunoaştere şi cu judecată, după împlinirea minţii (dezvoltarea deplină a raţiunii). Să fie aşadar cel ce voieşte să intre sub jugul monahal nu mai mic decât de 10 ani - înaintestătătorul având şi în privinţa ispitirii acestuia să-i sporească timpul pentru intrarea (introducerea) şi aşezarea lui în viaţa monahală, dacă socoteşte (apreciază) că este mai folositor aceluia. Căci cu toate că Sfântul Vasile cel Mare, în sfintele lui Canoane (can. 18), glăsuieşte că cea care se aduce pe sine de bunăvoie Iui Dumnezeu şi care îmbrăţişează fecioria, dacă a împlinit al şaptesprezecelea an, să se numere în ceată (starea fecioarelor), totuşi urmând noi pildei (rânduielii) celei pentru văduve şi pentru diaconiţe, am stabilit prin asemănare (analogie) zisul an (vârsta arătată) pentru cei ce şi-au ales viaţa monahală. Căci este scris de dum dum-nezeiescul apostol (1 Tim. 5, 9), văduva la 60 de ani să se numere (aleagă) în Biserică, iar sfintele Canoane au predanisit ca diaconiţa să se diaconească (aşeze) la 40 de ani, văzând că Biserica a devenit mai puternică prin harul dumnezeiesc, şi că merge înainte, apoi şi tăria şi rânduiala credincioşilor în ţinerea poruncilor dumnezeieşti. Pricepând şi noi desăvârşit acest lucru, am orânduit după dreptate să înceapă nevoinţele cele după Dumnezeu degrab, să-I însemnăm cu binecuvântarea harului ca printr-o oarecare pecete, şi prin aceasta să-l îndemnăm pe el, ca să nu fie prea nepăsător, şi să nu zăbovească, şi mai vârtos să-l împingem către alegerea binelui, spre statornicirea într-însul.”44 Canonul 43 Sinodul VI Ecumenic: „Îi este îngăduit creştinului să-şi aleagă viaţa ascetică şi, părăsind viforul cel prea tulburat al treburilor vieţii, să intre în mănăstire şi să se tundă după chipul cel monahal, chiar dacă ar fi fost prins în orice cădere în greşeală. Căci Mântuitorul nostru Dumnezeu a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l scot afară” (In. 6, 37), aşadar, vieţuire monastică zugrăvindu-ne (înfăţişându-ne) nouă viaţa cea întru pocăinţă, o încuviinţăm (aprobăm) celui ce cu adevărat (în mod sincer) i se hărăzeşte (dedică); şi în nici un chip (fapta vieţii lui de mai înainte) nu-l împiedică pe el de la împlinirea (ajungerea) ţintei sale.”

care sunt jurăminte făcute în faţa lui Dumnezeu şi care sunt primite de episcopul locului sau de

stareţul mănăstirii.

Monahii hirotoniţi preoţi se numesc ieromonahi, iar cei hirotoniţi diaconi, ierodiaconi.

În Biserica Ortodoxă Română, gradele monahale sunt: monah, ierodiacon, arhidiacon;

ieromonah, sincel, protosincel şi arhimandrit. Gradele superioare se dau de către episcop pe baza

unei recomandări a Consiliului duhovnicesc, numai celor cu merite deosebite şi cu o mai bună

pregătire. Rangul de arhimandrit se va conferi numai cu aprobarea Sfântului Sinod, de episcopul

respectiv.

9. DIMENSIUNEA COMUNITARĂ A ORGANIZĂRII BISERICEȘTI

Așa cum am arătat în partea introductivă, Biserica comuniune și comunitate este prezentă

în societate și transmite acesteia valorile în Hristos.

Manifestarea Bisericii în lume în cele două dimensiuni: instituțională și sacramentală, este

o consecință a Întrupării, este o icoană a întâlnirii în Hristos a celor două firi, neamestecate și

neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite, și astfel este o manifestare a prezenței lui Hristos până la

sfârșitul veacurilor.

Comunitatea eclezială, Biserică vie își structurează organizarea și misiunea astfel, încât

Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolică să fie prezentă deplin în toate mădularele ei

comunitare, și fiecare membru al Bisericii să poată fi mădular viu al acesteia. Este important să

înțelegem că Biserica deplină este prezentă în fiecare comunitate care își asumă la rândul ei

comuniunea cu Biserica deplină. Această articulare a organizării bisericești s-a structurat ținând

cont de principii canonice izvorâte din Tradiția canonică a Bisericii.

9.1. Principile canonice în viața Bisericii

Principiile canonice sunt la temelia vieții întregii Biserici ortodoxe, şi constituie unul din

elementele de bază în unitatea ortodoxiei. Ele sunt în concordanţă cu elementele doctrinare şi de

morală creştină. Cu toate acestea multe principii organizatorice nu sunt expresii directe ale unor

adevăruri de credinţă, ci s-au născut datorită unor nevoi practice ale Bisericii.

Cheia de boltă a organizării bisericeşti, textul care face legătura între principiile

ecleziologice şi cele canonice este canonul 34 Apostolic1. Acest canon afirmă că grija principală a

Bisericii trebuie să fie Comuniunea cu Dumnezeu cel Treimic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în

bunăînţelegere şi că pentru asigurarea acestei comuniuni, între cei care au fost chemaţi în fruntea

Bisericii trebuie să fie o comuniune şi comunicare colegială, lipsită de ambiţii şi de atitudini de

înfruntare.

1 Canonul 34 Apostolic: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.”

Înţelegerea principiilor de organizarea şi funcţionare a Bisericii ne poate ajuta să avem o

perspectivă pastoral-misionară coerentă şi să înţelegem mijloacele de care dispunem în slujirea

bisericească. În acelaşi timp nu trebuie să pierdem din vedere că principile sunt cristalizări ale

experienţei ecleziale validate prin impactul pozitiv asupra misiunii bisericii. Principiile de

organizare bisericească nu sunt trăite pentru că ar avea o valoare în ele însele şi astfel ar fi

principii fundamentale abslolute. Valoarea lor constă tocmai în realismul pe care îl exprimă și prin

contribuția lor la dezvoltarea misiunii Bisericii.

Comuniunea bisericească îşi dovedeşte stabilitate şi coerenţa printr-o conştiinţă canonică

vie şi prin fidelitatea faţă de Tradiţia canonică. Experienţa ecclezială concrertizată în răspunsurile

pe care Sinoadele şi Sfinţii Părinţi le-au dat la problemele concrete cu care Biserica s-a întâlnit la

un moment dat, ne ajută să vedem soluţiile pentru situaţiile cu care Biserica se confruntă astăzi.

Biserica lui Hristos trăieşte într-un dinamism hrănit de harul lui Dumnezeu şi este capabilă

să dea răspunsuri potrivite în diferite circumstanţe. Echilibrul şi coerenţa acestor răspunsuri

depinde de modalitatea în care ne raportăm la Tradiţia canonică.

Pentru a ajunge la o înţelegere a principiilor canonice în viaţa Bisericii propunem

identificarea unor principii fundamentale care sunt explicitate şi dezvoltate în cadrul principiilor

canonice.

Simbolul de credință Niceo-Constantinopolitan pune în evidență principalele atribute ale

Bisericii:

Unitatea

Sfințenia

Sobornicitatea/katholicitatea

Apostolicitatea

Sfințenia Bisericii subliniază dimensiunea eshatologică, iar unitatea, sobornicitatea și

apostolicitatea sunt atribute care subliniază dimensiunea de manifestare instituțională și ne pot

indica fundamentele pe care este așezată organizarea instituțională a Bisericii Ortodoxe.

Conştiinţa că fiecare Biserică locală este Biserica deplină, este exprimată de

sobornicitate/katholicitate.

Manifestarea legăturii dintre Biserica locală și ecumenicitatea Bisericii ca expresie a

unității, este exprimat de autonomie și subsidiaritate.

Buna chivernisire a slujirii Bisericii și luarea în considerare a faptului că toată lucrarea

Bisericii are ca obiectiv lucrarea mântuitoare, este exprimată de iconomie.

Sobornicitatea Bisericii

Sobornicitatea Bisericii reflectă modul unitar de asumare a manifestării Bisericii Lui

Hristos în întreaga creaţie. Chiril şi Metodiu şi urmaşii acestora au tradus termenul grec

„katholiki” din Simbolul de Credinţă niceo-constantinopolitan, prin „sobornuiu”, acest termen

având menirea de a face legătura între katholicitate şi conciliaritate. Părintele Dumitru Stăniloae

subliniază că traducerea a fost făcută probabil şi din resentiment faţă de Biserica din Apus, dar şi

pentru că sensul de „universală” dat de această biserică termenului „katholiki” nu redă într-un mod

adecvat şi fidel sensul şi înţelesul acestuia2. Traducerea românească a adoptat şi din aceste motive

termenul slav, dar alte Biserici Ortodoxe locale de tradiţie greacă şi cele de limbă franceză şi

engleză au păstrat termenul grec.

Între teologi există o opinie destul de răspândită conform căreia „Biserica katholică”, ar

desemna Biserica ecumenică sau universală. Această concepţie îşi are rădăcinile în epoca şi în

teologia Fericitului Augustin care a dat caracterul universal eccleziologiei3. Ioan Zizioulas arată că

nici o sursă din primele trei secole nu vorbeşte despre katholicitate în sens cantitativ sau

geografic. El consideră că in principiu katholicitatea Bisericii nu poate fi legată de ecumenicitatea

acesteia. Adjectivul catholic derivă din aristotelicianul „to katholou”. Aristotel foloseşte acest

termen nu pentru a desemna cantitatea sau extinderea, ci calitatea. El desemnează prin termenul

„katholou” ceea ce există într-un mod absolut. Ceea „ce există în particular, nu este în nici un caz

o parte din ceea ce este „în general” ci reprezintă forma sa concretă4.

Sfântul Ignatie al Antiohiei (†107) foloseşte termenul de „katholic” desemnând Biserica

cea katholică drept adunarea unde este prezent Hristos, legând katholicitatea de prezenţa

euharistică şi de ortodoxia credinţei. Toate instituţiile Bisericii: comunitate locală, ierarhie,

sinodalitate ca manifestare conlucrării şi comuniunii, fac parte în mod tainic din această dublă

identitate a Bisericii deoarece ele nu au un scop în sine, eclezialitatea lor fiind probată de

capacitatea de a aduce veşnicia şi roadele ei în lume.

Uneori termenii de catolicitate, sobornicitate şi ecumenicitate sunt folosiţi pentru a

exprima conţinutul şi modul de manifestare a Bisericii, deplinătatea Bisericii, dar folosirea acestor

termeni necesită precizări de ordin ecleziologic şi canonic pentru a evita confuziile care pot duce

la distorsionări.

