integrare economica si economia eurpeana_fb_anul de studii_2014-2015

Copyright C. Gutu © 2014 ASEM

INTEGRARE ECONOMICĂ ŞI

ECONOMIE EUROPEANĂ

conf. cercet. dr. Corneliu Guţu

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI Anul universitar 2014-2015

Facultatea: „Finanţe”

Specializarea „Finanţe şi Bănci”


INTEGRAREA ECONOMICĂ – ASPECTE GENERALE

Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale,

concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt două forţe

dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială

contemporană. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi

regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai

interdependentă.

Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de

globalizare a economiei. Ambele tendinţe, globalizarea şi

regionalizarea, determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi

economice (în special state şi corporaţii), făcând să se atenueze, cel

puţin din punct de vedere economic, rolul graniţelor naţionale.

Procesul de regionalizare presupune ca tot mai mult statele naţionale

să îşi bazeze relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai strânse, cu

grade diferite de complexitate. Adâncirea tendinţei de integrare s-a

bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de

grupări regionale integraţioniste, pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state.


PONDEREA UNIUNILOR DE STATE ÎN PIB-UL GROBAL ÎN ANII 1980-2013 (%)

1980 1985 1990 1995 2000 2005 2010 2011 2012 2013

World 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0

Advanced economies 75.2 78.9 79.8 81.6 79.7 76.2 65.5 63.5 62.2 61.0

Major advanced economies (G7) 61.3 67.3 65.1 66.1 65.7 60.0 50.2 48.1 47.5 46.2

European Union 33.4 25.2 31.5 30.7 26.2 30.0 25.6 25.0 23.1 23.4

Emerging and developing Asia 6.7 6.6 4.8 5.8 6.9 8.7 14.8 15.9 17.3 18.4

Emerging and developing Europe

2.2 2.1 1.6 1.6 1.8 2.5 2.7 2.6 2.5 2.6

Latin America and the Caribbean 8.0 6.5 5.3 6.2 6.7 5.8 7.7 8.0 7.8 7.7

Middle East, North Africa, Afghanistan, and Pakistan

4.9 4.1 2.7 2.3 2.7 3.2 4.2 4.5 4.5 4.5

Sub-Saharan Africa 3.0 1.8 1.5 1.2 1.1 1.5 1.9 2.0 2.1 2.1



Regionalismul actual poate fi văzut şi ca expresia ordinii economice

mondiale aflată la ora redefinirilor, contrabalansarea unor puteri

economice făcându-se de către unele state prin reunirea eforturilor lor

de dezvoltare economică.

Intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o

necesitate obiectivă, luând în considerare următoarele elemente

definitorii:

potenţialul material, financiar şi uman care poate fi antrenat prin

cooperare în circuitul naţional, regional şi mondial de valori;

proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de

complementaritate între dimensiunile economice, politico-

diplomatice şi cultural-umane, amplificate de afinităţile spirituale;

- grupările regionale cresc acumularea de avuţie naţională şi

regională, având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în

cadrul grupărilor, precum şi asupra locului ţărilor membre în comerţul internaţional.



Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori, atât de natură endogenă, cât şi exogenă.

Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite:

opţiunile fundamentale de politică economică similare, concepţia comună despre dezvoltare;

politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate;

dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice, şi care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat.



Ca factori exogeni menţionăm:

modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale

determinate de evenimente care se petrec fie în zona

respectivă, fie în alte zone;

încercări de a compensa, printr-o intensificare a

schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate din

îngustarea unor pieţe extraregionale, ca urmare tot a

unor procese integraţioniste;

dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor

democratice.


NOŢIUNI DESPRE INTEGRAREA ECONOMICĂ:

Noţiunea de integrare provine din latinescul integro, integrare respectiv integratio care înseamnă a pune la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui întreg, a restabili, a întregi; în această situaţie, părţile constitutive devin părţi integrante.

Le Petit Robert Dictionnaire defineşte integrarea economică ca un proces, prin care un anumit număr de naţiuni crează un spaţiu economic comun.

The Penguin Dictionary of International Relations, deasemenea, califică integrarea drept un proces şi un scop. Autorii subliniază că procesul de integrare trebuie să fie neapărat consensual şi voluntar şi să includă toate modalităţile şi instrumentele prin care se realizează o comunitate economică şi politică


NOŢIUNI DESPRE INTEGRAREA ECONOMICĂ:

Le Dictionnaire des sciences economiques prezintă integrarea economică drept un proces care conduce mai multe economii distincte la formarea unui singur spaţiu economic.

Aceiaşi idee se desprinde şi din explicaţia noţiunii de „integrare” prezentată în Dictionnaire de l`economie, prima accepţiune fiind „regrupare a activităţilor în cadrul aceleiaşi întreprinderi sau aceluiaşi grup.” În continuare se menţionează însă, că acest termen este utilizat recent mai ales pentru a desemna o apropiere economică între ţări.

Savantul american B.Balassa defineşte integrarea drept un proces ce urmăreşte suprimarea discriminărilor între unităţile economice din diferite ţări.


NOŢIUNEA DE INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

• Integrarea economică internaţională reprezintă procesul complex de realizare a interdependenţelor economice dintre economiile naţionale, proces care se concretizează în formarea şi funcţionarea unor organizaţii regionale, subregionale, zonale etc., cu caracter economic al statelor interesate, urmărindu-se dezvoltarea economică durabilă şi adâncirea colaborării economice şi de alt gen dintre statele respective.

• Integrarea economică internaţională poate fi considerată o modalitate calitativ superioară de colaborare economică a ţărilor, un răspuns la problemele complexe şi variate cu care se confruntă statele lumii în condiţiile adâncirii interacţiunii economice internaţionale şi care impun soluţii adecvate de colaborare economică.


ESENŢA INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

• Procesul de integrare economică internaţională are la bază instituţionalizarea activităţii de colaborare economică a statelor participante.

• Structura şi mecanismele de funcţionare ale acestor organizaţii integraţioniste trebuie să fie în conformitate cu interesele ţărilor participante privind atât desfăşurarea raporturilor reciproce, cât şi relaţiile cu celelalte state ale lumii.

• Implementarea integrării economice internaţionale trebuie să ducă la înlăturarea barierelor şi diverselor forme de discriminare comercială care există între economiile naţionale.


ESENŢA INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

• Procesul de integrare economică internaţională are la bază instituţionalizarea activităţii de colaborare economică a statelor participante.

• Structura şi mecanismele de funcţionare ale acestor organizaţii integraţioniste trebuie să fie în conformitate cu interesele ţărilor participante privind atât desfăşurarea raporturilor reciproce cât şi relaţiile cu celelalte state ale lumii.

• Implementarea integrării economice internaţionale trebuie să ducă la înlăturarea barierelor şi diverselor forme de discriminare comercială care există între economiile naţionale.


ABORDĂRI TEORETICE REFERITOARE LA INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ (I) Actualmente in literatura de specialitate noţiunea de integrare economică

internaţională (IEI), i se atribuie mai multe sensuri, primul punct de vedere larg răspândit mai ales in perioada iniţială. IEI este cel de trecere de la microspaţii la macrospaţii, la crearea unor structuri economice tot mai vaste care asigură o productivitate sporită şi o calitate superioară a mărfurilor. Un alt punct de vedere defineşte IEI ca - absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor în raporturile economice dintre diferite tari.

În prezent definiţia IEI este percepută de economişti, ca fiind realizarea unei unificări complete între economii mai distincte şi înțelegându-se nu numai o unificare vamală, dar şi o liberalizare a tuturor operaţiunilor comerciale si financiare.

Integrarea a devenit din ce în ce mai mult un domeniu de interes pentru majoritatea economiştilor, putând remarca, astfel, concepţia lui J. Tinbergen, care defineşte integrarea drept crearea unei structuri optime a economiei internaţionale, prin înlăturarea barierelor artificiale din schimburile comerciale.


ABORDĂRI TEORETICE REFERITOARE LA INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ (II)

Alţi autori caracterizează integrarea astfel:

• - obţinere, în cadrul unui anumit teritoriu, a unui „sentiment de comunitate” şi a unor instituţii suficient de puternice, precum şi a unor practici răspândite, care să asigure pentru un timp îndelungat „schimbări paşnice” între statele respective (Karl W. Deutsch);

• - proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale sunt convinşi să-şi modifice lealitatea, speranţele şi activităţile politice, spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă ori pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente (Ernest B. Haas);

• - o distribuire de puteri constituţionale, un set de condiţii pe linia prescrisă de o teorie federală (concepţiile federaliste);

• - punerea la un loc a mai multor operaţii, efectuate de aceeaşi firmă (integrare verticală) sau de firme diferite încorporate aceleiaşi unităţi economice (integrare orizontală) (Francois Perroux);

• - procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent politica internă şi cea externă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor noi organe centrale; procesul prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi activităţile politice către un nou centru (Leon N. Lindberg).


PREMISELE INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

I. Un nivel de dezvoltare asemănător al ţărilor candidate. II. Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze şi

existenţa frontierelor comune. III. Un nivel înalt de dezvoltare a a relaţiilor economice

bilaterale ţi regionale. IV. Existenţa unor tradiţii istorice, probleme şi interese

comune ale ţărilor ce vor să se integreze în domeniul economic, social şi politic.

V. Voinţa politică a statelor şi naţiunilor liber exprimată.

Din punct de vedere istoric constituirea formaţiunilor integrationiste a inceput cu câteva ţări vecine, situate pe acelaşi continent, în apropiere una de alta, având comunicaţii de transport de bază comune.


OBIECTIVELE INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

I. Crearea de premize pentru îmbunătăţirea alocării resurselor şi

disponibilităţilor acestora datorita reducerii restricţiilor pe care le impune capacitatea pieţelor interne, ea poate stimula astfel creşterea economică.

II. Stimularea difuzării mai rapida a tehnologiilor moderne cu impact direct asupra eficientei si competitivităţii.

III. Perfecţionarea infrastructurii in ţările membre, optimizând cheltuielile de logistică, de transport si ale operaţiunilor de import-export.

IV. Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe comune. V. Stimularea în strânsă legătură cu intensificarea concurenţei a procesului

investiţional, atât al investiţiilor interne cât şi celor externe. VI. Contribuirea la dezvoltarea anumitor activităţi care nu sunt posibile în

mod eficient de către unele tari în mod individual datorită limitării resurselor disponibile.

VII. Facilitarea statelor situate intr-o anumită zonă de a-şi promova şi apăra în comun interesele ameninţate de concurenţi internaţionali puternici.


TEORIILE INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE (I)

Teoria uniunii vamale reprezintă fundamentul teoriei integrării economice. Uniunea vamală reprezintă un spaţiu economic ai căror membri se angajează reciproc să nu impună nici o restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările terţe, precum şi o legislaţie vamală comună. Teoria Uniunii vamale a înregistrat în timp o evoluţie de la concepţia clasică a uniunii vamale, la concepţia sa modernă. Teoria clasica a uniunii vamale susţine constituirea uniunilor vamale „pure” ca grupări formate numai prin „corectarea” taxelor vamale ca instrument de protecţie şi politică comercială. Încă in secolul XVII s-a format pentru prima dată în Franţa uniunea vamală, formată din 12 state. Mai târziu in Anglia, Germania (secolul XIX) , în SUA prin aderarea celor 50 state americane (secolul XIX), Unirea principatelor Române (secolul XIX).


TEORIILE INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE (II)

Se pot delimita următoarele uniuni vamale: Uniunea vamală perfectă este o unitate teritoriala între ale cărei părţi sau ţări, vama este suprimată, iar schimburile comerciale cu terţe ţări se fac pe baza unui tarif şi a unei legislaţii vamale comune. Uniunea vamală imperfectă, unde ţările componente i-şi păstrează independenţa lor tarifară sau vamală, dar i-şi acordă totuşi în schimburi comerciale importante avantaje diverse. Aici există însă barierele vamale exterioare la graniţele faţă de terţe ţări. Uniunea vamală cu tarifele preferenţiale este instituirea unui regim reciproc de preferinţe pentru anumite produse in cadrul uniunii vamale. In practica mondială formele cele prezentate şi folosite mai frecvent sunt uniunea vamală perfectă şi cea cu tarifele preferenţiale.


TEORIILE INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE (III)

Teoria modernă a uniunii vamale se referă la aspectele instituţionale ale funcţionarii uniunii vamale (coordonarea structurilor tarifare şi a politicilor comerciale dintre ţările membre), precum şi la aspectele economice rezultate din unificarea vamală (exemplu, creşterea economică diferenţială şi a gradului de bunăstare a populaţiei a statelor membre) Avantajele uniunii vamale moderne: Specializarea în producţie conform teoriei costurilor comparative. Realizarea de economii sinergice şi obţinerea unei eficiente

economice. Modificările favorabile în raporturile de schimb. Accelerarea dinamică a dezvoltării economice.


TEORIILE INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE (IV)

Abordările teoretice au constatat că pasul următor, care trebuie urmat după realizarea Uniunii vamale, este Uniunea economică şi monetară. În cadrul acestei etape cele mai importante din principiile integrării economice sunt: I. Politica comună în domeniul industrial, agricol, transporturilor,

financiar-monetar şi altele. II. Libera circulaţie a persoanelor şi capitalurilor. III. Crearea unor fonduri speciale pentru finanţarea diferitelor

programe comunitare. IV. Asigurarea funcţionării regulilor economiei de piaţă şi

concurenţei loiale. V. Armonizarea legislaţiilor naţionale Teoretic, Uniunea economică şi monetara este un pas intermediar

în realizarea integrării economice.


ETAPELE INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE DUPĂ BELA BALASSA (I)

• În anii ’50 ai secolului XX abordările teoretice referitoare la teoria integrării economice s-au soldat cu cel mai cunoscut model de integrare economică. Dezvoltat în special de economistul american de origine maghiară Balassa Bela (1928-1991), profesor de economie politică la universităţile Yale şi John Hopkins (Statele Unite) şi consilier la Banca Mondială, acest model arăta că integrarea economică poate fi realizată în şase etape - zonă de schimb cu tarife preferenţiale, zonă de liber schimb, uniune vamală, piaţă comună, uniune economică şi monetară, integrare economică completă.


ETAPELE INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE DUPĂ BELA BALASSA

• Cu alte cuvinte, pentru a ajunge la o integrare economică deplină, statele sau entităţile politice care doresc acest lucru trebuie, în primul rând, să încheie acorduri comerciale preferenţiale unele cu altele, apoi să elimine tarifele, cotele şi orice sistem preferenţial dintre ele (zonă de liber schimb), să instituie un tarif extern comun aplicabil statelor terţe (uniune vamală), să adopte politici comune pentru reglementarea producţiei şi să permită libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe teritoriul tuturor statelor membre (piaţă comună), să adopte o monedă unică (uniune economică şi monetară) şi, în fine, să îşi unifice sistemele fiscale.

• Modelul a fost însă criticat în special în anii '70 şi '80, arătându-se că aceste etape sunt mai degrabă formale decât cronologice sau comportamentale şi că nu ţin cont de interdependenţa necomercială dintre state. Acest fapt a fost confirmat de evoluţia proiectului comunitar, în prezent singurul care a reuşit să realizeze, parţial, o uniune economică şi monetară.


ETAPELE INTEGRĂRII ECONOMICE REGIONALE ŞI INTERNAŢIONALE

I. Prima etapă de integrare economică este marcată de crearea Zonei de comerţ preferenţial (cu taxe vamale reduse între anumite state)

II. A doua etapă a procesului de integrare economică este marcată de crearea zonei de schimb. III. A treia etapă a procesului de integrare economică este marcată de crearea Uniunii vamale (cu aceleaşi taxe vamale externe pentru ţările terţe şi o politică comercială comună).

IV. A patra etapă de integrare economică începe cu fondarea Piaţei unice (cu norme comune privind produsele şi cu libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor, a persoanelor şi a serviciilor).

V. A cincea etapă a integrării economice este marcată de fondarea Uniunii economice şi monetare (o piaţă unică cu o monedă şi o politică monetară comune).

VI. A şasea etapă de integrae economică este marcată de integrarea economică completă (toate elementele enumerate mai sus la care se adaugă politici fiscale şi alte tipuri de politici economice armonizate).

La data creării Uniunii Europene , în 1958, sub forma Comunităţii Economice Europene, scopul a fost acela de a realiza o uniune vamală şi o piaţă comună pentru agricultură. Ulterior, această piaţă comună limitată a fost extinsă pentru a se crea o piaţă unică şi pentru bunuri şi servicii, piaţă care a fost realizată, în mare măsură, până în 1993. În prezent, Uniunea Europeană se află la pasul al cincilea al acestui model. Integrarea economică progresivă nu a început odată cu decizia de a crea moneda unică: este vorba despre un proces de lungă durată, care face parte din istoria UE şi constituie una dintre cele mai mari realizări ale acesteia


FORME DE INTEGRARE ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală, cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală, respectiv numărul de state membre.

Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară şi uniunea politică.



Până astăzi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care este în faza de uniune economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice. Toate formele de integrare implică un permanent dialog între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Prin urmare, cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivel unional.



Există 5 forme distincte de integrare economică internaţională: • Zona de liber schimb,

• Uniunea vamală

• Piaţa comună

• Uniune economică

• Uniune economică completă, inclusiv uniunea politică.


FORME DE INTEGRARE – ZONA DE LIBER SCHIMB

Zona de liber schimb, caracterizată prin abolirea obstacolelor tarifare şi

netarifare (îndeosebi a restricţiilor cantitative), între statele membre, care îşi păstrează, însă, libertatea de acţiune în relaţiile cu terţii (cei din afara zonei).

Zona de comerţ liber constituie perimetrul format din 2 sau mai multe ţări care dintr-un moment sau treptat şi-au suprimat barierele vamale şi comerciale dintre ele, dar menţin fiecare faţă de terţe ţări propriile lor tarife vamale şi regimuri comerciale naţionale. În rezultat se creează zonele comerciale caracterizând numărul de condiţii în ele pentru tarife libere şi a numărului limitat a comerţului internaţional cu mărfuri şi servicii.

Conceptul zonelor de liber schimb sau de comerţ liber corespund practicii moderne a relaţiilor economice internaţionale şi prevederilor Convenţiei Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), care sunt orientate spre liberalizarea comerţului exterior mondial şi stabilitatea politicilor comerciale a ţărilor participante.


FORME DE INTEGRARE - UNIUNEA VAMALĂ

Uniunea vamală, faţă de zona liberă de schimb, aduce în plus, adoptarea unui tarif vamal comun al ţărilor membre ale uniunii în relaţiile cu statele non-membre. Uniunea vamală este o grupare a statelor membre care formează împreuna un spaţiu (teritoriu) vamal unic. Ţările membre ale uniunii uniuni vamale desfiinţează barierele tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce şi instituie un sistem de impozite comune, iar in relaţiile cu statele terţe elaborează şi implementează o politică comercială comuna si un sistem de tarife vamale comune. Uniunea vamală poate fi de 2 feluri: Perfectă (completă), care vizează tot nomenclatorul de mărfuri şi toate poziţiile tarifare, care fac obiectul tranzacţiilor comerciale cu terţe ţări. Imperfectă (incompletă), care vizează parţial nomenclatorul de mărfuri şi unele poziţii tarifare, care fac obiectul tranzacţiilor comerciale cu terţe ţări. Dimensiunea economică a uniunii vamale reprezintă realizarea unei integrări mult mai avansate a 2 sau mai multor economii naţionale iniţial separate, aceasta presupune în primul rând suprimarea imediată sau treptată a barierelor tarifare şi comerciale în circulaţia mărfurilor între statele ce formează uniunea vamală.


FORME DE INTEGRARE – PIAŢA COMUNĂ Piaţa comună reprezintă o unitate vamală completă, prin introducerea liberei circulaţii a factorilor de producţie. Dezvoltarea aprofundată şi continuu a procesului integraţionist în cadrul grupului ţărilor membre atinge forma de piaţă comună. Ea se evidentiază prin semnarea acordului şi include în sine 4 libertăţi, abolind practic frontierele naţionale a statelor membre pentru libera circulaţie a marfurilor, serviciilor capitalurilor şi forţei de muncă (persoanelor). În acest caz in procesul integraţionist se includ factorii de producţie şi până la un moment coordonarea politicii economice externe. În afara de aceasta crearea pieţei comune, care insista la armonizarea multor standardelor industriale (reglementărilor tehnice) şi norme de drept


FORME DE INTEGRARE – UNIUNEA ECONOMICĂ

Uniune economică constituie, până în prezent, stadiul cel mai avansat de

integrare interstatală. Faţă de caracteristicile Pieţei Comune, ea presupune armonizarea politicilor economice (fiscale, monetare etc.) şi sociale. Moneda unică este, de asemenea, o ţintă specifică pentru această formă de integrare.

Experienţa mondială demonstrează că dezvoltarea Pieţei Comune (Unice) creează condiţii şi premize pentru trecerea la următoarea formă superioară de integrare economică internaţională. Uniunea economică complementară cu cea monetară presupune elaborarea şi implementarea unei politici unice economice, monetare şi bugetare, introducerea unei monede unice, constituirea instituţiilor naţionale de reglementare în interiorul structurii integraţioniste. În uniune se realizează coordonarea strânsă a politicii economice ale statelor membre în baza recomandărilor unice si monitorizării din partea instituţiilor naţionale. În cadrul uniunii se stabilesc cursurile monetare fixe între monedele ţărilor membre în relaţii comerciale bilaterale, cu introducerea treptată a monedei unice. De formarea şi promovarea politicii monetare unice este responsabilă Banca Centrală a uniunii, la fel de introducerea şi emiterea monedei unice.


FORME DE INTEGRARE – UNIUNEA ECONOMICĂ COMPLETĂ

Uniune economică completă. În cadrul unei uniuni economice dezvoltarea în

continuu şi perfecţionarea formelor de integrare economica interstatală la o etapă istorică poate duce la transformarea uniunii economice în uniune economică completă.

Cu toate acestea în concomitent apare oportunitatea şi posibilitatea de elaborare şi realizare de către ţările membre a unor politici economice, fiscale şi bugetare comune, bazate pe aceleaşi principii de elaborare şi implementare.

Aceasta înseamnă:

• Promovarea unei politici de securitate comună,

• Introducerea cetăţeniei unice şi altor atribute de statalitate unică.

Formarea elementelor de uniune politică contribuie la dezvoltarea colaborării şi cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, esenţial extinde colaborarea statelor membre ale uniunii in aşa domenii ca educaţia, cultura, ştiinţa şi cercetarea şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor tuturor cetăţenilor uniunii


Denumirea Nivelul de integrare State membre

Pactul Andin Zonă de comerţ liber Bolivia, Columbia,

Peru, Ecuador,Venezuela

Asociaţia Naţiunilor din

Asia de Sud-Est (ASEAN)

Zonă de comerţ

preferenţial

Brunei, Indonezia, Malayezia,

Filipine, Singapore, Thailanda

Benelux Uniune vamală Belgia, Olanda, Luxemburg

Piaţa Comună Central-

Americană

Piaţă comună Costa Rica, Salvador,

Guatemala,Honduras, Nicaragua,

Panama

Uniunea Europeană Uniune economică şi

monetară

Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa,

Germania, Suedia, Marea

Britanie,Irlanda, Italia, Danemarca,

Grecia,Spania, Portugalia,

Austria,Finlanda, Polonia, Ungaria,

Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia,

Estonia, Lituania, Malta, Cipru,

România, Bulgaria, Croaţia

Acordul Nord

American de Comerţ Liber

(NAFTA)

Zonă de comerţ liber Canada, Mexic, SUA


GLOBALIZAREA ŞI INTEGRAREA – REALITĂŢI ALE ECONOMIEI MONDIALE

Ca fenomen dominant în economia mondială din ultimele decenii, Globalizarea poate fi definite drept “un declin continuu al importanţei economice a graniţelor naţionale şi o intensificare fără precedent a relaţiilor şi interacţiunilor economice, până în punctul în care diferenţa dintre tranzacţiile interne şi cele externe devine nesemnificativă sau dispare”.

• Principalele forme de manifestare a globalizării sunt:

• internaţionalizarea producţiei şi a tehnologiei;

• globalizarea pieţelor mărfurilor;

• internaţionalizarea pieţelor serviciilor;

• integrarea pieţelor financiare mondiale.


GLOBALIZAREA ŞI INTEGRAREA – REALITĂŢI ALE ECONOMIEI MONDIALE

La baza integrării crescânde a economiei mondiale stau două fenomene:

• unul este de natură tehnologică şi constă în progresul exploziv în ceea ce priveşte viteza şi eficacitatea comunicaţiilor şi transporturilor internaţionale, concomitent cu reducerea costurilor reale ale acestora;

• celălalt este de natură economică şi este reprezentat de reducerea sau înlăturarea barierelor naţionale din calea fluxurilor internaţional de bunuri, servicii,tehnologie şi capital.


INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ ŞI INTEGRAREA ECONOMICĂ REGIONALĂ

Existenţa unui număr mare de ţări diferite ca mărime, populaţie şi potenţial economic, precum şi faptul că semnificaţia economică determină rolul unei ţări pe pieţele mondiale, constituie un stimulent serios pentru naţiuni să se constituie în grupări economice.

În acelaşi timp, interesele economice şi politice individuale ale fiecărei ţări constituie o barieră în calea coordonării şi colaborării libere în cadrul acestor grupări.

Fiecare ţară doreşte să-şi definească obiectivele sale economice naţionale şi să-şi păstreze dreptul de a-şi promova propria politică, cu toate că dobândeşte şi capacitatea de a lua decizii ce depăşesc graniţele naţionale.


CAUZELE PRINCIPALE ALE INTEGRĂRII ECONOMICE REGIONALE:

Cauzele principale ale integrării economice regionale sunt:

• apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute - începând de la jumătatea secolului al XX-lea – a contradicţiei dintre posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale;

• gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, pe de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi forţei de muncă, pe de altă parte;

• necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi promova şi apăra "în comun" interesele ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici;

• constituirea de mari firme (de stat sau mixte) care, prin activitatea lor, depăşesc graniţele naţionale;

• interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi extinde relaţiile cu fostele ţări coloniale devenite independente.


INTEGRAREA ŞI REGIONALIZAREA – REALITĂŢI ALE ECONOMIEI MONDIALE

Regionalizarea este procesul de realizare a unor aranjamente comerciale regionale cu grade diferite de integrare:

• În perioada postbelică pot fi identificate două valuri de integrare regională: începând cu anii '50 au avut loc numeroase încercări de creare a unor zone de comerţ liber sau a unor pieţe comune în Europa, Africa, America Latină, Zona Caraibelor şi Asia. Cu excepţia Europei, încercările de integrare regional ale primului val au eşuat.

• Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen al anilor '90. Este mai extins decât primul val şi "este posibil să fi fost provocat de interdependenţa economică internaţională crescândă şi de progresele în comunicaţii". Acest al doilea val constă în diverse încercări de acrea acorduri de comerţ regionale, asociaţii vamale, uniuni vamale şi pieţe comune.

• Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul General de Tarife şi Comerţ (GATT) în perioada 1948-1994, o treime au fost încheiate între anii 1990-1994. Însă aceste proiecte de integrare regional sunt încă într-un stadiu de dezvoltare fragil şi nici unul nu se apropie de nivelul de integrare atins de Uniunea Europeană.


CADRUL INSTITUŢIONAL AL INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

• Pornind de la Conferinţa din iulie 1944 de la Bretton Woods (New Hampshire - SUA) s-a dezvoltat un cadru instituţional puternic pentru colaborare economică şi politică internaţională. Acest cadru includea: Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT).

• Fondul Monetar Internaţional (FMI) a fost creat în 1945 în scopul realizării convertibilităţii tuturor valutelor ţărilor membre, promovării stabilităţii pe pieţele monetare internaţionale şi furnizării de asistenţă pentru ţările mai puţin dezvoltate. FMI a instaurat un sistem care a dominat relaţiile monetare internaţionale până în 1972, când a fost suspendată convertibilitatea dolarului. Republica Moldova este membră a FMI încă din 1993.


FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL (FMI)

Obiectivele FMI sunt:

• Promovarea cooperării monetare internaţionale;

• Facilitarea dezvoltării şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional;

• stabilirea unui sistem multilateral de plăţi între ţările membre.


FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL (FMI)

Pentru desfăşurarea activităţii Fondului, statele membre subscriu cote-părţi la capitalul acestuia, cote stabilite în funcţie de ponderea fiecărei ţări membre în comerţul internaţional. Cotele se revizuiesc la fiecare cinci ani, în funcţie de evoluţia economiilor ţărilor membre şi a nevoilor de capital ale Fondului.

Statele membre folosesc Fondul pentru obţinerea de credite în valută, în vederea acoperirii deficitului temporar al balanţei de plăţi externe. Creditele sunt acordate cu o dobândă mai mica decât cea a pieţei, pe o perioadă de 3-5 ani, în funcţie de cota de participare la Fond a fiecărei ţări.


FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL ŞI REPUBLICA MOLDOVA

Republica Moldova a devenit membru al FMI la 12 august 1992.

Cota Republicii Moldova la FMI constituie 123,2 milioane de Dreptul Speciale

de Tragere (DST) (circa 191 milioane dolari S.U.A.), sumă echivalentă cu 0,05

procente din suma totală a cotelor. Puterea de vot a Republicii Moldova în

cadrul FMI este de 1973 voturi, ceea ce constituie 0,08 procente din numărul

total de voturi.

Asistenţa financiară

Începând cu anul 1993, Moldova a beneficiat de următoarele acorduri cu FMI

pentru susţinerea programelor de ajustare economică ale autorităţilor:

Mecanismul de finanţare compensatorie şi excepţională (CCFF), Mecanismul finanţării reformelor structurale (STF), acordurile Stand-by (SBA), Mecanismele de finanţare lărgită (EFF) şi Mecanismele de reducere a sărăciei

şi creştere economică (PRGF) - din 2009 numite Mecanisme de creditare

lărgită (ECF). In 2009 Moldova a beneficiat, de asemenea, de o alocare unica

de DST in suma de 117.71 milioane DST.

Suma totală a creditelor neachitate acordate de FMI a constituit 402,5

milioane DST (620 milioane dolari SUA) la finele anului lunii octombrie 2012.


GRUPUL BĂNCII MONDIALE

Grupul Băncii Mondiale este o instituție formată din alte cinci instituții financiare internaționale, și anume:

• Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare - BIRD (International Bank for Reconstruction and Development)

• Corporația Financiară Internațională - IFC (International Finance Corporation)

• Asociația Internațională de Dezvoltare - IDA (International Development Association)

• Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor - MIGA (Multilateral Investment Guarantee Agency)

• Centrul Internațional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investițiilor - ICSID (International Center for Settlement of Investments Disputes).

Fiecare instituție are un rol distinct în lupta împotriva sărăciei și îmbunătățirea condițiilor de viață pentru populația din statele în curs de dezvoltare. Termenul generic de Banca Mondială se referă în principal la BIRD și IDA, iar proiectele principale de finanțare se derulează prin IBRD.


BANCA INTERNAŢIONALĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE (BIRD)

În anul 1945 s-a creat Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) , parte componentă a Băncii Mondiale, organism ce urma să se ocupe de problemele dezvoltării economice. Are sediul la Washington (SUA). În prezent, are 188 de membri, între care şi Republica Moldova (din data de 12 august 1992).

Obiectivele BIRD sunt:

• Promovarea dezvoltării economice a statelor membre, prin acordarea de împrumuturi cu dobânzi mai reduse pentru realizarea unor

• proiecte de dezvoltare economico-socială;

• Încurajarea investiţiilor străine în economia ţărilor membre prin acordarea de garanţii.



Grupul Băncii Mondiale Grupul Băncii Mondiale



În anul 1945 s-a creat Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) , parte componentă a Băncii Mondiale, organism ce urma să se ocupe de problemele dezvoltării economice. Are sediul la Washington (SUA). În prezent, are 188 de membri, între care şi Republica Moldova din anul 1992.

Obiectivele BIRD sunt:

• Promovarea dezvoltării economice a statelor membre, prin acordarea de împrumuturi cu dobânzi mai reduse pentru realizarea unor

• proiecte de dezvoltare economico-socială;

• Încurajarea investiţiilor străine în economia ţărilor membre prin acordarea de garanţii.



Fondurile băncii provin din trei surse:

• cote-părţi subscrise de ţările membre la capitalul acesteia, în aceeaşi proporţie cu cele pentru FMI;

• acţiuni vândute pe pieţele de capital ale lumii;

• venituri din profiturile băncii.


ACORDUL GENERAL PENTRU TARIFE ŞI COMERŢ (GATT)

În 1947 a fost adoptat Acordul GATT, supravieţuitorul unei încercări nereuşite de creare a unei Organizaţii a Comerţului Internaţional (ITO) şi instituţia cea mai importantă pentru promovarea lliberalizării comerţului.

Principalele obiective ale GATT au fost:

organizarea de negocieri în scopul reducerii treptate a taxelor vamale,

a înlăturării restricţiilor cantitative şi a altor obstacole netarifare, în vederea facilitării schimburilor comerciale.

Aceste instituţii, cărora li s-a adăugat în 1995 Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), continua să formeze structura fundamental a relaţiilor economice internaţionale în domeniile monetar, al dezvoltării şi comerţului, cu toate că fiecare a evoluat şi au mai apărut şi alte organizaţii între timp.


ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI (OMC)

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) este o instituţie internaţională de reglementare a relaţiilor comerciale mondiale şi un forum pentru soluţionarea disputelor comerciale între naţiuni. Înfiinţată în ianuarie 1995, OMC a înlocuit Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), preluând principalele acorduri comerciale încheiate sub egida acestei organizaţii. Are drept mandate: impulsionarea liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor şi eliminarea barierelor din calea acesteia. Are sediul la Geneva (Elveţia) şi este controlată de un Consiliu General alcătuit din ambasadorii statelor membre. Republica Moldova este membră a OMC din 26 iulie 2001.

Organizaţia Mondială a Comerţului are şi puteri legislative, putând să modifice anumite reguli comerciale, pentru asigurarea funcţionării eficiente a pieţelor competitive, cu două treimi din voturile membrilor organizaţiei, noile reguli devenind obligatorii pentru toate cele 157 state membre (la situaţia din 24 august 2012).


ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI (OMC)

State membre Alte state membre State ne-membre


INSTITUŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Alte instituţii economice internaţionale sunt: Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), Banca Reglementelor Internaţionale (BIS-the Bank for International Settlements) şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).

• Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) a apărut în anul 1961 prin transformarea într-un organism cu vocative globală a Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică (OECE), create în anul 1947 în principal pentru administrarea "planului Marshall" de reconstrucţie şi refacere postbelică a ţărilor europene.

• OCDE are în prezent 34 de state membre, majoritatea ţărilor europene, SUA, Canada, Australia şi Japonia. Obiectivele OCDE sunt: încurajarea creşterii economice, a utilizării depline a forţei de muncă şi a stabilităţii financiare a statelor membre; sprijinirea dezvoltării economice a ţărilor mai puţin dezvoltate nemembre; furnizarea de informaţii şi statistici asupra economiei mondiale, în special prin publicaţia Economic Outlook.


