Anul XVI Nr. 208

Fondat la 15 martie 1876

www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n iulie 2016 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în

Daniel Şandru

Iaşul istoric şi cultural ca preambul al Centenarului

Centenar Dada. Tristan Tzara, Şapte manifeste DADAPagini coordonate de Radu VancuOpinii semnate de Cosmin Perţa, Andrei C. Șerban, Ioan Șerbu, Răzvan Ţupa și Yigru Zeltil n

FOCUS 8‑9

EXCLUSIV 21

Grand Baz’Art, un festival cât o lume n

Cosmin Ciotloş

Supravieţuitorul n

ACTUALITATEA LITERARĂ 23

5 948492 050088 70061

DOSAR 4‑6

75 de ani. Evenimente de comemorare a victimelor Pogromului de la IaşiOpinii semnate de Ovidiu Gherasim‑Proca și Raluca VârlanInterviuri cu Olga Ștefan și Caroline François n

INTERVIU 12‑13

Ştefan Afloroaei:„Realitatea comportă o latură fictivă, iar ficţiunea este într‑o privinţă realitate, exact ca într‑o reprezentaţie dramatică” n

ACTUALITATEA 3

Festivaluri de Film Istoric: Râşnov şi Bucovina n

Discuţiile legate de apropiata sărbăto­rire a României Cen­

tenare, ce va avea punctul culminant în 2018 și pentru organizarea căreia la nivelul Guvernului a fost instituit deja un departament special, ar trebui să preo­cupe, cred, cel puţin reprezentanţii – deo­potrivă administrativi, academici și intelec­tuali – ai orașelor care, în afara Capitalei, au contat istoric în procesul de înfăptuire a Marii Uniri. Iașul este, fără îndoială, unul dintre aceste orașe. În fond, de aici s­a dat tonul politic al Marii Uniri, așa cum se întâmplase, cu 59 de ani înainte, și în cazul Unirii Principatelor. Ca atare, depășind statutul  – destinat, la nivel de etichetă, să producă un „efect de compen­saţie” și devenit între timp cam prăfuit – de „capitală a culturii”, Iașul are acum oportunitatea ca, și din punct de vedere istoric, să recupereze o foarte importantă componentă identitară, legată în mod direct de construcţia României moderne. Desigur că, pe această temă, există lu­crări academice prestigioase, după cum există eforturi instituţionale de întreţinere a memoriei comunitare. Dar, dacă acestea nu ajung la publicul larg, fie acesta din Iași ori, mai cu seamă, din afara sa, ele

sunt condamnate să rămână niște fișiere plasate într­o zonă de nișă.

Să ne­nţelegem: nu sunt adeptul fes­tivismului, mai cu seamă pentru faptul că avem un spaţiu public în care politi­cienii sunt obișnuiţi să transforme orice re­memorare istorică sau culturală într­un exerciţiu de imagine. Sper, în acest sens, că, la nivel naţional, evenimentele orga­nizate cu prilejul sărbătoririi Centenaru­lui nu vor consta doar în marșuri, defilări, discursuri cu iz patriotard și, eventual, nis­caiva tăieri de panglici. Recuperarea onestă a trecutului e necesară, după cum restau­rarea simbolurilor istorice semnificative ale României și repunerea lor în circuitul public reprezintă o urgenţă. Dincolo de acestea, sărbătoarea Centenarului trebuie să reprezinte, pentru întreaga societate românească, un moment în care să reflec­tăm cu atenţie la prezent și mai cu seamă la viitor.

Din această perspectivă, consider că, fiind un reper cultural și istoric în proce­sul de construcţie a României moderne, Iașul poate deveni, în perioada 2016­2018, un cadru civic în care să fie marcate, în preambulul Centenarului, momentele  – unele tragice  – care au pregătit apariţia României Mari. Nu discursul naţionalist, degrabă vărsător de lacrimi, ar trebui să

ocupe aici podiumul, ci reflecţia sinceră cu privire la trecut, abordarea realistă a prezentului și proiecţia pragmatică a vii­torului, astfel încât, ca și în urmă cu aproa­pe 100 de ani, ca și în urmă cu 157 de ani, Iașul să fie nu numai parte, ci și genera­tor al unui proiect de ţară. În legătură cu sărbătoarea Centenarului, argumentul fun­damental al acestui oraș este acela că, între 1916 și 1918, Iașul a fost Capitală a Regatului. Suntem obișnuiţi ca, atunci când apar referinţe la acest statut, să­l înţele­gem în sensul unei capitale „a pribegiei”. Privind în urmă, parcurgând jurnale și alte mărturii din epocă, putem considera că atunci Iașul a fost, de fapt, o capitală a  renașterii speranţei. E cazul așadar ca Iașul să­și asume această componentă identitară, mai ales că în 2016 se vor îm­plini, la 25 noiembrie, 100 de ani de la momentul în care autorităţile statului ro­mân  s­au mutat aici, dată fiind ocupa­rea Bucureștiului de trupele germane. Iar această asumare poate avea un început simplu: după știinţa mea, în tot acest secol scurs, din motive pe care nu le înţeleg, nimeni nu s­a arătat dispus să semnifice, așa cum ar fi fost firesc, locurile în care au funcţionat în acea scurtă, dar intensă perioadă instituţiile fundamentale ale  sta­tului român.

www.revistatimpul.ro iulie 2016

Conturi deschise de Filiala București a O.A.R.

Cont în lei:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO43 RZBR 0000 0600 1676 3741BIC: RZBRROBU

Cont în Euro:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO42 RZBR 0000 0600 1676 3759BIC: RZBRROBU

Director:Daniel Şandru

Redactor‑şef:George Bondor

Redactor‑şef adjunct:Gabriel Cheşcu

Colegiul de redacţie:Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Editori coordonatori:Sorin Bocancea, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu

Rubrici permanente:Mioara Anton, Maria Bilaşevschi, Emil Brumaru, Bogdan Călinescu, Cosmin Ciotloş, Dragoş Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraş, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Dana Țabrea

Redacţia:Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Rodica Crîşmaru (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter),Roxana Petraru (PR & editor web)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia:Strada Petru Rareş, nr. 2, Iaşi – 700126Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797ISSN–L 1223 – 8597ISSN 1223‑8597

E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

Publicaţie decorată de Preşedinţia României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii” (Decretul nr. 471/2016).

Această ediţie apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Iaşi şi al Ministerului Culturii.

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

2 | ACTUALITATE

Pagini realizate de Andrei Giurgia

20 de ani cu muzică jazz la Gărâna

În cele două decenii de festi­val s­a cultivat o diversitate a jazzului la cea mai înaltă

calitate, iar organizatorii au ofe­rit publicului concerte legendare de jazz nordic, american, orien­tal, occidental și românesc. Totul în spiritul unei libertăţi aparte, care definește identitatea celor prezenţi an de an la Gărâna, con­siderat un fel de „Woodstock” con­temporan. De­a lungul timpului, vremea capricioasă nu a dimi­nuat cu nimic atmosfera. Dimpo­trivă, i­a ambiţionat pe partici­panţi să facă parte dintre cei – nu puţini – „aleși”.

O istorie în ritm de jazz

În 2003, a urcat pe scenă pri­mul mare artist care a introdus Gărâna Jazz Festival în circuitul festivalurilor internaţionale:  mu­zicianul german Eberhard Weber. În 2004, festivalul s­a mutat în Poiana Lupului și a început să aducă artiști din afara ţării într­un număr foarte mare. În 2007 au participat 13 trupe de jazz, dintre care șase internaţionale, din Ame­rica, Franţa, Rusia și Polonia: El­dad Tarmu Jazz Ensemble, Scott Henderson, Nguyên Lê,  Viktoria Tolstoy, Maciej Sikała Trio, Jan Garbarek Group.

Trei scene, 23 de trupe, 90 de artişti

Anul acesta, Festivalul de la Gărâna a avut trei scene (Poiana Lupului, Hanul La Răscruce și Bi­serica Catolică din satul Văliug), 23 de trupe și 90 de artiști. A fost un mix de jazz american, occiden­tal, oriental și nordic. Olandezul Yuri Honing a împărţit scena în prima zi a festivalului cu suedezul Magnus Öström și portughezul Carlos Bica. Alte concerte au fost susţinute de Wojtek Mazolewski Quintet, Kari Ikonen Trio, Louis Sclavis Atlas Trio, Food, KTU, Kurt Rosenwinkel, Arild Ander­sen, Helge Lien, Nils Petter Mol­vær și mulţi alţii. În ultima seară, scena i­a aparţinut legendarului Jack DeJohnette, unul dintre cei mai influenţi muzicieni ai lumii.

În cadrul ediţiei de anul aces­ta, pe lângă concerte, iubitorii acestui gen muzical au avut par­te și de alte evenimente. Au fost lansate albumele de jazz Corin­deni (Mircea Tiberian și Maria Răducanu), The Pale Dot (Mircea Tiberian și Toma Dimitriu) și White Dragon (Mircea Tiberian și Liviu Butoi). Duminică, pe 10 iu­lie, Liviu Butoi a lansat albumul Three Times Seven, realizat în co­laborare cu grupul French Con­nection, iar cu o zi înainte, trupa de teatru „Auăleu” a prezentat ce­lebrul Circus Mundi, o reprezen­tare a lumii contemporane, care

Gărâna Jazz Festival a demarat în anul 1997, ca un jam session improvizat la Hanul La Răscruce, transformând un sat din Munţii Semenic în locaţia celui mai important eveniment de open air jazz din Europa Centrală şi de Est. Între 7 şi 11 iulie a fost mare agitaţie în satul de munte care a găzduit, de‑a lungul

timpului, zeci de mii de iubitori de jazz, dar şi un număr impresionant de artişti.

a stârnit hohote de râs. De ase­menea, Fundaţia Culturală „Jazz Banat” a lansat a doua parte a documentarului In the Middle of Nowhere, ce marchează evoluţia

Gărâna Jazz Festival din ultimele două decenii.

În fiecare an, la Gărâna, iubi­torii muzicii jazz scriu istoria aces­tui gen cu o pasiune de nedescris.

nr. 208 www.revistatimpul.ro

ACTUALITATE | 3

Zile şi nopţi cu filme în inima Bucovinei

Organizatorii Zilelor Filmu­lui Istoric în Bucovina și­au propus să promo­

veze cultura istorică și arta cine­matografică, valorificând totodată potenţialul turistic al celor mai interesante locuri din Bucovina. De fapt, orice festival de acest gen își dorește să­i facă pe oa­meni să revină în acele locuri, să le creeze stări reconfortante și amintiri plăcute. De altfel, filmul de promovare a evenimentului are în prim­plan câţiva tineri bu­covineni care vorbesc despre fru­museţile locului și despre eve­nimentele speciale pregătite de organizatorii Zilelor Filmului Is­toric în Bucovina.

Temele principale ale confe­rinţelor ce vor avea loc în cadrul festivalului sunt reprezentate de o serie de aniversări și comemo­rări din acest an: 100 de ani de

la  intrarea României în Primul Război Mondial, 30 de ani de la  moartea lui Mircea Eliade și 150  de ani de la adoptarea Pri­mei Constituţii a României și de la  Instaurarea Casei Regale de Hohenzollern­Sigmaringen în România.

Din lista filmelor propuse spre vizionare menţionăm: Afe­rim! (regia: Radu Jude, 2015), Fiul lui Saul (regia: László Nemes, 2015), La Grande Illusion (regia: Jean Renoir, 1937), Domnișoara Christina (regia: Alexandru Matei,

2013). Proiecţiile vor avea loc în următoarele locaţii: Cetatea de Scaun, Muzeul de Istorie și Ha­nul Domnesc din municipiul Su­ceava (15­17 august), Casa de Cul­tură și Complexul Aquarius din municipiul Câmpulung Moldove­nesc (18­19 august), Casa de Cul­tură, Sala Oglinzilor a Primăriei, Grădina Cazinoului din Parcul Central, Pârtia Veveriţa și  Cen­trul Vechi din orașul Vatra Dornei (19­25 august).

La conferinţele din cadrul festivalului sunt invitate nume

sonore ale cinematografiei româ­nești, ale criticii de profil, precum și ale vieţii publice: regizorii Nae Caranfil și Nicolae Mărgineanu, actriţa Maia Morgenstern, jurna­listul Cristian Tudor Popescu, judecătorul Cristi Danileţ și isto­ricul Cosmin Budeancă. Din pro­gramul Zilelor Filmului Istoric în Bucovina fac parte și concertele celor de la Viţa de Vie, Ad Hoc, Trei Parale și Zestrea.

Întâlniri, tineri, întâmplări istorice

Tinerii sunt invitaţi să par­ticipe la atelierele dedica­te istoriei, cinematografiei,

tehnicilor foto­video și comuni­cării. De asemenea, la Zilele Fil­mului Istoric în Bucovina vor fi prezentate piese de teatru în aer liber și un târg de carte.

Mai multe detalii despre pro­gramul seriei de evenimente pot fi găsite pe site­ul Asociaţiei Cul­turale „Eric Voegelin”, www.eric voegelin.ro.

Zilele Filmului Istoric în Bucovina / Mitteleuropa Film Festival

Între 15 şi 25 august, ediţia a II‑a a Festivalului „Zilele Filmului Istoric în Bucovina” se va desfăşura în trei oraşe moldave: Suceava, Câmpulung şi Vatra Dornei. Pe lângă producţii cinematografice, vor fi organizate concerte, conferinţe şi ateliere. Organizatorii au propus un program variat: peste 60 de filme, unele premiate la nivel internaţional şi aşteptate pe marile ecrane. Evenimentul este organizat

de Asociaţia Culturală „Eric Voegelin”, în parteneriat cu mai multe instituţii locale, şi se adresează cinefililor iubitori de aerul curat al muntelui şi de locuri neconvenţionale pentru vizionări cinematografice.

Festivalul de Film Istoric Râşnov, ediţia a VIII‑a

Filme istorice de interes la FFIR 2016

Dintre recomandările ce nu trebuie ratate, menţionăm Dosarele Petrov, un film

ce are la bază vechea poveste despre Faust (reprezentat aici de actorul Alexandru Petrov) și Mefisto (reprezentat de Markov, o cunoștinţă veche de­a sa, fost director al Serviciilor Secrete și actual om de afaceri de succes).

Pelicula La supplication are la bază cartea scriitoarei Svetlana Alexievici (laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015) și vorbește despre lumea din pe­rioada Cernobîlului. Personajele filmului sunt oameni de știinţă, profesori, jurnaliști, cupluri și copii, care își povestesc viaţa, iar apoi descriu catastrofa.

Filmul Materik îl are în prim­ plan pe Vasile Kovaliov, ultimul supravieţuitor cu origini basara­bene al severelor lagăre de la Kolîma, din Orientul Îndepărtat Rus. Eroul trăiește singur, într­o garsonieră și își câștigă existen­ţa muncind ca paznic la o staţie electrică.

O altă recomandare este cel mai recent documentar al regizo­rului Radu Gabrea, Împărăteasa

roșie – Viaţa și aventurile Anei, care o aduce în centrul atenţiei pe Ana Pauker și care, conform declaraţiilor regizorului, își pro­pune să aducă la lumină adevă­rata ei biografie. Filmul prezintă opiniile unor cunoscuţi istorici și politologi, cum ar fi Robert Levy, Liviu Rotman, Adrian Cioroianu și Vladimir Tismăneanu, referitoare la această importantă și contro­versată personalitate istorică.

(R)Evolution la Râşnov, timp de zece zile

La FFIR vor mai avea loc expoziţii, un târg de carte, concerte, peste zece eveni­

mente speciale și Școala de Vară Astra. Tema principală a FFIR 2016 este „(R)Evolution”. „Ediţia de anul acesta cuprinde toate ingredientele necesare unui eve­ni ment cultural memorabil, cu o selecţie de filme și evenimente diverse, ce răspund tuturor pre­ferinţelor participanţilor. Tema este una puternică, «(R)Evolu­tion», pentru că ne dorim să mar­căm momente importante din is­toria mondială, dar și din muzică și film. De anul acesta, vom avea și o nouă locaţie, Piaţa Unirii

din Râșnov, unde vor avea loc evenimente marca FFIR, pentru că ne­am dorit să venim și mai aproape de locuitorii din zonă”, a declarat Mihai Dragomir, coor­donatorul Festivalului de Film Istoric Râșnov.

Deschiderea oficială a FFIR 2016 va fi făcută de Liviu Jicman, vicepreședintele Institutului Cul­tural Român, și Nicolae Pepene, directorul Muzeului de Istorie din Brașov și al Festivalului de Film Istoric Râșnov. Printre lectorii aș­teptaţi anul acesta la Râșnov se numără Hans Klemm, ambasa­dorul Statelor Unite ale Americii, Paul Brummel, ambasadorul Marii Britanii, și Sergiu Celac, politician, fost ministru de Externe și fost

ambasador al României în Marea Britanie. Sorin Gabriel Cozma, șe­ful Direcţiei Generale de Preve­nire și Combatere a Terorismului din cadrul SRI, care le va vorbi studenţilor din cadrul Școlii de Vară Astra despre terorismul mo­dern, o temă ce va fi dezbătută și de Liviu Tofan, directorul Institu­tului Român pentru Istorie Re­centă, expertul în securitate Rufin Zamfir și lect.dr. Marius Lazăr, de la Universitatea „Babeș­Bolyai”.

De la FFIR nu vor lipsi  is­toricii Adrian Cioroianu, Horia Șerbănescu, Georgeta Filitti și Theodor Paleologu, jurnalistul și diplomatul Sever Voinescu, cercetătorul Cosmin Budeancă și consilierul prezidenţial Ligia

Deca. Producătorul Ada Solo­mon, directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile și actorul Andi Vasluianu vor vorbi despre cei 15 ani ai „Noului Val” al cinema­tografiei românești.

În privinţa concertelor, pro­gramul este la fel de diversifi­cat.  Pe 5 august, pe scena din grădina Cetăţii Râșnov vor urca Dan Byron și Luiza Zan, iar pe 6 august scena va fi ocupată de Vali Răcilă, Raul Kusak și Hanno Höfer. De­a lungul celor zece zile de festival, vor mai urca pe scenă trupele Domino, Innuendo Trio, Icon Arts Percussion Group, cvar­tetul Solaris și ansamblul Flauto Dolce. Biserica Evanghelică din Râșnov va găzdui pe 30 iulie un spectacol de muzică elisabetană și versuri de Shakespeare,  invi­tată specială fiind actriţa Daniela Nane.

Festivalul de Film Istoric Râșnov a obișnuit publicul cu filme bune, cu invitaţi de marcă ai intelectualităţii românești, dar și cu originalitate în ceea ce pri­vește evenimentele speciale pe care le­a organizat ani la rând. Din programul divers al festiva­lului, oricine va trece prin Râșnov în perioada 29 iulie – 7 august va putea să aleagă o proiecţie sau un alt eveniment care să fie pe gustul său.

Anul acesta, între 29 iulie şi 7 august, Râşnovul redevine gazda filmului istoric. Festivalul se va bucura de un oraş aproape complet „schimbat la faţă”, pregătit să întâlnească personalităţile care vor veni pentru prima dată sau pe cele care vor reveni în oraşul de sub cetate. Organizatorii promit, ca în fiecare an, zece zile cu filme şi invitaţi de excepţie. Vor fi peste 40 de producţii, ce vor putea fi vizionate la cinematograful „Amza Pellea” sau pe ecranul montat în aer liber din Piaţa Unirii şi din Grădina Cetăţii.

www.revistatimpul.ro iulie 2016

4 | DOSAR

Olga Ștefan trăiește și ac­tivează în Elveţia. S­a năs­cut la București, a  copi­

lărit și a studiat în Statele Unite. A fost director executiv al Chicago Artists’ Coalition și al Around the Coyote Arts Festival. A or­ganizat, printre altele, expoziţii colective ce revin insistent asu­pra subiectului identităţii,  pre­cum Laughter and Forgetting (București), Guess Who’s  Co­ming to Dinner: Hospitality as Artistic Practice (Zürich), Few Were Happy with their Condi­tion: Video and Photography in Romania (Chicago).

Mai mult decât orice altceva, expoziţia referitoare la  pogro­mul din 1941 este rezultatul cău­tărilor identitare. Nucleul ei este biografic, dezvoltându­se în  ju­rul unei serii de convorbiri  do­cumentate prin film. Fragmente înregistrate ale acestor conver­saţii apropiate sunt expuse pu­blic, reprezentând audiovizual încercarea uneori lipsită de suc­ces de a lupta cu uitarea. Întrea­ga naraţiune curatorială stă sub semnul fragmentarului.  Memo­ria este fragmentată, este  seg­mentată de lacune, digresiuni, substituiri. Atunci când vieţile sunt frânte traumatic apar  rup­turi ireparabile. Pentru supravie­ţuitorii violenţei criminale îndrep­tate împotriva evreilor ieșeni, una dintre cele mai importante ten­siuni existenţiale vine din faptul că opţiunea terapeutică a uitării intră în contradicţie cu datoria

de a depune mărturie. Pentru ur­mașii lor, în schimb, memoria poate deveni o hartă parţial ștear­să către sine. O nouă tensiune, noi frământări, noi întrebări.

Mare parte dintre artiștii in­vitaţi împărtășesc cel puţin două tipuri de experienţe comune: cea a emigrării și cea a pierderii apro­piaţilor în pogrom. Interogaţiile Eliannei Renner problematizea­ză felul în care se reflectă reme­morarea acestora în generaţii succesive, în spaţii geografice îndepărtate unele de altele. Con­vorbirea dintre Olga Ștefan și bu­nica ei, Sorana Ursu, reprezintă elementul central în jurul căruia se adună alte fragmente de viaţă și de memorie. Ea este  docu­mentată de filmul ce dă numele expoziţiei. Lucru mai puţin  cu­noscut, dar semnificativ pentru tragismul sfâșietor al acestor amintiri, Sorana Ursu, care era abia o adolescentă în 1941, a de­venit după război soţia  ingine­rului Gheorghe Ursu, unul dintre comuniștii generaţiei ilegaliste, care a plătit cu viaţa pentru cu­rajul de a înfrunta dictatura per­sonală a lui Nicolae Ceaușescu și slugărnicia josnică a  colabo­ratorilor sistemului de represiu­ne din anii ’80. Isac Ușieru, tatăl Soranei Ursu, sfârșise într­unul dintre trenurile morţii.

În același tren a murit tatăl lui Daniel Spoerri. Renumitul artist elveţian este fiul lui Isaac Feinstein. Misionar creștin în ca­drul Misiunii Norvegiene pentru

Israel (Den Norske Israelsmisjon), acesta nu putea fi cruţat de furia rasismului iudeofob. Rămas fără tată, Daniel avea să trăiască o vreme în afara oricărui sistem de disciplinare. Rememorarea  ace­lor momente și a revenirii artis­tului în România, în 2010, spre locul unde a murit părintele său, este documentată într­o înregis­trare video cu titlul Copilul săl­batic al Iașului. Alături de ea este expusă o medalie veche, aflată în posesia artistului de mult timp. Mesajul înscris pe revers evocă, traversând secole, simbolistica neîncrederii și a urii.

Este expusă, de asemenea, seria de lucrări pictate de Samy Briss în 1948, Iași, zile negre. Printre ele se găsește și un desen ce reprezintă „boxa acuzaţilor” într­unul dintre procesele crime­lor de război. Toate lucrările au o tonalitate sumbră, apăsătoare, care strivește. Atrag atenţia mai ales imaginile oamenilor prăbu­șiţi în faţa unor uși marcate cu semnul crucii. Sunt morţii.

Probabil cea mai intensă in­vestiţie performativă dintre cele concepute de Olga Ștefan  pen­tru a angaja publicul în inte­rogarea relaţiei dintre trecut și prezent este piesa de teatru par­ticipativ Între graniţe, pusă în act de David Schwartz, Katia Pascariu, Ioana Florea și Alice Marinescu. Intervenţia, ce poate fi definită simultan ca performance colec­tiv și dezbatere publică, le cere

„spectatorilor” să­și asume pro­pria poziţie în raport cu o serie de enunţuri imposibil de evitat. Ele se referă la migraţie,  emi­granţi, imigranţi, refugiaţi, bine și rău. „Punctul de vedere” al fie­cărui participant din public este stabilit nu doar discursiv, ci și corporal, participanţii alegând liber să se apropie sau să se în­depărteze de actorii care animă discuţia. Luând parte eu însumi la acest exerciţiu de reflecţie asupra „opiniei publice”, cred că nu există o metodă mai potrivită de a explora „pe viu” natura ste­reotipurilor și automatismelor mentale orientate către exclude­rea acelor oameni care devin „străini”  – mai precis, „străinii” de care ne temem sau pe care îi urâm. Poate că această manieră de a explora în comun un  su­biect atât de important va fi pri­mul pas către înţelegere, către trezirea conștiinţelor din somnul hipnotic al pseudodezbaterilor oficiale despre migraţie.

Proiectele artistice prezentate publicului în ultima săptămână a lunii iunie asumă și funcţia de a desena o hartă a memoriei. În spaţiul Tranzit.ro/Iași pot fi con­sultate și câteva cărţi, dintre care ies în evidenţă volumele de do­cumente ale proceselor crimina­lilor de război (1946­1948). Unul dintre filmele proiectate în  pri­mele zile ale expoziţiei (Amintiri din Iași, Romulus Balacz, 2015) își propune, prin meticuloase pro­ceduri de arheologie imagistică,

tocmai suprapunerea imaginilor oribile catalogate în dosarele ace­lor anchete judiciare peste ima­ginea orașului de astăzi. Într­un mod oarecum paradoxal,  filmul explică fragmentar, din perspec­tiva întrebărilor artistului,  pro­blema lacunelor de memorie pu­blică ce înconjoară pogromul de la Iași. Adrian Cioflâncă, unul dintre istoricii care au  întreprins cercetări de arhivă referitoare la subiect, a oferit câteva informa­ţii deosebit de importante pen­tru explicarea politicii memoriei din România postsocialistă. În ciuda titlului rece, criminalistic (Vieţi întrerupte. Repertorierea victimelor pogromului de la Iași), prezentarea a reușit să angajeze discuţii animate despre resurgen­ţa discursului antisemit și dezin­teresul faţă de studierea crime­lor de factură fascistă petrecute în România.

Evident, chiar menţiunile din rândurile de mai sus sunt  su­biective și fragmentare. Este lim­pede însă că ideea unificatoare a  „fragmentelor de viaţă”, fără a fi originală, are în prezent un rol revelator neașteptat, ridicând întrebări cu adevărat noi. Cum apar pierderile de memorie  is­torică chiar și atunci când te străduiești să împiedici pierde­rile de memorie? Care este me­diul cultural cel mai potrivit pen­tru conservarea memoriei? Care sunt condiţiile ideale pentru do­cumentarea memoriei deja pier­dute?

