UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

Catedra drept penal și criminologie

R E F E R A T

Instituționalizarea medierii în Republica Moldova. Argumente pro.

Efectuat de: T

onu Lilia – masteranda facultății de drept,programul de master drept penal,

gr. a 1-a

Chișinău – 2011CUPRINS

I. ISTORICUL MEDIERII

II. PRINCIPIILE ȘI ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PROCESULUI DE MEDIERE

III. IMPORTANȚA MEDIERII

IV. CARACTERISTICILE ȘI AVANTAJELE MEDIERII ÎN REPUBLICA MOLDOVA

V. CONCLUZII

I. ISTORICUL MEDIERII

Despre mediere s-au elaborate sute de teorii, mai mult sau mai puţin științifice, mai mult sau

mai puţin legale, dar toate unite de un scop comun esenţial: stingerea disputelor, conflictelor,

diferendelor, neînţelegerilor, etc.

Asupra terminologiei s-a declanşat  un război lingvistic fără precedent, fiecare grup de teorii

încercând să-şi aroge prerogativele de titular al esenţei conceptului, fără ca, pînă în prezent, acest

statut să fie recunoscut vreuneia dintre ele.

La nivel mondial, medierea este un concept instituţionalizat și reglementat, cu implicaţii în

cele mai diverse și mai complexe, chiar dificile tipuri de conflicte sau dispute, pornind de la

neînţelegerile cu consecinţe materiale și juridice interumane  și pînă la conflictele armate din zonele

de notorietate, ca de exemplu Fâşia Gaza, Angola, etc.

Constatăm aşadar că noţiunea și conceptul de mediere  a rezonat pozitiv în conştiinţa umană,

primind un grad de încredere substanţial, mult mai mare decât cel atribuit personalităţilor politice

publice și instituţiile de stat.1

Medierea are o istorie foarte lungă, existînd încă atunci cînd nu erau închisori, fiind

recunoscută în unele societăți drept singurul mijloc de soluționare a conflictelor dintre părți.

Medierea poate fi concepută drept o ”justiție restaurativă”, unde se corectează orice, dacă este

posibil.

Termenul mediere vine din latinescul „mediatio” şi înseamnă a mijloci o înţelegere între

părţile adverse, a face demersuri în vederea aplanării unui conflict.2

Ca instituție specifică, medierea a apărut în Grecia antică și în Roma antică (jus feciale,

recuperatorum), transformîndu-se treptat într-o instituție de importanță internațională.

Cu timpul termenul „mediation” a intrat în lexiconul specialiştilor din domeniul împăcării

părţilor şi juriştilor, psihologilor, sociologilor, altor savanţi şi practicieni ce se ocupă cu problema

dată.

De  altfel, din punct de vedere istoric, medierea este identificată de unele studii sociologice

odată cu apariţia formelor primitive de socializare, ceea ce înseamnă că, medierea se desprinde

direct din nevoia omului  de a se înţelege cu semenii săi, prin mijloacele care ţin de folosirea

1 www.revistadrept.com, Medierea - un pas decisiv şi ireversibil pentru reinstaurarea dialogului social ca fundament al dezvoltării durabile, Autor: Nicu Vasile.2 Ciaglic Tatiana, ” Medierea în cauze penale”: noţiune şi caracteristici de ordin general trecute prin prisma legii autohtone şi române. Lucrare publicată în materialele Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Statul Moldovenesc la 650 de ani: priorităţile administraţiei publice – consolidare, dezvoltare, prosperare”, 21.05.2009, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Preşedinţia Republicii Moldova.

inteligenței sale superioare, a liberului arbitru, a intelectului și raţiunii, utilizând exclusiv

comunicarea, fie ea verbală, nonverbală sau paraverbală.

Reglementarea conceptului și organizarea sa legală au reprezentat o necesitate, o trebuinţă

socială, izvorâtă ca o adevărată comandă  socială din chiar mediul social unde, recrudescenţa  și

multiplicarea dramatică a tuturor tipurilor  de dispute /conflicte  a reprezentat în permanenţă o

ameninţare la adresa securităţii sociale și, pe cale de consecinţă, a individului însuşi ca actor social

principal.

Evoluţia instituţiei medierii și a mediatorului s-a circumscris inevitabil evoluţiei organizării

politice a statului, sistemele totalitare instituind adevărate pseudo – instituţii cu rol declarativ de

mediere și mediator, dar care de fapt, acţionau ca adevărate organisme de represiune.