ORGANIZAŢIA PENTRU COOPERARE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ (OCDE)

• Organizația oferă un cadru în care guvernele pot să își compare experiențele politice, să caute răspunsuri la problemele comune, să identifice practicile bune și să-și coordoneze politicile interne și internaționale. Acestea cuprind comerțul și ajustarea structurală, securitatea online și provocările legate de reducerea sărăciei în lumea dezvoltată.

• De mai mult de 40 de ani, OCDE este una dintre cele mai mari și mai de încredere surse de statistică comparată, statistică economică și date sociale. Bazele de date OCDE cuprind o arie largă și diversă, cum ar fi conturile naționale, indicatorii economici, forța de muncă, comerțul, migrația, educația, energia, sănătatea, industria, taxele și impozitele, și mediul.

• De-a lungul ultimei decade, OCDE a rezolvat o serie de probleme sociale, economice și legate de mediu, adâncindu-și legatura cu afacerile, uniunile comerciale și alți reprezentanți ai societății civile. Negocierile de la OCDE în privința taxelor și a prețurilor de transfer au deschis drumul tratatelor bilaterale în jurul lumii.

• Cele 34 de state membre OCDE dețin împreună aproximativ 60 la sută din economia mondială, 70 la sută din comerțul mondial și 20 la sută din populația lumii


INSTITUŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

• Banca Reglementelor Internaţionale are sediul la Basel în Elveţia. A fost create în 1930 cu scopul de a sprijini băncile centrale din ţările membre să-şi coordoneze plăţile internaţionale.

• Consiliul ei de administraţie este alcătuit din reprezentanţii băncilor centrale din Marea Britanie, Franţa, Germania, Belgia, Italia, Elveţia, Olanda şi Suedia. La şedinţele Consiliului participă regulat şi reprezentanţi ai SUA şi ai Japoniei.

• Principalele funcţii îndeplinite de Bancă sunt: promovarea cooperării între băncile centrale, sprijinirea organizării financiare a ţărilor cu dificultăţi de plată, supravegherea pieţelor de euro valute, furnizarea de consultant de specialitate pentru OCDE şi administrarea programelor de credite ale Uniunii Europene.


BANCA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE (BERD)

• Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) este prima instituţie financiară internaţională creată după căderea comunismului în Europa, având drept scop declarat "promovarea tranziţiei la economia de piaţă şi sprijinirea de iniţiative private în ţările Centrală şi Est - Europene".

• Are sediul la Londra şi a fost inaugurată în mai 1990, în baza unui acord semnat de 40 de ţări, de Comisia Europeană şi de Banca Europeană de Investiţii.

• Obiectivele sale vizează sprijinirea reformelor structurale în ţările din Europa Centrală şi de Est prin: consultanţă de specialitate, sprijin pentru formarea profesională şi suplimentarea capitalului naţional destinat investiţiilor majore din sectoarele privat şi public.


PONDEREA UNIUNILOR ECONOMICE ÎN PIB-UL MONDIAL ÎN ANII 1970-2012 (%)

1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2010 2011 2012

World 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100

NAFTA (North American Free Trade

Agreement)

35.21 29.68 27.55 36.54 29.89 27.63 35.00 31.91 26.94 25.62 26.10

EU27 (European Union) 26.38 29.91 31.74 24.09 32.65 30.56 26.20 30.04 25.60 25.07 23.20

MERCOSUR (Mercado

ComSudamericano)

2.56 3.03 2.97 2.67 2.58 3.78 3.35 2.72 4.69 4.75 4.49

CIS (Commonwealth of Independent

States)

1.68 1.08 2.16 3.09 3.46 3.63

ASEAN (Association of South-East

Asian Nations)

1.12 1.42 1.70 1.83 1.65 2.31 1.90 2.03 2.99 3.14 3.26

ANCOM (Andean Community) 0.57 0.60 0.67 0.65 0.46 0.63 0.55 0.59 0.82 0.86 0.94

COMESA (Common Market for Eastern

and Southern Africa)

0.87 0.91 0.96 0.82 0.65 0.55 0.64 0.57 0.80 0.72 0.81

ECOWAS (Economic Community of

West African States)

0.64 0.87 1.05 0.84 0.36 0.25 0.27 0.40 0.54 0.53 0.57

ECCAS (Economic Community of

Central African States)

0.27 0.29 0.30 0.25 0.21 0.11 0.12 0.20 0.28 0.32 0.33

EAC (East African Community) 0.18 0.18 0.19 0.19 0.11 0.09 0.10 0.10 0.13 0.12 0.14


RAPORTUL PIB-UL PER CAPITA IN UNIUNILE ECONOMICE FAŢĂ DE NIVELUL UE-27 ÎN ANII 1970-2012 (%)

1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2010 2011 2012

NAFTA (North American Free Trade Agreement) 199.98 143.10 119.65 199.57 114.78 110.65 154.79 119.06 114.49 110.49 120.78

EU27 (European Union) 100.00 100.00 100.00 100.00 100.00 100.00 100.00 100.00 100.00 100.00 100.00 MERCOSUR (Mercado Com Sudamericano) 29.68 28.39 23.89 25.70 16.95 25.35 24.46 16.51 32.42 33.28 33.77

World 44.09 36.28 31.96 39.09 26.81 27.50 30.24 25.29 28.56 28.83 30.88 CIS (Commonwealth of Independent States) 9.47 7.19 12.97 22.09 25.29 28.72

ANCOM (Andean Community) 20.75 17.48 16.53 19.04 9.06 12.58 11.75 10.46 16.13 17.11 19.91 ECO (Economic Cooperation Organization) 17.61 18.92 14.56 14.50 9.39 7.26 7.76 8.32 11.86 12.42 13.60 ASEAN (Association of South-East Asian Nations) 6.36 6.47 6.72 8.63 5.25 7.46 6.68 5.95 9.91 10.54 11.74 ECCAS (Economic Community of Central African States) 9.24 7.77 6.83 6.42 3.58 1.76 1.98 2.54 3.80 4.25 4.74 ECOWAS (Economic Community of West African States) 9.75 10.63 10.78 10.08 2.85 1.89 2.12 2.48 3.51 3.48 3.92 COMESA (Common Market for Eastern and Southern Africa) 9.17 7.61 6.75 6.64 3.41 2.83 3.39 2.37 3.54 3.18 3.90

EAC (East African Community) 7.11 5.56 4.64 5.36 1.97 1.56 1.75 1.41 1.82 1.74 2.15


PONDEREA UNIUNILOR ECONOMICE ÎN EXPORTUL MONDIAL ÎN 1999 ŞI 2011 (%)

41%

19%

1%

1%

6%

32%

1999

UE (27 state) NAFTA

Uniunea ANDEAN MERCOSUR

ASEAN Alte state

33%

13%

1% 0%

7%

46%

2011

UE (27 state) NAFTA


ASEAN Alte state


VALOAREA EXPORTURILOR DE MĂRFURI ALE UNIUNILOR ECONOMICE ÎN ANII 2000-2011 (mld. USD)

6039

2282

1242

353

134 0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

UE (27 state) NAFTA ASEAN MERCOSUR Uniunea ANDEAN


PONEDREA EXPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ÎN ANII 2000-2011 (%)

65

48

25

15

7

0

10

20

30

40

50

60

70

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011



PONDEREA UNIUNILOR ECONOMICE ÎN IMPORTUL MONDIAL ÎN 1999 şi 2011 (%)

41%

24% 1%

1%

5%

28%

1999

UE (27 state) NAFTA


ASEAN Alte state

34%

17%

1% 2%

6%

40%

2011

UE (27 state) NAFTA


ASEAN Alte state


VALOAREA IMPORTURILOR DE MĂRFURI ALE UNIUNILOR ECONOMICE ÎN ANII 2000-2011 (mld. USD)

6256

3090

1152

334

125 0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011



PONEDREA IMPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ÎN ANII 2000-2011 (%)

62

33

23

16

9

0

10

20

30

40

50

60

70

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011



INTEGRAREA ECONOMICĂ ÎN AMERICA DE NORD: ACORDUL NORD AMERICAN DE COMERŢ LIBER (NAFTA)

• A fost semnat la 17 decembrie 1992 între SUA, Canada și Mexic .

• Suprafaţa totală – 21,78 mln. km2

• Populaţia - 457,3 mln. (2010)

• PIB total (2012) - 18645,0 mld. USD

• PIB per capita (2012) – 39.631 USD

http://ro.wikipedia.org/wiki/17_decembrie


http://ro.wikipedia.org/wiki/1992

http://ro.wikipedia.org/wiki/Statele_Unite_ale_Americii

http://ro.wikipedia.org/wiki/Canada

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mexic

http://en.wikipedia.org/wiki/Gross_domestic_product



Realizări ale grupării NAFTA • NAFTA - North American Free Trade Agreement (NAFTA), a fost semnat la 17

decembrie 1992 între SUA, Canada şi Mexic şi este cea mai mare zonă de liber schimb din lume cu o piaţă de 457 mln. consumatori (2010).

• Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către zero să se realizeze într-o perioadă de 10 ani, iar cotele să fie eliminate într-o perioadă de 15 ani. Pentru Mexic, agricultura a reprezentat un domeniu sensibil şi, de aceea, a fost negociat un acord separat cu SUA şi un altul cu Canada.

• NAFTA reglementează barierele tarifare, netarifare şi investiţiile. Se specifică faptul că mărfurile de import provenite din celelalte două naţiuni vor avea acelaşi regim ca şi bunurile naţionale. Fiecare membru NAFTA va excepta unele activităţi de la aplicarea acestui acord.

• Fiecare parte din acordul NAFTA beneficiază de anumite avantaje. SUA şi Canada câştigă astfel accesul la piaţa mexicană, o piaţă cu peste 80 de milioane de oameni. Pot fi specificate şi beneficiile neeconomice pentru SUA, fiind vorba de îmbunătăţirea relaţiilor externe ale Mexicului şi de o posibilă stabilitate internă, urmărindu-se o mai bună cooperare în domeniul drogurilor, emigrării şi poluării. Impactul creării NAFTA va fi mult mai important pentru Mexic decât pentru SUA. Deoarece Mexicul este mult mai mic decât SUA, iar crearea de locuri de muncă şi domeniul sănătăţii este acelaşi şi în SUA şi în Mexic, efectul creării NAFTA va fi mult mai mare pentru Mexic.






http://ro.wikipedia.org/wiki/Canada

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mexic


ACCORDUL NAFTA • Acordul prevede eliminarea totală a taxelor vamale la intrarea în fiecare ţară

membră a mărfurilor originare din Mexic, Canada şi SUA. pe parcursul unei perioade de tranziţie, iar pentru determinarea celor care intră sub acest regim sunt stabilite reguli de origine foarte stricte. Aceste reguli de origine sunt astfel formulate, încât avantajele oferite de NAFTA să nu se acorde decât bunurilor produse în America de Nord. Conform regulilor de origine, un produs se consideră originar din zonă atunci când este produs în totalitate în America de Nord sau, în cazul în care conţine materiale importate, acestea trebuie să fie astfel transformate, încât să li se schimbe categoria tarifară. Uneori, pe lângă această condiţie, respectivul produs trebuie să conţină un anumit procentaj de materii prime naţionale. O clauză de minim permite bunurilor ce conţin cantităţi foarte reduse de materiale „neoriginare” (nu mai mult de 7% din preţul total) să se bucure de tratament preferenţial.

• Tratatul mai prevede şi armonizarea normelor, evaluarea riscului, adaptarea la condiţiile regionale, transparenţa procedurilor (notificarea prealabilă a adoptării acestor măsuri), proceduri de control, inspecţie şi aprobare, asistenţă tehnică; se crează şi un comitet de măsuri sanitare şi fito-sanitare pentru promovarea securităţii şi armonizarea măsurilor. În ceea ce priveşte normele tehnice, cele trei ţări semnatare au convenit să nu utilizeze aceste măsuri ca bariere comerciale, tratatul confirmând prevederile Codului de bariere Tehnice ale OMC şi al convenţiilor internaţionale. Fiecare ţară îşi rezervă dreptul de a stabili acel nivel de protecţie pe care îl consideră necesar.


ACCORDUL NAFTA

• Canadienii, aşa cum a fost stipulat şi în vechiul Acord de Comerţ Liber între Canada şi SUA, vor excepta de la aplicarea NAFTA domeniul publicaţiilor. În Canada există sentimentul că fără un control special asupra proprietăţii şi acordând mass-mediei canadiene beneficii prin taxe, acesta va fi acaparat de media din SUA.

• Cererea SUA a fost ca mişcarea liberă a persoanelor, cu excepţia profesioniştilor şi managerilor, să nu fie permisă. Acest lucru este rezultatul temerii SUA că va fi copleşită de milioane de săraci din Mexic. Guvernul mexican îşi rezervă dreptul de a controla sistemul de căi ferate, electricitatea, petrochimia de bază şi industria petrolieră.

• Preambulul acordului expune principiile care constituie fundamentul acestuia. Ţările participante îşi exprimă intenţia de a promova creşterea economică prin expansiunea comerţului şi a oportunităţilor investiţionale, creşterea competitivităţii internaţionale cu respectarea protecţiei mediului, dezvoltarea economică susţinută şi protejarea, amplificarea şi punerea în practică a drepturilor forţei de muncă, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în cele trei state.


OBIECTIBVELE ACORDULUI NAFTA

Obiectivele acordului sunt:

eliminarea barierelor comerciale,

promovarea condiţiilor pentru concurenţa loială,

creşterea oportunităţilor investiţionale,

protejarea corespunzătoare a drepturilor de proprietate intelectuală,

stabilirea procedurilor adecvate pentru aplicarea tratamentului şi soluţionarea conflictelor,

stimularea cooperării trilaterale, regionale şi multilaterale.


PONEDREA EXPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ALE STATELOR MEMBRE NAFTA ÎN TOTALUL EXPORTURILOR ÎN ANII 2000-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Mexic 88.2 87.7 89.6 90.1 87.8 86.9 84.6 82.7 84.3 83.6 81.7

Canada 87.7 87.7 86.3 85.2 84.6 82.5 80.1 78.9 76.4 76.1 74.9

SUA 36.3 37.3 36.9 36.7 36.7 35.1 33.1 31.7 31.6 32.2 32.3

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Mexic 86.1 85.8 87.7 88.6 85.8 84.9 82.2 80.3 80.7 80.1 78.7

Canada 87.0 87.1 85.7 84.4 83.8 81.5 79.0 77.6 75.0 74.9 73.7

PONEDREA EXPORTURILOR DE MĂRFURI ALE STATELOR MEMBRE NAFTA ÎN SUA DIN TOTALUL EXPORTURILOR ÎN ANII 2000-2011 (%)


REALIZĂRI ALE ACORDULUI NAFTA

• Impactul NAFTA asupra evoluţiei fluxurilor comerciale dintre statele semnatare s-a dovedit a fi pozitiv, încă din primii ani de la intrarea in vigoare a Acordului. Principalii beneficiari sunt Canada, dar mai ales Mexicul, cu o pondere semnificativă a exporturilor inter-unionale NAFTA, respectiv de 74,9% şi 81,7% în anul 2011.

• O pondere mai redusă înregistrează SUA, al căror export este orientat cu prioritate spre celelalte regiuni ale lumii, respectiv de 32,3% în anul 2011. In ceea ce priveşte importul intra-unional se reliefează o situaţie asemănătoare, situaţie explicabila prin faptul că şi la capitolul importuri SUA îşi asigura importurile cu predilecţie din alte zone geografice; in schimb Canada si Mexic îşi realizează cea mai mare parte a volumului de import la nivel regional (peste 75 %).

• Efectele economic-sociale ale Acordului asupra participanţilor se concretizează de asemenea, prin consolidarea stabilităţii economice, intensificarea fluxurilor investiţionale, creşterea capacităţilor concurenţiale la nivelul firmelor şi transferul mai rapid de tehnologii şi fluxuri informaţionale.


REALIZĂRILE COMERCIALE ALE ACORDULUI NAFTA • Avantajele prezente şi potenţiale de care beneficiază Canada sunt: accesul mai liber

pe piaţa nord-americană pentru produsele manufacturate şi serviciile comerciale prin penetraţia pieţei mexicane (una dintre cele mai dinamice pieţe ale lumii) cu o gamă diversificată de echipamente industriale, servicii comerciale şi de telecomunicaţii. Prezenta pe piaţa mexicană oferă firmelor canadiene posibilitatea de a se adapta mai bine la mecanismele pieţei latino-americane.

• Investiţiile străine se bucură de un climat favorabil in Canada, generat de existenţa unei infrastructuri moderne de transport şi de telecomunicaţii, de abundenţa resurselor energetice şi de existenţa unei forţe de muncă cu grad ridicat de calificare.

• Prin semnarea Acordului, Mexicul a obţinut o poziţie privilegiată în raporturile sale comerciale cu SUA şi un acces larg al cele mai importante pieţe de export din regiune. Fluxurile de investiţii orientate către Mexic au crescut considerabil, cu efecte pozitive asupra echilibrului balanţei de plăţi. Graţie investiţiilor străine directe care s-au intensificat şi transferul de tehnologie modernă, Mexicul a reuşit să susţină mai eficient procesul de modernizare economica.

• În intervalul de timp 2000-2011, exporturile Statelor Unite ale Americii către ceilalţi doi parteneri au crescut de la 265,2 mld. USD la 478,2 mld. USD. Exporturile Mexicului către SUA în intervalul de timp analizat (2000-2011) au crescut cu 201%, de la 136,4 mld. USD la 275,0 mld. USD . Exporturile Canadei către SUA au crescut cu 145 % de 227,2 mld. USD la 331,8 mld. USD.


Integrarea în America de Sud şi Caraibe In anii `50 s-au purtat discuţii aprofundate în vederea creării unei pieţe

comune a Americii Latine. Consensul nu a fost atins, iar LAFTA (Latin

America Free Trade Agreement – Acordul de Liber Schimb Latino-

American, ALALC – Asociacion Latino-Americana de Libre Comercio) a

fost unul dintre compromisuri. Acordul a avut la origine iniţiativa

statelor: Argentina, Brazilia, Chile şi Uruguay. La sfârşitul anilor `50 au fost încorporate statele: Bolivia, Columbia ,

Mexic, Paraguay, Peru şi Venezuela. Deşi unele ţări speraseră în

adâncirea integrării pe calea creării pieţei comune, acordul a stabilit ca

obiectiv imediat crearea unei zone de liber schimb într-o perioadă de 12

ani. LAFTA a reunit state cu nivele de dezvoltare variate şi diverse interese

politice, care, de asemenea, aveau o serie de probleme în asigurarea

unei infrastructuri adecvate, ca suport al dezvoltării activităţilor

comerciale. Statele mai dezvoltate, Argentina şi Brazilia, erau interesate

în menţinerea şi protejarea pieţei deja create pentru produsele pe care le

produceau, în timp ce statele mai mici încercau să găsească noi

oportunităţi pentru dezvoltarea industrială. Interesul statelor mari au

dominat în cadrul negocierilor regionale


Integrarea în America de Sud şi Caraibe Accentul s-a pus în cadrul LAFTA în principal pe comerţul cu bunuri.

Statele mai puţin dezvoltate din zona andină s-au simţit dezavantajate în

raport cu statele mai dezvoltate din regiune. Promisiunea conform căreia

integrarea va fi deopotrivă benefică pentru toţi s-a demonstrat nerealistă.

Cele mai mari beneficii ale intensificării schimburilor cu produse

manufacturate s-au resimţit la nivelul celor mai puternici.

Încă de la început (1966) preşedinţii statelor Columbia, Chile, Venezuela,

Ecuador şi Peru au exprimat nemulţumirea statelor mici în cadrul LAFTA

şi au punctat nevoia de accelerare a procesului de integrare, inclusiv

necesitatea creării unui grup andin, în formula unei pieţe comune.

Ca răspuns, statele andine au semnat Acordul de la Cartagena (1969),

având ca membri: Bolivia, Chile, Ecuador, Columbia şi Peru. Venezuela s-

a alăturat în 1973, iar Chile a părăsit organizaţia în 1976. Grupul Andin a

fost expresia cea mai grăitoare a suportului instrumental de derulare a

politicilor ISI (industrializare prin substituirea importurilor) la nivelul

Americii Latine, tipic “vechiului regionalism”.


Integrarea în America de Sud şi Caraibe • Astfel, în cadrul A.L.A.L.C - Acordului de Liber Schimb LatinoAmerican, au

apărut tendinţe de redefinire a intereselor şi de găsire de noi răspunsuri şi soluţii pentru intensificarea integrării regionale, iar rezultatul s-a concretizat în apariţia unor noi scheme integraţioniste. Pactul Andin a avut la bază tocmai lipsa de progres integraţionist la nivelul ALALC.

• Aceste deliberări aveau să se concretizeze în proiectul de integrare ambiţios: Acordul de la Cartagena, cunoscut mai bine ca Andean Group (AG-Grupul Andin), devenit Comunitatea ANDINA (CAN) - 1969.

• Între timp, statele vorbitoare de limbă engleză au creat Caribbean Free Trade Association (CARIFTA - Asociaţia de Liber Schimb din Zona Caraibilor), care în anii '70 a evoluat în Caribbean Community (CARICOM - Piaţa Comună din Zona Caraibilor).


INTEGRAREA ÎN AMERICA DE SUD ŞI CARAIBE - ANDINA

• Ţările membre: Bolivia (1969), Colombia (1969), Ecuador (1969), Peru (1969)

• Ţările asociate: Argentina (2005), Brazil (2005), Paraguay (2005), Uruguay (2005), Chile (2006)

• Ţările cu statut de observator: Spania , Mexico, Panama, Republica Arabă Democratică Saharawi,

• Suprafaţa totală - 4,479 mln. Km2

• Populaţia - 101,2 mln. locuitori (2010), Valoarea PIB (USD PPT) – 902,86 mld. USD PPT,

• PIB/locuitor – 8928,6 USD PPT

http://en.wikipedia.org/wiki/Bolivia

http://en.wikipedia.org/wiki/Colombia

http://en.wikipedia.org/wiki/Ecuador

http://en.wikipedia.org/wiki/Peru

http://en.wikipedia.org/wiki/Argentina

http://en.wikipedia.org/wiki/Brazil

http://en.wikipedia.org/wiki/Paraguay

http://en.wikipedia.org/wiki/Uruguay

http://en.wikipedia.org/wiki/Chile

http://en.wikipedia.org/wiki/Spain



http://en.wikipedia.org/wiki/Mexico

http://en.wikipedia.org/wiki/Panama

http://en.wikipedia.org/wiki/Sahrawi_Arab_Democratic_Republic








//upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b9/Comunidad_andina.svg


PONEDREA EXPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ALE STATELOR ANDINA ÎN TOTALUL EXPORTURILOR ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

ANDINA 9.3 9.8 9.8 8.6 8.9 8.0 7.7 7.5 7.5 7.9 7.0

Bolivia 20.0 15.8 16.4 11.7 11.0 9.8 8.3 7.2 11.0 9.9 8.7

Columbia 8.3 10.1 9.2 9.7 9.8 8.1 7.2 6.5 6.5 7.7 6.1

Ecuador 14.4 14.7 16.6 11.7 13.7 13.9 15.6 13.6 11.7 12.2 12.4

Peru 5.4 5.0 5.0 4.7 4.7 4.3 4.3 5.0 5.8 5.7 5.1

PONEDREA IMPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ALE STATELELOR ANDINA ÎN TOTALUL IMPORTURILOR ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

ANDINA 8.9 10.0 11.4 10.6 11.5 11.1 9.1 8.5 8.7 8.8 8.9

Bolivia 9.5 8.2 9.5 10.5 9.5 9.3 9.1 9.7 9.8 9.4 9.0

Columbia 4.7 5.3 7.3 4.7 7.0 7.5 4.5 4.5 4.8 4.6 6.5

Ecuador 16.3 16.5 16.8 17.1 18.2 15.7 14.6 12.6 14.7 14.9 13.1

Peru 10.6 12.7 14.4 15.6 14.4 14.1 13.0 11.0 10.3 10.2 9.6


PONEDREA STATELOR ANDINA ÎN TOTALUL EXPORTURILOR DE MĂRFURI ALE UNIUNII ANDINA ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

ANDINA 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0

Bolivia 11.6 8.5 9.2 7.8 6.8 8.0 6.7 7.0 9.9 8.7 8.5

Columbia 43.8 47.1 41.3 47.9 45.9 38.3 36.3 34.7 36.3 38.8 36.9

Ecuador 28.8 29.2 34.1 26.4 29.7 34.0 36.4 36.2 27.7 27.2 29.7

Peru 15.8 15.2 15.4 17.8 17.6 19.7 20.6 22.1 26.2 25.3 24.9

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

ANDINA 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0

Bolivia 6.7 5.1 4.6 5.1 4.2 4.2 5.0 6.1 6.7 6.1 6.3

Columbia 25.1 23.6 29.0 20.4 28.2 31.1 23.1 22.3 24.2 22.1 32.2

Ecuador 36.1 37.6 31.5 34.3 33.4 30.2 30.8 30.0 34.3 36.0 28.8

Peru 32.1 33.7 34.9 40.2 34.2 34.4 41.2 41.6 34.8 35.8 32.7

PONEDREA STATELOR ANDINA ÎN TOTALUL IMPORTURILOR DE MĂRFURI ALE UNIUNII ANDINA ÎN ANII 2001-2011 (%)


Integrarea în America de Sud şi Caraibe • Niciuna din grupările timpurii nu şi-au atins decât într-o proporţie minoră

scopurile, ele "şi-au pierdut din suflu" în anii '70 şi au intrat în criză în anii '80.

• America Latină a practicat până în anii '80 politica de industrializare prin substituţia importurilor (ISI), prin care se urmărea crearea condiţiilor de creştere economică şi de menţinere a ritmurilor de creştere în concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. Această politică de substituţie a importurilor a condus, în practică, la izolare şi o dezvoltare autarhica, cu efecte negative, care au culminat cu declanşarea crizei datoriei externe care a debutat în anii 80 în Mexic şi ale state din zonă. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior, de privatizare a structurilor de stat, etc.

• În 1990 s-a declanşat un nou val integraţionist (noul regionalism: ex. crearea MERCOSUR în anul 1991 - Mercado Comun del Sur - Piaţa Comună a Sudului), bazat pe afinitatea statelor care împărţeau aceeaşi regiune şi aveau puternice legături istorice, culturale şi lingvistice, toate dornice să sporească interacţiunea umană, comercială şi politică. Acest avânt s-a lovit însă de o serie de aspecte sensibile ale relaţiilor internaţionale - păstrarea suveranităţii, acţiuni individuale, schimbări economice şi politice conjuncturale creatoare de tensiuni. Membri ai MERCOSUR-ului sunt: Argentina, Brazilia, Uruguai, Paraguai şi Chili.


INTEGRAREA ÎN AMERICA DE SUD - MERCOSUR

• MERCOSUR a fost fondată în 26 martie 1991 de Brazilia, Argentina, Uruguay și Paraguay, în urma semnării Tratatului de la Asunción.

• Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador și Peru au statut de membri asociaţi.

• La 9 decembrie 2005, Venezuela a fost primită în MERCOSUR ca membru cu drepturi depline.

• La 30 decembrie 2005, Bolivia a fost invitată să devină membru cu drepturi depline.


• Populaţia - 267,4 mln. locuitori (2008)

• Valoarea PIB – 2895 mld. USD PPT,

• PIB/locuitor – 14858 USD PPT

http://ro.wikipedia.org/wiki/26_martie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Brazilia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Argentina

http://ro.wikipedia.org/wiki/Uruguay

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paraguay

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Asunci%C3%B3n



http://ro.wikipedia.org/wiki/Bolivia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Chile

http://ro.wikipedia.org/wiki/Columbia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ecuador

http://ro.wikipedia.org/wiki/Peru



http://ro.wikipedia.org/wiki/Venezuela



http://ro.wikipedia.org/wiki/Bolivia


PONEDREA EXPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ALE STATELOR MERCOSUR ÎN TOTALUL EXPORTURILOR ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

MERCOSUR 15.4 10.5 10.5 11.2 11.3 12.6 - 14.0 13.8 14.5 13.8

Brazilia 12.8 6.8 8.6 10.8 11.8 12.7 13.7 13.6 12.7 13.3 12.7

Argentina 28.9 22.8 19.3 20.3 20.5 23.1 24.5 25.1 26.7 27.2 26.9

Uruguay 41.9 33.2 30.8 27.2 23.9 25.8 29.9 30.9 31.9 35.2 35.8

Paraguya 53.1 59.2 59.7 53.8 54.4 47.8 49.2 53.6 52.3 50.8 52.7

PONEDREA IMPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ALE STATELOR MERCOSUR ÎN TOTALUL IMPORTURILOR ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

MERCOSUR 18.2 16.9 19.0 18.4 19.2 18.2 - 17.1 17.5 17.4 16.4

Brazilia 14.1 13.3 12.6 10.7 10.0 10.6 10.0 9.1 10.9 10.1 9.5

Argentina 29.2 32.3 37.3 36.6 40.7 37.3 36.3 35.4 33.3 33.5 29.9

Uruguay 49.8 50.3 47.6 44.4 48.3 58.3 57.5 50.3 52.9 47.0 45.2

Paraguya 55.2 55.5 59.2 58.4 48.9 41.2 47.2 46.6 45.8 43.6 45.1


PONEDREA STATELOR MERCOSUR ÎN TOTALUL EXPORTURILOR DE MĂRFURI ALE UNIUNII MERCOSUR ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

MERCOSUR 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0

Brazilia 42.9 34.8 45.6 53.0 56.2 55.5 55.7 53.2 51.4 52.7 53.0

Argentina 44.1 49.5 41.9 35.7 33.0 34.0 34.4 34.8 39.3 37.2 36.9

Uruguay 5.0 5.2 4.9 4.1 3.3 3.2 3.4 3.6 4.5 4.9 4.8

Paraguya 3.0 4.8 5.6 4.3 3.6 2.8 3.5 4.7 4.4 4.6 4.8

PONEDREA IMPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ALE STATELELOR MERCOSUR ÎN TOTALUL IMPORTURILOR ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

MERCOSUR 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0

Brazilia 44.1 52.1 42.8 34.4 29.3 31.9 29.9 31.0 36.3 36.4 35.9

Argentina 33.4 24.0 36.4 42.1 46.3 42.2 40.2 40.2 33.7 38.0 38.6

Uruguay 8.6 8.2 7.3 7.1 7.4 9.2 8.0 9.0 9.5 7.8 8.2

Paraguya 6.8 7.6 8.0 8.0 6.4 6.5 6.8 8.3 8.3 8.7 9.3


INTEGRAREA ÎN AMERICA DE SUD – MERCOSUR

Obiectivele generale ale Mercosur sunt:

• creșterea randamentului și a productivității pentru cele patru economii, cu

• deschiderea piețelor și accelerarea dezvoltării economice

• perspective mai bune pentru folosirea mai judicioasă a resurselor disponibile

• conservarea mediului

• îmbunătățirea comunicațiilor

• armonizarea și coordonarea politicilor macroeconomice și complementarea diferitelor industrii


INTEGRAREA ÎN AMERICA DE SUD – MERCOSUR

Structura instituțională:

• Consiliul Pieței Comune (CCM)

• Grupul Pieței Comune (CMG)

• Comisia de Comerț a Mercosur (MTC)

• Comisia Parlamentară Comună (JPC)

• Forumul Social-Economic Consultativ (ESCF)

• Secretariatul Administrativ al Mercosur (MAS)


INTEGRAREA ÎN ASIA - ASOCIAŢIA ŢĂRILOR DIN ASIA DE SUD-EST (ASEAN)

• Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore si Thailanda.

• În iulie 1995, în urma summit-ului ASEAN din Hanoi, Vietnamul devine cel de-al 6 membru al acestei grupări. Astfel ţara, care în 1973 se opusese ferm lărgirii ASEAN, grupare pe care o considera din considerente politice de moment un bastion anti - comunist, devine membru deplin.

• În prezent din ASEAN mai fac parte, alaturi de cele cinci state fondatoare si Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos si Vietnam. Populaţia celor 10 ţări, care intră în prezent în ASEAN este de peste 601 milioane de persoane, ceea ce transformă, potenţial, zona, într-una din cele mai mari pieţe ale lumii. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate, se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se află în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu, Africa si Europa.


INTEGRAREA ÎN ASIA - ASOCIAŢIA ŢĂRILOR DIN ASIA DE SUD-EST (ASEAN)

• Constituită la 8 august 1967 de Indonezia,

• Malaysia, Filipine, • Singapore și Thailanda. Pe

parcurs au aderat Brunei, Burma (Myanmar), Campucia Laos, şi Vietnam.


• Populaţia - 601 mln. (2010) • PIB total (2010) -

3,084 mld. USD PPT • PIB per capita (2010) -

5131 USD PPT

http://ro.wikipedia.org/wiki/8_august


http://ro.wikipedia.org/wiki/Indonezia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Malaysia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Filipine

http://ro.wikipedia.org/wiki/Singapore

http://ro.wikipedia.org/wiki/Thailanda

http://en.wikipedia.org/wiki/Brunei

http://en.wikipedia.org/wiki/Burma

http://en.wikipedia.org/wiki/Cambodia



http://en.wikipedia.org/wiki/Laos

http://en.wikipedia.org/wiki/Vietnam




PONEDREA EXPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ALE STATELOR ASEAN ÎN TOTALUL EXPORTURILOR ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

ASEAN - - - - - - - - - 25.0 24.7

Brunei 22.5 20.2 17.2 - 24.8 - - - - -

Birma 49.0 -

Campucia 4.9 4.9 4.8 3.0 4.7 6.7 6.8 7.2 12.9 12.6 12.5

Filipine 15.5 15.7 18.2 17.2 17.3 17.3 15.9 14.4 15.2 22.4 18.0

Indonezia 16.9 17.4 17.6 18.2 18.5 18.3 19.5 19.8 21.1 21.1 20.7

Laos 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0

Malaysia 25.1 25.8 24.8 25.0 26.0 26.1 25.6 25.7 25.7 25.4 24.7

Singapore 27.0 27.2 32.4 31.5 31.3 30.9 31.7 32.1 30.3 30.3 31.1

Thailanda 19.3 19.9 20.6 22.0 21.8 20.9 21.4 22.5 21.3 22.7 23.7

Vietnam 17.0 14.6 14.7 15.3 17.7 16.1 16.7 16.5 15.3 14.3 -


PONEDREA IMPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ALE STATELOR ASEAN ÎN TOTALUL IMPORTURILOR ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

ASEAN - - - - - - - - - 24.3 23.4

Brunei 39.4 47.4 45.6 - 47.9 - - - - -

Birma 47.7

Campucia 38.9 35.9 36.5 34.1 31.0 34.3 35.0 38.4 37.3 34.3 36.6

Filipine 15.6 15.9 16.9 19.0 18.8 19.8 23.2 25.3 25.4 28.1 23.6

Indonezia 18.5 22.4 24.7 25.1 30.0 31.7 31.9 31.7 28.7 28.8 28.9

Laos 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0

Malaysia 22.9 23.2 24.4 24.8 25.5 24.4 25.3 24.2 25.2 27.2 27.8

Singapore 25.0 26.2 29.0 27.3 26.1 26.1 25.0 23.4 24.0 24.0 21.4

Thailanda 17.8 18.3 18.1 18.0 19.5 19.6 18.8 18.0 20.0 17.9 17.2

Vietnam 25.7 24.2 23.6 24.3 25.4 27.9 25.3 24.2 19.7 19.3 -


PONEDREA STATELOR ASEAN ÎN TOTALUL EXPORTURILOR DE MĂRFURI ALE UNIUNII ASEAN ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

ASEAN 100 100

Brunei 0 0

Birma 1.4 0.0

Campucia 0.3 0.3

Filipine 4.4 2.8

Indonezia 12.7 13.7

Laos 0.0 0.0

Malaysia 19.2 18.3

Singapore 40.5 41.5

Thailanda 16.8 17.7

Vietnam 3.9 0.0


PONEDREA STATELOR ASEAN ÎN TOTALUL IMPORTURILOR DE MĂRFURI ALE UNIUNII ASEAN ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

ASEAN 100 100

Brunei 0 0

Birma 1.4 0.0

Campucia 0.3 0.3

Filipine 4.4 2.8

Indonezia 12.7 13.7

Laos 0.0 0.0

Malaysia 19.2 18.3

Singapore 40.5 41.5

Thailanda 16.8 17.7

Vietnam 3.9 0.0


INTEGRAREA ECONOMICĂ ÎN ASIA :

ASOCIAŢIA TĂRILOR DIN ASIA DE SUD-EST (ASEAN)

• În ultimii ani ai secolului XX a început să se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”, care ar fi putut, după opinia autorităţilor din statele ASEAN, să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea radicală a politicilor comerciale naţionale.

