HĂRŢI: GH. AMUZA / SCHIŢE TRASEE: GH. NICULESCU / FOTOGRAFII: N. POPESCU

Cuvînt înainte

Oltul, Jiul şi Streiul, rîuri importante ale ţării noastre, delimitează între ele Masivul Parîng, o parte bine individualizată a Carpaţilor Meridionali, ocupînd una din cele mai spectaculoase zone alpine; această zonă înglobează piscuri înalte, relief glaciar dezvoltat, întinse platforme de eroziune, păşuni bogate, defilee şi peşteri, o puternică reţea hidrografică, toate îmbinîndu-se armonios într-un cadru pitoresc, aproape unic în ţara noastră. Aria aceasta muntoasă devine tot mai cunoscută şi preţuită de turişti. In afară de interesul firesc al localnicilor, perspectivele inedite şi puţin cunoscute ale acestor meleaguri aflate la est de Strei şi Jiu au stîrnit curiozitate şi altor drumeţi. Înainte turiştii se încumetau mai greu să străbată distanţe mari în aceşti munţi, din stînă în stînă, sau uneori înnoptînd sub cerul liber, dispunînd de informaţii sumare asupra traseelor. Astăzi, ca urmare a importanţei acordate turismului, întîlnim pe potecile munţilor Parîngului şi Şureanului, la cabane, sau în taberele cu corturi, drumeţi de diferite vîrste, veniţi din toate colţurile patriei noastre socialiste să facă cunoştinţă cu pitorescul acestor locuri. Pentru masele de turişti, dornice de instruire, vom ca în paginile următoare să prezentăm aspecte mai interesante, atît privind excursiile de vară, cît şi cele din timpul iernii.

Prin ce ne pot atrage Parîngul şi Şureanul ca să le urmăm potecile, de la un capăt la celălalt, de la o cabană la alta ?

Urcuşul pînă la vf. Parîngul Mare, pe lîngă satisfacţia altitudinii sale (2518 m), ne dăruieşte o largă panoramă, rar întîlnită pe alte vîrfuri, făcîndu-ne să uităm cu uşurinţă osteneala drumului.Să amintim de creasta Cîrja-Mija, care ea însăşi constituie un prilej de încîntare, transpunîndu-ne în faţa celor mai semeţe privelişti alpine cu nimic inferioare fraţilor de aceeaşi seamă ai Parîngului: Făgăraşul şi Retezatul.

Cine priveşte pe înserat de pe stîncile din apropierea cabanei Parîng la panorama Petroşenilor, presărată parcă cu licurici tremurători, oprindu-se cîteva momente şi pe fundalul întunecos, violaceu al Retezatului, este cuprins de încîntarea provocată de acest tablou viu aşternut în adîncul Văii Jiului. Imagini neşterse rămîn şi acelora care în faptul dimineţii urcă pe Vîrful lui Pătru, ca să „prindă" un răsărit de soare, ceas în care coamele munţilor împrumută forţa focurilor vii. Un colţ de istorie strămoşească este legat de meleagurile înalte ale Godeanului şi Grădiştei de Munte, unde ruinele dezvăluie drumeţilor crîmpeie din viaţa şi faptele dacilor. Să mai adăugăm oare şi mult lăudata vale a Sebeşului, umblată de turişti ?

Dacă la această scurtă înşiruire mai adăugăm peisajul hibernal, fără îndoială că munţii de care ne ocupăm aici merită atenţia pe care turiştii noştri le-au şi acordat-o.

In prima parte a lucrării ne-am ocupat de prezentarea geografică şi geologică a celor doi munţi vecini, cu o scurtă trecere în revistă a vecinilor lor, atît de la răsărit, cît şi de la apus. Întrucît lucrarea se referă numai la partea apuseană a munţilor dintre Olt, Strei şi Jiu, am ales o limită de demarcaţie turistică faţă de jumătatea răsăriteană, reprezentată în general prin traseul şoselei alpine Novaci—Sebeş, uşor de identificat atît pe teren, cît şi pe hartă.

Latura pur turistică tratează un număr de 25 trasee alese în Parîng şi Şurean, trasee care acoperă în general aria imensă a acestor munţi. Unele din traseele de vară trec prin zona alpină stîncoasă a Parîngului, altele, cele mai multe, cuprind zone variate de relief. Am căutat să completăm cunoştinţele generale şi de amănunt existente în publicaţiile turistice anterioare cu altele noi, culese pe teren, exprimîndu-ne speranţa că vor fi de un real folos turiştilor. O atenţie deosebită am acordat-o capitolului de iarnă, ţinînd seama de marea afluenţă de turişti şi schiori spre cabanele şi piscurile Parîngului şi Şureanului.

Harta turistică şi schiţele cuprinzînd traseele descrise în lucrare completează textul, ele reprezentând şi o sinteză grafică, folositoare mai cu seamă pentru cei care vizitează prima dată munţii Parîngului şi Şureanului. Sperăm ca această călăuză să îndrepte paşii turiştilor spre inima munţilor Parîngului şi Şureanului, unde natura darnică îşi etalează nenumăratele ei comori de frumuseţe !

AUTORUL

PREZENTAREA MUNŢILOR PARÎNGULUI ŞI ŞUREANULUI

Masivul Parîng1 face parte din Carpaţii Meridionali şi este limitat la vest de Jiu şi Strei, iar la

1 V. Mihăilescu, Carpaţii sud-estici, Editura ştiinţifică, 1963.

est de Olt. Masivul şi-a luat numele de la muntele cel mai înalt, aflat în limitele sale (Parîngului), şi este format din cinci grupe de munţi:

1. Munţii Parîngului propriu-zişi, în sud-vestul masivului.2. Munţii Şureanului (pe hărţile mai vechi numiţi Munţii Sebeşului) în nord-vestul

masivului.3. Munţii Cindrelului (numiţi şi Munţii Cibinului) în nord-estul masivului.4. Munţii Lotrului (impropriu denumiţi astfel, întrucît rîul Lotru îşi adună apele din mai

multe izvoare, pe teritoriul a doi munţi); pentru ei s-a propus numele de Munţii Ştefleştilor1, în partea centrală-estică a masivului.

5. Munţii Căpăţînii în sud-estul masivului. În lucrarea de faţă, în afară de condiţiile geografice necesare, se va ţine seama şi de cele de

dezvoltare ale turismului, de existenţa unei reţele de şosele şi poteci turistice, de amplasarea cabanelor etc.

Cei mai bine individualizaţi apar munţii Şureanului şi Cindrelului, spre deosebire de cei ai Lotrului, Căpăţînii şi Parîngului, asupra limitelor cărora există puncte de vedere deosebite. Noi vom considera hotarul turistic de sud al Munţilor Lotrului pe rîul Lotru, iar culmile dintre rîul Lotru şi pîrîul Latoriţa ca aparţinînd Munţilor Parîngului. Această apartenenţă de ordin turistic este confirmată de existenţa unei creste alpine neîntrerupte, desfăcută la nord din vf. Iezer, aflat pe creasta principală a Parîngului, pe care traseele turistice sînt strîns legate de reţeaua de poteci a Parîngului (exemplu: legătura directă din şaua Ştefanul a traseului nr. 10 cu traseele nr. 3 şi nr. 5).

La vest de Olt, lanţul Carpaţilor Meridionali se dezvoltă mult în lărgime: 70—80 km, cifră care este depăşită numai de Carpaţii Răsăriteni, în nordul lor. Altitudinea medie a acestor munţi depăşeşte 1500 m, iar vîrfurile principale se ridică mult peste limita celor 2000 m. Atît Parîngul, aflat la sud, cît şi Şureanul, aflat la nord, sînt munţi cu o suprafaţă mijlocie, comparabilă cu aceea a munţilor Bucegi, Iezer-Păpuşa etc. Între cei doi vecini, Şureanul are o suprafaţă ceva mai mare, dar este mai scund.

Creasta principală a Carpaţilor Meridionali se prelungeşte din Munţii Lotrului şi atinge munţii Şureanului şi Parîngului în şaua Tărtărău (1631 m). De aici continuă peste vf. Tărtărău pînă în Poiana Muierii (1757 m). În acest loc creasta principală coteşte brusc spre nord. În partea opusă spre sud se desface o creastă înaltă care formează legătura cu linia crestei principale a Munţilor Parîngului. Este de relevat faptul că, deşi mai înalt, Parîngul rămîne totuşi situat pe ramificaţia sudică a crestei principale carpatine2. Reluînd spre nord această creastă din punctul Poiana Muierii, observăm că ea trece peste vf. Sălanele (1712 m), Vf. lui Pătru (2130 m), Şureanul (2059 m), Comărnicelul (1893 m); din acest vîrf se îndreaptă spre sud-est peste vîrfurile: Tăia (1702 m), Jigurul Mare (1497 m) şi iese din Munţii Şureanului prin pasul Baniţa (Merişor) 756 m alt.; la vest, ea continuă în Munţii Retezatului peste dealul şi pasul Babei (944 m), apoi peste vf. Tulişa şi vf. Custura Mare (2457 m) etc.

Creasta principală a Munţilor Parîngului are o direcţie generală est-vest, ea cuprinzînd şi cele mai importante piscuri. Legătura cu creasta principală carpatină începe din vf. Coasta lui Rus (2306 m) şi continuă spre nord peste vf. Pietrele (2155 m), vf. Ciobanul Mare (1944 m), muntele Capra, vf. Pravăţul (1905 m) şi se termină în zona de legătură Poiana Muierii. În schimb creasta înaltă a Parîngului începe la vest din vf. Măgura (970 m) şi continuă spre est peste vf. Parîngul Mic (2073 m), vf. Cîrja (2404 m), vf. Parîngul Mare (2518 m), Coasta lui Rus (2306 m), vf. Mohorul (2335 m), vf. Păpuşa (2134 m), vf. Micaia (2179 m), pînă în afunda curmătură a Olteţului (1640 m).

Din linia acestei culmi înalte se desfac spre sud o serie de muchii şi creste în general fără stînci, acoperite în schimb cu păşuni întinse. O viguroasă ramificaţie începe chiar din vf. Parîngul Mare peste vf. Mîndra (2360 m) şi vf. Tărtărău, vf. Măcăria, vf. Groapa, vf. Voişanul, vf. Molidvişul (1787 m). Din acest mic platou ea, se desface asemenea unui trident, din care pornesc iarăşi alte culmi şi pripoare întinse de la Jiu şi pînă la Gilort (est). Din marele vîrf golaş al Mîndrei se relevă o altă culme spre sud-vest, trecînd peste vf. Ţapul, vf. Ciocîrliul Grivelor (2032 m), munţii Prisloapele, Reciul etc. Vf. Parîngul Mare (2518 m) şi vf. Cîrja (2404 m) sînt cele mai reprezentative „acoperişuri" din centrul masivului. La est se înalţă destul de solitar vf. Mohorul (2335 m), care domină cu fruntea să bombată zările, pînă dincolo de Olt.

In Munţii Şureanului vîrfurile cele mai înalte depăşesc cu puţin 2000 m: Vîrful lui Pătru (2130 m), vf. Şureanul (2059 m), vf. Cîrpa (2014 m) şi vf. Auşelul (2005 m), avînd un aspect plat, ierbos.

1 Este mai potrivită denumirea de Munţii Ştefleştilor, după lucrarea „Carpaţii sud-estici" a prof. V. Mihăilescu. Tot acolo grupele munţilor Şureanului, Cindrelului şi Lotrului (Ştefleştiului) sînt propuse sub denumirea de Munţii Mărginimii, care, în cazul că devine larg întrebuinţată, este bine să fie cunoscută de către turişti.2 Linia principală, de cumpănă, a apelor.

Cei doi munţi vecini prezintă deosebiri nu numai ca altitudine şi dispunere a culmilor. Relieful glaciar şi zona stîncoasă larg dezvoltate în Parîng sînt foarte restrînse şi amplasate numai în zona centrală din Şurean.

Munţii Şureanului se prezintă în general cu o zonă centrală înaltă, de plaiuri şi păşuni, puţine abrupturi şi grohotişuri, cu zone păduroase foarte întinse, prelungite peste munţi mărunţi, cu altitudini de 1200—1400 m. In partea de sud-vest remarcăm o vastă regiune carstică cu numeroase peşteri, doline, chei etc., care de cîţiva ani a căpătat renume datorită muncii speologilor în peşterile de la Cioclovina, Tecuri, Şura Mare etc.

Dispunerea culmilor principale aparţinînd Munţilor Şureanului poate fi asemuită cu aceea a unei palme cu 5 degete. Din zona alpină centrală, care ar putea fi socotită „podul palmei": Vf. lui Pătru—Auşelul—Şureanul—Cîrpa—Comărnicelul, se ramifică 5 culmi importante: două din acestea şi anume

a) vf. Poiana Muierii—vf. Sălanele—Vf. lui Pătru şi b) vf. Comărnicelul—vf. Tăia—vf. Jigurul Mare—pasul Baniţa (Merişor) au fost amintite

mai sus. Celelalte ramificaţii sînt următoarele:c) Vf. lui Pătru (2130 m) — vf. Canciu (1767 m) — vf. Tomnatecul (1404 m), cu o serie de

ramificaţii spre nord.d) Vf. Comărnicelul (1893 m)—Dealul Negru (1866 m) — vf. Mlădie (1798 m) — vf. Şinca

(1728 m) — vf. Scîrna (1663 m) — vf. Godeanul (1655 m) — vf. Brusturelui (1331 m); din această creastă se mai desprinde spre nord o culme însemnată: vf. Mlăcile — vf. Bătrîna (1792 m) — vf. Răchita (1238 m)... 1, iar spre sud alta din muntele Steaua Mare (1729 m) peste dealul Rudii (1279 m) — vf. Paltinului (1205 m). Din vf. Scîrna menţionăm spre nord o creastă cu importanţă turistică deosebită peste vf. Lupşa (1489 m) şi muntele Prislop2

e) Vf. Auşelul (2005 m) — vf. Clăbucetul (1940 m) — vf. Chicera (1211 m).Limitele Munţilor Parîngului sînt constituite în majoritatea lor de apele unor rîuri importante

sau de afluenţii acestora: Jiul, Lotrul şi Olteţul. La nord, Parîngul are ca vecini Munţii Lotrului şi Şureanului, la vest, Munţii Retezatului şi Vîlcanului, la sud, regiunea dealurilor subcarpatice ale Olteniei, iar la est. Munţii Căpăţînii.

Pentru o bună cunoaştere a limitelor turistico-geografice care delimitează Munţii Parîngului, îi vom parcurge spre vest începînd din pasul Tărtărău (1631 m); acolo şoseaua alpină întretaie creasta principală carpatină, traversînd de pe versantul nordic pe cel sudic. În şaua Tărtărău, la hotarul bazinelor hidrografice ale Lotrului (S) şi Sebeşului (N), ne aflăm de fapt în punctul de întîlnire a 3 unităţi: Lotru, Şurean şi Parîng. Spre vest muchia Tărtărăului face demarcaţia între Munţii Şureanului (la nord) şi Munţii Parîngului (la sud). În Poiana Muierii hotarul turistic traversează coama munţilor spre vest şi coboară pe creasta dealului Sterminosu pînă la „Gura Văilor", unde ia naştere Jiul Estic (Transilvan); de aici hotarul se întinde spre vest în lungul Jiului. Pe această vale importantă se înşiră o serie de localităţi: Cimpa, Tăia, Lonea, Petrila. Imediat la vest de Petrila hotarul se frînge brusc spre pud, urmărind în continuare rîul. La „cotul Jiului", în punctul de confluenţă cu pîrîul Baniţa (nord), ia sfîrşit vecinătatea Munţilor Şureanului şi începe la vest cea a Munţilor Retezatului. La hotarul celor doi munţi, giganţi ai Carpaţilor, se răsfiră localităţile Petroşeni şi Livezeni, începînd de la Iscroni, Jiul hotărniceşte Parîngul cu Munţii Vîlcanului, străbătînd cel mai vestit defileu din ţara noastră: pasul Surduc. Apele rîului despică stîncile munţilor şi formează în aceste chei numeroase praguri şi cotituri. Calea ferată trece prin mai multe tuneluri, iar şoseaua naţională se strecoară cu greutate cînd pe un mal, cînd pe celălalt al Jiului. Pentru construirea traseului căii ferate Bumbeşti—Livezeni în anii după Eliberare aici au muncit cu entuziasm numeroase brigăzi de tineret, prin al căror eroism a fost înfrîntă rezistenţa muntelui şi a fost deschisă o nouă cale cărbunelui din bazinul superior al Jiului. Aproape în mijlocul defileului, într-un spaţiu mai larg, se află schitul Lainici. Defileul ia sfîrşit abia în apropierea comunei Bumbeşti-Jiu, la gura văii Sadului, unde putem considera că ne aflăm în colţul sud-vestic al Parîngului. De aici hotarul porneşte spre răsărit, secţionînd în curmeziş „boturile de deal" ale ramificaţiilor sudice răsfrînte din vf. Molidvişului, şi apele care sînt culese de Jiu şi de Gilort: Blahniţa, Ghiea, Runcu. Pe Gilort, în comuna Novaci, hotarul întretaie capătul sudic al şoselei alpine. Linia sudică de hotar ia sfîrşit la est de Baia de Fier, în apa Olteţului3.

Din acest punct hotarul îl preia Olteţul, care desparte Parîngul de Munţii Căpăţînii. Aproape de acest rîu, situată însă pe teritoriul Căpăţînii, se află vestita comună Polovragi. Limita de est continuă în susul Citeţului prin cheile acestuia, pînă la curmătura Olteţului, adîncă şa despărţitoare din creasta de

1 Pe aici trece poteca traseului nr. 23 B spre Cugir.2 Pe creasta aceasta trece traseul nr. 23 A spre cabana Prislop.3 Rîul Olteţ se varsă în Olt, iar Galbenul, afluentul Gilortului, aparţine de bazinul Jiului.

legătură Parîng—Căpăţîna. Hotarul se prelungeşte spre nord pe Pîrîul lui Petricu pînă la confluenţa cu pîrîul Latoriţa (casa Petrimanul); de aici îşi schimbă direcţia spre est, însoţind apa prin cheile Latoriţei pînă la vărsarea ei în Lotru. Ne aflăm în extremitatea de est a Parîngului. Limita o preia rîul Lotrului în amonte spre: Voineasa, cataracte, I.F. Purul, pînă la Obîrşia Lotrului, lîngă cabana turistică. De la gura Latoriţei spre nord-est şi nord vecinul Parîngului este masivul pitoresc al Lotrului (Ştefleştilor).

La Obîrşia Lotrului hotarul merge spre nord pe şoseaua alpină, pe Valea Pravăţul şi atinge pasul Tărtărău. unde se încheie circuitul hotarelor Parîngului. Pentru descrierea limitelor Munţilor Şureanului vom alege ca punct de pornire tot pasul Târtărău, aflat în colţul de sud-est. Hotarul de sud este echivalent cu cel descris la Munţii Parîngului pînă la cotul Jiului de Est (Transilvan), la gura pîrîului Baniţa. Din acest loc hotarul se întinde în direcţia nord-vest, pe pîrîu în sus, paralel cu şoseaua şi calea ferată Petroşeni-Simeria. Pînă în pasul Baniţa (Merişor) limita este dusă pe pîrîul amintit. In trecătoare intersectează culmea principală a Carpaţilor, trecînd apoi spre satul Merişor pe versantul opus; la Baru Mare hotarul este preluat de pîrîul Merişor, apoi, mai la vale, de rîul Strei; pînă la Subcetate rîul curge spre nord-vest iar de aici în direcţia nord, pînă la vărsarea sa în Mureş.

La Subcetate, Streiul primeşte de la vest ca afluent Rîul Mare al Haţegului; pe toată lungimea hotarului de la confluenţa Jiului cu pîrîul Baniţa şi pînă aici Munţii Şureanului se învecinează cu impunătorii munţi ai Retezatului. Văile Baniţei, Mărişorului şi Streiului sînt deosebit de pitoreşti, chiar privite de pe şosea sau din tren, datorită elementelor carstice care împînzesc regiunea, ca şi a plaiurilor parcelate de livezi şi păduri minunat distribuite. Dacă s-ar putea face o comparaţie a meleagurilor udate de pîraiele Baniţa şi Merişor, gîndul nostru le-ar apropia de pripoarele, văile şi pereţii calcaroşi ţîşniţi parcă din plaiurile din. preajma Rucărului şi Podului Dîmboviţei. De la Subcetate la vest se întinde un alt vecin: Poiana Ruscăi; Streiul străbate mai întîi un scurt defileu apoi valea se lărgeşte, iar aşezările devin tot mai dese. Călanul, una din cetăţile oţelarilor, este cea mai importantă din localităţile de pe cursul inferior al Streiului. În apropiere de vărsarea rîului în Mureş întîlnim o altă localitate muncitorească: Simeria.