Până la data de 30 august, în spaţiul Tranzit.ro/Iaşi poate fi vizitată expoziţia Fragmente dintr‑o viaţă, dedicată memoriei victimelor Pogromului de la Iaşi, din iunie 1941. Proiectul a fost derulat de Asociaţia „1+1”, cu sprijinul financiar al Administraţiei Fondului Cultural Național (AFCN). La 75 de ani de la momentul istoric încărcat de tragism, printre evenimentele comemorative organizate anul acesta în preajma intervalului 27‑29 iunie, cel care marchează zilele cruciale ale violenţei ucigaşe antisemite, intervenţia curatorială organizată de Olga Ștefan are un profil particular. Ea mobilizează instrumentele conceptuale şi modurile de ilustrare vizuală specifice

artei contemporane, creând în felul acesta mai mult decât un perimetru memorial convenţional, ceremonial. În această interpretare personală, intimă a istoriei, memoria socială nu va fi redusă la ritualul reamintirii periodice. Ea apare ca un interval între reflecţie şi emoţie, în care timpul este doar parţial relevant, iar fiecare participant este constrâns să privească trecutul colectiv ca parte a propriei vieţi.

Ovidiu Gherasim‑Proca

Fragmente, viaţă, timp

75 de ani. Evenimente de comemorare a victimelor Pogromului de la Iaşi

Isac Ușieru tânăr (aproximativ 1920)

Vedere din expoziţia Fragmente dintr­o viaţă, la Tranzit.ro/Iași, 2016. Fotografie de Alexandru Paul & „1+1” Daniel Spoerri, Copilul sălbatic al Iașului, video still, 2016

nr. 208 www.revistatimpul.ro

DOSAR | 5

Proiectul Fragmente dintr‑o viaţă, pe care l‑aţi curatoriat la Iași, a expus poveștile indi‑viduale ale martorilor  Pogro‑mului de la Iași, dar și ale unor urmași ai acestora. În  lucra‑rea video realizată împreună cu Miklós Klaus Rózsa aţi ameste‑cat imagini și mărturii cu bu‑nica dumneavoastră, Sorana Ursu, cu alte imagini din trecut și din prezent care au legătură cu evenimentul pogromului. Cum s‑a născut ideea acestui proiect?

Eu am o relaţie foarte ambi­guă și nerezolvată cu trecutul, fiind, bineînţeles, o sursă și de nostalgie și amărăciune din pri­cina experienţelor familiei mele. Este o moștenire cu care sunt în conflict permanent într­un fel. Nevoia de a înţelege de unde provin, cum am fost formată, ce condiţii au dat naștere ideologii­lor care au avut așa un impact asupra sorţii familiei… Încerc să înţeleg trecutul ca să mă înţeleg pe mine. Deci proiectul acesta cu bunica mea a fost o extindere a acestor preocupări, fiindcă ea este singura din cercul ei de prieteni și din familie care mai este în viaţă din această generaţie care a trecut prin război, regimuri to­talitare, viziuni utopice  nereali­zate etc. Este un moment crucial acum, înainte să dispară toţi din această generaţie și, odată cu ei, trecutul. Am simţit o urgenţă să fac ceva pentru posteritate, dar și pentru o analiză personală: să avem aceste mărturii înregistrate, dar și să readucem în discuţie niște teme ignorate de sfera pu­blică din România, cum ar fi iden­titatea evreiască, rolul României în Holocaust și negaţionismul ac­tual, ignoranţa despre prezenţa populaţiei evreiești în orașele României înainte de război și dispariţia acestei populaţii după Holocaust, ca și emigrările din timpul comunismului. Este vor­ba despre cum și ce decidem să ţinem minte, o decizie care  for­mează identitatea naţiunii. Până acum s­a ţinut minte numai ce a fost convenabil pentru majo­ritate, eliminând poveștile  mi­norităţilor ce revelau crimele co­mise contra lor de majoritate și regim, această omisiune dând un caracter naţionalist istoriei ţării. Trăim în timpuri tulburi din nou (mai mult, trăim un reviriment

al ideologiilor fasciste și  extre­miste). Avem deci nevoie de ade­vărul trecutului ca să înţelegem mecanismele care creează atmos­fera de ură pe care o vedem din nou azi. Trebuie să ne  confrun­tăm cu realitatea a „ceea ce a fost” ca să putem crea azi o democra­ţie  pluralistă, de care avem ne­voie atât de tare. Iniţial, proiec­tul a fost conceput să aibă loc la Iași, iar după aceea la Chișinău și Cernăuţi. Din cauza limitei timpului și a finanţărilor, nu a fost să fie, dar la anul proiectul se va extinde.

În ce măsură istoriile orale formează o imagine de an‑samblu coerentă? Sunt ele con‑firmate de celelalte imagini fotografice care  documentează proiectul și de datele istorice existente?

Ca și în cazul tuturor aminti­rilor, există lapsusuri sau  amin­tiri false care sunt formate de perspectiva subiectului asupra timpului și de experienţele vieţii de după episodul cu pricina. Asta este de fapt interesant la aceste istorii orale: există niște  micro­naraţiuni, detalii istorice care nu apar în documente și revelează o imagine mai amplă a evenimen­telor, le dau viaţă, dar în același timp le schimbă cumva prin pris­mă subiectivă. Există tot timpul acest joc și este responsabilitatea

istoricilor să încerce să găsească ceea ce este cât mai aproape de adevăr, bazându­se pe aceste is­torii orale și pe documente. Pen­tru mine, a fost important să do­cumentez experienţele subiective ale bunicii mele, să o înregistrez, pentru ca mărturiile ei să rămână după ce nu va mai fi. Ce lăsăm în urma noastră și cum luptăm con­tra dispariţiei? Astea sunt între­bările care mă preocupă pe mine.

Credeţi că spaţiul public al orașului Iași conţine  suficiente urme ale memoriei acestui epi‑sod nefericit? Ce ar trebui  fă‑cut pentru ca istoria să fie mai bine cunoscută și să fie  asu‑mată la nivelul memoriei  pu‑blice a orașului?

Nu, deloc. Este o istorie ștearsă, o istorie îngropată atât la propriu, cât și la figurat. Sunt câteva plăci puse, dar nu este o istorie activă în conștiinţa ora­șului. Mai mult, Iașul, care are ambiţii de a fi considerat un oraș important și influent, fiind locul de naștere al legionarilor și  cu­ziștilor, are responsabilitatea să tragă o linie clară în respinge­rea  ideologiilor naţionaliste, xe­nofobe și antidemocrate. Ceea ce este clar că nu a făcut, deoa­rece cărţile lui Codreanu și ale lui Hitler sunt vândute cu mân­drie (și nu cu introduceri respon­sabile) pe Lăpușneanu, unde au

avut loc mari masacre ale evreilor în timpul Pogromului de la Iași. Există discursuri publice care neagă Holocaustul românesc și care promovează  antisemitismul și alte forme de rasism, iar până acum nu s­a pus deloc în discu­ţie responsabilitatea locală pen­tru aceste crime istorice și uitarea actuală. Cu această expoziţie am început ceea ce cred eu că orașul ar trebui să facă, iar la anul voi continua cu alte evenimente care să atragă iarăși atenţia asupra locurilor pline de această istorie ce trebuie „dezgropată” și această memorie ce trebuie reactivată.

Cum vă explicaţi întârzie‑rea cu care societatea  româ‑nească a început să‑și asume momentele întunecate ale tre‑cutului?

Eu nu cred că și le­a asumat încă. Este o dinamică extrem de problematică, iar ea s­a revelat pentru a nu știu câta oară în ca­drul discuţiilor despre legea an­tilegionară. Din pricina  instabi­lităţii economice și a impactului devastator al capitalismului neo­liberal, societatea românească este complet confuză, aflându­se între două extreme: comunismul și fascismul. Există multă simpa­tie pentru fasciștii români, legio­nari și antonescieni, fiind consi­deraţi eroii care „au luptat contra comunismului ca să salveze ţara”,

o poziţie atât de retrogradă și oarbă, încât îmi este greu să o iau în seamă. Unii oameni uită caracterul totalitar și, de fapt, te­rorist al acestor mișcări, fiindcă la bază sunt de fapt antisemiţi și xenofobi. Mai este o problemă: identitatea evreiască nu este în­ţeleasă în România și nu intere­sează pe nimeni, de fapt, com­plexitatea asta. Pentru ei este convenabil să spună că evreii au adus comunismul (în egală mă­sură, erau acuzaţi că au adus ca­pitalismul!), o falsitate construită de antisemitismul răspândit în ţară și care este clar respinsă de documente istorice, dar de care sunt totuși pline discursurile pu­blice și în ziua de azi. Nu știu ce să fac, dacă să râd sau să plâng, când aud oameni care se consi­deră intelectuali aducând­o pe Ana Pauker ca exemplu atunci când se vorbește despre evrei și comunism, un exemplu facil și banal, încât mi se pare că acești oameni n­au ce căuta în sfera publică. Iar în cealaltă extremă, ca o contracarare a acestor  dis­cursuri reacţionare, avem discu­ţiile despre gloria comunismului, când totul era bine, oamenii erau fericiţi, în comparaţie cu trage­diile economice reale pe care le vedem astăzi în prim­plan. Dar și în acest caz uităm că nu era chiar așa de glorios, nici măcar  eco­nomic, și că, de fapt, realitatea evreilor sub regimul comunist din România nu a fost una de privi­legiu general, cum vor unii să creadă, ci mult mai complexă și mai tulbure. Partidul Comunist Român a avut o politică de „ro­mânizare” faţă de minorităţi, în special faţă de evrei. Întârzierea asta în asumarea trecutului apare fiindcă, în fond, societatea româ­nească are elemente profunde de antisemitism și xenofobie, per­cepţii asupra evreilor neinformate sau preconcepute sau influenţate de propaganda religioasă și na­ţionalistă, și o lipsă de dorinţă de a­și confrunta trecutul, fiindcă după aceea ar trebui să se con­frunte cu sinele. Numai prin pre­siuni exterioare au început aceste confruntări cu trecutul să fie fă­cute pe plan public, așa cum, în 1923, numai din cauza presiunii ex­terioare au primit cetăţenie evreii din România.

Interviu realizat de George Bondor

Olga Ștefan: „Este vorba despre cum și ce decidem să ţinem minte, o decizie care formează identitatea naţiunii”

Olga Ștefan este curatoare şi scriitoare. S‑a născut la Bucureşti, a crescut în Chicago, iar din 2009 trăieşte la Zürich. A curatoriat numeroase expoziţii personale, dintre care le amintim pe cele cu Dan Perjovschi, Lia Perjovschi, Ștefan Constantinescu şi Keren Cytter, precum şi expoziţii de grup, cum ar fi: Laughter and Forgetting, o expoziţie multi‑site pentru Bucharest Art Week, şi Showtime: The Cinema in the Gallery. Scrie cu regularitate pentru ArtReview, Frieze Magazine, Art in America, Flash Art, Sculpture Magazine, Artslant şi Artmargins.

75 de ani. Evenimente de comemorare a victimelor Pogromului de la Iaşi

www.revistatimpul.ro iulie 2016

6 | DOSAR

Cele 13 panouri explicati­ve reprezintă un periplu prin viaţa și opera lui

Benjamin Fondane, cu scopul de a pune în evidenţă complexi­tatea  personalităţii creatoare a acestuia. Expoziţia face parte dintr­o serie de proiecte itine­rante, pe care Mémorial de la Shoah le pune la dispoziţia par­tenerilor europeni, în vederea cultivării noţiunii de memorie și a construirii mecanismelor ne­cesare pentru ca evenimente tragice precum Holocaustul să nu se mai repete. A fost, de alt­fel, ideea centrală a discursu­lui  doamnei Caroline François, responsabilă de expoziţii itine­rante în cadrul Mémorial de la Shoah, invitată la evenimentele care au marcat 75 de ani de la

Pogromul de la Iași. În prezenţa unui public tânăr și numeros, Caroline François a explicat

rolul instituţiei pe care o repre­zintă, punând accentul asupra misiunii de formare în vederea

înţelegerii mecanismelor pro­funde ale istoriei.

Având ca noţiune centrală ideea de căutare a noi contexte, panourile expoziţiei prezintă opera lui Fondane printr­o va­rietate de secţiuni: poet, eseist, jurnalist, dramaturg, cineast și fi­losof. Punctul de plecare este cu­noscuta afirmaţie a lui Fondane „Da, am fost un om ca toţi cei­lalţi și cu toate acestea, nu!”, iar conceptul expoziţional se ba­zează pe această antinomie ini­ţială, care figurează pe panoul introductiv. Expoziţia surprinde această căutare neobosită de noi contexte, de noi oameni, de în­tâlniri din care să rezulte noi idei, precum cea cu Lev Șestov.

Încadrată în seria de eveni­mente pe care Institutul Naţional

pentru Studierea Holocaustu­lui  din România le­a organizat pentru a marca 75 de ani de la Pogromul de la Iași, expoziţia Benjamin Fondane își găsește complementul într­o altă expo­ziţie, 75 de ani de la Pogromul de la Iași, care a fost organiza­tă  la Palatul Culturii cu spriji­nul Complexului Muzeal Naţio­nal  „Moldova”. Este vorba, de această dată, despre o expoziţie foto­documentară, însoţită de obiecte descoperite în 2010 în groapa comună din pădurea Vulturi, Popricani. Încă o dată, centrală este rememorarea tre­cutului, cu scopul de a­l insera în prezentul comunităţii și de a  genera repere etice în inte­riorul proceselor de construcţie identitară.

Benjamin Fondane. Destinul unui neresemnat

„Î ntr‑un fel sau într‑altul, prin poezie, prin strigăt, prin credinţă sau prin sinucidere, atâta timp cât realitatea va fi aşa cum este, omul îşi va dovedi neresemnarea, chiar dacă această neresemnare ar fi – sau ar părea – o absurditate şi o nebunie.” Cuvintele lui Benjamin Fondane din prefaţa volumului Conștiinţa nefericită corespund întru totul conceptului expoziţiei Benjamin Fondane: Iași‑Paris‑Auschwitz, pe care Mémorial de la Shoah, Institutul Francez şi Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România au organizat‑o în perioada 29 iunie – 15 iulie în spaţiul „Atrium” din Palas Mall,

în cadrul evenimentelor care au marcat 75 de ani de la Pogromul de la Iaşi.

Raluca Vârlan

Prima mea întrebare se re‑feră la rolul jucat de Mémorial de la Shoah. Vă propun  așadar, pentru început, să îmi indicaţi cele mai importante momente din istoria instituţiei pe care o reprezentaţi, precum și modul în care funcţia acesteia a evo‑luat de‑a lungul timpului.

Mémorial de la Shoah a fost înfiinţat în 2005, prin fuzionarea a două instituţii: Centrul de Do­cumentare Contemporană Evre­iască, fondat în clandestinitate de Isaac Schneersohn în 1943, cu Memorialul Martirului Evreu Necunoscut, inaugurat în 1956. Aceste două instituţii aveau scopul de a salva de la  distru­gere fondurile arhivistice de la Vichy și ale ocupanţilor naziști și de a construi un mormânt pen­tru victimele Holocaustului. Pe data de 27 ianuarie 2005 este inaugurat Mémorial de la Shoah, având drept misiune continua­rea operei întreprinse de Centrul de Documentare Contemporană Evreiască și Memorialul  Marti­rului Evreu Necunoscut și  des­chiderea activităţilor (expoziţii, formări, ateliere și vizite  peda­gogice pentru elevi, călătorii de studiu) spre publicul larg.

Deschiderea  Memorialului spre spaţiul european este evi‑dentă, în special graţie nume‑roaselor expoziţii itinerante. Este cazul expoziţiei despre Benjamin Fondane,  prezentată la Iași. Care este parcursul

de concepere și prezentare a acestei expoziţii?

Expoziţia Benjamin Fondane. Poet, eseist, cineast și filozof. Iași­Paris­Auschwitz, 1898­1944 a fost concepută de Mémorial de la Shoah în toamna anului 2009, în parteneriat cu Societatea de Studii „Benjamin Fondane”,  care a asigurat curatorierea.  Expozi­ţia avea drept scop să prezinte multiplele faţete ale acestui au­tor evreu român, instalat la Paris în anii ’30, unde va fi în cele din urmă arestat, în martie 1944. Ex­poziţia a cunoscut un adevărat succes cu ocazia prezentării în cadrul Mémorial de la Shoah și a permis vizitatorilor, prin perso­nalitatea lui Benjamin Fondane, să descopere un adevărat mediu cultural, precum și artiști care au construit renumele Parisului intelectual din perioada interbe­lică. Aceste două elemente ne­au determinat să realizăm o versiu­ne itinerantă a expoziţiei pentru ca aceasta să circule în școli, iar elevii să poată descoperi opera și scrierile acestuia.

Prin ce vi se pare  repre‑zentativă personalitatea lui Fondane pentru ideea de  me‑morie în spaţiul francez și în cel român?

Parcursul lui Benjamin Fon­dane aparţine istoriei universale, un autor român exilat în Franţa fugind de antisemitism, care de­nunţă în textele sale creșterea pericolelor în anii ’30, fascismul și nazismul, și care crede că și­a găsit în Paris ţara de exil. Ocupa­ţia germană a Franţei începând cu luna iunie 1940 și instaurarea legilor rasiale de Guvernul de la Vichy nu îi vor lăsa nici timpul, nici oportunitatea să transmită generaţiilor viitoare valorile sale, dragostea pentru literatură și umanismul. Această expoziţie este un mijloc de a umple acest gol, amintind imensitatea ope­rei sale.

Activitatea Memorialului presupune o importantă la‑tură pedagogică, acordând atenţie formării publicului tâ‑năr. Aţi putea să definiţi axele

principale ale acestui demers ce are drept scop familiariza‑rea tinerilor cu ideea de  me‑morie?

Mémorial de la Shoah a în­treprins, într­adevăr, o muncă de educare a publicului asupra istoriei Holocaustului și acţiuni îndreptate împotriva rasismu­lui și antisemitismului adresate

publicului școlar. Serviciile noas­tre pedagogice funcţionează în cadrul instituţiei sau se  depla­sează în școli pentru a realiza ate­liere cu elevii pe teme diverse legate de istoria Holocaustului și genocidele secolului XX.

Aţi fost prezentă la Iași pentru vernisajul expoziţiei despre Benjamin Fondane, în cadrul ceremoniilor care au marcat 75 de ani de la Pogro‑mul de la Iași. Care este, din punctul dumneavoastră de  ve‑dere, rolul acestor evenimente legate de memorie în construi‑rea și funcţionarea pe termen lung a unei comunităţi?

De mai mulţi ani, Mémorial de la Shoah este prezent cu oca­zia comemorărilor în Franţa și Europa pentru a susţine și a­și aduce expertiza în folosul iniţia­tivelor locale. Parteneriatul nos­tru cu România este unul vechi și dinamic, după cum o arată pre­zenţa noastră aici, alături de In­stitutul Francez din Iași, orașul natal al lui Benjamin Fondane. Memoria Holocaustului și a per­soanelor dispărute trebuie să fie transmisă generaţiilor viitoare, care vor transmite la rândul lor acest mesaj, căci martorii nu vor mai fi în curând printre noi, așa cum s­a întâmplat recent cu Elie Wiesel.

Interviu realizat de Raluca Vârlan Fotografii de Adrian Cuba,

http://www.adriancuba.ro

Caroline François: „Memoria Holocaustului și a persoanelor dispărute trebuie să fie transmisă generaţiilor viitoare”

Caroline François este responsabilă de expoziţii itinerante în cadrul Mémorial de la Shoah din Paris. Prezentă la Iaşi cu ocazia evenimentelor care au marcat 75 de ani de la Pogrom şi invitată specială a vernisajului expoziţiei Benjamin Fondane: Iași‑Paris‑Auschwitz, Caroline François a prezentat rolul instituţiei

pe care o reprezintă, insistând asupra parteneriatelor cu diverse instituţii din Europa.

nr. 208 www.revistatimpul.ro

OPINII | 7

Trei sute de ceauşeşti liliputani

Simona Preda

Unul detestă orice formă de extremism şi nu‑i face plăcere să vorbească despre sine, celălalt detestă gândirea unică, iubeşte eclectismul şi preferă muzica clasică, pe Vermeer şi Hannah Arendt. Pe amândoi îi apropie însă ideea de libertate, unul crede cu tărie că trebuie să fim intoleranţi doar cu intoleranţa, iar celălalt şi‑a dorit să fie un om liber şi i se pare absolut firesc să trăiască în Statele Unite. Îi mai apropie scrisul, se regăsesc, aşa cum spun, pe „aripile internetului” şi se pare că ambii sunt bântuiţi de o armată întreagă de trei sute de ceauşeşti liliputani.

Reacţionează, povestesc, strigă, explică, se opun, încearcă să înţeleagă şi ne argumentează (atipic, plastic!) împreună sub forma (micro)istoriilor personale în dialog, într‑o carte oarecum paradigmatică şi avangardistă în acelaşi timp, publicată în cursul acestui an la Editura Humanitas: Ciprian Măceşaru, Vladimir Tismăneanu, Trei sute de ceaușești liliputani.

Care este miza acestei lecturi? Ideea că, indiferent de loc, de timp, de destine mai mult sau mai puţin se­

cundare implicate, nocivitatea și absurdi­tatea sistemului comunist sunt evidente.

Nu fac parte dintre cei care am mani­festat mirări la vederea acestei empatii dintre autori: un „poet din Militari” și „un savant din SUA”. Atât Ciprian Măceșaru, cât și Vladimir Tismăneanu sunt admira­bili în domeniile lor. Eu personal am avut de învăţat (și încă mai am!) de la fiecare și le datorez multe idei și sugestii. Unul este în măsură să forjeze la limite senzorialul, să rupă ritmul când crezi că ai intuit ideea, să te manipuleze cerebral, intransigent, deși ești pe deplin convins că te situezi în do­meniul poeticului, celălalt este un intelec­tual al nuanţelor, de o fineţe analitică re­marcabilă, înzestrat cu o excelenţă literară rar întâlnită la istorici și politologi, o per­soană căreia i­am admirat adesea în con­ferinţe capacitatea de sinteză și memoria extraordinară. Prin urmare, am toate da­tele să pornesc de la premisa că, în acest caz, arta scrisului și politologia au multe puncte de convergenţă.

Să începem cu paginile semnate de Ciprian Măceșaru. Poemul său pare un colaj din pete și texturi, din frânturi de realitate și trăiri din atunci și acum, din (re)compuneri de perspective: „Mă uit la televizorul alb­negru din copilărie și văd umbre care vorbesc bulgărește” și se pare că, într­un anume fel, „viaţa a rămas cap­tivă în umbrele care vorbesc bulgărește”. Răbdarea nu le aduce oamenilor  schim­barea, ei trăiesc într­o rutină alarmantă și nu se tem de moarte: „altădată, pentru a călători foarte departe, suficient îmi era drumul de la o bordură la alta”. Scrisul lui Măceșaru pendulează între un trecut oare­cum hidos, între posibilităţile unei imagi­naţii (uneori și ea schimonosită, nutrită de imaginea unor kitschuri blonde, care fac cu ochiul atunci când le miști) și clan­destinitatea  asumată a actului trăit și a unui prezent în care limitele par să nu

ţină decât de propria voinţă. Frustrările mocneau atunci în oameni, suportabilita­tea își depășea propriile mize: „Eram curat, cu unghiile tăiate, timid, dar cu 300 de am­biţii ascunse”. În contrapondere, la câţiva ani după evocări, poetul afirmă: „acum trăiam cu 300 de ceaușești în cap, în buzu­nare, nimeni nu părea în stare să îi măture din viaţa mea”. Secvenţial, cu o  juxtapu­nere de planuri și contururile unei autori­tăţi parentale subordonate mai departe uneia mai mari, ce întruchipa sistemul, cu descrierea luptei de a înţelege absurdul de a lua și de a da viaţă în contextul epocii („m­am născut din întâmplare, nu am fost răzuit cu andreaua din uterul mamei”), scrisul lui Ciprian Măceșaru este extrem de penetrant. Trăirile zugrăvite în el par un exerciţiu de existenţă, de supravieţuire. Deși finalitatea lui a fost semnată, deși condamnarea sa ca sistem i­a zguduit din temelii pe așa­numiţii nostalgici, lucru­rile nu vor să se așeze cuminţi în subcon­știent, fantomele trecutului ţâșnesc  im­previzibile și dure: „O armată de ceaușești liliputani mărșăluia zilnic prin mine, mă cucerea, redutele cădeau una după alta, organe, zgârciuri, maţe și mușchi”.

Vladimir Tismăneanu participă cu o evidentă încântare la dialogul istorico­poe­tic. Poemul lui Ciprian Măceșaru îl  im­presionează, îi trezește senzaţii coborâte parcă din pânzele lui Goya, îi retrezește drama limitelor, a obsesiei de a le depăși, de a învinge absurdul: „Dacă n­ai trăit­o tu însuţi, e greu de imaginat ce înseamnă ab­senţa libertăţii”. Poetul (re)creează o lume, îi trasează contururile dure în alb­negru, îi  transmite trăirea și senzaţia acută, iar în a doua parte a volumului Tismăneanu îi argumentează sensul, îi scrie semnifi­caţia, îi accentuează absurdul și îi devoa­lează grotescul: „totul era zid în acel sis­tem”. Bicicletele Pegas, televizoarele Rubin, pâinea intermediară, sifoanele, decupaje dintr­un îndepărtat și posibil lieu de mé­moire al copilăriei sale comuniste, populat de personaje, persoane, tablouri, măști și

grimase ale unui sistem a cărui „scrân­teală ideologică a pătruns în noi precum căpușele”, sunt sintagme și fotografii ce revin în minte percutant și agresiv. Mai târziu, peste ani, simte aceeași stranie sen­zaţie obsesională: „Pe coridoare, noaptea, umblau tiptil ceaușeștii liliputani, ca o ar­mată de gângănii belicoase”.

Imaginile volumului au fost selectate cu o atenţie deosebită, susţin textul și îl pun în valoare. Nimic întâmplător, doar penetranta forţă a unui sistem obtuz, ca­pabil să se infiltreze în firidele cele mai ascunse ale intimităţii. Chipul liderului Nicolae Ceaușescu, adulat la unison de mase („a devenit ubicuu, este  pretutin­deni”) îl regăsim obsesiv peste tot. O chiu­vetă albă, cu un aspect de sală de operaţii sau de toaletă publică (o aluzie oare la ri­golele istoriei și a materialului îndoielnic scurs sau spălat acolo?), sceptre, aparate de fotografiat, holdele patriei, monstruoa­sele arhitecturi totalitare, Dacia 1100, o bască, un trenci gri, o căciulă de astrahan, o stemă, metroul bucureștean, raioanele pline cu alimente, iepuri vânaţi și pan­glici inaugurale și mult absurd se rearan­jează toate într­o metaforă a vieţii coti­diene din comunismul românesc. În ele se află firesc bucăţi de viaţă nemistificată, necosmetizare și nici o urmă de ornament fals. E plat și alb­negru, e rece și cu rânjet grotesc, așa cum comunismul însuși a fost, este un firesc ce are acel zgomot care se aude când lovești cu o sticlă goală chiuve­ta albă și rece din imagini.