Societăţile democratice, unde autodeterminarea socială  și  populară reprezenta și reprezintă

singura voinţă publică activă, au elaborat reglementări  și au poziţionat instituţia medierii  în centrul

motorului dezvoltării sociale,rezultatele fiind notabile, în primul rând prin conduita creată la nivelul

individului faţă de apariţia și stingerea unui conflict sau a unei dispute.

Din punct de vedere lingvistic, terminologic, doctrina a polemizat intre noţiunile de conflict

și dispută, construindu-se două tabere cu poziţii oarecum ireconciliabile: şcoala americană clasică, 

unde metodele ADR (Apropriate Dispute Resolution ) au devenit un instrument foarte eficient și

foarte folosit, instituţionalizat pe scară largă și şcoala europeană, mai tînără şi fără experienţă, unde

conceptul s-a conturat în jurul noţiunii de conflict.

Psihologii și sociologii americani au demonstrat prin studii temeinice,  ştiinţific elaborate

faptul că noţiunea de conflict utilizată de mai tânăra școală europeană creează prin chiar   folosirea ei

un anume tip de prizonierat la nivel mental, ideea de conflict exprimată verbal transînd la   nivelul 

subconştientului adevărate graniţe între părţi, sau între mediator și părţi.

Faţă de complexitatea  noţiunii de conflict, ideea de dispută pare mult mai delimitată ca

proces psihosenzorial, mult mai bine conturată în dimensiunile sale fizice, faptice și mult mai facil

de abordat.3

La momentul actual e necesar de a defini cert noţiunea nominalizată deoarece există multe

alte termene folosite pentru delimitarea diverselor programe şi abordări ce, precum şi medierea, sunt

orientate spre atingerea unui acord comun, consens între părţile aflate în conflict. Dintr-o parte,

definiţia presupune exactitate. Din altă parte, o astfel de definiţie urmează să reprezinte toate

variaţiile de modele şi programe existente în domeniu. Să aducem cîteva exemple. În Regatul Unit al

3 Ciaglic Tatiana, ” Medierea în cauze penale”: noţiune şi caracteristici de ordin general trecute prin prisma legii autohtone şi române.

Marii Britanii la început se utilizau termenele complimentare „mediation” şi „reparation” iar apoi a

devenit mai uzual determinativul „restorative justice”  – justiţie restaurativă. În Franţa se observă o

deosebire esenţială între întrebuinţarea noţiunilor „mediation” şi „reparation”. Prima se foloseşte în

lexicul juridic în cazul proceselor participanţii cărora sunt majori, persoane adulte. Cel de al doilea

determinativ se utilizează doar în cazul examinării cauzelor penale cu participanţi minori. În

Germania este utilizat termenul de „Tater-Opfer-Ausgleich”, iar în Austria „Aufiergerichtlicher

Tatausgleich”. Norvegienii operează cu noţiunea ,,konflikt and mediation”. Toate aceste noţiuni au o

interferenţă serioasă şi anume: medierea reprezintă procesul de soluţionare al conflictului cu

participarea unei terţe persoane imparţiale ce tinde spre convingerea părţilor spre un acord comun.

În practică, precum și în literatura de specialitate prin mediere se înțelege și acțiunea unei

persoane oficiale (cu autoritate), a unei organizații internaționale sau chiar a unui stat terț, care

urmărește, prin crearea unui cadru adecvat, să ajute părțile la examinarea în profunzime a

diferendului dintre ele, în vederea găsirii unei soluții echitabile și reciproc avantajoase. Despre rolul

medierii în plan internațional (la soluționarea unor conflicte deosebit de dificile) vorbește faptul

reglementării acestui institut în asemenea acte internaționale cum sunt Convenția de la Haga din

1899 privind aplanarea conflictelor internaționale, Convenția de la Haga privind rezolvarea pașnică

a diferendelor internaționale etc. În același sens poate fi remarcată și practica Organizației Națiunilor

Unite (în 1948, Adunarea Generală a numit un mediator pentru soluționarea problemei cipriote, iar

Secretarul General al O.N.U. a delegat un mediator pentru conflictul din Orientul Apropiat).

II. PRINCIPIILE ȘI ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PROCESULUI DE

MEDIERE

Medierea reprezintă un proces prin care părților, aflate într-un conflict, li se oferă

posibilitatea, în cazul în care consimt liber, să participe activ la soluționarea problemelor apărute

prin intermediul unei terțe persoane imparțiale, numită mediator.

