Referat

ARTĂ ECLESIALĂ

ICOANA PRAZNICULUI :

SCHIMBAREA LA FAŢĂ

MAFTEI COSMIN IONEL

Teologie Pastorală anul II

1

SCHIMBAREA LA FAŢĂ – ICOANĂ A LUMINII

Icoana este cea care ne descoperă chipul lui Dumnezeu, a lui Hristos şi al

Sfinţilor care au ajuns la îndumnezeire; ea ne pune înainte idealul spre care

trebuie să ne îndreptăm cu toţii, sfinţenia.

Icoana este o imagine sfântă, un loc unde Hristos este prezent în Har, este locul apariţiei lui Hristos, a Fecioarei, a sfinţilor, a tuturor acelora pe care icoana îi reprezintă. Icoana este un mod privilegiat al prezenţei lui Hristos şi a „ucenicilor” Săi.

Icoana este o „Taină”, o taină a frumuseţii- singura care, aşa cum spunea Dostoievski, poate salva lumea. Ea este o „teologie în culori”, „fereastră spre absolut”, „Biblia neştiutorilor de carte”, o prezenţă harică, un mediu capabil să transmită harul. Icoana este o mărturie a îndumnezeirii omului, a plenitudinii vieţii duhovniceşti, o comunicare prin imagine a ceea ce este omul în stare de rugăciune sfinţită prin har, este rugăciunea însăşi.

Toate aceste caracteristici le descoperim, şi le trăim privind icoana Schimbării la Faţă.

Schimbarea la faţă este una dintre una dintre minunile făcute de Domnul pentru a arăta dumnezeirea, măreţia şi puterea Sa. Sfânta Scriptură argumentează realitatea şi autenticitatea acestei minuni: despre această minune vorbesc primii trei evanghelişti ( Matei 17, 1-8, Marcu 9, 2-8, Luca 9, 28-36 ), precum şi doi martori oculari ai minunii: Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan şi Sfântul Apostol Petru. Sfântul Evanghelist Ioan face aluzie la această minune, la care a fost martor, în prima sa epistolă ( I Ioan 1, 1-7 ), în timp ce Sfântul Petru este mai concret : „ … am văzut slava Lui cu ochii noştri…când eram cu Domnul în muntele cel sfânt.” ( II Petru 1, 16-18 ).

Icoana fiind „biblia neştiutorilor de carte”, dar în acelaşi timp şi „teologie în culori”, ea transmite acelaşi lucru pe care îl revelează Sfânta Scriptură dar şi imnografia praznicului( 6 august ). Astfel, o cântare de la Utrenie descrie minunea aşa: „Acela ce mai înainte de veci este dumnezeu Cuvântul, carele cu lumina ca şi cu o haină te îmbraci, schimbându-Te la faţă înaintea ucenicilor Tăi, mai mult decât sorele Cuvinte ai strălucit.” ( stihira a II-a la Laude )

Icoana prezintă pe Hristos Iisus, Ilie şi Moise, Petru, Iacov şi Ioan pe munte, arătând că evenimentul s-a petrecut într-un loc bine determinat ( pe pământ ). Icoana are două registre:

2

- partea de sus: Hristos, Moise şi Ilie într-o simetrie ce arată pacea şi liniştea -partea de jos: cei trei Apostoli descumpăniţi, în mişcare, arătând neputinţa lor de a înţelege ceea ce se întâmplă.

Icoana îl prezintă pe Hristos în slavă. El este înfăţişat în partea de sus a icoanei, pe munte, dar fără a-l atinge. Înveşmântat în alb nu este decât lumină. El îi învăluie în lumina Sa pe Moise şi pe Ilie, fiecare pe câte un munte, pe care însă nu-l ating cu picioarele. Se află pe culmi, căci sunt oameni duhovniceşti care L-au întâlnit pe Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi explică motivul pentru care sunt reprezentate( pictate, menţionate) aceste două persoane din Vechiul Testament alături de Domnul:

1. Ei reprezintă Vechiul Testament: Moise- Legea, iar Ilie- Proorocii.2. Amândoi s-au învrednicit de o vedere tainică a lui Dumnezeu: unul în

muntele Sinai ( Ieşire 3 şi 33 ) şi altul în muntele Carmel ( III Regi 19 ).3. Moise reprezintă pe cei morţi ( Deuteronom 34 ), iar Ilie care s-a înălţat le

cer pe un car de foc, reprezintă pe cei vii (IV Regi 2). În felul acesta se arată că Domnul are putere asupra morţii şi a vieţii. El ţine şi pe cele de sus şi pe cele de jos: „Şi vorbind împreună cu Hristos Moise şi Ilie, a arătat că peste cei vii şi peste cei morţi stăpâneşte” (Stihira a III-a la Vecernie)

4. Prezenţa lui Moise şi Ilie, reprezentanţii Vechiului Testament, precum şi a Sf. Apostoli Petru, Iacov şi Ioan, reprezentanţii Noului Testament, subliniază, arată unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament. V.T L-a vestit dinainte pe Mesia prin Lege şi prooroci, iar N.T. L-a prezentat propovăduitor şi făcător de minuni. Astfel Hristos este centrul Sf. Scripturi, Logosul dumnezeiesc întrupat.