Volumul reprezintă o abordare din­colo de canoane, interesantă, cu o distan­ţare binevenită de vechile tratări ale unui trecut care bântuie, revine, recheamă, re­fuză să plece. Un poem cutremurător și

paradigmatic despre obsesie, camuflat într­o formulă proaspătă. Un experiment istorico­poetic în faţa absurdului. Nu pro­pune sentinţe, dar răscolește. Oare timpul scurs de atunci are efectul cathartic de a liniști, a umple și a dărui substanţă? „Noi am trăit în acest mocirlos practico­inert. Așa s­a zidit Omul Nou”, pentru că „valo­rile, spiritul și memoria (…) sunt ţintele acestui sistem nihilist”, afirma într­una dintre pagini politologul american de ori­gine română. Ne mai resemnăm uneori. „Mâine voi vedea încă o dată că nu­i dra­cul  chiar atât de negru, că dintre cele 300  de visuri câteva se ridică stângaci pe picioare, că trenul ăla pufăind jucăuș încă mai circulă, că tot ce trebuie să fac este să am curajul de a traversa podul, iar  trenul o să vină încet, cu blândeţe”, spune poetul, dar, cu toată această impe­rioasă resemnare, nu trebuie să ignorăm faptul că „poza de grup e una inventată. Se pot regăsi în ea foarte mulţi oameni. E o poză adevărată și falsă în același timp, ascunde povești peste povești, povești în povești, oameni în oameni”.

Care ar fi reacţia în urma lecturii? Fi­rește, demersul celor doi reactivează re­sorturi vechi ale blamului, ale revoltei, ale neputinţei de a ucide coșmarurile și de a te opune unui trecut pe care ai fost obligat să îl trăiești în absenţa alegerii. „Dintr­o viaţă întoarsă pe dos vin către mine fan­tome” este ultima formulă a poemului și mi se pare susceptibilă de a fi însăși me­tafora reacţiei finale. Închei citându­l pe Vladimir Tismăneanu, pentru că îmi place să cred că, atunci când vine vorba despre a regreta și a condamna, memoria nu a fost „cauterizată”, iar ,„Antigona n­a obo­sit niciodată”.

www.revistatimpul.ro iulie 2016

8 | FOCUS

Dada sau generaţia lui NU

S‑ar fi născut Dadaismul în Bacău?

În iulie 2016 se împlinesc 100 de ani de la primul manifest Dada, citit de Tristan Tzara în Cabaret Voltaire din Zürich. Abia împlinise 20 de ani, iar scurtul său text împotriva establishmentului artistic, intitulat manifestul domnului antipyrine, urma să fie preluat de André Breton şi publicat în 1920 la Paris, în revista înfiinţată de acesta, Littérature. Acum, în 2016, Polirom readuce în atenţie textele incendiare pentru începutul de secol XX cu care tânărul Tzara (Samuel Rosenstock) a contribuit la scurtcircuitarea proximelor obişnuinţe literare, în special ale poeziei: cele Șapte manifeste DADA, Lampisteriile

şi, bineînţeles, Omul aproximativ concentrează, amestecând poeticul cu programaticul, întreaga viziune deconstructivistă, revoltată a tinerilor din Zürich.Ioan Şerbu

Ne‑am obişnuit ca, prin grija celor mai importante edituri ale momentului, evenimentele marcante ale panoramei culturale actuale să nu fie trecute cu vederea. Din cadrul celor mai binevenite iniţiative de acest fel ale anului curent, cea a Editurii Polirom de a reedita cu ocazia centenarului DADA, sub îndrumarea lui Ion Pop, Șapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ, a fost cu siguranţă una dintre cele mai aclamate. Cum s‑ar rezuma acest volum? Un omagiu adus emancipării discursului

literar, o relectură necesară a unuia dintre „clasicii” secolului trecut, dar şi un exerciţiu de curaj, orchestrat impecabil de criticul şi traducătorul Ion Pop, la nu mai puţin de 20 de ani de la prima ediţie a acestui volum. Andrei C. Şerban

Raportându­ne la structura tomului, parcurgerea pre­feţei semnate de Ion Pop

devine în sine o lectură intere­santă, în raport cu însăși esenţa cărţii de faţă. Dincolo de mefien­ţa adoptată în faţa criticii de către adepţii dadaismului, care vedeau în discursul hermeneut o mani­festare (sterilă) a unei subiec­tivităţi lipsite de aplicabilitate generală, orice încercare de a vorbi despre mișcarea iniţiată de Tzara & Co. de a teoretiza premi­sele acestui dadaism anarhic ori de a identifica formula acestei non­formule a emancipării limba­jului sfârșește prin a fi un paradox. Până și excelenta prefaţă a lui Ion Pop, care parcurge cele mai impor­tante aspecte ale acestei „filosofii”

a (non)literaturii, bifează acest traseu, configurând o analiză lu­cidă a unei literaturi lipsite voit de luciditate programatică, o ten­tativă raţională de a teoretiza ira­ţionalul automatismului ori un exerciţiu de poetică aplicat unui limbaj non/anti/apoetic. Privite dintr­o asemenea perspectivă, multiplele analize centrate pe miș­carea Dada ne pot face să credem că aceste demersuri critice nu fac altceva decât să distrugă esenţa nucleului creator dadaist, a cărui forţă rezidă tocmai în libertatea fără limite pe care și­o aproprie.

Absolutizarea criticii cu al său aparent discurs conformist aca­demic și cu a sa sintaxă rece și riguroasă contra dadaismului ne­conformist, al unei antisintaxe

a  versului, depistarea formulei unui dadaism nihilist, ce vede în logică una dintre cele mai palpa­bile încarnări ale falsului, trasa­rea unei analize globale a uneia dintre cele mai teribiliste forme de limbaj literar din întreaga isto­rie (perechile antinomice pot con­tinua la nesfârșit): orice discurs despre mișcarea iniţiată de Tzara tinde să se dea în limitele unor astfel de nuanţe contrastante. În ce măsură poate rezista o miș­care literară trecerii timpului, al cărei contact cu critica produce o reacţie corozivă, o incompatibi­litate frapantă a două discursuri atât de contradictorii prin însăși premeditarea acestora? Răspun­sul ne este sugerat de însăși apariţia acestei ediţii aniversare

închinate lui Tristan Tzara. Toc­mai această evanescenţă a unei libertăţi extrem de perisabile în faţa unui discurs critic, care prin însăși intenţionalitatea sa pare să spulbere extremismul discursiv al acestei direcţii care este, după cum afirmă Ion Pop, „numele ha­zardului, al expresiei spontane, nesupuse nici unei pre­judecăţi, convenţie a neconvenţionalului, putând fi substituită cu orice alt­ceva”, transformă dadaismul într­o formă subtilă de a explora struc­turile atemporale ale puseului lingvistic ce avea să obsedeze o bună parte din poezia secolului trecut.

Deși mecanismul simbiozei literatură­critică a fost trasat de mult, deși ne­am convins că nu

poate exista o imortalizare a li­teraturii în afara criticii, deși (cum poate mai cred acei cititori de o inocenţă exemplară) rigo­rismul criticii atentează deseori la farmecul literaturii, demersul Editurii Polirom și al lui Ion Pop de a readuce în atenţia noastră o a doua ediţie revizuită a mani­festelor și a celor mai cunoscute texte semnate de Tzara depășește orice neîncredere în numele her­meneuticii care, dincolo de mai puţin merituosul renume de a spulbera fascinaţia unei frumu­seţi prin formalismul unui dis­curs tranșant, are capacitatea de a readuce în prim­plan străluci­rea explozivă și suflul nebunesc al celor mai teribili copii ai lite­raturii universale.

Acum, când suntem (sau am fost) martori ai post­modernismului, ai două­

miismului, ai postdouămiismului, ai twitpoemelor, poate fi dificil de înţeles cu adevărat ruptura pe care a provocat­o Dadaismul cu serios­elitista lirică dinaintea sa. Dada, cuvânt ales  – printr­un gest simbolic – la întâmplare din dicţionar, a fost pus pe frontispi­ciul unei mișcări care,  practi­când revolta în scopul inovării, se întorcea deseori, într­o dina­mică demolatoare, împotriva pro­priei încremeniri în paradigmă. Dadaiștii refuzau tehnica înaltă poetică, persiflau reflexele es­tetic­simboliste și cu atât mai caustic dereglau locurile comu­ne liric­sentimentale, întru  scan ­dalizarea gusturilor călduţe bur­gheze. Însăși ideea de literatură devine pentru dadaiști  constrân­gătoare prin rigiditatea  regulilor și repetarea convenţiilor. Și to­tuși nu e anarhism pur. Tzara o spune, în Manifestul Dada 1918: „Ne rămâne după măcel speran­ţa unei omeniri purificate”. În afara frondei evidente, Dada a

reușit să impună o răsturnare și o reconstrucţie a procesului crea­tiv, bazându­se în special pe in­solitare. De unde și nenumăra­tele conexiuni ce i s­au atribuit cu Futurismul, Cubismul,  Generaţia Beat (similarităţi evidente, chiar dacă fragmentare, între Omul aproximativ și Howl) etc.

Neprincipial în textele sale, Tzara, unul dintre cei mai  radi­cali actanţi, se îndepărtează  în­cet de ceilalţi participanţi la miș­care. Chiar germanul Hugo Ball, fondatorul Cabaretului Voltaire, va fi recunoscut ulterior pentru o atitudine ceva mai moderată faţă de sfidătoarele manifeste ale tânărului român francofon. În scurt timp, cele Șapte manifeste DADA trec din underground în mainstream: șochează prin lim­baj, prin alăturări imposibile de termeni, lexicul poetic împru­mută de oriunde, de la fizică la băi publice, iar aranjamentul în pagină e uneori delirant. Întrea­ga pleiadă de procedee nu va fi decât ceea ce mai târziu se va numi tehnica spectacolului, o re­cuzită în permanentă schimbare

la nivel lingvistic și textual – un joc, de altfel, menit să anime atât cititorul, cât și ascultătorul, dacă ne amintim că manifestele nu erau doar publicate, ci se citeau și în public. Ulterior, inamicii principali ai Dadaismului, plicti­seala și îmbătrânirea în conven­ţie, vor duce la o tot mai rapidă schimbare a artei poetice, doar că procesul va avea ritmuri dife­rite de la o ţară la alta (cu alte cuvinte, de la un context politic la altul).

Spontaneitatea, vitalitatea sau viaţa înaintea artei au fost, în paralel cu inovarea, laitmotivele avangardiștilor din Zürich. Oare se pot combina toate într­un sin­gur gest (poetic)? Fiindcă enun­ţul e retoric, răspunsul nu poate fi decât pozitiv, ca să aduc în dis­cuţie celebrele poeme scoase din pălărie, propuse de Tzara. În 1939, Călinescu remarca în legătură cu această reţetă: „A tăia cuvinte din jurnal și a le pune în pălărie e un fel de a spune că orice cuvânt poate sluji operei de creaţiune și că nu există cuvinte predestinate, artistice. A înșira cuvinte scoase

din pălărie la întâmplare este a afirma că poezia e în fond rezul­tatul unui hazard, al unui har, nu al intenţionalităţii”. Firește că, pe lângă poemul din pălărie, ce re­prezintă cea mai intensă și mai sarcastică formă de opoziţie adu­să poeticii tradiţio nale, mai exista o acută ironie la adresa criticii, prin cel mai neo bișnuit, pe atunci,

instrument: o critică ce conţine valoare poetică în sine (atât în manifeste, cât și în lampisterii), o programă care așadar își demon­strează teza prin însăși forma enunţului ei.

Cu privire la imposibilul poem­fluviu Omul aproximativ (125 de pagini), trebuie făcută o precizare: ori de câte ori ar fi re­luat, el nu poate fi decât redes­coperit, cu falsa impresie a per­manentei prime lecturi, dată de abundenţa semnificaţiilor. Ceea ce înseamnă că Dada a avut drep­tate: poemul e viu. Dar trebuie spus și că, citit fără pauză, poe­mul poate duce la o intoxicaţie de cuvinte fără înţeles sau de sensuri fără referent. Odată ajuns în punctul ăsta, trebuie să te în­torci la câte un desen de­al lui Picabia, la un manifest dintre cele șapte sau să­ţi închipui atmosfera cabaretului din Zürich. Ceea ce duce la o altă întrebare (răută­cioasă, admit): considerând că enorma influenţă a lui Tzara are strânsă legătură cu plecarea lui la Zürich, s­ar mai fi născut Da­daismul la el acasă, în Bacău?

nr. 208 www.revistatimpul.ro

ANCHETĂ | 9

Centenar Dada. Tristan Tzara, Şapte manifeste DADA

Cosmin Perţa

Distrugerea şi resurecţia, ratarea şi reuşita Dada

În Dicţionar de termeni literari, Adrian Marino sugera că lucrul cel mai teribil care i se putea întâmpla avangardei a

avut loc deja: s­a clasicizat. Fractura și dis­continuitatea devin tradiţie, disonanţa,  ar­monie, contestarea canonului, normă și ca­non. Într­un anumit sens, manifestele și lampisteriile lui Tzara vin să confirme lucrul acesta, ideea lui de creativitate prin negaţie, de renaștere prin sinucidere simbolică, de construcţie prin surpare, de eliberare prin abandonarea linearităţii, a tradiţiei și a sen­sului în sine, de redefinire conceptuală a însăși ideii de artă care devine un concept eteric, cameleonic, fără nici un soi de fixare în sens și durată (istorie). Impunerea subiec­tivităţii ca un criteriu unic de evaluare a va­lorii estetice, a plăcerii de moment ca turne­sol al legitimităţii și mai ales al motivaţiei gestului artistic, suprimarea noţiunilor de critică și logică și accentuarea ideilor de sensibilitate și conectare artistică  – toate acestea constituie bazele teoretice și  ideo­logice ale noilor curente literare și artistice care se dezvoltă în cea de­a doua jumătate a secolului XX. Dada este în sensul acesta te­renul fertil pe care va crește nestingherit postmodernismul. Dada este chiar mai in­tertextual decât postmodernismul, deoarece poate însemna orice și înseamnă totul în același timp, așa cum ne este el prezentat de Tzara. Dada este mai radical decât curentele pe care le influenţează, deoarece nu fisurează. Dada explodează, nu redefinește, ci refuză orice tip de definire. În sensul acesta, Dada nu se clasicizează, nu poate să devină normă și etalon, pentru că nu poate fi atins. Dada include toate marile curente, în afară de cla­sicism și iluminism, barocul, romantismul (chiar și fantasticul asociat romantismului), simbolismul, suprarealismul, absurdul,  ex­presionismul. Toate sunt înglobate de Dada, care le melanjează într­o formulă aparent bizară, dar atât de percutantă. Dada este un important curent transartistic, atât ca forme de expresie (muzică, pictură, literatură etc.), cât și ca ideologie culturală. Dada este mai alunecos decât toate formulele teoretico­ar­tistice care i­au urmat, chiar dacă acestea dezvoltă elemente proprii. Intenţia Dada se poate clasiciza, tehnici Dada pot deveni re­curente, însă Dada, ca fenomen, este unic și irepetabil, este, dacă vreţi, happeningul per­fect. Se ratează într­o singură dimensiune: pentru a fi fost ideal, Dada nu trebuia să lase urme în istorie; or, urmele sale sunt adânci, pregnante, secolul XX este bântuit de con­știinţa Dada. Și dacă aceasta nu este o ra­tare? Dacă tocmai aici reușește  creativita­tea prin negaţie? Care sunt intenţiile Dada, de fapt? Distrugerea reperelor (nu înlocui­rea lor) pentru o maxim de liberă manifes­tare artistică pare a fi intenţia cea mai preg­nantă; or, Dada devine un reper, o bornă culturală, însă cea de­a doua intenţie lim­pede exprimată de Tzara este aceea de a schimba paradigma, de a schimba cursul, macazul, în primul rând, al modului în care înţelegem gestul artistic, iar prin aceasta, al istoriei. Oricât de eteric și idealist ar fi Dada, o astfel de răsturnare de paradigmă nu se poate face fără un reper stabil, fără un punct fix (principiul pârghiei din fizică); or, acest punct este Dada și aici, deși pare că eșuează, reușește în maniera­i specifică, aceea a pa­radoxului.

Revenind la manifestele poetico­teore­tice și lampisterii (frumoasă metaforă, Tzara chiar în asta se erijează, în mod ludic, sim­patic, cum ar fi spus chiar el, într­un repa­rator/aducător al viziunii și al noului sens,

al luminii), sunt impresionante actualita­tea și prospeţimea pe care le degajă, semn clar că procesul de răsturnare a paradigmei despre care vorbeam mai sus este încă în desfășurare, că Dada nu este datat, ci, din contră, constituie în continuare un ferment cultu ral, artistic și teoretic de luat în seamă. Este o drojdie care poate să facă să crească aluaturile cele mai neașteptate. Modul în care Tzara își prezintă ideile despre artă este un act artistic în sine, este Dada. El folosește metafora desfiinţând­o, folosește parabola și alegoria mimând nonsensul. Nimic nu este neapărat sau doar ceea ce pare în tex­tele lui Tzara, căci „Dada nu­i o doctrină de pus în practică. Dada – e, ca să mint, o afa­cere care merge bine. – Dada face datorii și nu trăiește pe salteaua lui. Bunul Dumnezeu a creat o limbă universală, de aceea nu e luat în serios. O limbă e o utopie. Dumnezeu își poate permite să nu aibă succes: la fel și Dada. De aceea spun criticii că: Dada face lux ori că Dada e în rut. Cine are dreptate: Dumnezeu, Dada sau criticul?” (Manifest despre amorul slab și amorul amar, XV).

Când și cum vor evolua noile forme artistice de gândire poate că vom vedea. Până atunci, avem Dada și asta ne ocupă tot timpul.

Yigru Zeltil

Scârba lui Tzara este şi scârba mea

Dacă Tristan Tzara ar fi fost născut într­o altă ţară, nu am simţi nevoia să­l pomenim atât de des. Îl  pome­

nim, că de citat e mai greu. Alţii ar fi profitat din plin de centenarul Dada și de „brandul” Tzara, s­ar fi lăsat și cu tricouri Tzara, de pe care chipul său cu monoclu iconic – ca fi­gura unui Che Guevara, dacă mi­e permisă comparaţia  – să ne asigure de nonconfor­mismul deplin al persoanei care se legiti­mează astfel.

În schimb, au trecut două decenii de la centenarul Tzara și iată că o editură de top s­a încumetat să reediteze traducerea lui Ion Pop din cele Șapte manifeste DADA (urmate de Lampisterii în mai toate ediţiile din 1963 încoace) și din Omul aproximativ (care ar fi trebuit să fie publicat laolaltă cu alte texte din perioada suprarealistă, nu din cea dadaistă). În afară de monumentala mo­nografie TaTa Dada a lui Marius Hentea, cu atât ne putem lăuda (dacă ne socotim suficient de simpatici)!

În liceu, când am parcurs ediţia din 1996 pentru prima oară, nu se punea pro­blema să găsesc în librării (sau să­mi per­mit) Tristan Tzara sau pe alţii pe care îi găseam cu greu sau deloc prin colecţiile bibliotecilor constănţene. În mai mare mă­sură decât manifestele propriu­zise (care însă au avut o influenţă durabilă asupra mea în unele aspecte: conceptul spontanei­tate dadaistă sau proclamarea artei drept „singură bază de înţelegere”) și decât Omul aproximativ (a cărui gravitate ternă mi s­a părut un pas înapoi faţă de radicalismul

policrom al celor Douăzeci și cinci de poeme din perioada dadaistă), la acea dată mă in­teresau Lampisteriile, ca împăcări spontane ale inteligenţei lui Tzara cu radicalismul os­tentativ din manifeste. În plus, un text ca Notă despre artă neagră, cu accentele sale de mistică rimbaldiană și imaginile puter­nice („Nimeni n­a văzut atât de limpede ca mine seara aceasta măcinând albul”), se plia perfect pe sensibilitatea mea inocentă…

Revizitând – la o altă vârstă, când „arta pentru artă” a devenit un lux, iar conceptua­lismul de după Duchamp îmi amprentează orizontul de așteptare – mișcarea dadaistă și textele acestea, (para?)logica lor pare abia acum cu adevărat „precisă” („dreaptă”, mai puţin, căci este un virus încăpăţânat, „un mi­crob virgin care se vâră cu insistenţa aeru­lui în toate spaţiile pe care raţiunea nu le­a putut umple cu cuvinte ori cu convenţii”, vezi Conferinţă despre dada), ca atunci când este proiectată în derizoriu însăși acţiunea de a lansa un manifest (în Manifest dada 1918). „Reţeta” poemului­colaj merită și ea amintită aici, ca omolog al readymade­ului duchampian în ceea ce privește deconstrui­rea noţiunii de autor sau a celei de operă.

Spiritul de improvizaţie a fost cel care a catalizat acţiunile de la Cabaret Voltaire, dar meritul lui Tzara a fost cel de a capta ceea ce plutea în aer fără a impune o linie (deși avea mai târziu să­și impună perspectiva asupra evenimentelor, în dezacord făţiș cu Huelsenbeck): „Așa se născu DADA, dintr­o nevoie de independenţă, de încredere faţă de comunitate. Cei ce fac parte dintre noi își păstrează libertatea. Noi nu recunoaștem nici o teorie. (…) Sunt împotriva sistemelor, cel mai acceptabil dintre sisteme e acela de­a nu avea din principiu nici unul”.

Astăzi, textele acestea nu s­ar putea (re)scrie decât cu o doză scăzută de vitalita­te, căci nici șocul nu mai este ceea ce a fost, dar necesită (și rezistă la) o relectură (dar de ce doar lectură? Putem rescrie așa cum au făcut­o cei din spatele recentului Mani­fest RetroDada). Ediţia aceasta apare în mij­locul unei perioade de timidă revenire în spaţiul literelor a apetitului pentru teorie (mult mai mare în zona artelor vizuale) și de reviriment al interesului pentru experi­ment, dar mai ales în mijlocul unei perioade de mare tensiune geopolitică și socială, când aparenta și fragila armonie a socie­tăţii pare să se destructureze iar.

Scârba lui Tzara („Daţi­i înainte, copii, omenire…”) este și scârba mea în faţa unui secol XXI în care capitalismul,  militaris­mul tot mai nerușinat și puterea industriei farmaceutice n­au fost clintite la timp de nici o ecosofie și reîncep să profite de ig­noranţa activă. Cred că pășim în era cybor­gilor, a roboţilor și a „internetului lucru­rilor”, nu mai imuni la manipulare și la pragmatism decât eram la începutul Pri­mului Război Mondial, drept pentru care suntem „condamnaţi” la Dada… O  supra­doză de spirit antiideologic și antiimperia­list, într­un moment în care înţelepciunea, nebunia sau  – veritabilă obsesie  postmo­dernă – ironia par soluţii, deși am fost în

stare să învăţăm că poate fi contestată se­pararea artei de restul vieţii (sociale). Ne ră­mân lucruri nu de făcut, ci poate de refăcut. De tradus – evident. Dar asta, în primul rând, în practica noastră, căci „Dada este o stare de spirit”. Enough said.

Răzvan Ţupa

Tzara şi ţara aproximativă

Pe când nu mă interesa deloc poezia, în „Tudor Vladimirescu”, colegii mei de liceu mai poetici decât mine mă în­

trebau dacă nu vreau să scriu în revista lor autografă. „E ușor”, ziceau, „uite un poem” și citeau ceva care mi­a rămas în minte pen­tru că era ceva de genul: „Tractor/ Tractor tractor/ Tractor/ Tractor tractor” și așa mai departe. Ce îi interesa era doar să ieșim din pasiunea profesoarei noastre de română, care ne tot repeta: „Arghezi e mai mare decât Eminescu” și „Nu știu de ce avem poem de Nichita Stănescu în manual, pentru că nu se înţelege nimic”. Mă rog, anii ’90. Părea destul de distractiv, dar pasiunea lor pentru Urmuz era pentru mine tot un reflex împo­triva gusturilor bietei femei, care părea să aibă vremuri grele cu poezia contemporană. Așa că am zis „poate” și am uitat.

Răsfoind noua ediţie Șapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ (Po­lirom, 2016), m­am surprins revizitând sur­prins senzaţiile mele legate de întâmplarea de mai sus. „Dada nu­i deloc modern, el este mai degrabă întoarcerea la o religie de indi­ferenţă aproape budistă. Dada așterne o gin­gășie artificială pe lucruri, o zăpadă de flu­turi ieșiţi din craniul unui scamator” (p. 115), notează Tzara într­o conferinţă publicată în volum. Mi­ar fi prins bine să citesc asta într­un manual din adolescenţă, pentru că nu m­aș mai fi simţit aberant de aerian pe lângă boii școlarizării. Acum, stând să mă gândesc, cred că ar fi ajutat­o și pe profe­soară. Sau i­ar fi făcut rău, cine știe…

Trecând prin manifestele  – unele mai celebre, altele mai puţin – și articolele adu­nate de Tzara între 1917 și 1922, șocul este că poemul său „Omul aproximativ” din pe­rioada imediat următoare (tradus aici de Ion Pop) dă peste cap toate declaraţiile le­gate de nimic și indiferenţă din prima parte a  volumului. Poemul însuși capătă prin aceasta o consistenţă obsedantă când îl pui faţă în faţă cu „Magia unui cuvânt – DADA – care i­a pus pe ziariști în faţa porţii unei lumi neprevăzute nu are pentru noi nici o importanţă” (p. 28). Și asta pentru că lipsa de importanţă este produsul predilect al in­dustriilor creative și azi. Oricine a întrevă­zut măcar o secundă spaţiile de libertate pe care un poem poate să le deschidă știe că presiunea lui „dar cum e posibil” devine strivitoare. Sau revenim la indiferenţă și date tehnice. Anul trecut, o coproducţie Australia­Germania, Manifesto, o pune pe Cate Blanchett să reia manifeste artistice sau politice faimoase în dicţia unor perso­naje cât se poate de diferite. De la un home­less la o profesoară, un muncitor sau o pre­zentatoare de știri se strâng 13 situaţii în care proiectul lui Julian Rosefeldt recontex­tualizează declaraţii bântuitoare. Locul ma­nifestului lui Tzara este chiar în prologul de 4 minute al proiectului, Burning fuse, între Manifestul comunist și textul lui Philippe Soupault, Literatura și restul (1920).  Rea­litatea de zi cu zi surprinsă în asemenea situaţii pare să aibă mare nevoie să fie in­filtrată de ceea ce este considerat istorie literară, dar nu e. Dar și manifestele cu pricina își regăsesc vitalitatea abia în ter­menii care pot să răstoarne banalitatea și siguranţele nevrotice. Ceea ce, poetic, vă do­resc și dumneavoastră.

În 2016, la centenarul lansării Manifestului Dada, Editura Polirom a publicat o ediţie aniversară spectaculoasă: Tristan Tzara, Șapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ. Revista Timpul îşi face datoria de a marca importantul centenar, construind în jurul acestei ediţii o mică anchetă la care a invitat trei poeţi pe cât de informaţi privind

mişcarea Dada, pe atât de predispuşi la explorări în zone poetice pe care avangarda le‑a făcut sesizabile pentru prima oară.