Sunt cunoscute cîteva forme de mediere:

Mediere directă;

Medierea indirectă.

Are loc o mediere directă atunci cînd în procesul de mediere, în prezența mediatorului,

părțile nemijlocit se întîlnesc pentru soluționarea problemelor.

În cazul medierii indirecte, în procesul de mediere, părțile nu doresc și respectiv nu au

întîlniri nemijlocite; mediatorul se întîlnește cu fiecare din aceste părți și contribuie la soluționarea

problemelor.

Activitatea de mediere se înfăptuiește în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de

rasă, culoare, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau

origine socială. Astfel, medierea este o activitate de utilitate publica iar întreg procesul de mediere are

la bază cîteva principii:

1. Caracterul voluntar al medierii

Principiul se concretizează în libertatea parților de a recurge la mediere și de a lua o decizie.

Mediatorul trebuie să se asigure ca părțile au ales procedura de mediere în mod voluntar, în

cunoștință de cauză și fără a fi constrânse. Nici o parte nu poate fi obligată de către o alta persoană

sau autoritate să participe la procedura de mediere. 

2. Acceptarea în cunoștință de cauza.

Principiul afirma dreptul părților de a fi informate cu privire la procesul de mediere.

Mediatorul este obligat ca înaintea începerii procesului de mediere să prezinte părților, în

completarea cunoștințelor acestora despre mediere, principiile medierii, procedura ce va fi urmata,

rolul mediatorului şi al părților în procesul medierii și în soluționarea disputei. 

3. Autodeterminarea.

Este principiul care afirmă dreptul și capacitatea părților de a-și defini propriile probleme,

nevoi și soluții. Mediatorul trebuie să respecte și să încurajeze dreptul părților de a lua orice decizie

liberă și în cunoștință de cauză, care să soluționeze divergențele dintre ele. Mediatorul va informa

părțile, de la început, în ce va consta activitatea sa și asupra faptului că decizia finală le aparține în

mod exclusiv și că se pot retrage oricând din procesul de mediere.

4. Neutralitatea şi imparțialitatea mediatorului.

În cadrul procesului de mediere, părțile au drepturi egale şi trebuie tratate de mediator în

mod nepărtinitor, nici una dintre ele neputând fi favorizată sau defavorizată. Ca o consecința a

principiului egalității părților apare şi problema nediscriminării acestora prin refuzarea medierii sau

prin exercitarea unei medieri la standarde inferioare din motive de rasă, culoare, naționalitate,

origine etnica, limba, religie, sex, apartenenta politica, avere sau origine sociala. În exercitarea

atribuțiilor sale profesionale, mediatorul trebuie să se bucure de deplină independență față de entități

care ar putea avea interese în cauzele în care are loc medierea. 

5. Confidențialitatea.

Prin însăși natura misiunii sale, mediatorul este depozitarul „secretelor” părților implicate în

procedura medierii. El nu poate fi audiat ca martor în legătură cu date şi fapte de care a luat la

cunoștință în cadrul procesului de mediere decât numai cu acordul prealabil şi scris al părților.

Procesul de mediere se compune din trei elemente constitutive:

1. existența unei proceduri de desfășurare a procesului de mediere, accesibilă pentru ambele

părți;

2. examinarea minuțioasă a cerințelor părților;

3. satisfacția morală a părților; aceasta este posibil doar atunci cînd părțile înțeleg că anume

ele determină mersul procesului de mediere și, cel mai important, – rezultatul acestuia, iar în final –

efectele acestuia; părțile sesizează că nimeni nu este în drept și nu poate să le impună opinia proprie.

Anume din aceste considerente, Martin Wright califică medierea drept un „proces uman“,

comparativ cu procesul judiciar. Ransshe N. Christie este primul care a declarat: „Conflictul trebuie

să aparțină celor care participă la el; cu regret însă acesta a fost «furat» de juriști și alte persoane

care se ocupă de justiție“.

IV. CARACTERISTICILE ȘI AVANTAJELE MEDIERII ÎN REPUBLICA MOLDOVA

În Republica Moldova medierea a fost implementată iniţial în cadrul Institutului de Reforme

Penale (IRP) începînd cu anul 2003. IRP a pus primii piloni ai acestei instituţii: a desfăşurat

activităţi de informare a colaboratorilor organelor de drept şi a instituţiilor de drept, au fost instruiţi

mediatori şi au fost elaborate materiale necesare pentru dezvoltarea acestui proces: manuale pentru

mediatori, un cod deontologic, un curriculum pînă în anul 2006.