Articularea dintre ecumenicitate şi katholicitatea Bisericii locale este făcută de Sfântul

Ignatie arătând că Biserica locală este adevărată Biserică a lui Hristos. El vorbeşte despre Biserica

ce se găseşte într-un loc determinat arătând că ecumenicitatea bisericii se manifestă în fiecare 2 Părintele Stăniloae arată raportul dintre catoliki şi sobornuiu Dumitru STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, EIBMO, Bucureşti, 1978, p. 283. 3 Jean ZIZIOULAS, Euchqristie, l’Evêque et l’Eglise durant les trois premiers siècles, traduit du grc par Jean-Luis Palierne, Ed. Desclée de Brouwer, Paris, 1994, p. 120.4 Ioan Zizioulas face o analiză detaliată a acestei problematici în opera citată la p. 121-5.

creştin care are conştiinţa apartenenţei depline la Trupul mistic al lui Hristos. Pentru el, Biserica ce

săvârşeşte local Euharistia este Biserica lui Dumnezeu, în veşnicia, integritatea şi totalitatea

atributelor ei, Euharistia găsindu-se în centrul concepţiei lui despre Biserică. În Euharistie se

manifestă unitatea, sfinţnia, katholicitatea, apostolicitatea şi ecumenicitatea Bisericii.

Părintele Ioan N. Floca arată că din punct de vedere canonic sobornicitatea Bisericii se

manifestă prin katholicitate şi ecumenicitate5. El distinge katholicitatea de ecumenicitate şi

prezintă aceşti termeni ca exprimând împreună plenitudinea Bisericii – Trup Tainic al lui Hristos.

În acelaşi timp este evident că unitatea Bisericii nu poate fi numai spirituală, ci şi

trupească. Biserica locală este Biserica în deplinătatea ei, deoarece ea este trupul istoric al lui

Hristos, iar trupul istoric al lui Hristos este primit în Sfânta Euharistie6. Şi din acest motiv, Sfânta

Liturghie este o manifestare a Bisericii în deplinătatea ei.

Biserica nu este constituită dintr-o mulţime de credincioşi, ci din comunitatea celor

îmbrăcaţi în Hristos şi care se împărtăşesc încă din această viaţă cu Tainele Împărăţiei. Biserică

este fiecare comunitate euharistică ce are conştiinţa de Trup Tainic al lui Hristos şi confirmă

ortodoxia învăţăturii de credinţă în euharistie. În cadrul euharistiei se manifestă şi se confirmă în

acelaşi timp şi misiunea de veghere şi de păstorire a episcopului.

În cadrul Bisericii Ortodoxe s-au dezvoltat mai multe curente care doresc să clarifice

raportul dintre Biserica locală şi ecumenicitatea Bisericii. Nicolae Afanasieff, părintele

ecleziologiei euharistice, a insistat asupra Bisericii locale ca Biserică katholică, dar subliniind

importanţa Bisericii locale el a ajuns să vorbească despre independenţa acesteia şi despre

manifestarea Bisericii katholice prin receptarea vieţii Bisericii locale7. Zizioulas, a corectat

ecleziologia lui Atanasief, arătând că eclezialitatea actului euharistic se manifestă prin comuniune.

Euharistia este o manifestarea deplină a Bisericii lui Hristos atâta vreme cât există garanţia

comuniunii cu întreg trupul lui Hristos trăitor în „oecumene” şi în slava lui Dumnezeu. Părintele

Dumitru Stăniloae vorbeşte despre o sobornicitate deschisă a Bisericii8, asumând katholicitatea în

dimensiunea eschatologică, eliberată de clişee care intervin aproape chirurgical pentru a identifica

Taina Bisericii.

5 Ioan N. FLOCA, „Sobornicitatea (sinodalotatea sau catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii.  Poziţii critice”, în Ortodoxia, nr. 3, an 1982, p. 408-14.6 SF. IGNATIE AL ANTIOHIEI, Către Smirneni, 7,1, cf. Jean ZIZIOULAS, Euchqristie…, p. 127.7 Nicolae AFANASIEV, „L’Eglise orthodoxe dans le Christ” , în La Pensée orthodoxe, nr 2, an 1968, p. 1-38. Cf. Nicolae AFANASIEV „L’Eglise qui préside dans l’amour,” în Nicolae Afanasieff et ali. (eds), La Primauté de Pierre dans l’Eglise orthodoxe, Ed. Delchaux et Niestlé, Neuchâtel/Paris, 1960, p. 57-110.8 Dumitru STĂNILOAE, „Sobornicitate deschisă”, în Ortodoxia, nr. 23, an 1971, p. 165-80. Cf. Dumitru STĂNILOAE, „Biserica universală şi sobornicească”, în Ortodoxia, nr. 18, an 1966, p. 169 și Dumitru STĂNILOAE, „Teologia euharistică”, în Ortodoxia, nr. 21, an 1969, p. 361.

Niciuna dintre concepțiile amintite nu poate avea pretenţia de a exprima deplin Taina

Bisericii în katholicitatea şi ecumenicitatea ei şi credem că nici nu putem spera ca una dintre

acestea, o alta sau toate împreună să exprime în mod absolut ceea ce nu poate fi încăput deplin în

de mintea omenească.

În acest principiu fundamental al sobornicității își găsesc punctul de plecare principiul

ierarhic-sinodal, și principiul organic

a. Principiul ierarhic-sinodal

Am văzut că biserica se manifestă în katholicitatea şi ecumenicitatea sa cu deosebire în

Sfânta Liturghie. Trebuie să precizăm însă că unitatea şi ecumenicitatea Biericii nu este numai de

natură euharistică. Ea devine şi ierarhică prin raportul episcopului şi prin el a clerului cu Biserica

locală ca şi comunitate euharistică. După Sf. Ignatie, Biserica filadelfienilor îşi manifestă unitatea

atunci când este împreună cu episcopul, cu preoţii şi diaconii care îl înconjoară9. Acelaşi Sfânt

Ignatie arată că este imposibil să calificăm o comunitate Biserică dacă nu are în mijlocul ei

presbiteriumul adică episcopul, preoţii şi diaconii. Unitatea Bisericii în jurul episcopului nu este

un aspect ce ţine de voinţa umană, ci este voia lui Dumnezeu. Biserica în ecumenicitatea ei este

Biserică pentru că îl are cap pe Hristos şi prin analogie, Biserica locală este katholicească în cadrul

ecumenicităţii pentru că îl are în fruntea ei pe episcop care dă slujirii şi în principal slujirii

euharistice caracterul de Taină a comuniuni ecleziale.

Comuniunea ierarhică, comuniune în Hristos

Unitatea Bisericii în ecumenicitatea ei este realizată şi ca o unitate prin episcop iar locul

crestinului în Biserica răspândită în Univers este determinat de locul pe care episcopul îl

recunoaşte persoanei respective în Biserica locală. Doar în funcţie de modul în care persoana este

primită în comuniunea bisericii locale, ea poate fi primită într-o altă Biserică locală. Canonul 12

Apostolic10 precizează că acel laic sau cleric care este afurisit, dacă se duce în altă Eparhie şi acolo

e primit fără scrisori de recomandare, să se afurisească cel ce l-a primit, iar canonul 13 Apostolic 11

cere ca în acest caz afurisitului să i se prelungească afurisirea. Cel ce a fost excomunicat de

9 Ignatie face această precizare în preambulul scrisorii către Filadelfieni.10 Canonul 12 Apostolic: „ Dacă vreun cleric sau laic afurisit, sau (încă) neprimit (în comuniune), mergând în altă cetate ar fi primit fără scrisori de recomandare (încredinţare), să se afurisească şi cel care l-a primit, şi cel primit.” Textul acestui canon are corespondenţe în canoanle 32 și 33 Ap.; 11 și 13 Se IV; 17 Se VI; 6, 7, 8 și 11 Ant.; 41 și 42 Laod.; 9 Sard.; 23 și 106 Cartag. Cf. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Ed. Deisis, Sibiu 2005, p. 15.11 Textul canonului 13 Apostolic continuă sentinţa canonului anterior astfel: „Iar dacă (cineva) ar fi afurisit, aceluia să i se prelungească afurisirea, ca unuia care a minţit şi a amăgit Biserica lui Dumnezeu.” şi are conespondenţe în canoanele 33 Ap şi 17 Se VI. Cf. Vezi Ioan Floca, Canoanele Bisericii, p. 16.

episcopul său nu poate fi primit de alt episcop, până când nu i se ridică pedeapsa de către cei în

drept (episcopul sau Sinodul)12.

În teologia canonică ortodoxă nu poate fi vorba de un principiu ierarhic ce ar structura într-

un mod piramidal organizarea şi lucrarea Bisericii, dar putem vorbi despre un principiu ierarhic ce

se manifestă în cadrul sobornicităţii Bisericii. Fiecare mădular al Bisericii se află în purtarea de

grijă a proestosului, dar această relaţie este cu dublu sens. O comunitate nu are caracter eclezial

fără episcop, dar nici episcopul nu are plenitudinea slujirii sale decât în comuniune cu poporul şi

ceilalţi episcopi, în cadrul sinodalităţii.

În sinod, episcopul nu se află în nume propriu, ci poartă cu el întreagă comunitatea ce îi

este încredinţată. Din acest motiv în Sinod se manifestă nu doar comuniunea sinodală a episcopilor

ci şi a Bisericilor păstorite de aceştia13. Episcopul este icoana prezenţei şi lucrării lui Hristos în

Biserică şi de aceea toate slujirile din biserică se exercită din încredinţarea episcopului.

Comuniunea cu episcopul şi prin el cu Biserica în ecumenicitatea ei face din lucrarea preotului sau

a credinciosului o lucrare a Bisericii acest aspect fiind marcat în fiecare Sfântă Taină de ectenia

păcii sau ectenia întreită la care este pomenit episcopul locului.

Sinodalitatea – cadrul de împlinire a comuniunii ierarhice

Sinodalitatea este cadrul în care se confirmă faptul că Bisericile locale sunt pe aceeaşi

cale14 şi că acestea se află într-un raport de interdependenţă, trăind o comuniune ce poate fi

înţeleasă ca o icoană a perihorezei treimice15, arhetipul unităţii sinodale16.

Pentru înţelegerea rolul sinodalității în viața Bisericii, un text foarte important este canonul

34 Apostolic17. Acest canon stă la baza organizării sinodale la nivel regional, dar în acelaşi timp el

arată modalitatea în care se manifestă comuniunea ierarhic-sinodală şi obiectivul acesteia. Cheia

de interpretare a canonului 34 Apostolic se descoperă în ultima parte a acestuia, prezentând ca

12 Ibidem. Cf. can. 16 și 32 Ap.; 5 Se I; 3 și 6 Ant., 13 Sard.13 Un semn al acestei constiinţe este faptul că fac parte din Sinodul unei biserici locale doar episcopii în funcţie, cei ce au încredinţat un popor spre păstorire. 14 Etimologic sinod provine de la cuvintele syn = împreună şicale. Syn+odos înseamnă deci a merge împreună pe aceeaşi cale. Ulterior, termenul sinodos a fost tradus în latină cu sinodus iar termenul grec voulas a fost tradus prin concilia. Uneori synodos a fost tradus cu concilia, aşa cum a fost cazul la traducerea canonului 19 Antiohia. Nicolae DURĂ, Le régime de la Sinodalité selon la législation canonique conciliaire oecumenique du Ier siècle, Ed. Ametist 92, București,1999, p. 108.15 Profesorul Arhim. Grigorios Papathomas arată că acest termen care defineşte modul în care este manifestată comuniunea în cadrul Sfintei Treimi poate fi folosit şi pentru a prezenta modul în care se manifestă comuniunea dintre bisericile locale. Grigorios D. PAPATHOMAS, Cours de Droit Canon, Introduction aux Sources de la Tradition canonique de l’Eglise, Institut de Théologie Orthodoxe Saint Serge, Paris, 1995, p. 235.16 Ibidem, p. 987.17 Canonul 34 Apostolic: „Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie, şi nimic şai işportant să nu facă fără încuviinţarea acestuia ; şi fiecare să facă numai cele ce privesc parohia (eparhia) sa şi satele din cuprinsul ei. Dar nici acela să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.”

grijă principală a Bisericii comuniunea cu Dumnezeu cel Treimic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în

bună înţelegere, comuniunea bisericească afirmându-se şi exprimându-se în primul rând în cadrul

comuniunii episcopal-sinodale18.