Pagini coordonate de Radu Vancu

www.revistatimpul.ro iulie 2016

10 | POEZIE

Dan Ciupureanu

Poemefetița care târa o păpușă nu plângea niciodată

avea un carnețel în care trăgea linii când se uita spre cerşi câte un vapor trecea pe deasupra eifetița care târa o păpuşă era foarte serioasămergea ce mergea apoi se oprea şi oftaşi mai trăgea câte o linie în carnețelul eifetița care târa o păpuşă era şi ea o păpuşăîn loc de ochi avea doi nasturi mari cu câte trei găuri

am deschis

o uşă am dat peste altă uşă am deschis‑oşi‑am dat peste altă uşă pe care am deschis‑oam deschis uşi până am ajuns în dreptul unei ferestre am deschis‑o am dat peste altăfereastră apoi am deschis toate ferestrele s‑a auzit un zgomot în depărtare nu reuşeam să văd pasărea care trecea prin fața meaurmată de alte păsări nu se mai terminauam sărit toate ferestrele înapoi şi‑am trecutprin toate uşile am ajuns în baie a zis o voce m‑am aşezat în genunchiam început să tremur

mi‑e frică

de gândurile pe care nu le mai pot controlade universul deformat ce creşteîn mine puțin câte puțin ca igrasia pe nişte perețiai unui sanatoriu ca să nu îți mai fie frică trebuiesă te uiți în ochii lor să nu clipești să ții capul susca să nu îți mai fie frică nu trebuie să crezi în regretdacă nu ți‑e foame mănâncă la ore fixe dacănu ți‑e somn închide ochii și numără în gândvisele urâte sunt ca niște cântece de leagănlasă‑te în golul pe care‑l simți cu brațeledeschise adulmecă pericolele danseazăpe ritmul scenariilor care‑ți distorsioneazămintea respiră adânc și ridică‑te pe vârfuriești cel mai iubit ești cel mai importantviața ta e o poveste care adoarme copiii neastâmpăraținu te vom abandona suntem aici nu te vom abandonasuntem aici

eram singur în nesiguranța lucrurilor

pe lângă mine trecea un om mirosea a cadavrufericirea era un handicap bicicliştii nu se sincronizauîn gară se anunțase stare de euforie până la închidereaprogramului sunteți de jos sau de sus?m‑a întrebat o bătrână i‑am oferit o țigarănepăsarea se lua prin telepatie aveau cercurile învârteau în jurul gâtului le mestecau

de ce

ai vrea să mai trăiești? oricum vei ajunge la nebunim‑a întrebat dumnezeu de pe schela de unde

picta cerulde ce ar vrea să mai trăiască? a adăugat un chineziar dumnezeu şi ceilalți 49 de chinezi au râs în hohoteoricum va ajunge la nebuni a mai adăugat chinezulşi iar s‑au prăpădit de râs pentru că mi‑e frică să moram răspuns iar chinezul a întrebat îi e frică să ce?îi e frică să moară au răspuns cei 49 de chinezi în corapoi iar s‑au prăpădit de râs cerul era verde

așază‑te

pe această frunză de burundanga să bagmâna în tine să‑ți scot copilul să‑l mâncămsă‑ți fac brățară din cordonul ombilicalsă rămâi stearpă să vrei să mori numai eusă te iubesc numai eu să te iubesc numai eu

azi în metrou

oamenii se abțineau să nu râdă de gândurile mele

casa suspendată

pe care o vezi lângă podulcare trece peste orașul fără lumininu este o casă libelulele care zboară pe lângă tinenu sunt libelule podul nu este un pod și nici tunu ești tu cum nici orașul fără lumini care nu suntlumini nu este oraș aici ești în afara visului tău care nu este visiar acest bilețel nu este un bilețel cum niciacest mesaj nu este un mesaj trezește‑tem‑am trezit sub apă eram un peşte care nu era

un peşte

după o corectură

minuțioasă din acest poem n‑a mai rămas nimic

mortul

era îndrăgostit de‑o moartă din cu totul alt cimitircea care‑l plângea pe mort o plângeaşi pe moartă mortul îi duse flori moarteiaflase că tânăra se contrazicea în confesiunimoartei îi povestea despre pablo iar mortului

despre juan

când nu mai vreau

să mai trăiesc mă ridic pe vârfuricu mâinile deasupra capului şi mă învârtca o balerină sub reflectorul gardului electricapoi mă retrag cu spatele din scenă salutând persoanele care se descompun

în fiecare noapte

mortul era dezgropat mandolineleridicau ciori deasupra cimitiruluimortul dansa cu fiecareîl sărutau pe obraji şi‑l îngropau la loc

luasem asupra mea

vina celor care mă răneau vedeampuncte conspirative de‑a lungul tuneluluiauzeam şoapte suprapuse ştiam că sfârşitulse apropia odată cu umbrele care‑mi mimau mişcărileîmi permiteți să plâng lângă dumneavoastrăam întrebat o doamnă cineva a tras alarmaşi mi‑a dat o batistă apoi a scos mâna pe geammetroul a pornit mai departe şi‑am plâns

bucata de carton

pe care dorm mă aşteaptă în fiecare searăbucata de carton pe care dorm e caldă şi confortabilăpe bucata de carton pe care dorm pot să stau fără

să dormbucata de carton pe care dorm cândva proteja

un televizoracum mă protejează pe mine oriunde m‑aş duceşi e foarte greu în viață să nu ai bucata ta de carton

gheme

de praf se rostogoleau printre meseeram aşezați în pantă ne țineam de halbeploua şi bătea vântul în cârciuma noastrăse făcea noapte câte unii îşi dădeau drumulse rostogoleau sub picioarele noastrenevestele îi aşteptau cu roabe pentrua‑i arunca la groapa bețivilor dormeamunii peste alții soarele ne ardea fețelemurdare de noroi se făcea seară ne ridicamcu greu şi ne trăgeam unii pe alții la deal spre cârciumăgheme de praf se rostogoleau printre mesene țineam de halbe şi cântam până adormeam

într‑un sanatoriu

le ziceam bună ziuaiar ei îmi răspundeau bună ziuatreceam mai departe şi când ne întâlneamdin nou îmi ziceau bună ziuale răspundeam bună ziua

am să vă strivesc

degetele‑n menghine şi am să torn acid peste eleam să vă leg de picioare şi am să vă târăscpe asfaltul fierbinte până veți rămâne fără pieleam să vă înec în veceu şi‑am să vă învii cu căcatpână veți recunoaşte că sunteți lingăiisistemului care vă spală creierele zi de zi

nr. 208 www.revistatimpul.ro

POEZIE | 11

Îngerii şi lucrările lor

Emil Brumaru

Sînziana Şipoş

Poeme#

Un soare poate fi înlocuit cu un bec, a zis el şi a montat unul. După ce a plecat, pământul a devenit o cameră. Stăm cu limbile lipite de dopurile scoase. Când sunt mânjite bine, le aruncăm să spargem becul. Nu o să se mai vadă sticlele, nu o să se mai vadă muştele care se plimbă de o vreme pe blana mortului.

#

Tot corpul îi dispare în vin. Doctorul a zis că un pahar pe zi nu face rău! Doarme cu fața spre cer şi urinează în chiuvetă. În urma lui răsar flori. Râdem şi batem din palme. Când se aude tusea, ne punem pătura pe cap. Vine să mă învețe sensuri noi şi când dorm. Ne aducem aminte de toți morții şi ne rugăm să nu se mai ia curentul. Mi‑l imaginez într‑un oraş străin, pe o stradă acoperită de gheață, unde singurul zgomot e bâzâitul neoanelor.

#

Ai murit cu ochiul stâng întredeschis, dar n‑ai văzut cum m‑am apropiat şi ți‑am furat toate sticlele din jur. Ne vei rămâne veșnic în amintire. Vecinii de pe scară.

#

Mă scufund tot mai mult într‑o piele veche. Celălalt om bate din picioare. Arsurile îşi schimbă culoarea în fiecare zi; o scamă pluteşte în aer. Înainte, mi‑ai arătat că şi tu ai avut o carie lăsată să crească în dinte doar pentru că e a ta; îmi privesc mâinile şi le spun să tacă.

#

Zborul dintr‑un interior în altul. Colțul patului se topeşte într‑un mulaj, urcă în jurul picioarelor. Multe cearşafuri găurite pe acoperiş. Privim o pastă alburie care picură pe podea.

#

Înjurăturile vin continuu şi explodează ca artificiile. Fumul ce urmează şi țiuitul din urechi. Mi‑ai spus că ți‑e frică şi am plecat amândouă să căutăm viermi de mătase. Firele o să ne înfăşoare şi o să avem un înveliş propriu, din care nu o să ieşim decât să ascultăm marea.

#

Mizeria nu se atinge de tine dacă‑ți lași părul să crească. Mă ghemuiesc într‑un colț de pat; somnului meu i se face ruşine de somnul tău.

#

Ți se potriveşte pe umeri cu franjuri grei care mătură podeaua, cu sticla de bere în mână şi cu ochii ei hepatici. După fiecare înghițitură, mai face un pas spre margine. Mă simt bine şi mă gândesc să îl ajung şi eu din urmă. Mă îndrept spre geam şi văd lumină. Luna e o burtă umflată de viermi.

#

Câteva haine ard lângă pereți. Degete strâmbe se înfig în saltea ridicându‑ți corpul. În felul acesta, aproape de becuri, insule cu trupuri nemişcate de musculițe. Peste puțin, lumina se retrage ca un monstru lipicios care te‑a atins îndelung.

#

Poate să doarmă liniştit, are mereu la îndemână sticle. Noaptea, se strecoară înăuntru. Dacă nu mă prefac că dorm, o să mă lase barmanului fără dinți, cu obraji supți şi ochi roşii. Îmi țin respirația. Vasele murdare – le pun cu cele curate – aşa, mai aproape de el – au înghesuit toate gândurile urâte într‑un dulap. La noi acasă nu primim pe nimeni. La noi e alunecos pe jos. Ne rupem câte o mână. La noi se transpiră. La noi pare în regulă.

#

O pasăre agitată se aşază între noi de fiecare dată. E uşor să mă îngrop în dezordinea din cameră şi să strâng orice până se sparge. Mi‑ai spus că oamenii trăiesc în țara ta cu părul îndesat în urechi. Cuminte ca o muscă pe dulap, am toate şansele să rămân. Înăuntru cresc petalele unei flori. O să se vadă nervurile şi nu o să mai pot trăi decât printre trupuri paralizate.

#

Trei limbi îi ieşeau din gură. S‑a apropiat şi mi‑a mestecat părul. Mă uit de pe margine. Pe străzile pe unde trece, arunc mâncare. Se apropie şi mă încuie în casă. Îmi bag degetele în acvariu şi las peştii să se hrănească.

#

Îmi descos pielea şi‑mi fac ordine. Ziua albeşte apartamentul. Ascund lumina în căni şi mă transform în rădăcini care ajung în subterane, la gleznele nopții trecute. Să nu vadă nimeni măcelarul care atârnă porcii‑n cârlige, în timp ce o fetiță îşi caută păpuşa printre.

#

Lasă‑ți corpul să zdrobească. În aerul negru găseşti doar linişte.

Rugăciune (2)

O, câtă umilință, Doamne, câtă umilință?Cui să mă vait, dacă nu Ție,Pe care Te presimt, cum pe‑o câmpieȘtii că se‑apropie o floare doar prin mirosul ce abia adieȘi te îndeamnă la răbdare şi căință…Pe mine nu‑ncerc să mă iert, atunci pe cine?Pe mama, care niciodată nu mai vine?Pe tatăl meu, de care mi‑e ruşine?Ei mă întreabă‑n fiecare noapte,În vis, dacă mai pot căra în spateTot ce‑am făcut. Și numai Tu‑nțelegi că se mai poate…

***Florile scriu poeme cu parfumul lor.Noi le citim cu nărileȘi ochii‑nchişi până‑ncurcăm cărărileȘi‑n loc de‑o nimfă‑mbrățişăm un biet izvor.Sau, amețiți de izul de muşchi verde,Intrăm în scorburi, căutăm cu brațeleFemeia ce ne‑ademenea cu lațeleEi azurii, dar trupul i se pierde.Și ni se pare că miroase‑a curcubeu,Mult mai departe. Alergăm spre dânsulÎnnebuniți că se va risipi, fugind mereuSă‑i pupăm tălpile şi brusc ne‑apucă plânsulCă nu mai este, uite, nu mai esteȘi ne‑a lăsat la mijloc de poveste.

www.revistatimpul.ro iulie 2016

12 | INTERVIU

Ştefan Afloroaei

Ștefan Afloroaei este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde predă cursuri de metafizică şi hermeneutică. De curând a fost ales membru corespondent al Academiei Române. A publicat cărţi de autor la edituri prestigioase (Humanitas, Polirom, Editura Știinţifică, Institutul European), a coordonat volume colective

şi a publicat numeroase articole în reviste de specialitate şi în reviste de cultură. Este unul din fondatorii şi editorii revistei Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenolog y and Practical Philosophy.

Domnule profesor, v‑aș ruga pentru început să ne dezvăluiţi cum aţi ajuns să fiţi interesat de filosofie, care au fost mo‑tivele și imboldul iniţial, experienţa de viaţă și lecturile care v‑au propulsat către filosofie.

Am început relativ simplu, probabil ca și alţii dintre noi. Interesul pentru textul de fi­losofie l­am resimţit în anii de liceu, dar nu neapărat prin orele de filosofie. Am terminat Școala Normală, unde Filosofia se făcea în al patrulea an din cei 5 ani de studiu, dar până atunci această apropiere s­a realizat graţie orelor de literatură și chiar celor de matema­tică, mai ales de geometrie. Mie mi­a plăcut foarte mult matematica, am mers de multe ori la olimpiadă la această disciplină. Eram sigur că voi urma Facultatea de Matematică. Pot spune că matematica, mai ales geome­tria, mi­a adus în faţă unele situaţii care sunt realmente filosofice, pentru că au un caracter straniu, paradoxal. De asemenea, psihologia m­a adus aproape de filosofie. Și maniera dis­tinctă de a gândi a unor oameni, precum Ioan Sârbu, profesor de filosofie, fascinat realmente de gândirea greacă. Mai am unele însemnări din acea vreme. Am stat vreo două ore pe holurile Universităţii, pentru a mă decide la ce facultate să mă înscriu. Plecasem cu gân­dul de a mă înscrie la Matematică, dar am stat și în faţa ușilor facultăţilor de Istorie și de Litere. Nu știam atunci dacă am decis bine înscriindu­mă la Filosofie, dar acum nu regret acest fapt.

„Nu ştiu o reţetă pentru a ajunge la filosofie”

Întâmplarea sau destinul, pentru a vă întreba cu termenii care compun titlul unei cărţi a dvs.?

Să spunem că doar o întâmplare mai aparte. În timpul studenţiei au venit multe alte lecturi, dar am avut și bucuria de a au­dia  câţiva profesori importanţi. Aș aminti cursurile profesorului Ernest Stere, atras de filosofia franceză modernă, precum și cursurile magistrale ale lui Petre Botezatu, un om cul­tivat, cu multe deschideri în ordine culturală. Aceste începuturi nu sunt foarte spectacu­loase, dar probabil este în joc o anumită sen­sibilitate. Nu există o cale precisă în acest sens. Nu știu o reţetă pentru a ajunge la filo­sofie. Dacă nu există o căutare proprie și o sensibilitate a minţii, interes pentru înţele­gerea de sine și pentru anumite întrebări, atunci nu se poate ajunge la filosofie.

Prima dvs. carte, Ipostaze ale raţiunii negative, care este prelucrarea tezei de

doctorat, a stat mulţi ani la Editura Știin‑ţifică, apărând abia după revoluţie. A fost o întâmplare această întârziere? Sau a acţionat cenzura?

Volumul reprezintă prelucrarea a două capitole din teza de doctorat, începută la Iași sub îndrumarea profesorului Ernest Stere și continuată la București. „Ipostaze ale raţiu­nii” este o sintagmă propusă chiar de profe­sorul Ernest Stere, cu privire la ceea ce s­a pe­trecut în filosofia europeană după Descartes. Iniţial mi s­a părut destul de abstractă, dar cu vremea i­am găsit un anume conţinut. Am predat cartea la editură în 1986 și a apărut abia în 1991. Nu știu dacă a fost publicată mai greu din motive ideologice. Nu aș vrea să cred că devenisem un autor care putea produce un scandal intelectual la vremea aceea.

Dar nici concesii nu aţi făcut în acel text.

E adevărat, cartea a apărut exact așa cum am predat­o editurii. Sugestia privitoare la raţiunea negativă provine din Hegel, deși nu împărtășeam întru totul felul în care o dis­cută, de pildă faptul că face din raţiunea ne­gativă un moment al celei pozitive. Conside­ram că orice interogaţie conţine un element negativ, o îndoială, un moment sceptic, iar acestea nu pot fi înghiţite într­o certitudine, în raţiunea pozitivă. Acest fapt mi­a deve­nit clar nu prin scrierile lui Hegel, ci ale lui Descartes. Iniţial Descartes nu m­a atras, ba chiar eram pe punctul de a abandona lectura scrierilor sale. Însă am observat că în multe locuri vorbește despre filosofia sa ca despre o naraţiune, o cale alternativă. M­a atras fap­tul că a fost sensibil la o anumită reprezen­tare a lumii, anume lumea ca fabulă, teatru (mundus est fabula, cum i­a plăcut să spună). Îndeosebi în Corespondenţa sa afirmă că toate trebuie luate ca într­o mare reprezentaţie dramatică. Atunci mi­am dat seama că Des­cartes îmi poate deveni apropiat citindu­i paginile ca pe o confesiune. Vorbește mereu despre el însuși, despre felul în care caută să înţeleagă, fără a propune neapărat o doc­trină. Este o cale pe care singur o caută și o urmează. Dacă lumea este o fabulă, atunci distincţia dintre adevăr și fals, realitate și fic­ţiune, este mult estompată, aproape indecisă. Realitatea comportă o latură fictivă, iar fic­ţiunea este într­o privinţă realitate, exact ca într­o reprezentaţie dramatică. Astfel, lucru­rile trebuie mereu raportate la cel care per­cepe și gândește, doar astfel se configurează o anumită realitate a lor. De aici a plecat vo­lumul amintit.

Dacă nu există o căutare proprie și o sensibilitate a minţii, inte­res pentru înţelegerea de sine și pentru anumite întrebări, atunci nu se poate ajunge la filosofie.

nr. 208 www.revistatimpul.ro

INTERVIU | 13

„Realitatea comportă o latură fictivă, iar ficţiunea este într‑o privinţă realitate, exact ca într‑o reprezentaţie dramatic㔄E greu să faci abstracţie de ceea ce se întâmplă în propria ta cultură”

În ce măsură identificarea excentricităţilor, pe de o parte, și a negativităţii interioare ra‑ţiunii, pe de alta, au prefaţat cercetările dvs. viitoare?

Nu am abandonat niciodată aceste chestiuni. Am fost mereu tentat să explorez ceea ce se anun­ţă ca „putere imensă a negativu­lui”, pentru a vorbi în termenii lui Hegel, una care nu se stinge și nu cedează pentru o instanţă ex­clusiv pozitivă. De pildă, în Întâm­plare și destin discut problema răului, încercând să o recunosc în spaţiul culturii în care ne situăm noi înșine. În 1991, dacă îmi amin­tesc bine, revista Contemporanul a lansat o dezbatere despre eșe­cul în cultură, punând întrebarea dacă și cultura noastră este mar­cată de eșec și dacă există o solu­ţie. Am scris atunci un text despre eșec în cultura și istoria noastră. Eliade m­a călăuzit mult, punând problema eșecului în relaţie cu cea a suferinţei, pentru a vedea cum anume poate fi valorizată sufe­rinţa la un moment dat. Există așadar o relaţie între cartea des­pre ipostazele raţiunii negative și cea despre eșec, suferinţă și destin în cultura română.

Preocuparea dvs. pentru fi‑losofia și pentru cultura română se prelungește până în textele recente. Cărţile următoare au în atenţie aceleași preocupări: Lumea ca reprezentare a ce‑luilalt (Institutul European) și Cum este posibilă filosofia în estul Europei (Polirom).

E greu să faci abstracţie de ceea ce se întâmplă în propria ta cultură, cel puţin de unele situaţii faţă de care ești mai sensibil. În Cum este posibilă filosofia în estul Europei analizez câteva situaţii ne­obișnuite din cultura noastră filo­sofică. De pildă, faptul că la noi limbajul filosofic nu s­a configurat într­o manieră substanţială, ast­fel încât să reziste în timp, motiv pentru care constatăm mari dis­continuităţi și fracturi. Mereu s­a simţit nevoia de a avea un lim­baj propriu filosofiei, de la Cante­mir, Micu și Eminescu (în tradu­cerile lui din Kant) până la Blaga și Noica. Cu fiecare încercare im­portantă din filosofia românească autorii în cauză trăiesc cu senti­mentul că nu s­a ajuns la un limbaj filosofic adecvat. Această situaţie ilustrează, în alt plan, celebra teo­rie a catastrofelor formulată de Cuvier: din când în când limbajul filosofiei se prăbușește, cedează, încât trebuie din nou articulat.

Aţi deschis astfel către te‑matica maladiilor culturale, a maladiilor interpretării, înţele‑gerii, sensului. Aţi avut în ve‑dere astfel de chestiuni atât în câteva volume colective pe care

le‑aţi coordonat, cât și în unele cărţi mai recente, cum ar fi cea despre problema absurdului. Cum a ajuns specialistul în hermeneutică – așadar în ches‑tiuni precum sensul, înţelege‑rea, semnificaţia – să fie atras de tema absurdului?

Absurdul ţine de problema­tica sensului: dacă încercăm să identificăm situaţiile, propoziţiile sau ideile absurde, constatăm un deficit radical în privinţa sensului. Eventual, un surplus straniu. De­sigur, absurdul înseamnă altceva decât nonsensul obișnuit și decât ceea ce e lipsit de sens. Comportă o anume radicalitate, afectează însăși posibilitatea sensului. Am riscat puţin cu titlul acestei cărţi. Iniţial mă gândeam la ceva mai clasic, Despre sens și nonsens. Am precizat însă că nu intenţionez să descriu evenimente absurde, cele pe care le considerăm catastrofale ori nefericite în ordine istorică și cotidiană, ci mai ales situaţii ce privesc formele simbolice, cultu­rale și pe care, în graba noastră, le numim absurde. De pildă, cineva care face analiza logică a limba­jului poate crede că un poem sau o naraţiune sunt ca atare absurde. La fel, ideile metafizice sau viziu­nile religioase pot să­i apară lip­site de sens.

La distanţă de criteriile obişnuite ale sensului

Mi­am dat seama că socotim cu ușurinţă ceva drept absurd, lipsit de sens, când de fapt acel ceva scapă unor criterii obișnui­te ale sensului. În mod obișnuit, căutăm sensul fie după regulile elementare ale logicii, fie după un anumit calcul (un act este cu sens dacă este eficient). Însă ter­menul e folosit de unii autori mai vechi sau mai noi cu alt înţeles: „exotic” sau „straniu”, „enigma­tic”, „incomprehensibil” sau „tai­nic”. De exemplu, Cicero are în vedere câţiva filosofi importanţi, precum Pitagora sau Platon, afir­mând că nimic nu poate fi spus atât de absurd încât să nu fi fost spus de unul dintre filosofi. Con­stată pur și simplu că opiniile lor sunt contradictorii și stranii, nu se supun logicii obișnuite. În multe privinţe apar incompre­hensibile, te lasă fără reacţie, aruncându­te într­o lume cu to­tul aparte. Cicero exprimă atitu­dinea unui om realmente uluit. Termenul absurdum, cu astfel de înţelesuri, revine și la alţi autori, precum Pascal sau Kierkegaard, Wittgenstein sau Borges. Firește, limbajul uzual de astăzi s­a înde­părtat mult de aceste semnifica­ţii, are în vedere mai ales situaţii negative, proaste, ca atunci când o imagine sau un enunţ scapă oricărui criteriu logic sau orică­rei măsuri obișnuite.

Înaintea volumului despre absurd, aţi publicat, tot la

Editura Humanitas, lucrarea Metafizica noastră de toate zi‑lele. Filosofia se ocupă de obi‑cei cu probleme mari, insolubi‑le, cu probleme de duminică, unele care ies din obișnuit. Dimpotrivă, gândirea și expe‑rienţa de zi cu zi constituie un strat al de la sine înţelesurilor, mai degrabă al răspunsurilor gata făcute decât al întrebări‑lor, care formatează din umbră și pe tăcute experienţa, viaţa, gândirea noastră. Cum anume se împacă acestea două?

De obicei noi credem că doar filosofii își pun întrebări mari, iar acestea trebuie găsite doar în cărţile mari ale unor autori mari. Cred că această situaţie repre­zintă doar o excepţie. Până la urmă, întrebări mari  – prăpăsti­oase și insolubile  – putem afla din gura oricărui om. Într­o anu­mită măsură, când vorbim de fi­losofie noi lucrăm cu o ficţiune, mai ales când ne referim la meta­fizică. Numele mari ale filosofiei dau excepţia într­o cultură. Multe dintre întrebările pe care ei le ra­finează le putem recunoaște și la cei fără pregătire filosofică. De pildă, întrebarea privitoare la fap­tul libertăţii poate fi pusă de ori­cine, chiar într­o manieră simplă, elementară. Oricine se poate în­treba dacă ceea ce face ţine de voinţa lui, dacă iniţiativa o are el însuși sau, dimpotrivă, vine din altă parte. De asemenea, oricine se poate întreba cu privire la o posibilă ordine în această lume, dacă nu cumva toate sunt lăsate la voia întrebării. Și un cioban se poate întreba asupra acestei ches­tiuni, mai ales când își pierde o parte din turmă, nu? Atitudini sau întrebări de natură specula­tivă (Kant chiar așa le spune) le putem avea din partea oricui. Asta am avut în vedere într­un capitol al cărţii, când am vorbit despre metafizica noastră de toate zilele.

Solul prealabil al unei metafizici

Eu nu am spus metafizica noastră de zi cu zi, cotidiană, am spus „de toate zilele”. Formula din urmă este un pic ambiguă, ci­frată, una e să spui „pâinea noas­tră cotidiană” și altceva „pâinea noastră de toate zilele”. E o dife­renţă pe care teologii o știu bine. Nu avem întrebări metafizice în manieră cotidiană, uzuală, dar există o metafizică de toate zilele, în sensul că oricine ajunge la un moment dat în situaţia de a­și pune întrebări de felul celor po­menite. În faţa experienţei și în faţa logicii obișnuite ele rămân insolubile. Problema este că min­tea omenească nu le abandonea­ză nici o clipă, chiar dacă îi apar tenebroase sau insolubile. Mereu este atrasă de aceste întrebări, situaţiile din care ele pleacă  re­vin mereu. Și sunt multe întâm­plări care trezesc asemenea în­trebări. Or, eu cred că metafizica

ar trebui să o căutăm înainte de toate la nivelul unor întrebări, credinţe și îndoieli, însoţite pe cât posibil de anumite atitudini de viaţă.

Atingeţi în felul acesta și ideea maladiilor metafizicii: me tafizica foarte adesea a fost prea mult separată de stratul de toate zilele, de stratul acesta al credinţelor, al convingerilor, al reprezentărilor care sunt la‑tente, sunt deja constituite în noi și care se activează cu fie‑care act al vieţii noastre, nu doar în momente excepţionale. Atunci când au făcut metafi‑zică, filosofii au uitat adesea că gândirea se înrădăcinează în viaţa ca atare.