Din punct de vedere legal, în Republica Moldova „undă verde” medierii i s-a dat prin

adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la mediere nr. 134-XVI din 14.06.2007, în vigoare

din 1 iulie 2008.

În aceasta ordine de idei prezintă interes noţiunile legale date acestui termen. Conform art.2

alin.(1) al Legii RM cu privire la mediere aceasta reprezintă „o modalitate alternativă de soluţionare

a conflictului dintre părţi pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane”.4

Introducerea medierii ca modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor reprezintă o

opţiune pentru potenţialul justiţiabil de a negocia, a se înţelege cu partea opusă în vederea

satisfacerii interesului sau legitim fără a transmite cauza spre judecare micşorînd prin aceasta

volumul de lucru al judecătoriilor. Medierea posedă un şir de caracteristici care o avantajează în

raport cu judecarea cauzei în instanţă, după cum urmează:

-        Caracterul facultativ al medierii. Potrivit art.2 alin.(3) al Legii RM cu privire la

mediere părţile pot recurge la mediere benevol. Conform art.5 alin.(1) lit.a) al aceleiaşi legi părţile

au dreptul să accepte ori să refuze medierea. Totodată, acordul părţilor de a transmite cauza spre

soluţionare mediatorului exprimă tacit disponibilitatea parţilor de a negocia, găsi o soluţie, de a

conlucra.

-        Confidenţialitatea medierii. Părţile şi mediatorul nu au dreptul de a divulga date ce

le-au devenit cunoscute în cadrul procedurii de mediere. În această vedere părţile sunt informate de

mediator, de asemenea acestea pot semna, după caz, un acord de confidenţialitate în baza art.11 alin.

(2) lit.a) al Legii RM cu privire la mediere.

Totodată, conform art.10 alin.(2) al Legii RM cu privire la mediere, mediatorul nu poate fi

audiat în privinţa faptelor sau actelor de care a luat cunoştinţă în cadrul procesului de mediere.

Totuşi există excepţii de la regula generală. Astfel, conform art. 11 alin.(3) al Legii RM cu privire la

mediere, mediatorul este obligat să informeze autorităţile competente referitor la o infracţiune

iminentă, despre care ia cunoştinţă în cadrul procesului de mediere. Altă excepţie o constituie norma

expusă în art.10 alin.(2) al aceleiaşi legi: în cazuri excepţionale mediatorul este în drept să facă

4Legea Republicii Moldova cu privire la mediere nr. 134-XVI din 14.06.2007.

declaraţii în favoarea părţilor mediate, însă în acest caz este obligator consinţămîntul scris al părţilor.

Ca urmare a acestor acţiuni participarea ulterioară în procesul de mediere a mediatorului audiat se

exclude.

-        Competenţa mediatorului. Aceasta presupune prezenţa concomitentă a cunoştinţelor

teoretice şi practice precum şi a unei etici profesionale excelente. Astfel, persoanele ce intenţionează

să devină mediatori sunt obligate, în conformitate cu art.13 alin.(1) al Legii RM cu privire la

mediere, să absolve cursurile de pregătire iniţială cu ulterioara atestare a Consiliului de Mediere.

Posterior mediatorul atestat este introdus în Tabelul mediatorilor.

Potrivit art.32 alin.(2) al Legii RM cu privire la mediere, doar mediatorul atestat şi inclus în

Tabelul mediatorilor are dreptul de a participa la medierea cauzelor penale. Acest fapt denotă

maxima conştientizare de către legislator a continuităţii şi interdeterminării nivelului pregătirii

profesionale a mediatorilor  şi asigurării condiţiilor optime pentru apărarea drepturilor şi intereselor

legitime a persoanelor. O garanţie a competenţei mediatorilor este şi răspunderea sa disciplinară,

obligaţia de a respecta Codul deontologic precum şi  reputaţia, ce reprezintă o ,,carte de vizită” a

mediatorului. Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 al Legii RM cu privire la mediere,

mediatorului i se aplică sancţiuni pentru încălcarea obligaţiilor de serviciu, nerespectarea

imparţialităţi, confidenţialităţii, neutralităţii, etc.