Munţii Şureanului sînt limitaţi la nord de culoarul Mureşului, în lungul unei linii care trece începînd la sud de Simeria, prin apropiere de Orăştie şi Cugir, şi sfîrşeşte la sud de oraşul Sebeş, începînd de lîngă oraşul Sebeş (colţul de nord-est al munţilor), hotarul este preluat de apa Sebeşului, în amonte, paralel cu şoseaua-alpină. Vecinul de la răsărit, Munţii Cindrelului (Cibinului), împreună cu Munţii Şureanului fac loc cu greutate frumoasei văi, străbătută de unul din cele mai impetuoase rîuri de munte. Pe hotarul estic se află marea comună Şugag, iar în amonte se înfiripă o mică localitate de munte: Tău. Cabana Oaşa se află şi ea la limita dintre cei doi masivi, dar pe teritoriul Şureanului.

La confluenţa rîului cu valea Frumoasa (est), în dreptul cantonului Tărtărău ia sfîrşit vecinătatea cu Munţii Cindrelului. De aici şoseaua alpină şi apa Tărtărăului formează limita faţă de Munţii Lotrului (Ştefleştilor), pînă în pasul Tărtărău, ajungînd astfel în locul de început al acestei descrieri.

Munţii Parîngului şi Şureanului sînt strîns legaţi de vecinii lor aflaţi la est atît prin apropiere (uneori chiar prin linia de creastă), cît şi prin drumurile şi potecile care se ţes într-un adevărat păienjeniş. Faţă de masivii de dincolo de Jiu şi Strei, munţii descrişi sînt separaţi prin culoare adînci. La nord ca şi la sud munţii au culmile din ce în ce mai scunde, pierzîndu-se treptat fie în culoarul colinar al Mureşului, fie în depresiunea subcarpatică a Olteniei. Munţii vecini se înşiră astfel: Munţii Cindrelului (nord-est), Munţii Lotrului (centru-est), Munţii Căpăţînii (sud-est), Munţii Vîlcanului (sud-vest), Munţii Retezatului (vest), Munţii Poiana Ruscăi (nord-vest).

Munţii Cindrelului (Cibinului) au înălţimi maxime de peste 2000 m (altitudinea cea mai mare în vf. Cindrelul—2245 m); aici predomină întinsa platformă cu iarbă, unde se dezvoltă păstoritul. Caracterul glaciar este limitat la cîteva circuri situate pe feţele nordice ale vîrfurilor mari în care găsim lacurile: Iezerul Mare şi Iezerul Mic. Ei sînt legaţi prin poteci turistice marcate de Masivul Sebeşului (vf. Cindrelul — vf. Frumoasa—vf. Oaşa Mare—cabana Oaşa şi vf. Cindrelul—vf. Frumoasa—casa Tărtărău etc.). Munţii Cibinului sînt dintre cei mai umblaţi din ţară, lucru la care concurează existenţa cabanelor, a potecilor marcate, bine distribuite.

Munţii Lotrului, vecinul legat prin creasta principală carpatină atît de Şurean, cît şi de Parîng, sînt mai sălbatici, mai puţin străbătuţi, dar şi aici perspectivele de dezvoltare ale turismului au crescut datorită complexului hidroenergetic de pe valea Sadului. Altitudinea munţilor se menţine destul de ridicată, în jurul celor 2000 m (altitudinea maximă este în vf. Cristeşti—2233 m). Glaciaţia a lăsat urme mai slabe pe aceste meleaguri. Cel mai important traseu din aceşti munţi este fără îndoială minunata vale a Lotrului, chiar de la Brezoi şi pînă la Obîrşia Lotrului. În mare parte poteca pe vale între Voineasa şi cabana Obîrşia Lotrului este marcată. Munţii Lotrului se leagă turistic cu Munţii Parîngului printr-o potecă marcată venind din vf. Cristeşti şi prin Obîrşia Lotrului, iar direct pe creasta Tîmpa—Tărtărău, chiar cu Şureanul.

Munţii Căpăţînii, legaţi direct cu creasta principală a Parîngului, se întind ca o culme prelungă

pe direcţia vest-est, lăsînd spre sud o serie de ramificaţii înalte, în timp ce spre nord ramificaţiile sînt scurte, priporoase, sfîrşind în bazinul Lotrului. Caracterul unitar al orografic sale determină o orientare lesnicioasă. Altitudinea medie este mai scăzută decît a vecinilor săi, dar atinge totuşi în vf. Ursul (2124 m). Dintre ramificaţiile sudice, cea mai importantă şi totodată mai bogată în elemente turistice este creasta Nedeia—Vînturariţa—Buila, care se prezintă sub forma unei enorme cocoaşe de calcar, vizibilă atît din Munţii Făgăraşului, cît şi din vf. Parîngul Mare. O potecă de creastă leagă aceşti munţi de Munţii Parîngului. Glaciaţia a fost aproape inexistentă pe laturile nordice. Afluxul de turişti este însă destul de slab, datorită lipsei de adăposturi convenabile şi de poteci marcate.

Munţii Vîlcanului, situaţi la vest de Jiu, continuă culmile Parîngului, însă fără semeţia acestora. Altitudinea munţilor este în medie mai mică de 1500 m; culmile sînt acoperite cu păşuni, iar poalele lor sînt bogat împădurite. Vîrfurile cele mai importante sînt Straja (1870 m), la est şi Oslea (1946 m), la vest. Turismul este dezvoltat mai ales în nord-estul munţilor datorită vecinătăţii cu localităţile din Valea Jiului. Un drum de legătură marcat uneşte cabana Straja (Vîlcan) cu cabana Parîng.

Munţii Retezatului sînt cei mai importanţi dintre vecinii Parîngului, avînd numeroase vîrfuri înalte, un relief glaciar, o bogată reţea de ape curgătoare şi de lacuri. Altitudinea maximă este atinsă de vf. Peleaga (2509 m) în centrul masivului. Turismul este foarte dezvoltat, în mare parte datorită minunatelor peisaje predominate de relief glaciar. Munţii Şureanului sînt legaţi nemijlocit de Retezat prin creastă, peste pasul Merişor—Baniţa (756 m), peste care poate fi folosit un drum turistic nemarcat: vf. Şureanul—vf. Comărnicelul—pasul Merişor—Dealul Babei—muntele Tulişa—vf. Custura. Un alt drum de legătură cu Retezatul începe de la cabana Parîng prin Livezeni—Lupeni— Cîmpul lui Neag—cabana Buta.

Munţii Poiana Ruscăi se află la vest de rîul Streiului; ei au altitudini modeste. La poalele lor se află vestita cetate a oţelului şi impozantul castel al Huniazilor, de la Hunedoara. Altitudinea cea mai mare atinge în vf. Padeşu (1378 m). Din punct de vedere geografic, aceşti munţi aparţin lanţului Carpaţilor Occidentali. Turiştii îl cunosc destul de puţin, potecile fiind nemarcate. Singurul adăpost turistic se află pe muntele Dîmbu şi se numeşte cabana Căpriorul.

La nord, Munţii Şureanului sînt limitaţi de culoarul Mureşului. Dincolo de acest mare rîu al patriei noastre se înalţă culmile Munţilor Apuseni. La gura Streiului culmile care se răsfiră dincolo de Mureş aparţin Munţilor Metaliferi. Altitudinea lor depăşeşte rar 1000 m. Traseele turistice din aceşti munţi nu se află în strînsă legătură cu munţii de la sud de Mureş. Reţeaua hidrografică a Parîngului şi Şureanului este deasă şi uniform răspîndită; rîurile mari îşi captează afluenţii din întinse bazine hidrografice. În afară de apele curgătoare, mai ales în Munţii Parîngului, găsim şi un complex glaciar ale cărui rămăşiţe sînt răspîndite în majoritatea circurilor: lacurile glaciare. Mai întîlnim uneori şi lacuri de altă provenienţă, din care cităm lacurile de baraj şi cele nivale.

Cel mai important rîu este Jiul. El se formează la sud de Livezeni, prin unirea Jiului de Vest cu Jiul de Est. Deci Jiul de Est are bazinul de captare al tuturor izvoarelor importante pe versanţii de sud ai Şureanului şi pe versanţii de nord ai Parîngului. Jiul de Est (Transilvan) se formează imediat la vest de cabana Voivodul (Lonea), prin unirea cîtorva pîraie, din care cel mai important, pîrîul Bilele, vine de la nord. Pe dreapta, Jiul de Est mai primeşte ca afluenţi pîraiele: Răscoala, Tăia, Roşia, Baniţa, iar pe stînga, pîraiele Cimpa şi Jieţul. Acesta din urmă culege majoritatea covîrşitoare a pîraielor de pe versantul nord-vestic al Munţilor Parîngului, începînd din vf. Coasta lui Rus la est şi terminînd cu vf. Cîrja la vest. Din punctul de formare al Jiului de Est şi pînă la nord de Petroşeni el curge spre vest, iar începînd de aici spre sud. Pe flancul vesticul Parîngului se mai varsă în Jiul de Est pîraiele Maleia şi Sălătrucul; dincolo de Iscroni, în Jiu mai vin pîraiele: Izvorul, Polatiştea, Chitul, Sadul, acesta. din urmă fiind ultimul care curge în întregime în zona de munte. Între Iscroni şi gura văii Sadului, Jiul formează vestitul defileu Surduc—Lainici. De pe clinurile sudice ale Parîngului Gilortul captează majoritatea apelor curgătoare: Blahniţa, Ghia, Runcul, Galbenul (care formează pe cursul mijlociu chei frumoase) etc. Gilortul se varsă în Jiu mult în afara teritoriului Munţilor Parîngului.

La hotarul de răsărit curge Olteţul, afluent al Oltului. Bazinul său superior este restrîns, iar valea îngustă, lungă şi fără prea multe ramificaţii. În zona mijlocie Olteţul formează cheile prin care trece o şosea forestieră. Olteţul iese din Parîng în dreptul localităţii Polovragi.

Lotrul, un alt rîu important, îşi are obîrşia în Munţii Parîngului, din pîraiele Cîlcescu şi Iezer. El curge în spre est, direcţie pe care o păstrează cu puţine excepţii pînă la Brezoi—Lotru, unde se varsă în Olt. Cei mai importanţi afluenţi pe care îi adună Lotrul de pe cuprinsul zonei Parîngului sînt: Vidra, Mănileasa şi Latoriţa. Atît Lotrul, cît şi Latoriţa străpung munţii unul la „Cataracte", celălalt în „cheile Latoriţei.

Spre nord curg alte două mari rîuri, ambele tributare ale Mureşului: Sebeşul, la est şi Streiul, la vest. Apa Sebeşului, născută din pîraiele voluminoase ale Tărtărăului (sud) şi Frumoasei (est), are o direcţie generală de curgere spre nord. Din Munţii Şureanului (vest) primeşte o serie de afluenţi, dintre

care amintim: Sălanele, Rîul Mare, Prigoana, Miraşul... Rîul Sebeş se varsă în Mureş la nord de oraşul Sebeş, în aval de Alba Iulia, lăsînd pe dreapta podişul Secaşelor.

Din Munţii Şureanului mai curg spre nord Rîul Mare şi Rîul Mic, care, înmănuncheate, formează rîul Cugirului, ce se varsă în Mureş lîngă comuna Balomirul de Cîmpie; la vest de bazinul acestor ape se întinde bazinul rîului Grădiştea (Apa Oraşului), care culege şi apele unui bazin vecin: Sibişelul. Apa Oraşului se Varsă la nord de Orăştie în Mureş, în apropiere de satul Pricaz.

In sfîrşit, la hotarul de vest se află valea Streiului, a cărui apă izvorăşte din bazinul limitat de muntele Şinca—dealul Mlăcile—muntele Comărnicelul. La început rîul se îndreaptă în direcţia sud-vest pînă la Baru Mare, unde primeşte din stînga pîrîul Merişor; de aici coteşte spre nord-vest; începînd de la Subcetate curge direct spre nord. La Subcetate primeşte un mare afluent: Rîul Mare al Haţegului (vest). Mai cităm un alt afluent, pîrîul Luncanilor, care după ce îşi trage izvoarele modeste din regiunea carstică Cioclovina— Piatra Roşie, se varsă în Strei lîngă Călan. Rîul Streiul se varsă în Mureş în apropiere de Simeria.

Lacurile glaciare de diferite mărimi depăşesc numărul de 22 în cuprinsul Munţilor Parîngului. Marea lor majoritate se află pe versantul nordic. În căldările estice putem aminti numai de micul lac Mohorul din căldarea de nord-est a Mohorului, cu acces spre izvorul Mohorul—izvorul V. Română—Gilort. Lacurile glaciare de pe versantul nordic fac aproape toate parte din două bazine hidrografice distincte: Jieţ, la vest şi Cîlcescu, la est.

In sistemul complexului de lacuri aparţinînd bazinului Jieţului se găsesc cele mai numeroase şi mai mari lacuri din masiv; în cadrul complexului amintit ele sînt dispuse în compartimente formate de afluenţii principali ai Jieţului: Mija, Sliveiul, Roşiile şi Dereşul1. În compartimentul vestic se află un singur lac, însă foarte mare: lacul Zăvoiele (lacul Luncii, sau lacul Mija) în căldarea de răsărit a văii Mija.

În compartimentul Sliveiului se găsesc mai multe lacuri importante, din care Tăul Custurii şi Tăul îngheţat pe flancul stîng, iar lacurile Verde, Mic şi Sliveiul pe flancul drept al căldării. Celelalte lăculeţe sînt mici şi se grupează pe lîngă lacurile mai mari. În compartimentul Roşiile, lacurile s-au păstrat numai în nişa de est. Le cităm pe cele mai importante: lacul Mîndra, Lacul Mare al Roşiilor (2002 m) şi Zănoaga Stînei. Pe o platformă intermediară între lacul Mîndra şi Lacul Mare al Roşiilor se odihnesc apele Lacului Lung.

În compartimentul Dereşul, cel mai răsărit din complexul Jieţului, se află un singur lac: Dereşul, de mărime mijlocie, aşezat pe o platformă, la est de vf. Dereşul. Complexul de lacuri Cîlcescu este mai sărac ca număr, dar cuprinde în schimb printre ele cel mai frumos lac glaciar.

În compartimentul vestic, al Găurilor, se află patru lăculeţe, dintre care cităm lacurile Găuri (2090 m). În compartimentul alăturat (est) se află un lac de mărime mijlocie, Zănoaga Mare, şi încă cîteva ochiuri, care uneori seacă. Căldarea este bogată în izvoare.

Cel mai important lac al acestui complex, Cîlcescu, se află în a treia căldare, la altitudinea de 1921 m, fiind totodată unul din cele mai mari şi adînci din masiv. Pe terasele superioare se înşiră lacurile mai mici: lacul lui Vidal (1987 m), lacul lui Pencu (1991 m) şi lacul Păsări (2078 m), însoţite de alte cîteva ochiuri mici.

În compartimentul de răsărit odihnesc apele unui singur lac: Iezerul, de mărime mijlocie. În afară de acestea vom mai întîlni în Parîng şi lacuri cu caracter nival, pe creastă (ex. lacul Ciobanul (1980 m), lacul de la vest de vf. Micaia, Tăul Porcului etc.). În Munţii Şureanului lacurile sînt mult mai puţine. Dintre ele se remarcă însă Iezerul Mare al Şureanului sau, mai scurt, lacul Şureanul (1743 m), apoi lacul Cîrpa, pe flancul răsăritean al munţilor.

Pe valea rîului Sebeş vom întîlni lacul de baraj Oaşa Mare, unul din cele mai mari de acest fel din Carpaţii Meridionali. În zona carstică din sud-vest speologii au descoperit rîuri subterane care apar la suprafaţă la gura unor peşteri. Alte pîraie, de suprafaţă, dispar în adîncuri prin sorburi, devenind subterane. (Pîrîul Ohaba Ponor iese din peştera Şura Mare; în această peşteră există şi lacuri subterane.)La Ponorici rîuleţul care curge pe fundul unei văi dispare ceva mai departe în dolina care se formează între stîncile calcaroase.

Tot în regiunea carstică sus-amintită se află cîteva peşteri, care au căpătat o faimă deosebită prin frumuseţea lor: Cioclovina, Tecuri, Şura Mare, peştera Bolii., peştera Cheile Roşiei etc. În sudul Parîngului, în cheile Galbenului şi, anume, mai la nord de Baia de Fier, se află Peştera Muierii, în interiorul căreia s-au descoperit neasemuite frumuseţi ale reliefului carstic. Peştera este electrificată în prima porţiune; a fost declarată monument al naturii.

Din punct de vedere geomorfologic, Munţii Parîngului sînt asemănători Făgăraşului; relieful este caracteristic munţilor înalţi cu roci cristaline, avînd creste alpine, circuri glaciare, iar suprafeţele de denudaţie sînt restrînse şi etajate. Zona centrală şi de est este caracterizată prin prezenţa grandioritelor.

1 Se mai întîlneşte şi denumirea „Ghereşul".

În zona nordică şi vestică sînt mai răspîndite şisturile cristaline. Rocile sedimentare, puţine, sînt găsite la periferia masivului: Pietrele Albe (vest), Mănileasa—Runculeţ, Tîrnovu Mare, Baia de Fier (cheile Galbenului) etc.

Şureanul are un profil geomorfologic caracteristic munţilor înalţi şi mijlocii, constituit mai ales din roci cristaline; uneori acestea sînt intercalate cu gnais de injecţie. Relieful glaciar este redus; cele mai întinse suprafeţe de denudaţie sînt dispuse în trepte. Datorită acestor caracteristici se aseamănă cu munţi ca: Ţarcul, Godeanul, Lotrul, Căpăţîna, Iezer—Păpuşa... Crestele alpine ascuţite lipsesc. În zona Ohaba—Ponor—Baniţa—Cioclovina am amintit mai sus că se întinde o regiune carstică, în care se pot vizita o serie de peşteri foarte interesante. Regiunea cu roci calcaroase nu cuprinde puncte de altitudine ridicată, în schimb la pitorescul locurilor contribuie văile frumoase, mici creste ascuţite şi „clippe" calcaroase, care punctează cu alb pajiştile verzi ale munţilor.

În zonele alpine, mai intens în Parîng şi mai slab în Şurean, perioada de glaciaţie a lăsat urme evidente; gheţarii care acopereau odinioară Carpaţii au existat şi aici; ei au modelat relieful formînd circuri şi văi glaciare, mai ales pe versanţii nordici. In căldări se păstrează încă multe lacuri de origină glaciară. Cea mai importantă vale glaciară este aceea a Jieţului; marele său gheţar se întinde pe o lungime de circa 5,5 km şi primea ca afluenţi o serie de gheţari laterali (est şi vest). Paralel cu acest gheţar, dar mai la răsărit, se întindea ulucul gheţarului Cîlcescu, cu o lungime de aproape 5 km. Căldări glaciare mai puţin importante decît cele menţionate mai sus se întîlnesc la izvoarele Latoriţei, lîngă vf. Galbenul, la nord-est de vf. Mohorul, sub vf. Parîngul Mic etc.

In Munţii Şureanului glaciaţia a fost mai restrînsă şi numai cîteva căldări în jurul vf, Şureanului şi vf. Pîrva stau mărturie acestui fenomen din trecutul geologic. Iezerul Mare al Şureanului, Iezerul din muntele Cîrpa, de mărime mijlocie, sînt puţinele "care se găsesc pe teritoriul alpin amintit. În acest sector al Carpaţilor, clima este caracteristică întregului lanţ meridional pentru munţi înalţi şi mijlocii, cu influenţe de climat slab mediteranean. Aceste influenţe se resimt mai ales pe latura sudică, unde clima mai caldă este apropiată de cea caracteristică Olteniei. Turiştii pot observa că limita pădurilor pe clinurile sudice nu este dominată întotdeauna de conifere. Foioasele găsesc condiţii prielnice să se dezvolte pînă la altitudini destul de mari. Vînturile predominante bat iarna din sectorul nord-vestic, dar se mai simte în alte anotimpuri şi influenţa fohnului. Vîntul „Bora", violent, cu vîrteje mari de aer, se formează mai ales din cauza diferenţei mari de presiune de pe diferiţi versanţi; el cauzează uneori devastări de păduri. Un munte înalt, situat la sud-est de Obîrşia Lotrului, îi poartă numele: vf. Bora (2054 m).