Când cineva își formulează o întrebare cu privire la libertate, ordine, Dumnezeu, suflet, moarte, chiar într­un limbaj simplu, ele­mentar, intră în joc și o atitudine, o stare de spirit proprie acelui om. Și nu cred că scapă cineva în această lume sau în această viaţă de astfel de întrebări. De aceea metafizica ar trebui să o căutăm plecând de la nivelul unor între­bări și imagini prealabile, este motivul pentru care cred că doc­trinele metafizice, așa cum le gă­sim în istoria filosofiei, dau excep­ţia și nu regula. Regula ar trebui să o recunoaștem mai curând la nivelul acestor imagini și între­bări, aici cred că trebuie să gă­sim solul prealabil al unei meta­fizici. Și, cum bine s­a spus, o întrebare nu este posibilă decât pe fondul unor credinţe sau al unor reprezentări, presupoziţii. Trebuie să cred ceva cu privire la această lume pentru a mă întreba, de pildă, în ce măsură are sau nu o ordine. Trebuie să cred cel puţin că pot vorbi despre o lume și că această lume există într­un anume fel. Trebuie să cred ceva cu pri­vire la suflet ca să mă întreb dacă el moare sau nu, bunăoară să cred că nu este întru totul asemenea trupului. Să cred că, deși intim legat de trup, nu are la nesfârșit soarta trupului. Pe fondul aces­tor credinţe poate să apară între­barea dacă este muritor sau nu,

dacă are acces sau nu la o altă lume. Ceea ce înseamnă că me­tafizica trebuie regăsită la nive­lul acestor credinţe și reprezen­tări prealabile, pe fondul cărora se pot naște anumite întrebări. Încât, repet, de aici ar trebui să plecăm spre a vedea cum se rea­lizează drumul ei, până în acel punct în care ajunge, dacă în­tr­adevăr ajunge, doctrină sau teorie metafizică.

În definitiv, înţelegerea nu este doar un act filosofic, nu este prezentă când și când, ci ea este la lucru în fiecare act al vieţii omului. De aceea trebuie să redescoperim viaţa pură și simplă din spatele oricărei teo‑rii filosofice.

Spunem de obicei că discursul filosofic privește un mod de viaţă. Nu doar că îl privește, dar a tins la un moment dat să fie un mod de viaţă. Pentru unii filosofi greci, a face filosofie însemna să asumi un mod de viaţă. Nu era o ches­tiune abstractă, pur teoretică. Nu­și formulau întrebări doar la modul teoretic, ci își propuneau ca într­o discuţie să lămurească o chestiu­ne de viaţă, pe cât posibil în noţi­uni clare. „Gri e orice teorie, dragă prietene!”, spune Faust într­un loc știut. Pentru ei, într­adevăr, orice teorie pură era gri, un loc pustiu. Conta mult filosofia ca mod de viaţă, regăsită sub forma unor ap­titudini sau conduite. Aceasta este maniera în care Plotin, de pildă, discută chestiuni filosofice cu dis­cipolii. Are mereu în atenţie mo­dul lor de viaţă, felul în care se raportează unii la alţii, ce anume aleg ei, credinţele lor, modul în care se pot salva sau în care se pot pierde. La fel se întâmplă mai târziu în cazul altor filosofi, atenţi la ce anume se petrece cu ei, ca oameni care simt, gândesc și re­flectează. Se au în vedere întot­deauna și pe ei înșiși, propria lor situaţie ca oameni în viaţă. Ast­fel de filosofi, pe care îi simt cu adevărat vii, umani, mi se par a fi cei mai atrăgători.

Interviu realizat de George Bondor

www.revistatimpul.ro iulie 2016

14 | CRONICI

Cronică de carte

Fundamentalismul religios: modernitate şi cinism

Cronică de arte vizuale

Sinceritatea scriituriiMaria Bilaşevschi

Andreea‑Gabriela Cioban

Nicoleta Gaiginschi nu caută prin abstractizare o descărcare imediată a

realităţii interioare. Mai degrabă, ea caută să apeleze la toate sim­ţurile în afara văzului, să creeze un flux dinspre lucrare spre pri­vitor, să resuscite depozitele de energii sub forma unor exerciţii de gândire, construcţie, imagina­ţie. Pentru a reuși aceasta, artista se îndepărtează de expansiunea excesivă a abstracţionismului și se apropie de acele tehnici de eliberare a spiritului pentru atin­gerea unei înţelepciuni profunde, specifice filosofiei asiatice.

Există o continuitate și o flui­ditate a formelor care nu aspiră să fie recunoscute ca figurative,

dar care își găsesc singure calea spre autodefinire. În lucrările mo­nocrome, artista nu pleacă de la reţete compoziţionale predeter­minate, ci construiește prin fie­care strat o relaţie cu elementele așezate anterior pe pânză, ajun­gând la forma finală doar atunci când elementele conjugate devin o oglindă a artistei.

Ineditul creaţiei Nicoletei Gaiginschi rezultă atât din teh­nică, dar mai ales din concept. Asumându­și chiar și instrumen­tarul artistului japonez, plecând de la ustensilele folosite în cali­grafie până la hârtia de orez, ce nu permite retușări ale compo­ziţiei, artista suprapune doi poli aparent contrari: cel al forţei, al

energiei ce necesită îmblânzire prin fineţe, și cel al sensibilităţii.

În anumite lucrări, sugestiv intitulate Torii  – între sacru și profan, Echilibru și Zbor, artista pleacă de la filosofia orientală în care binele și răul, constructivul și distructivul se află într­un strâns și interdependent dans al vieţii și al morţii, parte a unui echili­bru în care armonia coagulează întregul.

O odă adusă civilizaţiei ni­pone, lucrarea Dragoni și iriși îmbină tehnica dripping­ului și transparenţele din pictura de apă japoneză. Prin tușele de origine ideografică (ce amintesc de im­presionismul lui Monet, inspirat de stampele japoneze), Nicoleta

Gaiginschi alătură două simbo­luri ale vieţii care, din punct de vedere metafizic, sunt ferestre spre tărâmul spiritual, imaterial și evocator. Pe aceeași linie, Che­marea soarelui sugerează rafina­mentul esteticii tradiţionale ja­poneze, accentuând efemeritatea frumuseţii și a faptului că aceasta este subordonată atât luminii, cât și întunericului.

Calea – Dao prezintă o suită de forme inspirate de ideogra­mele japoneze, plăsmuite de ar­tistă pentru a sugera desfășura­rea propriei scriituri în curgerea universală a timpului. Este apar­te modul în care textul poate fi decodificat, citit de fiecare privi­tor dintr­o perspectivă expresivă,

accentul fiind pus pe gestul ce naște o materialitate aparte, o emoţie nedeclarată în cuvinte.

În lucrările Nicoletei Gaigin­schi, culoarea și structura sunt unitare, organice, alcătuind o prezenţă unică, intimă. Formele sunt culoare, iar suprapunerea ori transluciditatea inspiră adân­cimea straturilor, îmbogăţind ar­hitectura compoziţională. Pentru artistă, pictura abstractă reflectă întru totul modul său de gândire și simţire, invitându­i pe  privi­tori să mediteze, să depășească aparenţa structurală și compozi­ţională a lucrării. De fapt, prin fiecare pânză, ea redă fiecăruia dintre noi darul descoperirii în profunzime a emoţiei încorpo­rate în actul picturii.

Expusă în cadrul Galeriei „Labirint”, expoziţia Sinceritatea scriiturii a artistei Nicoleta Gaiginschi nu se oferă cu simplitate privitorului. Artista explorează energia culorii, tensiunea dintre forma neformată şi culoare, materia pură, vibrantă şi spiritul. Fiecare lucrare exprimă o descărcare a fiinţei, un dinamism sub forma creşterii, a progresiei unui univers ce se extinde continuu. Văzute ca un întreg, lucrările Nicoletei Gaiginschi apar ca un melanj între caligrafia japoneză, cu tuşa exprimată gestual, articulată spontan, ce biciuie cu intensitate pânza, şi expresionismul abstract, de factură americană, cu o cromatică fulminantă, îndrăzneală, dramatism şi tensiune dinamică.

Fundamentalismul este pre­zentat ca rezultatul direct al interacţiunii dintre reli­

gie și ideologie. Deși clarificarea conceptului de fundamentalism religios este centrală, sunt oferite exemple de mișcări și tendinţe ce se nasc în interiorul marilor re­ligii, îndeosebi în iudaism, creș­tinism și islam.

Încă de la început, autorul compară termenul religie cu ideo­logie, apelând la semnificaţia pe care o au mitul, simbolul, com­portamentul ritualic, prezenţa sa­crului și a profanului din  per­spectiva construirii identităţii și culturii unui popor sau ale unei comunităţi. Analogiile realizate între afirmaţiile făcute de diverși filosofi duc la concluzia că sa­crul și atitudinea religioasă nu vor dispărea niciodată. Ele  pot doar să sufere modificări, așa cum se întâmplă în lumea contempo­rană, unde ideologiile care au apărut și continuă să apară iau treptat locul religiilor. Istoria re­ligiilor nu relevă o involuţie, așa cum susţin unii, ci, de fapt, este o continuare ce își urmează pro­priul traseu. În această logică se înscrie și faptul că, astăzi, religia poate fi înţeleasă ca o ideologie, iar ideologia, ca o religie.

Pentru a arăta cum funcţio­nează această dezvoltare, Sandu Frunză ne atrage atenţia asupra mitului, așa cum apare în ideolo­giile politice ale lumii moderne. Astfel, filosofiile construite în

jurul marxismului sunt  analizate și prezentate cu atenţie de autor, prin comparaţie, reușind astfel să ne introducă în lumea întâl­nirilor dintre religie și politică, dintre stat și comunităţi, dintre concepţiile sublime pe care ni le propune religia și concepţiile violente încărcate ideologic. Așa cum, în cazul ideologiilor, putem sesiza că se pot transforma în religii secularizate, tot așa, pot apărea grupări care să transforme religia într­o manifestare  ideo­logică, făcând­o să acţioneze ca o ideologie.

Un aspect important ce tre­buie urmărit în cartea propusă de Sandu Frunză este legat, de ase­menea, de rupturile ce apar între elitele existente de­a lungul fie­cărui secol și ideile promovate de ele, idei ce ajung să domine epoca, pe de o parte, și masele largi, cu ceea ce în mod efectiv își doresc oamenii de rând, pe de altă parte. Autorul analizează conflictul pe care tânăra genera­ţie de fundamentaliști îl are cu a lor cultură tradiţională, ei având în mod evident o mai mare afi­nitate faţă de modernism decât

faţă de tradiţionalism. Așa cum reiese din numeroase idei expri­mate de gânditorii contemporani, un asemenea atașament devine posibil datorită faptului că fun­damentalismul este o creaţie a modernităţii, în ciuda faptului că se afirmă în permanent conflict cu aceasta.

Prin prezentarea unor miș­cări fundamentaliste din lumea creștină, iudaică și islamică, auto­rul pune în evidenţă principalele

trăsături ale fundamentalismului, apelând nu doar la teorie, ci și la exemple concrete. Cea mai im­portantă caracteristică este ilus­trată de un paradox al acestor mișcări: fundamentaliștii luptă împotriva crizelor aduse de mo­dernitate, dar se folosesc de tot ceea ce modernismul poate să ofere pentru transmiterea mesa­jelor și îndeplinirea scopurilor. Dincolo de această acomodare cu modernitatea, fundamenta­liștii acuză modernizarea din toate punctele de vedere, susţinând că este calea sigură spre distruge­rea umanităţii. Ei acuză în spe­cial modernismul pentru faptul că îndepărtează oamenii de va­lorile spirituale.

La baza argumentaţiei lui Sandu Frunză stă faptul că fun­damentalismul, privit ca ideolo­gie, este un sistem de idei rezul­tate din interpretarea religiei ca un sistem de principii de acţiune sociopolitică. Prin aceasta, auto­rul ne arată că fundamentalis­mul în sine nu este altceva decât o formă modernă de cinism, în ciuda faptului că liderii mișcărilor

fundamentaliste neagă orice po­sibilă influenţă pozitivă a mo­dernităţii asupra sistemului lor de valori.

Un merit incontestabil al căr­ţii este acela că autorul ne ajută să înţelegem mai bine legăturile dintre religie și ideologie, religie și politică, Biserică și stat, cum au evoluat acestea și cum s­au mo­dificat și care sunt efectele deja vizibile ale celor întâmplate, pre­cum și rolul pe care îl joacă și im­portanţa atribuită majorităţilor/ minorităţilor religioase dintr­un stat. În acest sens, trebuie eviden­ţiate analizele ce aduc în discuţie multiculturalitatea existentă în România și pluralismul pe care îl oferă mediul tolerant al culturii române.

Concluziile sunt prezentate de autor ca niște previziuni, dân­du­ne motive puternice să fim deschiși la viitoare discuţii pe această temă. Conflictul dintre religii și ideologii, ca și cel din­tre diferite fundamentalisme, este unul de actualitate, făcând parte din lumea în care trăim. Ne  in­tersectăm cu el fie că vrem sau nu, trebuie să îl acceptăm și să învăţăm să îl gestionăm într­un mod adecvat. Cartea lui Sandu Frunză ne explică premisele aces­tui conflict, dinamica acestuia și ne sugerează câteva căi de ur­mat în rezolvarea noului conflict generalizat al ideologiilor ce se manifestă pe plan global.

Prin lucrarea Fundamentalismul religios și noul conflict al ideologiilor (ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Școala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2016), Sandu Frunză umple un gol existent la momentul actual în literatura ştiinţifică din România. Pornind de la cercetările deja existente pe plan internaţional, el oferă o nouă perspectivă asupra fundamentalismului religios, privit ca fenomen global.

nr. 208 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 15

Constantin Piştea

O uşă deschisă

Cronică de carte

Multiplele reprezentări ale carnavaluluiOana Maria Nicuţă Cronică de arte vizuale

O latură inedită a  expozi­ţiei este oferită de întâl­nirea cu o parte din opera

de tinereţe a artistului. Lucrări ce datează din anii ’60 sau ’70 ne relevă un artist care, în pofida pe­rioadei de acces limitat la infor­maţii vizuale sau teoretice, ex­perimentează mult în relaţia cu avangardele artistice interbelice. De la portrete precum Domni­șoara Christina (1973) sau Portre­tul mamei (1966) până la naturile statice (Natură statică cu Paris Match, 1967), experienţele cubis­tă, fovistă, abstracţionistă sau ex­presionistă își pun amprenta pe maniera sa de lucru. O lucrare cubo­dadaistă în care prezenţa textului definește întreaga  atmos­feră, Lord Extra (1980), ne intro­duce la începutul anilor ’80 într­o atmosferă aproape burgheză, ur­bană, diferită de majoritatea  te­melor tratate în acea perioadă de artist, însă care îi confirmă o dată în plus preocupările moderniste.

Lucrările anilor ’80 definesc deja cadrele conceptuale ale pic­turii sale. Dacă, formal, cubismul domină în construcţia persona­jelor sau chiar a liniilor compozi­ţionale mari, iar expresionismul tăcut, domol susţine aceste struc­turi, din punct de vedere tematic, Valeriu Gonceariuc oscilează sub­til între realitatea imediată și nos­talgiile escapiste, ce activează le­gende, rituri sau procesiuni care la rândul lor au misiunea de a

recupera fantasme vechi. Artistul decupează scene și situaţii pe care le plasează într­un mediu lipsit de gravitaţie, iar aceasta va deveni una dintre trăsăturile definitorii ale imaginilor sale. La Valeriu Gonceariuc, personajele nu există pentru lumea aceasta, pentru că artistul nu ne vorbește despre o realitate imediată, ci despre o rea­litate mediată de metafora unei trăiri pentru sine, autentice, pur­tătoare de simboluri dintre cele mai diverse.

În seria Anaba∑i∑ (2010), ar­tistul realizează un bypass istoric, vorbindu­ne despre migraţie, re­fugiu, frică și dinamica existenţei. Lucrările sale devin astfel piesele unui puzzle istoric, subiectiv, în­cărcat de experienţele proprii, ale familiei, ale mediului social, trăit și asumat în epoci diverse și con­tradictorii. Istoria personală devine pentru Valeriu Gonceariuc sursa fundamentală a creaţiei sale, a mo­dului în care își construiește un discurs coerent și de actualitate.

El își construiește astfel o  mito­logie personală. Lăsând între pa­ranteze interpretările  – perfect valabile, de altfel – care­l leagă de fantasticul mitic, de inspiraţia ofe­rită de frescele medievale sau de un naivism autoimpus (Adrian­ Silvan Ionescu), de recuperarea basmelor și a universului mitolo­gic popular autohton sau de struc­turile suprarealiste (Vasile Drăguţ), putem descoperi un artist care, prin toate aceste mijloace de nara­ţiune vizuală, ne vorbește despre teme profunde ale existenţei noas­tre social­istorice recente. Expe­rienţa autobiografică i­a  susţinut

întreaga creaţie, artistul relevând prin ea, de fapt, traumele migra­ţiei, ale cenzurii istoriei de către un regim sau altul, ale unei societăţi postbelice marcate de confuzie și suprimarea reperelor existenţia­le prin ideologie și propagandă. Prin filtrul suprarealist asumat, ar­tistul tinde să construiască un soi de limbaj al rezistenţei personale. Acesta utilizează în mod strategic carnavalescul, o categorie estetică introdusă și discutată de Mihail Bahtin, ce pune în joc însăși raţi­onalitatea lumii, producând con­fuzia ierarhiilor, a genurilor on­tologice și a normelor sociale și

proferând amestecul formelor, impurul, excesul pantagruelic și umorul burlesc. În opera sa, car­navalul semnalează indirect lu­mea întoarsă pe dos în care a trăit și a creat. Mitul, ritul, dan­sul sunt avatarurile unei lumi apa­rent pierdute, dar care va exista mereu în conștiinţa și memoria colectivă.

Serialitatea unor teme  pre­cum Orbul și noaptea (2010) sau Chioșcul cu muzică (2016) arată insistenţa cu care o temă revine în creaţia sa, îl preocupă pe artist și contribuie la redimensionarea acestui ecou istoric. La fel de inte­resantă este dualitatea cromatică ce se poate remarca în lucrările sale. Mediul acvatic (Noaptea ino­rogului, 2000, Așteptând, aștep­tând, 2000, Bunavestire, 2006), tratat în culori reci, și cel aerian (Irozi, 2005, Musafirii nocturni, 2008), tratat în culori calde, sunt două părţi ale aceleiași existenţe lipsite de gravitaţie. Suspendarea în spaţiu și timp oferă astfel deta­șarea imaginilor de concretul lu­mii existente și încărcarea lor cu simboluri ale rezistenţei istorice autohtone, peștele devenind un motiv recurent principal.

Forţa vizuală a contrastelor și structurilor compoziţionale fer­me, dar și forţa mesajului existen­ţial istoric transcris prin limbajul suprarealist fac din pictura lui Valeriu Gonceariuc un reper al unei întregi generaţii.

Expoziţia retrospectivă deschisă la sfârşitul lunii iunie la galeria Dana din Iaşi, coordonată informal, asemenea unui curator, de Grigore Ilisei, autor şi al albumului aniversar realizat cu această ocazie, a reprezentat un prilej important de reafirmare şi confirmare a operei lui Valeriu Gonceariuc, pictor ieşean a cărui importanţă în arta

autohtonă creşte pe măsură ce înaintăm în timp. Pictura sa ne prezintă un spaţiu pe care artistul şi‑l defineşte ambivalent, prin forţa cromatică şi cea a structurilor compoziţionale şi actualitatea conceptuală a temelor deopotrivă autobiografice şi universale.

N u cred în sfârșitul lumii (Editura ART, 2016) este o carte necesară. Una

care acoperă o parte dintre eveni­mentele semnificative din viaţa Antoanetei Ralian, marcată de pe­rioada în care a lucrat la „cenzură”, dar și de întâlnirile cu mari scrii­tori, precum Saul Bellow ori Iris Murdoch, de copilăria de „mic­bur­gheză” din Roman ori de faptul că s­a născut, după cum chiar dom­nia sa mărturisea, ca „substitut” ori „surogat” al unui frate care mu­rise la vârsta de 16 ani.

Volumul coordonat de Marius Chivu strânge textele scrise de Antoaneta Ralian în ultimul  de­ceniu de viaţă pentru diverse pu­blicaţii, în special Dilema Veche și Dilemateca, și câteva dintre in­terviurile în care și­a povestit cât de cât trecutul și experienţele pro­fesionale. Alături de articolele strânse în volumul Amintirile unei nona genare (Editura Humanitas, 2014) și de Toamna decanei. Con­vorbiri cu Antoaneta Ralian (Edi­tura Humanitas, 2013), poate fi chiar un soi de jurnal reconstituit de alţii din puţinul lăsat de An­toaneta Ralian pe lângă parcursul său uriaș în materie de traduceri. Pentru cine nu a citit nimic des­pre Antoaneta Ralian, aici este o

rezumare cuprinzătoare a ceea ce se poate afla despre ea. Pentru cine este deja la curent cu trecu­tul acestei doamne a traducerilor, acesta ar putea fi genul de volum

all­in­one, în care, pe lângă ches­tiuni arhicunoscute, să găsească niște reţete ale unor mâncăruri preferate de Antoaneta Ralian ori să regăsească aceeași combinaţie de sinceritate și umor care o fă­ceau extrem de plăcută la orice eveniment cultural.

„Cele bune să se­adune, cele rele să se spele. Numai că cele rele nu prea sunt lavabile, iar cele bune nu sunt adunabile.” Mi se pare că există o șansă și pentru rele, și pentru bune. O astfel de carte este un mod onorabil de a arăta că relele pot fi preschimbate în bune de­a lungul timpului, că poţi să absolvi, prin muncă,  sin­ceritate și conștiinţă, o vină către care ai fost împins de vremuri. „Pe mine mă caracterizează trei însu­șiri: conștiinciozitatea, constanţa și consecvenţa”, scria doamna Ralian, ca și cum ar fi dorit să ne molipsească.

Ar fi vrut, „ca orice elevă de li­ceu provincială, tocilară”, să ajungă profesoară, aidoma celor de fran­ceză, de latină ori de filosofie. Nu­mai că destinul a vrut altfel. A în­ceput să traducă („timid”, spunea ea) o culegere de povestiri senti­mentaloide, italienești și a ajuns, așa cum am spus, la numărul 125, încă în lucru în momentul când s­a produs inevitabilul.

Cu câţiva ani înainte de dis­pariţia sa, când am ajuns, la rândul meu, în spaţiul în care își orches­tra traducerile, un apartament în­ţesat de cărţi, vizavi de Sala Pala­tului, am descoperit o incredibilă îndrăgostită de literatură. Am fost uimit de cât de fermecată putea să vorbească despre cărţile ei, des­pre scriitorii ei ori despre soţul (Marius Ralian) care nu contenea să­i plaseze bileţele de dragoste chiar și dincolo de moarte – chiar mi­a arătat unul, scris cu creionul,

pe care­l păstra în portofel și pe care­l găsise la câţiva ani de la dis­pariţia soţului. Era în acel aparta­ment o atmosferă din care, dacă ai fi intrat străin de cărţi, ai fi ieșit cu siguranţă molipsit. Era ca și cum ai fi avut acces nemijlocit la jurnalul unei mari iubitoare de li­teratură, iar ea ţi­ar fi dat voie să plonjezi în voie în acele ape adânci și misterioase.

Am rămas îndrăgostit de  li­niștea aceea creatoare, în care domneau bunul­simţ și  dragostea pentru cărţi. Cu un pahar de apă lângă, cu puţină dulceaţă sau o prăjitură, ascultam fascinat orice spunea Antoaneta Ralian. Când trebuia să plec, pentru că era obo­sită și se mișca mai dificil, mă ruga să o iert, dar să plec singur și  să las ușa așa, pentru că o va încuia mai târziu. Acum cred că, deși doamna a plecat, ușa aceea a rămas descuiată și oricine poate intra să guste din răcoarea marii literaturi.

Nu cred în sfârșitul lumii e o ușă lăsată deschisă de Antoaneta Ralian către literatura mare. Este, în același timp, un soi de omagiu, dar și o frumoasă recuperare a unor amintiri, care altfel ar fi riscat să se scufunde până la dispariţie.

E adevărat, cel puţin până la proba contrarie, că Antoaneta Ralian nu a ţinut un jurnal. Păcat, aş zice, pentru că ar fi fost unul colosal pentru iubitorii de literatură, în special pentru cei îndrăgostiţi de traducerile din limba engleză. Cine ştie câte dezvăluiri, câte picanterii de traducător au rămas ascunse? Câte detalii legate de munca sa uriaşă –

aproape 125 de cărţi traduse – nu le‑ar fi fost de folos celor care aspiră să‑i calce pe urme?

www.revistatimpul.ro iulie 2016

16 | CRONICI

Angelo Mitchievici

Cronică de film Cronică de teatru

Dana Ţabrea

Remember! Animal sau om, Viskovitz

U ltima zi, filmul lui Gabriel Achim, a putut fi văzut în premieră la TIFF anul acesta, în cadrul Zilelor Filmului Românesc. Visul lui Adalbert (2011) şi Crud și gătit (2014) recomandă un regizor interesat de acel comic lejer ce acompaniază suportabila uşurătate a fiinţei, documentând totodată

ceea ce Mikhail Epstein numeşte „un muzeu liric”, colecţia de artefacte care în sine nu valorează nimic, dar împreună alcătuiesc imaginea unei epoci iradiind dincolo de haz şi o nostalgie irepresibilă.

Eşti un animal, Viskovitz de Alessandro Boffa

Traducerea: Alexandra‑Maria Cheşcu

Adaptarea scenică şi regia: Tudor Lucanu

Distribuţia: Mădălina Ciotea, Réka Szász, Vlad Bîrzanu, Olimpiu Blaj, Ciprian Nicula, Cătălin Asanache

Scenografia: Irina Moscu

Coregrafia: Galea Bobeicu

Teatrul „Anton Pann”, Râmnicu Vâlcea, prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru „Miturile Cetăţii”, 21 iunie 2016, Constanţa

Ca un mit care povesteşte originea unei realităţi anterioare timpului, spectacolul Ești un animal, Viskovitz desfăşoară periplul protagonistului, un microb supus diviziunii celulare din

precambrian, trecând prin diverse alte condiţii ale viului (organism pluricelular, gândac, cintezoi, ţipar, melc, papagal, porc, rechin şi burete) până la cea de animal.

Condiţia animalului din mitul organismului supus devenirii o preia pe cea a omului: fiinţă

istorică, sexuală și muritoare. De alt­fel, figurile prezente în spectacol sunt antropomorfizate, astfel încât să re­dea defecte morale. Iar animalul este, pe lângă cele deja menţionate, egoist, în competiţie cu semenii până la dis­trugerea aproapelui și dominaţia celui mai puternic, înscriindu­se în lupta pentru supravieţuire sau chiar până la sacrificarea ideii însăși de Dumne­zeu („vocea plasmei antice”, indivi­dul primordial din care s­au născut toţi ceilalţi și în care toţi sunt cuprinși, capacitatea de discernere  moraliza­toare, ridicându­se deasupra eului in­dividual egoist).