Sinodalitatea exprimă şi împreuna-lucrare a bisericilor locale, dar organizarea sinodal-

ierarhică a Bisericii nu este similară cu o organizare instituţională de federare sau confederare, ea

este un mod de manifestare a împreună-slujirii şi a coresponsabilităţii şi în cadrul sinodalităţii se

ecilibrează raportul dintre particularitate şi alteritate.

Elementul colegial-ierarhic face parte integrantă din principiul sinodal, ne putând vorbi

despre sinodalitate fără colegialitate episcopală şi nici de colegialitate episcopală care s-ar

manifesta exclusiv în afara sinodalităţii. Există o diferenţă majoră între participarea unui episcop

în cadrul unui sinod şi participarea unui episcop la o conferinţă episcopală. În cadrul unuei

conferinţe episcopale, episcopul participă în nume propriu, pe când în atunci când participă la

Sinod, participă în calitatea lui de întîistătător corpului eclezial din eparhia sa, eparhia fiind

prezentă cu el în manifestarea unităţii în sinodalitate.

Sinodalitatea – cale pentru așezarea principiilor canonice în acord cu vocaţia

pastoral-misionară a Bisericii

Sinodalitatea ca manifestare a comuniunii şi a dialogului dintre bisericile locale prin

episcopi, garanţii unităţii, este cea care poate oferi soluţii viabile şi pentru faptul că sinodalitatea

este izvor de canonicitate. Pentru a putea trăi sinodalitatea în deplinătatea ei, este nevoie să se

revină la principiul sinodal în starea lui nealterată de politica bisericească piramidală. Autocefaliile

regionale sunt cele care au vocaţia de a pune în valoare raportul echilibrat între unitate şi alteritate.

Recunoaşterea deplinei responsabilităţi bisericeşti pentru o Biserică ce dovedeşte

maturitate în conştiinţa doctrinară şi canonică, prin valorizarea continuă a principiuli autocefaliei,

este un semn de coresponsabilitate. Autocefalia este consecinţa naturală a unei maturităţi ecleziale

şi este corect ca această maturitate manifestată în mod evident, să fie recunoscută şi respectată.

Observând viaţa internă a Bisericilor autocefale putem să constatăm că prin acordarea autocefaliei

s-a încurajat sinodalitatea regională. Acordarea autocefaliei nu a avut ca şi consecinţă izolarea

bisericilor locale, ci dezvoltarea conştiinţei sinodale în cadrul intercomuniunii.

Canonul 34 apostolic, cel care este considerat cheia de boltă a organizării sinodal-ierarhice

şi a comuniunii dintre bisericile locale în cadrul Bisericii katholice, confirmă că obiectivul

organizării bisericeşti este asigurarea cadrului în care Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt poate fi slăvit în

bună înţelegere spre ziditoare mărturie.

18 Ibidem, p. 988.

Sunt cunoscute mai multe studii legate de acest canon şi în general este scos în evidenţă ca

temelie pentru organizarea sinodal-ierarhică, dar adesea este pierdut din vedere că esenţialul

acestui canon este conţinut în partea finală tocmai în nevoia ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt poate fi

slăvit în bunăînţelegere.

Putem spune că obiectivul canonului 34 apostolic nu este de a impune în mod absolut o

organizare ierarhică şi de a da o dogmă instituţională, ci de a arăta o soluţie concretă care poate

asigura coerenţa în misiune şi pacea bisericească. Pacea bisericii nu este asigurată de o organizare

ierarhică, ci de organizarea sinodal-ierarhică, cea care are ca fundament comuniunea nu

privilegiul. Mitropolitul și Patriarhul sunt în slujba unităţii şi pentru acest motiv Biserica ortodoxă

nu cunoaşte un alt primat decât cel manifestat în sinodalitate. Noţiunea de primat nu este folosită

de teologii şi canoniştii primului mileniu altfel decât pentru definirea unei responsabilităţi în slujba

comuniunii. Părintele Nicolae Dură scoate în evidenţă acest lucru citând afirmaţia Patriarhului

Fotie care vorbeşte despre „patriarhi şi mitropoliţi care în Africa sunt numiţi primaţi”19.

Biserica Ortodoxă are nevoie să revalorizeze sinodalitatea, dar nu trebuie să pierdem din

vedere acest proces nu trebuie să neglijeze etapele firești pe care viața bisericească le-a validat în

timp. În primele secole, sinodalitatea mitropolitană, regională era cea care funcționa în conștiinței

comuniunii și a coresponsabilității Bisericilor locale. Atunci când apăreau probleme care depășeau

nivelul regional, erau organizate sinoade la care erau invitați și episcopi din vecinătate. Sinodul

general a apărut ca o oportunitate în contextul organizării politice a Imperiului Roman. Biserica nu

a avut ea însăși ideea organizării unor astfel de sinoade deoarece complexitatea unui astfel de

demers o depășea pur și simplu, dar atunci când contextul și condițiile lumești puse la dispoziția

ei făceau posibilă manifestarea sinodalității la nivel general, Biserica a folosit această oportunitate

și prin asumarea sinoadelor generale în consensul Bisericii de pretutindeni, Bisericii i-au fost

dăruite Sinoade ecumenice, cu un impact de neprețuit. Cu toate acestea, Instituția Sinodului

ecumenic nu este indispensabilă vieții Bisericii. Ea este o formă de suscitare a consensului, care

face mai ușoară receptarea unor elemente de ordin doctrinar sau canonic. Din acest motiv

analizând modul de organzare și de desfășurare a lucrărilor Sinoadelor generale receptate apoi ca

ecumenice, constatăm că preocuparea lor nu a fost să decidă asupra unor proiecte de politică

bisericească, să organizeze distribuția puterii, ci să găsească cele mai potrivite căi pentru ca

situațiile deja validate ca fiind canonice, prin consensul tacit exprimat, să fie generalizate în pace

și bună-înțelegere.

19 Nicolae Dură insistă asupra faptului că primatul în Biserica răsăritului era doar un primat de funcţie, mitropolitan sau patriarhal (Le régime…, p. 179).

Considerăm că Biserica se află într-o perioadă în care se impune revalorizarea sinodalității

în dimensiunea ei trans-națională. Acest lucru nu poate fi făcut însă decât prin depășirea orgoliilor

naționale și manifestarea coresponsabilității regionale atunci când aceasta se impune. Ar fi

deosebit de util ca atunci când o Biserică autocefală de confruntă cu probleme pastoral-misionare

specifice unei regiuni transfrontaliere, la lucrările Sfântului Sinod al Bisericii respective să fie

invitați și episcopii Bisericii autocefale vecine, care prin proiximitatea lor se confruntă cu

proobleme similare. Astfel s-ar putea ajunge pe de-o parte la soluții pastoral-misionare și

bisericești eliberate de fantoma egoismului naționalist, iar pe de altă parte, episcopii invitați ar

putea da o mărturie vie în propriul Sinod despre viața bisericească din vecinătate. Și nu în ultimul

rând, prin reactivarea unei astfel de practici, validate timp de secole în Biserică, s-ar crea

premizele unei reactivări a instituțiilor de manifestare permanentă a intercomuniunii dintre

bisericile autocefale.

În ziua de azi este posibil ca în câteva ore să se ajungă dintr-o parte în alta a lumii şi

trebuie să recunoaştem că azi este mult mai simplu să se participe la o reuniune sinodală în orice

parte a lumii decât era în secolul al IV-lea pentru manifestarea sinodalităţii la nivel provincial

mitropolitan. Este important pentru Biserică să aibă curajul de a redescoperi mijloace canonice

care să asigure manifestarea deplinei comuniuni sinodale punând astfel principiile de organizare

bisericească în acord cu vocaţia pastoral-misionară, pentru ca „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt să fie

slăvit în bunăînţelegere spre ziditoare mărturie.”

b. Principiul organic

În Biserică există o coresponsabilitate a întregului corp ecclezial, episcopi, clerici şi laici

exprimată din punct de vedere canonic drept principiu organic, Biserica fiind Trupul lui Hristos şi

în El fiecare mădular şi fiecare organism eclezial trebuie să de regăsească în cadrul comuniunii

coresponsabile.

Armonia comuniunii ecleziale se manifestă în sinoadele episcopale, dar şi în organisme

care nu sunt constituite exclusiv din episcopi precum şi în coresponsabilitatea oreganismelor

episcopale şi a celor mixte.

În cadrul acestei corespnsabilităţi nu poate exista o confuzie între competenţe. Participarea

clericilor şi laicilor alături de episcopi la luarea deciziilor majore care privesc Biserica este o

manifestare a principiului organic, dar în niciun caz nu trebuie înţeleasă această conlucrare ca o

democratie de tip parlamentar.

Părintele Liviu Stan, cel care a reaşezat la loc de cinste împreună-lucrarea episcopilor,

clerului şi a credincioşilor în Biserică spunea: „orice corporaţie sau sinod mixt pe lângă episcop

sau pe lângă episcopat trebuie considerat ca un for consultativ” şi tot el afirmă: „Episcopatul

rămâne autoritatea supremă în Biserică, sinodul mixt nu-şi trece asupra sa această autoritate, ci

rămâne principalul for consultativ”20. Acelaşi canonist afirmă: „nu se poate tolera egalitatea de

voturi dintre episcopi şi alţi reprezentanţi laici, deoarece am ajunge la anticanonica aberaţie, ca o

adunare compusă din episcopi şi laici în care laicii ar fi majoritate, episcopii să fie constrânşi să

execute unele hotărâri împotriva voinţei lor canonice şi astfel caracterul episcopal al organizaţiei

bisericeşti ar fi desfiinţat.”21. În Biserică „fiecare parte trebuie să fie la locul ei, observându-şi

rostul şi atribuţiunile şi neîncercând vreo arogare de atribuţii străine, căci aceasta ar produce

tulburare şi dezechilibru care nu zideşte Biserica, ci o poate nărui.”22.

În acelaşi timp această responsabilitate episcopală nu poate fi absolutizată, deoarece

episcopul nu poate să nu ţină cont în luarea deciziilor sale de realitatea şi nevoile comunităţii în

fruntea căreia se află. De aceea puterea episcopului nu este absolută şi separată de poporul pe care

îl păstoreşte şi nici de cea a episcopilor din vecinătatea organizată în cadrul sistemelor

mitropolitan sau patriarhal, deoarece nu este o autoritate dobândită în nume propriu şi pentru o

flosire discreţionlală ci este autoritatea Bisericii Trup al lui Hristos în care fiecare este mădular în

parte. Această echilibrare între autoritatea episcopului locului şi coresponsabilitatea organică a

Bisericii este realizată în cadrul autonomiei sau subsidiarităţii.

c. Principiul autonomiei și subsidiarității

Principiul autonomiei și subsidiarităţii este cel care asigură buna colaborare între Bisericile

locale în cadrul comuniunii ecleziale ecumenice. Acest principiu porneşte de la distincţia care

trebuie să fie făcută între Biserică, comuniune eshatologică prezentă la nivel local şi sistemele de

organizare bisericească.