• Au apărut astfel, o serie de mini-grupări, ”triunghiuri ale creşterii”, care însă au avut un impact minor. Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci, ţările membre ASEAN si-au legat speranţele de crearea unei zone lărgite de liber schimb. Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei, până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993.

• Crizele financiare din anii 1997-1998 şi 2008-2010 au încetinit dezvoltarea dinamică a ţărilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul incertitudinii. S-a spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a “constrâns” viitorul acestor economii. Multe ţări s-au încărcat de datorii, au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar.


INTEGRAREA ECONOMICĂ ÎN AFRICA

• Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizatii în acelaşi timp (din cele 53 de ţări, 27 de ţări fac parte din doua grupari, 18 din 3 grupari, R.D. Congo chiar din patru, iar cele mai multe din doua organizatii).

• Integrarea economică este subapreciată de guverne, insuficient finanţată şi, în ciuda unor succese izolate, nu si-a atins obiectivele. În ultimii ani creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent în comertul internaţional fiind sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau Olanda.



Continentul african este „gazda” a nu mai putin de 14 grupari economice intraregionale, din care jumatate au o importanta relativa mai mare:

• AMU – Uniunea Araba Magrebiana, cu 5 membri,

• COMESA – Piata Comuna a Africii de Vest si de Sud, cu 20 de membri,

• ECCAS – Comunitatea Economica a Statelor Central – africane, cu 15 membri,

• ECOWAS – Comunitatea Economica a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri,

• SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri,

• IGAD – Autoritatea Interguvernamentala de Dezvoltare, cu 7 membri,

• CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri,


INTEGRAREA ECONOMICĂ ÎN AFRICA – UNIUNI REGIONALE

UNIUNI REGIONALE

Suprafaţa mln. km²

Populaţia

mln. persoane

PIB (PPT USD) State membre Total - mld. per capita

AEC 29,91 853,5 2053,7 2406 54 ECOWAS 5,1 251,6 342,5 1361 15

ECCAS 6,6 121,2 175,9 1451 11 SADC 9,8 233,9 737,3 3152 15 EAC 1,8 124,9 104,2 1065 5 COMESA 12,8 406,1 735,6 1811 20 IGAD 5,2 188,0 225,0 1197 7

http://en.wikipedia.org/wiki/African_Economic_Community

http://en.wikipedia.org/wiki/Economic_Community_of_West_African_States

http://en.wikipedia.org/wiki/Economic_Community_of_Central_African_States

http://en.wikipedia.org/wiki/Southern_African_Development_Community

http://en.wikipedia.org/wiki/East_African_Community

http://en.wikipedia.org/wiki/Intergovernmental_Authority_on_Development


INTEGRAREA ECONOMICĂ ÎN AFRICA – ALTE ASOCIAŢII REGIONALE

Suprafaţa mln. km²

Populaţia mln.

persoane

PIB (PPT USD) State membre

Total - mld.

per capita

CEMAC 3,0 34,9 85,1 2435 6

SACU 2,7 51,1 541,4 10605 5 UEMOA 3,5 80,9 101,6 1257 8 UMA 5,8 84,2 491,3 5836 5 GAFTA 5,9 166,3 635,5 3822 5

http://en.wikipedia.org/wiki/Economic_and_Monetary_Community_of_Central_Africa

http://en.wikipedia.org/wiki/Southern_African_Customs_Union

http://en.wikipedia.org/wiki/West_African_Economic_and_Monetary_Union

http://en.wikipedia.org/wiki/Arab_Maghreb_Union

http://en.wikipedia.org/wiki/Council_of_Arab_Economic_Unity


INTEGRAREA REGIONALĂ - COMUNITATEA STATELOR INDEPENDENTE (CIS)

• Constituită prin Acordul de la Minsk, semnat de Federaţia Rusă, Ucraina şi Belarus la 8 decembrie 1991 ,

• Pe parcurs au aderat Armenia, Azerbaidjan, Republica Moldova, Georgia, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, şi Kîrgistan.

• Suprafaţa totală – 22,1 mln. Km2 • Populaţia – 276,9 mln. (2012) • PIB total (2011) - 3.400 mld.

USD PPT • PIB per capita (2011) -

11915 USD PPT Statele membre CSI

Ucraina (n-a ratificat acordul de fondare a CSI))

Membru asociat al CSI (Turkmenistan)

Georgia ( a ieşit din component CSI la 18 august 2009)

http://en.wikipedia.org/wiki/Burma

http://en.wikipedia.org/wiki/Vietnam




PONEDREA EXPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ALE STATELOR CIS ÎN TOTALUL EXPORTURILOR ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

CIS 21.5 20.1 20.6 20.8 18.3 18.6 20.1 18.8 19.4 18.5 13.3

Federaţia Rusă

14.5 14.7 15.3 16.2 13.5 14.0 14.5 14.9 15.6 15.0 5.5

Ucraina 28.5 24.1 26.2 26.0 31.3 33.0 37.8 35.6 34.9 37.5 39.2

Belarus 60.3 54.7 54.6 53.1 44.2 43.6 46.2 43.8 43.9 53.1 48.0

Kazahstan 30.7 22.8 23.1 20.4 14.6 14.6 16.7 15.6 15.7 10.5 14.5

Azerbaidjan 9.6 11.2 12.9 17.0 20.8 14.6 18.2 3.4 10.4 11.3 13.1

Armenia 25.1 16.2 17.5 16.1 18.2 19.7 29.4 31.1 26.5 23.7 23.1

Republica Moldova

61.0 54.4 53.6 51.0 50.5 40.3 41.0 39.2 38.9 41.3 42.1

Georgia 45.4 48.7 48.7 50.6 47.0 41.8 37.5 36.2 36.7 40.7 27.1

Fostele republici ex-sovietice care nu au aderat la CSI

Estonia 12.4 13.7 15.6 14.8 13.0 12.6 15.1 18.8 20.5 18.9 18.8

Lituania 19.7 19.2 17.0 16.3 19.0 21.3 24.5 25.7 23.6 27.0 27.9


PONEDREA IMPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ALE STATELOR CIS ÎN TOTALUL IMPORTURILOR ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

CIS 39.7 36.3 36.4 37.8 33.3 30.7 28.8 27.6 27.4 24.6 25.0

Federaţia Rusă

26.7 22.0 22.9 23.4 19.2 16.2 14.9 13.7 12.8 12.7 8.3

Ucraina 55.8 52.7 50.0 50.9 47.1 44.8 42.2 39.3 43.6 44.2 45.2

Belarus 70.0 69.2 69.6 72.2 66.6 64.9 66.3 66.0 63.8 58.4 61.0

Kazahstan 51.4 46.2 46.7 47.9 46.8 46.7 44.5 46.2 42.5 32.9 52.3

Azerbaidjan 31.1 39.1 32.4 34.1 34.4 39.8 33.3 32.7 30.8 31.9 27.2

Armenia 24.5 29.7 21.4 20.4 22.1 31.6 34.8 31.2 33.9 31.3 30.7

Republica Moldova

38.1 39.4 42.3 43.2 39.5 37.9 36.1 35.5 34.8 32.6 33.0

Georgia 33.6 36.6 32.4 34.8 39.2 37.5 33.5 33.0 28.7 30.4 30.5

Fostele republici ex-sovietice care nu au aderat la CSI

Estonia 16.0 15.2 16.5 16.1 15.1 19.9 16.4 16.4 14.4 14.3 14.7

Lituania 29.4 26.1 25.2 26.8 31.0 27.8 21.9 34.0 32.9 35.8 35.9


PONEDREA STATELOR CIS ÎN TOTALUL EXPORTURILOR DE MĂRFURI ALE UNIUNII CIS ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

CIS 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100

Federaţia Rusă

47.9 51.7 52.3 54.0 52.9 54.1 51.1 52.3 55.7 56.6 27.5

Ucraina 15.3 14.2 15.4 15.5 17.4 16.2 18.6 17.8 16.5 18.2 28.0

Belarus 14.8 14.4 13.9 13.4 11.5 11.0 11.2 10.8 11.1 12.6 20.1

Kazahstan 8.7 7.2 7.6 7.5 6.6 7.1 8.0 8.3 8.1 5.7 13.3

Azerbaidjan 0.7 0.8 0.9 1.1 1.5 1.2 1.1 1.2 1.8 2.3 3.6

Armenia 0.3 0.3 0.3 0.2 0.3 0.3 0.3 0.2 0.2 0.2 0.3

Republica Moldova

1.1 1.2 1.1 0.9 0.9 0.5 0.6 0.5 0.6 0.6 1.0

Georgia 0.5 0.6 0.6 0.6 0.7 0.5 0.5 0.4 0.5 0.6 0.6

alte state CSI 10.5 9.6 7.9 6.8 8.3 9.0 8.6 8.5 5.5 3.2 5.6


PONEDREA STATELOR CIS ÎN TOTALUL IMPORTURILOR DE MĂRFURI ALE UNIUNII CIS ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

CIS 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100

Federaţia Rusă

35.1 32.1 32.3 31.5 30.5 28.9 29.4 28.1 25.7 31.5 18.8

Ucraina 27.6 28.3 28.3 26.2 27.3 26.1 25.2 25.8 23.4 26.7 29.8

Belarus 18.2 19.9 19.8 21.0 17.8 18.8 18.7 20.0 21.5 20.3 22.3

Kazahstan 10.4 9.6 9.6 10.9 13.0 14.3 14.3 13.4 14.3 7.9 15.9

Azerbaidjan 1.4 2.1 2.1 2.1 2.3 2.7 1.9 1.8 2.2 2.1 2.1

Armenia 0.6 0.9 0.6 0.5 0.6 0.9 1.0 1.0 1.3 1.2 1.0

Republica Moldova

1.1 1.3 1.5 1.4 1.5 1.3 1.3 1.3 1.3 1.3 1.4

Georgia 0.8 0.9 0.9 1.1 1.6 1.8 1.7 1.5 1.5 1.5 1.6

alte state CSI 4.7 4.8 5.0 5.2 5.4 5.2 6.4 7.1 8.8 7.5 7.1


COMUNITATEA STATELOR INDEPENDENTE (CIS)

• Comunitatea Statelor Independente (CSI) este o uniune formată din 11

din cele 15 foste republici ale Uniunii Sovietice, excepțiile fiind cele

trei țări baltice: Estonia, Letonia și Lituania, precum și Georgia.

• Cei 11 membri ai CSI sunt: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat și Georgia, în

circumstanțe controversate, în urma unui război civil. În urma

evenimentelor din august 2008, când trupele rusești au intervenit din nou

în Georgia, pentru susținerea regimurilor separatiste sud-osetine și

abhaze, parlamentul georgian a votat în unanimitate retragerea Georgiei

din CSI, pe data de 14 august 2008.

• Georgia, Ucraina, Azerbaidjan și Moldova au fondat GUAM în 1997, ca o

organizație care încearcă să împiedice influența rusească în fostele

republici sovietice. În 1999, Uzbekistanul a aderat la organizație, însă

pe 5 mai 2005, a anunțat președinția în exercițiu (la acel moment moldoveană) că se retrage din organizație.

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Alian%C8%9B%C4%83&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Alian%C8%9B%C4%83&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Sovietic%C4%83



http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9A%C4%83rile_baltice



http://ro.wikipedia.org/wiki/Estonia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Letonia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lituania

http://ro.wikipedia.org/wiki/Georgia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Armenia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Azerbaidjan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Belarus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Kazahstan

http://ro.wikipedia.org/wiki/K%C3%A2rg%C3%A2zstan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Moldova



http://ro.wikipedia.org/wiki/Rusia



http://ro.wikipedia.org/wiki/Tadjikistan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Turkmenistan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ucraina

http://ro.wikipedia.org/wiki/Uzbekistan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Decembrie




http://ro.wikipedia.org/wiki/Ucraina

http://ro.wikipedia.org/wiki/Azerbaidjan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Moldova

http://ro.wikipedia.org/wiki/GUAM



http://ro.wikipedia.org/wiki/5_mai






• Spre deosebire de Tratatul de la Roma, Acordul de la Minsk cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente a fost conceput de statele fondatoare (Belarus, Rusia şi Ucraina) pentru a dezmembra Uniunea Sovietică (URSS) - cea mai autoritară, integrată şi extinsă, la acea vreme, uniune politico-economică din Europa de Est şi Eurasia.

• În consecinţă, prin conţinutul său, Acordul de la Minsk a oferit fostelor republici sovietice cadrul politico-juridic necesar pentru efectuarea unei dezintegrări consensuale şi paşnice a URSS, evitând, în acest mod, o ruptură bruscă şi, mai ales, violentă a legăturilor politice, economice, sociale şi culturale care existau la acea etapă între republicile sovietice din cadrul URSS.



• Astfel, nu întâmplător, în acordul în cauză sunt formulate valorile şi principiile directorii care urmau să ghideze colaborarea între statele ex-sovietice în noile condiţii create de colapsul URSS. De exemplu, părţile semnatare ale Acordului de la Minsk s-au angajat să respecte obiectivele şi principiile Statutului ONU şi ale Actului Final de la Helsinki din 1975;

• Statele fondatoare au declarat că vor garanta cetăţenilor lor, indiferent de naţionalitate şi alte deosebiri, libertăţi şi drepturi egale; au căzut de acord să iniţieze şi să dezvolte colaborarea reciproc avantajoasă, în baza egalităţii în drepturi a popoarelor şi statelor lor, în domeniile politic, economic, comercial, cultural, umanitar, ştiinţei, precum şi în alte domenii de interes comun; s-au angajat să recunoască şi să respecte integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor existente în cadrul CSI;



• Statele fondatoare de asemenea, au convenit să susţină controlul unic asupra armamentului nuclear al fostei URSS.

• Prin art. 7 al Acordului de la Minsk, statele-părţile semnatare, au recunoscut că de sfera activităţii lor comune, ţin: coordonarea activităţii de politică externă; colaborarea în domeniile formării şi dezvoltării spaţiului economic comun, politicii vamale, dezvoltării sistemului de transporturi şi comunicaţii, mediului înconjurător, politicii de migraţie, precum şi al luptei contra criminalităţii organizate.



• Deşi prin Acordul de la Minsk statele semnatare au reuşit să cadă de acord asupra unor domenii comune de colaborare, ele au eşuat, însă, să imprime colaborării din cadrul CSI o dimensiune reală de integrare economică, aşa cum a fost formulată în cazul UE de către Tratatul de la Roma din 1957.

• De exemplu, cu toate că în art. 7 al Acordului de la Minsk se face referire la colaborarea în domeniul formării şi dezvoltării spaţiului economic comun, acordul în cauză nu conţine nici un angajament concret în vederea creării unei pieţe comune de mărfuri, uniuni vamale sau pentru a elabora şi implementa politici comune.

• Prin urmare, dacă CSI ar fi funcţionat doar în baza direcţiilor trasate de Acordul de la Minsk, atunci, fără îndoială, CSI ar fi rămas în istorie doar o organizaţie a cărei menire era să asigure dezintegrarea paşnică a URSS.

• Schimbarea intervine, însă, în anii 1993-1994, când CSI este dotată de membrii săi şi cu dimensiunea de integrare economică după modelul UE.



• De exemplu, în urma semnării de către statele membre ale CSI a Acordului privind crearea Uniunii Economice (septembrie 1993), precum şi a Acordului privind crearea Zonei de Comerţ Liber (aprilie 1994), CSI a declarat aceleaşi obiective de integrare economică, care stau la baza actualei UE, şi anume: dezvoltarea unei pieţe comune de mărfuri, servicii, capital şi forţe de muncă; crearea unei uniuni vamale; crearea treptată a unei uniuni valutare; elaborarea şi implementarea unor politici comune în domeniile vamal, comercial, monetar, social, mediul înconjurător, transporturi şi comunicaţii etc.

• Pe parcursul activităţii CIS în perioada 1992-2012 se poate constata că comunitatea nu a devenit o uniune integraţionistă atât economic, dar şi politic. Obiectivele trasate au rămas declarative, fără mecanisme reale de implementare.

• Analizând dinamica schimburilor comerciale externe ale statelor CSI, se constată o diminuare a exporturilor şi importurilor inter-unionale şi eşecul total al integrării economice a CSI.


INTEGRAREA ECONOMICĂ ÎN EUROPA

• Constituită ca CEE: Tratatul de la Roma semnat in 25 martie 1957, întrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 Constituită ca UE - Tratatul de la Maastricht semnat la 7 februarie 1992 , întrat în vigoare în 1 noiembrie 1993

• Suprafaţa totală – 4,453 mln. km2

• Populaţia – 501 mln. (2010) • PIB total (2010) -

12.332,3 mld. USD PPT • PIB per capita (2010) –

26.900 USD PPT

State membre (27). State candidate oficial (5). State potenţial candidate, inclusiv Kosovo

http://ro.wikipedia.org/wiki/CEE

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Roma






http://ro.wikipedia.org/wiki/1_ianuarie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht

http://ro.wikipedia.org/wiki/7_februarie

http://ro.wikipedia.org/wiki/7_februarie


http://ro.wikipedia.org/wiki/1_noiembrie





APARTENENŢA STATELOR EUROPENE LA DIVERSE UNIUNI


INTEGRAREA ECONOMICĂ ÎN EUROPA Stat PIB 2010 pe capita

(USD) PIB 2010 pe capita

(USD, în % din UE-27) Inflația.

2010 Creșterea PIB-ului

2000-2010 2011-2013 Luxemburg 81.466 271 +2,5% +3,3% +1,6%

Olanda 40.973 133 +0,9% +1,6% +1,1%

Austria 39.761 126 +1,7% +1,8% +1,9%

Irlanda 39.492 128 −1,6% +3,1% +1,5% Suedia 38.204 123 +1,9% +2,3% +2,5%

Danemarca 36.443 127 +2,2% +0,9% +1,4%

Belgia 36.274 119 +2,3% +1,6% +1,5%

Germania 36.081 118 +1,2% +1,2% +1,8%

Marea Britanie 35.059 112 +3,3% +2,0% +0,9%

Finlanda 34.918 115 +1,7% +2,2% +2,1%

Franţa 33.910 108 +1,7% +1,4% +1,2%

Spania 29.830 100 +1,8% +2,4% +0,9%

Italia 29.480 101 +1,6% +0,7% +0,4%

Cipru 28.960 99 +2,6% +3,0% +0,7%

Grecia 28.496 90 +4,7% +2,3% −2,5%

Slovenia 28.073 85 +2,1% +2,9% +1,2%

Cehia 24.950 80 +1,2% +3,5% +1,4%

Malta 24.833 83 +2,0% +1,6% +1,8%

Portugalia 23.262 80 +1,4% +1,0% −1,3%

Slovacia 22.195 74 +0,7% +4,6% +2,3%

Polonia 18.981 63 +2,7% +3,9% +3,1%

Ungaria 18.841 65 +4,7% +2,2% +1,1%

Estonia 18.527 64 +2,7% +4,7% +5,1%

Lituania 17.235 57 +1,2% +5,3% +4,4%

Letonia 14.504 51 −1,2% +4,2% +3,7%

Bulgaria 12.934 44 +3,0% +4,3% +2,5%

România 11.895 46 +6,1% +4,0% +2,4%

Zona EURO — 108 +1,6% +1,4% +1,1%

UE 27 - 100 +2,1% +1,6% +1,2%

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Luxembourg.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_the_Netherlands.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Austria.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Ireland.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Sweden.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Denmark.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Belgium_(civil).svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Germany.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_the_United_Kingdom.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Finland.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_France.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Spain.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Italy.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Cyprus.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Greece.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Slovenia.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_the_Czech_Republic.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Malta.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Portugal.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Slovakia.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Poland.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Hungary.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Estonia.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Lithuania.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Latvia.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Bulgaria.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83


PONEDREA EXPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ALE STATELOR UE ÎN TOTALUL EXPORTURILOR ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 UE 27 67.1 67.2 68.1 67.9 67.3 67.3 67.4 66.6 66.0 64.4 63.3

Austria 74.4 74.0 74.1 73.4 73.2 70.6 68.8 69.4 69.3 68.6 68.2 Belgia 77.9 75.4 77.2 77.2 76.7 77.1 76.7 77.1 75.9 73.1 72.2

Bulgaria 60.7 62.1 63.2 62.2 60.3 60.7 59.6 59.9 64.3 60.9 62.5 Cipru 40.6 55.3 59.9 61.3 59.5 52.6 56.0 49.6 51.9 51.2 50.9 Cehia 86.4 85.3 87.3 86.9 85.6 85.7 85.0 85.2 84.7 83.9 83.0

Danemarca 63.8 64.3 64.4 64.6 64.8 64.6 62.0 61.2 60.0 59.2 59.4 Estonia 73.3 72.2 73.0 72.9 72.6 63.0 65.7 63.4 60.0 60.9 59.3

Finlanda 58.2 58.9 58.5 56.2 56.2 55.2 56.7 55.9 55.6 52.9 53.6 Franţa 64.7 65.9 66.9 66.9 65.7 65.4 65.5 63.6 62.0 61.1 60.9

Germania 62.1 62.0 64.8 64.7 64.4 63.2 64.7 63.7 62.9 60.3 58.2 Grecia 60.5 55.0 64.4 64.8 61.8 63.5 65.0 64.1 62.7 62.8 49.9

Ungaria 83.8 84.4 84.1 83.2 80.8 79.2 79.2 78.3 78.9 77.4 76.2 Irelanda 63.0 64.8 62.2 62.6 63.4 63.4 63.4 62.3 60.8 57.8 57.8

Italia 60.5 60.4 61.9 61.4 60.7 60.7 60.5 58.3 57.1 56.9 55.5 Letonia 78.6 77.7 79.4 75.0 74.0 75.0 76.0 73.0 71.6 71.4 71.9 Lituania 71.0 67.8 61.7 67.2 64.0 63.6 64.7 60.4 64.3 61.2 59.9 Malta 42.7 47.1 46.3 47.6 50.5 50.6 47.6 43.6 42.9 39.3 32.6

Marea Britanie 59.8 60.9 58.4 58.2 57.0 62.2 57.5 56.5 54.9 53.8 53.4 Olanda 80.5 79.0 78.7 78.1 77.2 76.5 75.4 76.2 74.7 74.1 73.5

Norvegia 77.7 76.1 77.4 75.8 78.1 82.2 80.8 83.7 79.3 80.8 81.2 Polonia 81.7 81.6 82.3 80.3 78.7 78.9 78.8 77.9 79.6 79.0 77.7

Portugalia 81.2 81.4 81.0 66.8 75.4 73.6 72.0 68.6 73.1 73.4 72.5 România 75.7 73.9 75.5 75.0 70.5 70.6 72.2 70.6 74.6 72.3 71.2 Slovacia 90.6 89.4 85.9 86.7 87.2 86.8 86.7 85.2 85.7 84.2 84.6 Slovenia 70.7 68.6 68.2 68.1 69.6 70.4 70.8 69.0 69.7 71.0 70.8 Spania 73.8 74.0 74.5 73.5 71.1 69.9 70.6 69.0 69.6 67.4 66.4 Suedia 58.5 58.2 58.2 58.7 58.4 59.7 60.8 59.7 58.3 55.6 54.6


PONEDREA IMPORTURILOR DE MĂRFURI INTER-UNIONALE ALE STATELOR UE ÎN TOTALUL IMPORTURILOR ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 UE 27 62.3 63.4 64.4 63.6 61.8 60.5 62.2 60.4 61.0 59.2 58.6

Austria 75.9 76.6 76.8 78.1 76.0 74.3 77.7 76.8 76.8 75.9 74.9 Belgia 60.7 62.1 63.2 62.2 60.3 60.7 59.6 59.9 64.3 60.9 62.5



Finlanda 59.8 59.5 60.9 59.2 58.4 55.4 55.5 54.3 56.3 54.5 60.9 Franţa 62.3 63.9 64.5 63.7 62.9 62.0 62.1 60.3 60.3 59.9 58.9

Germania 59.3 60.1 61.9 60.7 59.1 57.7 59.5 58.5 58.3 56.6 54.8 Grecia 59.2 56.2 58.1 60.3 58.6 57.3 57.8 54.9 57.6 51.1 51.9







PONEDREA STATELOR UE ÎN TOTALUL EXPORTURILOR DE MĂRFURI ALE UE ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 UE 27 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0

Austria 3.1 3.1 3.2 3.3 3.2 3.1 3.2 3.2 3.2 3.2 3.3 Belgia 9.2 9.4 9.4 9.5 9.6 9.4 9.3 9.5 9.5 9.2 9.2



Finlanda 1.5 1.5 1.5 1.4 1.4 1.4 1.4 1.4 1.2 1.1 1.1 Franţa 11.6 11.6 11.5 11.1 10.7 10.3 10.0 9.7 9.7 9.6 9.5

Germania 21.9 22.0 23.2 23.6 23.6 23.4 24.3 24.1 23.9 23.5 23.1 Grecia 0.4 0.3 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4







PONEDREA STATELOR UE ÎN TOTALUL IMPORTURILOR DE MĂRFURI ALE UE ÎN ANII 2001-2011 (%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 UE 27 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0

Austria 3.6 3.5 3.6 3.7 3.6 3.5 3.8 3.8 3.9 3.9 4.1

Belgia 8.5 9.0 8.8 8.9 9.2 9.1 8.7 9.0 9.0 8.9 9.0

Bulgaria 0.3 0.3 0.3 0.4 0.4 0.4 0.5 0.5 0.4 0.5 0.5

Cipru 0.1 0.1 0.1 0.2 0.2 0.2 0.2 0.2 0.2 0.2 0.2

Cehia 1.8 2.1 1.9 2.1 2.2 2.3 2.4 2.6 2.5 2.6 2.7

Danemarca 2.2 2.3 2.1 2.0 2.1 2.2 2.1 2.1 2.1 1.9 2.0

Estonia 0.1 0.1 0.2 0.2 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3

Finlanda 1.3 1.2 1.3 1.3 1.4 1.4 1.3 1.4 1.2 1.2 1.4

Franţa 12.2 12.1 12.0 11.8 12.0 11.6 11.3 11.4 11.7 11.7 11.7

Germania 19.2 18.3 19.1 18.6 18.4 18.8 18.7 19.1 19.6 19.7 19.5

Grecia 1.1 1.1 1.3 1.4 1.3 1.3 1.3 1.3 1.4 1.1 0.9

Ungaria 1.5 1.5 1.6 1.9 1.8 1.9 2.0 2.0 1.9 1.9 2.0

Irelanda 2.1 1.9 1.5 1.5 1.6 1.6 1.6 1.5 1.3 1.2 1.2

Italia 9.6 9.6 9.5 9.3 9.0 8.9 8.6 8.2 8.5 8.7 8.4

Letonia 0.2 0.2 0.2 0.2 0.3 0.3 0.4 0.3 0.3 0.3 0.3

Lituania 0.2 0.3 0.3 0.3 0.4 0.4 0.5 0.5 0.4 0.4 0.5

Malta 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1

Marea Britanie 11.8 12.2 11.5 11.3 11.0 10.8 10.2 9.1 9.2 9.5 9.2

Olanda 7.4 7.2 7.1 7.0 6.9 7.1 7.1 7.4 7.6 7.6 7.5

Norvegia 1.5 1.5 1.5 1.5 1.5 1.6 1.6 1.6 1.6 1.6 1.6

Polonia 2.3 2.4 2.4 2.6 2.7 2.8 3.1 3.5 3.3 3.4 3.5

Portugalia 2.0 2.0 1.9 1.9 1.8 1.7 1.7 1.7 1.9 1.9 1.7

România 0.7 0.8 0.8 0.9 1.0 1.2 1.5 1.6 1.4 1.5 1.6

Slovacia 0.7 0.8 0.9 0.9 0.9 0.9 1.0 1.2 1.1 1.1 1.2

Slovenia 0.5 0.5 0.5 0.5 0.6 0.6 0.6 0.6 0.6 0.6 0.6

Spania 6.8 6.8 7.1 7.2 7.1 6.9 7.3 6.8 6.6 5.9 6.0

Suedia 6.8 6.8 7.1 7.2 7.1 6.9 7.3 6.8 6.6 5.9 6.0


ISTORICUL IDEII DE UNIFICARE EUROPEANĂ

• Ideea unificării europene apare pentru prima dată cu aproape două milenii în urmă, în Roma Antică. Roma a impus Europei o unitate politică numai că si Imperiul Roman s-a realizat prin forţă, legiunile romane mărşăluiau de la Marea Neagră până în Anglia şi din Carpaţi până în Pirinei.

• Vreme de 5 secole, Imperiul Roman, un imperiu model şi mondial, a stăpânit state, zone, teritorii, iar în sânul său, oamenii şi mărfurile circulau nestingherite. Peste tot moneda, limba, religia, dreptul roman primau.

• Mai târziu, regele francilor, Carol cel Mare, considerat primul mare unificator european, a întemeiat un imperiu care întâmplător cuprindea teritoriul celor şase membri fondatori ai Pieţei Comune: Franţa, Germania, Italia, Austria şi o parte din Polonia.

• În secolul al XIV – lea, avocatul Pierre Dubois i-a propus regelui Franţei, Filip cel Frumos, crearea unei Republici Creştine în Europa, prin apropierea statelor europene şi a domnitorilor creştini, care să aibă ca şef pe Papă pentru “recucerirea pământului sfânt”. Această Republică urma să fie condusă de un Consiliu format din experţi şi înţelepţi.



• În anul 1462, regele Boemiei, Georg Podiebrad a pus bazele adunării intitulată “Congregatio Concordiae”, o Adunare de regi şi prinţi creştini care să asigure pacea pe continent având o Curte de Justiţie, buget şi armată comună.

• În anul 1623, Emeric Crucé, poet şi matematician a proiectat o federaţie mondială. În lucrarea „Le noveau Gynée” sau „Discursurile despre ocaziile şi mijloacele de a stabili o pace generală şi libertatea comerţului în lume”, propunea ca schimburile internaţionale să se facă pe baza unei monede unice şi era, se pare, prima idee de acest gen din lume.

• În anul 1645, Maximilieu de Béthune, ministru al regelui Henric al IV – lea, propune un plan politic de organizare a Europei pe baze federaliste având în componenţă 14 state europene. Principele federaţiei nu putea fi ales de două ori consecutiv şi nici din aceeaşi familie. Adunarea electivă trebuia să cuprindă 66 membri reînnoiţi din trei în trei ani. Trebuia înfiinţate 6 consilii regionale numite tribunale de arbitraj. Acest plan politic conţinea “primele idei metodologice de realizare a unificării europene”.

•



• În anul 1713, abatele Saint Pierre sublinia în lucrarea sa “Project de traite pour randre la paix perpétuelle en Europe” că suveranii Europei erau chemaţi să constituie “o societate europeană pentru terminarea fără război şi prin mijloace de arbitraj a diferendelor viitoare, pentru reducerea numărului şi importanţei acestor diferende, pentru prevenirea oricăror războaie civile, pentru a se bucura în linişte de avantajele imense ale unui comerţ neîntrerupt şi universal, pentru întărirea perpetuării casei lor la tron şi pentru mărirea bogăţiei, independenţei şi securităţii lor”.

• În această lucrare, abatele mai propunea ca “societatea europeană să aibă la Utrecht un Senat care să medieze şi să arbitreze între ele cele 22 state membre. Acest Senat trebuia să adopte hotărârile cu majoritate simplă de voturi şi cele definitive cu majoritate de trei pătrimi, trebuia să dispună de o armată proprie şi de un buget separat, să transforme reşedinţa sa într-un “oraş al păcii” şi să aibă reprezentanţi speciali în oraşele de frontieră pentru rezolvarea tuturor incidentelor. Prin acest acord unanim, Senatul ar fi putut proceda chiar la o modificare a frontierelor.



• Prin conţinutul său, proiectul abatelui Saint Pierre a stat în atenţia scriitorilor şi oamenilor politici din aceea vreme. Astfel, în anul 1795 filosoful german I. Kant a propus în lucrarea sa “Zum ewingen Frieden” o federaţie de state cu formă de guvernare republicană, J. J. Rousseau, o confederaţie de state, Montesqueiu propunea o Liga Lyceană, J. Bertham, o Dietă europeană.

• În anul 1814, Saint Simon împreună cu un colaborator al său au elaborat un nou proiect de unificare europeană intitulat “Reorganizarea societăţii europene sau despre necesitatea şi mijlocele de a aduna popoarele Europei într-un singur corp politic, consemnând fiecăruia independenţa sa naţională”. Acest proiect promova ideea realizării unui parlament al tuturor statelor europene şi crearea unui nou tip de guvernare europeană pe baze federative.

•



• Începutul secolului XIX îl aduce pe scena politică a Europei pe generalul şi, mai apoi, împăratul Napoleon Bonaparte, cel care a “încercat să realizeze o Europă unitară sub un singur sceptru, preconizând printre primii necesitatea unei instituţii europene comune”. Napoleon declara: “Avem nevoie de un Cod European, de o Curte de casaţie europeană, de o monedă unică de aceleaşi măsuri şi greutăţi, de aceleaşi legi. Trebuie să facem din toate popoarele Europei un singur popor”.

• Există opinia că aceste aspiraţii l-au sacrificat pe N. Bonaparte. Quartara în lucrarea “Statele Unite ale Europei şi ale lumii” afirmă că ideea europeană era punctul fatal de convergenţă a întregii sale politici. “Oricum, Waterloo a distrus naşterea unui stat unic în Europa. Waterloo nu a reprezentat înfrângerea lui Napoleon, ci a Europei, a civilizaţiei”.