Lucrând cu un decor schematic (Irina Moscu), mai mult sugerat, des­cris doar în monologurile persona­jelor devenite storytellers, punând în  joc o coregrafie incitantă (Galea Bobeicu), lumini de scenă vii, regizo­rul Tudor Lucanu este ludic, fresh, captivant. El reușește să pună în va­loare de minune potenţialul tinerilor actori de la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, aceștia impresio­nând prin forţa cu care pot trece de la un rol la altul, prin aptitudinile core­grafice (în special Ciprian Nicula și Vlad Bîrzanu) și umor. Din două în două scene, actorii revin pentru a în­truchipa personajul principal mas­culin (Viskovitz), pe cel principal fe­minin (Liuba) ori pe cele secundare. Personajele nu rămân asociate cu unul sau altul dintre actori, cu unele ex­cepţii: incredibile, fascinante, memo­rabile sunt momentele în care Ciprian Nicula întruchipează un porc (alături de Réka Szász, în rolul Liubei), prin paradoxul creat între text și vestimen­taţia sau replicile personajelor, cel în care Vlad Bîrzanu întruchipează un ţipar – un monolog în forţă punând în joc atât tehnică de mim, cât și vir­tuţi de mișcare scenică  –, întreaga scenă cu papagalii, foarte colorată și excelent susţinută coregrafic, dar și cele cu bureţii, rechinii etc.

Fără a se complica printr­un con­cept regizoral forte, dincolo de textul ales și adaptat, Tudor Lucanu scapă și figuri zoomorfe în panteonul iluș­trilor care fac trecerea de la plasmo­diu la animal. Fiecare scenă funcţio­nează pe baza unei anumite morale cu privire la natura umană, analoagă moralei privind vietăţile analizate ce poate fi extrasă (de exemplu, „Mate­ria e mai puternică decât noi, ne de­vorează sufletul”). Însă forţa și valoa­rea acestui spectacol (și așa ar trebui să fie orice spectacol, indiferent de

temele abordate) nu rezidă în mesaj, ci în modul în care acesta este  îm­brăcat artistic, o contribuţie foarte mare având­o tinerii actori. Un spec­tacol splendid, de văzut și de revă­zut, revigorant, energic, ce a străbă­tut ţara în lung și­n lat, fiind prezent în numeroase turnee și festivaluri și câștigând premii pentru „Cel mai bun spectacol” la unele dintre acestea.

Tudor Lucanu improvizează foarte mult plecând de la text, expune mo­dul diferit în care a considerat că poate fi valorificat. Comicul de situa­ţie sau de limbaj, umorul rezultat din replicile personajelor sunt puse la lu­cru prin costume și coregrafie. Din­colo de textul inedit, cu care nu mulţi regizori ar fi îndrăznit să dea piept, spectacolul reprezintă o mostră de concretizare a unei abstracţiuni și de punere efectiv în scenă a ceva cum­plit de diferit. Valoarea unui regizor crește atunci când, dincolo de con­servarea textului, îl remodelează la nivel scenic într­un mod cât mai ori­ginal, pe care nimeni altcineva să nu­l fi avut în vedere mai înainte.

Fiecare moment din spectacol poate fi vizionat și independent, însă doar în legătură unele cu altele au un sens și o finalitate, formând o „peli­culă” coerentă. De cele mai multe ori, legătura dintre scene este scoasă la iveală; alteori, un simplu heblu face trecerea, într­o succesiune parcă  fi­rească. Mijloacele regizorale folosite au același aspect de naturaleţe și vioi­ciune, fie că e vorba despre slow mo­tion, storytelling sau coregrafie. Modul cum lucrează cu actorii, atenuându­le șarjările, scoţându­le în evidenţă ta­lentul, impresia de lipsă de artificia­litate, în spatele căreia întrezărim o atenţie concentrată asupra  întregu­lui, dar și asupra detaliilor, dezinvol­tura însoţită de provocare fac din Tudor Lucanu un tânăr regizor inte­resant, demn de a fi urmărit.

U ltima zi, caracterizat drept o comedie, numai comedie nu este, pentru că din el a fost extras tocmai acel sentiment de­

finitoriu pentru cele două producţii amintite: dezangajarea, delectabila iresponsabilitate a unor vieţi care nu trag prea mult la cântar. Scenariul a fost realizat după o povestire a lui Cosmin Manolache și ne plasează în „prezent”, unul în care Primarul unei comune, interpretat de Doru Ana, un actor­fetiș al regizorului, îi oferă, cu o cumsecădenie efuzivă care devine în scurt timp suspectă, o plimbare cu mașina prietenului său Adrian (Mimi Brănescu), însoţiţi însă de  po­liţistul Viorel și de șeful Asociaţiei Tineretului Creștin. Adrian vrea să se călugărească din mo­tive pe care le putem intui abia spre final, dar care nu sunt pronunţate niciodată. Primarul, pentru care regizorul nu se simte obligat să­i ofere și un nume, îndreptăţește majuscula mus­culoasă a funcţiei. Totul îi stă la picioare, aura grandorii luminează în gesturile de servilism ale gradatului, însoţite de explicaţii privind umanismul lui „dom’ Primar”. Acest Corleone comunal, de o jovialitate care strangulează, verbigerant și nostalgic, face un contrast  pu­ternic cu „prietenul” Adrian, care tace umilit și retractil. În fapt, aproape numai Primarul vor­bește, el are iniţiativa, el stabilește, el organi­zează show­ul, el extrage amintirile una câte una, amintiri din care face parte și actuala sa soţie, pe vremea când toţi erau prieteni la toartă, într­o tinereţe care își are propria mitologie.

Atmosfera generată de relaţia  dezechili­brată, asimetrică între cei doi „prieteni”, în care unul vorbește prea mult, iar altul aproape de­loc, devine pe parcursul acestui road movie tot mai apăsătoare și mai deconcertantă. Poliţistul Viorel și celălalt funcţionar – de altfel, prezenţe insolite – fac parte din dramatizare, care ia spre final aspecte grotești. Călătoria vizează locuri care au semnificaţie numai pentru cei doi prie­teni, dar o semnificaţie ocultată, însă produc un efect nu imediat vizibil. Întâlnirea cu un escroc faţă de care Primarul face un gest apa­rent naiv de generozitate, lăsându­se înșelat, relevă ceva din structura histrionică a persona­jului, dar constituie și o declaraţie: mă las pros­tit doar când vreau eu.

Devine tot mai clar spre final că asistăm la o demonstraţie care­l vizează pe Adrian, că nu există nici un strop de bucurie și căldură în această despărţire, dimpotrivă, o frustrare imensă și o nevoie de răzbunare pentru ceva ce s­a în­tâmplat relativ recent, dar care are rădăcini mult mai adânci în trecut. În fapt, toată călătoria ur­mează patternul unei mafiote reglări de conturi, în care victima este înconjurată cu toată atenţia și onorurile tocmai pentru a fi lichidată specta­culos. Punctul culminant este atins când călăto­rii ajung la casa Primarului, unde acesta oferă, pe lângă găzduirea onctuoasă, spectacolul dis­creţionar al puterii sale absolute. Când tensiu­nea atinge un anumit prag, Primarul trage un foc de armă în tavanul încăperii unde stau cu toţii așezaţi la masă, îl somează pe poliţistul Viorel să­i dea amendă pe loc pentru utiliza­rea armei de vânătoare într­un spaţiu închis, în ciuda văicărelilor obediente ale acestuia și apoi îl pune să înghită hârtia mototolită a  proce­sului­verbal, iar poliţistul se execută fără crâc­nire. Paradoxal, tocmai demonstraţia de forţă relevă o vulnerabilitate ascunsă, o sfâșiere lăun­trică a personajului, o nevoie de a zgândări o rană și de a­și pedepsi prietenul, putem presu­pune, pentru o relaţie cu soţia sa, pentru dra­gostea acestuia faţă de ea, care a avut parte de reciprocitate, fără să știm în ce grad. O replică furtivă a acesteia care își roagă soţul să nu­și mai bată joc de el ne spune ceva despre ceea ce nu se spune în acest film. Or, tocmai întreţine­rea programatică a ambiguităţii este ceea ce con­feră forţă și expresivitate personajelor și  dra­matism întregului tablou. Ele au greutate, nu sunt tocmai comice, adică ușoare, iar această greutate nu vine din vocaţia monahală în cazul lui Adrian. Nu despre o tărie de caracter este vorba în cazul lui, nici despre brutal­grotesca demonstraţie de forţă a landlordului local, care dispune de subordonaţi după bunul­plac, ci despre suferinţa ascunsă care­i leagă, transfor­mată posibil în ură în cazul Primarului.

Scena din final, de o cruzime fină, are ceva manierist­viscontian aproape. Rasaţii câini de vânătoare mănâncă delicat resturile de la masa patriciului, în timp ce acesta vânează porumbeii faţă de care Adrian nutrește un profund atașa­ment. Să fie acesta ultimul act al dramatizării?

nr. 208 www.revistatimpul.ro

PORTRET | 17

O istorie incompletă a caragialismului berlinezPaul Mucichescu

Acuzat în 1901 de antitradiţionalistul francofil C.Al. Ionescu că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungur István Kemény, Caragiale acţionează în justiţie calomniatorul, însă Ionescu este achitat. Dezamăgit şi nedorit, întrucât i se reproşa deseori „inaderenţa la spiritul românesc” (vezi Florin Manolescu, „Caragiale în exil”, Viaţa Românească, nr. 5‑6/2012, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=18762. Informaţii au mai fost strânse şi dintr‑o documentare a Senatului din Berlin responsabil cu „migrarea şi integrarea”, din 2004), Caragiale pleacă

în 1903 din ţara celor două Principate unite, cârmuite de primul lor rege neamţ de Hohenzollern.

Caragiale în Berlin

Împreună cu familia, Caragiale se stabilește la Berlin, unde se mută încoace și­ncolo, rămâ­

nând însă mereu în  apropierea bulevardului care tocmai fusese botezat „Hohenzollerndamm”, nu­me păstrat și astăzi. Foiala aceas­ta consonează, pe de o parte, cu desele sale vizite în România, dar și prin Banat și prin Ardeal, re­giuni din care – apropo de Zeit­geist­ul de ieri și de azi – un bun procentaj al românilor plecau în acel timp „la lucru” în America, de unde majoritatea nu s­au mai în­tors (ibidem). Nestatornicia aceas­ta consonează însă și cu desele vizite ale prietenilor pe care și­i cheamă la Berlin, cum ar fi Con­stantin Dobrogeanu­Gherea, Paul Zarifopol, Barbu Delavrancea, Ale­xandru Vlahuţă ș.a.

Îmbâcsitul Berlin îl primește pe Caragiale așa cum l­a primit și pe Xenopol înaintea sa, la  stu­diile de drept, economie și isto­rie ale acestuia, așa cum i­a ofe­rit apoi lui Eminescu stingherul semestru de filosofie (sporindu­i însă activitatea jurnalistică și în­lesnindu­i­o pe cea diplomatică) și, nu în ultimul rând, așa cum l­a primit și pe Maiorescu pentru a­și petrece în el nefericita idilă ală­turi de Clara Kremnitz. Dacă nu­cleul Junimii își câștiga seva în Germania secolului al XIX­lea, la început de secol nou, în Berlin erau prezenţi sociologii ce vor continua germano­moldoveneas­ca modernizare. Printre  concetă­ţenii lui Caragiale se  numărau Dimitrie Gusti, care își încheia

doctoratul în 1904, și studentul Ștefan Motas (Zeletin), care cer­ceta idealismul și burghezia.

În Berlin, nu există nici o plăcuţă memorială dedicată lui Eminescu pe vreun domiciliu în care a locuit (dintre cele multe, dar nu foarte îndepărtate de imo­bilul ce amintește de Caragiale), iar nu doar din cauza unei optici „obiective” asupra poetului „na­ţional” (horribile dictu!). Faţă de acesta, Caragiale a fost incompa­rabil mai bine receptat – pe de o parte, poate pentru că satira, ple­când de la tipic, e mai ușor de generalizat și de (re)adaptat. Un exemplu al readaptării e amintit de Florin Manolescu (ibidem), care descrie cum, după moartea dramaturgului, Hermann Kienzle a reușit cu succes să transforme O scrisoare pierdută într­un text propagandistic antiromânesc.  În aceeași serie s­ar încadra în mod rezonabil și De ce trag clopotele, Mitică? (1981), adaptarea cinema­tografică după D­ale carnavalu­lui semnată de maestrul Pintilie, îndată ce s­ar revizui tradiţia eti­chetării sale „anticomuniste”. Pe de altă parte, buna receptare a lui Caragiale se datorează poate și „politicii” sale berlineze. Con­stând în critica evenimentelor de la 1907, aceasta reprezintă o luare de poziţie imposibil de dezapro­bat, observaţie făcută, bineînţeles, și de comuniștii care, la rândul lor, au „redescoperit” dramatur­gul într­un stil propriu. Implica­rea berlineză nu avea să rămână una episodică: odată plecat în civilizaţie, „grecul” „Iancu”, „să­mânţă de idriot”, a continuat să

observe atent „nenorocita  poli­tică” a ţării, îndemnându­și pri­mul fiu la dragoste pentru  pa­trie, iar pe locuitorii ei, la multă încredere că „or avea din belșug să pască” și că și­or purta mai lesne greul jugului atunci când vor fi de acord cu toţi cei din sfe­rele politicești, lăsându­se pur și simplu în grija celor mai mari decât ei (ibidem). Caragiale a murit pe 21 iunie 1912, la 60 de ani, ori într­un acces de tuse tabagică, în domiciliul său de pe Innsbrucker Straße nr. 1 (unde a rămas după a șasea mutare), ori pe stradă, pierind poate de mâna agenţilor cesaro­crăiești (ibidem).

Un Berlin „d‑al” lui Caragiale

În metropola nemţilor, Cara­giale a așternut pe hârtie ur­mătoarele creaţii: 1907. Din

primăvară până­n toamnă (eseu politic, 1907); Kir Ianulea (nuvelă, 1907); Boul și viţelul (fabulă, 1908); Calul dracului (nuvelă, 1909).

Mateiu, fiul dramaturgului și autorul Crailor de Curtea­Veche, care a pribegit și el prin Berlin, a publicat în 1921 unica noastră nu­velă dedicată acestui oraș: Re­member. Scrierile lui Caragiale soseau în spaţiul german deja înaintea autorului lor și urmau să se publice și după plecarea acestuia din Berlin (și din lumea celor vii totodată). Astfel, O făclie de Paște (Osterkerze) a fost pu­blicată într­o colecţie de nuvele europene, în 1892, la Stuttgart, capitala nemţească a diasporei române de azi; Păcat apărea în

revista Din limbi străine, în 1896, tot la Stuttgart; într­o a doua co­lecţie, „din diverse popoare”, erau publicate la Stuttgart, un an mai târziu, Păcat și alte nuvele, la Editura Reclam. Au avut loc o serie de alte traduceri și puneri în scenă și în germanofonul Impe­riu Austro­Ungar. De asemenea, Năpasta, tradusă de Adolf Flachs (originar din Galaţi), este publi­cată și pusă în scenă și în Berlin, în 1902. Următorul pas spre pu­blicare, singurul din timpul seju­rului său în această ţară, a urmat abia în 1910, când se lansa la Berlin colecţia din 1897, reeditată de aceeași Reclam din Lipsca.

După plecarea lui Caragiale, metropola sa adoptivă s­a mutat din imperialul Deutsches Kaiser­reich în comunista Deutsche De­mokratische Republik, ce redesco­perea dramaturgul, nu în ultimul rând, în virtutea tovărășiei roșii: Teatrul „M. Gorki” pune în sce­nă piesa „O scrisoare pierdută”, în germană (Ost­Berlin, 1953); G. Maurer tra duce și publică pri­mul volum al operelor lui Cara­giale, Dramen (Ost­Berlin, 1954); îi sunt publicate schiţele, în tra­ducerea lui J.P. Molin (Editura Reclam, Lipsca, Ost­Deutschland, 1956); apare O noapte furtunoasă (la varianta estică a Editurii Insel,

Lipsca, Ost­Deutschland, 1956); apare o nouă ediţie de schiţe, în traducerea lui K.  Bochmanns (Editura Insel, Ost­Deutschland, 1956); are loc turneul Teatrului Bulandra, cu piesa D­ale carna­valului în limba română (Ost­ Berlin, 1972); are loc turneul Tea­trului de Comedie din București, cu piesa O noapte furtunoasă (Ost­Berlin, 1973); are loc turneul Teatrului Bulandra, cu piesa O scrisoare pierdută (Freie Volks­bühne, Ost­Berlin, 1979).

În afara acestor ediţii, au apărut și schiţe adaptate pentru copii. În 1953, scriitorul Georg Maurer (un sas din Ardeal) a reu­șit să editeze singurul volum din Germania de Vest în care apare Caragiale, intitulat Sfatul  săra­cilor, o antologie de proză româ­nească a ultimilor 100  de ani. Astăzi, dintre clasicii români, Ca­ragiale nu mai e publicat de nemţi. Singura apariţie de acest gen de după ’89 a fost la Editura Diony­sos, datorită scriitorului bilingv Christian W. Schenk, în anul 2000, fiind un volum dedicat exclusiv poeziilor lui Eminescu.

În albastra UE, Germania pare să înţeleagă altfel fraterni­tatea internaţională. În fond și la  urma urmei, ce sfat i­ar mai putea da acum săracii?

www.revistatimpul.ro iulie 2016

18 | ANALIZĂ

Democratic blues Note inutile

Virtuţile stabilităţii

Brexit, greve, gunoaie

E bine să fim sceptici faţă de discursurile care exaltă stabilitatea României într‑o zonă tulburată, mai ales când vin din partea guvernanţilor. Adesea, ei ne cer să le scuzăm eşecurile sau încearcă să le livreze aliaţilor, partenerilor şi mai ales investitorilor străini

un produs oarecum perisabil. E bine totuşi să o preţuim atunci când ea chiar contează. Acest text este scris la scurt timp după tentativa de lovitură de stat militară din Turcia, exact în momentul când preşedintele Erdoğan întreprinde el însuşi un puci împotriva ordinii constituţionale.

Î n timpul Campionatului European de Fotbal, la Paris, gunoierii au fost în grevă. Tomberoanele nu mai făceau faţă, iar pe unele străduţe înguste nici nu se putea trece din cauza gunoaielor. Mai multe terase de restaurant au fost obligate să închidă din cauza mirosului. În acelaşi timp, şi cei de la Căile Ferate

anunţau că intră în grevă, urmaţi de o parte din personalul de la Air France. Dacă aş fi în locul lor, m‑aş simţi extrem de prost să fac grevă în momentul când ţara găzduieşte Campionatul European de Fotbal, deci zeci de mii de turişti, ca să nu mai vorbim despre situaţia economică dezastruoasă, cu o rată a şomajului de peste 10%.

Lucian Dîrdală Bogdan Călinescu

Mi­ar fi rușine și pentru că am un statut demn de invidiat. Dacă sunt gunoier la Paris sau la

Marsilia înseamnă să lucrez trei ore pe zi, să am de două ori mai multe zile de concediu decât în sectorul privat și să co­lectez, în medie, 287 de tone de gunoaie pe an, faţă de 507 tone cât strânge un gunoier de la o societate privată. Ce să mai spun de orarul meu de muncă? În anumite arondismente din Paris, strâng gunoaiele pe la ora 10.00, îngreunând traficul în oraș. Să tot fii gunoier la Paris. Ce să mai spun de cei de la Căile Ferate sau de la Air France? Având un statut de agent public, este imposibil să fii dat afară și ai avantaje enorme: salarii în me­die cu 20% mai mari decât la privat, va­canţe mai multe, zile libere gârlă etc. Este o adevărată insultă la adresa șomerilor și a tuturor celor care lucrează din greu.

Tot în timpul Campionatului Euro­pean a fost și Brexitul. Isterie mare și neînţelegere, deși rezultatul era în parte previzibil. Bineînţeles, cei care s­au pro­nunţat în favoarea lui sunt văzuţi în Franţa drept niște populiști excitaţi care nu au înţeles nimic. Doar Frontul Naţional, partid considerat de extremă dreapta, și câţiva politicieni naţionaliști s­au bucu­rat făţiș de rezultat. În rest, am asistat la o ploaie de acuzaţii și de temeri cu pri­vire la Marea Britanie și viitorul Europei. Nici prin gând nu le­a trecut oamenilor politici francezi – mai ales de stânga – să analizeze lucid situaţia. Oare nu a deve­nit Europa o birocraţie ce impune zeci de norme stupide? Oare în paralel cu bine­facerile liberalizării economiei nu s­au transformat funcţionarii de la Bruxelles (și, în mare parte, deputaţii europeni) în niște privilegiaţi bine plătiţi, care știu doar să distribuie ajutoare și sunt foarte departe de preocupările popoarelor? Poate că britanicii nu prea mai vor să plătească pensiile și salariile grecilor care muncesc de două ori mai puţin decât ei… Și nu par dispuși să schimbe situaţia, în ciuda unei economii aflate în faliment. Poate că imi­graţia și frica de terorism sunt motive reale de îngrijorare. Cum altfel s­ar ex­plica voturile „populiste” în ţări precum Austria, Olanda și Marea Britanie, unde economia e înfloritoare și nu sunt pro­bleme de șomaj? Majoritatea politicie­nilor și analiștilor subestimează teama populaţiei. E, de altfel, suficient să fie

remarcate diferenţele dintre liderii Brexi­tului din Marea Britanie și antieuropenii extremiști din Franţa: Nigel Farage s­a prezentat ca fiind fiul spiritual al lui Margaret Thatcher, în timp ce Marine Le Pen, șefa Frontului Naţional, e la fel de marxistă ca Jean­Luc Mélenchon, lide­rul stângii extreme. Pe un mal al Canalu­lui Mânecii, asistăm la respingerea unei Europe birocratice și atașamentul pen­tru o economie liberală, iar pe celălalt mal, la atacul împotriva unei Europe considerate „ultraliberală”.

Despre megalomania politicienilor pe banii publici

Președintele Franţei, François Hol­lande, are un frizer personal angajat ex­clusiv pe durata mandatului și plătit cu 9  895 de euro pe lună! Muzeul Artelor Primitive de pe Quai Branly a fost (re)bo­tezat după numele fostului președinte al Franţei, Jacques Chirac. Așa cum există și o mare bibliotecă „François Mitter­rand”… Ce simplu e să cheltuiești banii publici! În mod normal, marile „realizări” ar trebui să poarte numele celor care le­au plătit, contribuabilii ca mine: Muzeul „Bogdan Călinescu” sau Marea Bibliotecă „Bogdan Călinescu”. Așa ar fi corect. Cât despre frizerul plătit tot de contribuabili, jos pălăria: Franţa are un președinte chel, dar socialist…

Fotbal şi teatruLa Théâtre de la Commune se joacă

piesa Italia­Brazilia, 3 la 2, o adaptare a celebrului meci disputat în iulie 1982. Aveam 13 ani atunci, însă și acum îmi aduc aminte ce meci teribil, ce suspans, cât de trist am fost la eliminarea Braziliei. A fost cu siguranţă cea mai spectaculoasă echipă de fotbal pe care am văzut­o până astăzi. Autorul piesei, italianul Davide Enia, e, în același timp, unicul actor ce redă atmosfera de atunci prin mai multe personaje: el însuși, la 8 ani, vecinul ce tremura în permanenţă din cauza ten­siunii și pe care l­a crezut capabil să­și strângă de gât nevasta care trecea con­tinuu prin faţa televizorului, unchiul care fuma ţigară după ţigară și, bineînţeles, fotbalistul Paolo Rossi, eroul Italiei și că­lăul Braziliei.

Desigur, reperele noastre în pri­vinţa stabilităţii sunt altele, așa cum este normal pentru o ţară ce

încearcă să­și consolideze democraţia și să­și amelioreze calitatea guvernării. To­tuși, mediul regional contează, iar sem­nalele rămân negative.

Problemele de producţie locală sau moscovită cu care se confruntă Republica Moldova și Ucraina sunt bine cunoscute. În sud­vest, Serbia pare incapabilă să ia o decizie despre trecut, în timp ce feres­trele de oportunitate în ceea ce privește integrarea europeană se îngustează îngri­jorător. De altfel, o eventuală îngheţare (fie și neoficială) a negocierilor de aderare la UE ar putea ridica probleme peste tot în Balcani. În fine, nici chiar vecinii care ne sunt parteneri în UE și NATO, Ungaria și Bulgaria, nu se află într­o formă de invi­diat. România pare să nu fie un genera­tor de probleme, ceea ce astăzi înseamnă foarte mult.

Recent, organizaţia Freedom House a publicat raportul Freedom of the Press pentru anul 2016, în care România, care nu e în nici un caz un performer în dome­niu, se află pe locul secund în categoria galbenă (ţări cu presă parţial liberă), fiind depășită doar de Italia. Este adevărat că suntem departe de promovarea în  divi­zia verde, acolo unde se găsesc cele mai multe dintre ţările postcomuniste situate mai la nord. Dar suntem poziţionaţi mai bine decât Ungaria, Bulgaria, Croaţia și toate celelalte ţări de la sud și est. Nu încerc să stabilesc corelaţii mai strânse decât e cazul între această variabilă și sta­bilitatea mediului politic, dar faptul că unii dintre vecinii noștri au dat înapoi ilus­trează, cred, un fenomen îngrijorător, pe care România pare să­l fi atenuat într­o anumită măsură.

Putem găsi numeroase alte analize, centrate pe alţi indicatori relevanţi, care să ne tempereze optimismul. În mod nor­mal, am putea afirma că sistemul nostru politic începe să funcţioneze mai bine dacă am vedea progrese în mai multe do­menii importante, printre care calitatea democraţiei, competitivitatea economică sau percepţia corupţiei, pentru a nu mai pomeni de renumitul indice al fragilităţii statului (publicat de Fund for Peace). Nu ajunge să constatăm că facem progrese în raport cu ţările cu care ne comparăm în permanenţă, pentru că ar trebui să

ne îmbunătăţim și scorurile absolute. Iar responsabilitatea pentru plafonare sau pentru progresul prea lent revine nu doar guvernelor, ci trebuie discutată și pornind de la ceea ce acceptă și susţine societatea.

România a devenit un spaţiu politic relativ stabil. Coeficienţii și tendinţele menţionate reflectă cu precădere evolu­ţiile din anul 2015, astfel că va trebui să mai așteptăm șase luni sau un an până vom avea evaluări asupra efectelor gu­vernării Cioloș. Exceptând situaţia în care va începe un război al tuturor împo­triva tuturor, în preajma campaniei elec­torale, ar trebui să ne așteptăm la menţi­nerea acestei impresii de stabilitate. Dar, din păcate, și a celei de mediocritate, pentru că așa trebuie caracterizat nivelul la care ne aflăm.