Flora din Parîng şi Şurean este etajată ca şi în restul Carpaţilor, cu mici deosebiri locale, explicabile datorită particularităţilor solurilor, climei şi amplasării munţilor. În zonele foarte înalte, Parîngul prezintă pe versanţii de sud păşuni întinse, iar către nord zone stîncoase.

În zonele alpine, dincolo de limita superioară a pădurilor (circa 1800 m alt.), numeroase jnepenişuri brodează liziera coniferelor; în preajma lacurilor Cîlcescu, Şureanul sau Ciobanul, tufele de jneapăn şi ienuperi se dezvoltă în largul lor. Mult mai rar se întîlnesc, faţă de Retezat bunăoară, zimbrii, rămăşiţe ale florei de climă aspră din perioada glaciară (valea inferioară a Roşiilor, valea Cîlcescu). Pe suprafeţe mari se întind tufe de smirdar, afine, coacăze, împînzind coastele golaşe ale munţilor Şureanul, Dosul Bradului, Ciobanul, Ciocîrliul Grivelor etc.

Pădurile ocupă în Parîng o suprafaţă mai mică în comparaţie cu vecinul său de la nord. Pentru exploatarea parcelelor de pădure au fost construite noi drumuri de acces, cabane pentru muncitori, care sînt de un real folos şi turiştilor pe multe din traseele descrise. Grija pentru plantarea de noi păduri se materializează prin numeroasele pepiniere cu puieţi de brad şi molid, plantaţii proaspete de pădure (ex. pepinierele din Să-lanele, "Cotişor sau Fetiţa). Pădurile de conifere ocupă suprafeţe întinse mai ales în bazinul superior al Jiului de Est şi în Munţii Şureanului. Pădurile de fag se întind între altitudini de 7—800 m şi uneori mai sus, pînă pe la 1100—1200 m alt. Pe versantele sudice foioasele „urcă" mai mult, ajungînd uneori pînă la limita superioară a pădurii, alteori fiind despărţite de aceasta printr-o barieră firavă de conifere (ex. munţii Mormîntul Florii, Ţapul, Reciul etc.).

În poienile situate la diverse etaje vom întîlni în iulie—august o bogăţie de plante şi flori asemănătoare Masivului Retezat. O mică bogăţie vegetală a munţilor este valorificată prin locuri anume amenajate, cum sînt cabanele pentru colectarea „fructelor de pădure" de la Obîrşia Lotrului în văile Sebeşului, Alunului, Voivodului ş.a. Dintre fructele de pădure cele mai abundente sînt: smeura, fragii, murele, afinele, coacăzele.

Fauna Parîngului şi Şureanului este destul de bogată şi variată. Pădurile întinse şi stîncăriile încîlcite de vegetaţie adăpostesc bîrlogurile urşilor carpatini şi furnicari. Turiştii vor auzi des de la ciobani despre vizitele nepoliticoase pe la stîne ale enormelor patrupede. Prin poienile din făget ne vom opri lîngă scurmăturile zdravene ale turmelor de mistreţi, lacomi după rădăcini şi tuberculi. Ca şi în alţi masivi din Carpaţi vieţuiesc pe aceste meleaguri şi alte animale sălbatice: lupi, rîşi, jderi, sau drăgălaşe veveriţe, numeroase păsări şi chiar reptile, dintre care nici vipera nu este absentă. Pe coamele stîncoase

ale Sliveiului său Cîlcescului, pe lîngă căldăruşele alpine trăiesc ciopoare de capre negre. In zona alpină se aţin după pradă corbul şi acvila.

În rîuri şi în lacuri păstrăvii atrag deseori pe pescari, care împletesc pasiunea lor cu cea a turismului.

CABANE ŞI ADĂPOSTURI. MARCAJE

În Parîng sînt trei cabane turistice repartizate neuniform pe suprafaţa munţilor: cabanele Parîng şi Rusu, la vest, şi cabana Rînca, la est. În zona centrală şi de sud cabanele lipsesc. La limita de nord se mai află cabanele Voivodul (Lonea) şi Obîrşia Lotrului, care pot folosi drumeţilor atît pentru traseele din Parîng, cît şi pentru cele din Şurean. În Munţii Şureanului, în afară de ultimele două cabane amintite, mai pot fi folosite de turişti şi cabanele Şurean (în zona centrală). Oaşa, la periferia de est, şi Prislop (în zona de nord).

Cabana Rusu, cea mai nouă din construcţiile turistice de lîngă Petroşeni, se află pe muntele cu acelaşi nume, la 1168 m alt. Are o capacitate de 110 locuri şi o cantină-restaurant care funcţionează permanent. Cabana este legată de Petroşeni printr-o şosea în lungime de circa 8 km; este indicată pentru excursii în zona vestică a Parîngului sau iarna pentru apropierea ei de pîrtia de schi.

Cabana Parîng este situată pe pantele vestice ale Parîngului Mic, la o altitudine de 1579 m. Are o capacitate de cazare de 95 locuri şi o cantină-restaurant, care funcţionează în tot timpul anului. Mai bine aşezată decît vecina sa din nord-vest, mai aproape de creastă (cabana Rusu—cabana Parîng 1¼ oră), ea poate fi folosită de turişti ca punct de plecare în ascensiuni, iar în timpul iernii de schiorii care au în apropiere „pîrtia mare". Ceva mai sus de cabana Parîng se află staţia de sus a schi-liftului (în Poiana Mică), unde s-a construit o cabană studenţească.

Fig 01. Munţii Parîngului—culmea centrală de la vf. Stoeniţa (dreapta) şi pînă la vf. Mohoru (stînga).Cabana Rînca se află plasată pe traseul şoselei alpine Novaci—Sebeş, pe muntele Corneşul

Mare (1600 m). Capacitatea ei este de 100 locuri; ea are de asemenea şi o cantină-restaurant. Distanţa pînă în comuna Novaci, pe şoseaua alpină, este de 18 km. Cabana poate fi folosită pentru zona de sud, centrală şi de est a Parîngului.

În afară de cabanele descrise mai sus, turiştii vor avea nevoie pentru unele din trasee de alte adăposturi pentru înnoptat, mai puţin confortabile, însă utile şi accesibile numai în timpul verii. Stînele sau cabanele forestiere pot fi alese de turişti fie drept capăt al unei etape sau semietape, fie ca adăpost în cazul timpului nefavorabil (stînele Roşiile, Mormîntul Florii, curmătura Olteţului, I. F. Jieţ etc.).

Cabana Obîrşia Lotrului (1400 m alt.) este de fapt situată pe teritoriul Munţilor Lotrului, la confluenţa pîrîului Pravăţ cu Lotrul. Chiar prin faţa cabanei trece şi şoseaua alpină Novaci—Sebeş, care face legătura rutieră între cabanele Rînca şi casa Tărtărău. De la Obîrşia Lotrului se pot face excursii în toate direcţiile: în Parîng (la lacul Cîlcescu şi creasta spre Urdele— Rînca şi Ştefanul—Purul—Voineasa), în Munţii Şureanului (la cabanele Oaşa său Şurean), în Munţii Lotrului (La Voineasa şi casa Dobrun), său în Munţii Cindrelului (la Păltiniş) etc. Capacitatea de cazare este de 35 de locuri.

Cabana Voivodul (Lonea), 950 m alt., se află în apropiere de punctul de formare al Jiului de Est. Are o capacitate de 50 de locuri şi pune la dispoziţia turiştilor un restaurant-cantină aprovizionat cu cele trebuincioase. Calea cea mai accesibilă o constituie valea Jiului de Est de la Lonea (Petroşeni—Lonea, şosea: 7 km), mergînd pe poteca marcată, sau cu trenul forestier.

Cabana Oaşa (1207 m) este clădită pe valea rîului Sebeş, la gura pîrîului Sălanele. Şoseaua alpină trece prin apropiere, pe malul opus al rîului. Casa are o capacitate de 22 de locuri şi un bufet cu hrană rece. Accesul se face fie dinspre nord, pornind din oraşul Sebeş (64 km), fie din vest, de la Lonea. Distanţa Sebeş— Tău (46 km) poate fi parcursă cu autobuzul, iar restul de 22 km pe jos pînă la cabană. Ea este punctul de plecare în excursiile din zona de est a Munţilor Şureanului şi spre Obîrşia Lotrului, aflîndu-se totodată şi pe drumul de legătură turistică cu munţii Cibinului şi Lotrului.

Cabana Şurean (1734 m) este amplasată în zona centrală a Munţilor Şureanului. In apropierea ei se găsesc lacul şi vf. Şureanul. Are o capacitate de 53 de locuri şi un bufet cu hrană rece. Obiectivele turistice ce pot fi atinse pornind de aici sînt numeroase şi dispuse radiar, înspre est şi sud pornesc majoritatea potecilor marcate, drumurile fiind mai scurte şi mai accesibile. Pentru traseele în direcţia vest şi nord turiştii trebuie să parcurgă distanţe mari, uneori în două etape, înnoptând la stîne, cabane forestiere, sau în cort (stîna Gropşoara, cantonul silvic Groşi etc.).

Cabana Prislop (1200 m) este cea mai nouă aşezare pusă la dispoziţia turiştilor în Munţii Şureanului. Se află în poiana Prislopului, în nordul masivului, acolo unde creasta munţilor Scîrna—Lupşa scade din înălţime, apropiindu-se de culoarul Mureşului. La cabana aceasta sosesc mai ales turişti din oraşele Cugir şi Orăştie. Capacitatea de cazare este de 68 de locuri: vara funcţionează o

cantină-restaurant bine aprovizionată, iar în restul anului bufet. De la cabana Prislop pornesc trasee turistice mai puţin lungi, pe valea Rîului Mic al Cugirului şi valea Alunului, şi lungi pe creastă, la sud, spre muntele Scîrna, vf. Şureanul şi Scîrna—Grădiştea de Munte.

Pe lîngă cabanele turistice descrise mai sus, în aceşti munţi putem apela la alte adăposturi, cum sînt cabanele forestiere sau silvice, şi la numeroasele stîne întîlnite de-a lungul traseelor de creastă.Pe valea Sebeşului se poate cere găzduire atît în localităţile Şugag şi Tău, cît şi la cabana I. F. Oaşa Mare. O altă localitate în care putem înnopta la una din casele sătenilor este Grădiştea de Munte, pe traseul Orăştie—Grădiştea de Munte—Cetate—vf. Godeanu.

Mult folosită de turiştii care vin de pe valea Frumoasa sau întreprind traseul de la cabana Oaşa la cabana Obîrşia Lotrului este şi casa silvică Tărtărău, la confluenţa văii sus-menţionate cu pîrîul Tărtărău. În valea Tăia găsim adăpost în caz de vreme rea la I.F. Lunca Florilor său la cabana de vînătoare Auşel (1024 m). Alte adăposturi mai întîlnim la cantonul silvic Groşi, stîna Auşel, stîna Bilele, stîna Gura Petecului.

În Munţii Parîngului reţeaua de marcaje este mai puţin dezvoltată decît în cei ai Şureanului. Traseul turistic marcat în Parîng urmăreşte creasta principală a masivului. În afară de acest traseu mai există pe teren încă 2—3 trasee de acces, marcate cu triunghiuri roşii său albastre. In zona centrală crestele alpine derivate şi vasta căldare a Jieţului au cîteva trasee foarte importante din punct de vedere turistic, însă nemarcate pînă în prezent.

Cabana Parîng este legată cu un număr suficient de poteci de acces de Valea Jiului (Livezeni şi Petroşani). De la cabana Obîrşia Lotrului reţeaua de marcaje este bună în direcţia munţilor Şureanului, Lotrului şi Cibinului, dar insuficientă spre Parîng. Şoseaua alpină Novaci—Sebeş constituie cel mai important reper pentru orientarea drumeţilor care străbat trasee la limita răsăriteană a Parîngului său Şureanului şi în lungul acestei limite. Ea poate fi considerată ca un marcaj „natural" perfect accesibilă pe jos, mai puţin indicată pentru motociclete şi în special pentru maşini (mai ales pe porţiunea muntelui Ştefanul—cabana Rînca). Şureanul este mai bogat în trasee marcate, reuşind să acopere satisfăcător zona centrală, de sud şi de est. Zona de nord şi de vest a acestor munţi nu are marcaje, în afară de traseul spre cabana Prislop, cu punct roşu (vechi). Prezenta unor artere de mare circulaţie, care se menţin în lungul crestelor sau leagă stînele între ele, ca şi noile şosele forestiere sau căile ferate forestiere, compensează într-o măsură satisfăcătoare marcajele.

Drumurile de legătură cu munţii Cibinului, Lotrului şi Vîlcanului sînt marcate; legătura cu lanţul Căpăţînii, deşi se face printr-o potecă nemarcată, este lesne de urmărit în lungul unei artere pastorale pe direcţia crestei principale vf. Păpuşa—vf. Micaia— Curmătura Olteţului—vf. Căpăţîna—vf. Ursu.

Starea marcajelor este în general bună, cu excepţia unor porţiuni de creastă ca: şaua Urdele—vf. Iezer— vf. Mohorul—Piatra Tăiată, unde marcajul este aproape şters şi se confundă ca semn şi culoare cu cel al traseului spre cabana Obîrşia Lotrului, pe şoseaua alpină. Traseul Livezeni—cabana Rusu (nr. 2) este slab marcat cu triunghiuri albastre, iar în apropiere de cabană marcajul lipseşte total.

Atît munţii Parîngului, cît şi cei ai Şureanului beneficiază de o bogată reţea de poteci pastorale bine conturate, circulate în sezonul de vară. Ele constituie veritabile trasee turistice pe care orientarea se poate face în condiţii bune. În cuprinsul lucrării au fost alese cele mai importante dintre potecile pastorale pentru trasarea itinerarelor turistice, care vin să împlinească golul destul de simţit în reţeaua potecilor marcate

LOCALITĂŢI ŞI DRUMURI DE ACCES

Drumurile de acces cele mai utilizate pentru pătrunderea turiştilor în Parîng şi Şurean pornesc mai ales de la vest şi apoi de la nord şi sud. Accesul turiştilor prin latura de est devine condiţionat de traversarea unuia său altuia din vecini: Lotrul, Cibinul sau Căpăţîna, fie de acoperirea distanţei dintre comuna Voineasa, staţia terminus de cale ferată îngustă şi cabana Obîrşia Lotrului, în amontele văii Lotrului. Accesul cel mai uşor şi mai rapid se poate face pornind din localităţile aflate în Valea Jiului.

Petroşeni (Petroşani), 610 m, este cel mai important oraş din, bazinul superior al Jiului, avînd o populaţie de peste 30 000 locuitori. Oraşul datează din secolul al XVIII-lea şi s-a dezvoltat încă de la început ca centru al industriei carbonifere; oraşul minerilor cu vestite tradiţii revoluţionare se dezvoltă azi în linii moderne. Comunicaţiile sale cu oraşele principale ale ţării se fac pe calea ferată sau pe şosea. La Petroşeni se poate ajunge, de exemplu, pe calea ferată fie de la Craiova (157 km) şi Bucureşti (prin Roşiori 366 km, prin Titu 407 km), fie de la Timişoara prin Bouţari (225 km), fie de la Cluj (254 km). Şoseaua naţională leagă Petroşenii de Craiova (160 km) şi de Simeria (79 km).

Din Petroşeni pornesc spre est potecile marcate cu bandă roşie spre cabanele Rusu şi Parîng. Distanţa Petroşeni—cabana Rusu este pe şosea de 8,5 km, iar diferenţa de nivel 558 m (timp de mers: 2 ore). De la cabana Rusu la cabana Parîng mergem pe potecă timp de aproape iy2 oră (diferenţa de nivel

411 m). Oraşul Petroşani este legat de localităţile vecine din Valea Jiului cu suficiente mijloace de transport (tren, autobuz).

Din Livezeni (581 m), localitate aflată la sud de Petroşeni, pe Jiu, la o distanţă de 3,6 km (linie de autobuz), putem urca la cabana Rusu. Diferenţa de nivel este de 587 m. Timpul de urcuş: 2—2l/2 ore.

Drumul de acces cel mai direct spre cabana Şurean începe de la gura văii Tăia, lîngă Lonea (Petroşeni— Lonea pe şosea 5 km). De la Lonea (675 m), poteca marcată cu triunghi albastru urmează calea ferată forestieră pe valea Tăia, apoi urcă la cabana Şurean peste muntele Brateşul; diferenţa de nivel este de 1059 m; timpul de urcuş: 8—9 ore.

Lainici (450 m), o mică localitate în defileul Jiului, este şi staţie pe calea ferată Bumbeşti—Petroşeni. De aici porneşte un drum nemarcat peste Cheafa—Reciul şi Ciocîrliul Prisloapelor la vf. Parîngul Mare (diferenţa de nivel este de cca. 2000 m, iar timpul de mers cca. 12 ore).

Din comuna Novaci (504 m) se poate intra în Parîng folosind şoseaua alpină, pe marcajul cu triunghiuri roşii, spre cabana Rînca (Tg. Jiu—Novaci pe şosea: 42 km). Şoseaua urcă numai pe coama muntelui o diferenţă de nivel de 1100 m; timpul de mers este de 4—5 ore.

Din latura estică a munţilor cel mai lesnicios punct de intrare îl reprezintă cabana Obîrşia Lotrului (1400 m). Ca localitate mai apropiată de această cabană se află comuna Voineasa (780 m). Distanţa Brezoi—Voineasa este de 36 km. Poteca marcată Voineasa—casa Dobrun continuă cu cea de pe valea Lotrului. Timpul de mers: 12—13 ore.

Sebeşul este un oraş situat în colţul de nord-est al Munţilor Şureanului; gara se află pe linia ferată Sibiu—Vîntul de Jos; din şoseaua naţională Sibiu— Alba Iulia se desprind ramificaţii care leagă şi şoselele de acces la munte. Oraşul Sebeş serveşte ca punct de plecare al turiştilor spre sud către munţi, urmărind şoseaua prin Căpîlna—Şugag (30 km) şi în continuare pe şoseaua alpină Şugag—Tău—Oaşa—Obîrşia Lotrului. Din acest itinerar se ramifică o serie de poteci turistice marcate sau nemarcate, spre munţii Şureanului. Cibinului, Lotrului şi Parîngului. Distanţa Sebeş—Tău poate fi parcursă cu autobuzele (42 km).

Cugirul este punctul de pornire al celui mai direct traseu turistic spre cabana Prislop. La Cugir ajungem fie pe şoseaua asfaltată de la Şibot prin Vinerea (12 km), fie pe calea ferată Şibot—Cugir. Din oraşul Cugir putem urca pe valea Rîului Mic al Cugirului pe jos sau cu trenul forestier pînă la I.F. Arieş (15 km), iar de aici continuăm urcuşul pe munte, la vest, pînă la cabana Prislop, încă 1½—2 ore.

Orăştie (220 m), pe linia ferată Simeria—Vîntul de Jos, este un alt oraş din care încep trasee turistice spre versantul nordic al Munţilor Şureanului. De aici putem urca pe valea Oraşului, pe şosea, sau cu trenul forestier pînă în comuna Grădiştea de Munte (31 km). Pînă în comuna Costeşti există o linie de autobuze pe care parcurgem o bună parte din distanţa Orăştie—Grădiştea de Munte. Datorită numeroaselor obiective arheologice din valea Grădiştei, denumite „cetăţile dacice", afluenţa turiştilor este mare mai ales vara, cînd latura instructivă a vizitelor se completează cu o excursie la munte. Tot din Orăştie putem porni pe valea Sibişelului spre cabana Prislop; pînă la I.F. Alunul folosim şoseaua cca. 23 km, iar de aici urcăm către est în cca. 30 min pînă la cabană.

Fig 02

1. PETROŞENI—CABANA RUSU—CABANA PARÎNG Traseul este accesibil şi iarna. Timp de mers: 3—3½ ore. Marcaj: bandă roşie.

Oraşul principal al minerilor din Valea Jiului, Petroşeni, este şi un puternic centru turistic, care îşi desfăşoară activitatea pe munţii din vecinătate, atît la est, cît şi la vest de axa Jiului Mare. Afluenţa de sportivi-turişti în anumite perioade ale anului (august şi martie) spre Retezat şi spre Parîng se aseamănă celei de pe Valea Prahovei. Panorama impunătoare a Parîngului, care domină aşezarea Petroşenilor, invită la drumeţie pe locuitorii Văii Jiului, ca şi pe turiştii veniţi mai de departe. Pentru prima porţiune a traseului nr. l, turiştii au la dispoziţie 3 variante marcate cu bandă roşie.