• Mai târziu, revoluţionarii paşoptişti au lansat pentru prima dată sintagma “Statele Unite ale Europei”, iar Victor Hugo a propus unirea statelor europene pe baza votului universal.

• În 1930 în lucrarea “Problema Federaţiei Statelor Europene”, savantul român D. Gusti arată că ideea de unificare europeană s-a transformat şi a luat diferite aspecte. “Europa a fost creată de mai multe ori şi în diferite feluri. A fost creată mai întâi de vechea Grecie şi de Alexandru cel Mare. Roma a fost a doua Europă prin Iulius Caezar şi pax romana. A treia Europă a fost creată de Carol cel Mare. A patra Europă s-a constituit datorită dominaţiei papale cu Inocenţiu al III –lea. Crearea celei de-a cincea Europe a fost visul lui Napoleon. Ideea unificării Europei i-a preocupat pe ideologii tuturor timpurilor…”

Dimitrie Gusti. Problema Federaţiei Statelor Europene. Bucureşti . 1930, extras din

Arhiva pentru Ştiinţă şi Reforma Socială, Revista institutului social român an IX nr 1 – 3 1930


GENEZA IDEILOR DE INTEGRARE EUROPEANĂ

Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la afirmarea lor economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-au dominat existenţa. Divizarea politică, economică si religioasă a continentului european constituie o permanenţă. Totuşi, deşi divizată, Europa prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei.

Ideea că popoarele europene au valori şi rădăcini culturale comune, care au supravieţuit în istorie tuturor antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa într-o Europă unită, de la oceanul Atlantic la Ural şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului.

O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe universalismul creştin, constituie, însăşi ideea de Europa. Ea este cea care a animat spiritele luminate ale secolului XIX şi le-a făcut să simtă posibilitatea unităţii în diversitate pe spaţiul european.

Sub forma unor simple idei şi, nu de puţine ori, a unor proiecte concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au prezentat speranţele şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrări religioase, scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815), discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry despre spiritul european .


GENEZA IDEILOR DE INTEGRARE EUROPEANĂ

Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate determinant de factori politici, respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea; proiectele propun o unificare politică într-un domeniu restrâns, în cadrul unor alianţe confederative care să respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianţă presupune opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea unei limitări a suveranităţii; se propun instituţii independente, cu reprezentanţi ai statelor membre, dar care să acţioneze în favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun care se va impune ţărilor membre; uniunea va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limitează şi independenţa şi suveranitatea ţărilor membre. Practic, se regăsesc în aceste proiecte istorice idei şi principii care şi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de integrare, ce-I drept, după două secole.


IDEILE DE INTEGRARE EUROPEANĂ ÎN SECOLUL XX

După Primul Război Mondial, în perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de evenimente care intră prin natura lor în istoria proceselor de integrare vest- europeană. În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena “mişcarea Pan-Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii europene pe fondul reconcilierii franco-germane în scopul apărării de două pericole: unul politic la Est (URSS) şi unul economic la vest (Statele Unite ale Americii). Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea prezentată de Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături federale între popoarele europene. Climatul specific începutului de deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; a rămas totuşi, ca moment de referinţă, un fel de debut în planul procesului de constituire a Comunităţii Europene. Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare. Aristide Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi afectată suveranitatea naţiunilor. Aşadar, o legătură federală care să nu aducă atingere drepturilor suverane ale statelor membre. Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în Europa Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiată la 25 iulie 1921. Îi urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale reciproce. Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce la semnarea în 1944 între cele trei ţări a unei Convenţii vamale şi în 1958 la încheierea tratatului de constituire a Benelux, ca o uniune economică cu un ridicat nivel de integrare.


IDEILE DE INTEGRARE EUROEPEANĂ ŞI PLANUL MARSHALL

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a impus statele europene în faţa unei situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi economice şi vieţi omeneşti în proporţii fără precedent în istoria umanităţii, dislocarea profundă a întregului aparat productiv, divizarea continentului european prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea războiului rece.

În aceste condiţii Europa, ca centru economic al lumii până la al doilea război mondial, î-şi vedea pierdută rolul său de centru de putere mondială. Cele două conflagraţii mondiale şi tensiunile provocate de factori economici şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile pentru a face faţă noii conjuncturi internaţionale.

Preşedintele SUA, Harry Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt. La propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia şi Turcia în eforturile de “a rezista intenţiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni externe”, Secretarul de stat al SUA George Marshall răspunde cu iniţierea unui plan de ajutor al Europei cunoscut ca “Planul Marshall”.

Pe 5 iunie 1947 într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat al SUA George Marshall anunță lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.

Politicianul francez Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unui nou tip de relaţii internaţionale: “a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”. SUA erau interesate în ajutorarea Europei nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o soluţie la recesiunea economică prin care treceau.


IMPLEMENTAREA PLANULUI MARSHALL

Cumulativ

1948-1951

(mln. USD

Austria 468

Belgia Luxemburg 777

Danemarca 385

Franţa 2296

Germania 1448

Grecia 376

Islanda 43

Irelanda 133

Italia Trieste 1204

Olanda 1128

Norvegia 372

Portugalia 70

Suedia 347

Elveţia 250

Turcia 137

Marea Britanie 3297

Total 12,731


SCURT ISTORIC AL CREĂRII UE (I)

În 19 iunie 1947 miniştrii de externe francez şi britanic, semnează un comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie europeană.

Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Guvernul URSS a refuzat unilateral participarea la acest plan, şi a interzis statelor satelite din Europa Centrală şi de Est să participe la Conferinţa de la Paris. Liderii URSS considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de sistemul socialist a statelor din sfera sa de influenţă şi la pierderea avantajelor politice şi strategice dobândite militar în Europa Centrală şi de Est la sfârşitul celui de-al II Război Mondial.

Se produce astfel ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar ţările Europei Occidentale care, pentru a răspunde ofertei făcute de guvernul american, semnează la Paris în 1948 Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind OECE (Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică).

Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a procesilui integraţionist al Europei de Vest este părerea lui Jean Monnet despre această organizaţie, exprimată într-o scrisoare către Preşedintele Consiliului Europei: “Efortul diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu va fi după părerea mea suficient. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite în timp rezolvarea problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”. Soluţia politică, în viziunea lui Jean Monnet, nu putea fi decât o aprofundare continuu a integrării statelor Europei de Vest.


SCURT ISTORIC AL CREĂRII UE (II) În 4 mai 1949 a fost fondată Consiliul Europei ca o organizație internațională,

interguvernamentală și regională, care a reunit toate statele democratice ale Europei de Vest. Statele fondatoare ale Consiliului Europei sunt: Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia și Turcia. Germania s-a alăturat în 1950, şi Austria în 1956

Reconcilierea Franţei şi Germaniei, celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în menţinerea păcii pe continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea existentă în acest domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca aici să se pună temelia unei integrări economice ulterioare.

La 9 mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui Jean Monnet, propune Germaniei plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională deschisă participării şi altor ţări ale Europei.

Şase ţări (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa, Germania şi Italia) au acceptat planul şi au semnat la Paris la 18 aprilie 1951 tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Prin instituţiile şi mecanismele de funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima realizare concretă pe drumul unificării Europei pe baze federale.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Belgia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Danemarca

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C8%9Ba

http://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Irlanda

http://ro.wikipedia.org/wiki/Italia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Luxemburg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Britanie



http://ro.wikipedia.org/wiki/Norvegia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Olanda

http://ro.wikipedia.org/wiki/Suedia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Turcia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Germania


http://ro.wikipedia.org/wiki/Austria



SCURT ISTORIC AL CREĂRII UE (III) Începând cu prima Comunitate Europeană (C.E.C.O.), se poate constata tendinţa vest-

europenilor de a crea o structură de tip federal care, progresiv, să se substituie vechilor state. Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe, prin oferta făcută guvernului R.F. Germane, nu făcea altceva decât să demareze procesul construirii unei federaţii europene, indispensabilă păstrării păcii

În 1955 începe o nouă etapă în integrarea europeană prin iniţiativa lui Jean Monnet de constituire a unui Comitet de acţiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea că simpla cooperare între state suverane nu este suficientă şi se impune ca statele să delege o parte din puterile lor unor instituţii federale europene. În acelaşi timp, dorita unitate politică depindea de realizarea efectivă a uniunii economice. Factori economici se împletesc cu cei politici deja menţionaţi şi orientează acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite.

Şase ţări (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa, Germania şi Italia) vor semna la Roma, în martie 1957, două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politică economică a Europei. Primii susținători ai Comunității au fost Jean Monnet, Robert Schuman, Paul-Henri Spaak, Alcide De Gasperi și Konrad Adenauer.

Uniunea Europeană este un proces de integrare deplină, odată început, procesul continuă în mod obiectiv, dacă există voinţă politică îcheindu-se cu integrarea politică.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Monnet



http://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Schuman



http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul-Henri_Spaak





http://ro.wikipedia.org/wiki/Alcide_De_Gasperi





http://ro.wikipedia.org/wiki/Konrad_Adenauer




MOMENTELE FUNDAMENTALE ALE CONSTRUCŢIEI EUROPENE (I)

• 18 aprilie 1951. La Paris, reprezentanţii Franţei, Italiei, RFG, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului au semnat Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a expirat la 23 iulie 2002, fiind încheiat pe o perioadă de 50 ani. CECO avea drept obiectiv crearea unei pieţe unice sectoriale.

• 25 martie 1957. La Roma au fost semnate Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA/ EURATOM). Misiunea CEE a constat în promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în comunitate şi crearea temeliei unei uniuni, asigurarea unui înalt nivel de angajare a forţei de muncă şi protecţie socială, creşterea nivelului de trai etc. Mecanisme de realizare: Piaţa comună, Uniunea Vamală. Instituţii: Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Comunităţii Europene, Curtea de Justiţie.

• 4 ianuarie 1960. A fost semnată Convenţia de la Stockholm, care a pus bazele Asociaţiei europene a liberului schimb (AELS).

• 30 iulie 1962. A intrat în vigoare Politica Agricolă Comună ( PAC).

• 1 iulie 1968. A fost constituită cu succes Uniunea Vamală.

• 22 aprilie 1970. A fost semnat Tratatul de la Luxemburg, care a permis lărgirea competenţelor Parlamentului European.

• 9-10 decembrie 1974. Şi-a desfăşurat lucrările Summit-ul de la Paris. În cadrul lui s-a luat decizia cu privire la reuniunile sistematice ale Consiliului European şi s-a propus alegerea Adunării Europene (Parlamentului) prin sufragiu universal. S-a decis lansarea Fondului European de dezvoltare regională (FEDER).

• 22 iulie 1975. A fost semnat Tratatul privind consolidarea puterilor bugetare ale Adunării Europene şi crearea Curţii Europene de Auditori. Documentul a intrat în vigoare la 1 iunie 1977.


MOMENTELE FUNDAMENTALE ALE CONSTRUCŢIEI EUROPENE (II)

• 6-7 iulie 1978. S-a desfăşurat Summit-ul de la Breme, la care s-a propus relansarea

cooperării monetare prin crearea unui sistem monetar european (SME). • 13 martie 1979. A fost lansat SME. • 17-28 februarie 1986. La Luxemburg şi la Haga a fost semnat Actul Unic European

(intrat în vigoare la 1 iulie 1987), care a adaptat tratatele de constituire a CEE. • 29 mai 1990. Au fost semnate acordurile de instituire a Băncii Europene pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare ( BERD). • 19 iunie 1990. Au fost semnate acordurile Schengen. • 9-10 decembrie 1991. La Consiliul European de la Maastricht a fost decisă crearea

Uniunii Europene în baza Comunităţii Europene. • 7 februarie 1992. Miniştrii de externe şi miniştrii de finanţe au semnat Tratatul de la

Maastricht (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993). Denumirea corectă a documentului este “Tratatul Uniunii Europene”. Tratatul prevede formarea Uniunii Europene cu piaţă internă, politici comune, uniune economică şi monetară, politică externă şi de securitate comună, cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

• 2 mai 1992. A fost semnat Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE). • 26 martie 1995. A intrat în vigoare Convenţia Shengen. • 13 -14 decembrie 1996. S-a convocat Summit-ul de la Dublin. A fost adoptat un Pact de

stabilitate, care prevedea aplicarea de către statele membre ale zonei euro a programului de stabilitate şi aplicarea sancţiunilor financiare. Consiliul European a aprobat noul mecanism al ratei de schimb şi crearea Institutului European Monetar.

•


MOMENTELE FUNDAMENTALE ALE CONSTRUCŢIEI EUROPENE (III)

• 16-17 iunie 1997. S-a convocat Consiliul European de la Amsterdam. A fost adoptat documentul intrat în istorie sub denumirea Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999).

• 1 ianuarie 1999. În etapa finală a UEM intră 11 ţări, care adoptă EURO.

• 26 februarie 2001. A fost semnat Tratatul de la Nisa care a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

• 1 ianuarie 2002. În cele 12 ţări participante la zona euro a intrat în circulaţie moneda unică.

• 29 octombrie 2004. La Roma a fost semnată Constituţia Europeană, ratificată de Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania. Constituţia, care trebuia să intre în vigoare la 1 noiembrie 2006, a fost respinsă în cadrul referendumurilor din Franţa şi Olanda. Pentru a ieşi din impas, Comisia Europeana a propus să fie modificat Tratatul privind Uniunea Europeană, în vigoare la etapa actuală, textul respectiv căpătînd denumirea de Tratatul de la Lisabona.

• 13 decembrie 2007. A fost semnat noul tratat al Uniunii Europene – Tratatul de la Lisabona care, conform prevederilor sale, trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009. Noul Tratat are drept scop consolidarea capacităţii de funcţionare a UE prin sporirea eficienţei instituţiilor comunitare. De asemenea, Tratatul prevede ameliorarea caracterului democratic al UE prin extinderea competenţelor Parlamentului European şi introducerea Cărţii Drepturilor Fundamentale în sistemul juridic comunitar. Pînă în prezent nu au fost definitivate procedurile naţionale de aplicare a Tratatului de Republica Cehă, Polonia şi Germania, iar Irlanda este unica ţară care încă nu a ratificat Tratatul de la Lisabona.


EXTINDEREA UE: DE LA 6 LA 27 DE ŢĂRI

1952 1973 1981 1986

1990 1995 2004 2007


PERSONALITĂŢI MARCANTE – PROMOTORII INTEGRĂRII EUROPENE (I)

• Jean Monnet (1888-1979); diplomat şi om de afaceri francez, care, împreună cu ministrul de externe Robert Schuman, a inițiat planul pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), şi a fost primul preşedinte al Înaltei Autorităţi CECO.

• Robert Schuman (1886-1963); om politic francez; premier (1947-1948) şi ministru de externe (1948-1952). La 9 mai 1950 a rostit discursul (Declarația Schuman) prin care propunea înfiinţarea CECO, zi declarată ulterior "Ziua Europei".

• Altiero Spinelli (1907-1986); om politic italian; lider al Mişcării Federaliste Europene. A avut un rol important în crearea Comunității Europene de Apărare şi a fost promotor al Proiectului de Tratat pentru crearea Uniunii Europene.

• Alcide De Gasperi (1881-1954); om politic italian; premier (1945-1953). A promovat ideea de unificare europeană prin CECO şi NATO.

• Konrad Adenauer (1876-1967); om politic german; cancelar al RFG (1949-1963). A fost iniţiator al CECO, alături de Schuman şi Monnet, şi semnatar al Tratatului de la Elysee.

• Walter Hallstein (1901-1982); om politic german; secretar de stat în Ministerul de externe german. A fost iniţiatorul doctrinei Hallstein şi primul preşedinte al Comisiei Comunităţii Economice Europene. În timpul preşedinției sale s-a iniţiat Politica Comună Agricolă, ca pilon al politicii comunitare.



http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_C%C4%83rbunelui_%C8%99i_O%C8%9Belului

http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_C%C4%83rbunelui_%C8%99i_O%C8%9Belului


http://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_Schuman

http://ro.wikipedia.org/wiki/Altiero_Spinelli

http://ro.wikipedia.org/wiki/Altiero_Spinelli

http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_pentru_Ap%C4%83rare



http://ro.wikipedia.org/wiki/NATO


http://ro.wikipedia.org/wiki/Walter_Hallstein

http://ro.wikipedia.org/wiki/Walter_Hallstein


• Paul-Henri Spaak (1899-1972); om politic belgian; de 11 ori ministru de externe. A prezidat conferința de la Messina (1955) unde s-a înfiinţat comitetul care a redactat raportul Spaak, care a dus la semnarea Tratatelor de la Roma, de înfiinţare a Comunității Economice Europene.

• Jean Rey (1902-1983) om politic belgian; ministru al reconstrucţiei în guvernul belgian. A fost membru al Comisiei Europene (1958-1967) şi i-a succedat lui Hallstein ca Preşedinte al Comisiei (1967-1970).

• Johann Willem Beyen (1897-1976); om politic olandez; iniţiatorul Planului Beyen. În calitate de ministru al afacerilor externe, a avut un rol decisiv în crearea Comunităţii Economice Europene.

• Sicco Leendert Mansholt (1908-1995); om politic olandez; iniţiatorul Planului Mansholt de restructurare a politicii agricole a Comunităţii Economice Europene. A fost vicepreşedinte (1958-1972) şi apoi preşedinte al Comisiei Europene (1972-1973).

• Joseph Bech (1887-1975); om politic luxemburghez; ministru în multe guverne şi premier (1953-1958). A jucat un rol decisiv în timpul conferinţei de la Messina (1955), unde s-a înfiinţat comitetul care a redactat raportul Spaak, care a dus la semnarea Tratatelor de la Roma (1957) de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene.

• Pierre Werner (1913-2002); om politic luxemburghez; premier şi ministru în multe guverne. A avut un rol decisiv în crearea uniunii economice şi monetare, fiind considerat "tatăl" monedei unice Euro.

PERSONALITĂŢI MARCANTE – PROMOTORII INTEGRĂRII EUROPENE (I)













http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83





http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Rey



http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Willem_Beyen





http://ro.wikipedia.org/wiki/Sicco_Leendert_Mansholt





http://ro.wikipedia.org/wiki/Comisia_European%C4%83



http://ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Bech



http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Werner



http://ro.wikipedia.org/wiki/Euro


PRINCIPIILE DE FUNCŢIONARE ALE UE

Principiul subsidiarităţii: UE nu trebuie să-şi asume sarcini ce se potrivesc mai bine administraţiilor naţionale, locale sau regionale

Principiul proximităţii: toate nivelurile de guvernare trebuie să aibă drept scop apropierea de cetăţeni, printr-o organizare corespunzătoare a activităţii lor

Principiul parteneriatului: colaborarea şi implicarea în procesul de decizie a autorităţilor de la nivel european, naţional, regional şi local, în vederea realizării unei guvernări solide


CEI TREI PILONI AI UNIUNII EUROPENE

UE Comunitate Economică Europeană

Politica externă şi de securitate

Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie


PREVEDERILE TRATATULUI DE CONSTITUIRE A UE Articolul 3

(1) Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale.

(2) Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității

și combaterea acestui fenomen.

(3) Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. Aceasta promovează progresul științific și tehnic. Uniunea combate excluziunea socială și discriminările și promovează justiția și protecţia socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre.


PREVEDERILE TRATATULUI DE CONSTITUIRE A UE

Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.

(4) Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro.

(5) În relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil,

eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului și, în special, a drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.

(6) Uniunea își urmărește obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcție de competențele care îi sunt atribuite prin tratate.


UE

în profunzime

prin extindere

instituţional

DEZVOLTAREA INTEGRĂRII EUROPENE


DEZVOLTAREA INTEGRĂRII EUROPENE PRIN EXTINDERE

1951/1957

6 STATE

MEMBRE

1973

+ 3

1981

+1

1986

+2

1994

+3

2004

+10

2007

+2

1. BELGIA 7. DANEMARCA 10.GRECIA 11. PORTUGALIA 13. AUSTRIA 1. CEHIA 1. BULGARIA

2. FRANŢA 8. IRLANDA 12. SPANIA 14. FINLANDA 2. CIPRU 2. ROMANIA

3. GERMANIA 9. REGATUL UNIT 15. SUDEDIA 3. ESTONIA

4. ITALIA 4. LETONIA

5. LUXEMBURG 5. LITUANIA

6. OLANDA 6. MALTA

7. POLONIA

8. SLOVACIA

9. SLOVENIA

10. UNGARIA


DEZVOLTAREA INTEGRĂRII EUROPENE ÎN PROFUNZIME

• 4 ianuarie 1960. A fost semnată Convenţia de la Stockholm, care a pus bazele Asociaţiei europene a liberului schimb (AELS).

• 30 iulie 1962. A intrat în vigoare Politica Agricolă Comună ( PAC).

• 1 iulie 1968. A fost constituită cu succes Uniunea Vamală.

• 1 noiembrie 1993. A intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht, care prevede formarea Uniunii Europene cu piaţă internă, politici comune, uniune economică şi monetară, politică externă şi de securitate comună, cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

• 2 mai 1992. A fost semnat Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE).

• 26 martie 1995. A intrat în vigoare Convenţia Shengen.

• 1 ianuarie 1999. În etapa finală a UEM intră 11 ţări, care adoptă EURO.

• 26 februarie 2001. A fost semnat Tratatul de la Nisa care a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

• 1 ianuarie 2002. În cele 12 ţări participante la zona euro a intrat în circulaţie moneda unică.


CADRUL INSTITUŢIONAL AL UE (I)

Consiliul European

Curtea de Justiţie

Curtea de Conturi Banca Europeană Centrală Agenţii ale UE

Ombudsman (Mediator)

Comitetul Economic şi Social

Comitetul Regiunilor

Banca Europeană de Investiţii

Parlamentul European

Consiliul de Miniştrii

Comisia Europeană

Organisme de supraveghere financiară


CADRUL INSTITUTIONAL AL UE (II)

UE beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care:

deputaţii europeni, aleşi prin vot direct, reprezintă interesele cetăţenilor în cadrul Parlamentului European

interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei membri sunt desemnaţi de guvernele naţionale

guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii Europene.


INSTITUŢIILE UE (II)

Comisia Europeană (CE) are un caracter supranaţional şi reprezintă organul executiv al Uniunii Europene. Comisia îndeplineşte şi rolul de secretariat al Uniunii Europene, angajînd pentru aceste activităţi funcţionari. Comisia Europeană a fost instituită prin tratatul de fuziune de la Bruxelles (1967), moment în care înalta autoritate a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Comisia Comunităţii Economice Europene şi Comisia Europeana pentru Apărare au fost substituite de o comisie unică. Comisia Europeană este calificată drept o forţă motrice a întregului sistem instituţional european, fiind organul executiv al Uniunii Europene şi avînd rolul de a întocmi proiecte de legi şi de a monitoriza aplicarea acestora. Sediul Comisiei este la Bruxelles. Acest „triunghi instituţional” elaborează politicile şi legile care se aplică pe întregul teritoriu al UE. În principiu, Comisia propune legi noi, iar Parlamentul şi Consiliul le adoptă. Comisia şi statele membre aplică aceste legi, iar Comisia asigură respectarea lor. Curtea Europeană de Justiţie (CEJ)asigură interpretarea şi aplicarea conformă a TUE. CEJ oferă garanţii juridice, necesare funcţionării legii în toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene, soluţionează divergenţele: dintre statele membre; dintre statele membre şi Uniunea Europeană; dintre instituţiile Uniunii Europene; dintre Uniunea Europeană şi persoane fizice sau juridice, inclusiv colaboratorii ei. Curtea elaborează concluzii privitor la acordurile internaţionale, emite decizii preliminare pentru dosarele transmise ei de către instanţele naţionale, deşi acestea nu au nici o forţă juridică. Tratatul Uniunii Europene a conferit Curţii Europene de Justiţie autoritatea de a aplica amenzi guvernelor statelor,membre pentru neconformarea cu dreptul Uniunii Europene şi de a solicita guvernelor, care nu aplică dreptul european în mod corect, acoperirea daunelor provocate. În activitatea sa, CEJ îndeplineşte rolul de: „curte constituţională”, care analizează încălcările şi implementează dreptul comunitar „curte administrativă” în procesele intentate de persoane fizice sau juridice, care doresc anularea unei legi a Uniunii Europene „curte consultativă”, căreia instituţiile sau statele membre ale UE pot adresa petiţii ce ţin de revizuirea juridică a acordurilor cu statele care nu sunt membre ale UE şi cu organizaţiile internaţionale. Sediul CEJ este la Luxemburg. Curtea Europeană de Auditori (CEA), numită uneori şi Curtea de Conturi, este un organ al Uniunii Europene creat cu scopul de a realiza verificările de audit ale bugetului Uniunii Europene şi ale bugetului instituţiilor acesteia. Acest organ verifică legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor Uniunii Europene prin intermediul controlului de audit şi inspecţiilor. Scopul creării acestei instituţii a fost de a îmbunătăţi angajamentul instituţional pentru o contabilizare mai sistematică. CEA examinează conturile tuturor încasărilor şi cheltuielilor comunitare şi ale oricărui organism creat de UE. La sfîrşitul fiecărui an financiar, Curtea de Auditori publică un raport anual cu privire la veniturile şi cheltuielile efectuate în mod legal şi regulamentar. Raportul este examinat de Parlamentul European înainte de a fi prezentat Comisiei. Sediul CEA se află la Luxemburg.

http://europa.eu/institutions/inst/comm/index_ro.htm



http://europa.eu/institutions/inst/justice/index_ro.htm







http://europa.eu/institutions/inst/auditors/index_ro.htm








INSTITUŢIILE UE (I)

Parlamentul European (PE) are mai multe competenţe, mai importante fiind cele consultative, de participare în elaborarea legislaţiei, de control asupra activităţii altor instituţii comunitare, pentru desemnare şi confirmare în funcţii, de gestionare şi monitorizare a executării bugetului.

Exercitînd competenţele consultative, PE îşi poate exprima opinia (de obicei, sub formă de rezoluţii) cu privire la toate problemele ce vizează Uniunea Europeană, înaintînd-o instituţiilor comunitare. Pe de altă parte, şi propunerile Comisiei către Consiliu sunt înaintate Parlamentului European pentru o opinie consultativă. Parlamentul European poate sugera modificări, poate amîna adoptarea unei hotărîri pentru a-şi formula propriile opinii ori poate remite propunerile către comitetele sale specializate. PE este numit în mod neoficial «instituţie cu trei locuri de şedere». Şedinţele plenare se desfăşoară la Strasbourg, membrii Comitetelor parlamentare se întrunesc la Bruxelles, iar personalul administrativ, precum şi Secretariatul General au sediul la Luxembourg.

Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniştri) este una dintre instituţiile decizionale centrale ale Uniunii Europene şi dispune de competenţe legislative şi executive importante. Consiliul, constituit în baza tratatelor adoptate în anii 50, exercită o funcţie dublă în sistemul politic al UE: de instituţie a Comunităţii şi de forum pentru exprimarea intereselor naţionale. Consiliul Uniunii Europene nu are analogii în întreaga lume. Membri ai acestei instituţii sunt miniştrii guvernelor naţionale ale ţărilor UE. Participarea miniştrilor se determină în baza problemelor discutate. De exemplu, dacă se discută o problemă ce ţine de mediul ambiant, se întrunesc miniştrii ecologiei, şi acest Consiliu este numit Consiliu al mediului.

Problemele ce vizează relaţiile UE cu restul lumii sunt reglementate de către Consiliul pentru relaţii externe şi afaceri generale. Acest Consiliu are, însă, responsabilităţi mult mai extinse pentru chestiuni de politica generală. Consiliul Uniunii Europene este instituţia în cadrul căreia miniştrii satelor membre decid asupra legilor europene. Sediile sale se află la Bruxelles şi la Strasbourg.

http://europa.eu/institutions/inst/parliament/index_ro.htm





http://europa.eu/institutions/inst/council/index_ro.htm






ORGANISMELE UE (I)

Comitetul Economic şi Social (CES) este un organ consultativ şi are calitatea de garant al diferitelor grupuri sociale şi economice (antreprenori, sindicate, fermieri, consumatori, etc.), interesele cărora sunt reprezentate în structura de conducere a Uniunii Europene. CES este şi un forum de discuţii esenţiale cu privire la interesele comune în UE. Este, în acelaşi timp, o formă de introducere a dialogului şi o platformă instituţională, care oferă populaţiei implicate în viaţa economică şi socială a Europei posibilitatea de a participa la procesul de adoptare a deciziilor în Uniune. Comitetul Economic şi Social realizează prezentarea opiniilor Consiliului, Comisiei şi Parlamentului European, precum şi consultarea în diferite domenii ale politicii UE.

Comitetul Regiunilor (CoR) este un instrument instituţional independent, care reprezintă interesele autorităţilor regionale şi locale ale Uniunii Europene. CoR are rol consultativ şi asigură conexiunea între autorităţile locale şi regionale şi instituţiile Uniunii Europene. Existenţa Comitetului Regiunilor oferă reprezentanţilor autorităţilor locale şi regionale posibilitatea de a-şi exprima opinia referitor la politica UE. CoR are dreptul de a prezenta din proprie iniţiativă rapoarte, oferind reprezentanţilor structurilor regionale şi locale posibilitatea să-şi expună opinia cu privire la orice aspect al integrării europene. Conform Tratatului de la Amsterdam, numărul domeniilor, în care este obligatorie consultarea CoR, a crescut. CoR are în atenţia sa problemele referitoare la angajarea forţei de muncă, politica socială şi cea de mediu. Sediul CoR este la Bruxelles.

http://europa.eu/institutions/consultative/eesc/index_ro.htm







http://europa.eu/institutions/consultative/cor/index_ro.htm




ORGANISMELE UE (II) Banca Centrală Europeană (BCE) a înlocuit Institutul Monetar European (IME), care a pregătit calea către cea de-a doua etapă a UEM şi pentru introducerea valutei comune. BCE şi băncile centrale naţionale fac parte din Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). SEBC este responsabil de politica monetară comună a ţărilor din zona euro, de conducerea operaţiunilor de schimb extern, de administrarea rezervelor oficiale de valută străină şi de promovarea operării corecte a sistemelor de plată. BCE poate emite, în mod independent, bancnotele „euro” cu scopul de a menţine stabilitatea sistemului financiar.

Obiectivul de bază al BCE este menţinerea stabilităţii preţurilor şi susţinerea politicilor economice generale ale comunităţii, fără a prejudicia obiectivul stabilităţii preţurilor. În acest mod, se păstrează un control strict asupra ratei inflaţiei. Scopul BCE este de a asigura, de la an la an, o creştere a preţurilor cu mai puţin de 2%. BCE dispune de propriul buget şi este verificată doar de Curtea Europeană de Auditori în ceea ce priveşte administrarea eficientă a fondurilor. Îşi are sediul în Frankfurt pe Main.

Banca Europeană pentru Investiţii (BEI) are menirea să ajute UE în realizarea obiectivelor ce şi le-a propus, prin finanţarea proiectelor de divers gen. Sunt selectate proiectele de interes public, care susţin integrarea europeană, asigură coeziunea dintre dezvoltare, politică, economie şi sfera socială, bazată pe o economie inovaţională. Activitatea BEI este non-profit, banca nu oferă sprijin financiar pentru salvarea sau menţinerea cursului valutar. Pentru propria activitate, BEI nu utilizează fonduri din bugetul UE. Aproximativ 90% din activităţile finanţate de BEI se desfăşoară în cadrul Uniunii Europene, dar o parte semnificativă este oferită şi viitoarelor state membre. În acest sens, BEI oferă un suport considerabil dezvoltării ţărilor din bazinul Mării Mediterane şi Mării Caraibelor, Oceanului Pacific, Africii, precum şi Asiei şi Americii Latine. Sediul BEI este la Luxemburg

http://europa.eu/institutions/financial/ecb/index_ro.htm





http://ro.wikipedia.org/wiki/Frankfurt_am_Main





http://europa.eu/institutions/financial/eib/index_ro.htm








AGENŢII ŞI ORGANISME DE REGLEMENTARE ALE UE

Agenţiile şi organismele de reglementare au fost înfiinţate o serie de agenţii ale UE specializate şi descentralizate cu scopul de a sprijini statele membre ale UE şi pe cetăţenii acestora. Aceste agenţii reprezintă un răspuns la dorinţa de deconcentrare geografică şi la nevoia de a face faţă unor noi sarcini de natură juridică, tehnică şi/sau ştiinţifică.

Agenţiile şi organismele de reglementare includ:

Agenţii de politici

Agenţiile de politici sunt organisme de drept public european, distincte faţă de instituţiile UE (Consiliul, Parlamentul, Comisia etc.) şi care au personalitate juridică proprie. Ele sunt constituite printr-un act de drept derivat, în vederea îndeplinirii unei sarcini tehnice, ştiinţifice sau administrative foarte specifice.

Agenţii pentru politica de securitate şi de apărare comună Aceste agenţii au fost înfiinţate în scopul îndeplinirii unor sarcini foarte specifice de natură tehnică, ştiinţifică şi administrativă în cadrul politicii comune a Uniunii Europene în materie de securitate şi apărare.

Agenţii de cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală A fost creat un alt grup de agenţii cu scopul de a ajuta statele membre ale UE să coopereze în lupta împotriva crimei organizate la nivel internaţional.

http://europa.eu/agencies/regulatory_agencies_bodies/policy_agencies/index_ro.htm





http://europa.eu/agencies/regulatory_agencies_bodies/security_agencies/index_ro.htm

http://europa.eu/agencies/regulatory_agencies_bodies/pol_agencies/index_ro.htm


ORGANISME DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ ALE UE

Pentru a face faţă turbulenţelor financiare din ultimii ani, care au afectat ţi sisteul financiar-bancar al UE, în ianuarie 2011, au fost create trei autorităţi de supraveghere având misiunea de a preveni anumite riscuri care ar putea să pună în pericol stabilitatea sistemului financiar global.

I. Autoritatea bancară europeană (ABE)

II. Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe (AEVMP)

III. Autoritatea europeană pentru asigurări şi pensii ocupaţionale (AEAPO)

În ianuarie 2011, a fost creat şi Comitetul european pentru riscuri sistemice (CERS), care înlocuieşte fostele comitete de supraveghere .


LIBERTATEA DE MIŞCARE A PRODUSELOR SE BAZEAZĂ PE:

1. Uniunea vamală; 2. Interzicerea oricărei măsuri care ar avea un efect similar

taxelor vamale sau restricţiilor cantitative. Criterii pentru evaluarea unei măsuri dacă are un “efect

similar”: orice obligaţie de plată ataşată numai unui produs dintr-

un alt stat membru; un standard naţional care este în fapt o barieră tehnică.

3. Recunoaşterea reciprocă a standardelor naţionale.


LIBERTATEA DE MIŞCARE A SERVICIILOR - cazul utilităţilor publice -

Condiţiile pentru deschiderea utilităţilor publice la competiţie liberă: a) Separarea elementului de monopol natural; b) Stabilirea regulilor pentru administrarea monopolului

natural; c) Garantarea de către autorităţi a funcţionării unei reguli

transparente şi corecte de formare a tarifelor la utilităţile publice


LIBERTATEA DE MIŞCARE A CAPITALULUI

Forţele care acţionează pentru integrarea deplină a pieţelor financiare în UE sunt următoarele: moneda unică; instituţiile financiare cu activităţi transfrontaliere; instituţiile financiare cu activităţi trans-sectoariale; concentrarea în industria bancară şi scăderea ponderii băncilor în intermedierea financiară; dezvoltarea pieţei acţiunilor; extinderea comerţului electronic.