Întrebarea este dacă stabilitatea po­litică va începe să aducă dividende mai consistente. Nu înseamnă că ea nu trebuie apreciată în sine. E bine că suntem calmi în faţa perspectivei ca teritoriul nostru să devină ţintă în cazul unui conflict între Rusia și Occident, că protestele sindicale sau de altă factură sunt moderate, că ex­ponenţii societăţii civile discută cu  se­cretarii de stat sau cu primarii în faţa lap­topurilor și flipchart­urilor. Dar veștile scandaloase din școli, spitale, firme sau instituţii ale administraţiei vor continua să vină, dacă nu reușim să ne înţelegem asupra unor reforme de substanţă. Ener­giile contestatare par, dar nu sunt epui­zate: așteptăm vocea politicienilor în cam­pania electorală. Dacă mesajele lor vor fi defazate în raport cu nevoile societale, am putea rata beneficiile stabilităţii,  in­trând într­un circuit nefast, cu care s­au confruntat unele dintre ţările vecine.

nr. 208 www.revistatimpul.ro

LABIRINT | 19

Stelian Dumistrăcel Martori ai derivei

Ţesături (2)

Reamintim că instigarea directă ne­a venit dinspre apariţia relativ recentă a cărţii Dincolo de text: hypertextul

(Editura Arc, Chișinău) a cercetătoarei Elena Ungureanu, ce stăruie acum asupra temei, printr­o lucrare de „habilitare”: Intertext și hypertext: studiu semiotico­lingvistic. Ne­mulţumită și ea de ignoranţa firească a vorbitorilor de rând cu privire la acceptarea și utilizarea termenului în discuţie (și Ion Coteanu era preocupat cândva de felul „Cum vorbim despre text”), colega de la Chișinău găsește ușor în limba comună, dar mai ales în limbaje funcţionale peste 60 de formaţii lexicale ori pe cale de a se lexicaliza și de care, întrucât nu le putem ignora (sau nu le vom putea ignora mult timp), vom încerca prudent să ne apropiem. Mai întâi, prin de­limitarea câtorva categorii, în funcţie de, să­i zicem, gradul de „transparenţă”.

Par (și chiar sunt) relativ accesibile ori­cui (indiferent de aglutinare grafică) forma­ţii de tipul macrotext și micro~, reprezentări reluate măcar aparent de megatext și mini~, între care s­ar plasa miditext, ca și teletext sau radiotext, mnemotext, nontext, antetext (= cuvânt înainte!) etc., ce dau uneori impre­sia de facile improvizaţii de scurtare a unor sintagme agasante pentru specialiști. Evi­dent, lucrurile se complică puţin atunci când semnificaţia compuselor este în mod curent la îndemâna iniţiaţilor. Însă, deoarece

părţile lor componente au deja un stagiu în limbajul funcţional al internetului, măcar dacă folosim un „PC” s­ar impune să le frec­ventăm: blogtext (doar blog înseamnă „jur­nal”!), chat­text (chat = „sporovăială”), e­text („electronic”) și apoi SMS­text, wordtext, webtext și altele. În sfârșit, cu sfiala cuve­nită, putem trece la alotext („textul altuia”), copytext, cybertext, fenotext vs genotext, stereotext, stretchtext, wikitext (wiki­ se trage din hawaiiană, wiki­wiki însemnând „rapid” sau „informal”) etc. Nu ne putem permite aici glosări ce tind spre statutul de comen­tarii, pe școli și curente (dar acum, pe lângă lucrările citate ale Elenei Ungureanu, avem și varianta online, chiar ilustrată, a acestui „dicţionar de ­texte”; cf. http://idsi.md/textul­ si­textele) . În orice caz, să nu facem confu­zia între www, respectiv w3 (adică web­ul) și web 3.0 (care înseamnă „webul semantic”)!

Am spicuit din lista autoarei  (Hyper­textul, pp. 30­49), care ne­a prevenit că „de­rivatele textului” au o „legătură clară și «vizibilă» cu intertextul și hypertextul”, con­cepte fundamentale pentru cercetarea  în­treprinsă. Valoarea de cunoaștere și de sim­plă orientare, pornind de la o definiţie strict tehnică, de exemplu, a hipertextului, ca

dimensiune plasată deasupra unui text („orice text derivat dintr­un text anterior, prin transformare simplă sau indirectă”, după Gérard Genette), confruntată cu  vi­ziunea proiectării, ne poate veni mai la îndemână, dacă admitem faptul că Biblia sau chiar și o… bibliotecă pot fi conside­rate hipertexte (op.cit., p. 179)!

Dacă mulţi se pot simţi excluși din spaţiul marcat de termenii acestui micro­univers, să ne întărim sufletește; pentru publicuri mai largi din zona culturii uma­niste, sunt prezente extensii salvatoare ale „intertextologiei”: racordarea la problema­tica poeticii postmoderniste, domeniu ce a avut urmări considerabile asupra relativi­zării conceptului clasic de text­ţesătură, dar și autoironia catifelată a informaticie­nilor: printre preocupările Elenei Ungu­reanu se află și „metaforele internetului” (și Rodica Zafiu s­a ocupat de „stilurile in­ternetului”) sau „plagiatul hypertextual”. Iar în lucrări din bogata bibliografie folo­sită în studiile autoarei ne întâmpină vi­ziuni numite „Wikipedia: o utopie în miș­care”, „epoca Google”, „marea informaţiei”, „noua creolizare”, „emoticonizarea”, „sintaxa mixtă”, „blogliteratura” etc.

Oricum, nici pentru Elena Ungureanu „criza” textului nu este generalizată, căci ea se ocupă în special de hypertext în comuni­carea online, în spaţiul virtual al acesteia, care este încă departe de a elimina alte ipos­taze ale scrisului. Din zona concesiilor  (!), amintim faptul că, de exemplu, în capitolul despre „intertext și intertextualitate”, au­toarea a sesizat implicarea tematică a con­ceptului de discurs repetat, formulat de Eugeniu Coșeriu, pe care l­am dezvoltat în lucrări proprii și ale unor doctoranzi, în teze subsumate opoziţiei „tehnica liberă a vor­birii și discursul repetat”, subliniind  func­ţionalitatea referirii în analiză la cele patru „figuri de construcţie” pe care le datorăm retoricii lui Quintilian, identificate prin for­mula quadripartita ratio (adiectio, detrac­tio, immutatio și transmutatio, ca simple „solecisme”) și care, în epoca neoretoricii, au fost eficient puse în aplicare atât de Grupul μ (în Retorică generală), cât și de Heinrich Plett (în Știinţa textului și analiza de text. Semiotică, lingvistică, retorică).

Așadar încă un motiv să ne exprimăm satisfacţia faţă de înaintarea acelei cunoaș­teri ce nu crede că poate șterge cu buretele tot ceea ce știam.

Roxana Patraş

Scrisoarea III

Fericit acela care, precum Ulise, se întoarce la... Dumbrăveni

Recitesc acum un celebru sonet din seria „regretelor” lui Joachim du Bellay și­mi vine să lungesc șoptit

ultima silabă: Heureux qui, comme Ulysse… Într­adevăr, parcă mi­aș dori să se lase o tăcere profundă, pe măsura acestei voci profetice, îndemnându­ne – întocmai ca în manualele consacrate desăvârșirii spiri­tuale – să fim fericiţi precum… Ulise. După câte îmi dau seama, fericirea lui Ulise s­ar defini, în concepţia lui du Bellay, ca un dis­pozitiv oniric orientat de conștiinţă. Nici vorbă așadar despre extazul locuitorilor din Insulele Fericiţilor sau despre mântui­rea celor enumeraţi în Evanghelia după Matei. Matila Ghyka și­a intitulat al doilea volum de memorii chiar așa: Heureux qui, comme Ulysse… Exerciţiu de identificare? Tentativă de întoarcere? Însă oare cum sună acest vers în cutia de rezonanţă a locurilor copilăriei sale? Există o taină a fericirii lui Matila? Pentru că întrebările s­au tot înmul­ţit, m­am trezit călătorind spre conacul din Dumbrăveni, acolo unde Bălșeștii și rudele lor își petreceau verile la sfârșitul secolului al XIX­lea.

G. Călinescu descinde aici în 1962, ca să investigheze ipoteza conform căreia locul nașterii lui Eminescu ar fi fost chiar Dumbrăveniul. Proaspătul academician nu vede nimic altceva decât o „casă gospodă­rească” și un bust de ciment, fiind insensibil la eleganţa neoclasică a conacului, asemă­nat de memorialist cu acele cuiburi de no­bili din romanele lui Turgheniev. Se pare că, în timp ce Călinescu exclama „să ardem tot (…) să construim în ciment și piatră,

plin de încredere în puterile poporului și în socialism”, Matila Ghyka vieţuia în condiţii mizere la Londra. Reședinţa de vară a co­pilăriei sale se transformase deja în spital.

Așa cum arată acum, conacul are formă de L. Compactă, baza acestui L – care repre­zintă și partea centrală, probabil cea mai veche, din întregul complex – stă cu spatele la drumul ce leagă Botoșanii de Burdujeni, localitate unde se afla vama dintre Rega­tul României și Imperiul Austro­Ungar. În această amplasare poţi citi un fel de nepă­sare faţă de călătorii de azi și de ieri. Pe vremea copilăriei lui Matila, cel mai apro­piat reper urban al Dumbrăveniului erau Botoșanii, și nu Suceava, pentru că Cetatea de Scaun a lui Ștefan se afla în Bucovina austro­ungară. Frontonul triunghiular  așe­zat pe patru pilaștri trebuie să fi privit spre fostul parc. Tot în acest parc apare pentru prima dată arhetipul monstruozităţii  com­pozite, care îl va fascina pe Matila în tablou­rile lui Hieronymus Bosch… Petrecându­și zilele de vară între biblioteca luxuriantă și natura domesticită a parcului, copilul des­coperă într­o zi o coropișniţă, insectă cu cap de cal, clești și lopeţi de cârtiţă și un as­pect de monstru mecanic. Într­o versiune și mai dezgustătoare, amintirea coropișni­ţei reapare în anii trăiţi de Matila Ghyka la Hollywood, când zărește o insectă numită „greierele cu cap de copil”. În această lo­gică a decantării memoriei micului Matila, pasiunea pentru Breugel s­ar desprinde din peisajele hibernale de la Iași, în vreme ce interesul pentru Bosch ar ţine de sezo­nul estival petrecut la Dumbrăveni.

Sensibilitatea pentru o expresivitate anamorfotică à la Bosch trebuie să se fi dezvoltat și datorită experimentelor  me­cano­spiritiste „comise” de unchiul său Leon (zis și „Magnificul”) în casa de peste drum. Acesta se separase de restul fami­liei, creându­și o locuinţă numai pentru sine. Se pare că își proiectase acolo o baie de împărat roman, dotată cu numeroase aparate terapeutice, unele de o construc­ţie fantezistă, precum ciudatele creaturi ale lui Bosch. Musafirii erau îndemnaţi să pe­treacă mai ales în această „termă”, unchiul interzicându­le somnul în timpul nopţii. Au rămas suficiente mărturii despre biza­reriile gazdei, astfel încât să ajungă și la Ana­Maria Callimachi, care le consemnează

în memoriile sale. În vara lui 1923, când re­vine la Dumbrăveni, Matila Ghyka este ne­voit să doarmă în camera unchiului, unde experimentează un fenomen anormal de tip poltergeist. Din celebra sală de baie se aude o „mână înfășurată parcă în lână” care învârte o cheie în broască. Odată des­chisă ușa dintre sala de baie și dormitor, mâna pare să încerce aceeași operaţiune și cu ușa care dă spre salon. Lângă capul lui Matila se aprinde o flăcăruie, apoi alta. În fine, întregul pat e înconjurat de o „balus­tradă aprinsă”. A doua zi, vizitatorului i se spune că dracul sălășluiește noaptea acolo, iar ţăranii ce au ferestrele orientate spre casa unchiului Leon le­au bătut în scânduri.

Poate din superstiţie, poate din alte motive, vechea casă a lui Leon Magnificul a fost dărâmată recent. Se mai poate găsi doar pe Google Maps, pentru că sateli­tul a fotografiat­o în 2012, când reședinţa de peste drum era încă în picioare și găz­duia grădiniţa din Dumbrăveni. Observ în aceste imagini că unchiul cu pasiuni spiri­tiste își proiectase casa ca pe o versiune miniaturală a conacului. Aproape te aștepţi ca din micul fronton triunghiular așezat pe două coloane să clipească un ochi încercă­nat de nesomn, urmărind de un secol isto­ria ce se perindă pe drumul dintre Botoșani și Burdujeni. Unde e așadar fericirea cău­tată de Matila? Alchimie a experienţei și visului, fericirea acestui Ulise moldav are la bază o lecţie însușită la Dumbrăveni: depășirea șocului percepţiei monstruozi­tăţii, astfel ca viaţa să poată fi trăită dia­fan, după logica viselor.

Anecdota rimează

În prima parte a acestui articol ne‑am referit la fronda informaticienilor în ceea ce priveşte folosirea – mai mult decât riscată, după aceştia – a termenului text, o lecţie izvorâtă, de fapt, din puseuri de conştiinţă ale unor semioticieni de talia lui Roland Barthes, care a descoperit faptul că „tout texte est un intertexte” (aşadar un fragment dintr‑o ţesătură), sau din insatisfacţiile Juliei Kristeva, de numele căreia este legată în mod curent viziunea de „intertextualitate”.

www.revistatimpul.ro iulie 2016

20 | VITRALIU

Cotidianul comunist

Triade existenţiale

Suferinţa unui bard

Lampa lui Nicolae

În scrisorile adresate lui  Ceaușescu, Adrian Păunescu invoca forţe obscure ce îl înlăturaseră din prima linie a lup­

tei pentru adevăr și lumină. Lipsit de drep­tul de a publica și de a­și face auzită vocea, poetul nu­și pierduse speranţa că secre­tarul general îi va acorda în cele din urmă iertarea: „Vreau să vă spun, tovarășe Nicolae Ceaușescu, clar și din tot sufletul meu, că, și dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aș face cerere de înscriere sau de reînscriere, chiar dacă aș ști că alte partide m­ar plăti, iar partidul acesta mi­ar mai da odată «vot de blam cu avertisment»”.

Inspirat probabil din poemele des­pre iubire ale lui Pablo Neruda, Adrian Păunescu scria cuprins de un fior devoţio­nal: „V­am iubit, vă iubesc și vă voi iubi și nici nu am altă cale. Tinereţea mea vă e dăruită. Alta nu voi avea. Vă iubesc nu de­magogic, ci în intimitate, cu copiii mei, cu familia mea, căreia îi sunteţi geniu tutelar. Aţi făcut pentru România și pentru lume cât n­au făcut toţi Brejnevii, toţi Carterii, toţi Reagănii la un loc. Sunteţi un om bine­cuvântat, aveţi geniu, aveţi lângă dumnea­voastră o femeie excepţională și la lumina

grijii dumneavoastră părintești crește un tânăr patriot revoluţionar din ce în ce mai matur și mai serios, în care simt că mi­am făcut un prieten, fiul dumneavoastră, Nicu”.

Aniversarea zilei de naștere a lideru­lui partidului din 26 ianuarie era o bună ocazie de a închina o nouă odă „cârmaciu­lui  suprem”. Ca și în alte ocazii, Adrian Păunescu nu­și ascundea îngrijorarea faţă de influenţa nefastă a sfetnicilor rău­voitori: „Noi, care cu credinţă viaţa v­o ve­ghem,/ Nu vrem s­o creadă nimeni un fel de stea sihastră,/ Iubitul, dragul nostru,

ales, Cârmaci Suprem,/ Ne doare ce fac unii în jurul Dumneavoastră.// Prea mulţi au două feţe și nu cred în nimic,/ Prea mulţi vă tot irită cu fleacuri mult umflate,/ Prea mulţi au rangul mare și caracterul mic,/ Zâzanie cultivă și insecuritate”. În opinia poetului, „conștiinţele perfide” al­terau baza politicii înţelepte a  secreta­rului general și­l îndepărtau de visul con­struirii socialismului. Chiar dacă era o zi aniversară, A.  Păunescu atrăgea aten­ţia  asu pra campaniilor de demolări care  începu seră să schimbe înfăţișarea Bucureștiului: „Sunt ctitorii bătrâne, ce ţării le­aţi redat/ Vor să le spargă unii zi­când că nu­s la modă,/ Luaţi sub ocrotire altarul înălţat/ În București de însuși Mi­hai Viteazul Vodă// Statura Dumnea­voastră, printre contemporani,/ Să fie fără seamăn printre faptele de pace,/ Dar nu lăsaţi cultura română fără bani/ Și tot ce este spirit în fapte vom preface”.

Tot folosul patriei era motivul  invo­cat un an mai târziu de Adrian Păunescu pentru a­i solicita lui N. Ceaușescu o au­dienţă. Demersurile sale rămase fără re­zultat nu l­au descurajat în încercarea de a­și recâștiga statutul de poet de curte. O

nouă scrisoare ale cărei versuri fuseseră inspirate de cuvântarea lui Ceaușescu din 6  februarie 1986 era însoţită de poemul intitulat sugestiv „Vă mulţumesc!”:  „În­treg al Dumneavoastră, așa mă simt din nou/ Că de minciuni și falsuri fiinţa mi­e sătulă/ Vă mulţumesc de toate, Cinstit și bun Erou,/ Renaște­n mine însumi și ul­tima celulă.// (…) De­aici, din umilinţa la care sunt constrâns,/ Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,/ Bolnav, hulit și singur, cu ochii arși de plâns/ Am să vă fiu ostașul cinstit până la moarte// (…) Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou,/ Slujindu­mi cu credinţă, după putere, ţara/ Vă mulţumesc de toate, Cinstit și Bun Erou/ Din Geniul Dumneavoastră, ca un fertil ecou/ Să vină Adevărul, să vină Pri­măvara”. Devoţiunea lui Adrian  Păunescu dusă la extrem nu a rămas nesancţionată de Virgil Ierunca, acesta definind cum nu se poate mai potrivit în „Antologia rușinii”, rubrică ţinută periodic în presa exilului, servilitatea personajului și anvergura opor­tunismului: „Adrian Păunescu e ca un sta­hanovist de altădată: sparge norma adulării și ceilalţi sunt obligaţi să urmeze inflaţia de epitete”.

În iunie 1985, nori negri s‑au abătut asupra existenţei lui Adrian Păunescu. Accidentul de la Ploieşti din timpul spectacolului cenaclului „Flacăra”, soldat cu moartea a cinci persoane şi un număr mare de răniţi, a dus la interzicerea băilor de mulţime şi la căderea în dizgraţie a poetului. După cum singur mărturisea, sfătuitorul dezinteresat al „înţeleptului cârmaci” a căzut într‑o „tristeţe sinucigaşă”. Mioara Anton

Nicolae şi‑a comandat o lampă. Una mare, din cel mai fin cristal. După ce minunatul Baccarat s‑a născut din nisip, plumb şi foc, lampa era gata de livrare. Dar Nicolae nu mai era să o primească. Lumina lui se stinsese definitiv într‑o pivniţă întunecată, alături de soţia sa şi de cei cinci copii: Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi Alexei. Ciudăţenia face să scriu acest text exact în dimineaţa

zilei de 17 iulie, aceeaşi zi tâmpită a calendarului care acum 98 de ani a mărturisit tragedia.Teodora Manea

Cum se face că scriu despre lampa lui? O altă oroare a istoriei, abia consumată în urmă cu trei zile, a

făcut ca alţi copii nevinovaţi să fie uciși pe străzi. Sub lampa lui Nicolae, trupurile lor au fost triate, unele către spital, altele către morgă.

Lampa lui Nicolae a ajuns acolo, pe malul superb al Mediteranei, datorită unui român, Alexandru Negrescu. Fiu de hangiu din mărginimea Bucureștiului, Negrescu și­a încercat norocul în lumea mare și, ajungând în Franţa la cumpăna secolelor, și­a folosit mintea să facă avere. A lucrat în lumea bogaţilor, la Monte Carlo, cu vi­sul de a construi cel mai frumos hotel, pentru artiștii și aristocraţia strălucitoare care își cheltuiau averile pe Coasta de Azur. Hotelul s­a ridicat în toată volupta­tea unei arhitecturi senzuale, cu o cupolă roz, imitând sânul iubitei, cu vitralii, aur și marmură de Carrara. Șapte capete în­coronate au fost la inaugurarea hotelului, la începutul lui 1913.

Lampa încă nu era acolo, va veni mai târziu. Nici măcar doi ani nu au trecut, că visul a început să se năruiască sub tra­gedia Primului Război Mondial. Hotelul a fost transformat în spital de campanie.

Camerele și holurile luxoase au fost mar­torele suferinţei. Răniţii au înlocuit artiștii și eleganta aristocraţie. Alexandru a încer­cat din răsputeri să­l salveze, să­l facă din ce în ce mai frumos, să reatragă clientela

bogată. Lampa fusese comandată deja pen­tru Sala Regală, dar războiul amânase totul. Fabrica de Cristal din Franţa nu mai pro­ducea decât rar comenzi speciale pentru a supravieţui. Lampa ţarului ar fi trebuit

să fie una dintre ele, dar revoluţia bolșe­vică a făcut totul imposibil. Negrescu a cumpărat­o, bucuros cumva de afacere. Dar afacerile sale nu vor mai avea viaţă lungă. Creditorii l­au încolţit, iar aristocraţia zdruncinată de război și de bolșevici nu a mai călcat în hotelul său. La sfârșitul răz­boiului, visul său era ruinat. A trebuit să vândă hotelul, iar asta l­a doborât. A mu­rit doi ani mai târziu, în Paris.

Hotelul lui a supravieţuit timpului, cu splendoarea lui salvată, cu turla roz flirtând peste Promenada Englezilor. Până când o nouă tragedie l­a transformat iar, o sută de ani mai târziu, în spital de urgenţă. Atunci a ieșit din anonimitatea cald­turistică a Nisei pe ecranele lumii. Cupola roz a deve­nit martora unui loc al crimei, unde priviri de copii reflectând artificii au fost stinse pentru totdeauna.

Lampa lui Nicolae, care nu a fost nici­odată a lui, strălucește în Hotelul Negrescu, care și el a fost, pentru băiatul ambiţios de la marginea Bucureștiului, un vis de scurtă durată. Oare ce putem poseda cu adevărat pe această lume? Ne posedăm și suntem posedaţi de visele noastre. Ele, ca și lumina reflectată de candelabrul celor 16 000 de cristale, au greutatea clipei.

nr. 208 www.revistatimpul.ro

EXCLUSIV | 21

Grand Baz’Art, un festival cât o lume Adina Scutelnicu

Gisors, un orăşel medieval din Normandia de Sus (Franţa), a găzduit la începutul lunii iulie 2016 unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de artă singulară din lume, Grand Baz’Art. Artişti de pe cinci continente au „tulburat” liniştea celor aproximativ 11 000 de locuitori ai orăşelului patriarhal, expunându‑şi lucrările în patru spaţii emblematice: Primăria din Gisors, La Salle des Fêtes, Château Fort (construit în 1095 din ordinul ducelui de Normandia şi care a servit ca destinaţie finală

Marelui Maestru al Ordinului Templierilor Jacques de Molay, în 1314) şi Biserica „St‑Gervais‑et‑St‑Protais” (sanctuar a cărui construcţie a fost iniţiată în 1119 de Papa Calixte al II‑lea, unul dintre fondatorii Ordinului Templului, şi finalizată graţie reginei Blanche a Castiliei). Fabuloasa aventură a Festivalului Internaţional Grand Baz’Art a început datorită eforturilor unui mare pasionat de arta marginală, francezul Jean‑Luc Bourdila, căruia i s‑a alăturat în urmă cu patru ani, din dragoste pentru acest exploziv gen de artă, românca Oana Amaricăi.

Gisors nu este o destinaţie turistică. Pe străduţele înguste nu întâlnești magazine de suveniruri, nu­ţi oferă

nimeni stickuri pentru selfie, magneţi de frigider sau alte mărunţișuri făcute să­ţi amintească de trecerea prin Gisors și nu ţi se vorbește în engleză. În tot ţinutul există un singur hotel, probabil o afacere de fami­lie, unde am reușit să mă cazez numai după ce recepţionerul și­a schimbat outfit­ul de zugrav. Am fost extrem de surprinsă de mulţimea afișelor ce anunţau marele eve­niment și de faptul că toată lumea luase la cunoștinţă că în oraș vor veni „artiștii”. Între 1 și 3 iulie însă, orășelul și­a jucat im­pecabil rolul de capitală mondială a artei singulare. Întâmplător sau nu, pe străzi au fluturat steguleţe roș­galben­albastre.

Fortăreaţa artistică străjuită de garguie

De la 24 de metri înălţime, câteva le­giuni de garguie înrolate pe vremea cava­lerilor templieri la Biserica „St­Gervais­ et­St­Protais” străjuiesc orășelul Gisors. De­a lungul celor aproape nouă secole de serviciu religios, acești paznici au supravie­ţuit unui incendiu devastator, în 1124, și bombardamentelor distrugătoare ale celui de­al Doilea Război Mondial. Și­au făcut însă datoria: Gisors a fost protejat. A intrat în mileniul al treilea cu aceeași arhitectură medievală, dar cu un aer european contem­poran și un primar în vârstă de 28 de ani (a fost ales în această funcţie la doar 26 de ani), Alexandre Rassaërt, care a înţeles că e bine să pună orășelul pe harta internaţi­onală a artei. A acordat așadar tot sprijinul Festivalului Grand Baz’Art, aflat anul aces­ta la cea de­a VIII­a ediţie. „Aș vrea să le mulţumesc lui Jean­Luc Bourdila și Oanei Amaricăi pentru curajul de a susţine cu atâta forţă această artă marginală un pic ne­bună, adesea surprinzătoare și întotdeauna

exigentă și vă invit să împărtășiţi cu noi aceste momente speciale de mare prietenie și de impresionante descoperiri artistice”, a menţionat Alexandre Rassaërt în deschi­derea festivalului.

O artă în ascensiuneArta singulară, cunoscută și ca artă

brută, marginală, outsider sau non­main­stream (ca să preiau termenul unui alt îm­pătimit al genului, Randall Morris), este unul dintre genurile artistice aflate într­o puternică mișcare ascendentă. Realizată spontan, deseori de persoane fără pregă­tire de specialitate, dar sub imperiul celor mai autentice trăiri artistice, arta  singu­lară a fost pe nedrept ostracizată. După cel de­al Doilea Război Mondial însă, arta brută a intrat în atenţia specialiștilor gra­ţie artistului francez Jean Dubuffet, care a făcut cunoscute valenţele deosebite ale acestui gen. În momentul de faţă, arta sin­gulară intră în forţă pe piaţa artei main­stream prin vi goare și autenticitate.  „Ar­tiștii marginali sunt de obicei persoane hipersensibile, care trăiesc într­o lume in­terioară și sunt deseori solitari, izolaţi de o lume ultramediatizată și expansivă. Asta le poate produce șocuri emoţionale, une­ori puternice, artiștii aflându­se între ne­voia de legitimare și dorinţa de recunoaș­tere, între plăcere și trauma de a rămâne singuri prin creaţia lor. Nu există răspun­suri sau soluţii, un artist nu poate rămâne artist fără dilemele sale”, este de părere Jean­Luc Bourdila. „Conceptele se adre­sează dialecticii și filosofiei, altfel spus, sunt destinate acelui moment în care un artist nu mai are nimic de zis cu mâinile și  cu inima. Așa că le spunem artiștilor: nu vă schimbaţi! Vă iubim pentru felul în care sunteţi: diferiţi, sfâșiaţi, dar întotdea­una sinceri”, adaugă Oana Amaricăi.