Eparhia este expresia Bisericii locale, Mitropolia şi Patriarhia, sunt sisteme de organizare

bisericească ce au ca scop asigurarea bunei înţelegeri, unităţii şi comuniunii între bisericile locale.

Conform acestui principiu, Biserica locală este investită cu autoritatea Bisericii întregi

beneficiind de o autonomie internă și externă, dar nu poate fi vorba de o independență a acesteia în

raport cu celelalte, ci despre o deplină autonomie asumată ca și coresponsabilitate.

În Biserică noţiunea de jurisdicţie se manifestă prin excelenţă la nivel local. Capul Bisericii

este Hristos, toate celelalte mădulare fiind în comuniune. Episcopul este icoana lui Hristos în

Biserică și el este responsabil pentru întreaga viață a Bisericii locale.

20 Ibidem, p. 200.21 Ibidem, p. 130.22 Liviu STAN, „Importanţa mirenilor în Biserică şi participarea lor la exercitarea puterii bisericeşti” , în Revista Teologică, nr. 3, an 1938, p.119.

Subsidiaritatea exprimă concepția conform cărei toate aspectele de ordin pastoral misionar

şi bisericesc își găsesc rezolvarea în primul rând la nivel eparhial. În cazul în care la nivel local nu

sunt rezolvate în mod corect anumite aspecte ale vieţii bisericeşti autoritatea sinodal-ierarhică este

competentă să intervină. Intervenția autorității canonice sinodale nu este o intervenţie de

impunere autoritară ci una de manifestare a coresponsabilitățiii23.

Subsidiaritatea se manifestă și în cadrul relațiilor dintre Biserică și Stat.

În principiul autonomiei și subsidiarității îşi găsesc sursa principiul autocefaliei –

recunoașterea deplinătatea maturității bisericești a unei Biserici regionale, principiul teritorial –

care dă formă organizării bisericești prin identificarea teritoriului ca element de stabilitate,

principiul autonomiei interne – care subliniază deplina responsabilitate a Bisericii locale,

principiul autonomiei externe – care subliniază autonomia de manifestare a Bisericii în societate,

şi principiul nomocanonic – care face legătura între administrarea internă a Bisericii după norme

canonice și raportarea Bisericii la societate prin respectarea legislației țării în care Biserica se

manifestă.

d. Principiul autocefaliei

Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia o unitate bisericească

ierarhic, sinodal şi teritorial determinată este de sine stătătoare, într-o deplină autonomie de

organizare şi funcţionare, păstrând şi cultivând unitatea dogmatică, cultică şi canonică cu celelalte

Biserici ortodoxe autocefale. Biserica autocefală se organizează şi funcţionează după un statut

propriu, elaborat fără amestec din exterior. Întâistătătorul Bisericii autocefale este ales după

modalitatea stabilită de Biserica respectivă și este investit în acel oficiu de episcopii acelei Biserici

constituiți în Sinod. Nicio autoritate nu este competentă pentru a interveni în organizarea şi

funcţionarea Bisericii autocefale, dar aceasta nu înseamnă că o biserică autocefală este

independentă. Autocefalia se manifestă în cadrul interdependenței sturcturată de

coresponsabilitatea ierarhic-sinodală a întregii Biserici. Din acest motiv aspectele delicate de ordin

doctrinar, canonic sau liturgic care pot să apară în cadrul unei Biserici autocefale în lipsa unei

rezolvări convenabile la nivel autocefal, pot să fie rezolvate în cadrul sinodalităţii panortodoxe.

e. Principiul autonomiei interne

În cadrul Bisericii autocefale, Bisericile locale, eparhiile, se conduc de sine, prin organe

proprii, fiind totuşi supuse supraveghierii, controlului şi îndrumării, din partea autorităţilor

ierarhic-sinodale de nivel superior.

23 Grigorios PAPATHOMAS, Cours de Droit Canon, Glossaire, Ed. Saint Serge, Paris, 2001.

Autonomia funcţionează în cadrul autocefaliei, dar ea poate fi organizată cu sinod distinct

în comuniune cu cel al Bisericii autocefale și atunci vorbim nu de eparhii, ci de Biserici autonome.

O Biserică autonomă se conduce după statute proprii, dar aceste Statute trebuie să fie aprobate de

către Biserica Autocefală din care face parte. O Biserică autonomă îşi alege Întâistătătorul după

prevederile propriului statut, dar acesta intră în funcţie numai după confirmarea lui de către

Sinodul Bisericii autocefale din care face parte.

f. Principiul teritorial

Organizarea Bisericii locale şi manifestarea comuniunii între bisericile locale sunt o

manifestare a Bisericii Trup al lui Hristos. Organizarea teritorială este un criteriu important pentru

organizarea instituţională deoarece teritoriul oferă un criteriu de stabilitate necesar pentru a defini

şi a organiza relaţiile şi raporturile între comunităţile locale. În acelaşi timp trebuie să observăm că

noţiunea de teritoriu este utilizată de canoane în legătură cu relaţiile personale şi comunitare.

Toate canoanele care vorbesc de organizarea teritorială au ca preocupare să asigure un cadru de

comuniune în eparhii şi intercomuniune la nivel supraeparhial. Responsabilităţile ecleziale sunt

repartizate pe criterii de teritorialitate, dar această abordare nu are ca obiectiv teritoriul în sens

strict al termenului, ci locul în care poporul îşi trăieşte legătura cu Hristos. Astfel teritoriul nu are

scop în sine ci este un mijloc şi un cadru în care se realizează misiunea bisericii.

În primele două secole Biserica şi-a dezvoltat organizarea pornind de la modul în care

Apostolii au condus comunităţile, fără a putea vorbi însă de o organizare instituţională structurată

şi uniformizată pe bază de principii de genul celor pe care noi le evocăm azi. În acea perioadă nu

se putea vorbi de episcopat monarhic generalizat, ci de episcopat care se manifestă în unitate.

Sursele menţionează unitatea episcopatului Bisericii locale fără a generaliza unicitatea lui.

În cursul evoluţiei organizării bisericeşti s-a dezvoltat o practică ce a revelat un caracter de

principiu după care fiecare cetate are propriul episcop, dar aceasta nu avea un caracter absolut.

Unitatea episcopatului nu însemna neapărat un singur episcop într-o dioceză.

Sursele vorbesc despre faptul că la Roma de exemplu, într-un prim timp ar fi existat mai

mulţi episcopi în cadrul unui episcopat prezidat de un protos. Roma era o cetate imensă pentru

acea epocă unde erau comunităţi de cartier, comunităţi de emigranţi cu episcopi-prezbiteri proprii.

Sf. Ignatie al Antiohiei se adresează Bisericii Romei şi episcopului de acolo ca cel ce prezidează

comuniunea. Această adresare este socotită de către unii ecleziologi și canoniști romano-catolici

ca fiind un semn că la Roma ar fi slujit în comuniune mai mulţi episcopi-prezbiteri. Scrisoarea lui

Clement adresată Corintenilor le reproşează acestora depunerea a doi episcopi. Sfântul Ieronim

vorbeşte despre unitatea episcopatului Alexandriei şi desemnarea prin aclamare a celui ce

prezidează.

În canonul 8 al primului Sinod Ecumenic24 se face referinţă la unicitatea episcopului într-o

cetate, dar acest canon afirmă ceea ce pare a fi deja clar în conştiinţa canonică a Bisericii,

afirmaţia nefiind făcută pentru a instaura un principiu, ci pentru a rezolva o problemă pastorală

specifică, a reintegrării episcopilor catari în Biserică. În acelaşi timp nu putem să nu observăm că

în acelaşi canon se vorbeşte despre horepiscop, şi deci într-o episcopie existau şi în acel moment

mai mulţi episcopi care îşi exercitau misiunea în unitatea episcopatului bisericii locale.

Putem observa astfel că teritorialitatea nu a fost singurul şi unicul criteriu pentru

organiuzarea comuniunii sinodale. Acolo unde exista o organizare seculară cu puternice

componente etnice, Biserica nu a ezitat să dea acestei realităţi cea mai adecvată organizare din

punct de vedere al misiunii. Chiar dacă era unanim acceptat că apartenenţa etnică nu poate fi un

criteriu de separare în Biserică, în textele primelor secole găsim referiri la modalităţi de organizare

bisericească legată de criteriul etnic. Canonul 34 Apostolic, elaborat înainte de organizarea

Imperiului Roman în provincii, introduce drept criteriu de organizare a misiunii criteriul etnic. În

literatura canonică a primelor secole găsim noţiunea de sinoade naţionale, fără să putem atribui

noţiunii de naţional un sens absolut identic cu cel folosit azi. Fericitul Augustin vorbeşte despre

sinoade generale, naţionale şi provinciale, afirmând că „sinoadele naţionale sunt cele care reunesc

arhiepiscopii şi episcopii unui regat sau ai unei naţiuni, prezidat de un primat sau de un patriarh”.

La Sinodul de la Nicea din 325 este prezent Teofil episcopul goţilor şi Ulfila cunoscut pentru

misiunea sa printre vizigoţii migranţi.

În Spania sunt menţionate Sinoadele naţionale ale vizigoţilor şi acelaşi tip de sinoade este

întâlnit şi la Gali. Yves Congar afirmă: „Convertirea francilor şi vizigoţilor la credinţa creştină ca

urmare a convertirii conducătorilor lor a dat naştere la Biserici naţionale sau etnice (secolele VI –

VII). Regimul vizigoţilor din Spania este reprezentativ, cu sinoadele naţionale care reglau în mod

24 Canonul 8 Sinodul I Ecumenic: „În privinţa celor ce s-au numit pe sine cândva catari (curaţi), iar acum (se reîntorc) vin la sobornicirca şi apostoleasca Biserică, i s-a părut sfântului şi marelui sinod ca punându-se mâinile asupra lor, să rămână astfel în cler. Dar înainte de toate se cuvine ca ei să mărturisească în scris că vor primi (se vor uni, vor fi de acord) şi vor urma dogmele bisericii soborniceşti şi apostolice, anume că vor avea comuniune (împărtăşire) şi cu cei căsătoriţi a doua oară, şi cu cei care au căzut în vremea prigoanei (persecuţiei), cu privire la care s-a rânduit timpul (de pocăinţă) şi s-a hotărât sorocul (termenul de iertare), - aşa încât aceştia (catarii) să urmeze întru toate dogmele Bisericii soborniceşti. Prin urmare, aceştia toţi, fie (că sunt) în sate, fie (că sunt) în oraşe, numai singuri cei care s-ar găsi hirotoniţi, (adică) cei ce se găsesc în cler, să rămână în acelaşi chip (în acelaşi cin, în aceeaşi stare). Iar dacă acolo unde (există) episcop sau presbiter al Bisericii soborniceşti se reîntorc (revin) oarecari (dintre clericii catari), este învederat că episcopul Bisericii va avea vrednicia de episcop, iar acela ce se numeşte episcop la aşa-zişii catari va avea vrednicia de presbiter; afară numai dacă nu cumva i s-ar părea episcopului (potrivit) să-l împărtăşească pe acesta la cinstea numelui. Iar dacă lui nu i-ar plăcea acest lucru, (atunci) pentru ca totuşi să se vadă că el este în cler, să i se găsească un loc, fie de horepiscop, fie de presbiter, ca să nu fie doi episcopi într-o cetate.”

autonom şi fără intervenţie romană viaţa bisericii naţionale”. Yves Congar este de părere că în

Occident sinoadele naţionale nu mai sunt de actualitate începând cu secolele VIII – IX.