VARIANTA A Timp de mers: 2—2l/4 ore.Prima din variantele descrise este cea mai lungă, dar şi cea mai comodă (drum de şosea) fiind

de altfel socotită ca principală. Şoseaua Petroşeni—Maleia—cabana Rusu este carosabilă în întregime. Ea se ramifică din şoseaua naţională, la restaurantul „Minerul" (stâlp cu indicator de marcaje). La început urcă prin oraş spre est, intrînd pe făgaşul văii Maleia. După cca. 2 km şoseaua străbate comuna Maleia, schimbîndu-şi direcţia de la est către sud. Vom remarca pe stînga o ramificaţie a şoselei, care conduce în comuna Jieţ situată la est de coama dealului Moluvişu. De la ramificaţie urcăm pe valea Maleii şi traversăm apa pe malul stîng. După o oră de mers întîlnim pe dreapta şoselei un indicator fixat

acolo unde varianta B se uneşte cu varianta A (km 4). Mai departe cu 300 m traversăm din nou pe malul drept; în apropiere de marele cot al văii întîlnim ca reper o casă veche chiar lîngă şosea (km 6). Traversăm din nou pe malul stîng. Din punctul în care ne aflăm se desprinde din nou poteca variantei B, spre sud-est (dreapta); noi urmăm în continuare firul şoselei (varianta A), în lungul culmilor golaşe ale Dealului Negru (nord), către care traversăm din nou pîrîul, încă 2 km ne mai despart de locul de urcuş: „Podul lui Rusu" (1100 m alt.; 8 km de la Petroşeni); ajunşi aici trecem pentru ultima oară pe stînga văii şi urcăm serpetinele de pe muntele Rusu. În cca. 10 min ajungem la cabana Rusu (1168 m). De la „Podul lui Rusu" se formează o scurtătură, marcată cu bandă roşie, care urcă direct la stîna Rusu. Această scurtătură se recomandă mai ales acelora care urcă direct la cabana Parîng, fără să se oprească la cabana Rusu.

VARIANTA BTimp de mers: 13/4—2 ore.Este de fapt drumul cel mai scurt din centrul oraşului Petroşeni spre cabana Rusu, însă obligă

turiştii la o orientare mai riguroasă decît în cazul variantei A.Itinerarul începe de la Poştă, pe şoseaua care urcă spre Institutul de mine — Petroşeni.

Parcurgem 400 m, trecem de o serpentină şi înainte ca şoseaua să intre pe pod spre institut, o vom părăsi, urcînd la dreapta pe potecă. Vom avea în vedere ca direcţia de înaintare să fie spre est; la început străbatem pădurea de pini, apoi o serie de poieniţe. Marcajul apare pe copaci, dar destul de rar. După 10 min de urcuş ajungem pe culmea dealului Moşie (sub cota 831 m), ieşind din pădure. Traversăm culmea şi coborîm uşor, la dreapta, pe versantul estic. După ce intrăm pe curba de nivel, ocolim vîrful dealului şi ne apropiem de o şa scurtă. Culmea muntelui formează aici un „S" strîns, pe care îl vom parcurge şi noi. Culmile în lungul cărora mergem sînt golaşe, ajutîndu-ne la orientarea precisă asupra traseului. In stînga potecii rămîne stîna Slătinioara, iar în dreapta, izvoarele Slătinioarei. Pe valea Slătinioarei, unde vom identifica lesne şi cătunul cu acelaşi nume, urcă şi traseul variantei C. Vom urma în continuare drumul de creastă pînă dincolo de vf. Slătinioara, unde se adînceşte o curmătură; de aici înainte traseul de creastă aparţine numai variantei C. Noi vom scurta drumul spre cabana Rusu, coborînd direct la şoseaua din valea Maleia (cca. 30 m diferenţă de nivel); la indicatorul metalic de lîngă şosea traseul variantei B se uneşte pentru cca. 2 km cu cel al variantei A 1. Depăşind curba mare a văii, imediat după casa veche, pe malul stîng al pîrîului, se ramifică la dreapta o mare potecă, scurtătură frecvent folosită spre cabană. Urcăm timp de 10 min prin defrişare şi sosim din nou pe culmea împădurită; aici se unifică cu traseul variantei B şi cel al variantei C. Urcăm pe culme spre răsărit, avînd tot timpul în stînga adîncul văii Maleia, pînă la cabana Rusu (1168 m), unde ajungem după 20 min.

VARIANTA CTimp de mers: 2 ore.Această variantă este mai rar folosită. Itinerarul începe din cartierul blocurilor noi, din sudul

Petroşe-nilor. Ca reper indicăm stîlpul de marcaj şi pompa de apă aflată la capătul străzii Slătinioara. Urcăm spre cătunul Slătinioara unde sosim după cca. 30 min de la plecare. De aici începem urcuşul pe dealul Slătinioara, pînă în culme, unde întîlnim traseul variantei B.

Din curmătura adîncă, unde varianta B se desprinde din creastă spre valea Maleia, noi vom merge păstrînd linia crestei. Traversăm pe culme spre sud-vest şi începem un urcuş prelung pe dealul Chiciora. După o oră de mers trecem de vîrful dealului şi coborîm într-o altă şa, la o ramificaţie a drumurilor de căruţă; sîntem în punctul numit curmătura Călinii. Lăsăm în dreapta o ramificaţie a drumului, mai întîlnim ceva mai departe (150 m) troiţa Călinii şi apoi începem urcuşul. Pe stînga noastră se formează o vale „scurtă", valea Călinii, afluenţă a Maleii.

In continuare, pe creastă, vom trece pe lîngă „Rîpele Mari" (dreapta) şi după aproape ½ oră de la plecare intersectăm poteca variantei B pentru a doua oară: aceasta urcă din valea Maleia, începînd de la casa veche. Pînă la cabana Rusu potecile variantelor B şi C se desfăşoară pe creastă conform descrierii variantei B.

Spre cabana Parîng rămîne o singură potecă principală, marcată cu bandă roşie, pe care o vom urma chiar din faţa cabanei Rusu. Durata urcuşului este de 1—1½ oră. La 150—200 m est de cabană trecem pe lîngă stînele Rusu, aflate pe creastă, apoi traversăm în întregime curmătura pînă la piciorul Parîngului Mic. Lîngă stîne vom remarca, pe stînga, „scurtătura" marcată de la „Podul lui Rusu". Înainte de urcuş putem să luăm apă chiar din apropierea potecii (dreapta).

Urcuşul începe pe muchie, printr-o golişte în făget. După cca. 10 min de urcuş poteca părăseşte culmea şi se îndreaptă spre sud-est (dreapta) pe coasta împădurită, înainte de a ieşi din pădure

1 Porţiunea din varianta B la care se referă descrierea traseului este indicată mai ales pe timp ploios.

observăm o bancă pentru odihnă. În goliştea care urmează poteca se mai menţine pe curba de nivel cam 300 m după care urcă (cca. 180 m diferenţă de nivel). Pînă în acest punct de urcuş accentuat am ocolit obîrşia pîrîului Şasă (vest). Urcuşul pe muntele Troiţa, de-a lungul stîlpilor de marcaj, continuă pînă în dreptul stînii lui Stedie, de unde poteca reintră în pădure, pe curba de nivel (dreapta). Lăsăm astfel plaiul care se întinde spre est pînă la pîrtia de schi „Ia Troiţă".

Drumul plăcut, prin pădurea de brazi, ne conduce fără prea mare efort pînă sub cabana Parîng, pe care de altfel o zărim prin rarişte. Intrăm pe ultimele bucle ale potecii care urcă mai accentuat pînă pe muchia stîncoasă, unde se află cabana Parîng (1579 m). De la această cabană ne sînt deschise posibilităţile de a urca în inima Munţilor Parîngului, către crestele înalte din care în prim plan răsare vîrful Cîrja.

Fig 03

2. COMUNA LIVEZENI—CABANA RUSU Traseul este accesibil şi iarna. Timp de mers: 2—2½ ore. Marcaj: triunghi albastru.

Comuna Livezeni, localitate aşezată la capătul nordic al defileului de la Surduc, constituie un alt punct de intrare pentru turişti, spre cabanele din Munţii Parîngului. Traseul este marcat cu triunghi albastru, însă semnele sînt vechi şi uneori lipsesc pe porţiuni mari. Totuşi orientarea este uşoară datorită numeroaselor case pe lîngă care trece, mai ales pe valea Sălătrucului, şi unde putem căpăta informaţii suplimentare de la localnici. Traseul nr. 2 poate fi folosit şi la coborîre, mai ales iarna, de către schiori care pot acoperi distanţa cabana Rusu—Livezeni în mai puţin de o oră.

Marcajul începe din şoseaua naţională, în apropiere de podul peste Sălătruc (580 m alt.). Intrăm pe şoseaua secundară, străbătînd-o pe toată lungimea ei prin Livezeni. După aproape 2 km de la placare trecem pe lîngă mina veche, iar după încă 10—15 min ajungem la punctul de ascensiune (km 3). In dreapta se află piciorul dealului Seciul, golaş, cu o înclinaţie moderată, către care se îndreaptă o potecă bine conturată. Durata urcuşului nu depăşeşte 35 min. Ajungem astfel într-o şa, pe culmea Măgurei. De aici urcuşul spre cabana Rusu continuă la stînga (est), paralel cu valea Sălătruc. Traseul se desfăşoară pe culmea golaşă, uneori pe lîngă pîlcuri de pădure. Ocolim un vîrfuleţ teşit; în şaua care urmează, pe lîngă casele întîlnite lîngă potecă, zărim la est, pe culmea dealului Busu, cabana şi şoseaua care o deserveşte. Ultima parte a traseului o parcurgem pe coama dealului, apoi pe şoseaua care urcă cu ocol din valea Maleia şi ne conduce pînă în faţa cabanei (1168 m).

Fig 04 Cabana ParîngÎn sens invers, traseul are un singur punct asupra căruia este necesar să aducem precizări:

locul de unde începe coborîrea pe piciorul Seciului este curmătura Seciul adîncă şi vizibilă, la distanţă de 25—30 min de coborîre de la cabana Rusu.

Fig 05

3. CABANA PARÎNG—VÎRFUL CÎRJA-VÎRFU PARÎNGUL MARE—ŞAUA PIATRA TĂIATĂ—LACUL CÎLCESCU—CABANA OBÎRŞIA LOTRULUITraseul este accesibil iarna numai pentru schiori şi turişti bine pregătiţi şi numai pe porţiunile: cabana Parîng—vîrful Cîrja şi cabana Obîrşia Lotrului—lacul Cîlcescu. Timp de mers: 11—12 ore. Marcaj: bandă roşie.

Traseul nr. 3, deşi foarte lung, se poate parcurge destul de uşor într-o zi de vară; ca lungime şi dificultate este prezentat în aceeaşi categorie cu traseele cele mai importante din munţii dintre Olt, Jiu şi Strei. El poate fi parcurs fie într-un sens, fie în celălalt. Este de preferat totuşi sensul în care îl descriem, adică pornind de la cabana Parîng. Uneori turiştii, care nu dispun de timp îndelungat (cca. 3 zile) pentru un circuit Petroşeni—Obîrşia Lotrului—Petroşeni, se mulţumesc şi cu o vizită pînă pe vf. Cîrja, de unde pot privi partea centrală şi de vest a Parîngului.

Traseul nr. 3 străbate 8 piscuri1 de peste 2300 m, din care unul, de 2518 m (al 4-lea gigant al ţării), coboară apoi în căldarea celui mai frumos lac glaciar şi îşi termină firul în minunata vale de obîrşie a Lotrului. Pentru ca să suplinim lipsa de izvoare de altitudine pe acest traseu, ne vom aproviziona cu apă proaspătă chiar de la cabană.

Traseul începe din faţa cabanei Parîng (1579 m), de lîngă indicatorul de marcaj. Direcţia iniţială de mers este spre răsărit. Urcuşul debutează suficient de accentuat (timp de 5 min), pînă într-o poieniţă; aici aruncăm o ultimă privire asupra cabanei, rămasă jos, şi cotim uşor la dreapta, în urcuş lent, prin pădure. După 15 min de la cabană apare în stînga pe sub ramurile brazilor luminişul poienii Nedeilor. În dreapta ei se află stîna, iar pe versantul nordic cabanele I.C.F. (cca. 1700 m alt.). Urcăm

1 Poteca trece uneori pe lîngă vîrfuri, scurtînd drumul; turiştii pot urmări însă uşor şi linia crestei.

spre nord-est pe culmea golaşă (culoar), chiar în lungul „pîrtiei mici" de schi. După ce depăşim limita superioară a pădurii, priveliştea se deschide mai cu seamă asupra Cîrjei; pe lîngă potecă apar stînci, iar în vf. Badea (1850 m) zona pietroasă se extinde. Vîrful masiv al Parîngului Mic rămîne singurul stăpîn al zării spre răsărit. Dacă privim cu atenţie în stînga potecii noastre, jalonată des cu stîlpi metalici, vom distinge defrişarea prin care intră pe versantul nordic „pîrtia mare" de schi. După cota 1850 urmează un mic platou şi o adîncitură scurtă, de unde poteca trece pe faţa sudică a Parîngului Mic, ocolind vîrfurile. La început descriem un arc de cerc pe deasupra izvoarelor Scăriţei, apoi, după ce traversăm o cută a muntelui Badea, urcăm uşor direct spre est, pînă în şaua Parîngul Mic. Ne aflăm pe creasta principală a munţilor, de unde privim pentru prima dată în adînca şi prăpăstioasă vale a Mijei Mari. De aici spre vf. Cîrja direcţia de mers se schimbă spre sud-est. Pînă acum am mers cca. 2 ore.

Creasta este tot mai stîncoasă şi lasă mai ales spre este povîrnişuri din ce în ce mai pronunţate.Imediat din şa urcăm pe creastă, spre un mic vîrf, după care continuăm urcuşul pînă la primul din seria celor 3 vîrfuri ale muntelui Sourtu. Către al 2-lea vîrf, poteca coteşte la dreapta, ocolind capul de est al muntelui Scurtu şi vîrful cel mai înalt (2220 m). Pe un brîneag revenim apoi uşor la stînga, spre creasta părăsită pe care o atingem în şaua Caprelor. În apropierea ei, ceva mai la sud, începe zona stîncoasă; chiar lîngă meterezul de stîncă vom întîlni un refugiu rudimentar, mai mult un bastion, construit din lespezi şi adăpostit în căuşul de piatră al crestei. De aici nu ne mai stă în faţă decît piscul cu adevărat semeţ al Cîrjei; pe de o parte un perete imens (nordul vîrfului), pe de alta o spinare înclinată, terminată într-un circ glaciar sec (nord-vest); acesta din urmă stă la obîrşia văii Caprelor.

De la bordei păşim chiar pe creastă, care este acum destul de ascuţită; poteca reuşeşte să-şi găsească făgaş bun, de-a lungul celor 30—40 m de traversare, şi ne aduce la capătul „portiţei" Caprelor. Stîlpii metalici şi poteca ne arată un urcuş greu, în serpentine scurte, pînă aproape de firul torentului, care încreţeşte fruntea Cîrjei. De aici urcuşul devine pieptiş. Pe ultima parte, aproape de 2390 m, panta se îndulceşte şi formează un platou ierbos, neaşteptat după un asemenea urcuş. La 150—200 m zărim şi baliza de la cota maximă: 2404 m. Durata ascensiunii din şaua Caprelor şi pînă la vîrf nu depăşeşte, în mod normal, 30 de min.

În vf. Cîrja ni se dezvăluie o panoramă covîrşitoare. Pe fundul căldării Cîrjei nesfîrşite depozite morenice sînt împrejmuite de pereţii verticali, care o înconjură pe trei laturi. Căldarea este seacă şi nu lasă loc pîraielor la suprafaţă decît mult mai jos, în apropierea unei tîrle de berbeci. Din vîrf se desprinde spre nord-est o creastă ascuţită, frumoasa Custură a Cîrjei, descrisă în cadrul traseului nr. 11.

Pornim spre sud; reperul corect al marcajului aplicat pe stîlpi şi pe lespezi ne va călăuzi uşor, chiar pe ceaţă, mai ales că pe prima porţiune (de cca. 1 oră de mers) configuraţia liniei de creastă este simplă. Poteca ocoleşte vîrfurile crestei, de altfel puţin ieşite pe verticală, lucru pe care nu-i recomandăm celor care vor să urmărească toată desfăşurarea imensului circ glaciar, care începe de aici şi sfîrşeşte cu toate compartimentele sale abia în vf. Coasta lui Rus.

Creasta coboară cîteva zeci de metri diferenţă de nivel într-o curmătură plată. În dreapta, pe tot parcursul traseului pînă la vf. Parîngul Mare, panta e mai dulce şi ierboasă; în schimb, în stînga, profilul este prăpăstios. Poteca devine uneori tangentă cu marginea pereţilor stîncoşi, de unde cutreierăm cu privirea amănuntele nesfîrşite ale colţilor, pereţilor fisuraţi, ale marilor blocuri de piatră, pătate cu galbenul şi cenuşiul lichenilor.

Primul pisc (2410 m) pe care poteca îl ocoleşte este cel al Stoeniţei (vecinul sudic al Cîrjei), al cărui pinten de răsărit împarte în două compartimente căldarea cu lacuri a Sliveiului. Coborînd din vîrful Stoeniţa, pe care îl putem atinge numai abătîndu-ne la stînga din potecă pentru 10 minute, traversăm o şa stîncoasă din care porneşte în jos un perete foarte înclinat; în continuare urcăm un moţ pietros şi traversăm din nou o şa. Căldarea seacă foarte înaltă a Stoeniţei este una din cele mai dificile din Carpaţi, înaintea noastră spre sud se aşterne o porţiune de drum mai plată, care se termină într-un urcuş uşor pe primul din cele două vîrfuri „gemene" ale Gemănării; de aici traversăm o mică depresiune infiltrată în creastă şi urcăm în vîrful principal Gemănarea (2432 m), care nu este altceva decît culminaţia vestică a crestei Sliveiul. Culmea Sliveiul mai este denumită uneori de turişti muchia Zănoaga Sliveiului.

Creasta desprinsă spre răsărit separă două circuri glaciare: cel al Sliveiului (nord), de cel al căldării seci a Roşiilor (sud); împărăţia acestuia din urmă, cea mai vastă aglomerare de stînci din masiv, „culege" toate „torentele" de grohotiş de sub pereţii de vest şi mai ales a celor de sub vf. Parîngul Mare (flancul de nord-vest). Vîrful Gemănarea formează şi spre vest un picior ierbos, masiv, înclinat la 30—40°. Coborîm acum din vîrf, urmînd poteca spre sud, şi după cîteva minute putem observa în stînga faimoasa surplombă a Gemănării. sub care se adînceşte peretele căutat de alpinişti în ultimul timp, pentru clasa sa alpină (aproximativ gradul 5).

Traversăm o şa, din care porneşte către stînga un horn prăpăstios, apoi ocolim un mic vîrf stîncos, a cărui dezvoltare redusă spre est nu reuşeşte să împartă căldarea în compartimente. El este

ocolit prudent de potecă, aceasta angajîndu-se pe fruntea lată din vest, prin care turiştii merg în voie. Începînd de aici, creasta înaltă de peste 2400 m începe să se înalţe spre altitudini mai mari, anunţînd apropierea celor 2500 m. De altfel şi orientarea traseului suferă o schimbare importantă, poteca cotind tot mai mult spre est; lucrul aceste devine certitudine în vîrful de vest al Parîngului Mare. Din colţul său se desprinde un important munte spre sud-vest, care se prelungeşte pînă în Valea Jiului. Creasta înaltă de 2500 m alt. se dirijează spre răsărit şi după ce parcurgem în lungime poate cea mai înaltă şa carpatină, urcăm printre lespezi mărunte şi porţiuni ierboase în creştetul munţilor, pe Parîngul Mare.