-        Imparţialitatea şi neutralitatea mediatorului. În corespundere cu art.8 alin.(1) lit.d)

al Legii RM cu privire la mediere mediatorul este obligat să dirijeze procesul de mediere în mod

neutru şi imparţial. Acesta nu apără şi nu judecă părţile, nu impune soluţii proprii şi nu determină

acceptarea acestora, menirea sa este de a ajuta părţile să găsească soluţia reciproc convenabilă. Ca

garanţie, potrivit art.4 alin.(2) al Legii RM cu privire la mediere, părţilor le este rezervat dreptul de a

alege mediatorul în comun acord, ori să beneficieze de serviciile mai multor mediatori în vederea

soluţionării conflictului. Dacă pot fi determinate cauze ce pot pune sub îndoială imparţialitatea şi

caracterul neutru al mediatorului precum conflictul de interese, acesta va proceda în conformitate cu

prevederile art.9 al Legii RM cu privire la mediere.  

-        Comoditatea medierii. Părţile decid singure data, ora şi locul şi durata  şedinţei de

mediere. Totodată, doar de părţi depinde cît va dura procesul de mediere. Părţile sunt absolut libere

în vederea deciderii de a continua sau refuza medierea. De asemenea, părţile pot în orice moment

renunţa la serviciile mediatorului ales şi contacta serviciile altui mediator. 

-        Facilitarea compromisului raţional. În cazul înţelegerii, găsirii unui compromis

reciproc convenabil şi echitabil toate părţile rămîn relativ satisfăcute. Astfel, în cadrul medierii nu

pot apărea „învingători” şi „învinşi”.

-        Reducerea încordării emoţionale. Aceasta fiind un prim pas în vederea stabilirii unui

contact între părţi este inerentă procesului de mediere şi duce la posibilitatea părţilor de a „gîndi la

rece”, a fi obiectivi.

-        Promovarea şi conservarea unor relaţii civilizate între părţi. Cu referire în

particular la litigiile comerciale şi cele de familie putem semnala necesitatea păstrării unor relaţii

relativ pozitive a părţilor, generate de necesitatea ulterioarei colaborării sau convieţuiri sociale.

Medierea oferă această posibilitate prin crearea unei atitudini de respect reciproc şi colaborare între

părţi, excluderea învinuirilor reciproce din trecut şi orientarea spre un rezultat viitor.

Este necesar a menţiona că caracteristicele enunţate sunt apte de a produce efectul său

pozitiv cu maxim randament doar cu condiţia utilizării raţionale a medierii în dependenţă de natura

şi specificul cauzei mediate. Tot în dependenţă de gradul de ajustare a particularităţilor medierii

naturii conflictelor, urmează a stabili direcţiile prioritare de dezvoltare a acestei instituţii în

Republica Moldova.

Din cîte vedem medierea poate aduce un beneficiu esenţial, care în prezent nu poate fi nici

pe departe sesizat. Astfel, putem deduce principalele cauze a unei astfel de situaţii:

Interesul scăzut al cetăţenilor, potenţialilor beneficiar;

Atitudinea indiferentă sau chiar ostila a cadrelor implicate în procesul realizării

justiţiei: avocaţi, procurori, judecători;

Gradul scăzut de iniţiativă din partea mediatorilor.

La etapa incipientă în care se află medierea în perioada curentă este de importanţă majoră

depăşirea impedimentelor relatate, dar şi trasarea unor direcţii de dezvoltare cum ar fi:

determinarea domeniilor prioritare de aplicare a medierii în dependenţă de gradul

ajustării caracteristicilor sale specifice naturii conflictului şi dezvoltarea medierii în

aceste sfere; 

instituirea mecanismului de asigurare a medierii garantate de stat.5

Avantajele medierii

Un prim avantaj ce poate fi perceput ca atare de către orice persoana care decide să pună

capăt unui conflict prin mediere este determinat de factorul timp. Dacă în instanţă este cunoscut

5 Tatiana Ciaglic, MEDIEREA – CALE ALTERNATIVĂ DE SOLUŢIONARE A CONFLICTELOR. Lucrare publicată în materialele Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Statul Moldovenesc la 650 de ani: priorităţile administraţiei publice – consolidare, dezvoltare, prosperare”, 21.05.2009, 

momentul de început al procesului, cel de final este greu de prevăzut, fie din cauza procedurilor

greoaie ce trebuiesc îndeplinite, fie din cauza numărului mare de dosare aflate pe rol. La mediere,

timpul de rezolvare a conflictului este cu mult redus iar procedura este simplă. Astfel, economia de

timp poate duce şi la o economie de natură pecuniară.