Este evident că Biserica a reţinut ca principiu general de organizare principiul teritorial şi

că în condiţii normale s-a ajuns la organizarea bisericească în jurul unui episcop, dar Biserica nu a

ezitat să dea un răspuns corespunzător situaţiilor specifice unui loc şi unui timp. Este intersant de

observast în acest sens situaţia prezentată de canonul 39 Trulan25 relativ la prezervarea

contiunităţii unei biserici autocefale chiar dacă teritoriul său canonic a fost ocupat şi episcopul

împreună cu o parte din popor au fost nevoiţi să se exileze.

Putem observa că principiile de organizare bisericească nu au fost percepute de Biserică

drept adevăruri de credință, ele au fost subordonate fără nici o ezitare lucrării pastoral-misionare,

biserica fiind capabilă să găsească soluţii adecvate în conformitate cu ceea ce noi numim

conștiință doctrinară și conştiinţă canonică.

Astfel putem spune că organizarea teritorială a fost şi este în serviciu misiunii Bisericii dar

misiunea bisericii nu poate fi subordonată în mod absolut organizării teritoriale. Chiar dacă putem

constata o diversitate de mijloace puse la dispoziţia organizării bisericeşti, nu putem pierde din

vedere că orice formă de organizare bisericească este şi trebuie să fie subordonată slujirii pastoral-

misionare şi este determinată în cadrul sinodalităţii în conformitate cu conştiinţa doctrinară şi

canonică a Bisericii.

Teritorialitatea a ajuns să fie un principiu ce stă la baza organizării bisericeşti clasice,

pentru situaţii tipice. În acelaşi timp, pentru situaţiile excepţionale, Biserica are capacitatea de a se

înzestra cu oficii şi structuri canonice adecvate. Într-o astfel de situatie se găsesc structurile de

organizare bisericească extrateritorială.

Problema organizării bisericeşti din teritoriile ce nu fac parte din organizarea bisericilor

autocefale teritoriale a făcut să curgă multă cerneală. Este evident însă că mişcările de populaţii

cauzate de diferite probleme survenite în timp şi evoluţiile geopolitice trebuie să provoace o

reacţie adecvată din partea Bisericii şi o prezentare a unor soluţii de organizare ce trebuie să fie în

25 Canonul 39 Sinodul VI Ecumenic: „De vreme ce din pricina năvălirilor (împresurărilor) barbarej fratele şi împreună slujitorul nostru Ioan, înaintestătătorul (episcopul) ostrovului (insulei) ciprienilor, ca să se slobozească (elibereze) de rebia păgână şi pentru a se supune în chip cinstit sceptrelor preacreştinescului stat (stăpânirii preacreştineşti) – prin purtarea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu – şi osteneala iubitorului de Hristos şi binecredinciosului nostru împărat s-a mutat (a emigrat) împreună cu poporul său din numitul ostrov în eparhia (mitropolia) de Helespont – socotim (hotărâm) ca să se păzească fără înnoiri întâietăţile date (privilegiile conferite) scaunului mai înainte numitului bărbat de către sinodul de Dumnezeu purtătorilor părinţi adunaţi mai demult la Efes; ca noul Iustinianopol să aibă dreptul Constantinopolului, şi că preaiubitorul de Dumnezeu episcop, aşezat în acea (cetate), să fie înainte-stătător tuturor celor din eparhia (mitropolia) helespontinenilor, şi după vechea datină să se hirotonească de către propriii săi episcopi. Dar fiindcă şi de Dumnezeu purtătorii noştri părinţi au judecat (stabilit) să se păstreze obiceiurile cele din fiecare Biserică, şi episcopul cetăţii cizicienilor, spunându-se înaintestătătorului pomenitului Iustinianopol, asemenea tuturor celorlalţi episcopi, de sub numitul de Dumnezeu iubitorul înaintestătătorul (episcopul) Ioan, de către care dacă cere trebuinţa, să se hirotonească şi episcopul cetăţii acesteia a cizicienilor.”

conformitate cu conştiinţa canonică a Bisericii. Aceste soluţii nu pot fi evidenţiate decât în cadrul

sinodalităţii unde Bisericile locale îşi manifestă comuniunea.

Manifestarea grijii pastorale a Bisericilor autocefale pentru organizarea vieţii religioase a

comunităţilor de migranţi care se găsesc în afara jurisdicţiilor teritoriale este un lucru firesc ce

trebuie însă să fie la temelia unei soluţii canonice de lungă durată. Nu numai Biserica Ortodoxă se

confruntă cu dificultăţi specifice epocii noastre în care mobilitatea şi dinamismul profesional fac

să avem persoane care nu se mai simt legate de un teritoriu, ci de o apartenenţă la o comunitate.

Biserica catolică se confruntă cu o problemă similară: La Cairo sunt șase episcopi catolici de rit

diferit care au în grijă comunităţi diferite. La New-York, biserica catolică are cinci episcopi

diocezani şi opt episcopi auxiliari care se manifestă în coresponsabilitate. În contextul complex

din zilele noastre, sinodalitatea și corecta ei înțelegere poate și trebuie să aducă soluțiile adecvate,

punând în lumină mijloace canonice care să țină cont de dimensiunea pastoral-misionară specifică

timpului în care trăim.

g. Principiul autonomiei externe

Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia Biserica este autonomă

sau de sine stătătoare faţă de orice altă organizaţie din afara ei.

În societăţile democratice, Statul deşi este suveran, respectă autonomia cultelor,

rezervându-şi doar rolul de a veghea la respectarea legalităţii şi a ordinii publice.

În baza aceluiaşi principiu şi Biserica se abţine să intervină în viaţa politică fără a fi însă

indiferentă faţă de mersul societăţii. Biserica poate să-şi manifeste dezacordul faţă de anumite

aspecte din societate care pun în pericol ordinea publică şi bunele moravuri, dar fără a recurge la

acte de putere lumească.

Astfel autonomia externă a Bisericii trebuie să fie înțeleasă ca manifestându-se în cadrul

legalității. În general autonomia bisericii este garantată de legislația de Stat. Chiar și în sistemele

legislative care prevăd existența unor Biserici de Stat, deși Statul se consideră competent pentru a

legifera în domeniul vieții bisericești această legiferare se face cu respectul caracterului propriu al

cultelor26.

h. Principiul iconomiei

Prin iconomie, Biserica ţine cont de condiţiile concrete în care fiecare persoană sau

comunitate îşi lucrează mântuirea, putând interpreta elementele Tradiţiei canonice cu acrivie sau

cu pogorământ. Capacitatea Bisericii de a aplica iconomia și de a statornici rânduiala prin acrivie,

26 Vezi Patriciu VLAICU, Locul și rolul recunoscut Bisericilor în țările Uniunii Europene, Ed Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1998.

subliniază caracterul eshatologic al Bisericii. Astfel toate activităţile şi slujirile din Biserică sunt

subordonate comuniunii cu şi în Hristos. Toate actel de organizare, toate activităţile de ordin

administrativ, cultural sau economic trebuie să aibă în vedere perspectiva mântuitoare și lucrarea

pastoral-misionară. Iconomia nu relativizează tradiția canonică, ci subliniază perspectiva

eshatologică. Pogorământul şi acrivia nu înseamnă incoerenţă, ci luare în considerare a persoanei

umane.

Iconomia este cea care subliniază și capacitatea Bisericii de a se înzestra cu noi oficii

bisericeşti, de a concepe noi structuri de organizarea bisericească, abordând cu serenitate

încercările la care trebuie să facă faţă, fiind capabilă să identifice noi soluţii compatibile cu

exigenţele doctrinare şi cu Tradiţia canonică.

Anumite instituții canonice au apărut în Biserică prin conștiința iconomiei ca și factor de

dinamism instituțional. În același timp, nu putem spune că aceste instituții apărute datorită unor

noi nevoi ale Bisericii și datorită unor circumstanțe canonice, istorice și socio-politice specifice ar

nu ar avea o deplină autoritate canonică. Iconomia nu relativizează conștiința canonică, ci

dimpotrivă, ea este o trăire a conștiinței cannonice în circumstanțe specifice, pentru ca lucrarea

mântuitoare a bisericii să fie continuu lucrătoare.

Din acest punct de vedere întreagă lucrarea Bisericii este subordonată obiectivului pastoral-

misionar. Dacă textele ce constituie Tradiţia canonică sunt aplicate în litera lor, fără a ţine cont de

conștiința canonică aflată la originea lor și de situaţiile concrete în care Biserica se găseşte la un

moment dat, precum şi de particularităţile în care fiecare persoană îşi lucrează mântuirea, atunci

Biserica rămâne la aspectele formale ale Legământului celui vechi şi se dovedeşte incapabilă de a

trăi plinirea legii.

Aşa cum am putut vedea în cele expuse anterior, Biserica se consideră competentă să îşi

dezvolte organizarea canonică astfel încât să asigure cadrul necesar misiunii şi în acelaşi timp să

asigur exprimarea ortodoxiei în ortopraxie. Principiile de organizare bisericească nu sunt aplicate

în abstract şi nu au valoare prin ele însele. Misiunea şi manifestarea unităţii Bisericii sunt criteriile

care determină toate mijloacele pe care Biserica le foloseşte.

i. Principiile canonice în organizarea Biserici Ortodoxe Române

În Biserica Ortodoxă Română, putem distinge ca norme fundamentală Statutul de

organizarea şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române şi ca norme speciale de aplicare

Regulamentele bisericeşti şi decizile organismelor bisericeşti investite cu autoritate normativă.

Statutul actual prezintă fundamentele organizării şi funcţionării Bisericii Ortodoxe

Române și anume raportarea la Tradiţia canonică şi la comuniunea panortodoxă, circumscripţia de

activitate teritorială şi personală, preponderenţa dimensiunii pastoral-misonare, modul de

repartizare a slujirii bisericeşti în cadrul oficiilor bisericeşti.

Încă din primul articol noul statut dă un semn de coerenţă ecleziologică. Dacă în vechiul

Statut Biserica Ortodoxă Română era prezentată ca instituţia ce „cuprinde pe credincioşii de

religie creştină ortodoxă din România şi diaspora ortodoxă română”27, primul articol al Statutului

actual subliniază identitatea Bisericii ca fiind: „comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici, monahi şi

mireni, constituiţi canonic în parohii şi mânăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în

interiorul şi în afara graniţelor României, care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl,

Fiul şi Duhul Sfânt, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi participă la viaţa Bisericii

prin aceleaşi Sfinte Taine, slujbe liturgice şi rânduieli canonice”28.

Diferenţa între cele două formulări este capitală. Dacă în prima, exprimarea este de tip

asociativ, arătând că Biserica îi cuprinde pe credincioşi, fără să definească ceea ce este Biserica în

manifestarea ei, formularea actuală subliniază caracterul comunional al Bisericii.

Articolul 6 este cel care arată mai departe diferenţa de perspectivă. Dacă o asociaţie este

constituită din persoane Biserica este constituită din comunităţi care se reunesc în numele lui

Hristos şi Il au drept Cap. Biserica este comunitatea celor ce se împărtăţesc cu Hristos, ea find

organizată în această lume ţinând cont de particularităţile societăţii.