Ne aflăm la baliza care marchează 2518 m alt. Vîrful nu prea ascuţit se înalţă binişor din podul crestei; cu uşoare deplasări pe un cerc cu rază mică putem cuprinde o panoramă uriaşă, similară aceleia de pe Negoiul sau Moldoveanul. După cele 5 ore de mers ne putem permite un popas mai îndelungat. Lîngă baliză există o mică adîncitură între stînci, ferită de vînt, unde putem să ne adăpostim. Turul de orizont din vf. Parîngul Mare cuprinde aproape întreg masivul.

Fig 06. Lacul Cîlcescu – podoabă turistică a ParînguluiValea Jieţului, mărginită de creasta Cîrja—Parîngul Mare şi de ramificaţiile acesteia la vest,

precum şi de Dereşul—Pietrele—Ciobanul—Capra la est, se desfăşoară într-un frumos evantai, puternic reliefat; în deschizătura imensului uluc glaciar îşi fac loc în zare Munţii Şureanului.

În sectorul sudic remarcăm clinurile prelungi, ramificate şi înalte ale Păpuşii—Corneşu, iar central, enormul trident dirijat de vf. Molidvişul spre Fîntîna Untului (vest) şi Plasele—Rotunda (est). Creasta de legătură dintre aceştia cu vf. Parîngul Mare trece prin vf. Ţapul şi vf. Mîndra (2360 m), vecinul de la sud al celui mai mare pisc. Pînă de curînd numele de Mîndra era dat chiar Parîngului Mare. De altfel, localnicii numesc şi acum vîrful cel mai înalt al masivului în două feluri: ciobanii de pe versantele sudice, din Oltenia, îl numesc Parîngul Mare, în schimb cei din căldările nordice ale Roşiilor şi Dereşului, care aparţin comunelor Livezeni şi Petrila, îl numesc tot Mîndra. Numirea oficială adoptată recent este aceea de Parîngul Mare, aşa cum îl numim şi noi în prezenta călăuză.

Din vîrf pornim spre răsărit mai întâi la vîrful secundar, situat tot pe acoperişul Parîngului Mare. De aici se deschide cea mai profundă privelişte spre căldarea Roşiilor în care atît lacul Mîndra, situat pe prima terasă cît şi Lacul Mare al Roşiilor, pe a treia terasă, ne apar sclipitoare în imensitatea cîmpurilor mate de grohotiş, cu care e presărată valea. Din colţul de est.al acoperişului începem cea mai dură coborîre a traseului pe lîngă muchia de răsărit a vîrfului pînă în şaua Gruiul. Şaua, la rîndul ei, este întreruptă de o proeminenţă care desparte două mici strungi, fiecare formînd spre nord cîte un horn. Cel de la est poate fi folosit la coborîre, pentru traseul nr. 14.

În faţă, spre răsărit, se înalţă puternicul vîrf triunghiular Gruiu (2345 m), cu prăvăliş şi pereţi la nord şi cu pante ierboase foarte înclinate pe alocuri, la sud. Înaintea noastră poteca urcă moderat spre Gruiul, apoi cam la jumătatea ascensiunii începe să-l ocolească pe faţa sudică. Creasta face şi ea un cot spre nord la vf. Pîcleşa. Ocolul durează cca. 10 min, după care sosim din nou în creastă, chiar în şaua dintre Gruiul şi Pîcleşa. Acest ultim vîrf este foarte greu de identificat din traseu, deoarece se înalţă puţin din creastă. Urcăm la cota maximă Pîcleşa (2372 m), apoi coborîm "uşor spre nord-est în şaua leşul, situată de asemenea la altitudine mare. Atît din şaua Pîcleşa, cît şi din şaua leşul se deschide o privelişte extraordinară asupra lacurilor din căldarea Roşiile, completată de data aceasta cu marele perete de nord al Parîngului Mare. De aici se disting bine pe fundul căldării lacurile Mîndra, Roşiile, Zănoaga Stînei şi Lacul Lung.

Părăsind şaua leşul, ne luăm adio de la compartimentul acestei minunate căldări. După ce trecem şi de vf. leşul (2361 m), vom căpăta alte perspective. Semnalăm că din vf. leşul se desface spre nord muchia despărţitoare între căldarea Roşiilor şi cea a Dereşului: muntele Dereşul. Din vf. leşul coborîm în continuare pe lîngă marginea abruptului pe poteca marcată; în căldarea din stînga noastră zărim pe terasa superioară sub vf. Dereşul lacul cu acelaşi nume, mai mic şi mai puţin adînc decît lacurile vecine de la vest, aşezat într-o zonă cu relief mult mai blînd. Coborîrea în şaua Dereşul durează cca. 15 min, în care pierdem mult din înălţime. Prin această adîncă şa se poate traversa lesne de pe versantul nordic pe cel sudic şi invers.

Marcajul ne arată firul traseului care se îndreaptă acum spre răsărit pe panta sudică a unui alt vîrf înalt: Coasta lui Rus. Poteca ocoleşte economic vîrful în urcuş continuu spre şaua aflată la est de cupola muntelui. Ea continuă pe creasta înaltă, spre sud-est, încă cca. 15 min. Un indicator aflat pe creastă, la marginea abruptului nordic, ne avertizează că am ajuns în şaua Piatra Tăiată. Pe aici vom face traversarea de pe versantul sudic al muntelui pe cel nordic.

Coasta lui Rus este locul de unde se ramifică importanta creastă de legătură cu munţii Şureanului, Cibinului şi Lotrului, fiind unul din cele mai importante noduri orografice din masiv. Piscul stă la hotarul a două mari bazine hidrografice: bazinul Jiului la vest şi bazinul Lotrului la est. Este curios faptul că pe versantul sudic nu se află nici o ramificaţie, fie ea cît de slabă, muntele prezentînd o netezime remarcată pe kilometri întregi pînă în vf. Pleşcoaia.

Ascensiunea acestui vîrf se recomandă totuşi, deoarece priveliştile frurnoase, dar mai ales

posibilitatea unei bune orientări ne ajută mult în continuarea traseului. Pentru aceasta ne vor fi necesare un plus de maximum 15 min. Ajungînd la cota 2306 m, ne aflăm pe un platou uşor bombat, terminat cu abrupt spre nord. De aici muntele se ramifică: culmea înaltă care porneşte la miazănoapte se poate urmări aproape pînă la muntele Pietrele (traseul nr. 13). La nord-est se adînceşte vasta căldare Găuri, cu cîteva mici lăculeţe. Cel mai însemnat dintre ele este lacul Găuri (2090 m).

Pornim spre est—sud-est pe creasta înaltă; mai întîi coborîm într-o mică şa alpină şi urcăm iar pînă la o nouă cotă (2302 m) în vf. Piatra Tăiată1. De aici se desface spre nord muchia lui Stanciu, care desparte căldarea Găuri de căldarea Zănoaga Mare. Cealaltă ramificaţie, numită muchia Pietrei Tăiate este uşor vălurită şi conduce spre sud-est pînă în şaua Piatra Tăiată, unde apare şi poteca turistică. Pe tot parcursul din vf. Coasta lui Rus şi pînă în şaua Piatra Tăiată, şi de acolo mai departe pînă la vf. Pleşcoaia, vom avea pe stînga (nord) un perete, care mărgineşte căldările Găuri, Zănoaga Mare şi căldarea Dracului.

In şaua Piatra Tăiată se desprinde un traseu turistic marcat cu triunghiuri roşii, urmînd creasta spre Pleşcoaia—Mohorul şi Urdele, pe care le lăsăm în dreapta (traseul nr. 13). După o ultimă privire aruncată spre sectorul sudic al masivului traversăm şaua Piatra Tăiată şi coborîm spre nord pe marcaj la baza unui perete. Mergem pe o brînă scurtă şi ocolim uşor spre nord, în lungul muchiei stîncoase, un pinten ramificat din creastă. După o coborîre accentuată ajungem în grohotişul căldării Zănoaga Mare; după o scurtă traversare prin grohotiş cotim la dreapta spre pîlcurile de jnepeni, care apar acum în locul numit ,,Între izvoare".

Traversăm un pîrîu, apoi prin grohotiş ne apropiem de lacul Cîlcescu (1921 m), aflat la dreapta, pe platforma plină cu jnepeni viguroşi. La sud de lac se înalţă scutul granitic, brodat cu jnepeni, al bordului terasei, separator de nivel pentru terasele superioare; la răsărit o creastă sălbatică, prăvălită, desparte acest „ochi de mare" de vecinul său aflat dincolo: lacul Iezer. Poteca noastră apare iniţial pe malul apusean, mai puţin ospitalier, al lacului Cîlcescu. Ocolim lacul pe la nord, sărim peste pîrîul lacului, care se îndreaptă spre nord şi sosim pe pajiştea de la răsărit de lac, unde putem să ne odihnim în voie. În zilele însorite putem urmări salturile făcute de păstrăvi după musculiţele rătăcite deasupra lacului, a cărui adîncime maximă atinge 10 m.

Jnepenişul înconjură cu o barieră naturală marele lac, făcînd excursia noastră de recunoaştere în jurul ţărmurilor destul de anevoioasă. În colţul de sud-est pe platforma mlăştinoasă, un pîrîu bogat alimentează lacul cu apă proaspătă. Deasupra lacului la cca. 80 m se zăreşte penultima terasă superioară a căldării, dominată de vîrful masiv Pleşcoaia. Lacul Cîlcescu şi regiunea înconjurătoare sînt decretate rezervaţie ştiinţifică de către Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii de pe lîngă Academia R.P.R. Pescuitul şi vînătoarea, distrugerea jnepenişului, păşunatul nu sînt admise în această zonă de mare interes ştiinţific.

Turiştii care dispun de un timp suficient (încă 3—4 ore pînă la asfinţit) îşi pot satisface o curiozitate legitimă: oare dincolo de bordul stîncos al lacului, deasupra lui ce se află ? Pentru ca să putem răspunde la această întrebare, ne sînt necesare minimum. 45 min.

Lăsăm deci poverile sacilor, pe care îi ascundem undeva în jnepeni, şi urcăm voiniceşte pe lîngă malul lacului spre sud. Chiar de la mica deltă cu 3 braţe, formată de pîrîul care se varsă în lac, traversăm panta ierboasă înclinată şi urcăm la mică distanţă pe pragul stîncos în dreapta. După 10—12 min de ascensiune păşim pe terasa a doua în căldarea lui Vidal; la altitudinea de 1987 m se odihnesc într-o sălbăticie de stînci două lacuri vecine micuţe, dar atrăgătoare: lacul lui Vidal (1988 m) (mai mare) şi lacul lui Pencu (1991 m). Căldarea este mărginită de pereţii întunecaţi care cad în trepte mari pînă lîngă pînza de grohotiş.

Urcăm mai departe în direcţia terasei superioare, folosind ca orientare pîrîul Păsări, care se varsă în lacul lui Vidal la colţul său nordic. Ne căţărăm pe muchia stîncoasă din stînga pîrîului Păsări şi apoi prin grohotiş şi pîlcuri mici de jnepi atingem şi terasa superioară, cea a căldării Dracului. Lacul Păsări (2078 m) ne reţine atenţia imediat. Deşi mic ca întindere, el oglindeşte măreţul şi asprul peisaj al căldării Dracului, străjuit la sud de vf. Pleşcoaia (2339 m), iar la sud-vest de culmea teşită a vîrfului Setea Mică (2279 m).

Presărate pe fundul acestei căldări se mai află cîteva ochiuleţe de apă. Pînă la lacul Păsări am făcut aproape 30 min. Timpul scurt pe care-l avem la dispoziţie nu ne mai îngăduie un răgaz şi deci ne întoarcem pe acelaşi traseu, coborînd din terasă în terasă pînă la lacul Cîlcescu, unde am lăsat sacii cu lucrurile noastre. Coborîrea nu durează mai mult de 15 min. Reveniţi în acest loc, ne vom lua rămas bun de la superbul lac glaciar.

Marcajul cu bandă roşie continuă de la lac spre nord, la început pe lîngă firul izvorului, iar mai departe pe coasta răsăriteană a văii Cîlcescu. După cca. 3 min de mers pe lîngă pîrîu traversăm pe stînga; continuăm drumul printre jnepeni paralel cu pîrîul, apoi, ajungînd la marginea terasei lacului

1 Vf. Piatra Tăiată este de fapt colţul de est al acoperişului alpin care formează marele nod orografic.

Cîlcescu, zărim în stînga noastră o „deschizătură" între stînci năpădite de jnepeni. Părăsim pîrîul, care formează în calea lui o cascadă, şi începem coborîrea prin jgheabul pietros, umed, împînzit de izvoare. Este de fapt bordul terasei a treia. După cca. 5 min de coborîre pe pantă mare ajungem pe fundul terasei a patra, lată, netedă şi ierboasă. Poteca continuă să coboare în lungul văii, pe latura estică. Curînd auzim lîngă potecă şi apele izvorului Cîlcescu slobozite peste peretele pragului şi care ne însoţeşte zgomotos la vale. După un marş de 3—4 min ajungem la confluenţa pîrîului Cîlcescu cu izvorul Zănoaga Mare venit din stînga. De la confluenţă (1823 m) coborîm pe lîngă pîrîul mare, pînă la limita pădurii de conifere; la început pătrundem prin rarişte, apoi intrăm în pădurea propriu-zisă. Marcajul este uneori rar şi destul de greu de urmărit datorită vechimii sale. În dreapta, muntele Cîlcescu se termină cu un noian de grohotiş. Acum putem vedea mai bine deschizătura largă a văii Iezerului în direcţia sud—sud-est. Pîrîul Iezer se adună cu pîrîul Cîlcescu în apropiere; de aici apele Lotrului se îndreaptă năvalnic spre nord, în lungul traseului nostru.

În aceste locuri pitoreşti, dar pline de desişuri, avem nevoie de toată atenţia pentru orientare. Marcajul este slab şi chiar lipseşte pe cîteva sute de metri. Trebuie să avem în vedere că accesul turiştilor pe firul Văii Lotrului spre nord este foarte dificil, prin pădurea deasă, cu terenul accidentat. Poteca în principiu ocoleşte valea, trecînd pe pantele muntelui Cărbunele (în dreapta noastră).

Ne aflăm deci în punctul de confluenţă Cîlcescu— Iezer, pe malul stîng al Lotrului. Coborîm pe acest mal încă cca. 200 m spre nord, chiar pe lîngă apă, şi traversăm pîrîul pe malul drept. După liziera de copaci de lîngă apă ieşim într-o poiană. De aici începem să urcăm uşor spre stînga (nord); la o distanţă de 50— 60 m întîlnim din nou marcajul cu bandă roşie pe brazi. Firul potecii reapare şi el, la început mai slab conturat. Traversăm un vîlcel, apoi urcăm lent prin pădure. Direcţia principală de mers este sud-nord. Panorama rămasă în spatele nostru în direcţia căldărilor de unde am coborît capătă un aspect deosebit de atrăgător în cadrul pădurii din primul plan.

Vom putea mări ritmul de mers pe poteca din ce în ce mai bună, înscrisă pe curba de nivel la aproape 1750 m alt. Traversăm un pîrîu şi trecem peste un picior de munte destul de voluminos; în vîlcelul următor ajungem la stîna din muntele Cărbunele, pe care o depăşim, ocolind-o ceva mai sus. Toate izvoarele traversate se varsă în Lotru, coborînd diferenţe de nivel apreciabile. Traversăm deci izvorul de lîngă stînă şi continuăm traseul păstrînd direcţia de mers spre nord. După încă 15 min întîlnim a doua stînă din calea noastră, prin dreptul căreia trecem însoţiţi de „salutul" mai mult sau mai puţin curtenitor al cîinilor. Trecem peste alt pîrîiaş şi, părăsind golul alpin, intrăm în pădurea deasă. Ne descurcăm binişor într-o zonă mocirloasă şi după 2 ore de coborîre de la lacul Cîlcescu, iată-ne pe şoseaua alpină Novaci—Sebeş, care coboară şi ea în serpentine dese din şaua Ştefanul (traseele nr. 5 şi 10). Coborîm pe şosea la stînga. De aici şi pînă la cabană ne mai rămîn de parcurs 7 km. În curînd poposim în vale; traversăm pe pod Lotrul, devenit foarte voluminos, şi astfel ne aflăm din nou pe malul stîng părăsit tocmai la confluenţa pîrîului Cîlcescu cu izvorul Iezer; mai avem de parcurs cca. 4 km. Din dreptul podului începe pe malul stîng spre sud traseul nr. 13 A. După 3 km de marş traversăm izvorul Gropii (vest), de unde soseşte şi traseul nr. 13 B. Lunca se lărgeşte şi, după ce lăsăm în dreapta matca lacului de baraj Pravăţul, ajungem la marele cot al văii, unde se adună şi apele Pravăţului.

Parcurgem curba largă a şoselei, trecem pe lîngă un grup de case, traversăm pe podeţ Pravăţul şi poposim, în sfîrşit, la cabana Obîrşia Lotrului (1400 m). Şoseaua coteşte brusc spre nord, urcînd pe valea Pravăţului spre Tărtărău (traseul nr. 22). Încheiem aici un traseu lung, însă foarte solicitat de turişti, deoarece într-o singură tură ei reuşesc, desigur cu un efort fizic corespunzător, să cunoască în bună măsură „tainele" zonei de vest şi centrale a Munţilor Parîng.

Fig 07

4. COMUNA NOVACI—MUNTELE CERBU—FLORILE ALBE - CABANA RÎNCATraseul este accesibil şi iarna Timp de mers: 4—5 ore. Marcaj: triunghi roşu.

Traseul care începe din comuna Novaci intră pe la sud în Munţii Parîngului. Şoseaua alpină pe care vom merge măsoară pe (distanţa Novaci—cabana Rînca 18 km, pe o diferenţă de nivel de cca. 1100 m. Lungimea traseului este ceva mai mică dacă folosim potecile-scurtătură existente. Comuna Novaci (504 m), aşezată pe Gilort, la ieşirea acestuia din zona muntoasă, este o localitate de la poalele Parîngului. Pentru a ajunge în comuna Novaci, turiştii pornesc din Tg. Jiu pe şoseaua locală (cca 43 km), folosind o linie de autobuze IRTA.

Traseul nr. 4 spre cabana Rînca marcat cu triunghi roşu, pe direcţia generală de înaintare sud-nord, începe de la podul peste apa Gilortului. În apropiere se află gura unui mic pîrîu, care vine dinspre nord-est. Primul urcuş spre înălţimi îl facem chiar pe botul de deal din stînga pîrîului, la început prin sat, apoi pe lîngă case răzleţe. Abia după o oră de urcuş ocolim pe la nord obîrşia micului pîrîu Scăriţa (vest); în dreapta noastră se adînceşte acum valea Gilorteţul Mic, un afluent al Gilortului. La izvoarele pîrîului Scăriţa, unde putem să ne abatem cîţiva paşi ca să ne umplem bidoanele cu apă, şoseaua face o

buclă, după care se redresează din nou spre nord; urcăm cîteva serpentine largi pe sub vf. Măgura (1162 m), pînă ajungem pe culme. Ne găsim într-o mică şa prin care şoseaua îşi face loc destul de uşor. În lungul drumului mai întîlnim ici-colo cîte o gospodărie de munte. Pădurea aflată la răsărit împrospătează atmosfera cu parfumul codrului şi aduce o răcoare binefăcătoare la urcuş.

Fig 08. Lacul Custurii este aşezat sub meterezul de stîncă al Cîrjei.Serpentinele de sub Măgura pot fi tăiate pe o poteca de picior, care urcă pieptiş. Şoseaua intră

acum în pădure, înaintea noastră se înalţă muntele Cerbu. Urcuşul continuu se desfăşoară deseori pe serpentine. În marginea poienii, care înconjură vf. Cerbu (1585 m), şoseaua ocoleşte pe la vest cocoaşa înaltă a vîrfului pe curba de nivel, aţinîndu-se pe liziera pădurii. La stîna Cerbul ieşim la gol alpin şi urcăm pe creastă, în şaua aflată la nord de vf. Cerbul.

Pînă aici am consumat aproape 3 ore din totalul de 4 necesare pînă la cabana Rînca. După dorinţă putem face un scurt popas la punctul unde se află casele Florile Albe (1556 m). Aici vom zări la dreapta o potecă care ocoleşte muntele Cerbul pe faţa nordică: ea vine de la sud dinspre Baia de Fier (traseul nr. 16).