Hristos ( în centrul imaginii, îmbrăcat într-o haină albă şi plutind într-o aureolă deasupra pământului) este cel ce domină imaginea fiind situat pe linia care împarte icoana în două. Reprezentat într-o mandorlă de culoare închisă din care ies raze, lumina care străluceşte din El nefiind lumina soarelui ci slava lui Dumnezeu.

Întunericul mandolei exprimă întunericul supra luminos, în sensul că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în Fiinţa Sa, ci cu cât omul se apropie mai mult de El, îi pare mai măreţ şi mai necunoscut. Dumnezeu se cunoaşte, se face cunoscut în măsura în care Se descoperă prin lumina necreată, fapt reprezentat prin razele care strălucesc către personajele omeneşti.

Impresionează faptul că aureola ( mandorla ) în care stă Hristos devine în mod concentric tot mai întunecată înspre interior, câştigând tot mai multă lumină în afară. Acest detaliu se repetă la aproape toate icoanele Schimbării la Faţă şi ale Învierii lui Hristos: în centru, lumina care iradiază din Hristos şi-L înconjoară nu este luminoasă ci întunecată.

3

În icoana ortodoxă (bizantină) a Schimbării la Faţă, în centrul luminii transfigurării domneşte întunericul, „întunericul supra-luminos” al divinităţii inaccesibile, trimiţând spre incognicibilitatea absolută a fiinţei lui Dumnezeu.

Comentând vederea lui Dumnezeu de către Moise, Sfântul Grigorie de Nyssa arată că prima vedere, arătare alui Dumnezeu a fost în lumină(Ieşire 3), iar cea de a doua în întuneric(Ieşire 33), numind pe aceasta din urmă ca „vederea în nevedere”, de aceea misticul, al cărui prototip este pentru Sf. Grigorie Moise, ajunge „la ceea ce e nevăzut şi necuprins(neînţeles) şi acolo îl vede pe Dumnezeu.”

Acest amănunt al icoanei Schimbării la Faţă este fundamental pentru teologie. Aici este prezentă(prezentată) atât teologia(cunoaşterea) catafatică care îl arată pe dumnezeu a fi lumină, cât şi teologia(cunoaşterea) apofatică care arată că dumnezeu este mai mult decât lumină, este „supra-lumină”, întuneric supra-luminos. Acest paradox este subliniat şi de Sfânta Scriptură. Proorocul David spune: „ şi şi-a pus întunericul acoperământ, împrejurul Lui cortul Lui, apă întunecoasă în norii văzduhului. De strălucirea feţei Lui norii au fugit.” (Psalm 17, 13-14) şi tot el spune: „ întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină.” (Psalm 103, 2) Această relaţie paradoxală, tensionată dintre cunoaştere şi necunoaştere, dintre lumină şi întuneric vrea să o exprime icoana ortodoxă a Schimbării la Faţă.

Muntele Tabor este înfăţişat cu trei înălţimi arătând că mintea trebuie să urce spre cer, la cele înalte, la slava dumnezeiască. Domnul Hristos binecuvântează cu mâna dreaptă iar în stânga ţine un sul de hârtie înfăşurat(papirus), reprezentând Evanghelia pe care a adus-o lumii. Cu toate că Hristos este reprezentat în slavă, arătându-şi puterea Sa dumnezeiască, El este, ca pretutindeni, prezentat „blând şi smerit” (Matei 11, 29).

În dreapta este pictat proorocul Ilie şi în stânga proorocul Moise, care stau pe două culmi mai joase şi se închină cu evlavie; Ilie vorbind cu Hristos, iar Moise ţinând tablele legii. Mai jos, în mijlocul stâncilor, se află căzuţi cei trei ucenici: Petru, Iacov şi Ioan, acoperindu-şi feţele de uimire. Apostolii încă nedeprinşi de cele omeneşti, sunt răscoliţi şi uluiţi de această descoperire. Ioan este prosternat la pământ, Iacov răsturnat şi aruncat de puterea cea mai presus de fire. Aceasta corespunde cu cele relatate de Evanghelie: „ şi auzind ucenicii(vocea Tatălui), au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte”(Matei 17,6) şi cu cele pe care le cântă credincioşii la acest praznic: „ Pentru aceasta şi în jos la pământ se uitau, neputând răbda strălucirea slavei celei neapropiate a feţei Tale.”(sedealna de la utrenie)

Petru privind spre Hristos, copleşit de uimire, ar vrea să facă trei colibe, socotind că se află deja la Parusie, înainte de sfârşitul istoriei. El îşi exprimă încântarea de a se regăsi în starea iniţială a lumii, înainte de cădere. Ucenicii erau plini de Duhul Sfânt şi de aceea credeau că sunt în Împărăţia Cerurilor: „ că împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”(Romani 14, 17).