Biserica locală este cadrul comunional în care se manifestă viaţa în Hristos, articulându-se

în acelaşi timp apartenenţa la întreaga Biserică, prin episcop, membru al Sinodului. Eparhia este

Biserica locală prin excelenţă29, Patriarhia şi Mitropolia sunt sisteme de organizare bisericească ce

asigură comuniunea bisericească la nivel supralocal. Pe parcursul istoriei, sensul de Biserică locală

a fost transferat de la Eparhie spre Biserica autocefală. Transferul de sens este de înţeles în

contextul creşterii în importanţă a rolului bisericilor autocefale, dar trebuie să înţelegem că o

reaxare a organizării bisericeşti pe perincipiile ecleziologice ţine cont de nevoia unui raport

echilibrat între categoriile canonice: Biserica locală şi sistemul de organizare bisericească.

Statutul Bisericii Ortodoxe Române pune în valoare această realitate precizând că „Biserica

Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie, cu titulatura Patriarhia Română. Patriarhia

Română cuprinde eparhii (Arhiepiscopii şi Episcopii) grupate în Mitropolii, precum şi alte unităţi

în interiorul sau în afara graniţelor României”30. Astfel în acest articol este clarificată dinstincţia

între Biserica locală (Episcopia sau Arhiepiscopia) şi sistemul de organizare bisericească ce

27 Articolul 1 din Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, EIBMO, Bucureşti, 2005.28 Articolul 1 din Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române, EIBMO, Bucureşti 2007.29 Jean ZIZIOULAS, L’Etre Ecclesial, Labor et Fides, Genève, 1981, p. 192.30 Articolul 6 din Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, EIBMO, Bucureşti, 2005.

grupează bisericile locale în vederea unei coordonări a comuniunii ecleziale (Mitropolia și

Patriarhia).

Articol 1 precizează că eparhiile sunt în interiorul şi în afara graniţelor ţării. Această

precizare introduce raportarea la teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Române. Vechiul Statut

de organizare folosea în primul articol expresia „din România şi diaspora ortodoxă română”31.

Având în vedere contextul socio-cultural actual, termenul „diaspora” nu exprimă suficient de fidel

realitatea trăită de comunităţile respective. Criteriul Teritorial este un criteriu fundamental pentru

organizarea bisericească, dar viaţa ne pune în faţa unor situaţii ce aşteaptă o rezolvare în

conformitate cu Tradiţia canonică a Bisericii.

Fiecare biserică locală este caracterizată prin criterii de stabilitate care sunt date de

teritoriu, popor şi organizare. Bisericile autocefale au competenţa organizării şi coordonării

întregii vieţi ecleziale în cadrele teritoriale respective. Astfel Biserica Ortodoxă Română este în

fapt Biserica Ortodoxă din România, aşa cum Biserica Ortodoxă Bulgară este biserica Ortodoxă

din Bulgaria, etc. Având în vedere că în cadrul Tradiţiei canonice a Bisericii Ortodoxe jurisdicţia

este în principiu jurisdicţie teritorială, nu s-au dezvoltat criterii canonice de extrateritorialitate.

Abia la începutul secolului XX, odată cu apariţia fluxurilor de emigrare a populaţiei ortodoxe în

Occident, a apărut problema raporturilor dintre emigranţii ce trăiesc în teritorii în care nu există o

Biserică Ortodoxă organizată canonic şi Biserica ţării de origine. Termenul folosit pentru a

desemna aceste comunităţi a fost cel de „diaspora”, dar el s-a doviedit a fi inexact din mai multe

puncte de vedere. Credincioşii ortodocşi născuţi în Occident nu se consideră ca aflându-se în

diaspora, ei identificându-se în mod clar ca fiind cetăţeni deplini ai ţării unde s-au născut şi trăiesc.

În acelaşi timp schimbările de frontiere au făcut ca anumite părţi din teritoriul canonic al

unei Biserici autocefale să nu mai fie încadrat în graniţele politice ale ţării respective. Astfel şi în

cazul Bisericii noastre există comunităţi ce trăiesc în teritorii din afara graniţelor României,

comunităţi care nu pot fi considerate diaspora. Din acest motiv Statutul Bisericii Ortodoxe

Române prevede că există eparhii ce aparţin Bisericii Ortodoxe Româme care îşi au jurisdicţia

teritorială în afara graniţelor Româiei.

Această jurisdicţie extrateritorilă pune câteva probleme de ordin canonic ce se aşteaptă să

fie reglementate în cadrul unui sinod panortodox. Pe de o parte este nevoie să se clarifice modul de

rezolvare a conflictului de jurisdicţie canonică în cazul în care datorită evenimentelor de ordin

istoric, teritorii canonice ale unei Biserici autocefale intră într-un Stat în care există o altă Biserică

ortodoxă autocefală, pe de altă parte este important să se clarifice modul de raportare canonică a

31 Articolul 1 din Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, EIBMO, Bucureşti, 2005.

comunităţilor ce trăiesc în teritorii în care nu există o Biserică Ortodoxă autocefală, cu Biserica din

ţara de origine şi cu Biserica Ortodoxă în ansamblul ei.

În ceea ce priveşte aspectele amintite mai sus, Canonul 17 Se IV32 şi 38 Trulan33 arată că

organizarea bisericească trebuie să urmeze organizării politice de Stat. În înţelegerea acestor

canoane trebuie făcută distincţia însă între reorganizarea paşnică a Statului şi reorganizarea ostilă.

Cel din urmă tip de reorganizare aduce în atenţie un factor subiectiv legat de capacitatea

comunităţilor care se găsesc într-un context nou de a face faţă acestor schimbări şi modul în care

Bisericile în cauză sunt capabile să ajungă la o practică rezonabilă în ceea ce priveşte asumarea

noului context socio-politic. Grija Bisericilor în cauză este ca schimbările de ordin politic să nu

altereze unitatea Bisericii dar în acelaşi timp să respecte particularităţile culturale ale comunităţii.

Din păcate istoria a dovedit ca Bisericile autocefale în cauză nu au ajuns la o soluţionare frăţească

a acestei problematici disensiunile alterând modul de manifestare a unităţii ortodoxe.

Biserica Ortodoxă Română a optat pentru reactivarea structurilor de organizare

bisericească din teritoriile care nu mai fac parte din graniţele României, pentru a asigura în cadru

eclezal care să respecte particularităţile socio-culturale ale credincioşilor din acele teritorii.

Această reactivare este firească deoarece teritoriile respective au fost sustrase în mod abuziv

jurisdicţiei canonice a Bisericii Ortodoxe Române şi acest fapt a dus la pierderea unor drepturi

fundamentale ale credincioşilor ortodocşi. Biserica Ortodoxă nu a recunoscut oficial canonicitatea

transferul jurisdicţie spre o altă Biserică autocefală. Cu toate acestea reactivare nu trebuie să

blocheze comuniunea panortodoxă şi dificultăţile ce apar trebuie să fie rezolvate prin dialog.

În ceea ce priveşte comunităţile ortodoxe de tradiţie română, ce s-au organizat şi

înrădăcinat în Occident, Biserica Ortodoxă Română se consideră responsabilă pentru a le acorda

sprijin în vederea manifestării depline a particularităţilor de limbă şi tradiţii. Biserica Ortodoxă

Română înţelege să îşi exercite acest drept de solicitudine nădăjduind că problematica în

ansamblul ei va fi reglementată prin consens Panortodox.

32 Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic: „Parohiile cele de la ţară (de pe câmp) sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopii care le ţin (deţin, stăpânesc) şi mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul (înăuntrul) celor treizeci de ani s-a iscat (născut) sau s-ar putea isca (naşte) vreo neînţelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptăţesc (năpăstuiesc) să facă pâră (să introducă acţiune) despre acest lucru la sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă cineva s-ar nedreptăţi de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei sau de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte. Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte (în viitor), atunci alcătuirilor politice şi obşteşti să urmeze şi orânduirea parohiilor bisericeşti.”33 Canonul 38 Sinodul VI Ecumenic: „Şi noi păzim canonul aşezat de părinţii noştri, cel care rânduieşte astfel: dacă vreo cetate s-a reînnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar reînnoi de acum înainte (în viitor), (atunci) şi orânduirea lucrurilor bisericeşti să urmeze alcătuirile politice (de stat) şi obşteşti.”

Articolul 1 subliniază că aparteneţa la Biserica este dată nu doar de criterii sociologice, ci

în primul rând mărturisirea de credinţă de părtăşia cu aceleaşi Sfinte Taine şi articularea prin

organizarea canonică în acelaşi Trup Tainic al lui Hristos.

Afirmându-se în articolul 2 originea apostolică a Bisericii Ortodoxe Române şi

comuniunea ei cu întreagă Biserica Ortodoxă se subliniază că originea apostolică a Bisericii

Ortodoxe Române îi onorează identitatea dar şi obligă la coresponsabilitate. Bisericile ortodoxe

autocefale nu sunt biserici independente ce ar intra într-o federaţie sau confederaţie a bisericilor

ortodoxe. Bisericile ortodoxe autocefale se află într-un raport de interdependenţă şi

coresponsabilitate.

Pentru a da o mărturie vie a unităţii interne a Bisericii BOR a adoptat o formă organizare

unitară, garantată de comuniunea sinodal-ierarhică.

Articolul 3 precizează că (1) Biserica Ortodoxă Română are conducere sinodală ierarhică,

potrivit învăţăturii şi canoanelor Bisericii Ortodoxe şi tradiţiei sale istorice.

(2) Biserica Ortodoxă Română se administrează în mod autonom prin organisme proprii

reprezentative, constituite din clerici şi mireni, potrivit Sfintelor Canoane, dispoziţiilor

prezentului Statut şi altor dispoziţii ale autorităţii bisericeşti competente.

În cadrul organizării bisericii noastre este subliniat în mai multe rânduri raportul dintre

Biserica locală şi sistemele de organizare bisericească. Enunţând în acest articol principiul sinodal-

ierarhic se subliniază şi raportul dintre ierarhia bisericească şi comuniunea sinodală.

Biserica se manifestă în katholicitatea şi ecumenicitatea sa cu deosebire în Sfânta

Liturghie dar unitatea şi ecumenicitatea Biericii nu este numai de natură euharistică. Ea devine şi

ierarhică prin raportul episcopului şi prin el a clerului cu Biserica locală ca şi comunitate

euharistică. După Sfântul Ignatie, Biserica filadelfienilor îşi manifestă unitatea atunci când este

împreună cu episcopul, cu preoţii şi diaconii care îl înconjoară34. Acelaşi Sfânt Ignatie arată că

este imposibil să calificăm o comunitate Biserică dacă nu are în mijlocul ei Presbiteriumul adică

episcopul, preoţii şi diaconii. Unitatea Bisericii în jurul episcopului nu este un aspect ce ţine de

voinţa umană ci este voia lui Dumnezeu. Biserica în ecumenicitatea ei este Biserică pentru că îl

are cap pe Hristos şi prin analogie, Biserica locală este katholicească în cadrul ecumenicităţii

pentru că îl are în fruntea ei pe episcop care dă slujirii caracterul de Taină a comuniuni ecleziale.