De aici înainte şoseaua e dublată de o potecă, care scurtează cu cîteva minute timpul de mers, mai ales că se înscrie în curbe mult mai strînse şi taie direct cîteva serpentine. Ocolim vf. Plopul (1597 m) pe la răsărit şi revenim în creastă pe un platou puţin înclinat, din care se înalţă spre nord piciorul Corneşului Mic. Lăsăm la dreapta acest vîrf (1695 m) şi urcăm uşor în diagonală, spre creastă, pe Corneşul Mare, aflat la nord-vest. În dreapta noastră, spre răsărit, se află bazinul văii Galbenul, iar în stînga, la apus, bazinul mare al Gilortului. Pînă la cabana Rînca mai avem doar cîteva minute de mers pe şoseaua care trece chiar pe creastă. Sîntem la aproape 1600 m altitudine şi iată cabana Rînca, ţinta finală a traseului nr. 4, o construcţie frumoasă care îmbie pe turişti la odihnă. De aici se zăreşte vf. Păpuşa, primul vîrf înalt de pe creasta principală a Munţilor Parîngului, înspre care se îndreaptă şoseaua alpină, urmată de noi pentru a ajunge la cabană.

Fig 09

5. [Diag 01] CABANA RÎNCA – MUNTELE URDELE - Muntele Ştefanul – Cabana Obîrşia Lotrului / Muntele Iezerul – Muntele Ştefanul - Cabana Obîrşia LotruluiTraseul nu este indicat iarna Timp de mers: l—9 ore. Marcaj: triunghi roşu.

Cabana Rînca, aşezată pe versantul sudic al Munţilor Parîngului, este locul de plecare în etapa secundă pe itinerarul şoselei alpine Novaci—Sebeş. Această porţiune a şoselei urcă cei mai înalţi munţi de pe întreg traseul ei (Păpuşa, Dengheru, Urdele, Cărbunele, Ştefanul), la altitudini de peste 1900 m. În pasul Urdele (2180 m) atinge cel mai înalt punct rutier din ţara noastră. Dacă turiştii ar urmări cu stricteţe firul şoselei, etapa ar măsura peste 33 km dar scurtînd pe poteci toate ocolurile, ei pot reduce din această cifră mai mult de 6 km.

Actualmente şoseaua alpină este greu accesibilă sau chiar impracticabilă pentru autovehicule, mai ales în anumite sectoare (Păpuşa, Urdele), datorită degradării solului de intemperii. Motocicliştii mai încearcă uneori să înfrunte eroic muntele şi şoseaua bolovănoasă din sectoarele amintite şi reuşesc să încheie deseori cu satisfacţie această luptă cu altitudinea şi lespezile.

Începem deci itinerarul nostru pe şosea, spre nord, din dreptul cabanei Rînca (1600 m). Urcuşul lent, la început pe sub vf. Corneşul Mare, continuă pe serpentine dese pe Păpuşa. Poteca lăturalnică urcă însă pe scurtătură; sub vîrful piramidal al Păpuşii (2134 m) zărim o bifurcaţie a potecii: o ramură se îndreaptă spre dreapta, pe la est de vîrf, urcînd pe creastă la vf. Cioara (2122 m). Reţinem că la ramificaţia de mai sus se desprinde din traseul nr. 5 traseul nr. 9 către curmătura Citeţului. Şoseaua alpină începe ocolul pe panta de sud-vest a Păpuşii (cota 2015 m), pentru ca după cca. 400 m să iasă sub şaua Păpuşii; marcajul cu triunghi roşu apare din loc în loc. Este indicat să părăsim însă drumul pornind către dreapta şi să urcăm uşor în şaua sus-amintită, aflată spre nord, de unde ajungem în cîteva minute în creştetul ierbos al vf. Dengheru (2060 m). De aici zărim pentru prima dată panorama văii Latoriţei, dincolo de care se ridică munţii Bora şi Purul. Mai impresionantă se desfăşoară panorama spre vest, către inima Munţilor Parîngului, unde munţii Urdele şi Mohorul, o imensă cocoaşă striată de numeroase rîpe gălbui, ne reţin atenţia. Este acelaşi ,.Mohor" care răsare pregnant spre vest cînd privim pe vreme bună de pe Negoiul (Făgăraş); acest prim colos al masivului constituie poarta răsăriteană de intrare în împărăţia stîncilor şi lacurilor din Parîng. Restul munţilor aflaţi la est, pînă la curmătura Olteţului, înfăţişaţi astfel par o „suburbie", ce e drept destul de însemnată, a imensei citadele alpine.

După această privelişte revenim lesne în şosea, mult mai spre nord-vest, cîştigînd în lungime din traseu. Ne aflăm la o altitudine de peste 2000 m şi am străbătut pînă aici mai bine de 6 km (măsuraţi pe şosea). Urcăm. drumul alpin, de la poalele vf. Urdele. suie tot mai mult spre coamă, în flancul sudic, începem astfel un urcuş prelung, care conduce sub vîrful teşit al Urdelor (2280 m).

Drumul nostru atinge 2180 m pe faţa sudică a Urdelor, maximum de altitudine întîlnit pe şoselele din ţara noastră. În acest sector drumul alpin este mai stricat; uneori după avalanşele de primăvară apar pe şosea bolovani căzuţi de pe coastă şi chiar grămezi de lespezi.

O privelişte frumoasă se deschide în stînga, unde în abisul celor peste 200 m diferenţă de nivel se adînceşte căldarea seacă a Mohorului. Urmărim culmea Mohorul, care descreşte vertiginos la nord, pînă în marea curmătură cu acelaşi nume; apoi Iezerul mai plat se înalţă din nou, dar fără aceeaşi vigoare. O cotitură de 90° ne întoarce la dreapta, spre punctul de unde şoseaua coboară în patru mari serpentine de pe faţa vestică a muntelui Urdele pînă la marginea abruptului sudic. In faţa noastră se adînceşte şaua Urdele, joasă şi uşor înclinată.

Înainte de a coborî serpentinele putem alege din privire una din cele două variante ale traseului nostru: prima pe şosea, urmărind direcţia ei principală, mai lipsită de perspective, pînă pe muntele Cărbunele, iar a doua, care foloseşte poteca marcată tot cu triunghi roşu, pînă în vf. Iezerul (vest), şi de aici un drum de creastă spre nord.

Marcajul cu triunghi roşu al traseului cabana Rînca—cabana Obîrşia Lotrului este identic cu cel al traseului ramificat: şaua Urdele—vf. Mohorul—vf. Pleşcoaia—şaua Piatra Tăiată, care face legătura cu traseul nr. 3 (bandă roşie). Greşeala aparţine celor care au ales mai de mult semnele de marcaj cu triunghi roşu pentru ambele trasee, lucru care dă loc la confuzii în orientare.

VARIANTA ACoborîm din Urdele pe scurtătură, fără potecă, tăind direct toate serpentinele spre izvoarele

Latoriţei, unde zărim mici lăculeţe şi după 10—12 min ne aflăm la cca. 1850 m altitudine. Aici şoseaua „fuge", iar din direcţia utilă spre est, urcînd cu mare ocol pe Zănoaga Urdelor, pînă la aproape 2050 m altitudine, şi revine spre vest, cînd suim pe muntele Cărbunele.

Noi apucăm direct pe panta dinspre nord, şi după 20—25 min ajungem din nou pe şosea, scurtînd astfel imensa buclă. Intrăm la stînga pe drum, urcînd lent pînă în vîrful secundar al muntelui Cărbunele, situat pe creastă (direcţia sud-nord). În acest loc reintră pe şosea şi poteca variantei B.

VARIANTA BCoborîm direct din Urdele în şaua Urdele, spre vest, pe hăţaşul care se menţine strict pe

marginea abruptului din stînga. Din şa, unde întîlnim un stîlp metalic de marcaj, acum ruginit, începem să urcăm pe panta din faţa noastră în aceeaşi direcţie. La început atacăm cîteva serpentine tari, o mică zonă stîncoasă, şi apoi urcăm pe fruntea tot mai slab bombată a platoului, care formează vf. Iezerul (2210 m). Sus facem un scurt popas în vederea unei orientări folositoare, moment bun şi pentru admirarea frumoaselor privelişti care încep să se arate în toată grandoarea lor spre apus: căldarea Iezerului, unde se ascunde un frumos lac şi vastul circ complex Cîlcescu—Zănoaga Mare—Găuri, străjuite de vîrfurile Pleşcoaia, Piatra Tăiată şi Coasta lui Rus, pînă la îndepărtatele vîrfuri ale Pietrelor şi Ciobanului. Este poate cea mai amplă vedere asupra acestei zone a Munţilor Parîngului, pentru observarea căreia se justifică acest ocol în vf. Iezerul. Toată zona pomenită mai sus o putem cutreiera cu ajutorul itinerarelor descrise la traseele nr. 13 şi parţial nr. 3. Legătura din acest vîrf cu traseul nr. 3 se face foarte uşor, coborînd spre sud, din vf. Iezerul pînă în curmătura Mohorul pe marcajul cu triunghi roşu. De aici, fie urcînd pe vf. Mohorul (2335 m), fie coborînd la lacul Iezerul prin căldarea estică, seacă, ne aflăm pe traseul nr. 13, care întretaie traseul nr. 3.

Să continuăm traseul nostru pe varianta nr. 5 B. Din platoul Iezerului ne îndreptăm spre nord. Coborîm uşor într-o şa puţin adîncă şi revenim la o cotă cam la acelaşi nivel cu Iezerul. Apoi coborîm ceva mai substanţial în şaua din dreptul Zănoagelor Urdei (est). Muntele foarte întins se lasă în trepte spre apus, fiind mai restrîns spre răsărit, unde se povîrneşte stîncos spre căldarea Zănoagelor Urdei. Din şa urcăm în vîrful principal Cărbunele (2065 m), de pe care avemo perspectivă bună asupra căldărilor Cîlcescu şi Zănoaga Mare (sud-vest). Coborîm pe panta nordică cîteva minute; pe platoul întins şi uşor ondulat al muntelui Cărbunele reîntîlnim şoseaua alpină (varianta A), pe care vom coborî în continuare cca. 15 min în şaua Ştefanul. Lungimea traseului pe şosea de la cabana Rînca pînă în şaua Ştefanul este de peste 22 km. In acest loc lăsăm la dreapta o ramificaţie a şoselei alpine spre nord, către vf. Bora—Purul—Fratoşteanul—Voineasa, care va face obiectul descrierii traseului nr. 10.

Din şaua frumoasă a Ştefanului părăsim creasta înaltă şi începem coborîrea pe faţa vestică, spre fundul văii Cîlcescu (vest). Şoseaua în coborîre face largi serpentine, pe care le putem însă evita. Din punctul cel mai adînc al şeii începem coborîrea pe un plai, apoi pe lîngă un mal lutos; mai departe ne călăuzim pe lîngă un vîlcel, a cărui direcţie de curgere va întretăia şoseaua mult mai jos, la cca. 1700 m altitudine. Deci după 8—10 min traversăm şoseaua şi continuăm drumul pe malul de nord al vîlcelului. Reîntîlnim o serpentină şi din nou scurtăm direct la vale, fără să intrăm pe şosea.

În apropiere de nivelul pădurii trecem pe lîngă o căşărie. Şoseaua coboară acum prin pădure.

Intrăm şi noi pe drum; la o curbă întîlnim pe lîngă marcajul cu triunghi roşu şi marcajul cu bandă roşie (traseul nr. 3), care soseşte prin pădure din stînga. De aici pînă la cabană ne vor însoţi în coborîre ambele marcaje. Şoseaua alpină atinge valea Lotrului la 4 km sud de cabana Obîrşia Lotrului; trecem pîrîul pe malul stîng şi străbatem ultimii kilometri prin luncile pitoreşti şi odihnitoare de la Obîrşia Lotrului. La cabană (1400 m) ia sfîrşit traseul nostru alpin, care, cu excepţia sectorului de pe valea Lotrului, s-a menţinut la altitudini mai mari decît cea a cabanei Rînca (1600 m).

Fig 10

6. [diag 02] CABANA OBÎRŞIA LOTRULUI – POIANA MUIERII – CABANA VOIEVODUL – COMUNA LONEA – PETRILA – Petroşeni / Vîrful Piatra Leşului - Cheile Piatra Roşie - PetroşeniTraseul este accesibil şi iarna turiştilor antrenaţi. Timp de mers: 6—7 ore. Comuna Lonea—Petroşeni — timp de mers: 1½ oră. Comuna Lonea—Petrila — timp de mers: ½ oră. Petrila—vf. Leşului—Petroşeni — timp de mers: 4 ore. Marcaj: cabana Obîrşia Lotrului — comuna Lonea: triunghi roşu.

Ca amplasare cabana Obîrşia Lotrului (1400 m) este aşezată la răscrucea a numeroase trasee, putînd fi socotită o adevărată capitală turistică a munţilor dintre Olt, Jiu şi Strei.

Traseul nr. 6 porneşte pe şoseaua alpină în direcţia muntelui Tărtărău (traseul nr. 22 în sens invers). Marcajul comun triunghi albastru-triunghi roşu se reduce în curînd numai la cel albastru. Aici apare o eroare de marcaj pe unele lucrări turistice, care trasează poteca cu triunghi roşu peste muchia de sud-est a Pravăţului şi apoi pe creasta acestuia. Traseul real şi cel mai scurt pînă la Poiana Muierii nu urcă în vf. Pravăţul; el foloseşte şoseaua alpină aproape 3 km spre nord, după care se desprinde la stînga. Abia la ramificaţie apare mai convingător marcajul cu triunghi roşu. Triunghiul albastru (uneori chiar şi triunghi roşu) rămîne să urmeze firul şoselei alpine spre şaua Tărtărău (traseul nr. 22). Traversăm izvorul aparţinînd Pravăţului şi prin poieni şi pîlcuri de pădure urcăm lent pe panta din stînga (sud) a unui vîlcel, pe direcţia în care se găseşte şaua Poiana Muierii. Atingem un colţ de pădure, pe care îl ocolim, şi după aproape 1l/2 oră de la plecare întîlnim prima şi cea mai de jos dintre stînele Poiana Muierii. Poiana, foarte largă, este uşor înclinată spre sud-est, astfel că pînă la stîna următoare, aflată chiar în sa, mai urcăm aproape 5 min. În apropierea acestei stîne, într-un cadru foarte atrăgător, facem un scurt popas, mai ales că ne aflăm pe creasta de legătură dintre munţii Parîngului şi Şureanului, chiar în zona lor de imediată vecinătate turistică. De altfel creasta desparte două mari bazine hidrografice, cel al Lotrului la sud-est şi cel al Jiului de Est. Putem spune deci că Poiana Muierii, unde ne aflăm, în afară de latura pitorească, prezintă şi o mare importanţă geografică.

Către nord porneşte pe creastă traseul nr. 16 marcat cu bandă albastră, spre cabana Şurean. Către sud, spre Groapa Seacă şi stîna Zănoaga, se desfăşoară traseul nr. 15. De la indicatorul cu marcaje din şa pornim spre vest. Coborîm puţin prin poiană şi intrăm în pădure pe poteca marcată cu triunghi roşu. Treptat schimbăm direcţia spre nord-vest, intrînd pe pantele împădurite ale Sterrninosului. După un drum de mai bine de o jumătate de oră de la pornire trecem pe muchia muntelui, coborînd lent către vest. Coborîrea devine din ce în ce mai accentuată pe măsură ce înaintăm. Apar rarişti şi poieni în care solul uneori pietros este presărat cu tufe de ienuperi mirositori; mica, acest mineral atît de original, sclipeşte în multe porţiuni printre tufele de iarbă, pe potecă şi pe rocile din preajma ei. Străbatem o defrişare şi cam la 1100 m altitudine începem să coborîm serpentinele dese, care ne conduc pe versantul vestic pînă la talpa văii. Ultimele sute de metri pînă la I. F. Voivodul (821 m) le parcurgem pe vale, pe lîngă un scoc vechi pentru lemne, apoi pe un drum de care. La I.F. Voivodul întîlnim calea ferată îngustă. Cabana turistică Voivodul (Lonea) se află în afara traseului nostru, la dreapta, pe v. Voivodului în sus. Dacă dorim să vizităm cabana, urcăm pe vale cîteva minute şi după ce traversăm pîrîul pe malul său drept, suim uşor într-o poiană; pe tăpşanul ei se află cabana Voivodul (950 m), unde putem lua masa de prînz. Pentru a continua traseul nostru spre Petrila (vest) ne înapoiem la „gura văilor", la I. F. Voivodul, de unde reluăm şi poteca marcată cu triunghi roşu. Lungimea traseului pînă la Lonea este de 12 km, iar pînă la Petrila de cca. 14 km; drumul se poate parcurge şi cu trenuleţul căii ferate forestiere, evitînd oboseala a 3 ore de mers pe jos. Începînd de la „gura văilor" se formează apa Jiului de Est; calea ferată pe malul stîng şi o potecă mare transformată treptat în şosea, pe malul drept, o însoţesc pe tot cursul pînă la Lonea.

Prima aşezare omenească pe vale este Cimpa (704 m), o localitate de mineri; pînă aici am străbătut cca. 8 km de la „gura văilor". Continuăm traseul nostru şi după aproape 3/4 oră intrăm în comuna Lonea (675 m), altă aşezare minieră mult mai mare. După un cot al Jiului se deschide în stînga valea Jieţului; traversăm Jieţul pe pod. Începînd de la Lonea spre vest, valea se lărgeşte din ce în ce mai mult. După 10 min de mers traversăm pe pod apa Jiului, pe malul drept, şi după cătunul Lunca intrăm în oraşul Petrila (630 m). Pe malul Jiului, sub pantele terminale ale Parîngului, se înşiră clădirile

întreprinderii miniere, mina şi preparaţia de cărbune Petrila, vestite în întreaga ţară. Călătoria cu trenuleţul poate fi continuată pînă în Petroşeni la gara mică. Aici putem ajunge, de asemenea, şi pe şosea, pe jos sau cu autobuzul. Pînă în centrul oraşului mai avem cca. 1500 m.

VARIANTA ATuriştii care îşi încheie excursia în munţi la Petroşeni, şi care dispun de un plus de cîteva ore

în momentul în care sosesc în Petrila, pot face un scurt şi frumos traseu nemarcat pe varianta 6 A. Acest lucru este indicat mai ales celor care au călătorit de la I.F. Voivodul cu trenuleţul; ei pot coborî în Petrila la poarta minei. Această completare a traseului nr. 6 este deosebit de atractivă şi oferă, pe lîngă priveliştile inedite ale văii Roşiei şi cheii acesteia, o perspectivă asupra Masivului Parîng (versantul nordic) şi asupra Văii Jiului în general. Itinerarul pătrunde în colţul de sud-vest al Munţilor Şureanului mai mult sub aspectul unei tatonări.

Traversînd Jiul de Est pe pod, pe lîngă căminele muncitoreşti, ajungem în centrul oraşului, începem urcuşul pe lîngă biserică, pe o străduţă, şi după 200—300 m ieşim în afara oraşului, la poalele dealului golaş al Petrilei. Urcăm pe un hăţaş, cîştigînd treptat înălţime. În maximum 30 min sosim pe culmea dealului (830 m), de unde ne apare oraşul Petrila, dar şi un colţ al Petroşenilor, continuat cu şoseaua naţională spre pasul Baniţa-Merişor. Spre nord priveliştea e foarte interesantă: adîncul văii şi cheile Roşiei, străjuite de frumosul munte calcaros, ne atrag privirile vreme îndelungată. Continuăm să urcăm pe poteca firavă la dreapta, pe creasta golaşă spre nord-est în direcţia crestei înalte a vf. Piatra Leşului (1289 m). Urcuşul este relativ dificil pe prima porţiune. După cîteva minute coborîm într-o mică sa, apoi tot pe creastă urcăm în continuare spre cocoaşa de sud a vîrfului, pe o pantă mad înclinată. După aproape 13/4 oră de urcuş din Petrila sosim pe micul platou; fără să ne oprim aici ne îndreptăm spre şaua de nord şi ajungem în cîteva minute pe piscul cel mai înalt al vîrfului Piatra Leşului, destul de stîncos şi proeminent.

Din vîrful pe care ne aflăm porneşte spre vest, în jos, o creastă accidentată, care sfîrşeşte în pereţii cheilor. Rocile sînt colorate în nuanţe roşietice, dînd o notă originală acestor calcare, înconjurate de feţe ierboase. Mult mai jos zărim copaci cu frunze căzătoare şi tufe de arbuşti.