Grand Baz’Art m­a șocat prin lucrări eminamente sincere, autentice. Începând cu excepţionalele lucrări ale lui Roger Cho­meaux (zis Chomo), artist marginal, poet, muzician și cineast, care a trăit timp de 40 de ani ca un eremit în pădurea Fontaine­bleau, și continuând cu ceilalţi 17 artiști care și­au prezentat creaţiile unui public surprinzător de numeros, lucrările au fra­pat prin francheţe și autenticitate. Juriul, din care am avut onoarea să fac parte ca jurnalist de artă al revistei Timpul, par­tener media al acestui eveniment, alături de scriitorul, istoricul de artă și curatorul Laurent Danchin, Françoise Monin (redac­torul­șef al revistei Artension), bloggerul de artă marginală Sophie Lepetit, consilierul local în domeniul cultural Franck Capron

și consilierul cultural independent Anne Puech, a acordat șapte premii, dintre care două au fost câștigate de artiști români. Premiul special al juriului a fost acordat artistului francez Jean­Luc Giraud, care, „din timiditate”, după cum mi­a mărturi­sit, a lucrat toată viaţa doar autoportrete; premiul categoriei „Umor” a fost câștigat de belgianul Stéphane Gillain, scriitor, poet, eseist, ilustrator și pictor; premiul pentru „Expresivitate” a revenit pictoriţei naive Paraschiva Dumitru, o autodidactă  dis­cretă, care trăiește într­o mică fermă din România; la categoria „Dinamică” a fost premiat peruanul Gerardo Boza; la catego­ria „Culoare”, premiul i­a revenit maroca­nului Mostafa Ben Malek, pentru picturile năucitoare izvorâte din amintirile din co­pilărie, iar la categoria „Psihologie” a fost premiat tot un român, Marian Simon, pen­tru o serie de lucrări onirice, suprarealiste, dintr­o dimensiune bizară, atemporală. Arta Minei Mond, inspirată dintr­o lume pro­prie, a Evului Mediu și ezoterismului, a ob­ţinut premiul special al revistei Artension.

Et in Arcadia ego!După trei zile de Grand Baz’Art, aveam

să­i dau dreptate primarului Alexandre Rassaërt în privinţa „momentelor  speciale de mare prietenie și de impresionante descoperiri artistice”. A fost una dintre cele mai calde și mai prietenești întâlniri artistice la care am participat vreodată. Am mâncat și băut vin frăţește,  ameste­caţi, organizatori, artiști, jurnaliști, volun­tari (familia portughezo­tunisiană Fekih care a susţinut festivalul încă de la prima ediţie) și oficialităţi. N­au existat partajări sau favoritisme, nici „mese oficiale”; ni­meni n­a ezitat să­i ceară primarului sol­niţa, dacă o avea la îndemână. Și n­am vă­zut nici urmă de lipsă de respect. Mi­am dat seama pentru prima dată că nu limba­jul verbal înseamnă comunicare și, în ciuda faptului că invitaţii au venit de pe cinci continente, ne­am înţeles unii cu ceilalţi într­un fel omenesc, misterios, ca înaintea ridicării Turnului Babel. Cumva, am înţe­les cuvinte chiar și din filipineză și mi­au reușit niște pronunţii pe care nu le­aș mai putea repeta nici cu ajutor specializat. S­au făcut lucrări pe loc, la două, patru sau mai multe mâini și a fost mai mult decât reconfortant să constat că latura ludică umană nu dispare și că oamenii se pot juca pur și simplu chiar și după vârsta de 70 de ani. Poate sună clișeistic, dar am să o spun ca pe o concluzie personală: arta leagă oamenii, transcende religiile, grani­ţele, ierarhiile, valorile materiale, orgoliile și vanitatea umană.

www.revistatimpul.ro iulie 2016

22 | ESEU

Idei în agora

Despre Brexit, dincolo de clişeeDan Pavel

În Regatul Unit, despre ieși­rea din UE se discută de de­cenii. Este de neînţeles de

unde provine șocul afișat de unii la vederea rezultatului prevăzut de anumite sondaje, mai ales că în lunile din urmă au existat va­riaţiuni ale preferinţelor. Orice rezultat era posibil și acceptabil. Tonul apocaliptic afișat de mulţi legat de catastrofa ieșirii din UE ne arată că puţini au fost atenţi la argumentele pertinente ale celor care susţineau avantajele acestei alegeri. Nu este nici o catastrofă, mai ales pentru UK. Iar dacă UE va învăţa ceva, va fi cu atât mai bine.

M­am ferit de comentarii în perioada premergătoare, pentru că era treaba votanţilor să cân­tărească avantajele și dezavan­tajele poziţiilor contrare. Voiam să analizez votul, indiferent de rezultat. Dar am citit cu atenţie în presa anglo­saxonă argumen­tele și contraargumentele părţi­lor. Cred că pentru România in­tegrarea în NATO și apoi în UE reprezintă cele mai importante decizii de politică externă din perioada postcomunistă. Dato­rită modului precar în care func­ţionează la noi democraţia, le­gislaţia și puterile în stat, avem nevoie de forumul comunitar.

Am înţeles însă din argumentele celor care susţineau Brexitul că pentru Marea Britanie erau mai mari ponoasele decât foloasele.

De când UK a intrat în Comu­nitatea Economică Europeană, în 1973, după ce în prealabil fu­sese respinsă de două ori, curen­tul de opinie favorabil ieșirii (cu partizani în toate partidele și într­un spectru larg de organi­zaţii civice, grupuri de afaceri și profesii) a fost constant puternic. De când a venit la putere, fiind supus la presiuni inclusiv din partea propriului partid, David Cameron a promis că va organi­za referendumul și va renegocia reformarea UE. Criticii megaor­ganizaţiei au subliniat adesea evi­dentele sale defecte. Argumen­tele și dovezile aduse de criticii raţionali ai UE merită ascultate; ele nu s­au auzit din pricina va­carmului propagandistic.

UE a devenit un monstru bi­rocratic, în care o mână de oa­meni hotărăsc ce este mai bine

pentru toate naţiunile compo­nente, indiferent de nevoile ex­primate de acestea în alegerile interne. Este „legea de fier a oli­garhiei”, formulată acum un se­col: „Cine spune organizaţie spu­ne oligarhie”. Diferite ministere din Guvernul de la Londra pri­meau săptămânal dosare  volu­minoase de reglementări de la Bruxelles. Ele trebuiau să răspun­dă urgent, dar cei responsabili nu aveau timp nici să le citească.

Fără amendamente, ele intrau automat în vigoare. O adminis­traţie birocratică nealeasă de ni­meni ia constant hotărâri care nu mai ţin cont de voinţa majo­rităţii alegătorilor, iar asta se în­tâmplă în toate domeniile impor­tante, de la întocmirea bugetelor până la statutul șomerilor, de la educaţie și îngrijirea sănătăţii până la pensii și salarii. Iar cei care hotărăsc nu pot fi contro­laţi de alegători sau de aleșii lor.

Într­o democraţie, deciziile se iau în interes public. Când apare de­zacordul, el este negociat trans­parent, iar nemulţumiţii pot in­fluenţa procesul decizional. Așa ceva nu se întâmplă în UE, care nu mai este de multă vreme o democraţie. Criticii au observat că UE este „anti” la orice ţine de esenţa liberalismului economic (piaţă liberă, comerţ, investiţii libere, inovaţie, competiţie). De câte ori a fost vorba despre pu­nerea din nou a puterii decizio­nale în mâinile alegătorilor, UE s­a împotrivit, pentru că se teme de referendumuri în ţările mem­bre. Grexitul și Brexitul au dove­dit acest fapt.

Presiunile făcute în deceniile din urmă pentru reformarea UE nu au avut succes. După Brexit, UE este obligată să se reformeze, să redevină o democraţie libera­lă, precum cele mai multe dintre părţile sale componente. Dacă nu va reuși, alte ţări vor urma exem­plul britanic, iar dacă va reuși, Marea Britanie se va întoarce.

Declaraţia unui român emigrat în Marea Britanie după Brexit, „îmi este ruşine de ţara în care m‑am stabilit!”, arată că democraţia este neînţeleasă. Dincolo de parvenitism şi nivelul de inteligenţă, o asemenea declaraţie din partea cuiva care nu s‑a simţit bine în propria ţară nici după căderea comunismului şi s‑a stabilit altundeva din motive economice este o ipocrizie. Faptul că partizanii rămânerii în UE au fost nemulţumiţi ne arată ceea ce ştiam de mult. Nu s‑a inventat

încă un referendum care să‑i mulţumească pe toţi. Votul pentru alegeri, referendumurile pentru adoptarea unei legi reprezintă esenţa democraţiei. Indiferent de rezultat, ele trebuie acceptate. Dacă aceste reguli sunt respinse, democraţia devine inutilă.

Psih(o)analiza subiectivă

Aşa‑i românul?M­am tot (pseudo)conso­

lat cu faptul că n­ai cum să fii altfel în trafi­

cul românesc, unde autostrăzile sunt simbolice, drumurile euro­pene și naţionale sunt, practic, nefrecventabile, semaforizările lo­cale au valoare de test psihologic, iar ninsoarea sau ploaia toren­ţială ne pot schimba fundamen­tal destinul. Nici nu vreau să mai pomenesc de pietonii care traversează strada când și cum le tună – cu căștile în urechi, cu ochii pe telefon și cu preconcep­ţia că șoferii sunt niște indivizi (apelaţi metaforic „boule”, „idio­tule”, „blondo”) care trebuie să aibă ca principală preocupare ghicirea intenţiilor lor.

Am fost în vacanţe prin Eu­ropa. În Viena am observat cum fulgul de zăpadă nu reușea să atingă caldarâmul, pentru că zeci de mașinuţe lucrau anticipativ la chestia asta. În Germania, foarte multă lume circulă cu bicicleta, de la domni în costum negru și cămașă albă la doamne cu fustă plisată, sacou clasic și toculeţ de 6. Alţii se deplasează cu me­troul sau cu trenul, iar 4 × 4 sau limuzinele așteaptă cuminţi în

garaj situaţiile specifice. În Corfu sunt drumuri înguste, multe din­tre ele cu lăţimea unui singur sens de mers, cu pante abrupte și curbe contorsionate. Distanţa de 35­40 de kilometri se parcurge într­o oră și jumătate. Fără cla­xoane sau înjurături. Toată lumea este dispusă să cedeze trecerea cu maximă deferenţă. Orice si­tuaţie complicată ce ţine de me­teorologie, aglomeraţie sau in­frastructură rutieră are o soluţie rezonabilă din punct de vedere tehnic, dar și uman.

Având proaspătă în minte lectura lucrării lui Daniel David, Psihologia poporului român, în­cerc să­mi explic nivelul nostru scăzut de toleranţă la frustrare, reacţiile emoţionale exacerbate,

întâlnite în situaţii cotidiene, banale. Autorul tratatului iden­tifică principalele trăsături pozi­tive și negative ale noastre: „Aș menţiona ca virtuţi ale româ­nilor potenţialul intelectual (de inteligenţă și creativitate) și com­petitivitatea, iar ca atribute psi­hologice de îmbunătăţit, încre­derea scăzută în oameni, care duce la o lipsă de cooperare pen­tru acţiuni colective în beneficiul comun și tendinţa de distorsio­nare a realităţii prin exagerarea atât a pozitivului (prin emoţio­nalitatea ridicată), cât și a ne­gativului (prin scepticism sau cinism)”.

Albert Ellis, unul dintre iniţia­torii psihoterapiei cognitiv­com­portamentale, consideră că cele

mai importante structuri  cog­nitive evaluative generale sunt cogniţiile iraţionale (gândirea  in­flexibilă, absolutistă) și cele ra­ţionale (gândirea flexibilă). Fie­care dintre ele generează alte trei tipuri de cogniţii aflate în opozi­ţie: catastrofarea vs non­catastro­farea, lipsa de toleranţă la frus­trare vs toleranţa la frustrare și evaluarea globală (de exemplu, „toate blondele sunt proaste”) vs evaluarea contextuală.

Deși, la prima vedere, ne­am gândi că dezirabil ar fi să nu avem cogniţii iraţionale, Ellis ne încurajează parţial, avansând ipo­teza că gândirea iraţională este un proces adaptativ, care l­a aju­tat pe om să supravieţuiască de­a lungul evoluţiei sale. Dacă n­ar

gândi uneori catastrofic, el nu s­ar feri de pericole. Pe de altă parte, dacă la vârstele mici indi­vidul este obișnuit cu un nivel scăzut de toleranţă la frustrare (de exemplu, copilul ţipă după o jucărie și, astfel, o primește ime­diat), la maturitate, va deveni acel adult inadaptat, furios și veș­nic frustrat chiar și în faţa celor mai mici obstacole.

Date fiind aceste teorii, tot n­am găsit o explicaţie satisfă­cătoare pentru comportamen­tele noastre licenţioase, pentru acţiunile superficiale. Oare cheia este „lipsa de cooperare pentru acţiuni colective” și „tendinţa de distorsionare a realităţii prin exa­gerarea pozitivului și a negati­vului”? „Potenţialul intelectual” pare să rămână uneori stingher.

Cel mai adesea, circul singură cu propria maşină prin traficul local sau naţional. Deci autocenzura, la capitolul verbalizării, se află la cote minime. Partea bună e că solitudinea potenţează creativitatea, în sensul că pot emite înjurături nestereotipe, fără repetiţie, preţ de minute în şir.

Partea proastă e că îmi scade respectul de sine: dezavuez comportamentele vulgare, primitive, iraţionale, instinctive ale oricui, începând cu ale mele.

Lavinia Maria Pruteanu

nr. 208 www.revistatimpul.ro

JURNAL | 23

Actualitatea literară

Noul muzeu de istoriePolitica arhitecturii

Supravieţuitorul

În România, cu puţine  ex­cepţii (dar notabile, precum Muzeul de Istorie al Bucovi­

nei din Suceava sau Muzeul de Istorie Naturală din București), muzeele au rămas blocate un­deva în timp, atât din punct de vedere al conceptului de expu­nere, cât mai ales al spaţiului. Lipsa fondurilor, dar și procedu­rile care favorizează licitaţiile unde câștigă proiectul cel mai ieftin sunt printre cauze. Un mu­zeu remarcabil nu poate apărea decât în urma unui concurs de arhitectură. De aceea, Muzeul Naţional de Istorie al României din București este o excepţie re­marcabilă.

Recent, s­a încheiat concursul internaţional de soluţii pentru noul MNIR. Temele acestuia au fost revalorizarea clădirii fostului Palat al Poștelor, relaţiile acestei

clădiri cu mediul urban, precum și crearea unui nou concept spa­ţial și muzeografic.

Dintre cele 37 de proiecte participante, s­au distins trei fa­milii de soluţii: realizarea unei structuri independente în inte­riorul  atriului și a unui subsol independent, ascuns; realizarea unui acoperiș din sticlă  deasu­pra atriului central; deschiderea tuturor nivelurilor subterane ale atriului într­o compoziţie  topo­grafică. Primele trei premii re­flectă câte una dintre fiecare fa­milie de soluţii.

Câștigător a fost declarat proiectul remarcabil al celor de la STARH A.C.D. din București (Iulia și Florian Stanciu). Cei de la STARH au avut o abordare mi­nimală, cu un deosebit respect faţă de contextul în care s­au am­plasat și cu o foarte bună atenţie

faţă de detaliu (http://oar.archi/ro/ concursuri/proiect/noul­mnir/ 208). Ei au propus o grădină ur­bană acoperită, un spaţiu public liniștit, într­un ţesut al Centrului

Istoric destul de agitat, cu  relativ puţine spaţii statice. Acoperirea atriului este una plată, modernă, minimalistă, unificatoare, reali­zată la nivelul cornișei clădirii

princi pale (aproximativ 13 metri înălţime). Numărul stâlpilor  este redus, aceștia fiind amplasaţi în așa fel încât structurează supli­mentar spaţiul public deschis. Această acoperire a atriului nu atinge clădirea existentă,  creând un spaţiu intermediar între cele două, reușind astfel să pună în valoare ambele structuri, fără a fi în competiţie. Primul nivel de subsol are de asemenea o atmos­feră plăcută, intimă prin inter­mediul bolţilor introduse, fiind, evident, un spaţiu modern, dar cu o trimitere subtilă către sub­stanţa istorică a contextului.

Din păcate însă, în România, multe dintre proiectele câștigate prin concurs nu ajung să fie con­struite. Să sperăm că acest nou muzeu va fi o excepţie și din acest punct de vedere, pentru că România are nevoie de el.

Dragoş Dascălu Uneori, relansarea unui muzeu ţine de reinventarea spaţiului său. Muzeele cu spaţii interesante, poate chiar cu o imagine iconică, atrag la fel de mulţi oameni precum exponatele. Este o lecţie pe care marile muzee au învăţat‑o de mult. Neues Museum din Berlin a renăscut şi se bucură de un foarte mare succes după intervenţia lui David Chipperfield, iar Muzeul Naţional al Artei Secolului XXI din Roma (MAXXI) a devenit un reper datorită arhitecturii regretatei Zaha Hadid.

Prin urmare, Matei Călinescu se hotărăște să înceapă un jurnal (Un altfel de jurnal.

Ieșirea din timp, Editura Huma­nitas, București, 2016), altfel decât cel publicat în 2005, a cărui prin­cipală preocupare ţine de re gla­jul memoriei. De la un moment încolo, constată el sec, fără a se  răsfăţa în enunţuri parado­xale, viitorul se poate găsi nu­mai  în trecut. Iar acesta e, în ceea ce­l privește, încărcat, spec­taculos și eminent. Literar, a por­nit din mijlocul unei generaţii excepţionale, umăr la umăr cu scriitori pe care continuă să­i ad­mire: Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Petre Stoica. Erau energici și își tra­tau tinereţea fără respect, afun­dându­se în boemă. Una care i­a ucis unul câte unul. Se întrebau, fotografiindu­se fratern (imagi­nea e celebră), care dintre ei va dispărea cel dintâi. Regăsită după Revoluţie, România culturală i­a pierdut pe aproape toţi. Dar a pierdut ceva și mai important: normalitatea. Climatul de sus­piciune generalizată și lipsa de umor (nu structurală, ci educată în timp) îl determină pe Matei Călinescu să renunţe la gândul unei reveniri definitive. Dintre prietenii apropiaţi, i­au rămas câţiva, iar amintirea celor care nu mai sunt rămâne mai curând

un etalon moral. El îl evocă pe Miron Chiraleu ori de câte ori îi parvin din ţară vești dezamăgi­toare despre câte o nouă victimă a isteriei dosarelor Securităţii.

Pe acest fond, cade pe neaș­teptate diagnosticul clinic. Cel care se pregătea lent pentru un exitus măsurat e nevoit să ac­cepte că totul se va sfârși mult mai repede. Până atunci, va fi un supravieţuitor (termenul e medi­cal și nu are nimic eroic). Jurna­lul nu trebuie abandonat. În de­finitiv, aceasta era și logica lui. Numai că, fără a suferi modifi­cări, poetica lui se accelerează. Printre alveolele de memorie își fac loc tot mai des și cu o re­gularitate  tot mai crudă însem­nări ce ţin de evoluţia bolii. Păr­ţile acestea, care în manuscris erau mult mai numeroase, au fost, aflăm, temperate de editor. Spre binele cărţii sau, mai bine spus, spre menajarea cititorului, și­așa împovărat de accesul di­rect, senzorial, într­o zonă dificil

de parcurs pentru cei slabi de înger. E motivul pentru care și evit să discut explicit acest filon, și­așa prezent pretutindeni, chiar și în cele mai gratuit­estetice pa­gini (cum sunt rândurile despre Proust, recitit cu delicii profeso­rale chiar în timpul ședinţelor de chimioterapie).

Efortul de a nu supralicita – cel puţin tematic – boala se simte. Nu­i doar o poză socială, e un exerciţiu cotidian. Anevoios, dar eficace. Matei Călinescu își con­tinuă dezinvolt lecturile (care ur­măresc, et pour cause, marile tex­te ale stoicilor de felul lui Marcus Aurelius) și audiţiile muzicale (de data aceasta, în căutarea unui efect liniștitor, de unde predilec­ţia pentru sonatele lui Händel). Ţinta e aceeași pe care și­o fixase de la bun început: îmblânzirea morţii. Ce se schimbă e numai intervalul pe care îl are la dispo­ziţie. El realizează (o realizase dinainte, analizând un autopor­tret al lui David Bailly, la p. 122) că există o asociere între cărţi și moarte. Craniile din picturile olan­deze în siajul lui vanitas vanita­tum sunt întotdeauna sprijinite de câteva incunabule. Legătura e mai profundă de­atât: scrisul și simpla biologie, oricum îndrep­tată tensionat către propria extinc­ţie, sunt la rândul lor conectate.

Într­un schimb de replici cu Ion Vianu, „geamănul” său, Matei Călinescu scapă, fără să­și dea seama, răspunsul la o întrebare latentă: „Tu poţi acum să scrii capodopera ta. Eu, din păcate, trebuie să mă mulţumesc cu jur­nalul – singurul gen compatibil cu viaţa de pe o zi pe alta; singu­rul gen care se adresează esenţi­al unui unic cititor: celui care­l scrie și nimănui altcuiva” (p. 309). E aici o definiţie sui­generis. Jur­nalul presupune o limitare, nu o deschidere stilistică (prin  „stilis­tică” subînţeleg și tensiunea in­terioară, nu numai pelicula  for­mei). El intervine atunci când viaţa nu­ţi dă de ales, când alte proiecte pur și simplu nu sunt tolerate de ţesuturile tale. S­au scris, pentru a explica inapetenţa unor mari autori faţă de acest gen confesiv, mii de pagini, unele superbe. Faţă de acestea, laco­nic, ar gumentul lui Matei Căli­nescu e dirimant. Sufocă orice nuanţare, orice figură retorică, oricât de inteligentă.

Cosmin CiotloşLa aproape 73 de ani, Matei Călinescu capătă revelaţia îmbătrânirii. Înţelege că pătrunde într‑o ultimă etapă a vieţii, una care presupune reflecţie, adâncire şi o atenţie continuă, căreia nu‑i mai este îngăduit să rateze nimic. One day at a time devine noua sa deviză.

www.revistatimpul.ro iulie 2016

24 | AGORA

Presa Timpului

Revista de cultură contemporană Timpul este disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe www.revistatimpul.ro/abonament.

Plagiate, fotbal, iconiţeRadu Vancu

Cristian Câmpeanu, „Campania lui Mircea Dumitru.

Anatomia unei ticăloșii”, 22, 7 iulie 2016

E excelentă punerea la punct pe care Cristian Câm­peanu o operează în revista 22 în privinţa „ca­zului”  Mircea Dumitru: o campanie pornită de

Victor Ponta și preluată prompt de televiziunile exce­siv  de prietenoase cu fostul prim­ministru a încercat să­l acuze pe proaspătul ministru al Educaţiei de… pla­giat, fiindcă ar fi tradus din Wittgenstein fără să cu­noască limba germană.

Firește că e o culme a tupeului ca Victor Ponta să acuze pe cineva de plagiat. În plus, a­l acuza taman pe profesorul Mircea Dumitru, unul dintre cei mai integri intelectuali publici de azi, trădează, dincolo de calculul politic, și o voluptate a maculării care, venind din partea lui Victor Ponta, nu prea are de ce să ne mire.

În orice caz, demontarea aberaţiei e făcută impecabil de Cristian Câmpeanu. Doar două vorbe aș mai adăuga și eu privind acest „caz” Mircea Dumitru.

1. Mircea Ivănescu nu conversa în germană – ceea ce nu l­a împiedicat să traducă mii de pagini din Kafka, Musil, Broch, Nietzsche, Rilke etc. Nimeni întreg la minte nu l­a acuzat că n­ar ști germana pentru că nu conversa în această limbă.

2. A acuza pe cineva că a tradus o anume parte din scrierile filosofului austriac Wittgenstein din engleză e similar cu a acuza pe altcineva că a tradus o anume parte din ce a scris eseistul român Cioran în franceză. De altfel, așa cum Cioran e prezentat adesea ca scriitor

româno­francez, și Wittgenstein e pomenit frecvent ca filosof austro­britanic.

Vladimir Tismăneanu, „Presupusul plagiat al d‑lui Ponta

și tentaţia orientalizării: un scurt răspuns profesoarei Alina Mungiu‑Pippidi”,

Contributors, 21 iunie 2012

Pe 8 iulie, după ce noua comisie a CNATDCU a declarat (cu 34 de voturi din 35) că lucrarea de doctorat a lui Victor Ponta este plagiată, Vladimir

Tismăneanu a făcut o actualizare (pe contul său de Face­book) a articolului său din 2012 de pe Contributors în care vorbise despre „tentaţia orientalizării” României.

În articolul său, domnul Tismăneanu citează o de­claraţie absolut revoltătoare a Alinei Mungiu­Pippidi dintr­un număr din Adevărul acelei veri fierbinţi care, în toată nebunia din 2012, îmi scăpase. O reproduc în cele ce urmează: „Toate lucrările de doctorat din mediul aca­demic românesc sunt la nivelul celei semnate de Victor Ponta. Adică sunt niște compilaţii fără valoare, care nu corespund nici pe departe standardelor academice inter­naţionale”.

Nu e vorba că mă simt personal jignit de afirmaţia asta (deși mă simt), dar Alina Mungiu­Pippidi jignește câteva zeci de critici ai generaţiei mele cu doctorate stră­lucite, din care au ieșit cărţi superlative, dintre acelea care justifică o întreagă generaţie. De la Andrei Terian la Alex Goldiș, de la Antonio Patraș la Bogdan Creţu, de la Doris Mironescu la Mihaela Ursa etc. etc. etc., câteva zeci de ti­neri au ilustrat în ultimul deceniu critica și eseul românesc

cu o inteligenţă și o imaginaţie extraordinare. Această in­teligenţă și această imaginaţie le­a insultat doamna Alina Mungiu­Pippidi cu fraza ei inacceptabilă. Pe care o găsesc la fel de revoltătoare ca și plagiatul lui Victor Ponta.

David Barnett, „Icelandic book trade gets a kick from Euro 2016”,

The Guardian, 7 iulie 2016

David Barnett arată, în articolul său din The Guar­dian, că succesul întru totul neașteptat al echipei islandeze la Campionatul European de Fotbal a

avut drept efect, de asemenea întru totul neașteptat, crește­rea semnificativă a interesului pentru piaţa de carte islan­deză. Spus mai simplu, fotbalul islandez a făcut să explo­deze industria de carte islandeză. E o chestiune pe care, din punctul meu de vedere, realitatea nu a putut­o obţine decât combinând ludicul borgesian cu cele  – de altfel, întru totul eterogene – ale lui Thomas Pynchon și Radu Cosașu. Chestii din astea îţi mai restabilesc încrederea în inventivitatea realităţii. Dar și în rostul acestei specii.

În finalul articolului, e citat un editor islandez care spune că industria de carte din Islanda e totuși foarte mică, de abia 40 de milioane de euro. Așadar să ne uităm peste cifre: Islanda, cu o populaţie de 330 000 de locuitori și o industrie a cărţii de 40 de milioane de euro; România, cu o populaţie de 20 000 000 de locuitori și o industrie a cărţii de 60 de milioane de euro.

Ca să rezolve chestiunea aceasta spinoasă, Christoph Daum, proaspăt antrenor al Naţionalei de Fotbal a Ro­mâniei, ar trebui să comande la toate mânăstirile din ţară sute de mii de iconiţe cu Martin Luther.