Stresul generat fie de şedinţele de judecată (de aglomeraţie, de aşteptare, de imposibilitatea

de a fi ascultat pentru tot ce ai de spus) fie de imposibilitatea de a prevedea rezultatul (favorabil sau

nu) este cu mult redus, dacă nu chiar înlăturat.

Un alt avantaj imediat resimţit de către persoanele (fizice sau juridice) care aleg procedura

medierii este cel al diminuării costurilor. Costurile în procedura medierii pot fi sensibil mai mici

decât în instanţa de judecată. Mai mult decât atât, dacă părţile ajung să încheie un acord, rezolvând

un conflict aflat pe rolul instanţelor, legiuitorul a prevăzut posibilitatea restituirii taxei de stat,

indiferent de momentul în care părţile au decis suspendarea procesului. Astfel, odată ce acordul de

mediere a ajuns în instanţă, aceasta, la cererea părţii interesate, va dispune restituirea taxei de stat (în

cauzele civile).

Este cunoscut faptul că majoritatea şedinţelor de judecată sunt publice iar şansele ca anumite

informaţii să apară în media şi să producă efecte negative asupra persoanelor implicate sunt foarte

mari. Tocmai de aceea, confidenţialitatea este un alt avantaj pentru oricare dintre situaţiile în care

părţile nu-şi doresc o publicitate negativă, nu doresc a fi cunoscute aspecte private ale vieţii lor

personale sau anumite aspecte ce ţin de bunul mers al afacerilor pe care acestea le derulează.

Faptul că părţile participă direct la găsirea soluţiilor asigură o rată mare de succes a medierii.

Totodată, medierea păstrează relaţiile dintre părţi. Flexibilitatea procedurii de mediere este ea însăşi

un avantaj care produce efecte benefice prin alegerea acestei metode.

Din perspectiva unui avocat, avantajele pot fi următoarele:

~ spiritul combativ poate fi dezlănţuit în timpul medierii, fără constrângeri ori sancţiuni cum

se întâmplă în cazul instanţei de judecată.

~ Un verdict negativ în instanţă ar putea duce la pierderea unor clienţi sau a unor potenţiali

clienţi. Un succes în mediere poate însemna nu doar păstrarea unui client (mulţumit) ci şi păstrarea

unui client ce poate aduce alţi clienţi.

~ La mediere, onorariul de avocat poate fi ceva mai mare decât în instanţă. Mai mult decât

atât, se poate negocia şi primi un onorariu de succes.

~ Procedura medierii poate oferi acelaşi grad de satisfacţie ca şi câştigarea unui proces în

instanţă.

În ceea ce priveşte statul, avantajele (bine cunoscute de către statele ce au implementat

această procedură cu mult înaintea Moldovei) pot fi: degrevarea instanţelor de judecată, creşterea

calităţii actului de justiţie şi implicit creşterea încrederii cetăţeanului în actul de justiţie, scăderea

costurilor aferente organizării judiciare şi altele asemenea. Astfel, cu un număr mai mic de dosare pe

rol, judecătorii vor putea afecta un timp mai mare atât studiului individual cât şi studiului dosarelor

ce-i revin spre soluţionare iar soluţiile ce vor fi pronunţate au toate şansele să conţină tot mai puţine

erori judiciare. Mai mult decât atât, tot mai puţini justiţiabili vor fi nemulţumiţi de serviciile oferite

de stat în materie de justiţie.

Pe termen lung, dincolo de toate avantajele imediate menţionate, putem vorbi de alte

avantaje, cu mult mai importante, în plan social. Fiind o metodă de soluţionare a conflictelor pe cale

amiabilă, medierea poate aduce o îmbunătăţire a climatului social actual din țară. Putem vorbi astfel

de o îmbunătăţire a comunicării la nivel instituţional şi dintre instituţiile statului şi cetăţeni. O bună

comunicare dintre instituţiile statului presupune şi asigurarea bunelor servicii pentru cetăţean şi

astfel se asigură un climat de încredere şi respect faţă de instituţiile satului.

Prin această procedură, părţile vor căuta împreună soluţiile care să-i unească, vor alege acele

soluţii care să le păstreze relaţiile şi nu ca să-i dezbine, cum se întâmplă în instanţă.

Diferit de instanţă, în cadrul medierii nu se caută vinovaţi. În cadrul acestei proceduri se

caută soluţii reciproc avantajoase, mutual acceptate de toate părţile aflate în conflict.