Pentru ca să ajungem în cheile Roşiei, ne vom îndrepta din vîrf înapoi spre sud, apucînd după cca. 200 m la dreapta, în coborîre pe povîrnişul ierbos, mai primitor. Cotim uşor la dreapta şi coborîm paralel cu creasta stîncoasă a muntelui, mai bine de 100 m diferenţă de nivel, pînă la primii copaci. De aici ne îndreptăm la dreapta pe poteca întîlnită, pînă în cheile Roşiei (aprox. 800 m alt.), pe care le putem străbate uşor în amonte; dincolo de chei valea este mult mai primitoare şi domoală. Ne oprim însă la capătul nordic al cheilor şi revenim în strîmtoarea muntelui pe acelaşi drum. In pereţii de est ai cheilor se deschide gura unei grote destul de interesante, în care putem face o scurtă vizită.

Pentru a ajunge în Petroşeni şi a încheia traseul nostru, vom coborî pe lîngă pîrîul Roşiei care, înainte de a ieşi în adînca vale a Jiului, spre sud, mai face două cotituri. Putem alege unul din firele de potecă de pe malurile sale înclinate, dar golaşe (de preferinţă pe dreapta); după 200—300 m intrăm pe o şosea şi străbatem în lungime tot cătunul Roşiei (cca. 1,2 km). In apropiere de confluenţa pîrîului Roşiei cu pîrîul Baniţa intrăm pe şoseaua naţională Haţeg—Petroşeni.

Fig 11

7. PETRILA—VALEA JIEŢULUI—I.F. JIEŢ—STÎNA ZĂNOAGATraseul nu este indicat iarna Timp de mers: 4—5 ore.

Traseul nr. 7 constituie singurul traseu de acces mai important din zona de nord a Munţilor Parîngului; el se desfăşoară în cea mai mare parte pe o şosea forestieră, urmînd în continuare o circulată potecă pastorală. Pe acest traseu se face cea mai directă şi uşoară legătură dintre Petroşeni—Petrila şi zona Cîlcescu—Coasta lui Rus. Deşi nemarcat, orientarea pe traseu nu ridică probleme.

Din centrul oraşului Petrila (630 m) putem porni către est fie pe şoseaua principală, fie în lungul căii ferate industriale Petrila—Lonea. În primul caz ieşim din oraş şi, după cîteva sute de metri în dreptul cartierului Lunca, trecem pe pod peste Jiu pe malul stîng, unde întîlnim şi calea ferată îngustă. După un bot de deal valea se lărgeşte: am ajuns la confluenţa Jiului de Est cu Jieţul.

Intrăm pe valea Jieţului1, continuînd traseul pe şoseaua comunală spre satul Jieţ, cale de 4 km. După ce străbatem în lungime satul, continuăm mersul de-a lungul şoselei; case răzleţe ne mai însoţesc o bucată de vreme; pe dreapta se înalţă pantele tot mai înalte, mai întîi ale muntelui Chiciora (1413 m), apoi ale vîrfului cel mai însemnat din această parte a masivului: Parîngul Mic (2073 m). Pe stînga se înşiră culmile mai scunde ale Godeanului şi ale Muncelului Jieţului. Intrăm în frumoasele chei ale Jieţului şi după încă aproape 2 ore de mers ajungem la gura pîrîului Mija Mare şi la lacul de baraj Mija

1 Valea lui superioară este cunoscută şi sub denumirea de valea Sliveiului.

Mare. Jieţul primeşte des afluenţi mărunţi, şi de pe o parte şi de pe alta a albiei sale, iar după 16 km de la pornire ajungem în lunca întinsă din dreptul marelui cot al Jieţului, unde vin din toate direcţiile o serie de pîraie (punctul „la barăci", 1240 m alt.).

Din punctul de confluenţă a trei mari pîraie va porni în viitor o şosea forestieră nouă spre şaua Groapa Seacă—Obîrşia Lotrului, importantă şi pentru turişti. Şoseaua care ne interesează pentru traseul nr. 7 coteşte pe valea Jieţului, spre sud, pe sub coamele împădurite ale Zănoagei. Ea se termină curînd în apropiere de o cabană muncitorească la gura Văii Zănoaga (est). Urmărim în continuare o potecă importantă (în viitor şosea), care înaintează pînă la gura Pîrîului Sliveiul.

Noi vom părăsi însă valea Jieţului la confluenţa cu Zănoaga, ca să urcăm spre stîna Zănoaga. Traversăm pe punte pîrîul principal şi ne îndreptăm pe malul stîng al Zănoagei (est). Aproape imediat începem urcuşul pe primele clinuri ale muntelui; poteca foarte bună ne conduce precis pe serpentinele de pe plai, depărtîndu-ne uşor de firul văii Zănoaga. Cam la 15 min de urcuş intrăm în pădure; ne aflăm în dreptul cheilor scurte, dar frumoase, săpate în calcar, ale Zănoagei, care rămîn în stînga. Urcuşul este accentuat. La ieşirea din pădure constatăm că am urcat o diferenţă de nivel însemnată (cca. 250 m); panorama Parîngului începe să se desfăşoare din ce în ce mai distinct. Traversăm un pîrîiaş şi intrăm pentru cîteva sute de metri din nou în zona golului alpin. Nici stîna nu mai este departe. Situată pe platoul ierbos din josul căldărilor Zănoaga, stîna ne apare pe fundalul păduricilor de jnepeniş. Tot urcuşul nostru de la gura Zănoagei şi pînă la stînă a necesitat ceva mai mult de o oră.

Ajunşi la stîna Zănoaga, putem să ne oprim aici, ca să înnoptăm, sau să continuăm drumul pe alte trasee (13 A, 13 B, 15) spre stîna Găuri, cabana Obîrşia Lotrului etc. Pentru vizitarea zonei văii Găuri cu stîna şi lăculeţele din căldarea sa superioară indicăm turiştilor să urce de la stîna Zănoaga în creastă, la lacul Ciobanul, (Iezerul Pietros) pe poteca din jnepeni (direcţia sud). De aici pe traseul nr. 13 mergem 500—600 m prin culoarele de jnepeni, pe potecă spre şaua Ciobanul (nord). Fără să continuăm drumul pe creastă, ne îndreptăm, după terminarea traversării pîlcurilor de jnepeni, în coborîre pe pantele ierboase din dreapta noastră spre terasa superioară a văii Găuri, unde zărim, mai sus de limita pădurii, vestita stînă Găuri. Excursia pe firul văii glaciare, în sus, la lacul Găuri (2091 m) şi la vf. Coasta lui Rus (2305 m), poate constitui un frumos itinerar pentru turiştii care zăbovesc mai multă vreme în această minunată zonă a Munţilor Parîng.

Fig 12

8. COMUNA BAIA DE FIER—PEŞTERA MUIERII- PLAIUL OGORUL—MUNTELE CERBU-CABANA RÎNCATraseul nu este indicat iarna Timp de mers: 5—6 ore. Marcaj: muntele Cerbu — cabana Rînca: triunghi roşu.

Comuna Baia de Fier, o mare şi renumită localitate gorjană, se află la aproape 7 km est de comuna Novaci. Legătura dintre ele se face pe o şosea secundară, care, după ce iese din Novaci, trece pe lîngă cătunele Schela (nord) şi Berceşti (sud), apoi prin comuna Cernădia. După încă un urcuş pe dealul de la est, şoseaua coboară în valea Galbenul la Baia de Fier. Şoseaua continuă mai departe spre est, la Polovragi, dincolo de rîul Olteţ, unde şi teritoriul Munţilor Parîngului cedează locul Munţilor Căpăţînii.

Traseul nostru începe din marea comună Baia de Fier, în direcţia nord; mai întîi traversăm comuna şi de la ultimele case trecem pîrîul Galbenul1, urmînd pe potecă cca. 1 km în aceeaşi direcţie pînă în cheile Galbenului. Cheile nu sînt prea lungi, ele prezentînd pe versantul vestic o dezvoltare mai mare. Regiunea carstică pe care o străbate în aceste locuri apa Galbenului ne va dezvălui curînd una din minunile sale, vestită în toată ţara. Cam la 35—40 m înălţime faţă de firul apei se deschid două guri de peşteră, pe acelaşi versant de vest amintit mai sus, care constituie intrările în Peştera Muierii (cca. 680 m alt.). Mult mai spre nord, la capătul cheilor, mai există încă o gură de peşteră. Specificăm că durata vizitării peşterii nu este inclusă în timpul general de mers. Cei ce doresc să o viziteze îşi vor calcula timpul care se adaugă în plus.

Lungimea uneia din galeriile importante atinge 560 m, pe parcursul cărora trecem prin cîteva cavităţi denumite sonor: „sala liliecilor", „sala minunilor" etc. Mineralele înglobate în calcită şi care conţin oxizi de fier o colorează în nuanţe de roz, foarte frumoase, care la lumina artificială produc efecte surprinzătoare. Regiunea înconjurătoare de la Baia de Fier este bogată în minerale care conţin în moleculă şi fier; această caracteristică mineralogică se află la originea numelui localităţii, de altfel ea însăşi o veche mină de fier.

În afară de galeria principală, mai uşoară şi care a fost electrificată, peştera continuă pe culoare întortocheate, cu diferenţe de nivel mai însemnate, spre alte „săli", dintre care „galeria urşilor"

1 Pîrîul Galbenul mai este denumit şi pîrîul Băii ...de fier.

este cea mai vestită; urmează apoi formaţia stalactitică „Vălul Muierii". În a doua parte a peşterii este nevoie de un echipament special (coardă, eventual scări de frînghie, pitoane etc.). În această peşteră au fost găsite resturi de schelete aparţinînd ursului peşterilor, schelete de lup, rinocer, leu de peşteră, rîs, hienă, capră neagră etc., ceea ce demonstrează că grota a fost locuită de animale în trecutul îndepărtat. În cotloanele peşterii au fost descoperite, de asemenea, urme (unelte, vetre de foc) care sînt atribuite oamenilor din paleolitic şi neolitic.

După ce terminăm vizitarea peşterii, ne pregătim de urcuşul spre cabana Rînca. Vom lua chiar din pîrîu apă proaspătă pentru drum. Din Baia de Fier şi pînă la peşteră calculăm cca. 30 min ca timp necesar. La limita nordică a cheilor urcăm pieptiş pe lîngă copaci, direct, fără potecă, pe versantul vestic al văii, spre vîrful dealului (alt. maximă cca. 1060 m). Diferenţa de nivel destul de mare pe panta înclinată necesită aproape o oră de urcuş. Ajunşi sub vîrful dealului traversăm pe versantul opus (vestic), unde întîlnim imediat poteca ciobănească pe direcţia sud-nord. Aceasta urcă pe plai venind din comuna Cernădia. Cotim deci la dreapta şi începem urcuşul lent, care ocoleşte obîrşia pîrîului Cernădioara. Poteca formează un cot spre vest, trecînd pe la ultimul şi cel mai nordic din izvoarele pîrîului unde putem să luăm apă în bidon. De aci urcăm spre vest pînă la o nouă cotă (1153 m). Pe creştetul Plaiului Ogorul începem urcuşul tot mai important spre miazănoapte. Intrăm în pădure; după cca. 8 min de mers pe curba de nivel ocolim un mamelon pe la vest şi traversăm o sa; în stînga se află izvorul pîrîului Boţota. Reîncepem urcuşul pînă în dunga Burzului, unde ajungem făcînd un uşor cot spre nord-vest. Din dunga înaltă a acestui munte ne redresăm spre nord, urcînd pe pantele prelungi ale Cerbului. Ajungînd la marginea poienii lîngă golul alpin, ne abatem brusc la stânga şi urcăm în direcţia vf. Cerbu (1585 m), cel mai înalt din traseul nostru de apropiere faţă de şoseaua alpină Novaci — cabana Rînca. Ocolim pe la nord coama şa înaltă şi trecem pe latura de nord spre stîna Cerbu. Alături vom întâlni şoseaua alpină (traseul nr. 4). Pînă aici drumul nostru a durat 4—4 l/2 ore.

Ceva mai departe, pe şosea, spre nord, întîlnim Casele Florile Albe (1556 m). De aici traseul intră pe şoseaua alpină spre cabana Rînca (la dreapta). Desfăşurarea ultimei porţiuni poate fi urmărită la descrierea traseului nr. 4. Pînă la cabană (1600 m alt.) mai mergem cca. o oră.

Fig 13

9. CABANA RÎNCA—VÎRFUL PĂPUŞA—VÎRFUL CIOARA—VÎRFUL MUŞETOAIA — VÎRFUL MICAIA— STÎNA CURMĂTURA OLTEŢULUITraseul nu este indicat iarna Timp de mers: 4½ —5l/2 ore. Marcaj: cabana Rînca—sub vîrful Păpuşa triunghi roşu.

Cabana Rînca (1600 m alt.) este singura cabană turistică de la care poate fi trasată o legătură între Munţii Parîngului şi Munţii Căpăţînii. Itinerarul pe care îl vom descrie în continuare urcă de la cabană pe şosea spre nord, pînă în vf. Păpuşa, situat pe creasta de legătură, iar de aici, pe poteca alpină nemarcată, urmăreşte unduirile crestei spre est, pînă în marea curmătură a Olteţului, punct de hotar al munţilor. La cabană ne vom aproviziona cu apa necesară pentru acest traseu de creastă.

Prima porţiune a traseului nr. 9 se desfăşoară spre nord pe şoseaua alpină (vezi traseul nr. 5) pînă sub vf. Păpuşa. Durata acestei secţiuni depăşeşte o oră şi jumătate, în timpul căreia urcăm o diferenţă de nivel de cca. 500 m. Din punctul în care şoseaua începe să ocolească Păpuşa pe faţa de sud-vest, părăsim drumul carosabil (marcat cu triunghi roşu) şi urcăm fie direct, fie pe poteca ciobănească spre baliza de la colţul de sud al vîrfului, la 2134 m alt. Am ajuns pe creasta de \egătură, în lungul căreia se desfăşoară în continuare traseul nostru. Spre nord pantele „curg" spre bazinul Latoriţei. Muchia pe care am urcat pînă aici desparte la sud marele bazin al Gilortului (sud-vest) de bazinul relativ restrîns al Galbenului (sud-est). Vîrful Păpuşa lasă spre nord-est un număr înalt, puţin înclinat, spre şaua de separaţie cu vf. Cioara, vecinul său imediat.

Coborîm deci spre nord-est şl întîlnim în stînga, pe versantul de nord, poteca principală de creastă, care de fapt ocoleşte vf. Cioara pe la nord, la nivelul superior al unor obîrşii de pîraie, afluente în colectorul principal: pîrîul Cioara (nord). Noi vom urca însă mica diferenţă de nivel pînă la platoul maxim al vîrfului Cioara, pentru ca să avem o privire mai bună spre sud-est, către adînca vale de la izvoarele Galbenului. Panta ierboasă, înclinată la 45°, se termină într-o căldăruşă, unde dacă facem o incursiune putem admira minunata pajişte din faţa bordeiului de oi al stînei Tidvele, lîngă care cascadele mînă cu mare zgomot apele nărăvaşe ale Galbenului spre sud.

Din vf. Cioara (2122 m) coborîm într-o şa adîncă, urcînd apoi o pantă iute ce duce în vf. Galbenul (2123 m). Urmează şaua de est a acestui vîrf şi ea destul de afundă. Spre nord se desprinde muntele Bălescu, pe care traseul nostru îl taie peste capătul său sudic. În şaua afundă pomenită mai sus avem grijă să evităm o potecă ciobănească, care porneşte spre dreapta, pe sub vf. Galbenul, spre sud, către creasta Stînişoara—Zănoaga—Catalanul.

Înspre răsărit se înalţă acum pantele Muşetoaiei, al cărui vîrf îl putem evita pe curba de nivel

(nord), scurtînd drumul cu 200—300 m. Dacă urcăm în vîrf (2058 m), vom avea o bună privire de ansamblu asupra bazinului hidrografic al Ungurelului aflat la est, afluent pe dreapta al Olteţului, mărginit la nord-est de marele munte Micaia. Spre nord se desprinde un picior de munte, terminat cu stînci, numit Dosul Muşetoaiei. Fie că ocolim vîrful pe la nord, fie că vom coborî din acest vîrf pe piciorul de nord-est (aici creasta face o curbură însemnată spre nord-est), după ce străbatem o pantă prelungă ajungem în şaua Micaia. În zona centrală, înierbată a curmăturii, întîlnim un mic lac mlăştinos, de provenienţă nivală. În stînga, pornind de la acest lac la cca. 350 m distanţă, se află un bordei ciobănesc.

De acum vom urca cu efort susţinut nodul alpin bine dezvoltat atît în suprafaţă, cît şi în altitudine al Micăii. Este de fapt cea mai de seamă înălţime a Munţilor Parîng la răsărit de muntele Urdele şi pînă în curmătura Olteţului. Dacă privim mai cuprinzător lanţul munţilor de la răsărit de zona centrală a Parîngului, care se termină cu Mohorul şi Urdele la răsărit şi pînă la Olt, vf. Micaia este singurul vîrf care se înalţă peste 2150 m. Aşadar, priveliştea din acest vîrf este largă, fotografiile făcute de aici pe vreme clară cuprinzînd creasta Căpăţînii, pînă dincolo de vf. Căpăţîna şi vf. Ursul (2124 m).

Începem urcuşul pe muchia de sud-vest a vîrfului, lăsînd în stînga şi în dreapta două poteci ciobăneşti care ocolesc muntele. Ajungînd pe platoul întins al vîrfului, de la marginea lui de vest vom face un tur de observare: o ultimă panoramă asupra Parîngului, atît cît se poate vedea de aici. Ni se prezintă totuşi unghiuri frumoase asupra crestei munţilor Purul, Bora, Ştefanul şi mai ales asupra crestei pe care am venit. Vf. Mohorul, nelipsit din toate vederile luate din colţurile munţilor, îşi ridică şi el căciula acoperită în mare parte de alte vîrfuri mai apropiate. Zona glaciară a rămas de mult în urmă. În jurul nostru culmile tot mai scunde ale ramificaţiilor sînt năpădite de pădure pînă aproape de culme, iar văile au caracterul fluvialii, cu profilul ascuţit în „V". Spre nord, din muntele Micaia, se ramifică o spinare voluminoasă şi înaltă pe care este trasată o potecă vizibilă: muntele Igoiul. Şi acum să traversăm platoul întins al Micăii spre nord-est, pînă la marginea lui de răsărit, unde o altă panoramă, diferită de prima, se desfăşoară mai mult în profunzime. În stînga se înşiră dincolo de Latoriţa culmile Purul—Turcinul—Fratoşteanul—Repedea—Părăginosul, la baza cărora zărim ceva din cheile Latoriţei. Dincoace de Latoriţa apare strălucitoarea piatră a Tîrnovului şi, în sfîrşit, întortocheata înşiruire de culmi a Munţilor Căpăţînii: Boul—Negovanul—Beleoaia—Căpăţîna—Ursul, care completează orizontul la răsărit. În ultimul plan sclipeşte în soare miniaturalul frate al Pietrei Craiului, Buila—Vînturariţa (comparabil şi cu Oslea).

Deoarece pentru continuarea drumului spre curmătura Olteţului trebuie să ieşim de pe platou pe un picior de munte spre est, ne orientăm cu atenţie. O greşeală posibilă de orientare ar fi să coborîm pe piciorul vecin de la nord-est spre valea Latoriţei; pentru ca să evităm ocoluri inutile, vom coti uşor la dreapta, în direcţia marginii de sud a platoului şi după cîteva zeci de metri parcurşi în acest fel începem coborîrea la stînga, spre est, pe o lungime de cca. 400 m şi o diferenţă de nivel de 50—60 m. Continuăm coborîrea pe linia coamei, care apare acum clar ca fiind creasta principală. Ajungem în vîrful nord-estic al Micăii (1950 m). Din acest vîrf secundar, începem o coborîre tare spre est, pe creştetul coamei pînă în curmătura Citeţului. In adînca şa sosim după împlinirea a 4½—5 ore de mers de la pornirea pe traseu.

Încă înainte de a coborî ultimii metri în curmătură vom face a scurtă observare a locurilor. Curmătura adîncă a Olteţului este locul de încrucişare a două drumuri pastorale principale: unul de creastă şi altul transversal. În dreapta, ceva mai jos, lîngă pădure, vom afla stîna din „Curmătură", unde se termină şi acest traseu. În stînga coboară o mare potecă pe lîngă pîrîul lui Petricu pînă în v. Latoriţei. De la stînă porneşte spre sud o potecă oare ia sfîrşit în şoseaua forestieră de pe v. Olteţului. Dincolo de sa, la est, o altă mare potecă urcă pantele Boului (1963 m), primul vîrf cu care încep de aici Munţii Căpăţînii.