4

În multe icoane ale Schimbării la faţă se pictează în spatele muntelui, pe o parte Hristos care urcă pe munte împreună cu ucenicii şi iarăşi pe cealaltă parte a muntelui aceiaşi coborând de pe munte, iar Hristos, la coborâre îi binecuvintează, zicându-le să nu spună nimănui cele au văzut. Aceste două scene sunt din timpul paleologilor(sec. XIII-XV).

Pe Tabor are loc epifania Sfintei Treimi în Lumină, căci precum zice luminânda praznicului: „ Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este Duhul Sfânt”. Prezenţa transfigurată a lui Dumnezeu nu poate fi îndurată de ucenici, în omenitatea lor actuală: ei pot vedea şi auzi Cuvântul întrupat, chiar şi schimbat la Faţă, în slavă, dar nu pot însă să privească slava Împărăţiei şi să- I audă glasul fără a tremura şi a-şi acoperii ochii, spre deosebire de Moise şi Ilie, care nu mai sunt din lumea aceasta. Şi totuşi ei sunt martorii unei arătări complete a lui Dumnezeu în cele trei Persoane: Vocea Tatălui mărturiseşte(„ iar un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit, pe Acesta ascultaţi- L.” -Matei 17, 5)., Duhul luminează( „ şi deşteptându-se, au văzut slava Lui…”- Luca 9, 32) şi Fiul primeşte şi manifestă cuvântul şi lumina(„ şi s-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.”- Matei 17, 2).

Pe Tabor Hristos a arătat care a fost prototipul zidirii omului şi în ce stare se afla primul Adam în Rai, înainte de cădere. Pe Tabor vedem haina de lumină, de slavă cu care era îmbrăcat Adam şi pe care a pierduto, primind în schimb „haine de piele”(Facere 3, 21). Proorocul David descrie această „nebunie” a primului om astfel: „ Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Psalm 48, 12). Hristos, al doilea Adam, noul Adam este îmbrăcat în slavă precum spune şi o cântare a praznicului: „Hristos…va să strălucească cu lumină nemăsurată, razele soarelui întunecându-le cu slava dumnezeirii, ca un dătător de lumină.”(peasna 5, irmos ). Schimbarea la faţă atestă starea firească a omului, frumuseţea sa dintâi, starea de sfinţenie la care suntem chemaţi toţi prin creaţie ( Facere 1, 26-27, Psalm 81, 6, Levitic 11, 44-45, Matei 5, 48 ). În acelaşi timp Schimbarea la faţă ne arată pe omul eshatologic, pe „cetăţeanul împărăţiei cerurilor”(Efeseni 2, 19), pe prietenii Mirelui, care ca şi Acesta „vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor.”( Matei 13, 43).

În muntele Taborului ucenicii s-au învrednicit să vadă îndumnezeirea firii omeneşti a lui Hristos tocmai pentru faptul că ei înşişi s-au schimbat; simţurile trupeşti au fost transfigurate (transformate) pentru a putea vedea slava lui Dumnezeu. Ei au văzut „împărăţia lui Dumnezeu” precum le spusese Hristos mai înainte (Luca 9, 27), dar şi „pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa” (Matei 16, 28). Acest lucru îl mărturiseşte şi una din cântările praznicului: „ Cămara slavei bucuriei ce va să fie gătind Hristos ucenicilor, Se suie în munte, de la viaţa cea râvnitoare de cele de jos la viaţa cea mai înaltă ridicându-i pe dânşii.”( peasna 6, irmos)

5

Ucenicii văd lumina taborică, slava dumnezeiască „atât cât au putut”, precum mărturiseşte troparul („Schimbatu-Te- ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea…”) şi condacul praznicului („În munte Te-ai schimbat la faţă, şi pe cât au putut ucenicii tăi au văzut slava Ta, Hristoase Dumnezeule…”). Era nevoie ca ucenicii să aibă o pregustare a Împărăţiei pentru a putea înfrunta ceea ce avea să urmeze- Ghetsimani, Golgota, mormântul- , precum spune şi condacul: „pentru ca atunci când Te vor vedea răstignit, să înţeleagă patima Ta cea de bună voie, şi să propovăduiască lumii, că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui.”