Cu cât un număr tot mai mare de persoane va alege medierea pentru a pune capăt

divergenţelor dintre ele, cu atât vom avea o comunicare mai bună între membrii societăţii, la orice

nivel. Se va realiza astfel un climat general bazat pe respect şi încredere reciprocă şi între membrii

societăţii. Un climat în care membrii comunităţilor mai mari sau mai mici, in realizarea propriilor

obiective, vor tine cont si de interesele celorlalţi. Treptat, gradul de solidaritate al membrilor

societăţii va fi tot mai crescut şi mai prezent decât este perceput astăzi.

Din cele expuse reiese că instituţia medierii utilizată raţional poate fi o alternativă viabilă

metodei tradiţionale de soluţionare a conflictelor, dar pentru aceasta este necesar de a înreprinde un

şir de acţiuni orientate spre stimularea interesului publicului, modificarea atitudinii cadrelor

implicate în procesul realizării justiţiei, consolidarea instituţiei medierii, crearea unei imagini

determinate în cadrul sistemului judiciar.

III. IMPORTANȚA MEDIERII

Medierea, instituţie modernă în statul de drept, poate contribui substanţial la degrevarea

instanţelor de judecată de acele dosare ce pot fi rezolvare prin metode auxiliare justiţiei – metode

amiabile. Mai mult decât atât, ea poate readuce dialogul în societate; poate aduce o schimbare în

sistemul de valori actual. Or, pentru împlinirea acestui deziderat este necesar ca această procedură să

fie cunoscută de tot mai mulţi actori sociali.

Fiind o instituţie de importanţă majoră pentru un stat de drept, cu o populaţie al cărei nivel

de dezvoltare culturală a crescut în ultimii ani, este necesar ca instituţia medierii să fie cunoscută,

încă din timpul facultăţii, cel puţin de către studenţii care urmează studii juridice şi de administraţie.

Orice student – viitor avocat, judecător, notar, – trebuie să-şi formeze anumite deprinderi,

competenţe de comunicare sau negociere care îi pot fi de folos în oricare dintre profesiile mai sus

menţionate. Astfel, fiecare va aduce un plus profesiei pe care o va exercita, fapt ce nu este de

neglijat. Acest lucru va duce negreşit la creşterea profesionalismului în oricare dintre profesiile

juridice enumerate.

Avem în vedere următoarele posibile situaţii:

a) Judecătorul, în virtutea rolului său activ6, când va considera utilă o astfel de procedură, va

putea recomanda7 părţilor să apeleze, cu încredere, la un mediator pentru rezolvarea unui anumit tip

de conflict.

b) Avocatul, în funcţie de speţele ce-i sunt supuse spre rezolvare, fiind familiarizat cu

medierea şi cunoscând avantajele alegerii acestei căi alternative de soluţionare, va şti când este bine

pentru clientul său să recurgă la această metodă alternativă şi oportună în acelaşi timp. Mai mult

decât atât, avocatul îl poate reprezenta8 pe clientul său pe parcursul procedurii întrucât legea în

vigoare îi permite acest lucru (cu excepția cauzelor penale). De multe ori este chiar recomandat,

avocatul fiind cel ce cunoaşte cel mai bine situaţia juridică a clientului său.

Treptat, se va ajunge la o practică generalizată, datorită numeroaselor avantaje pe care le

poate aduce medierea pentru orice persoană care apelează la ea. Pe parcursul studierii procedurii de

mediere şi ulterior prin recurgerea la o astfel de procedură, se vor crea anumite obişnuinţe, anumite

deprinderi ce vor creşte calitatea serviciilor oferite clienţilor de către viitorii jurişti.

Oricare dintre cei angrenaţi, cel puţin odată, într-o astfel de procedură, având în vedere rata

de succes şi beneficiile medierii9, vor prefera dialogul, vor prefera comunicarea şi negocierea, altor

6 M. Tăbârcă, Dr. Procesual Civil, Vol. I, Editura Univesul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 10.7 Art. 2 din Legea cu privire la mediere8 Art.4 din Legea cu privire la mediere9 Z. Şuştag, C. Ignat, Modalităţi alternative de soluţionare a conflictelor [ADR], Editura Universitară, Bucureşti, 2008, Cap. Statistici despre mediere,

p. 116-120

forme de rezolvare a diferendelor. Astfel se pot pune bazele pentru dezvoltarea unei societăţi ce va

avea ca regulă de funcţionare şi de rezolvare a diferendelor – DIALOGUL.