Articolul 5 aduce clarificări în ceea ce priveşte noţiunile enunţate anterior. Astfel ese

preciazat modul în care credincioşii sunt integraţi în comunităţile Bisericii, şi este subliniată

dimensiunea naţională a misiunii bisericii. Această dimensiune naţională nu face din BOR o

34 Ignatie face această precizare în preambulul scrisorii către Filadelfieni.

Biserică etnică, caracterul naţional subliniind aşa cum precizează Statutul, legătura dintre Biserică

şi destinul neamului românesc.

În cadrul acestui articol se subliniază că un credincios face parte din Biserica Ortodoxă

Română dacă este canonic primit într-o comunitate a acesteia. Doar în funcţie de modul în care

persoana este primită în comuniunea bisericii locale, ea poate fi primită la Sfânta într-o altă

Biserică locală.

Unitatea Bisericii în ecumenicitatea ei este realizată şi ca o unitate prin episcop, iar locul

crestinului în Biserica răspândită în Univers este determinat de locul pe care episcopul îl

recunoaşte persoanei respective în Biserica locală. Doar în funcţie de modul în care persoana este

primită în comuniunea bisericii locale, ea poate fi primită într-o altă Biserică locală.

Conştiinţa canonică a Bisericii a fost deosebit de clară în acest sens şi s-a rânduit la

Sinodul I ecumenic să se întrunească regulat episcopii şi să cerceteze modul în care a fost

exercitată autoritatea Bisericii, pentru ca nu cumva slăbiciunile omeneşti să ducă la abuzuri care ar

prejudicia conştiinţa manifestării lui Hristos în Biserică prin preoţia sacramentală pentru care este

deplin responsabil episcopul. Canonul 5 de la Sinodul I ecumenic spune: „În privinţa celor ce au

fost excomunicaţi (afurisiţi) de către episcopii din fiecare eparhie (mitropolie) fie dintre cei din

cler, fie dintre cei din starea laică, să se ţină rânduiala cea după canonul care hotărăşte că cei scoşi

de către unii să nu se primească de către alţii. Să se cerceteze însă ca nu cumva aceştia să fi ajuns

excomunicaţi din împuţinarea sufletului sau din vrajbă sau din vreo altă scădere de acest fel a

episcopului. Deci pentru ca lucrul acesta să fie cercetat după cuviinţă, s-a socotit că este bine să

aibă loc sinoade în fiecare an, de două ori pe an, în fiecare eparhie (mitropolie), pentru ca obştea

tuturor episcopilor eparhiei (mitropoliei) adunaţi la un loc să cerceteze întrebările cele de acest

fel”.

9.2. Organizarea canonică şi administrativ-teritorială

Aşa cum am arătat mai sus, Biserica nu este o realitate constituită din însumarea mai

multor părţi, ci este o unitate organică manifestată de Biserici locale deplin identice ca valoare

eclezială, ce constituie un Trup unic, cu un Cap unic: Hristos35.

Articolul 6 prezintă eparhiile din cadrul Patriarhiei Române grupate în mitropolii, iar

articolul 7 subliniază că organizarea teritorială este un mijloc pe care şi-l dă Biserica în slujba

misiunii.

35 Ioan Zizioulas dezvoltă această idee în lucrarea sa L’Eucharistie, l’Evêque et l’Eglisedurant les trois premiers siècles, Ed Théophanie, Desclées de Brouwer, Paris 1994, p. 250.

Organizarea canonică şi administrativ-teritorială poate să evolueze prin decizia canonică

Sfântului Sinod şi poate să fie pusă în practică cu ajutorul tuturor organismelor de decizionale din

Biserică. Statutul vorbeşte de o organizare unitară, dar aceasta nu înseamnă o ne luare în seamă a

particularităţilor. Având în vedere că eparhiile din afara graniţelor ţării au un parcurs istoric şi de

organizare canonică specific, Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii prevede în articolul

8 posibilitatea acordării unei autonomii lărgite pentru anumite eparhii sau mitropolii. Această

autonomie se manifestă în cadrul autocefaliei în primul rând prin dreptul de a avea un statut de

organizare şi funcţionare propriu, adoptat de forurile de conducere ale eparhiei sau Mitropoliei

respective şi validat de Sfântul Sinod. Procedura de validare a Statutelor eparhiilor autonome este

de fapt o confirmare a canonicităţii acestora.

Un aspect important în cadrul organizării şi reorganizării bisericeşti este jurisdicţia

teritorială şi titulatura eparhiilor şi mitropoliilor. Fiind cea mai înaltă autoritate în Biserică, Sfântul

Siond este instanţa ce are competenţa de a decide în ceea ce priveşte toate aspectele de organizare

şi reorganizare bisericească, el fiind competent şi pentru stabilirea limitelor jurisdicţiei teritoriale

şi a titulaturilor eparhiilor şi Mitropoliilor.

Chiar dacă în aparenţă, stabilirea unei titulaturi pentru o Mitropolie poate fi considerată ca

o problemă de detaliu de organizare, trebuie să subliniem faptul că titulatura unei eparhii sau

mitropolii are o profundă conotaţie canonică. O episcopie trebuie să fie întotdeauna desemnată ca

fiind a în legătură cu cetatea mai importantă din teritoriul canonic al eparhiei respective. Este

impropriu ca din titulatura unei eparhii să nu facă parte cetatea mai importantă, deoarece episcopul

îşi are titulatura legată de cetatea în care îşi are catedrala.

În privinţa organizării sau reorganizării teritoriale, trebuie să precizăm că organizarea şi

reorganizarea bisericească nu este condiţionată de organizarea administrativ-teritorială a Statului,

dar Biserica ia în considerare organizarea Statului pentru a-şi facilita misiunea. Chiar canonul 17

al Sinodului IV ecumenic36 ce prevede că organizarea bisericească urmează organizarea civilă nu

impune un raport de cauzalitate implicită ci prezintă acest lucru ca fiind legat de lucrarea

Bisericii. În acelaşi timp nu trebuie pierdut din vedere că organizarea de Stat poate să pună la

dispoziţia Bisericii mijloace care pot facilita misiunea.

36 Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic: „Parohiile cele de la ţară (de pe câmp) sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopii care le ţin (deţin, stăpânesc) şi mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul (înăuntrul) celor treizeci de ani s-a iscat (născut) sau s-ar putea isca (naşte) vreo neînţelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptăţesc (năpăstuiesc) să facă pâră (să introducă acţiune) despre acest lucru la sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă cineva s-ar nedreptăţi de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei sau de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte. Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte (în viitor), atunci alcătuirilor politice şi obşteşti să urmeze şi orânduirea parohiilor bisericeşti.”

Statutul prevede posibilitatea acordării titlului de Arhiepiscoipie unei episcopii care are o

însemnătate mai mare. Din punct de vedere strict canonic doar eparhia care este sediul Mitropoliei

ar trebui să aibă rangul de arhiepiscopie deoarece este prima dintre episcopiile dintr-o regiune. Cu

toate acestea, având în vedere că tradiţia foarte veche a bisericii noastre face referiri la

Arhiepiscopii, inclusiv la o arhiepiscopie autocefală din primele veacuri creştine, acordarea

acestor titulaturi onorifice poate să fie înţeleasă.

Paragraful 3 al articolului 7 prevede posibilitatea acordării unor titluri onorifice ad

personam unor episcopi eparhioţi şi anume cel de Arhiepiscop pentru episcop şi cel de Mitropolit

pentru Arhiepiscop, cu precizarea că titlul acesta nu schimbă rangul eparhiei. Cu toate că este de

înţeles introducerea unei astffel de prevederi pentru a sublinia unele responsabilităţi de

reprezentare atribuite unor chiriarhi, trebuie să subliniem faptului că acordarea acestor titluri

onorifice trebuie să îşi păstreze caracterul excepţional.

Aşa cum am precizat mai sus, în cadrul sinodalităţii episcopul nu se reprezintă pe sine în

Sinod, ci reprezintă biserica pe care o păstoreşte. Din acest motiv, rangul episcopului este de fapt

rangul eparhiei păstorite. În cazul titlurilor personale, apare o contradiicţie în reprezentare, mai

ales dacă titlurile onorifice schimbă locul în diptice al episcopului respectiv aşa cum prevede Art.

7 (4). Adoptarea acestei prevederi face să se creeze confuzii în ceea ce priveşte caracterul pe care

îl are prezenţa episcopului în sinod şi împinge sensul spre apropierea Sinodului de o Conferinţă

episcopală. Nu putem să nu observăm deasemenea contradicţia din acelaşi paragraf 3, unde, deşi

titlul este personal şi nu influenţează rangul eparhiei, unul din criteriile de acordare este legat de

prestigiul eparhiei respective.

Organizarea centrală a Bisericii Ortodoxe Române

Tradiţia de organizare a Bisericii Ortodoxe Române este marcată de sistemul mitropolitan,

în cadrul Patriarhiei. Organizarea centrală nu ţine de natura Bisericii, ci de mijloacele pe care

Biserica şi le pune la dispioziţie pentru o mai bună organizare a comuniunii şi a unităţii.

Conform tradiţiei proprii Bisericii Ortodoxe Române, există două organisme deliberative şi

două organisme executive. Noul Statut introduce şi organisme centrale administrative.

Statutul precizează în articolul 9 că în Biserica Ortodoxă Română, la nivel central

funcţionează:

I. Organisme centrale deliberative:

A. Sfântul Sinod,

B. Sinodul Permanent,

C. Adunarea Naţională Bisericească.

II. Organisme centrale executive:

A. Patriarhul,

B. Consiliul Naţional Bisericesc,

C. Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc.

III. Organisme centrale administrative:

A. Cancelaria Sfântului Sinod,

B. Administraţia Patriarhală.

Sfântul Sinod

Sfântul Sinod ca cea mai înaltă autoritate a Bisericii este cadrul de manifestarea a

comuniunii bisericeşti. Sunt membri ai Sfântului Sinod toţi episcopii în funcţie, deoarece episcopii

reprezintă în Sinod întreagă Biserica pe care o păstoresc, Sinodul fiind cadrul de manifestare a

comuniunii dintre Bisericile locale prin episcopi.

Competenţele Sfântului Sinod sunt extinse la toate activităţile sau actele de decizie din

Biserică deoarece nu există aspect al vieţii bisericeşti care să poată fi sustras autorităţii Sfântului

Sinod. Articolul 11 precizează că „Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate a Bisericii

Ortodoxe Române, în toate domeniile ei de activitate”.

Prin recunoaşterea Autocefaliei unei Biserici regionale, se recunoaşte de fapt şi maturitatea

organizării sinodale. În Tomosurile de proclamare a autocefaliei, Biserica Ortodoxă proclamă de

fapt capacitatea unei Biserici regionale de a-şi asuma propria organizare şi această organizare este

întotdeauna sinodal-ierarhică.

Chiar dacă autoritatea cea mai înaltă a Bisericii Ortodoxe Române este Sfântul Sinod,

activitatea Sfântului Sinod nu este izolată de activitatea întregului corp eclezial. Partajarea

competenţelor deliberative între Sfântul Sinod şi Adunarea Naţională Bisericească subliniază acest

aspect.

În cadrul atribuţiilor Sfântului Sinod observăm existenţa unor prevederi care sunt semnul

conjugării competenţelor. Sfântul Sinod aprobă, iniţiază, păstrează, dar lucrarea sfântului Sinod se

manifestă în cadrul coresponsabilităţii tuturor organismelor bisericeşti.