Condiţii pentru progresul integrării pieţelor financiare armonizarea reglementărilor esenţiale în sistemul financiar; - licenţă unică recunoaşterea reciprocă a activităţii de supraveghere prudenţială exercitată de către autoritatea din statul membru, unde se află instituţia financiară care operează transfrontalier cooperarea între autorităţile naţionale de supraveghere prudenţială


PIAŢA UNICĂ A FORŢEI DE MUNCĂ– LIBERTATEA DE

MIŞCARE A PERSOANELOR

Drepturile cetăţenilor UE la libertatea de mişcare constă în: dreptul de a se mişca şi de a-şi stabili reşedinţa în orice stat membru (a trai, a munci, a studia, a se retrage la pensie într-un alt stat membru); dreptul de a vota şi depune candidatura pentru Parlamentul European şi alegerile locale în statul membru unde îşi are reşedinţa; dreptul la protecţie diplomatică pe teritoriul unei terţe ţări; dreptul la petiţie la Parlamentul European.

Aceste drepturi reies din drepturile fundamentale ale cetăţenilor UE, din declaraţia universală a drepturilor omului, dar oferă în plus :

dreptul de a se angaja în orice stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului membru respectiv;

dreptul de a fi tratat la locul de muncă la fel ca cetăţenii statului membru (salarii, asigurări sociale etc.)

dreptul de a rămâne în statul membru unde a lucrat ultima oară dacă a ieşit la pensie sau a lucrat cel puţin trei ani, invaliditate permanentă.

În unele state pot exista unele restricţii la etapa de tranziţie cauzate de motive de politică publică şi restricţiile de angajare în serviciul public.


PIAŢA UNICĂ – PRIVIRE DE SINTEZĂ

PIAŢA UNICĂ ▪ Spaţiu fără frontiere interne pentru libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor SCOP ▪ cadrul economic dinamic care să genereze avantaje

reciproce – în a crea mai multă creştere şi joburi PRINCIPIUL ▪ economia de piaţă deschisă şi concurenţa liberă.

MIJLOACE DE ▪ uniunea vamală; REALIZARE ▪ eliminarea obstacolelor de orice fel din circulaţia liberă a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor; ▪ recunoaşterea reciprocă a standardelor naţionale; ▪ armonizarea regulilor; ▪ coordonarea politicilor economice

PIAŢA UNICĂ – PRIVIRE DE SINTEZĂ


POLITICI ECONOMICE EUROPENE CARE MULTIPLICĂ AVANTAJELE PIEŢEI UNICE

• Politica concurenţei

• Politica monetară

• Politica privind competitivitatea – Strategia Lisabona

• Politica agricolă comunitară

• Politica industrială

• Politica privind protecţia consumatorului

• Politica bugetară

• Politica fiscală

• Politica energetică

• Politica privind transporturile - Reţeaua TEN


COMPETIŢIA-POLITICĂ COMUNĂ A UE

Competiţia este esenţială pentru o piaţă.

Politica comună a competiţiei are două obiective:

• Interzicerea înţelegerilor şi practicilor anti-concurenţiale ale participanţilor la piaţa unică;

(împărţirea pieţei, concertare preţuri, poziție dominantă, control producţie etc.);

• Prevenirea adoptării de către statele membre-UE de măsuri anti-concurenţiale care să favorizeze firmele naţionale sau întreprinderile publice - ajutoarele de stat


POLITICA CONCURENŢEI ÎN UE (I)

Întreaga construcţie integrativă în UE s-a fondat pe încrederea în forţele regulatorii ale pieţii. Orientarea spre economia de piaţă a statelor europene este cel mai bine reflectată în analiza genezei politicii concurenţiale comunitare. Pe parcursul anilor politica în domeniul concurenţei şi-a sporit importanţa pe măsură ce climatul de afaceri depăşea cadrul îngust naţional pe baza proceselor de integrare europeană. Politica în domeniul concurenţei a fost o componentă importantă a Tratatului de la Roma. Articolul 3 al Tratatului prevedea crearea unui sistem care să ofere garanţia că procesele concurenţei loiale pe piaţă nu vor fi distorsionate. Reglementările în domeniul concurenţei au determinat obiectivul strategic al tratatului. Aceste reglementări sunt orientate în egală măsură spre activitatea companiilor, dar şi a autorităţilor guvernamentale naţionale. Odată cu lansarea pieţei unice interne, multe din avantajele şi oportunităţi dinamice ale ei pot fi pierdute prin menţinerea artificială a unor bariere legislative naţionale.


POLITICA CONCURENŢEI ÎN UE (II)

Politica în domeniul concurenţei este menită să fie un mecanism de corectare a imperfecţiunilor pieţei, în activitatea unor companii sau în cazul abuzului de poziţii dominante pe un segment de piaţă, care afectează mecanismul liber al pieţei. Politica în domeniul concurenţei la nivelul UE implică o monitorizare a măsurilor şi o intervenţie asupra pieţei pentru asigurarea unui nivel adecvat de competiţie. Cu privire la problematica în domeniul concurenţei principalele dimensiuni exploatate de reglementările comunitare se referă la stabilirea cadrului juridic normativ pentru intervenţia organelor comunitare, în al doilea rând criteriile convenite pentru realizarea practică a intervenţiei comune.


POLITICA CONCURENŢEI ÎN UE (III)

Politica în domeniul concurenţei UE vizează aplicarea normelor care

garantează faptul că întreprinderile funcţionează în condiţii de concurenţă loială. Are nenumărate efecte pozitive: stimulează spiritul antreprenorial şi eficienţa

asigură o ofertă mai variată

contribuie la practicarea unor preţuri reduse şi la promovarea calităţii.

Preţuri mici Cea mai simplă modalitate pentru a deţine o cotă de piaţă importantă este

practicarea de preţuri mici. Sub efectul concurenţei, preţurile scad.

Acest lucru este benefic pentru consumatori (deoarece creşte puterea lor

de cumpărare), pentru întreprinderi, care sunt încurajate să producă şi

pentru economie, în general.


POLITICA CONCURENŢEI ÎN UE (IV) Calitate mai bună

Concurenţa încurajează întreprinderile să producă bunuri şi să furnizeze

servicii de mai bună calitate, pentru a atrage mai mulţi clienţi şi pentru a deţine o

cotă de piaţă mai mare. Calitatea poate însemna:

produse cu durată de viaţă mai îndelungată sau care funcţionează mai bine

servicii post-vânzare sau de suport tehnic mai bune

servicii mai accesibile şi mai bune. Ofertă mai variată

Pe fondul concurenţei, întreprinderile vor depune eforturi pentru ca produsele

lor să se diferenţieze de celelalte produse existente pe piaţă. Prin urmare, oferta

devine mai bogată şi consumatorii pot alege produsul cu cel mai bun raport preţ-

calitate. Inovare

Pentru a prezenta o ofertă variată şi pentru a produce bunuri de mai bună calitate,

întreprinderile trebuie să fie novatoare în concepţie, design, tehnici de producţie,

servicii etc.

Concurenţi mai serioşi pe piaţa mondială

Concurenţa de pe piaţa UE ajută întreprinderile europene să fie mai competitive şi

în afara UE, devenind capabile să facă faţă concurenţei de pe piaţa mondială.


POLITICA CONCURENŢEI ÎN UE (III) Concurenţa exercită o presiune constantă asupra întreprinderilor pentru a pune la dispoziţia

consumatorilor o ofertă cât mai variată, la cele mai bune preţuri. Concurenţa face parte din

regulile de joc ale unei pieţe libere şi este în interesul consumatorilor, beneficiarii finali.

Uneori, întreprinderile încearcă să denatureze concurenţa. Pentru a garanta buna

funcţionare a pieţelor, autorităţile competente, printre care Comisia Europeană, trebuie să

prevină sau să corecteze comportamentele anticoncurenţiale. Comisia Europeană supraveghează:

acordurile dintre întreprinderi, care limitează concurenţa (cartelurile sau alte tipuri de

acorduri) şi prin care părţile îşi stabilesc propriile reguli şi evită regulile unei pieţe liberalizate

cazurile de abuz de poziţie dominantă, în care întreprinderea dominantă încearcă să-şi

excludă concurenţii de pe piaţă

fuziunile şi alte acorduri formale între întreprinderi, care prevăd o asociere permanentă sau

temporară (fuziunile sunt autorizate în măsura în care acestea permit o extindere a pieţelor,

în beneficiul consumatorilor)

eforturile menite să liberalizeze pieţele în sectoare precum transportul, energia, serviciile

poştale şi telecomunicaţiile. Multe din aceste sectoare erau dominate de monopoluri de stat

şi, prin urmare, este important să ne asigurăm că procesul de liberalizare nu le aduce

acestora avantaje neloiale.

sprijinul financiar (ajutor de stat) în beneficiul întreprinderilor din partea guvernelor ţărilor UE

– ajutoarele de stat sunt compatibile cu legislaţia europeană cu condiţia ca acestea să nu

denatureze concurenţa dintre întreprinderile europene sau să nu aducă prejudicii economiei

cooperarea cu autorităţile naţionale competente responsabile cu punerea în aplicare a

legislaţiei europene în domeniul concurenţei, pentru a garanta aplicarea uniformă a dreptului

concurenţei la nivelul UE.

http://ec.europa.eu/competition/consumers/agreements_ro.html











http://ec.europa.eu/competition/consumers/abuse_ro.html











http://ec.europa.eu/competition/consumers/merger_control_ro.html

http://ec.europa.eu/competition/consumers/opening_ro.html









http://ec.europa.eu/competition/consumers/government_aid_ro.html















http://ec.europa.eu/competition/consumers/cooperation_ro.html










POLITICA CONCURENŢEI ÎN UE (IV)

UE promovează o politică de concurență destinată să asigure o concurență corectă în cadrul pieței unice. Comisia Europeană, ca autoritatea de reglementare a competiției pentru piața unică este responsabilă pentru problemele antitrust, aprobare a fuziunilor, dezmembrarea cartelurilor, lucrează pentru liberalizarea economică și pentru prevenirea ajutoarelor de stat. Comisarul pentru Concurență, în prezent Joaquin Almunia, este unul dintre cei mai importanți și infuenţi comisari din cadrul Comisiei, cunoscut pentru capacitatea de a afecta interesele comerciale ale societăților transnaționale. De exemplu, în 2001, Comisia a împiedicat pentru prima dată o fuziune între două societăți cu sediul în Statele Unite ale Americii (GE și Honeywell), care fusese deja aprobată de autoritatea națională. Un alt caz cunoscut este cel al Microsoft, care a dus la amendare Microsoft cu 777 milioane euro de către Comisie după 9 ani de acțiuni în justiție.

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Joaquin_Almunia&action=edit&redlink=1










http://ro.wikipedia.org/wiki/GE

http://ro.wikipedia.org/wiki/Honeywell

http://ro.wikipedia.org/wiki/Microsoft


POLITICA VAMALĂ COMUNITARĂ (I) Politica vamală comunitară se bazează pe aplicarea uniformă de către administraţiile statelor

membre a legislaţiei vamale, care cuprinde: Codul vamal comunitar şi prevederile de aplicare

a Codului Vamal, Nomenclatura combinată, Tariful vamal comun, precum şi legislaţia aferentă

ce depăşeşte sfera codului vamal. În timp ce libera circulaţie a bunurilor este principala manifestare internă a uniunii vamale,

Tariful Vamal Comun (TVC) formează aspectul extern, deoarece face posibilă aplicarea

uniformă a taxelor vamale la produsele importate din alte ţări decît cele ale Uniunii Europene,

indiferent de ţara de destinaţie. Politica vamala reprezintă unul dintre fundamentele Uniunii şi este esentială pentru existenţa

pieţei unice, care nu poate funcţiona corect fara reguli comune aplicate uniform la toate

graniţele externe ale Comunităţii. Acest set de reguli formează politica vamală şi reprezintă

motivul pentru care cele 28 autorităţi vamale ale statele membre lucrează ca o singură

entitate. Necesitate: uniune vamală; subsidiaritate Conţinut-instrumente: • Tarife vamale comune; • Acorduri multilaterale şi bilaterale; • Instrumente de apărare comercială. Sferă de aplicare: bunuri, servicii, investiţii dar şi alte probleme-dezvoltare, siguranţă alimente, locuri de muncă. În fluxurile comerciale mondiale UE rămâne cel mai important actor datorită ofertei diversificate de mărfuri şi servicii competitive, astfel ponderea UE în exporturile globale a constituit respectiv 33% în 2011 faţă de 41% în anul 1999, iar în importurile globale a constituit respectiv 34% în 2011 faţă de 41% în anul 1999.


POLITICA VAMALĂ COMUNITARĂ (II) Factori precum progresul tehnologic, costurile scăzute de transport şi

liberalizarea în interiorul Uniunii Europene şi în alte ţări terţe au condus la

creşterea fluxurilor comerciale şi a investiţiilor străine între ţări. Acest aspect are

consecinţe importante asupra funcţionării economiei UE. Fenomenul globalizării,

deşi reprezintă o sursă de mari beneficii şi oportunităţi, implică faptul că Europa

trebuie să facă faţă unei concurenţe acerbe, atât din partea unor economii cu

costuri scăzute, cum sunt cele ale Chinei şi Indiei, cât şi din partea unor economii inovatoare, cum este cea a Statelor Unite.

Creşterea integrării economice la nivel internaţional, ca efect a globalizării, oferă multe oportunităţi. Întreprinderile din UE obţin mai uşor acces la noi pieţe aflate în expansiune, la surse de finanţare şi la resurse tehnologice. Consumatorii de pe teritoriul UE se pot bucura de o mai mare varietate de produse, la preţuri mai mici. Acest lucru deschide perspectiva unor potenţiale câştiguri semnificative în favoarea Uniunii, în termeni de creştere a nivelului de productivitate şi de salarii reale. Comisia Europeană estimează că aproximativ o cincime din creşterea nivelului de trai în Europa, în ultimii 50 de ani, se datorează fenomenului globalizării. Acesta este motivul pentru care UE s-a pronunţat cu hotărâre în favoarea unei mai mari deschideri economice. Politica sa comercială a reprezentat un instrument important al orientării către liberalizarea comerţului mondial.


POLITICA VAMALĂ COMUNITARĂ (III)

Măsurile de îmbunătăţire a funcţionării pieţelor UE şi de stimulare a performanţelor în materie de inovare vor contribui la reducerea duratei procesului de ajustare, în timp ce acţiuni politice precise, precum Fondul european pentru adaptare la globalizare, îi vor sprijini pe lucrătorii afectaţi. Pe lângă aceste probleme interne, mai există şi importante provocări externe cu care UE se confruntă şi care necesită soluţii politice, precum:

încurajarea comerţului mondial şi menţinerea poziţiei Europei ca principal bloc comercial la nivel mondial;

gestionarea imigraţiei ca sursă de mână de lucru, ca răspuns la fenomenul îmbătrânirii populaţiei şi ca avantaj în favoarea dezvoltării;

menţinerea poziţiei UE ca sursă şi destinaţie a investiţiilor străine directe (ISD);

gestionarea problemei dezechilibrelor din economia globală în parteneriat cu alte economii.


ELEMENTELE SISTEMULUI VAMAL AL UNIUNII EUROPENE

Sistemul vamal al UE

Sistemele vamale naţionale

Codul Tariful Nomenclatorul vamal vamal mărfurilor

Trei instrumente vamale comune pentru coeziunea sistemului


POLITICA MONETARĂ EUROPEANĂ Uniunea economică şi monetară (UEM) reprezintă un pas major în procesul de integrare a economiilor UE. UEM presupune coordonarea politicilor economice şi fiscale, o politică monetară comună şi o monedă comună - euro. Cu toate că toate cele 27 state membre UE participă la uniunea economică, unele ţări au dus integrarea mai departe prin adoptarea monedei unice.

Decizia de a forma o Uniune economică şi monetară a fost luată de Consiliul European în oraşul olandez Maastricht, în decembrie 1991, fiind mai târziu prevăzută în Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht). Integrarea economică aduce beneficii mai mari, eficienţă internă şi soliditate economiei UE, în general şi economiilor statelor membre, în particular. Acest lucru oferă şi oportunităţi pentru stabilitate economică, pentru intensificarea creşterii economice şi pentru un grad mai mare de ocupare a forţei de muncă – de care beneficiază direct cetăţenii UE.

În termeni practici, UEM înseamnă:

Coordonarea elaborării politicilor economice între statele membre;

Coordonarea politicilor fiscale, în special prin stabilirea de limite pentru datoria şi deficitul public;

O politică monetară independentă coordonată de Banca Centrală Europeană (BCE);

Moneda unică şi piaţa unică.


I. STABILITATEA MONETARĂ → creşterea inflaţiei < 2%/an (termen mediu);

II. STABILIREA UNEI VALORI DE REFERINŢĂ CANTITATIVĂ PENTRU CREŞTEREA MASEI MONETARE (M3), (pe termen lung, inflaţia este un fenomen monetar);

III. EVALUAREA TENDINŢELOR PREŢURILOR ŞI A RISCURILOR ÎN RAPORT CU STABILITATEA PREŢURILOR

IV. FOLOSIREA INSTRUMENTELOR INDIRECTE DE POLITICĂ MONETARĂ (facilitatea de depozit; operaţiunile de piaţă deschise; cerinţa de rezerve minime)

PRINCIPII FUNDAMENTALE PENTRU POLITICA MONETARĂ: 1. INDEPENDENŢA TOTALĂ a BEC faţă de instituţiile UE şi autorităţile din statele

membre; 2. UN SINGUR OBIECTIV PRIORITAR pentru politica monetară: STABILITATEA

PREŢURILOR.

STRATEGIA DE POLITICĂ MONETARĂ


SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE (SEBC)

SEBC

27 bănci centrale naţionale

Baca Europeană Centrală

Consiliul guvernatorilor Bordul executiv Consiliul general

- Preşedinte - Vicepreşedinte - 4 membri

- Preşedinte - Vicepreşedinte - Guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre UE

- Bordul executiv - Guvernatorii băncilor centrale din zona euro-in 2008-15


OBIECTIVELE ŞI ETAPELE UNIUNII MONETARE EUROPENE

Obiectivele uniuni economice şi monetare în Europa sunt următoarele: 1. Dezvoltarea şi desăvârşirea pieţei unice – prin adăugarea dimensiunii monetare. 2. Aprofundarea integrării pieţei unice. 3. Consolidarea stabilităţii monetare şi financiare în zona euro. 4. Creşterea competitivităţii spaţiului economic european (prin asigurarea unei creştere economice durabile, bunăstării şi puterii de cumpărare a populaţiei, asigurarea cu locuri de muncă a populaţiei apte de muncă) în comparaţie cu SUA, Japonia şi alte poluri economice mondiale.

Uniunea economică şi monetară (UEM) este un proces care vizează armonizarea politicilor economice şi monetare ale statelor membre ale Uniunii Europene (UE). Acest proces cuprinde trei etape: etapa 1 (între 1 iulie 1990 şi 31 decembrie 1993) : libera circulaţie a capitalurilor între statele membre; etapa a 2-a (între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1998): coordonarea politicilor monetare ale statelor membre şi consolidarea cooperării între băncile centrale naţionale ale statelor membre; etapa a 3-a (începând cu 1 ianuarie 1999): introducerea treptată a monedei euro şi instituirea unei politici monetare unice sub responsabilitatea Băncii Centrale Europene (BCE). Primele două etape ale UEM s-au încheiat. A treia şi ultima etapă este în curs de desfăşurare. Aceasta vizează, în special, introducerea monedei euro în statele membre. În prezent, 17 state membre au adoptat moneda euro ca monedă unică. Aceste state formează „zona euro”.

http://europa.eu/legislation_summaries/economic_and_monetary_affairs/introducing_euro_practical_aspects/l25008_ro.htm






PRINCIPIILE UNIUNII MONETARE EUROPENE

Moneda unică euro

Politica monetară comună

Uniunea monetară

Coordonarea politicilor

economice


SCENARIUL PENTRU INTRODUCEREA MONEDEI UNICE (I)

Pentru a clarifica în mod decisiv procesul de introducere a monedei unice, Consiliul European a adoptat scenariul pentru introducerea acesteia, pe baza proiectului elaborat la cererea sa de către Consiliu, în consultare cu Comisia şi cu Institutul Monetar European. Acest scenariu asigura transparenţa, întărea credibilitatea şi sublinia caracterul ireversibil al procesului. Obiectivul său a fost de a asigura siguranţa juridică necesară, de a reduce cât mai mult costurile de adaptare şi de a evita distorsiunile în materie de concurenţă. Anunţând măsuri concrete care trebuiau luate conform unui calendar precis, scenariul oferea agenţilor economici informaţiile necesare pentru a se adapta la introducerea monedei unice. Acest scenariu de referinţă cuprindea trei etape, desfăşurate succesiv şi cu respectarea capacităţilor de adaptare ale utilizatorilor.

http://europa.eu/legislation_summaries/economic_and_monetary_affairs/institutional_and_economic_framework/l25025_ro.htm




SCENARIUL PENTRU INTRODUCEREA MONEDEI UNICE (II)

Etapa I: lansarea Uniunii Economice şi Monetare Pe 1-2 mai 1998, Consiliul, reunit la nivelul şefilor de stat şi de guvern, a desemnat, conform procedurii prevăzute în tratat, statele membre care atinseseră un nivel de convergenţă suficient de ridicat pentru a participa la UEM. Datele referitoare la anul 1997 au servit ca bază pentru acest „examen al tranziţiei”. Consiliul Ecofin a anunţat, în mai 1998, parităţile bilaterale între monedele participante. Cu toate acestea, rata de conversie definitivă între monedele naţionale şi euro a putut fi cunoscută doar la 31 decembrie 1998. Odată cunoscută lista ţărilor participante, guvernele respectivelor state membre au trebuit să adopte în unanimitate un anumit număr de dispoziţii juridice şi să desemneze consiliul director al Băncii Centrale Europene (BCE). Începând din acel moment, au fost instituite BCE şi Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Au fost apoi definite condiţiile exercitării politicii monetare şi de schimb unice, putând începe producerea de monede şi de bancnote euro. Valorile monedelor se încadrau între 0,01 şi 2 euro, iar cele ale bancnotelor, între 5 şi 500 de euro. În ţările participante, pe întreg parcursul acestei etape, ansamblul sistemului economic a continuat să funcţioneze pe baza monedelor naţionale. Cu toate acestea, pregătirile în vederea trecerii la euro s-au intensificat, în special la nivelul administraţiilor şi al instituţiilor financiare.




















http://europa.eu/legislation_summaries/economic_and_monetary_affairs/institutional_and_economic_framework/o10001_ro.htm
















SCENARIUL PENTRU INTRODUCEREA MONEDEI UNICE (III)

Etapa II: începerea efectivă a Uniunii Economice şi Monetare

Pe 1 ianuarie 1999 a început etapa B (adică, cea de a treia fază a UEM), prin fixarea irevocabilă a ratelor de conversie a monedelor naţionale ale ţărilor participante, între ele şi în raport cu euro. Această etapă a durat trei ani.

De atunci, euro a devenit o monedă de sine stătătoare, valoarea sa externă fiind cea a coşului oficial de ecu, care a încetat să existe.

SEBC, alcătuit din BCE şi băncile centrale naţionale, a intrat în funcţiune. Acesta defineşte şi conduce politica monetară şi de schimb unică în euro (stabilirea ratelor dobânzii pe termen scurt, intervenţiile faţă de dolar şi yen etc.). Cotaţiile de schimb ale monedelor naţionale participante aveau să dispară.

Sistemele de plată de sume mari (piaţa interbancară, monetară, de schimb şi de capital), în special sistemul TARGET gestionat de SEBC, funcţionează în euro. Noile emisiuni de titluri de creanţă publice se fac, de asemenea, în euro.

Pe parcursul acestei etape, euro nu era totuşi decât o monedă scriptică, bancnotele şi monedele aflate în circulaţie fiind în continuare denominate în monedă naţională. Principalele sisteme de plată cu amănuntul (virament, card de plată, cec etc.) au fost adaptate pentru a putea funcţiona în euro. Utilizarea euro a devenit astfel posibilă, dar nu încă obligatorie.







SCENARIUL PENTRU INTRODUCEREA MONEDEI UNICE (IV)

Etapa III: Generalizarea monedei unice

Pe 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro au început să circule în paralel cu monedele şi cu bancnotele naţionale. Bancnotele şi monedele euro au devenit mijloace legale de plată, monedele şi bancnotele naţionale fiind retrase progresiv.

Toate tranzacţiile monetare au început să fie exprimate în euro. În contracte, referinţele la monedele naţionale au fost convertite în euro conform ratelor de conversie fixate irevocabil, fără a aduce alte modificări termenilor şi condiţiilor stipulate (continuitatea contractelor).

Această etapă era prevăzută să dureze numai timpul strict necesar cu scopul de a minimaliza complicaţiile unei duble circulaţii monetare prelungite pentru utilizatori. Statele membre puteau decide să reducă această perioadă. În orice caz, cel târziu pe 1 iulie 2002, monedele şi bancnotele naţionale au încetat să fie valute valabile, nemaiputând fi utilizate ca mijloace de plată.

Procesul de trecere la moneda unică s-a încheiat astfel: începând cu această dată, ansamblul economiei ţărilor participante avea să funcţioneze exclusiv în euro. Pe o anumită perioadă suplimentară, a fost posibil schimbul gratuit al vechilor bancnote şi monede naţionale la băncile centrale naţionale.

http://europa.eu/legislation_summaries/other/l25026_ro.htm
























“ZONA EURO” A UNIUNII EUROPENE (I)

„Zona euro” este termenul oficial pentru grupul de state membre care au adoptat moneda euro ca monedă proprie. Aderând la UE, noul stat membru se angajează să introducă euro în momentul în care va îndeplini toate criteriile necesare. Prin îndeplinirea acestor criterii, un stat membru demonstrează un nivel ridicat de convergenţă economică durabilă cu economia zonei euro înainte de introducerea monedei unice. Convergenţa economică reprezintă o garanţie a faptului că economia funcţionează bine în zona euro şi că statele membre se pot dezvolta şi prospera în cadrul acesteia. Calitatea de membru al zonei euro consolidează gradul de interdependenţă economică dintre statele membre. Acestea au în comun moneda euro şi politica monetară indicată de Banca Centrală Europeană. Folosirea monedei unice şi politica monetară comună au ca efect intensificarea legăturilor comerciale şi financiare. Această integrare economică în creştere încurajează o mai strânsă coordonare a politicilor economice. Având în vedere această interdependenţă, membrii zonei euro se confruntă cu provocări economice comune, specifice. Din acest motiv, începând din 1999, ministerele de finanţe ale statelor membre din zona euro s-au întrunit, în mod informal, într-un „Eurogrup”, pentru a discuta chestiuni legate de responsabilităţile comune privind moneda unică. La aceste întâlniri participă şi comisarul pentru afaceri economice şi monetare, precum şi preşedintele Băncii Centrale Europene. Buna funcţionare a zonei euro este crucială nu numai pentru economiile participante, ci şi pentru întreaga Uniune. Aceasta deoarece succesul zonei euro, care constituie, până în prezent, cea mai avansată etapă a integrării europene, influenţează puternic performanţa economică a UE. De aceea, este vital ca zona euro să fie atent monitorizată astfel încât să devină o ancoră pentru stabilitatea economică în Europa şi un imbold dat reformei în actualele şi viitoarele state membre UE.


“ZONA EURO” A UNIUNII EUROPENE (II)

Banca Centrală Europeană Banca Centrală Europeană (BCE) deţine un rol esenţial în cadrul UEM. Aceasta este cea care elaborează politica monetară a statelor membre ale zonei euro. De asemenea, BCE este unica abilitată să autorizeze emisiunea de bancnote euro. Statele membre pot emite monede euro, dar BCE este cea care trebuie să autorizeze în prealabil cantitatea anuală a emisiunii.

Primele state membre ale zonei euro 3 mai 1998 reprezintă o dată istorică pentru lansarea celei de-a treia etape a uniunii economice şi monetare. La acea dată, Consiliul a adoptat o decizie prin care recunoaşte că 11 state membre îndeplinesc condiţiile necesare pentru a adopta moneda euro la 1 ianuarie 1999 (Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Austria, Portugalia şi Finlanda). Introducerea monedei euro s-a derulat apoi în două faze: 1 ianuarie 1999: moneda euro a fost introdusă ca monedă scripturală şi s-au stabilit ratele de conversie cu vechile monede naţionale. Vechile monede naţionale au devenit astfel unităţi ale subdiviziunilor nezecimale ale monedei euro; 1 ianuarie 2002: monedele şi bancnotele euro au fost introduse pe teritoriul statelor membre; cetăţenii şi întreprinderile europene au putut astfel să îşi realizeze plăţile fiduciare în euro. Grecia, care nu îndeplinea criteriile de convergenţă în 1998, a solicitat o reevaluare a situaţiei sale în 2000. Comisia a emis un aviz favorabil şi Grecia a intrat astfel oficial în a treia etapă a UEM la 1 ianuarie 2001.














“ZONA EURO” A UNIUNII EUROPENE (III)

Ţările UE care au adoptat moneda euro Ţările UE în care nu se foloseşte moneda euro

Moneda euro poate fi folosită în toate ţările care au adoptat-o. 4Design-ul monedelor: un simbol

comun, alături de unul naţional 4Design-ul bancnotelor: fără simbol

naţional


EXTINDEREA “ZONEI EURO” A UNIUNII EUROPENE În principiu, toate statele membre ale UE ar trebui să integreze a treia etapă a UEM şi deci să adopte moneda euro (articolul 119 din Tratatul privind funcţionarea UE). Totuşi, unele state membre nu îndeplinesc încă condiţiile economice şi financiare necesare. Acestea beneficiază de derogări provizorii până la momentul în care vor putea să se integreze în zona euro. În plus, Danemarca şi Regatul Unit beneficiază de o exceptare de la participarea la zona euro. Cel puţin la fiecare doi ani, Comisia şi BCE evaluează progresele realizate de statele membre care beneficiază de o derogare de la criteriile de convergenţă şi de la condiţiile juridice. Dacă acestea emit un aviz favorabil cu privire la capacitatea unui stat membru de a integra a treia etapă a UEM, Consiliul adoptă apoi o decizie privind aderarea statului membru respectiv la zona euro. Pe baza acestei proceduri, zona euro a fost astfel extinsă la mai multe state membre: Slovenia, la 1 ianuarie 2007; Cipru şi Malta, la 1 ianuarie 2008; Slovacia, la 1 ianuarie 2009; Estonia, la 1 ianuarie 2011. În prezent, 17 state membre din 27 au astfel moneda euro ca monedă unică. Exceptări Regatul Unit şi Danemarca au notificat intenţia lor de a nu integra a 3-a etapă a UEM şi deci de a nu adopta moneda euro. Aceste două state beneficiază de o exceptare de la participarea la UEM. Condiţiile regimului de exceptare sunt precizate în protocoalele anexate la tratatele fondatoare ale UE referitoare la cele două ţări. În plus, Regatul Unit şi Danemarca îşi păstrează posibilitatea de a pune capăt regimului lor de exceptare şi de a-şi depune candidatura pentru integrarea celei de-a treia etape a UEM.

http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:C:2010:083:SOM:RO:HTML







http://europa.eu/legislation_summaries/economic_and_monetary_affairs/institutional_and_economic_framework/ec0003_ro.htm

http://europa.eu/legislation_summaries/economic_and_monetary_affairs/institutional_and_economic_framework/ec0012_ro.htm

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0201:0328:RO:PDF


CRITERIILE DE CONVERGENŢĂ PENTRU ADMITEREA ÎN ZONA EURO – de natură monetară şi bugetară

CRITERIUL CONDIŢIA PENTRU CALIFICARE

STABILITATEA PREŢURILOR Rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale, media ratelor inflaţiei din trei state membre cu cea mai mică inflaţie.

STABILITATEA MONETARĂ Moneda naţională a respectat limitele Cursului de schimb normale de fluctuaţie, prevăzute prin mecanismul cursurilor de schimb, fără tensiuni severe, pentru o perioadă de cel puţin doi ani.

CONVERGENŢA RATEI DOBÂNZII PE TERMEN LUNG

Rata dobânzii să nu depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale media dobânzilor din trei state membre cu cea mai mică inflaţie.

DEFICITUL BUGETULUI să nu fie mai mare de 3 la sută din PIB.

DATORIA PUBLICĂ să nu fie mai mare de 60 la sută din PIB


NIVELUL INFLAŢIEI ÎN PERIOADA 2000--2011

0

5

10

15

20

25

30

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Zona euro Statele G7 UE 27 Europa Centrală şi de Est CSI ASEAN-5


AGRICULTURA ÎN UE (I)

Astăzi consumatorii sunt mai mult ca oricând preocupaţi de calitatea alimentelor,

iar mărcile de calitate facultative ale UE îi ajută să aleagă în cunoştinţă de cauză.

Aceste etichete, indicând originea geografică, utilizarea unor metode sau

ingrediente tradiţionale, inclusiv organice, contribuie, de asemenea, la creşterea

competitivăţii produselor agricole europene pe pieţele internaţionale.

Diversele reforme prin care a trecut politica agricolă a UE au promovat inovaţia în

agricultură şi în prelucrarea alimentelor. La acestea se adaugă proiectele de

cercetare care au determinat creşterea productivităţii şi reducerea efectelor asupra

mediului, de exemplu prin utilizarea produselor vegetale şi a deşeurilor pentru

producerea energiei. Agricultura europeană joacă un rol important pe pieţele mondiale de produse

agricole. Marea capacitate de producţie a agriculturii europene, precum şi

diversitatea şi calitatea produselor sale, au făcut din UE un exportator major de

numeroase produse alimentare (al doilea mare exportator mondial, cu exporturi

de produse agricole în valoare de 76,437 miliarde EUR în anul 2010).

Dar schimburile comerciale nu se realizează într-un singur sens. UE este

totodată şi cel mai mare importator mondial de produse agricole. În 2010,

importurile de produse agricole în UE au fost evaluate la 80,711 miliarde EUR, deficitul comercial constituie 4,273 miliarde EUR). Din anul 1990, poziţia de exportator net a UE a scăzut în fiecare sector.


AGRICULTURA ÎN UE (II) Agricultura nu implică numai hrana. Aceasta se referă la comunităţile rurale și la oamenii care trăiesc în acestea, la zonele rurale și resursele lor naturale preţioase.

În toate statele membre ale UE, agriculturii menţin vitalitatea zonelor rurale și păstrează stilul de viaţă rural. Dacă nu ar exista exploataţii agricole și agricultori, cătunele, satele și târgurile noastre ar fi profund afectate. Multe locuri de muncă din zonele rurale sunt legate de agricultură. Agricultorii au nevoie de mașini, construcţii, combustibil, îngrășăminte și îngrijiri medicale pentru animale. Multe persoane lucrează în aceste sectoare „din amonte”. Alte persoane realizează operaţiuni „din aval” precum prepararea, prelucrarea și ambalarea alimentelor. Există, de asemenea, cei care sunt implicaţi în stocarea, transportul și vânzarea cu amănuntul a produselor alimentare.