O societate în care dialogul, comunicarea este o regulă de bază pentru membrii săi, pentru

instituţiile sale, o astfel de societate se află pe scara cea mai de sus a dezvoltării sale.

Cu alte cuvinte, putem spune că medierea poate readuce în societate dialogul care lipseşte

societăţii noastre de prea multă vreme. Ne lipseşte comunicarea nu doar la nivel instituţional, fapt ce

se observă cu ochiul liber, ci şi la nivel interpersonal. Dialogul este fecund, el înalţă exigenţa

gândirii. Dialogul este calea spre evoluţie a unei persoane, a unei instituţii, a unei societăţi. Cel aflat

în dialog se îmbogăţeşte cu sensurile pe care i le descoperă ceilalţi şi astfel, vom putea spune că

membrii unei astfel de societăţi sunt cel puţin mulţumiţi. Astfel se poate ajunge la creşterea gradului

de solidaritate dintre membri, cel atât de necesar dezvoltării, evoluţiei unei societăţi.

Aşadar, medierea nu este doar o instituţie modernă a dreptului ci este şi o instituţie care arată

nivelul de dezvoltare al unei societăţi.

CONCLUZII

În rezultatul cercetării complexe a conceptului medierii naționale, care a devenit deosebit de

actual în condiţiile democratizării şi renovării sociale, edificării statului de drept, am ajuns la un şir

de concluzii și pot menționa următoarele.

Conflictele sunt omniprezente în viaţa noastră. În fiecare zi, oamenii au diferite neînţelegeri

cu membrii familiei, vecinii, colegii de serviciu sau partenerii de afaceri.

Pentru orice neajuns, în mod tradiţional, cei nedreptăţiţi dau în judecată pe cei care îi

nedreptăţesc pentru a obţine îndreptarea răului făcut.

Astfel, apelăm la instanțele de judecată pentru că nu știm că există medierea, variantă  mult

mai bună pentru noi, prin beneficiile pe care le aduce părților implicate.

Un proces civil începe cu angajarea unui avocat, care înaintează o acţiune într-o instanţă

judecătorească. Un judecător este desemnat să judece cauza şi stabileşte un interval de timp în care

părţile vor face schimb de înscrisuri pertinente cauzei şi vor audia martori care cunosc împrejurări

legate de obiectul litigiului.

În funcţie de complexitatea procesului, părţile angajează experţi care să calculeze daunele, să

întocmească rapoarte şi să depună mărturie în cauză. Durează luni de zile, sau poate chiar ani, până

când cazul va fi gata pentru a fi prezentat instanței spre judecată. Între timp, reclamantul nu are nici

o posibilitate să obţină vreun remediu pentru nedreptatea suferită şi starea conflictuală dintre părţi se

accentuează.

Medierea oferă părţilor posibilitatea de a-şi rezolva neînţelegerile mult mai repede şi mai

eficient decât în cazul unui proces tradiţional. De cele multe ori, oamenii pot ajunge la un

compromis fără intervenţia unui judecător sau, în cazuri mai rare, chiar fără implicarea unui avocat.

Medierea poate fi  definită ca o „negociere îmbunătăţită”. Cu sau fără asistenţa unui avocat,

părţile îşi prezintă punctul de vedere unui mediator, care este o persoană specializată, neutră,

imparțială și care oferă confidențialitate.

Mediatorul nu judecă nici părțile aflate în conflict și nici cauza acestuia, din contră depune

toate eforturile în vederea soluționării favorabile tuturor părților, facilitând comunicarea, evaluând

posibilitățile și generând opțiuni. Rezultatul medierii nu este obligatoriu, în cazul nereușitei, părţile

au întotdeauna alternativa procesului în instanță.

Pe lângă economia substanțială de bani, stres și timp, părțile beneficiază și de posibilitatea de

a-și stabili singuri data și ora ședinței de mediere, care are loc într-un cadru privat/restrâns. Astfel

nimeni nu va ști de neînțelegerea cu care părțile s-au prezentat în fața mediatorului, evitând

expunerea și uneori calomniile în spațiul public.

Daca la instanță dosarele sunt repartizate aleatoriu unui judecător sau unui complet de

judecată, apelând la mediere părțile își pot alege singuri mediatorul. Ședința de mediere nu are limită

de timp, motiv pentru care unele medieri se pot finaliza în câteva minute, iar altele după câteva ore.

Prin mediere nu se sting doar conflictele, ci se preîntâmpină apariția unor viitoare

neînțelegeri.