Biserica Ortodoxă Română a decis ca din Sfântul Sinod să facă parte toţi episcopii în

funcţie. Spuneam mai sus că prezenţa episcopului în Sinod este de fapt manifestarea prezenţei

Bisericii pe care o păstoreşte în comuniunea Bisericii întregi. Unii analişti consideră că episcopii

vicari, nefiind întâistătătorii unei eparhii, nu ar trebui să facă parte din Sfântul Sinod. Considerăm

că instituţia episcopului vicar, instituţie canonică ce îşi are originea în coresponsabilitatea

episcopilor, horepiscopililor şi periodeuţilor în cadrul episcopatului local și este firesc să fie

integrată în manifestarea sinodală a Bisericii.

Episcopii vicari au responsabilitate episcopală în cadrul episcopatului eparhiei în care sunt

instalaţi şi împreună cu episcopul chiriarh reprezintă în Sfântul Sinod eparhia pe care o păstoresc.

Atunci când un chiriarh solicită Sfântului Sinod înfiinţarea unui oficiu de episcop vicar, el cere de

fapt ca să-i fie acodrat un sprijin în cadrul exercitării slujirii episcopale şi îşi asumă astfel ca

eparhia să fie condusă în cadrul acestui tip de comuniune episcopală.

Sinodul Permanent

Sinodul Permanent este instanţa care asigură sinodalitatea deciziilor importante pentru

Biserică, ce nu îngăduie amânare, între sesiunile Sfântului Sinod. Conform articolului 17 (2), din

Sinodul Permanent fac parte pe lângă mitropoliţi, doi episcopi şi un arhiepiscop desemnaţi de

Sinodul plenar pentru un termen de un an. Sinodul Permanent exprimă o manifestare a sinodalităţii

şi pentru faptul ca fiecare mitropolit poartă împreună cu el în Sinodul Permanent şi Sinodul

Mitropolitan pe care îl prezidează. Desemnarea Arhiepiscopilor şi Episcopului în Sinodul

Permanent este o manifestare a deschiderii spre o largă colaborare în luarea deciziilor. Având în

vedere că Sinodul permanent este un cadru de manifestare a sinodalităţii pentru situaţii ce nu

suferă amânare, pentru ca deciziile acestuia să poată fi considerate decizii definitive, ele trebuie să

fie supuse spre ratificare Sfântului Sinod (Art 18 (4)).

Adunarea Naţională Bisericească

Adunarea Naţională Bisericească este organismul central, în care sunt reprezentate prin

clerici şi mireni eparhiile şi instituţiile BOR. Competenţele Adunării Naţionale Bisericeşti sunt de

ordin administrativ şi consultativ. Adunarea Naţională Bisericească nu este organul reprezentativ

în sensul calificativ al termenului, ci este reprezentativă în sensul că în cadrul acesteia fiecare

eparhie este reprezentată de către o delegaţie compusă dintr-un cleric şi doi mireni. Ea nu poate să

funcţioneze canonic decât în comuniune cu Sfântul Sinod. Din acest motiv Statutul face distincţia

între Adunarea Naţională Bisericească şi Sfântul Sinod care participă la reuniunile ANB-ului şi

ratifică hotărârile luate de acest organism.

Adunarea Naţională Bisericească nu este o adunare generală de tipul Adunării Generale a

unei Asociaţii. Ea îşi desfăşoară activitatea în cadrul comuniunii bisericeşti

Organismele Centrale executive

Organismele Centrale executive ale Bisericii Ortodoxe Române sunt Patriarhul împreună

cu Consiliul Naţional Bisericesc (CNB). Organismele executive sunt de fapt Organismele de

decizie imediată sau de punere în aplicare a normelor bisericeşti stabilite de autoritatea

deliberativă. Chiar dacă există două organisme centrale executive, ele nu se dublează în misiunea

lor ci îşi desfăşoară activitatea în cadrul comuniunii ierarhice. Consiliul Naţional Bisericesc nu

poate să fie considerat ca organ ce îşi desfăşoară activitatea în mod independent faţă de Patriarh, în

primul rând pentru că Patriarhul este Preşedintele dar şi pentru faptul că Patriarhul este organism

executiv al Sfântului Sinod.

Patriarhul

Patriarhul este organism executiv al Sfântului Sinod, este întâiul dintre episcopii Bisericii

autocefale, în calitatea lui de Arhiepiscop al celei mai importante eparhii din Patriarhie. Din acest

motiv titulatura Patriarhului porneşte de la slujirea sa fundamentală, aceea de Arhiepiscop al

Bucureştilor. Această calitate este la temelia celei de Mitropolit şi Patriarh. Patriarhul este cel care

prezidă comuniunea episcpilor din Biserica autocefală. Primatul al Patriarhului este un primat al

slujrii în bună înţelegere aşa cum arată canonul 34 Apostolic. Cele mai importante atribuţii ale

Patriarhului sunt legate de asigurarea comuniunii între eparhii, a unităţii de organizare şi de lucrare

şi a comuniunii dintre Biserica autocefală în fruntea căreia se află şi celelalte Biserici autocefale.

Statutul prezintă atribuţiile patriarhului, insistând asupra rolului de consolidare a unităţii în

cadrul sinodalităţii, urmând ca detaliile să fie prezentate de Regulamente. Patriarhul îşi exercită

autoritatea şi prin intermediul dreptului de devoluţiune, dar acest drept este manifestat tot în

respectul subsidiarităţii şi sinodalităţii. Conform dreptului de devoluţiune, Patriarhul poate să se

autosesizeze atunci când unele nereguli din cadrul unei eparhii sau mitropolii nu sunt rezolvate de

către organismele locale responsabile dar modul de rezolvare al acestora este supus autorităţii

Sfântuli Sinod. Astfel, în conformitate cu prevederile canonului 34 Apostolic putem spune că

atribuţiile Patriarhului sunt exercitate în cadrul prezidării organizării sinodal-ierarhice,

coordonarea patriarhală, marcată de solicitudine nefiind de ordin jurisdicţional direct.

Consiliul Naţional Bisericesc

Consiliul Naţional Bisericesc ca organism central executiv al Sfântului Sinod şi al Adunării

Naţionale Bisericeşti se compune din 12 membri ai Adunării Naţionale Bisericeşti, câte un cleric şi

câte un mirean reprezentând fiecare Mitropolie din ţară, desemnaţi pe o perioada de patru ani si

pentru cel mult două mandate. Consiliul Naţional Bisericesc se întruneşte la convocarea

Preşedintelui, cel puţin de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie. Preşedintele Consiliului

Naţional Bisericesc este Patriarhul, iar în lipsă locţiitorul său, conform prevederilor art. 12 (2) din

Statut. Membrii Sfântului Sinod pot participa cu vot deliberativ la şedinţele Consiliului.

Episcopii-vicari patriarhali sunt membri de drept ai Consiliului Naţional Bisericesc, cu vot

deliberativ. Vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali şi inspectorul general bisericesc

sunt membri permanenţi ai Consiliului Naţional Bisericesc, cu vot consultativ.

Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc

Între şedinţele Consiliului Naţional Bisericesc funcţionează Permanenţa Consiliului

Naţional Bisericesc, ca organism central executiv. Ea se compune din Patriarh, ca preşedinte,

Episcopii-vicari patriarhali, Vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali şi inspectorul

general bisericesc, ca membri şi ia hotărâri valide prin consensul membrilor prezenţi. Din

încredinţarea Patriarhului, Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc poate fi prezidată de unul

din Episcopii-vicari patriarhali. În această situaţie, procesul-verbal al lucrărilor este supus

aprobării Patriarhului. Hotărârile devin executorii numai după confirmarea lor în scris, de către

Patriarh.

Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc, prezidată de Patriarh, exercită unele atribuţii

ale Consiliului Naţional Bisericesc.

Hotărârile Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc sunt aduse la îndeplinire de

Cancelaria Sfântului Sinod şi de sectoarele celorlalte instituţii centrale bisericeşti.

Organismle centrale administrative

În exercitarea atribuţiilor sale executive de Preşedinte al organismelor centrale bisericeşti

deliberative şi executive şi Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul este ajutat de:

A. Cancelaria Sfântului Sinod,

B. Administraţia Patriarhală.

Din încredinţarea Patriarhului, Cancelaria Sfântului Sinod, sectoarele Administraţiei

Patriarhale şi celelalte instituţii centrale bisericeşti sunt coordonate de Episcopii-vicari patriarhali

sau de către un delegat al Patriarhului.

Cancelaria Sfântului Sinod

Cancelaria Sfântului Sinod este organism central administrativ al Sfântului Sinod, al

Sinodului Permanent, al Adunării Naţionale Bisericeşti, al Patriarhului, al Consiliului Naţional

Bisericesc şi al Permanenţei acestuia.

Secretarul Sfântului Sinod, prin Decizie Patriarhală, coordonează Cancelaria Sfântului

Sinod având colaboratori pe Vicarul administrativ patriarhal şi consilierul patriarhal de resort.

Vicarul administrativ patriarhal împreună cu consilierul patriarhal din Cancelaria Sfântului Sinod,

sub conducerea Episcopului-Vicar Patriarhal, pregătesc lucrările pentru convocarea organismelor

centrale deliberative şi executive bisericeşti şi cele care se supun examinării acestora.

Cancelaria Sfântului Sinod elaborează, păstrează şi pregăteşte pentru publicarea în Revista

„Biserica Ortodoxă Română”, procesele-verbale ale şedinţelor de lucru ale organismelor centrale

bisericeşti, comunică centrelor eparhiale hotărârile acestora şi ţine evidenţa modului de aducere a

lor la îndeplinire, cu excepţia celor care sunt date în competenţa Sectoarelor Administraţiei

Patriarhale. Elaborează corespondenţa organismelor centrale bisericeşti şi a Preşedintelui acestora

cu autorităţile publice centrale în probleme care privesc viaţa religioasă din Biserica Ortodoxă

Română. Întocmeşte şi supune aprobării Deciziile Patriarhale de atribuţii ale personalului de

conducere din cadrul Cancelariei Sfântului Sinod şi de la celelalte instituţii centrale bisericeşti.

Cancelaria Sfântului Sinod este păstrătoarea sigiliului Sfântului Sinod.

Administraţia Patriarhală

Administraţia Patriarhală, ca organism central administrativ, are în atribuţiile sale studierea

şi întocmirea referatelor privitoare la problemele bisericeşti de competenţa organismelor centrale

deliberative şi executive, prin sectoarele administrative de specialitate.

Prin sectoarele administrative de specialitate şi prin serviciile aferente, Administraţia

Patriarhală studiază problemele bisericeşti specifice acestora care intră în competenţa

organismelor centrale deliberative şi executive, comunică centrelor eparhiale hotărârile acestora şi

ţine evidenţa modului de aducere a lor la îndeplinire.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

Publicată pe pagina www.canonice.net rubrica Studii-Articole.

1.  M. CONSTANTINESCU   Poate exista Biserica Fara Drept canonic?

2. I. COSMA   Cuvântul "canon" în terminologia bisericeasca

3. P. VLAICU   Principiul ierarhic-sinodal al ecumenicităţii în Biserica Ortodoxă  

4. M Constantinescu   Personalitatea Mitropolitului-canonist Andrei Şaguna și lucrările sistematice de Drept canonic

TRADUCERI

5. N. AFFANASIEF   Canoanele si constiinta canonica

6.  N. AFFANASIEF   Canoanele Bisericii: Schimbabile sau neschimbabile?