În concluzie, agricultura și producerea alimentelor reprezintă elemente esenţiale ale economiei și societăţii UE. În toate cele 27 de state membre ale UE există aproximativ 14 milioane de agricultori și alte 4 milioane de persoane care lucrează în sectorul alimentar. Sectorul agricol și alimentar oferă, împreună, 7% din totalul locurilor de muncă și generează 6% din produsul intern brut al UE.


FLUXUL EXPORTURILOR ŞI IMPORTURILOR DE PRODUSE AGRICOLE DIN ŞI CĂTRE UE ÎN 2010 (mln. Euro)


POLITICA AGRICOLĂ UE (I) Politica agricolă a Uniunii Europene, cunoscută şi sub numele de politica

agricolă comună, garantează menţinerea unui echilibru între producţia alimentară

europeană şi dezvoltarea economică viabilă a comunităţilor rurale, pe de o parte şi

măsurile de protecţie a mediului vizând combaterea schimbărilor climatice,

gospodărirea apelor, bioenergia şi diversitatea, pe de altă parte.

În urmă cu 50 de ani, politica agricolă a UE punea accentul pe furnizarea unor

cantităţi suficiente de alimente pentru o Europă care traversase un deceniu de

lipsuri cauzate de războaie. Pentru aceasta, se apela la subvenţionarea producţiei

şi susţinerea preţurilor prin cumpărarea surplusurilor de la fermieri. Toate aceste

metode sunt de domeniul trecutului.

Astăzi, politica UE îşi propune să le ofere tuturor producătorilor de alimente (de

la agricultori şi crescători de animale până la producători de produse lactate,

fructe, legume sau vin) posibilitatea:

de a produce cantităţi suficiente de hrană sigură şi de calitate pentru

consumatorii europeni

de a aduce o contribuţie substanţială la diversificarea activităţilor economice

de a respecta standarde foarte înalte în materie de protecţie a mediului şi

bunăstare a animalelor.


POLITICA AGRICOLĂ UE (II) 1962 Se elaborează politica agricolă comună. PAC este privită ca o politică comună, având ca obiective furnizarea de alimente la preţuri accesibile pentru cetăţenii UE și asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru agricultori.

1984 Exploataţiile agricole devin atât de productive încât furnizează mai multă hrană decât este necesar. Surplusul se stochează și conduce la apariţia „munţilor de alimente”. Se introduc măsuri pentru adaptarea nivelurilor producţiei la nevoile pieţei.

1992 PAC trece de la sprijinirea pieţei la sprijinirea producătorilor. Subvenţionarea preţurilor se reduce și este înlocuită cu ajutoare directe pentru agricultori. Aceștia sunt încurajaţi să adopte practici mai ecologice. Reforma coincide cu Summitul privind pământul, care a avut loc la Rio de Janeiro în 1992 și care lansează principiul dezvoltării durabile.

2003 PAC oferă ajutor pentru venituri. O nouă reformă a PAC sistează legătura dintre subvenţii și producţie. În prezent, agricultorii primesc ajutor pentru venituri cu condiţia să exploateze terenul agricol și să îndeplinească standardele de siguranţă în materie de mediu, bunăstarea animalelor și siguranţă alimentară.

2011 O nouă propunere de reformă a PAC urmărește să consolideze competitivitatea sectorului agricol, să promoveze inovarea, să lupte împotriva schimbărilor climatice și să sprijine ocuparea forţei de muncă și dezvoltarea în zonele rurale.


EVOLUŢIA SALARIU MEDIU BRUT LUNAR ŞI A VENITULUI BRUT ÎN AGRICULTURĂ ÎN STATELE UE 27


POLITICA AGRICOLĂ UE (III) Pe parcursul anilor ’60 şi ’70 scopul principal al PAC era susţinerea veniturilor producătorilor agricoli. A existat o tendinţă în cadrul politicii pieţei de a stabili preţuri foarte mari. Suplimentar, a fost oferit un sprijin financiar generos pentru îmbunătăţirea structurilor de producţie agricolă. Aceste măsuri au dus la o supraproducţie considerabilă., care a creat probleme cu contribuabilii (având în vedere cheltuielile bugetare comunitare mari) şi cu partenerii comerciali (din cauza efectelor negative pe care le aveau exporturile subvenţionate ale UE).

În anii ’80 au fost introduse un şir de ajustări care au combinat liberalizarea cu măsurile intervenţioniste. Elementul esenţial al acestor schimbări a constat în separarea politicii pieţei de politica veniturilor. Obiectivul politicilor pentru instituirea ordinii de piaţă este crearea unor pieţe stabile şi eficiente; aceasta presupune aplicarea instrumentelor de stabilire a preţurilor. A fost introdus un sistem de “stabilizatori” pentru cereale şi seminţe oleaginoase. Aceşti stabilizatori presupuneau reducerea automată a preţurilor de subvenţie în cazurile de supraproducţie peste limitele unui plafon stabilit. Al doilea element viza compensarea fermierilor pentru pierderile de venit prin susţinerea directă a veniturilor lor.

La începutul anilor ’90 a fost întreprinsă o schimbare mai fundamentală. Au fost introduse reduceri considerabile ale preţurilor garantate (cu aproape 30% pentru cereale, cote de producţie de lapte şi un set de alte măsuri menite să limiteze supraproducţia şi cheltuielile bugetare. Reforma a instituit un sistem de plăţi directe pentru fermieri în scopul compensării impactului reducerilor preţurilor garantate asupra veniturilor agricultorilor.


AGRICULTURA CA PONDEREA ÎN BUGETUL TOTAL AL UE


POLITICA AGRICOLĂ UE (IV)

În cursul revizuirii reformei PAC din 2003 au fost reconfirmate elementele reformei din anii 90. Intervenţia în procesul de stabilire a preţului s-a redus în continuare, astfel încât mecanismele economiei de piaţă să devină eficiente. Aceste măsuri de revizuire au presupus, în primul rând , introducerea unui mecanism de disciplină financiară. A fost introdus un sistem de plăţi unice pentru majoritatea fermierilor UE, aceste plăţi fiind decuplate de producţie şi orientate spre respectarea unui set de obiective de “multifuncţionalitate”: rolul fermierilor în protecţia mediului înconjurător, securitatea şi calitatea alimentelor, conservarea mediului rustic. Au fost create posibilităţi ca guvernele naţionale să poată adapta acest sistem în condiţiile naţionale, regionale şi locale. Adoptarea PAC de către noile state membre s-a făcut pe baza PAC reformate. Extinderea UE prin aderarea statelor ECE cu un sector agricol foarte important a creat noi probleme. Volumul producţiei agricole noilor state membre-constituie 1/3 din producţia vechilor state, cu preţuri cu mult mai mici decât cu nivelul statelor UE 15. După multe dezbateri controversate s-a convenit ca noile state-membre nu vor beneficia de susţinerea preţurilor , dar vor participa la sistemul de cote pentru categoriile de produse relevante şi vor introduce treptat sistemul de susţinere a veniturilor.


POLITICA AGRICOLĂ UE (V)

Alocarea fondurilor în funcţie de necesităţi Deşi încă mai există mecanisme de siguranţă financiară destinate să

vină în sprijinul agricultorilor, acestea sunt folosite după criterii mult mai

selective. De exemplu, pot fi utilizate pentru situaţii cu caracter excepţional -

dezastre naturale, epidemii de boli la animale (de exemplu febra aftoasă) -

sau pentru a corecta dezechilibre majore ale pieţei care ar putea pune în

pericol sectoare întregi ale economiei rurale. UE completează veniturile agricultorilor cu sprijin direct menit să le

asigure un nivel de trai decent. În schimb, ei trebuie să respecte normele

în materie de igienă/siguranţă alimentară, sănătate şi bunăstare animală,

biodiversitate şi conservare a vieţii sălbatice. Ofertă diversificată şi preţuri echitabile, unul dintre principiile

fundamentale ale politicii agricole a UE.


REFORMA POLITICII AGRICOLE COMUNE ÎNCEPÂND CU 2005

• Majoritatea subvenţiilor va fi acordată independent de volumul producţiei, sub forma “o singură plată pe fermă”;

• Noul mod de acordare a subvenţiei va fi legat de respectarea standardelor de mediu, de alimente şi tratament bun al animalelor;

• Pentru prevenirea abandonului , anumite plăţi legate de producţie, limitate, pot fi menţinute;

• Politica de dezvoltare rurală va fi întărită, mai mulţi bani din buget;

• Cele 8 noi state membre-foste socialiste-au optat pentru schema “o singură plată pe hectar”.

PAC urmăreşte realizarea unui nivel adecvat al producţiei, la un cost rezonabil pentru consumatori, concomitent cu asigurarea unui standard de viaţă corect pentru comunitatea agricolă şi a unui viitor sigur pentru zona rurală.


BUGETUL POLITICII AGRICOLE COMUNE PAC există de mai bine de 50 de ani ca una dintre cele mai importante politici pan-europene. Nu este deloc surprinzător faptul că bugetul PAC a reprezentat o proporţie mare din bugetul şi cheltuielile totale ale UE, în măsura în care înlocuieşte politicile şi cheltuielile naţionale pentru agricultură. În prezent situaţia s-a schimbat, deoarece cheltuielile PAC au fost limitate, iar la nivel european s-au elaborat noi politici. Există însă câteva mituri legate de costul PAC, mituri care trebuie spulberate. În primii ani de existenţă ai UE, PAC reprezenta o proporţie semnificativă a cheltuielilor bugetare, în unele cazuri chiar şi peste două treimi. PAC costă aproximativ 55 de miliarde EUR anual. Această cifră reprezintă 40 % din buget total al UE, adică mai puţin de 0,5% din PIB-ul UE. Proporţia PAC din PIB-ul UE nu numai că scade, ci scade într-un ritm mult mai rapid decât cheltuielile publice ale UE. Partea din buget destinată sprijinirii pieţelor (cereale, zahăr, carne de vită şi lapte) şi subvenţiilor la export a scăzut, în timp ce partea destinată ajutoarelor directe acordate producătorilor şi dezvoltării rurale a crescut. PAC funcţionează în cadrul unui set de parametri stricţi. Se fixează limite bugetare pentru a ţine sub control cheltuielile dintr-un an sau pe o perioadă de mai mulţi ani. Limitele prevăzute pentru măsurile de piaţă ale PAC şi ajutoarele directe pentru perioada 2007-2013 nu permit nicio creştere în termeni reali şi vor deveni tot mai restrânse în fiecare an, odată cu creşterea progresivă a ajutoarelor directe rezervate celor 12 noi state membre în această perioadă, până ce ating nivelul ajutoarelor acordate în celelalte 15 state membre. În acelaşi timp, PAC a făcut obiectul unei serii de reforme (trei reforme în decurs de 10 ani), destinate parţial să orienteze şi să controleze mai bine cheltuielile. Cheltuielile PAC au fost îngheţate (în termeni reali) până în anul 2013. Cheltuielile vor fi controlate cu stricteţe: un nou mecanism de disciplină financiară este acum disponibil pentru ca plafonul de cheltuieli să nu fie depăşit.


EVOLUŢIA CHELTUIELILOR PAC 1980-2010


PLANUL DE REFORMĂ A POLITICII AGRICOLE COMUNITARE 2011

1. O mai bună direcţionare a sprijinului pentru venit în vederea stimulării dezvoltării și a ocupării forţei de muncă. Pentru o mai bună dezvoltare a potenţialului agricol al UE, Comisia propune susţinerea într-un mod mai just, mai simplu și mai bine direcţionat a veniturilor agricultorilor. De sprijinul de bază pentru venit vor beneficia numai agricultorii activi. Acesta va scădea progresiv începând de la 150 000 EUR per exploataţie și va fi plafonat la peste 300 000 EUR, luând în considerare numărul de locuri de muncă create. De asemenea, sprijinul va fi distribuit într-un mod mai echitabil între agricultori, între regiuni și între statele membre.

2. Instrumente de gestionare a crizelor mai bine adaptate și cu o capacitate de reacţie sporită pentru a face faţă noilor provocări economice. Volatilitatea preţurilor reprezintă o ameninţare pentru competitivitatea pe termen lung a sectorului agricol. Comisia propune „plase de siguranţă” mai eficace, cu o capacitate de reacţie sporită pentru sectoarele cele mai expuse crizelor (depozitarea privată și intervenţia publică) și promovarea creării de sisteme de asigurări și de fonduri mutuale.

3. Plăţi de agromediu pentru prezervarea productivităţii pe termen lung și a ecosistemelor. Pentru a consolida durabilitatea agriculturii din punct de vedere ecologic și pentru a sprijini eforturile agricultorilor, Comisia propune ca 30 % din plăţile directe să fie acordate în mod specific pentru utilizarea îmbunătăţită a resurselor naturale. Aceste măsuri – diversificarea culturilor, menţinerea pășunilor permanente, prezervarea rezervoarelor ecologice și a peisajelor – sunt practice, ușor de pus în aplicare și vor avea un efect ecologic real.


PLANUL DE REFORMĂ A POLITICII AGRICOLE COMUNITARE 2011 4. Investiţii suplimentare pentru cercetare și inovare. Pentru a produce mai mult cu mai puţin și mai bine, Comisia propune dublarea bugetului alocat cercetării și inovării în domeniul agricol, inclusiv prin intermediul unui nou parteneriat european pentru inovare. Aceste fonduri, inclusiv printr-un nou parteneriat european pentru dezvoltare, vor sprijini proiectele de cercetare cu relevanţă pentru agricultori, vor încuraja o cooperare mai strânsă între oamenii de știinţă și agricultori și transferul accelerat al rezultatelor pozitive din laborator la câmp, precum și o informare și o consiliere mai bună a agricultorilor.

5. Un lanţ alimentar mai competitiv și mai echilibrat. Agricultura joacă un rol vital prin poziţionarea sa la baza lanţului alimentar, dar este foarte fragmentată și puţin structurată, valoarea sa adăugată nefiind recunoscută. Pentru a consolida poziţia agricultorilor, Comisia propune sprijinirea organizaţiilor de producători, a dezvoltării organizaţiilor interprofesionale și a vânzărilor directe între producători și consumatori. Cotele de zahăr, care și-au pierdut relevanţa, nu vor fi prelungite după 2015.

6. Încurajarea iniţiativelor de agromediu. Trebuie luate în considerare caracteristicile specifice fiecărui teritoriu, iar iniţiativele naţionale, regionale și locale cu privire la mediu trebuie încurajate. În acest sens, Comisia propune două priorităţi specifice ale politicii de dezvoltare rurală pentru refacerea, prezervarea și îmbunătăţirea ecosistemelor și pentru utilizarea eficientă a resurselor și lupta împotriva schimbărilor climatice.


PLANUL DE REFORMĂ A POLITICII AGRICOLE COMUNITARE 2011

7. Facilitarea lansării în activitate a tinerilor agricultori. Două treimi dintre agricultori sunt în vârstă de peste 55 de ani. Pentru a susţine implicarea generaţiei tinere în sectorul agricol, Comisia propune crearea unui nou ajutor pentru instalare de care să poată beneficia, în timpul primilor cinci ani ai proiectului lor, agricultorii care nu au împlinit 40 de ani.

8. Stimularea ocupării forţei de muncă în mediul rural și a spiritului antreprenorial. Pentru a promova ocuparea forţei de muncă și spiritul antreprenorial, Comisia propune o serie de măsuri de stimulare a activităţii economice în zonele rurale și de încurajare a iniţiativelor de dezvoltare locală. De exemplu, va fi creat un „pachet iniţial” pentru sprijinirea proiectelor de microîntreprinderi, cu o finanţare pe o perioadă de cinci ani care poate ajunge până la 70 000 EUR. Vor fi consolidate grupurile de acţiune locală LEADER.


PLANUL DE REFORMĂ A PAC 2011

9. O mai mare atenţie acordată zonelor vulnerabile. Pentru a evita deșertificarea și pentru a proteja bogăţia teritoriilor noastre, Comisia oferă statelor membre posibilitatea de a-i sprijini în mod mai susţinut pe agricultorii situaţi în zone dezavantajate din punct de vedere natural, prin intermediul unei indemnizaţii suplimentare. Acest ajutor va completa celelalte ajutoare care se acordă deja în cadrul politicii de dezvoltare rurală.

10. O Politică Agricolă Comunitară mai simplă și mai eficientă. Pentru a evita sarcinile administrative inutile, Comisia propune simplificarea mai multor mecanisme ale PAC, precum normele privind condiţionalitatea și sistemele de control, fără ca aceasta să ducă la o pierdere a eficienţei. În plus, va fi simplificat și sprijinul acordat micilor agricultori. Pentru aceștia, se va institui o plată forfetară anuală de 500-1 000 EUR pentru o fermă. Va fi încurajat transferul de terenuri de la micii agricultori care își încetează activitatea agricolă către alte exploataţii care doresc să se restructureze.


CREŞTEREA ÎN TIMP A SUBVENŢIILOR AGRICOLE PENTRU NOILE STATE MEMBRE

O perioadă de 10 ani pentru ca subvenţiilor agricole acordate

noilor state membre să ajungă la nivelul celor alocate vechilor

state membre.

- primul an , 25% din subvenţia acordată vechilor state membre

- al doilea an, procentul creşte la 30%

- al treilea an, procentul devine 35%

- al patrulea an, procentul ajunge la 40%

- în următorii 6 ani, procentul se măreşte cu 10 puncte

procentuale la fiecare an.


BUGETUL ŞI POLITICA BUGETARĂ UE

Bugetul general al Uniunii Europene este instrumentul care stabil ște și autorizează, pentru fiecare exerciţiu financiar, suma totală a veniturilor și a cheltuielilor considerate necesare pentru Uniunea Europeană și pentru Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Statele membre le colectează în numele UE și le transferă în bugetul UE. Bugetul este întocmit și executat în conformitate cu următoarele principii: unitate, exactitate bugetară, anualitate, echilibru, unitate de cont, universalitate, specificitate, bună gestiune financiară și transparenţă. Principiul unităţii și principiul exactităţii bugetare implică înregistrarea tuturor

veniturilor și cheltuielilor Uniunii, în cazul în care acestea sunt prevăzute de buget, într-un document unic.

Principiul anualităţii implică adoptarea bugetului pentru fiecare exerciţiu bugetar și utilizarea, în principiu, atât a creditelor de plată, cât și a creditelor de angajament pentru exerciţiul bugetar în cursul anului respectiv.

Principiul echilibrului implică faptul că estimările veniturilor pentru exerciţiul bugetar trebuie să fie egale cu creditele de plată pentru exerciţiul respectiv: operaţiunile de împrumut în scopul acoperirii unui eventual deficit bugetar nu sunt compatibile cu sistemul resurselor proprii și nu sunt autorizate.



În conformitate cu principiul unităţii de cont, bugetul se întocm ște și se execută în euro, iar conturile se prezintă în euro.

Principiul universalităţii implică faptul că veniturile totale acoperă creditele totale de plată, cu excepţia unor anumite venituri, determinate în mod limitat, alocate pentru finanţarea unor anumite cheltuieli. Veniturile și cheltuielile sunt înregistrate integral în buget fără a fi ajustate între ele.

Principiul specificităţii implică faptul că fiecare credit trebuie să aibă o anumită destinaţie și să fie alocat unui obiectiv specific în scopul prevenirii oricărei confuzii între credite.

Principiul bunei gestiuni financiare este definit în raport cu principiile economiei, eficienţei și eficacităţii.

Bugetul este întocmit în conformitate cu principiul transparenţei, asigurând o bună informare privind execuţia bugetară și conturile.

Prezentarea creditelor și a resurselor în buget se face în funcţie de destinaţie, adică întocmirea bugetului pe activităţi (activity-based budgeting), în vederea consolidării transparenţei în gestiunea bugetului în ceea ce priv ște obiectivele bunei gestiuni financiare, în special obiectivele eficienţei și eficacităţii.



Bugetul UE este finanţat în totalitate din resursele proprii, în vederea asigurării unei bune dezvoltări a politicilor Uniunii. Există trei categorii de resurse proprii: „resursele proprii tradiţionale”, resursa proprie bazată pe taxa pe valoare adăugată (TVA) şi cea bazată pe venitul naţional brut (VNB). Alte venituri provin, printre altele, din taxele plătite de către funcţionari, din amenzile impuse întreprinderilor de Comunitate şi din dobânzile percepute pentru întârzieri.

Plafonul resurselor proprii Plafonul resurselor proprii este menţinut la 1,24 % din suma totală a VNB al statelor membre UE. Plafonul pentru creditele anuale pentru angajamente este fixat la 1,31 % din suma totală a VNB al statelor membre UE. Resursele proprii finanţează toate cheltuielile incluse în bugetul general al UE. Eventualele excedente ale unui exerciţiu se reportează la exerciţiul următor.

Resursele proprii tradiţionale Resursele proprii tradiţionale includ taxele din Tariful vamal comun şi contribuţiile prevăzute în cadrul organizării comune a pieţelor de zahăr (cotizaţiile „zahăr”). Cota pe care statele membre o pot reţine din suma totală sub formă de costuri de colectare se ridică la 25 %.



Resursa TVA Resursa proprie bazată pe taxa pe valoarea adăugată (TVA) este preluată din baza de evaluare a TVA a statelor membre, care sunt armonizate în acest sens. Cota maximă exigibilă a resursei taxa pe valoarea adăugată (TVA) este de 0,30 %. Baza maximală de evaluare a TVA ce trebuie avută în vedere la calcularea cotei exigibile este stabilită la 50 % din VNB al fiecărui stat membru („plafonarea resursei TVA”). Pentru perioada 2007-2013, cota exigibilă a resursei TVA se stabileşte la 0,225 % în cazul Austriei, la 0,15 % în cazul Germaniei şi la 0,10 % în cazul Ţărilor de Jos şi al Suediei. Resursa bazată pe VNB Ţinându-se cont de veniturile generate prin intermediul celorlalte resurse proprii, resursa VNB se bazează pe aplicarea unei cote uniforme la suma VNB-urilor tuturor statelor membre. Pentru perioada 2007-2013, statele membre beneficiază de o reducere brută a contribuţiilor anuale calculate în funcţie de VNB. Este vorba despre o reducere anuală de 605 milioane EUR în cazul Ţărilor de Jos şi de 150 milioane EUR în cazul Suediei.



Mecanismul de corectare în favoarea Regatului Unit

Corectarea dezechilibrelor bugetare acordată Regatului Unit este calculată pe

baza diferenţei dintre partea procentuală a Regatului Unit în totalul bazelor de

evaluare a TVA în UE şi partea procentuală a Regatului Unit în totalului

cheltuielilor repartizate.

Germania, Austria, Ţările de Jos şi Suedia au dreptul la o reducere a cotei proprii

în cadrul finanţării mecanismului de corectare în favoarea Marii Britanii, care este

limitată la o pătrime din valoarea sa normală. Colectarea resurselor proprii

Metoda de colectare a resurselor proprii va continua să fie determinată de

dispoziţiile naţionale. Comisia va proceda la un control periodic al acestor

dispoziţii. Statele membre vor informa regulat Comisia cu privire la anomaliile cu

impact financiar întâlnite în cadrul colectării.



Bugetul general al Uniunii Europene este instrumentul care stabil ște și autorizează, pentru fiecare exerciţiu financiar, suma totală a veniturilor și a cheltuielilor considerate necesare pentru Uniunea Europeană și pentru Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Bugetul este întocmit și executat în conformitate cu următoarele principii: unitate, exactitate bugetară, anualitate, echilibru, unitate de cont, universalitate, specificitate, bună gestiune financiară și transparenţă. Bugetul Uniunii Europene este finanţat în principal din resursele proprii ale Uniunii. Acestea cuprind: taxele vamale, taxele agricole și cotizaţiile pentru zahăr; resurse provenite din taxa pe valoare adăugată (TVA) și resurse provenite din venitul naţional brut (VNB). Din punct de vedere juridic, aceste resurse aparțin Uniunii Europene. Statele membre le colectează în numele UE și le transferă în bugetul UE.


BUGETUL ŞI POLITICA BUGETARĂ A UE

Bugetul primește și alte venituri, precum impozitele pe salarii plătite de către personalul UE, contribuțiile din partea țărilor din afara UE pentru anumite programme ale UE și amenzile plătite de către întreprinderile care încalcă normele de concurență sau alte legi. Aceste resurse diverse constituie aproximativ 1 % din buget. Veniturile totale ale UE prevăzute pentru anul 2012 se ridică la aproximativ 122,9 miliarde EUR. Statele membre contribuie la buget cu sume aproximativ proporționale cu prosperitatea lor economică. Germania, Țările de Jos, Austria, Suedia și Regatul Unit beneficiază totuși de unele ajustări („corecții”) la calcularea contribuțiilor, în vederea reducerii contribuțiilor nete la buget, considerate excesive. Pe de altă parte, fondurile UE revin beneficiarilor din statele membre și țările terțe în conformitate cu prioritățile stabilite de Uniune. În timp ce toate statele membre beneficiază de fonduri alocate din bugetul UE, statele membre mai puțin prospere primesc proporțional mai multe fonduri decât statele mai bogate, ca rezultat al solidarității care stă la baza programelor UE, inclusiv în contextul politicii de coeziune.


VENITURILE BUGETULUI UE ÎN ANII 2007-2011

2007

mld. Euro %

2011

mld. Euro

%

1. Total venituri (2+3) din care: 117,562 100 129,999 100

2. Venituri proprii din acestea: 112,096 124,534

- venituri proprii tradiţionale 16,573 14,36 16,777 13,37

- TVA 19,440 16,85 14,798 11,80

- cota din VNB 73,914 64,05 88,414 70,48

3. Alte venituri 5,466 4,74 5,465 4,36

Ponderea veniturilor proprii în PIB al UE % 1,01 1,02


BUGETUL ŞI POLITICA BUGETARĂ A UE Perspectivele financiare şi cadrul financiar multianual: asigurarea disciplinei bugetare Cadrul financiar multianual indică nivelul maxim şi compoziţia cheltuielilor previzibile ale Comunităţii. Primul AII a fost încheiat în 1988 în vederea perspectivelor financiare pentru perioada 1988-1992 („pachetul Delors I”), menite să asigure resursele necesare execuţiei bugetare a Actului Unic. De atunci, perspectivele financiare au fost actualizate în 1992 pentru perioada 1993-1999 („pachetul Delors II”), în 1999 pentru perioada 2000-2006 („Agenda 2000”) şi în 2006 pentru perioada 2007-2013. Sistemul perspectivelor financiare vizează astfel să consolideze disciplina bugetară, să ţină sub control creşterea totală a cheltuielilor şi să asigure derularea armonioasă a procedurii bugetare. Cadrul financiar introduce o dublă plafonare: pe de o parte, o plafonare a cheltuielilor totale, iar pe de altă parte, o plafonare a fiecărei categorii de cheltuieli. Structura cadrului financiar Pentru fiecare perioadă de programare, cadrul financiar defineşte „plafoanele” (valoarea maximă a creditelor de angajament şi a creditelor de plată) aferente fiecărui „capitol” (categoriile de cheltuieli) pentru fiecare an. Procedura bugetară anuală stabileşte nivelul exact al cheltuielilor şi defalcarea acestora între diferitele linii bugetare pentru anul în cauză.

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_singleact_ro.htm



http://europa.eu/legislation_summaries/budget/l34003_ro.htm









CADRUL FINANCIAR 2007-2013: PLAFONUL CHELTUIELILOR

PE LINII BUGETARE (ÎN MILIOANE EURO, PREŢURI CURENTE)

Credite de angajament 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 Total 2007- 2013

1. Creștere durabilă 53.979 57.653 61.696 63.555 63.974 66.964 69.957 437.778

1a. Competitivitate pentru creștere economică și ocuparea forţei de muncă

8.918 10.386 13.269 14.167 12.987 14.203 15.433 89.363

1b. Coeziune pentru creștere economică și ocuparea forţei de muncă

45.061 47.267 48.427 49.388 50.987 52.761 54.524 348.415

2. Conservarea și gestionarea resurselor naturale

55.143 59.193 56.333 59.955 60.338 60.810 61.289 413.061

dintre care agricultura şi plăţile directe 45.759 46.217 46.679 47.146 47.617 48.093 48.574 330.085

3. Cetăţenie, libertate, securitate și justiţie

1.273 1.362 1.518 1.693 1.889 2.105 2.376 12.216

3a. Libertate, securitate și justiţie 637 747 867 1.025 1.206 1.406 1.661 7.549

3b. Cetăţenie 636 615 651 668 683 699 715 4.667

4. UE ca partener mondial 6.578 7.002 7.440 7.893 8.430 8.997 9.595 55.935

5. Administraţie 7.039 7.380 7.525 7.882 8.334 8.670 9.095 55.925

6. Compensaţii pentru Bulgaria și România

445 207 210 862

TOTAL 124.457 132.797 134.722 140.978 142.965 147.546 152.312 975.777

Credite de angajament (2), % din PIB 1,02% 1,08% 1,16% 1,18% 1,16% 1,13% 1,12% 1,12%


ALTE FONDURI ALE UE ÎN AFARA PERSPECTIVEI FINANCIARE 2007-2013

• Rezervă pentru ajutor de urgenţă (ţări terţe-maximum 221 milioane euro anual);

• Fondul de solidaritate (situaţii de dezastru în ţările membre şi în cele candidate-maximum 1 miliard euro anual);

• Instrumentul de flexibilitate (finanţarea unor cheltuieli care nu pot fi acoperite din capitolele din perspectiva financiară-în limita a 200 milioane euro)

• Fondul european de ajustare globală (sprijin pentru reintegrarea în piaţa muncii a muncitorilor afectaţi de schimbările structurale în comerţul mondial-în limita a 500 de milioane euro anual)

In perioada postbelică, politica regională a cuprins măsurile adoptate de către guvernele naţionale pentru a oferi asistenţă zonelor-problemă din fiecare ţară, prin promovarea investiţiilor şi prin crearea de locuri de muncă în cadrul sectorului privat. Primele măsuri de politică regională vest-europene au fost introduse în Marea Britanie, în anul 1934, ca răspuns la nivelurile extrem de mari ale şomajului din zonele industriale.

Realizarea de politici regionale în Europa a reprezentat un răspuns la diferitele tipuri de probleme regionale, ce necesitau intervenţia directă a guvernului. În ţările din nordul Europei occidentale au fost avute în vedere zonele industrializate în declin, iar în ţările sud-europene şi pentru Irlanda, problematica regională se referea la subdezvoltare (niveluri mici ale PIB/locuitor, competitivitate şi productivitate a muncii reduse, rate ridicate ale şomajului, lipsa locurilor de muncă şi a infrastructurii de bază).

În anii 50 ideea a fost că guvernele au atât datoria, cât şi responsabilitatea de a direcţiona dezvoltarea economică. Prin Tratatul de la Roma (1957) au fost formulate principiile unei politici de dezvoltare regională. Astfel, prin Tratat se stipulează că dezvoltarea regională urmăreşte: “…să întărească unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea armonioasă a acestora reducând decalajul dintre diferitele regiuni şi întârzierea celor mai puţin favorizate”. În accepţiunea fondatorilor CEE, atingerea unui nivel egal de dezvoltare economică având ca rezultat egalizarea condiţiilor de viaţă din statele membre era un element cheie al stabilităţii relaţiilor de bună înţelegere dintre state, menit să asigure reducerea şi eliminarea pericolului apariţiei tensiunilor şi al degenerării acestora în conflicte.

POLITICA REGIONALĂ UE ÎN PERIOADA POSTBELICĂ

Tipurile de problematici regionale, identificate de către guvernele europene, în acea perioadă se refereau la: subdezvoltarea şi lipsa infrastructurii de bază în sectorul rural; creşterea şi dominaţia excesivă a marilor oraşe; regiuni foarte întinse şi slab populate, suferind de pe urma migrării locuitorilor către alte zonedin cauza dezechilibrelor regionale.

Intervenţiile guvernamentale pentru soluţionarea acestor probleme au fost justificate în diverse moduri: prin argumente economice - de exemplu, acela că diferenţele în nivelul de dezvoltare a regiunilor afectau negativ performanţele şi eficienţa economiei naţionale; prin principiile “echităţii sociale” şi prin implicaţiile politice, potenţial negative, apărute din cauza dezechilibrelor regionale.

Primele instrumente financiare

1960 - a fost creat FSE - Fondul Social European (considerat embrionul actualei politici de coeziune), care a avut ca obiectiv promovarea utilizării forţei de muncă şi încurajarea mobilităţii lucrătorilor în interiorul Comunităţii. Multă vreme a jucat un rol puţin important, dar ulterior a devenit cel mai însemnat instrument de politică socială a UE.

1962 - FEOGA - Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii - are rolul de a stimula ajustările structurale din agricultură

POLITICA REGIONALĂ UE ÎN ANII 60

În anii 70 politica de dezvoltare regională a înregistrat în Europa occidentală perioada sa de vârf şi s-a materializat prin: bugete mari, niveluri ridicate ale subvenţiilor, zone extinse cărora li se acorda asistenţă, număr mare şi diverse instrumente de politică regionala. Totuşi, începând din primii ani ai deceniului, se înregistra o recunoaştere a capacităţii din ce în ce mai reduse a guvernelor de a deplasa firmele şi forţa de muncă în anumite zone ale ţării.

1973 - dezechilibrele regionale din Comunitate s-au accentuat ca efect al aderării Irlandei, ţară sensibil mai săracă decât cele şase state fondatoare, şi a Angliei, unde declinul anumitor ramuri tradiţionale a determinat apariţia unor probleme regionale importante

Instrumente financiare

1975 - FEDER - Fondul European de Dezvoltare Regională - acest moment a marcat apariţia unei politici regionale comune.

FEDER era distribuit prin sistemul cotelor naţionale, guvernele ţărilor membre solicitând fonduri in limitele cotelor respective, ceea ce a condus la o dispersare a unor fonduri reduse

Instrumente financiare

85% din sumele cheltuite in perioada 1975-1988 au fost destinate finanţării investiţiilor din infrastructură, ele fiind orientate, cu preponderenţă, spre regiunile şi ţările cel mai puţin dezvoltate

Sumele mobilizate de FEDER până în anul 1988, deşi s-au înscris pe o traiectorie pronunţat ascendentă, au fost totuşi relativ modeste


În anii 80 politica de dezvoltare regională a înregistrat în Europa occidentală perioada sa de vârf şi s-a materializat prin: bugete mari, niveluri ridicate ale subvenţiilor, zone extinse cărora li se acorda asistenţă, număr mare şi diverse instrumente de politică regionala. Totuşi, începând din primii ani ai deceniului, se înregistra o recunoaştere a capacităţii din ce în ce mai reduse a guvernelor de a deplasa firmele şi forţa de muncă în anumite zone ale ţării. Are loc o reevaluare a costurilor şi a potenţialului politicilor de dezvoltare regională, iar scopurile politicilor regionale s-au orientat către: redistribuirea veniturilor şi a forţei de muncă; optimizarea utilizării resurselor regiunii; realizarea creşterii economice, prin intermediul promovării competitivităţii; reducerea şomajului. După anul 1985, politica regională a crescut considerabil în importanţă şi a fost semnat Actul Unic European(februarie 1986). Actul Unic European este important prin consecinţele sale financiare (Pachetul Delors). Acesta prevedea transformarea politicilor bugetare (prin introducerea ciclului bugetar anual într-o perspectivă financiară pe termen mediu, de 5-7 ani) şi o dublare a fondurilor structurale (FSE, FEDER şi FEOGA) şi, de asemenea, au fost ropuse cele patru principii de bază: concentrarea, programarea, adiţionalitatea şi parteneriatul. Măsurile au avut la bază încurajarea schimbărilor structurale în cadrul regiunilor defavorizate; pentru promovarea diversificării şi a inovaţiilor tehnologice; pentru mărirea contribuţiei lor la creşterea economiilor naţionale.