Schimbarea la faţă ne învaţă că nu se află decât o singură şi aceeaşi lumină dumnezeiască, cea pe care Apostolii au văzut-o pe Tabor, cea pe care sufletele purificate o contemplă încă de acum şi care este însăşi realitatea veşnicelor bunătăţi ce vor fi (veni). Precum spune şi Sf. Ioan Apostolul şi Evanghelistul: „Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.” ( I Ioan 3, 2 ). Iată de ce marele Vasile a spus că lumina din Tabor, din timpul Schimbării la Faţă a Domnului, era preludiul slavei lui Hristos de la a doua Sa venire.

Vederea lui Dumnezeu, această temă a Schimbării la Faţă, este fundamentală pentru întreaga teologie, în special pentru reflecţia Părinţilor Bisericii asupra deosebirii dintre Fiinţa inaccesibilă a lui Dumnezeu, şi energia Sa, care poate fi comunicată. Lumina taborică a fost în centrul disputei isihaste din secolul XIV. Pentru monahii athoniţi vederea luminii taborice, care li se dăruia în liniştea (isihia) rugăciunii contemplative, însemna ţelul ostenelilor lor. Lumina pe care o vedeau în contemplare mistică o socoteau necreată. Aceasta pentru că Lumina pe care Apostolii au văzut-o pe muntele Tabor nu a fost un fenomen meteorologic creat, după cum afirma Varlaam de Calabria, o lumină inferioară gândirii umane prin natură. Ea a fost Lumina ce aparţine naturii lui Dumnezeu: veşnică, infinită, necircumscrisă în timp şi spaţiu, care există în afara fiinţei create. Sfântul Grigorie Palama, teologul luminii necreate, a spus că „Dumnezeu este numit Lumină nu după Esenţa, ci după Energia Sa”. Astfel că Dumnezeu se împărtăşeşte oamenilor nu după Fiinţă ci după Energiile Sale necreate şi dumnezeieşti, pentru că, aşa cum spune Sf. Grigorie : „Dumnezeu se revarsă în energiile Sale, fiind cu totul prezent în ele.”

„Lumina Schimbării la Faţă a Domnului, spune acelaşi Părinte, nu avea nici început, nici sfârşit, ci rămânea necircumscrisă în timp şi spaţiu, şi imperceptibilă simţurilor, deşi fusese contemplată cu ochii trupeşti…dar printr-o transmutare a simţurilor lor, ucenicii Domnului au trecut de la trup la Duhul.”

Icoana ortodoxă a Schimbării la Faţă respectă întru totul stilul bizantin. Ea este, precum am văzut, icoana Împărăţiei lui Dumnezeu, icoană a Luminii şi a Transfigurării. Ea ne arată starea din viaţa de dincolo, a Împărăţiei Duhului unde

6

predomină pacea şi bucuria. Icoana are profunzime spaţială, în alcătuirea ei s-a folosit perspectiva inversă, astfel încât în icoană nu întâlnim umbră, lumina prezentă in icoană nu vine din afara ei ci vine din ea, din icoană, arătând că ea este transmiţătoare de har.

Icoana este redusă la minim de detalii şi maximă expresivitate, personajele fiind reprezentate frontal, dar în acelaşi timp şi transfigurate de Har, în starea de îndumnezeire. Moise şi Ilie sunt în stare de rugăciune, privind spre Hristos, în timp ce ucenicii sunt în continuă mişcare neînţelegând ce se întâmplă.

Icoana este de o remarcabilă forţă expresivă, în ea este armonie, măsură, graţie, eleganţă; ea exprimă pace, armonie şi bucurie, arătându-ne liniştea şi pacea din Împărăţia lui Dumnezeu.

Observăm în icoană figuri nobile de mare demnitate, este vizibilă armonia personajelor, totul fiind centrat în jurul motivului principal- Hristos în slava Sa dumnezeiască. Figurile personajelor sunt blânde, exprimând milă faţă de întreaga creaţie.

Organele senzoriale sunt reprezentate nenaturalist, de asemenea şi celelalte mădulare ale trupului, pentru a scoate în evidenţă unele caracteristici, cum ar fi: surditatea, lipsa de receptibilitate faţă de atracţiile păcătoase a acestei lumi, şi pe de altă parte, ascultarea numai de Dumnezeu. Sfinţenia trupurilor trece şi asupra veşmintelor la care întâlnim aseveritate a formelor, a liniilor şi a cutelor. Icoana se mai caracterizează şi prin puritatea tonurilor de culoare.

Ţinând cont că scopul icoanei este acela de a ne transmite starea de rugăciune, de a scoate în evidenţă pe „omul cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după Chipul Celui ce l-a zidit…”(Coloseni 3, 10), de a face posibilă vederea „omului celui tainic al inimii întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”(I Petru 3, 4), este necesar să amintesc cuvintele Sfântului Grigorie Teologul: „Este nedrept să închidem credinţa în culori, iar nu în inimi, pentru că ceea ce este închis în culori lesne se şi şterge, e uşor să speli culorile- eu iubesc adâncimea.”

7