Dezechilibrele regionale s-au accentuat vizibil in deceniul 9, mai ales după aderarea a trei state sudice cu o economie mai slab dezvoltata, respectiv Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986).

Reforma din anul 1988 avea la bază trei obiective:

I. transformarea politicilor structurale într-un instrument cu impact economic real;

II. utilizarea abordării multianuale în cazul planificării cheltuielilor statelor membre;

III. existenţa şi predictibilitatea ajutorului Comunităţii şi instituirea unui parteneriat cu toţi factorii implicaţi activ în implementarea politicilor structurale, îndeosebi cu autorităţile regionale.

În anul 1992, Consiliul European de la Maastricht (1992) a luat decizia de a iniţia o nouă reformă în ceea ce priveşte politica regională, prin care s-a urmărit:

dezvoltarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic;

conversia regiunilor aflate în declin;

combaterea şomajului pe termen lung şi reducerea şomajului în rândul tinerilor;

modificarea structurilor din agricultură şi dezvoltarea corespunzătoare a zonelor rurale.

Tendinţele care s-au manifestat în cadrul politicilor regionale în UE au dus la apariţia efectivă a unei linii de demarcaţie N-S în acordarea ajutorului regional, iar pentru majoritatea ţărilor nordice membre ale UE, formele tradiţionale ale politicilor regionale se află în declin.


Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) a consolidat legătura dintre adâncirea integrării economice (respectiv crearea uniunii economice şi monetare) şi coeziunea economică şi socială. Tratatul prevede reforma fondurilor structurale, crearea Fondului de Coeziune şi înfiinţarea Comitetului Regiunilor, care este consultat asupra tuturor aspectelor legate de alocarea si implementarea FEDER, precum şi alte propuneri cu privire la bugetul UE (Pachetul Delors-2). Fondul de Coeziune a fost creat special pentru a sprijini Irlanda, Grecia, Portugalia şi Spania, toate din categoria ţărilor mai puţin dezvoltate (proiecte de infrastructură şi protecţia mediului), iar din anul 1993 a fost creat IFOP - Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului. A fost semnat Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997) şi Agenda 2000 subliniază că această coeziune nu numai că va rămâne o prioritate politică, dar ea va deveni şi mai importantă în perspectiva aderării de noi membri, care prezintă diferenţe mari între nivelurile de dezvoltare. A fost propusă o nouă perspectivă financiară 2000-2006, însă datorită constrângerilor bugetare, ponderea deţinută în PIB comunitar de bugetul pentru politica structurală să nu depăşească nivelul atins în 1999 (0,46%). Obiectivele au fost reduse la 3 (de la 6), în scopul creşterii transparenţei şi eficienţei (Obiectivul 1, Obiectivul 2, Obiectivul 3).

REFORMA POLITICII REGIONALE DIN ANII 90

Sursa: Eurostat

PONDEREA POPULAŢIEI OCUPATE ÎN INDUSTRII INOVATIVE DIN TOTAL

< 7.45

< 7.45 – 9.55

< 9.55 – 11.65

11.65 – 13.75

>= 13.75

Nu sunt date


DECALAJE ECONOMICE ÎN UE EVALUATE LA VALOAREA PIB-ului /LOCUITOR

PPS EURO (2011)

UE-27 100 Luxemburg 275 Grecia 82 Olanda 131 Republica Cehă 80 Irelanda 127 Portugalia 77 Germania 120 Slovacia 73 Finlanda 116 Estonia 67 Regatul Unit 108 Ungaria 66 Franţa 107 Polonia 65 Spania 99 Lituania 62 Cipru 92 România 49 Slovenia 84 Bulgaria 45


Irlanda 1975

Irlanda 2010

Grecia 1981

Grecia 2010

Cehia 2004

Cehia 2010

Polonia 2004

Polonia 2010

Ungaria 2004

Ungaria 2010

Portugalia 1986

Portugalia 2010

Spania 1986

Spania 2010

Finlanda 1995

Finlanda 2010

Bulgaria 2007

Bulgaria 2010

Romania 2007

Romania 2010

0

5000

10000

15000

20000

25000

30000

35000

PIB

/lo

c,

Eu

ro,

PP

S

REDUCEREA DECALAJELOR ECONOMICE ÎNTRE STATELE MEMBRE - OBIECTIV AL UE

UE-27, 2010 UE- Zona EURO, 2010

Politica regională a UE devine o politică de investiţii, care îşi propune să susţină

competitivitatea şi creşterea economică, îmbunătăţirea calităţii vieţii, crearea de locuri de

muncă şi dezvoltarea durabilă. Investiţiile contribuie la îndeplinirea obiectivelor Strategiei

Europa 2020. Politica regională îşi concentrează fondurile în zone şi sectoare în care

rezultatele pot fi semnificative, fiind astfel şi expresia solidarităţii UE cu ţări şi regiuni mai puţin

dezvoltate.

Obiectivul politicii regionale este de a reduce disparităţile economice, sociale şi teritoriale

majore dintre regiunile Europei. În lipsa măsurilor necesare, s-ar aduce atingere realizărilor

majore ale UE, printre care piaţa unică şi moneda euro.

În perioada 2007-2013, UE va investi în regiunile Europei 347 de miliarde de euro.

Fondurile servesc, de exemplu, la îmbunătăţirea infrastructurii de transport şi extinderea

reţelelor de internet până în zone îndepărtate, la stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii din

zone dezavantajate, la implementarea unor proiecte de mediu şi la îmbunătăţirea nivelului de

educaţie şi a competenţelor. De asemenea, se investeşte în inovare, în realizarea de noi

produse şi metode de producţie, în eficienţa energetică şi combaterea schimbărilor climatice.

În perioada 2007-2013, politica de coeziune se va concentra pe trei obiective principale:

I. Convergenţa – solidaritatea dintre regiuni

II. Competitivitatea regională şi ocuparea locurilor de muncă

III. Cooperarea teritorială europeană

POLITICA REGIONALĂ UE ÎN PERIOADA 2007-2013

Convergenţa – solidaritatea dintre regiuni

Scopul este reducerea disparităţilor regionale în Europa, ajutând regiunile cu un produs intern brut pe cap de locuitor (PIB) sub 75% din media UE să le ajungă din urmă pe cele mai dezvoltate.

Anumite regiuni din UE-15 (înainte de ultimele două valuri de extindere), au depăşit în prezent pragul de 75% numai datorită faptului că PIB-ul mediu la nivelul UE a scăzut odată cu aderarea noilor state. Aceste regiuni vor trebui să fie ajutate în continuare prin intermediul politicii de coeziune, motiv pentru care ele beneficiază, în prezent, de o susţinere „tranzitorie” (phasing-out) până în 2013.

Numărul regiunilor vizate: 99

Numărul europenilor vizaţi: 170 de milioane

Valoarea totală: 283,3 miliarde de euro (81,5% din bugetul total)

Tipul de proiecte finanţate: îmbunătăţirea infrastructurii de bază, sprijinirea întreprinderilor, tratarea şi epurarea apelor uzate, asigurarea accesului la conexiuni internet de mare vitează, formare, crearea de locuri de muncă, etc.

POLITICA REGIONALĂ: OBIECTIVUL 1 CONVERGENŢĂ

Competitivitatea regională şi ocuparea locurilor de muncă

Obiectivul constă în crearea de locuri de muncă prin promovarea competitivităţii şi creşterea gradului de atractivitate a regiunilor pentru întreprinzători şi investitori. Acest obiectiv are în vedere toate regiunile din Europa care nu intră sub

incidenţa obiectivului de convergenţă.

Acest obiectiv urmăreşte sprijinirea regiunilor mai bogate pentru ca acestea să îşi

îmbunătăţească performanţele în scopul de a crea un efect de domino care să se

propage la nivelul întregii UE. încurajarea unei dezvoltări mai echilibrate în aceste

regiuni, prin eliminarea eventualelor „pungi de sărăcie”.

Unele regiuni care se situau sub pragul de 75% şi care ar fi fost eligibile pentru

obiectivul „convergenţă”, primesc fonduri suplimentare care să le ajute să facă „tranziţia” (phase in) către noul lor obiectiv.

Numărul regiunilor vizate: 172

Numărul europenilor vizaţi: 330 de milioane

Valoarea totală: 55 de miliarde de euro (16% din bugetul total)

Tipul de proiecte finanţate: realizarea unui sistem de transport ecologic, sprijin

pentru centrele de cercetare, universităţi, întreprinderi mici şi start-up-uri,

formarea, crearea de locuri de muncă, etc.

POLITICA REGIONALĂ: OBIECTIVUL 2 - Competitivitatea regională şi ocuparea locurilor de muncă


SOLIDARITATEA PUSĂ ÎN PRACTICĂ: POLITICA DE COEZIUNE

2007-2013: 347 de miliarde de euro pentru investiţii în infrastructură, întreprinderi, mediu şi formarea lucrătorilor din zonele defavorizate

4 Fondul regional 4 Fondul social 4 Fondul de coeziune

Obiectivul de convergenţă: regiuni în care PIB-ul pe cap de locuitor este sub 75% din media europeană (primeşte 81,5% din fondurile disponibile)

Obiectivul competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă

VALOAREA PIB-ULUI REGIONAL ÎN STATELE UE FAŢĂ DE MEDIA UE-27

< 50

50 - 75

75 - 90

90 - 100

100 - 125

>= 125

Nu sunt date

Index EU 27 = 100

Sursa: Eurostat


FINANŢAREA POLITICII REGIONALE UE ÎN PERIOADA 2007-2013

Fondurile alocate politicii regionale şi de coeziune pentru perioada 2007-2013 se ridică la suma de 347 miliarde de euro, adică 35,7% din bugetul total al UE pentru aceeaşi perioadă, sau puţin peste 49 de miliarde de euro pe an. Toate programele politicii de coeziune sunt cofinanţate de statele membre, finanţarea totală ridicându-se, astfel, la 700 de miliarde de euro. Finanţarea pe fonduri Fondul european de dezvoltare regională (FEDER) – 201 miliarde de euro Fondul social european (FSE) – 76 de miliarde de euro Fondul de coeziune – 70 de miliarde de euro FEDER şi FSE sunt cunoscute sub denumirea comună de „fonduri structurale europene”. Ratele ridicate ale plăţilor din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social

European (FSE) şi Fondul de Coeziune demonstrează că implementarea finanţării UE pentru creştere

economică şi crearea de locuri de muncă pe termen lung este în plin avânt. Totalul plăţilor efectuate

către statele membre din bugetul politicii de coeziune a atins o valoare-record de 32,9 miliarde de euro

în 2011.

La mijlocul perioadei de finanţare 2007-2013, rata medie a plăţilor efectuate din toate cele trei fonduri

era de 33,4 % din sumele alocate pentru cei 7 ani. Rata plăţilor din FSE a crescut cu 52 %, de la

23,25 %, cât era la sfârşitul anului 2010, la 35,43 % la sfârşitul anului 2011. În ceea ce priveşte FEDR,

plăţile au crescut cu 55 % faţă de anul precedent, de la valoarea de 22,3 % de la sfârşitul anului 2010

la 34,3 % la sfârşitul anului 2011. Deşi s-au înregistrat diferenţe semnificative de la o ţară la alta

(18,68 % în România şi 60,43 % în Irlanda), există unele carenţe la absorbţia acestor fonduri în fiecare ţară.

http://ec.europa.eu/regional_policy/thefunds/regional/index_ro.cfm

http://ec.europa.eu/regional_policy/thefunds/social/index_ro.cfm

http://ec.europa.eu/regional_policy/thefunds/cohesion/index_ro.cfm

REPARTIŢIA FONDURILOR PE OBIECTIVE ÎN ANII 2007 - 2013

OBIECTIVE FONDURILE

Convergenţă FEDR FSE Fondul de coeziune

Competitivitate regional şi ocuparea forţei de muncă

FEDR FSE

Cooperarea teritorială europeană

FEDR

Politica de solidaritate şi coeziune a Uniunii Europene este implementată cu ajutorul instrumentelor sau fondurilor de solidaritate, care se adresează ţărilor membre UE în principal şi regiunilor în special, dar nu exclude şi ţările în curs de aderare pentru care au fost create instrumente şi fonduri speciale. Pilonul principal al acestei politici îl constituie Fondurile structurale, alături de care stau două fonduri speciale: Fondul de Coeziune Socială şi Fondul European de Solidaritate (FES şi Fondul de Coeziune fiind numite şi instrumente structurale). Funcţionarea instrumentelor de solidaritate la nivel regional se face conform sistemului NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică) al Uniunii Europene, ultima dată amendat în luna mai 2003. Conform (Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale pentru Statistică) al Uniunii Europene, regiunile UE se împart, în funcţie de populaţia lor, în trei categorii NUTS: NUTS 1 – cu o populaţie între 3 000 000 - 7 000 000 locuitori; NUTS 2 - cu o populaţie între 800 000 -3 000 000 locuitori NUTS 3 - cu o populaţie între 150 000 – 800 000 locuitori. Menţionăm că NUTS 2 este nivelul la care este implementată politica de dezvoltare regională în SM ale UE.

POLITICA ŞI INSTRUMENTELE DE SOLIDARITATE


POLITICA COMUNĂ SOCIALĂ ÎN UE UE se confruntă cu multiple probleme sociale. Tendinţele negative de pe piaţa muncii şi nivelul ridicat de şomaj ar putea cauza pierderea calificărilor profesionale, iar lipsa unor venituri corespunzătoare nu numai că diminuează nivelul de trai a populaţiei, dar descurajează persoanele să învestească în obţinerea unor noi competenţe şi abilităţi. Şomajul revine în topul problemelor sociale ale UE. Cauzele şomajului în UE sunt complexe şi diferă de la ţara la ţară. Există diferenţe majore dintre nivelul de protecţie socială între ţări ce duc la apariţia unor disensiuni în interiorul UE. De-a lungul anilor ţările mai bogate ale UE au elaborat şi implementat un sistem complex de protejare a cetăţenilor lor, în general a salariaţilor împotriva pierderii veniturilor fin cauza şomajului, bolilor şi accidentelor, etc. În plus legislaţia muncii protejează salariaţii împotriva accidentelor care pot surveni la locul de muncă. Politica comună socială în UE completează politicile sociale naţionale. Politica comună socială are interferenţe strânse cu politica pieţei de muncă care tratează problemele sociale cum ar fi: şomajul, dar şi educaţia, formarea profesională şi condiţiile de muncă. Multiple probleme sociale sunt dependente şi agravate direct de creşterea şomajului, de aceea UE a plasat lupta împotriva şomajului în centru atenţiei acţiunilor şi măsurilor sale în domeniul politicilor sociale. Promovare coeziunii sociale necesită reducerea disparităţilor din statele membre ale UE, care rezultă din accesul inegal la oportunităţile de ocupare a forţei de muncă. Politica socială comună are obiective ambiţioase (1) redistribuirea resurselor prin intermediul fondurilor structurale europene pentru lupta împotriva şomajului; (2) armonizarea unei varietăţi mari de reglementări ale pieţei forţei de muncă. Principale instrumente pentru promovarea politicii sociale sunt susţinerea prin intermediul comune sunt susţinerea de financiară prin intermediul Fondului Social European şi reglemenatrea ( de exemplu a standardelor minime în domeniul muncii). Politica Socială Europeană trebuie privită în lumina principiilor fundamentale ale Modelului Social European, definit în 2002 ca performanţe economice bune, un nivel înalt al protecţiei sociale, educaţiei şi dialogului social.

PONDEREA POPULAŢIEI OCUPATE ÎN STATELE UE ÎN TOTALUL POPULAŢIEI

Index EU 27 = 62,7 %

Sursa: Eurostat

< 56

< 56.0 – 60.2

< 60.2 – 64.4

64.4 – 68.6

>= 68.6

No data


FONDUL SOCIAL EUROPEAN Fondul Social European (FSE) este unul dintre fondurile structurale ale UE, creat pentru a reduce diferenţele cu privire la standardele de viaţă şi prosperitate în regiunile şi statele membre ale UE şi, prin urmare, pentru a promova coeziunea economică şi socială. A fost instituit prin Tratatul de la Roma (1957). FSE se dedică promovării ocupării forţei de muncă în UE. El ajută statele membre să echipeze mai bine companiile şi forţa de muncă din Europa pentru a face faţă noilor provocări mondiale. Obiectivele strategice ale FSE sunt: I. susţinerea strategiei europene de creare a locurilor de muncă: II. îmbunătăţirea funcţionalităţii pieţei muncii şi dezvoltarea resurselor umane; III. combaterea discriminării pe piaţa muncii – iniţiativa EQUAL; IV. dezvoltarea de măsuri inovative şi proiecte pilot în sfera pieţei muncii. Eligibilitate: teritoriul UE cu excepţia regiunilor eligibile pentru ob. 1; Programare: planul naţional de acţiune pentru locuri de muncă (elaborat de către fiecare Stat Membru). Finanţarea se acordă în toate regiunile şi statele membre, în special în cele mai puţin dezvoltate economic. Este un element cheie al strategiei europene pentru 2020 vizând dezvoltarea şi ocuparea forţei de muncă, având scopul de a îmbunătăţi viaţa cetăţenilor UE oferindu-le susţinere pentru dezvoltarea abilităţilor şi perspective mai bune pentru obţinerea unui loc de muncă. În perioada 2007-2013, aproximativ 75 de miliarde de euro vor fi alocate regiunilor şi statelor membre ale UE pentru a-şi realiza obiectivele.

http://emplesfp.cc.cec.eu.int:1053/employment_social/emplweb/esf_budgets/





FONDUL DE COEZIUNE Fondul de Coeziune ajută statele membre cu un produs naţional brut (PNB) pe cap de

locuitor de mai puţin de 90% din media comunitară să-şi reducă diferenţele dintre nivelurile

de dezvoltare economică şi socială şi să-şi stabilizeze economiile. Acesta susţine acţiuni în

cadrul obiectivului „Convergenţă” şi se află sub incidenţa aceloraşi reguli de programare, de

gestionare şi de control ca în cazul FSE şi FEDR. Pentru perioada 2007-2013, Fondul de Coeziune se adresează următoarelor ţări: Bulgaria,

Cipru, Estonia, Grecia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, Republica Cehă,

România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Spania este eligibilă, pe bază tranzitorie, deoarece

PNB-ul său pe cap de locuitor este inferior mediei înregistrate pentru Uniunea Europeană cu

15 state membre. Fondul de Coeziune finanţează acţiuni care fac parte din următoarele domenii:

reţele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de interes european

definite de Uniunea Europeană; mediu. În acest context, Fondul de Coeziune poate interveni, de asemenea, în proiecte din

domeniul energiei sau al transporturilor, atâta vreme ce acestea prezintă avantaje clare

pentru mediu: eficacitate energetică, utilizarea de surse de energie regenerabile, dezvoltarea

transportului feroviar, sprijinirea intermodalităţii, consolidarea transporturilor publice etc. Suspendarea asistenţei financiare furnizate prin intermediul Fondului de Coeziune se

produce prin decizia Consiliului (hotărând cu majoritate calificată) în cazul în care un stat

membru care înregistrează un deficit public excesiv nu a pus capăt situaţiei sau acţiunile

întreprinse se dovedesc a fi necorespunzătoare.

Încă din anii ’60 forţa de atracţie a CEE a prevalat ‘i asupra altor state europene. O serie de ţări au făcut, relativ timpuriu, cereri de aderare: Marea Britanie şi Danemarca (plus Irlanda), în 1961. Aceată primă tentativă a fost blocată de veto-ul Franţei în ianuarie 1963. O a doua tentativă, făcută prin cererile de aderare depuse de aceleaşi ţări în mai 1967 (la care s-a şi Norvegia) a fost din nou respinsă de Franţa în noiembrie 1967 (generalul de Gaulle făcând referire la riscul “distrugerii unui edificu construit cu atâtea eforturi şi cu atâta speranţă”).

Procesul de extinderea a CEE a fost declanşat abia în urma Conferinţei la nivel înalt de la Haga (decembrie 1969) şi s-a finalizat prin semnarea, la 22 ianuarie 1972, a tratatelor de aderare a celor patru ţări candidate. Extinderea CEE, intrată în vigoare de la 1 ianuarie 1973 (fără Norvegia, însă, care a respins ratificarea prin referendum), a fost cea mai semnificativă în termeni relativi din întreaga istorie a integrării europene: produsul naţional brut al noilor membri reprezenta 20% din cel al membrilor existenţi (faţă de doar 2-8% în cazul tuturor celoralte aderări).

Al doilea val de extindere s-a produs în anii ’80 şi a vizat ţări ieşite relativ recent de sub dominaţia unor regimuri nedemocratice. În mare măsură, motorul acestor aderări a fost unul politic, ţările respective nefiind fi considerate, din punct de vedere economic, drept compatibile cu membrii existenţi:

Grecia, cu care s-a semnat un tratat de aderare în mai 1979 (în vigoare din 1981)

Spania şi Portugalia, cu care s-a semnat un tratat comun de aderare în iunie 1985 (în vigoare din 1986)

GENEZA EXTINDERII UE (I)


EXTINDEREA UE: DE LA 6 LA 27 DE ŢĂRI

1952 1973 1981 1986

1990 1995 2004 2007

Din punctul de vedere al dimensiunilor economice, aceste aderări nu au fost critice, dar ele au afectat serios gradul de convergenţă economică şi distribuţia preferinţelor în interiorul grupării. Toate cele trei ţări nou intrate erau foarte sărace în comparaţie cu restul membrilor, având un venit pe locuitor de sub 50% din media comunitară. În consecinţă, aceste aderări au impulsionat dezvoltarea politicii regionale în cadrul CEE. De asemenea, interesele lor specifice în domeniul agricol, legate de culturile de plante specifice zonei mediteraneene, au condus la o “recalibrare” a politicii agricole comune.

O a treia extindere a UE a fost una sui generis, realizată prin unificarea Germaniei, în 1990, când circa 17 milioane de cetăţeni ai fostei RDG au deveit cetăţeni ai CEE.

Al patrulea val de aderare a fost consecinţa neaşteptată a unui proces anvizajat cu circa un deceniu înainte, când membrii CEE şi cei ai AELS îşi declaraseră intenţia comună de a pune bazele unui Spaţiu Economic European. Această construcţie devenise indispensabilă pentru a proteja legăturile economice puternice dintre CEE şi ţările AELA împotriva erodării pe care era susceptibilă să o genereze desăvârşirea Pieţei Interne Unice:

efecte de deturnare de comerţ ca urmare a eliminării intra-comunitare a unor obstacle încă existente în schimburile cu ţările AELS (controale vamale, bariere tehnice, achiziţii publice etc)

efecte de deturnare a fluxurilor de investiţii, ca urmare a câştigurilor de economii de scală generate în Piaţa Internă Unică

GENEZA EXTINDERII UE (II)

În anii ‘90 prăbuşirea şi dispariţia URSS şi încheierea divizării continentului au eliminat obstacolele legate de statutul de neutralitate impus unora din ţările AELS (Austria, Finlanda) în condiţiile în care obligaţiile membrilor UE începuseră să ajungă şi în sfera politicii externe şi securităţii, iar în perspectivă a apărării comune. Cereri de aderare au fost depuse de Suedia (iunie 1991),Finlanda (martie 1992), Elveţia (mai 1992) şi Norvegia (noiembrie 1992). Negocierile formale de aderare au început între februarie-aprilie 1993 şi au durat foarte puţin, pentru că cea mai mare parte a problematicii fusese deja abordată de negocierile SEE. Procesul s-a finalizat în 1994, iar extinderea a luat efect în ianuarie 1995, dar numai cu trei dintre candidaţi, deoarece Norbvegia a respins pentru a doua oară prin referendum aderarea la UE. Acest al patrulea val de extindere a fost cel mai puţin destabilizator din istoria UE şi singurul ca urmare a căruia venitul mediu pe locuitor al grupării a crescut în loc să scadă. În aceeaşi perioadă în care se desăvârşea extinderea UE la scara (aproape) întregii Europe Occidentale a început procesul de integrare a estului continentului. Obiectivul integrării ţărilor Europei Centrale şi de Est (ECE) în UE a fost recunoscut de Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993), printr-o declaraţie care menţiona că ţările care doresc acest lucru pot deveni membre ale UE “de îndată ce vor fi în măsură sa-şi asume obligaţiile statului de membru, prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice necesare”. Aceste condiţii, cunoscute sub numele de criteriile de la Copenhaga, se refereau la: stablitatea instituţiilor care garantează buna funcţionare a democraţiei, supremaţia legii, drepturile omului şi respectul faţă de minorităţi (criteriul politic) existenţa unei economii de piaţă care să funcţioneze corespunzător, capabilă să “facă faţă presiunilor concurenţiale în interiorul piţei interne unice” (criteriul economic) capacitatea de a încorpora în propria legislaţie şi a aplica aşa-numitul acquis comunitar.

GENEZA EXTINDERII UE (III)

Din punctul de vedere al dimensiunilor economice, aceste aderări nu au fost critice, dar ele au afectat serios gradul de convergenţă economică şi distribuţia preferinţelor în interiorul grupării. Toate cele trei ţări nou intrate erau foarte sărace în comparaţie cu restul membrilor, având un venit pe locuitor de sub 50% din media comunitară. În consecinţă, aceste aderări au impulsionat dezvoltarea politicii regionale în cadrul CEE. De asemenea, interesele lor specifice în domeniul agricol, legate de culturile de plante specifice zonei mediteraneene, au condus la o “recalibrare” a politicii agricole comune.

O a treia extindere a UE a fost una sui generis, realizată prin unificarea Germaniei, în 1990, când circa 17 milioane de cetăţeni ai fostei RDG au devenit cetăţeni ai CEE.

Al patrulea val de aderare a fost consecinţa neaşteptată a unui proces anvizajat cu circa un deceniu înainte, când membrii CEE şi cei ai AELS îşi declaraseră intenţia comună de a pune bazele unui Spaţiu Economic European. Această construcţie devenise indispensabilă pentru a proteja legăturile economice puternice dintre CEE şi ţările AELA împotriva erodării pe care era susceptibilă să o genereze desăvârşirea Pieţei Interne Unice:

efecte de deturnare de comerţ ca urmare a eliminării intra-comunitare a unor obstacle încă existente în schimburile cu ţările AELS (controale vamale, bariere tehnice, achiziţii publice etc)

efecte de deturnare a fluxurilor de investiţii, ca urmare a câştigurilor de economii de scală generate în Piaţa Internă Unică

GENEZA EXTINDERII UE (II)

Primele cereri oficiale de aderare au fost depuse în martie şi aprilie 1994 de Ungaria şi, respectiv, Polonia. Ca urmare, Consiliul European de la Essen (decembrie 1994) a schiţat o strategie de pre-aderare bazată pe trei instrumente:

acordurile de asociere (numite “Acorduri Europene”) a TECE la UE, semnate în perioada 1991-1993 de fostele membre CAER (respectiv 1995 de ţările baltice, foste republici ale URSS, şi în 1996 de Slovenia, fostă componentă a Iugoslaviei).

asistenţa tehnică şi financiară acordată prin programele Phare.

“dialogul structurat” între ţările asociate şi instituţiile comunitare.

Negocierile de aderare a TECE au avut unele particularităţi faţă de ediţiile anterioare :

de la bun început, UE a adoptat punctul de vedere că nu va admite acordarea de derogări de la acquis-ul comunitar, ci doar a unor perioade de tranziţie, iar aceasta doar în cazuri bine justificate

ţinând seama de nivelul precar al capacităţii administrative din ţările candidate, acestora li s-a cerut adesea să anticipeze punerea în aplicare a unor reguli prevăzute de acquis-ul comunitar )daci, făr ăca ele să aibă o obligaţie legală în acest sens

În acest scop, Comisia a elaborat şi a propus o strategie de preaderare pentru ţările candidate. Obiectivele acesteia nu puteau fi atinse fără sprijinul financiar din partea UE. În vederea satisfacerii necesităţilor ţărilor candidate, Consiliul European reunit la Berlin a decis să dubleze ajutorul de preaderare (începând din anul 2000) şi să creeze două instrumente financiare specifice ISPA ţi SAPARD.

În decembrie 2001, Consiliul European de la Nisa a aprobat transformările instituţionale minime necesare pentru o extindere de mari dimensiuni a Uniunii Europene, iar după încă doi ani (decembrie 2002) Consiliul European de la Copenhaga a soluţionat ultimele puncte de divergenţă din cadrul negocierilor cu primele 10 ţări candidate, permiţând semnarea, la 16 aprilie (la Atena) 2003 a unui Tratat comun de aderare intrat în vigoare la 1 mai 2004, când Uniunii Europene i s-au alăturat: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

GENEZA EXTINDERII UE (III)

În decembrie 2004, au fost încheiate negocierile de aderare cu Bulgaria şi România, care au semnat un tratat comun de aderare în aprilie 2005 şi au devenit membrii UE de la 1 ianuarie 2007.

Alte două ţări au primit oficial statutul de candidaţi la aderare, negocierile cu ele începând efectiv în cursul anului 2005: Croaţia şi Turcia. De asemenea, UE a recunoscut oficial vocaţia de a deveni membri celorlalte ţări din peninsula Balcanică. În schimb, nu există o recunoaştere tranşantă şi explicită a aspiraţiilor de aderare manifestate de alte ţări vecine UE, cum sunt Republica Moldova şi Ucraina.

Dintre toate extinderile de până acum, cele desfăşurate pe parcursul anilor ‘2004-2007 au fost cele mai dezechilibrate: populaţia grupării a crescut cu peste o treime (mai mult decât la cea mai importantă extindere anterioară, cea din 1973), pe când venitul mediu pe locuitor al candidaţilor reprezintă sub 20% din media comunitară (mai puţin decât la cea mai “nearmonioasă” extindere anterioară, cea din 1986).

Este dincolo de orice îndoială că aderările succesive au modificat semnificativ caracterul UE, sporind diversitatea grupării, ca şi plaja preferinţelor manifestate de membri, în acelaşi timp în care procesul de luare a deciziilor este cel puţin matematic îngreunat de numărul mai mare de voturi care pot fi date. Şi din punct de vedere geopolitic, extinderile au modificat semnificativ datele problemei, făcând din Uniunea Europeană (şi) o putere est-europeană, învecinată cu zone reputat instabile.

GENEZA EXTINDERII UE (IV)

PONDEREA STATELEOR UE 27 ÎN EXPORTURILE STATELOR CANDIDATE LA ADERARE

2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Croatia 71.37 65.84 63.29 64.32 60.30 63.22 60.87 61.64 59.86

Iclanda 73.82 75.25 74.73 70.99 74.63 75.90 77.58 77.44 78.31

Montenegru : : 53.45 66.54 69.25 62.19 48.31 55.94 50.06

Fosta Republica Iugoslavă Macedonia 58.88 60.25 56.94 61.28 65.17 59.54 56.21 61.78 60.42

Serbia : : 60.20 58.16 58.11 48.48 46.74 58.65 58.99

Turcia 58.25 57.90 56.43 56.06 56.33 47.92 45.88 46.18 46.18

Albania 93.85 90.85 89.44 88.59 83.10 79.66 84.70 70.05 72.70

Bosnia şi Herţegovina 38.94 45.79 54.73 59.70 57.28 54.97 53.97 54.41 55.65

Kosovo (conform Rezoluţiei Consiliului de Securitate ONU 1244/99) : 29.33 37.90 35.67 42.59 47.70 43.11 45.13 42.82

PONDEREA STATELEOR UE 27 ÎN IMPORTURILE STATELOR CANDIDATE LA ADERARE

2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Croatia 68.74 70.99 67.91 67.17 64.51 62.33 62.57 60.19 61.82

Iclanda 64.00 61.10 62.06 57.51 60.06 54.01 51.86 51.96 45.96

Montenegru : : 45.33 47.36 45.41 42.74 37.52 37.73 39.18

Fosta Republica Iugoslavă Macedonia 60.26 60.84 54.72 52.95 49.55 49.04 52.15 53.16 54.45

Serbia : : 54.23 54.44 55.06 51.40 52.88 54.78 53.46

Turcia 50.60 49.34 45.18 42.56 40.33 37.01 40.13 38.95 37.78

Albania 74.33 70.50 67.16 65.47 59.92 60.74 64.92 64.57 63.97

Bosnia şi Herţegovina 38.38 43.75 53.91 53.05 47.86 47.99 49.06 45.89 45.37

Kosovo (conform Rezoluţiei Consiliului de Securitate ONU 1244/99) : 40.33 38.43 34.24 35.22 36.22 38.95 38.48 37.98

Consiliul European, reunit la Copenhaga (decembrie 2002), a încheiat negocierile de aderare cu cele 10 ţări candidate, care au devenit membre UE la 1 mai 2004 şi a căror integrare cu succes este considerată un element politic cheie al Comunităţii. Aderarea reprezintă o problemă majoră pentru politica regională comună, deoarece se poate vorbi de o creştere fără precedent a disparităţilor. Media PIB/locuitor a celor 10 ţări care au aderat în anul 2004 reprezintă mai puţin de 50% din media UE-15, mergând de la 35% în Letonia la 72% în Cipru (8 ţări central şi est-europene, 98% din populaţia noilor ţări membre, PIB/loc. - 48% din media UE-15, cel mai ridicat nivel - Cehia - 62%). Creşterea PIB comunitar a fost mai scăzuta (mai puţin de 5%, faţă de creşterea populaţiei, mai mult de 20%). Astfel, media PIB/loc. în UE-25 a devenit cu 12,5% mai mică decât în UE-15. În UE-27, 116 mil. Persoane (25% din populaţie) trăiesc în regiuni cu un PIB/loc. mai mic de 75% din media UE-27, în regiuni eligibile pentru Obiectivul 1. 60% dintre aceştia sunt locuitori ai noilor state membre (cca. 92% din populaţia acestor ţări). Peste 2/3 din populaţia noilor state membre trăiesc în regiuni cu un PIB/loc. mai mic de 50% din media UE-25. Diferenţa între PIB/loc. a 10% din populaţia UE, care trăieşte în cele mai prospere regiuni şi, respectiv, a 10% din populaţie, care trăieşte în cele mai sărace regiuni, este de peste 2 ori mai mare în UE-25 faţă de UE-15.

EFECTELE EXTINDERII UE ÎN 2004-2007

VALOAREA PIB-ULUI REGIONAL ÎN STATELE UE FAŢĂ DE MEDIA UE-27

< 50

50 - 75

75 - 90

90 - 100

100 - 125

>= 125

Nu sunt date

Index EU 27 = 100

Sursa: Eurostat

Situaţia ocupării forţei de muncă s-a înrăutăţit simţitor după extindere, din cauza nivelului nesatisfăcător pe care îl înregistrează unii indicatori în noile ţări membre. Gradul mediu de ocupare în ţările candidate era mai mic cu 6% decât în UE-15. Rata şomajului în ţările candidate era de 13%, iar în cazul tinerilor - 28,6% (dublă faţă de media comunitară). Necesităţile celor 12 ţări sunt enorme în toate sectoarele economiei şi societăţii: industrie, agricultură, transport, servicii, mediu şi pregătirea resurselor umane. Productivitatea muncii este net inferioară mediei din UE. Ţările care au aderat percep contribuţia fondurilor europene ca pe un factor decisiv al integrării lor. Implementarea politicilor comunitare (de ex., politica de mediu) şi realizarea marilor obiective de infrastructură sunt puternic dependente de sporirea investiţiilor publice, unde aportul fondurilor structurale va fi determinant. Dacă nu se va întâmpla acest lucru, va fi perturbată profund funcţionarea pieţei unice, fiind ameninţată coerenţa acţiunii comunitare. În perioada 2004-2006, noile ţări membre au beneficiat de fonduri structurale şi de coeziune ce au însumat 21,7 miliarde euro, din care peste 99% vor reveni celor 8 ţări central şi est europene, iar restul, Ciprului şi Maltei.

EFECTELE EXTINDERII UE (II)

Sprijinul financiar acordat de UE va fi de 75% pentru proiectele ce vor avea acces la fondurile structurale şi de 85% pentru proiectele susţinute din Fondul de Coeziune. În cazul oraşelor Praga şi Bratislava şi al sudului Ciprului, acest sprijin va fi plafonat la 50%. Proiectele cu valori mai mari de 50 mil.euro vor necesita acordul Comisiei. Cea mai importantă problemă care trebuie rezolvată de cele 10 ţări este cea legată de capacitatea administrativă de absorbire a fondurilor alocate şi de implementare a procedurilor de control financiar. Ameliorarea managementului financiar (punctul slab al ţărilor incluse în programul PHARE), considerată o condiţie prealabilă pentru folosirea fondurilor structurale, nu a progresat atât de rapid pe cât ar fi trebuit. Se poate spune că negocierile nu au produs construcţii administrative solide şi durabile. S-a constatat existenţa riscului de subutilizare a creditelor europene, care afectează deja, managementul fondurilor de preaderare. Astfel, aceste probleme pot influenţa negativ negocierile bugetare privind următoarea perspectivă financiară, iar o slabă capacitate de absorbire, care ar caracteriza noile ţări membre, reprezintă un excelent argument în favoarea ţărilor donatoare care doresc să-şi diminueze aportul la bugetul politicii regionale. Se consideră că existenţa fondurilor structurale poate genera unele probleme în ceea ce priveşte perspectivele de creştere economică în ţările central şi est-europene. Astfel, transferul unor resurse mari către acestea ar putea reprezenta pentru ele un factor de stimulare a aplicării unor politici neadecvate. Practic, ţările ar putea amâna eliminarea subvenţiilor pentru întreprinderile învechite şi ineficiente, cu implicaţii negative pentru eficienţa generală.

EFECTELE EXTINDERII UE (III)

Anul aderării la UE: 2013

Capitala: Zagreb

Suprafaţa totală: 56 594 km²

Populaţia: 4 398 150

Moneda: kuna croată

Spaţiul Schengen: Croaţia ar trebui să intre

în spaţiul Schengen până în 2015

Prezentare

Croaţia are frontiere cu Boznia şi Herţegovina,

Ungaria, Muntenegru, Serbia şi Slovenia. A devenit

stat independent în 1991, după ce a făcut parte din

Iugoslavia timp de peste 70 de ani.

Istorie

Creat în secolul al XVIII-lea, ducatul Croaţiei

devine regat 200 de ani mai târziu. În deceniile

care au urmat a suferit o puternică influenţă din

partea unor ţări vecine ca Austria şi Ungaria.

Secolele al XV-lea şi al XVII-lea au fost marcate de

numeroase ciocniri cu Imperiul Otoman.

EFECTELE EXTINDERII UE: STUDIU DE CAZ CROAŢIA

http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/free_movement_of_persons_asylum_immigration/l33020_ro.htm

Croaţia este cea de-a 28-a ţară care aderă la UE. Ceremonia oficială a avut

loc la Zagreb, la 30 iunie 2013.

Au trecut doar 20 de ani de când Croaţia, care făcea parte pe atunci din

Iugoslavia, lupta pentru a-şi dobândi independenţa. Acum zece ani, această ţară

îşi depunea cererea de aderarea la UE. Astăzi ea se alătură celorlalte 27 de ţări

membre ale uniunii politice şi economice create în 1958, Uniunea Europeană.

Procesul de aderare la UE

Înainte de a adera la UE, Croaţia a trebuit să se alinieze la diverse norme şi

proceduri administrative ale UE. De exemplu, şi-a reformat întru totul sistemul

juridic şi şi-a modificat constituţia, pentru a garanta independenţa procurorilor.

De asemenea, guvernul croat a înfiinţat un organism responsabil cu combaterea

corupţiei.

Alte reforme au vizat stabilirea unor limite pentru emisiile de gaze cu efect de

seră şi adaptarea normelor privind siguranţa alimentelor.


http://europa.eu/about-eu/countries/member-countries/croatia/index_ro.htm

Care sunt avantajele pentru cetăţenii croaţi?

Cetăţenii croaţi se vor bucura de toate avantajele care decurg din calitatea de

cetăţean european. Dacă se îmbolnăvesc în timp ce se află într-o altă ţară din

UE, au dreptul la aceleaşi servicii de asistenţă medicală ca şi cetăţenii statului

respectiv. În cazul în care cumpără on-line şi au probleme, vor beneficia de

standardele UE privind protecţia consumatorilor. Tarifele de roaming pentru

cetăţenii croaţi care efectuează apeluri dintr-o altă ţară a UE sunt, de acum, mult

mai scăzute.

În ceea ce priveşte întreprinderile, acestea îşi pot deplasa capitalul din Croaţia

către alte ţări ale UE şi beneficiază de avantajele oferite de normele care

facilitează plăţile transfrontaliere. Întreprinderile croate vor avea posibilitatea de

a participa alături de omologii lor din UE la licitaţii pentru contracte de achiziţii

publice, peste tot în UE. De asemenea, întreprinderile mici vor putea accesa

fonduri de la Banca Europeană de Investiţii .

În prezent, Croaţia poate beneficia de resursele Fondului european de

dezvoltare regională. Fondurile structurale şi Fondul de coeziune vor ajuta

Croaţia să investească în cercetare şi inovare, în întreprinderi mici, în locuri de

muncă durabile şi în iniţiative menite să contribuie la combaterea deficitului de

competenţe şi la reducerea ratei şomajului.



PRINCIPIILE ŞI CRITERIILE ADERĂRII LA UE (I)

DECLARAŢIA POLITICĂ A UE

TOATE ŢĂRILE CANDIDATE VOR ADERA LA UE PE BAZA ACELORAŞI CRITERII ŞI VOR FI JUDECATE DUPĂ PROPRIILE MERITE, PARTICIPÂND CU UN STATUT EGAL LA PROCESUL DE ADERARE, CARE ESTE EVOLUTIV ŞI CUPRINZĂTOR

PRINCIPIILE:

• MERITUL PROPRIU;

• DIFERENŢIEREA;

• AJUNGEREA DIN URMĂ.


PRINCIPIILE ŞI CRITERIILE ADERĂRII LA UE (II) CRITERII

Criteriul Cerinţele pentru îndeplinirea criteriului

CRITERIUL (1) Stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, POLITIC drepturile omului, respectul şi protecţia minoritățilorr;

CRITERIUL (2a) Existenţa unei economii de piaţă funcţionale;

ECONOMIC (2b) Capacitatea de a face faţă presiunii competitive şi forţelor pieţei în

cadrul UE

CRITERIUL Capacitatea de a îndeplini obligaţiile care îi revin ca membru al UE,

INSTITUŢIONAL inclusiv aderarea la scopurile politice, economice şi monetare,

respectiv preluarea acquis-ului UE

Capacitatea administrativă de a aplica acquis-ul şi de a asigura

respectarea lui prin structurile administrative şi judiciare


CRITERIILE DE LA COPEHNAGA DE ADERARE LA UE (1993)

În iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a trasat bazele pentru procesul de extindere spre est al UE, declarând că “statele asociate ale Europei Centrale şi de Est vor deveni membre ale UE dacă doresc acest lucru” şi definind criteriile de aderare, cunoscute şi ca criteriile de la Copenhaga. Potrivit acestor criterii, pentru aderare un stat trebuie să indeplinească următoarele condiţii: 1. Criteriul politic: “stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, supremaţia legii, drepturile omului şi respectarea şi protecţia drepturilor minorităţilor”. De la intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, aceste criterii au fost proclamate principii constituţionale ale UE şi reiterate in Carta cu privire la Drepturile Fundamentale ale UE proclamată la Nisa in decembrie 2000. Criteriul politic presupune existenţa unor instituţii democratice stabile şi funcţionale (parlament, executive, justiţie), dar şi exercitarea in practică a drepturilor şi libertăţilor omului. 2. Criteriul economic: “existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă competiţiei pe piaţa internă a UE”. 3. Criteriul acquis-ului: „capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare”. Acest criteriu presupune adoptarea şi aplicarea legislaţiei europene, cunoscute şi sub numele de acquis communautaire. Consiliile europene ulterioare, in particular cel de la Madrid din 1995, au subliniat importanţa nu doar a transpunerii acquis-ului in legislaţia naţională, dar şi asigurarea aplicării eficiente a acestuia prin intermediul unor structuri administrative şi juridice adecvate. Deseori la aceste trei criterii se mai adaugă unul, care ţine de gradul de pregătire al UE de a accepta noi membri.


ACQUIS-UL COMUNITAR

Acquis-ul comunitar include toate deciziile şi convenţiile, adoptate de la înfiinţarea UE pînă în prezent. Cadrul este o construcţie complexă, care a evoluat pe durata unei jumătăţi de secol. În ultimii 10-15 ani, volumul acquis-ului comunitar a crescut foarte mult (se estimează că anual volumul lui creşte cu aproximativ 5000 de pagini de Jurnal Oficial al Uniunii Europene). Acquis-ul comunitar este corpul de drepturi şi obligaţii ale statelor membre ale UE. Acquis-ul se compune din: legislaţia primară: conţinutul, principiile şi obiectivele politice cuprinse în tratatele originare ale Comunităţilor Europene şi în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam) legislaţia secundară: adoptată de instituţiile UE pentru punerea în practica a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări) jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) şi al cooperării din domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (JAI) acordurile internaţionale la care UE este parte, precum şi cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia Acquis-ul comunitar cuprinde aşadar nu doar legislaţia comunitară in sensul strict al cuvintului, ci şi documentele adoptate in cadrul pilonilor doi şi trei ale UE, precum şi obiectivele comune trasate in Tratatele UE. Statele candidate trebuie să accepte acquis-ul comunitar inainte de aderarea lor la UE. Pentru a se integra in UE, statele candidate trebuie să transpună acquis-ul in legislaţia lor naţională şi să inceapă să-l implementeze din momentul accederii la UE.


STRATEGIA DE PRE-ADERARE (I)

Conţinut Instrumente

1. Stabilirea de

priorităţi şi

asistenţă financiară

pentru îndeplinirea

criteriilor de aderare

• Parteneriatul de aderare;

• Acordul de asociere;

• Fondurile destinate ţărilor candidate – PHARE, ISPA, SAPARD;

• Programe naţionale pentru adoptarea acquis-ului comunitar, de dezvoltare economică, a agriculturii, rurală etc;

• Participarea la unele programe ale UE (educaţie, energie, transport, cercetare ş.a.);

• Rapoarte anuale de evaluare a progresului în îndeplinirea criteriilor de aderare;


STRATEGIA DE PRE-ADERARE (II)

Conţinut Instrumente

2. Pregătirea negocierilor

pentru aderare

3. Negocierea aderării

4. Încheierea negocierilor de aderare

• Examinarea analitică a preluării acquis-ului comunitar;

• Elaborarea documentelor de poziţie de către fiecare ţară candidată şi de către cele 25 state membre (poziţie comună) pentru fiecare dintre cele 31 de capitole ale acquis-ului comunitar;

•Conferinţe bilaterale interguvernamentale între statele membre şi fiecare ţară candidată pentru negocierea documentelor de poziţie;

• Semnarea şi ratificarea acordurilor de aderare.


FONDURILE UE PENTRU ŢĂRILE CANDIDATE LA ADERARE

Formele de sprijin financiar: Instrumentul Structural de Preaderare (ISPA), considerat

similar cu Fondul de Coeziune, şi Instrumentul agricol de preaderare, respectiv

Programul Special de Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD), menit

să ajute ţările candidate să se pregătească pentru managementul Politicii Agricole

Comune (PAC).

1. Fonduri speciale 2000-2006 23,5 mld. euro

- PHARE – întărirea capacităţii instituţionale + investiţii;

- ISPA – investiţii în infrastructură şi mediu;

- SAPARD – restructurarea agriculturii şi dezvoltare rurală.

2. Participarea la programele şi acţiunile care susţin politicile comunitare în diferite

domenii, cum sunt:

- educaţie (TEMPUS, SOCRATES, LEONARDO DA VINCI, YOUTH);

- mediu (LIFE);

- energie;

- cercetare ş.a.

3. Resursele umane şi financiare alocate aplicării acordurilor şi programelor de aderare

convenite între UE şi ţările candidate

NOTĂ: principiile de finanţare sunt aceleaşi ca la fondurile structurale pentru statele

membre.


FONDUL PHARE -

Fondul PHARE a fost înfiinţat în anul 1989.

În anii 2000 – 2006 au fost alocate 11,3 mld. Euro sau 50% din totalul fondurilor de pre-aderare.-

Obiective

• Construcţie instituţională pentru preluarea şi aplicarea cadrului legal comunitar

30% din fond

• Co-finanţarea investiţiilor pentru ridicarea industriilor şi infrastructurii de bază la nivelul standardelor UE (mediu, transport, calitate produselor, condiţii de muncă etc.) şi a investiţiilor care ridică gradul de coeziune

70% din fond

Se finanţează:

-programe naţionale

-programe multinaţionale

- orizontale

- transfrontaliere

- sprijinirea participării ţărilor

candidate la programele UE

- Co-finanţare: 75% - 90% din costul proiectelor


FONDUL SAPARD

Fondul SAPARD a fost înfiinţat în anul.

În anii 2000 – 2006 suma alocată a fost de 3,8 mld. Euro sau 16,8% din totalul fondurilor de pre-aderare.

Obiective

• restructurarea agriculturii

• dezvoltarea zonelor rurale

• sprijinirea aplicării cadrului legal

comunitar privind politica

agricolă

Management descentralizat

- Pentru realizarea obiectivelor, UE a precizat 15

măsuri care să fie avute în vedere la elaborarea

planurilor naţionale pentru agricultură şi

dezvoltare rurală;

- Criterii în alocarea fondului pe ţările candidate

- populaţia ocupată în formele agricole;

- suprafaţa agricolă;

- PIB/locuitor;

- Co-finanţare: cel mult 75% din cheltuielile

publice pentru proiect.

- Dacă proiectul generează venituri, atunci din

fondurile publice, cel mult 50%, iar SAPARD

cel mult 75% din fondurile publice)


FONDUL ISPA

Fond ISPA a fost istituit în anul 1999.

În anii 2000 – 2006 s-au alocat 7,5 mld. euro sau 33,2% din totalul fondurilor de pre-aderare.

Obiective

▪ Investiţii în transporturi (50% din fond) - în special reţelele trans-europene

▪ Investiţii de mediu (50% din fond) - atingerea standardelor UE (apă potabilă,

tratarea apelor reziduale, deşeuri solide şi periculoase, poluarea aerului)

Mărimea proiectelor: minimum 5 mil.

euro

Co-finanţare: cel mult 75% din

cheltuielile publice destinate proiectului

Comisia Europeană coordonează

finanţarea proiectelor când participă şi

BERD, BEI, BIRD

Criteriile pentru alocarea fondului pe

ţările candidate:

▪ populaţia;

▪ PIB/locuitor;

▪ Suprafaţa;

▪ Capacitatea de absorbire a

fondurilor.

Republica Moldova a început relaţiile sale cu UE după 27 august 1991 în calitate de stat independent. La 20 iulie 1992 Comisia propune semnarea acordurilor de parteneriat şi cooperare (APC) cu noile state independente, foste republici ex-sovietice. Negocierile în acest scop au început cu mai multe ţări ale CSI, dar nu şi cu R. Moldova. La 1 noiembrie 1993, şi repetat la 28 ianuarie 2004 Preşedintele M. Snegur adresează preşedinţilor Consiliului European şi Comisiei Europene scrisori, în care constată cu regret că R. Moldova este unica ţară din spaţiul Europei centrale şi de est, cu care UE încă nu şi-a definit relaţiile. Insistenţa autorităţilor moldoveneşti de atunci a făcut până la urmă ca APC să fie negociat şi semnat într-un termen destul de scurt – la 28 noiembrie 1994. La 2 octombrie 1995 a fost semnat şi la 1 mai 1996 a intrat în vigoare Acordul interimar privind comerţul între Republica Moldova şi Uniunea Europeană, fapt care a permis o dinamizare a schimburilor comerciale.

Sfârşitul anului 1994 şi prima jumătate a anului 1995 este perioada când R.Moldova apare într-o lumină favorabilă pe arena internaţională, ajungând chiar să fie un exemplu al reformelor democratice. Anume în această perioadă, mai concret la 13 iulie 1995 Moldova devine prima ţară din CSI, care este admisă în Consiliul Europei, pas important pe calea apropierii ţării noastre de UE.

Deşi APC încă nu intrase în vigoare, autorităţile moldoveneşti, conştiente că acest acord permite doar cooperarea, şi nu integrarea în UE, încearcă să convingă UE să treacă la faza următoare în relaţiile cu Moldova. La 13 decembrie 1996 Preşedintele dl P. Lucinschi, în mesajul său către dl J. Santer, preşedintele Comisiei Europene, formulează pentru prima dată dorinţa Moldovei de a deveni către anul 2000 membru asociat al UE. După intrarea în vigoare a APC la1 iulie 1998, relaţiile Republicii Moldova cu UE au fost plasate într-un cadru legislativ oficial, care a pus şi baza juridică a aplicării programului TACIS de asistenţă în Moldova. APC, instituit pentru o perioadă de 10 ani, avea următoarele obiective: continuarea dialogului politic; promovarea comerţului şi a investiţiilor; cooperarea în domeniul legislativ, economic, social, financiar şi cultural; susţinerea eforturilor Moldovei de a consolida democraţia, a dezvolta economia şi de a finaliza tranziţia la economia de piaţă.

În anul 2001, când Republica Moldova a devenit membră a OMC şi a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, ţara noastră a fost invitată să participe la activităţile Conferinţei Europene, care este un for consultativ la nivel de miniştri ai afacerilor externe ai ţărilor candidate la aderare în UE. La 27.12.2001 a fost adoptat Documentul de strategie a ţării pentru Moldova (Country Strategy Paper) pentru perioada 2002-2006.

EVOLUŢIA RELAŢIILOR REPUBLICII MOLDOVA CU UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN ANII 1991-2001


RELAŢIILE DE COOPERARE ÎNTRE REPUBLICA MOLDOVA ŞI UE

• Acordul de Parteneriat şi Cooperare prevede următoarele direcţii de colaborare:

- Cooperare economică orientată să contribuie la procesul de reformă, de redresare economică şi dezvoltare durabilă a ţării noastre

- Cooperarea în sectorul agroalimentar vizează promovarea reformei agrare, privatizarea şi restructurarea agriculturii, a sectorului agroindustrial şi serviciilor

- Promovarea şi protejarea investiţiilor, asigurarea unui climat favorabil pentru investiţii

- Comerţul, concurenţa şi protecţia consumatorului

- Cooperarea vamală şi prestarea serviciilor transfrontaliere

- Armonizarea legislaţiei

Alte acte ce stipulează cooperarea între Republica Moldova şi UE:

- Planul de Acţiuni UE-Republica Moldova

/2005-2007/

- Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est /din 2001/

- Parteneriatul Estic /05.2009/

- SGP - sistemul de preferinţe generale, /2003-2005/,

- SGP + /2006-2008/,

- PCA - preferinţe comerciale autonome, /2008/

ASISTENŢA UE PENTRU MOLDOVA ÎN ANII 1991-2006 (ÎN MILIOANE EURO)

1991

-1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 Total

Programul naţional TACIS 41,1 14,7 - 14,8 - 25,0 - 42,0 - 137,6

Cooperarea trans-frontalieră TACIS

- - 2,0 3,0 1,1 2 1,0 3,6 10 22,7

Programul regional TACIS - - 0,9 - 1,25 - 6.6 5,1 12,3 26,15 Programul securităţii alimentare (FSP)

- - 5,5 - 10,4 - 10,0 - 10,0 35,9

Asistenţă macro-financiară 87.0 - 87.0 Asistenţă umanitară - 3.9 0.8 0.8 5,5

Co-finanţarea PVD-ONG - - - - - 0,5 - - - 0,5

Iniţiativa Europeană pentru Democraţie şi Drepturile omului (EIDHR)

- - 0,2 0,47 - - - - - 0,67

SPP - - - 4,7 - - - - - 4,7 Total 128,1 18,6 9,4 23,8 12,8 27,5 17,6 50,7 32,3 320,72

Integrarea Europeană rămîne obiectivul ireversibil al agendei interne şi externe a Republicii Moldova. În prezent, Republica Moldova şi UE finalizează negocierea Acordului de Asociere, care va succede APC-ului. Acordului de Asociere va aprofunda semnificativ relaţiile RM-UE şi va contribui la asocierea politică şi integrarea economică, cu obiectivul integrării treptate a RM în UE. Începând cu 07 mai 2009 Republica Moldova participă la iniţiativa Parteneriatului Estic, care contribuie activ la dezvoltarea dimensiunii bilaterale si celei multilaterale. Din 2004 Republica Moldova a fost inclusă în Politica Europeană de Vecinătate (PEV) a UE.

Negocierile permanente cu UE privind instituirea Zonei de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător (ZLSAC) între RM şi UE (negociată ca parte componentă a Acordului de Asociere) a demarat în 2010, odată cu întrunirea condiţiilor necesare. În 2012 este important de menţionat, că urmare demersurilor autorităţilor moldoveneşti, UE a adoptat o decizie privind modificarea şi extinderea Preferinţelor Comerciale Autonome ale UE pentru R.Moldova (PCA) până în decembrie 2015, mărirea cotelor la vin şi o serie de produse agricole sensibile.

EVOLUŢIA RELAŢIILOR REPUBLICII MOLDOVA CU UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN ANII 2009-2010 (I)

În prezent RM are posibilitatea să beneficieze în continuare de Preferinţele Comerciale Autonome ale UE pînă la finalizarea negocierilor privind instituirea ZLSAC, fiind unica ţară din PEV care are un asemenea regim comercial preferenţial cu UE. Pe de altă parte, R. Moldova beneficiază de asistenţă în identificarea legislaţiei UE, care urmează a fi transpusă şi ulterior implementată în Republica Moldova pentru a corespunde standardelor UE în domeniul securităţii alimentare în următoarele sectoare: peşte şi produsele din peşte; carne de pasăre, produse din carne de pasăre şi ouă de consum; carne roşie, vânat şi produse din carne roşie; lapte şi produse lactate.

La 15 iunie 2010 a fost lansat Dialogul RM-UE în domeniul liberalizării vizelor. În ianuarie 2011, Republica Moldova a primit Planul de acţiuni privind liberalizarea vizelor, care conţine două seturi de condiţii, care odată implementate vor contribui la instituirea unui regim fără vize între RM şi UE.

Începînd cu anul 2010, Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline a Tratatului Comunităţii Energetice. La 30 septembrie 2010 a fost semnat Protocolul privind principiile generale pentru participarea RM la programele UE, care a intrat in vigoare la 1 Mai 2011. Primul program UE la care RM planifica să participe este FP7.

EVOLUŢIA RELAŢIILOR REPUBLICII MOLDOVA CU UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN ANII 2009-2010 (II)

Cu referire la Implementarea Programului Indicativ Naţional 2007 – 2010, Moldova a primit debursarea pentru componenta “asistenţă socială” (2,4 mln. Euro) şi “Ocrotirea sănătăţii” (13,3 mln. Euro).

A fost semnat Memorandumul de Înţelegere pentru Programul Indicativ Naţional 2011 - 2013, încheiat pentru trei ani, oferind o anvelopă de 273 mln. Euro, aproape cu 75% mai mult decât decît programul anterior.

Facilitatea de Învestiţii pentru Vecinătate este un instrument important de asistenţă, care a oferit un sprijin în implementarea următoarele proiecte: Modernizarea Spitalului Republican (20,5 mln. Euro), Modernizarea Aeroportului Internaţional Chişinău (46,25 mln. Euro), proiectul de reabilitare a drumurilor (92,5 mln. Euro), studiul de fezabilitate privind modernizarea sistemului de alimentare cu apă şi canalizare (59 mln. Euro).

ASISTENŢA UE PENTRU MOLDOVA ÎN ANII 2011-2013 (I)

În cadrul aceluiaşi instrument, a fost adoptată decizia finală privind acordarea asistenţei financiare pentru implementarea următoarelor proiecte: Programul de dezvoltare a infrastructurii de distribuţie a apei potabile în Moldova, Proiectul privind dezvoltarea transportului public din Chişinău, Facilitarea pentru Finanţarea ÎMM, iniţiativă din cadrul Parteneriatului Estic (SME Finance Facility).

La data de 15 mai 2010 a fost încheiat Memorandumul de Înţelegere dintre Republica Moldova şi Comisia Europeană privind Programul de Consolidarea Instituţională, prin intermediul căruia Moldova va primi un sprijin în valoare de 40 mln. Euro, pe parcursul perioadei 2011-2013.

Parlamentul European şi Consiliul UE a preconizat să acorde R. Moldova asistenţă macro-financiare din partea UE, în valoare totală de 90 mln. Euro.

ASISTENŢA UE PENTRU MOLDOVA ÎN ANII 2011-2013 (II)


PARTENERIATUL ESTIC /2009-2013/ ÎNTRE UE ŞI MOLDOVA, ARMENIA, AZERBAIJAN, BELARUS, UCRAINA ŞI GEORGIA

Finanţarea Programului:

2008 – 450 mil. Euro

2013 – 785 mil. Euro

Scopurile:

- Consolidarea stabilităţii şi securităţii în regiunile limitrofe cu UE

- Aprofundarea relaţiilor de parteneriat cu ţările învecinate UE


STUDIU DE CAZ: UNIUNEA EUROPEANĂ


UNIUNEA EUROPEANĂ: 500 DE MILIOANE DE LOCUITORI – 28 DE ŢĂRI


PERSONALITĂŢI POLITICE - FONDATORII UE

Idei noi pentru o pace şi o prosperitate de durată…

Konrad Adenauer

Robert Schuman

Winston Churchill

Alcide De Gasperi

Jean Monnet


LIMBILE OFICIALE ÎN UE: 24 de limbi oficiale, inclusiv limba croată


Marea extindere: unificarea unei Europe divizate

Cade Zidul Berlinului – sfârşitul comunismului UE începe să acorde ajutor economic: programul Phare

Se stabilesc criteriile de aderare: • democraţie şi stat de drept • economie de piaţă funcţională • capacitatea de a aplica legislaţia UE

Încep negocierile oficiale în vederea extinderii

Summitul de la Copenhaga dă undă verde procesului de extindere

10 noi state membre: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria

41989

41992

41998

42002

42004

42007 Bulgaria şi România aderă la Uniune

Ţări candidate Islanda, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Turcia

© R

eud

ers


Tratatele – baza cooperării democratice fondate pe principii de drept

1952 Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului

1958 Tratatele de la Roma:

Comunitatea Economică Europeană

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM)

1987 Actul Unic European: piaţa

unică

1993 Tratatul privind Uniunea Europeană – Maastricht

1999 Tratatul de la Amsterdam

2003 Tratatul de la Nisa

2009 Tratatul de la Lisabona


TRATATUL DE LA LISABONA (2009) – EUROPA ÎN SECOLUL AL XXI-LEA

Cu acest Tratat, Uniunea Europeană va fi:

Mai eficientă: proceduri mai simple, numirea unui preşedinte permanent al Consiliului etc.

Mai democratică: un rol mai important pentru Parlamentul European şi parlamentele naţionale, „Iniţiativa cetăţenilor", Carta drepturilor fundamentale etc.

Mai transparentă: atribuţii clar definite, ameliorarea accesului publicului la documente şi întâlniri etc.

Mai unită pe scena mondială: Înaltul Reprezentant pentru politica externă etc.

Mai sigură: noi posibilităţi de a combate schimbările climatice şi terorismul şi de a asigura aprovizionarea cu energie etc.


POPULAŢIA UE ÎN RAPORT CU POPULAŢIA ALTOR ŢĂRI (MLN. PERSOANE, 2009)

500

1339

128 142

307

UE China Japonia Rusia SUA


SUPRAFAŢA UE ÎN RAPORT CU SUPRAFAŢA ALTOR ŢĂRI, 1000 KM²

UE China Japonia Rusia SUA

16 889

9327 9159

4234

365


INDICATORII MACROECONOMICE UE ÎN COMPARAŢIE CU ALTE STATE ALE LUMII

UE China Japonia Rusia SUA UE China Japonia Rusia SUA

12 508

1 326 3 329

468

9 819

25 100

4 400

27 800

12 200

38 700

Importanţa economică: produsul intern brut, în miliarde de euro, în

2008

Bogăţia pe cap de locuitor: produsul intern brut pe cap de locuitor în 2008


Populaţia statelor UE: 501 de milioane în total (2010)

82

,1

64

,4

61

,6

60

,1

45

,8

38

,1

21

,5

16

,5

11

,3

10

,8

10

,6

10

,5

10

,0

9,3

8,4

7,6

5,5

5,4

5,3

4,5

3,3

2,3

2,0

1,3

0,8

0,5

0,4

Fran

ţa

Span

ia

Sued

ia

Po

lon

ia

Fin

lan

da

Ital

ia

Reg

atu

l Un

it

Ro

mân

ia

Gre

cia

Bu

lgar

ia

Un

gari

a

Be

lgia

Au

stri

a

Re

pu

bli

ca C

eh

ă

Irla

nd

a

Litu

ania

Leto

nia

Slo

vaci

a

Esto

nia

Dan

emar

ca

Ola

nd

a

Po

rtu

galia

Slo

ven

ia

Cip

ru

Luxe

mb

urg

Mal

ta

Ge

rman

ia


BUGETUL UE ÎN 2011: 141,9 MILIARDE DE EURO = 1,13% DIN

PRODUSUL INTERN BRUT

Cetăţeni, libertate, securitate şi justiţie

1% Altele, administraţie

6%

Dezvoltare durabilă: locuri de muncă, competitivitate,

Dezvoltare regională 46%

UE, actor global: inclusiv ajutorul pentru

dezvoltare 6%

Resurse naturale: Agricultură, Mediu

41%


Parlamentul European

INSTITUŢIILE UE

Curtea de Justiţie

Curtea de Conturi

Comitetul Economic

şi Social Comitetul Regiunilor

Consiliul de Miniştri (Consiliul UE)

Comisia Europeană

Banca Europeană de Investiţii

Banca Centrală Europeană

Agenţii

Consiliul European (summit)


MECANISMUL DE ACTIVITATEA LEGISLATIVĂ ÎN UE

Cetăţeni, grupuri de interese, experţi: discuţii, dezbateri

Comisia: înaintarea propunerii oficiale

Parlamentul şi Consiliul de Miniştri: luarea unei decizii comune

Comisia şi Curtea de Justiţie: monitorizarea implementării

Autorităţi naţionale şi locale: implementare


Ungaria 22

Parlamentul European – vocea cetăţenilor

8

12

99

12

72

Lituania

Letonia

72 Italia

Irlanda

22 Grecia

Germania

Franţa

13 Finlanda

6 Estonia

13 Danemarca

6 Cipru

17 Bulgaria

22 Belgia

17 Austria

Adoptă legislaţia şi bugetul UE, împreună cu Consiliul de Miniştri Asigură controlul democratic al activităţii tuturor instituţiilor UE

Total 736

18 Suedia

50 Spania

7 Slovenia

13 Slovacia

33 România

22

72 Regatul Unit

22 Portugalia

50 Polonia

25 Olanda

5 Malta

6 Luxemburg

Numărul deputaţilor aleşi în fiecare ţară (ianuarie 2010)

Republica Cehă


CONSILIUL DE MINIŞTRI – VOCEA STATELOR MEMBRE

4Un ministru din fiecare stat membru

4Preşedinţie de şase luni, prin rotaţie

4Adoptă legislaţia şi bugetul UE,

împreună cu Parlamentul

4Gestionează Politica Externă şi de

Securitate Comună


Summitul Consiliului European

Summitul şefilor de stat şi de guvern din ţările membre

4Are loc de cel puţin 4 ori pe an 4Stabileşte liniile generale ale politicilor UE

4Preşedinte: Herman Von Rumpuy


COMISIA EUROPEANĂ – PROMOTOAREA INTERESULUI COMUN

27 de membri independenţi, câte unul pentru fiecare stat membru 4Propune acte legislative 4Este organ executiv 4Este „gardian al tratatelor” 4Reprezintă Uniunea pe scena internaţională


CURTEA DE JUSTIŢIE – RESPECTAREA LEGISLAŢIEI

27 de judecători independenţi, câte unul pentru fiecare stat membru 4Stabileşte regulile de interpretare a legislaţiei UE 4Garantează că legislaţia UE se aplică uniform în toate

statele membre


CURTEA DE CONTURI EUROPEANĂ - BUNA GESTIONARE A BANILOR PUBLICI

27 de membri independenţi

4Verifică legitimitatea cheltuielilor efectuate de

instituţiile europene 4Poate controla orice persoană sau organizaţie care

gestionează fonduri UE


4Garantează stabilitatea preţurilor

4Gestionează rezervele monetare şi stabileşte rata

dobânzilor 4Este independentă faţă de guvernele naţionale

BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ - GESTIONAREA MONEDEI EURO

Mario Draghi Preşedintele Băncii Centrale


FUNCŢIONARI PUBLICI ÎN SLUJBA UNIUNII EUROPENE

Comisia angajează aproximativ 23 000 de funcţionari titulari şi 11 000 de agenţi temporari sau contractuali

Alte instituţii ale UE: aproximativ 10 000 de angajaţi

4Funcţionari permanenţi

4Selecţionaţi prin concurs

4Originari din toate statele membre

4Salarii fixate prin acte normative

4Administraţia UE îl costă pe cetăţeanul european 15 € pe an

integrare economica si economia eurpeana_fb_anul de studii_2014-2015

Documents