Continuîndu-ne drumul, în cîteva minute ajungem în şa, iar de aici, spre dreapta, la stîna din curmătura Olteţului, punctul terminus al traseului nr. 9, aşezat exact la hotarul de răsărit al Parîngului. Pentru ca turiştii ajunşi în această parte a munţilor să poată ieşi pe un drum corespunzător, vom indica pe scurt trei posibilităţi lesnicioase prin care se poate continua excursia.

Prima o constituie coborîrea de la stînă, pe izvor, spre sud, pînă la casele I. F. curmătura Olteţului, iar mai departe, pe şoseaua forestieră spre comuna Polovragi (cca. 13 km pe şosea). În ultima parte a traseului vom străbate frumoasele chei ale Olteţului, trecînd apoi pe lîngă vestita mănăstire Polovragi şi la ieşirea Olteţului din munţi sosim în comuna Polovragi (550 rn alt.). Ne sînt necesare pentru acoperirea acestui traseu 6—7 ore de mers. Din Polovragi ieşim pe şoseaua Tg. Jiu—Novaci—Polovragi—Rîmnicu Vîlcea (cu ramificaţii spre Horezu, Arnota şi Bistriţa), folosind autobuzele în circulaţie.

A doua variantă ar fi continuarea drumului de creastă peste Munţii Căpăţînii. O primă etapă cuprinde traseul peste munţii Beleoaia—Căpăţîna—Ursul (2124 m) — Piatra Roşie—Cocora—Văleanul pînă la Smeurătul, unde sînt mari aşezări ciobăneşti. Durata traseului 10—12 ore. De la aceste

stîne în următoarea etapă se poate coborî fie direct în comuna Malaia (2—3 ore), spre nord, pe poteca ciobănească, fie în apropiere de Brezoi, peste plaiul lui Nan (4—6 ore).

Ultima posibilitate de plecare din curmătura Olteţului este spre valea Latoriţei. Din curmătură coborîm pe poteca pastorală la nord, pe pîrîul lui Petricu pînă în v. Latoriţei, la casa Petrimanul (1140 m). În acest loc putem să alegem fie coborîrea pe vale şi prin chei pînă la cătunele Ciunget şi Rudaru în valea Lotrului, fie să urcăm pe Petrimanul, pînă sub vf. Purul (2048 m), pe o potecă bună, unde întîlnim şoseaua alpină Ştefanul—Bora—Purul—Rudarul; ne aflăm deci pe traseul turistic nr. 10, unde vom găsi descrise posibilităţile de înnoptare său de continuare a excursiei pînă în comuna Voineasa.

Fig 14

10 [diag 03] CABANA OBîRŞIA LOTRULUI – ŞAUA ŞTEFANUL – MUNTELE PURUL – MUNTELE FRATOŞTEANU – MUNTELE ŞTEVIA – PIATRA ALBĂ – Dealul Voineasa – Comuna Voineasa / Pîrîul Mănileasa – Comuna VoineasaTraseul nu este indicat iarna Timp de mers: cabana Obîrşia Lotrului—şaua Ştefanul—Piatra Albă 9—10 ore. Varianta A: Piatra Albă—dealul Voineasa—Rudaru—comuna Voineasa 4—5 ore. Varianta B: Piatra Albă—pîrîul Mănileasa—comuna Voineasa 1—1 l/2 oră. Marcaj: cabana Obîrşia Lotrului—şaua Ştefanul: triunghi roşu.

Pentru turiştii care au intenţia să părăsească cabana Obîrşia Lotrului şi să iasă la Voineasa, marea comună unde se termină calea ferată Brezoi—Voineasa, există un traseu marcat pe valea Lotrului, destul de lung, dar pitoresc. Propunem şi un alt itinerar, destul de lung care parcurge pe creastă zona nord-estică a Parîngului. Culmile golaşe cuprinse între v. Lotrului şi v. Latoriţei sînt străbătute de o şosea alpină care, desprinzîndu-se din şoseaua naţională alpină Novaci—Sebeş în şaua Ştefanul, se desfăşoară spre est pînă în v. Lotrului, coborînd în cătunul Rudaru. Alegînd acest traseu de creastă, vom avea prilejul să admirăm panorama Munţilor Lotrului (nord) şi mai ales zona de tranziţie dintre Parîng şi Căpăţîna.

Traseul poate fi împărţit în două semietape, înnoptarea urmînd să aibă loc la una din stînele întîlnite lîngă şosea (de ex. stîna Pietrele său stîna Fratoşteanul). Dacă dorim să parcurgem întregul traseu într-o singură zi, vom alege neapărat varianta de coborîre 10 B, care scurtează distanţa cu aproape 14 km. Traseul terminat cu varianta A este indicat mai ales turiştilor motociclişti, oare pot parcurge întreg traseul pe şosea (51 km) în cuprinsul unei singure zile, prevăzînd şi popasurile dictate de interesul turistic.

Începem descrierea traseului de la cabana Obîrşia Lotrului (1400 m alt). În primele 2 l/2 ore de urcuş, mai întîi pe v. Lotrului, spre sud, apoi pe muntele Ştefanul, spre est şi sud-est, vom folosi marcajul cu triunghi roşu (vezi traseele nr. 5 şi 13).

În şaua Ştefanul şoseaua alpină principală se îndreaptă spre sud, urcînd pe muntele Cărbunele, în timp ce şoseaua secundară porneşte în sens opus, ocolind pe versantul de răsărit vf. Ştefanul (1915 m). Părăsim deci marcajul cu triunghi roşu şi călăuziţi de firul şoselei alpine ne vom îndrepta spre munţii Ştefanul şi Bora (nord). Chiar de lîngă vf. Ştefanul începem să ocolim pe curba de nivel vîrful înalt Bora (2054 m), cotind spre răsărit. Direcţia principală de mers va rămîne permanent spre est pînă la capătul traseului. O potecă din stînga şoselei scurtează pe curba de nivel, într-o porţiune în care şoseaua ocoleşte un picior sudic al vf. Bora. În dreapta se găseşte Latoriţa, cel mai de seamă afluent al Lotrului, al cărui bazin va fi prezent mereu la sud. Şoseaua ocoleşte pe la sud vîrful ierbos Coasta Benghii (aproximativ 2025 m alt.), pe o curbă cam la 2000 m alt. După acest vîrf şoseaua ajunge într-o sa, de unde urcă foarte puţin şi ocoleşte vf. Zănoaga (2010 m), tot pe la sud. Pînă aici am consumat mai bine de 4 ore din timpul de mers. In continuare, direcţia crestei se fixează spre nord-est. Traversăm o şa puţin adîncă şi pe acelaşi palier ocolim pe la sud vf. Purul. Traversăm piciorul sud-estic al vîrfului; după şaua estică creasta se ridică în vf. Petrimanul (2010 m). Mult mai jos, la nivelul pădurii spre sud se află şi stîna Petrimanul, către care porneşte o potecă chiar din locul în care ne aflăm.

Trecem deci de Vf. Purul şi de capătul nordic al Petrimanului şi traversăm spre est. În faţa noastră se ridică acum vîrful stîncos al Pietrelor. Se împlinesc aproape 5 ore de cînd am plecat la drum. Dacă dorim, putem încheia prima semietapă înnoptînd la stîna Pietrele. Pentru aceasta părăsim şoseaua, încă înainte de vf. Pietrele, cotind la stînga. Traversăm şaua şi coborîm pe piciorul nordic al vîrfului cca. 400 m. Lîngă liziera pădurii ajungem la stîna amintită (1800 m alt.).

Traseul nostru continuă pe sub vf. Pietrele, pe la nord de stînci; trecem pe sub creştetul Boarneşului, ieşind în apropiere de brîul stîncos al Turcinului (2053 m). Pe tot versantul sudic dintre vf. Purul şi Turcinul îşi culege izvoarele Petrimanul, afluent al Latoriţei. La brîul stîncos de vest al vf. Turcinul şoseaua traversează pe versantul nordic al muntelui, pe unde ocoleşte şi înaltul platou. Din vf. Turcinul spre sud se desprinde o creastă înaltă, foarte ramificată, care uneşte vîrfurile Fratoşteanul şi Repedea (1976 m). Versantul sudic al acestor culmi este abrupt, cu pereţi stîncoşi, albi, care ocupă

suprafeţe întinse chiar în zona pădurii. Între creasta aceasta, aflată la sud, şi culmea pe care se aşterne şoseaua noastră ca latură nordică, se adînceşte valea Rudăreasa, afluent al Latenţei.

Urcînd pe versantul nordic al Turcinului, zărim în stînga o stînă, pe lîngă care coboară o potecă de creastă spre vf. Mănineasa Mică, o ramificaţie puternică, dezvoltată paralel cu Lotrul. Vf. Turcinul, cel mai înalt dintre munţii limitaţi de Lotru şi Latoriţa, este un mare nod orografic.

Reluăm traseul nr. 10 spre răsărit, la dreapta; coborîm domol pe piciorul estic în şa şi după o serpentină care ocoleşte abruptul estic al vîrfului ajungem la stîna Fratoşteanul. Ceva mai departe se află şi un canton. La stînă turiştii pot încheia semietapă întîia, după 6—7 ore de mers (a doua posibilitate de înnoptare). Cei care au drept ţel final traseul de coborîre pe varianta B pot continua drumul. Şoseaua care acum se află din nou pe faţa sudică a muntelui, revine în creastă în pantă coborîtoare. Curînd altitudinea scade sub 1800 m. În stînga se află acum v. Mănileasa, iar în dreapta v. Rudăreasa.

Trecem peste vf. Poiana Mare, ocolindu-l pe la sud, „de-a coasta", lăsînd în stînga o stînă. După 45 min de coborîre prin pădure sosim în Poiana Mică (1608 m), un munte împădurit; poiana de la care îşi ia numele rămîne în apropierea crestei în stînga. Şoseaua coboară, mai face o serpentină şi ajunge din nou pe coama muntelui. Ne aflăm acum pe muntele Ştevia. In preajmă se întinde o plantaţie de puieţi de conifere. În continuare, şoseaua coboară accentuat, pe lîngă zone defrişate, năpădite de smeuriş; în dreapta noastră se adînceşte o prelungă zonă de abrupt (Piatra Albă). După aproape 2 km de la şipot şoseaua coteşte la stînga. Pe creastă coboară, desprinzîndu-se din şosea, o potecă care scurtează traseul, revenind în şosea abia după 1,5 km. Atenţie ! Această scurtătură poate fi folosită numai de turiştii care aleg varianta A (coborîrea la Rudaru), şi, bineînţeles, nu este practicabilă motocicliştilor. În porţiunea de şosea pe care o evită scurtătura se desface poteca variantei B.

Este deci indicat să continuăm coborîrea pe şosea la stînga, intrînd pe faţa nordică, prin două serpentine strînse. La ultima serpentină începe spre nord poteca variantei B. Ne aflăm în acest punct de ramificaţie după 9—10 ore şi un drum de şosea de aproape 33 km (alt. 1240 m).

VARIANTA ATraseul final continuă pe şosea mai întîi pe curba de nivel, apoi în uşor urcuş, pînă ce revenim

în coama muntelui. Ieşim pe plaiul dealului Voineasa. În stînga se află acum v. Lotrului şi comuna Voineasa. Continuînd coborîrea, trecem pe lîngă o stînă şi sosim într-o nouă şa. Străbatem tot Plaiul Poienii, care ia sfîrşit în prima şa destul de evidentă, de la răsărit. În dreapta avem din nou ca vecină v. Latoriţei, la cătunul Ciunget. Începem coborîrea finală pe numeroasele serpentine prin pădurea de fag, pînă în v. Lotrului. Înainte de a ajunge jos, şoseaua se desparte în două: spre dreapta coboară la gura Latoriţei şi este indicată celor care merg direct la Malaia—Brezoi, în stînga coboară mai aproape de Voineasa. Ajunşi în şosea lîngă calea ferată forestieră din v. Lotrului, pornim la stînga şi după ce urcăm pe vale 6 krn, sosim, în sfîrşit, în centrul frumoasei comune Voineasa (620 m).

In sens invers, traseul nr. 13 durează mult mai mult (16—17 ore), avînd în vedere diferenţele mari de nivel care trebuie urcate.

VARIANTA BEste cu mult mai scurtă decît precedenta şi o recomandăm turiştilor care merg pe jos. De la

ultima serpentină (alt. 1240 m) coborîm la stînga pe potecă panta nordică a muntelui Piatra Albă. Diferenţa de nivel de aproape 500 m o parcurgem pe o pantă medie de 35°, deci destul de înclinată; după 40—50 min de coborîre substanţială sosim pe firul v. Mănileasa. De aici continuăm coborîrea pe vale, panta mult mai calmă străbătînd cheile Mănilesei; după 2,5 km parcurşi pe această vale îngustă ieşim în v. Lotrului, chiar în comuna Voineasa. Încheiem astfel traseul nr 13, care după 37 km de şosea şi potecă, peste culmile semeţe ale Purului şi Turcinului, ne-a adus într-una din cele mai frumoase aşezări de munte.

Fig 15

11. CABANA PARÎNG—VÎRFUL CÎRJA—LACUL VERDE— VÎRFUL MIJA—VÎRFUL CÎRJA—CABANA PARÎNGTraseul nu este accesibil iarna decît pe porţiunea cabana Parîng — vf. Cîrja Timp de mers: cabana Parîng—vf. Cîrja—Lacul Verde—vf. Mija 6½—7 ore. Varianta A.: vf. Mija—lacul Zăvoiele—muntele Scurta—cabana Parîng 3—3½ ore. Varianta B: vf. Mija—vf. Cîrja—Cabana Parîng 2½—3 ore. Marcaj: cabana Parîng—vf. Cîrja bandă roşie.

Prin aspectul său, traseul face parte din cele care pătrund în zona stîncoasă a Munţilor Parîngului, cu diferenţe mari de nivel şi cu porţiuni ce impun o bună orientare şi o rezistenţă fizică formată în cadrul unor excursii anterioare. Dacă turiştii au mai parcurs trasee de acomodare în munţii

aceştia, pot să se orienteze foarte bine pe brînele îndrăzneţe, pe crestele ramificate sau în căldările glaciare din grupul Sliveiului şi al Mijei.

Pornim la drum de la cabana Parîng pe traseul marcat cu bandă roşie (traseul nr. 3), în direcţia Parîngului Mic şi Cîrja. După 3—3l/2 ore de urcuş ajungem la 2404 m alt., în vf. Cîrja, unul din „acoperişurile" Munţilor Parîngului, de unde putem să ne orientăm asupra întregului traseu nr. 11.

Din vf. Cîrja se desprind 3 muchii mai importante şi anume: spre nord, muchia pe care am venit noi dinspre Parîngul Mic; spre sud, către vf. Stoeniţa şi Gemănarea pînă spre vf. Parîngul Mare; spre est, o muchie „aeriană", cu mare cădere de înălţime pînă în „Curmătură", de unde se înalţă în continuare, tot stîncoasă şi dinţată, pînă în podul lat de mare altitudine al vf. Mija.

Începem coborîrea pe traseul nr. 11, chiar de la baliza trigonometrică a vîrfului, îndreptîndu-ne spre est, pe faţa înclinată şi stîncoasă a muchiei de răsărit. Pe primii 10—15 m diferenţă de nivel ne menţinem pe muchia despărţitoare. Vom avea grijă ca în timpul coborîrii să nu desprindem pietre. În dreapta (la 20—30 m) zărim o potecă de oi care vine de sub vf. Cîrja, de pe versantul sudic.

Menţinem cu atenţie firul potecii de pe faţa sudică, care nu prezintă prea multe obstacole, şi ajungem după cîteva minute pe o mică platformă ierboasă. In locul acesta vom părăsi linia crestei şi vom coborî pe unul din jgheaburile aflate în dreapta o diferenţă de nivel de cca. 15 m, pînă la originea unei căldăruşe. De aici continuăm coborîrea paralel cu muchia de răsărit a Cîrjei, pe fundul căldăruşei înclinate. Traseul este mai uşor şi putem înainta mai repede. Coborîrea se face în direcţia minunatului lac de sub Custură, aşezat pe fundul căldării superioare a complexului glaciar Sliveiul, în nişa de nord-vest. Această căldare, împreună cu greu accesibila căldare seacă a Stoeniţei, aflată în nişa de sud-vest, răspunde în marea căldare inferioară a Sliveiului. La lacul Custurii facem un scurt popas, înapoi rămîne impetuoasa piramidă a Cîrjei, cel mai monumental pisc, din care coboară ca o spinare de balaur, cocoaşă după cocoaşă, faimoasa creastă a Custurii Cîrjei. Un alt peisaj la fel de sălbatic încadrează tabloul la vest: abruptul Stoeniţei cu peretele ruinat, din care se rupe o muchie prăpăstioasă, despărţind căldarea Custurii de căldarea seacă a Stoeniţei.

Lacul Custurii este de mărime mijlocie, iar bordurile lui sînt înconjurate de sfărîmăturile stîncilor prăvălite din coasta muntelui. De la lacul Custurii urcăm puţin pînă la marginea terasei lacului, spre sud, şi apoi, călăuziţi de mica viroagă a unui pîrîiaş, începem să coborîm spre larga căldare a Sliveiului. Imediat sub noi se întinde o pajişte relativ netedă, brăzdată de pîrîiaşe în care strălucesc cîteva mici ochiuri lacustre. În jumătatea răsăriteană Jneapănul este întretăiat de culoare întortocheate, spre şiragul celor 3 lacuri, din care, cel mai vestic, Lacul Verde, este cel mai mare şi mai frumos. Dincolo de lacuri se ridică zidurile măcinate de vreme ale Sliveiului. Imediat în stînga noastră, după muchia „Crestei Stîncoase", se adînceşte între faldurile Mijei una din cele mai ascunse şi sălbatice căldări — căldarea Lacului îngheţat.

Coborîm în cîteva minute sîntem pe fundul căldării, pe plaforma ierboasă a Sliveiului. Traversăm în curmeziş cîteva dîmburi şi ajungem în preajma jnepenilor. Vom intra către dreapta pe unul din culoarele din jnepeni, ca să pătrundem la Lacul Verde. Lacul, destul de lung, nu depăşeşte în lăţime 20 m. Apele sale perfect limpezi ne permit să vedem cu o uşurinţă rar întîlnită toate lespezile de pe fund. Culoarea verzuie a stîncilor de la fund, combinată cu reflexul jnepenilor, precum şi cu coloraţia galbenă a lichenilor de pe lespezile din jurul lacului, face ca nuanţa de verde-smarald să impresioneze plăcut privirile.

De la cabană şi pînă la Lacul Verde am consumat din timpul de mers 4—5 ore. După un popas odihnitor pornim din nou la drum în lungul ţărmului pe partea cu jnepeni, călăuză fiindu-ne un mic hăţaş de capre. După un dîmb coborîm la Lacul Mic, care, deşi nu mai are acelaşi colorit, nu este lipsit de frumuseţe. În continuare coborîm la lacul Sliveiul, cel mai jos, alimentat de un pîrîu cu debit mare. Apele sale se primenesc cu rapiditate, deoarece din acest lac porneşte la vale pîrîul bogat al Sliveiului. Cu cîteva zeci de metri mai la vale pîrîul se aruncă peste bordul imensei căldări, formînd mai multe cascade şi repezişuri. Zbuciumul apelor lui nu se termină decît pe talpa ultimei terase glaciare, unde pe lîngă jnepeni răsar şi pîlcuri de molizi.

Între ultimele două lacuri, peste pîrîul care le leagă, vom întîlni o punte de lespezi. Din locul acesta porneşte o potecă ciobănească puţin umblată spre stîna Roşiile, urcîndu-se pe coama terminală a Sliveiului. Stînd cu spatele spre lacurile gemene ale Sliveiului, pornim acum în direcţia Crestei Stîncoase (nord). Traversăm din nou căldarea şi ieşim la torentul pe care am coborît de la lacul Custurii. După ce urcăm la nivelul terasei acestui lac schimbăm direcţia de mers la dreapta. În faţă se ridică o spinare bombată, în parte acoperită cu grohotiş, pe care urcăm fără greutate o diferenţă de nivel de cca. 150 m. După aproape o jumătate de oră de urcuş ajungem pe coama Crestei Stîncoase, care din acest punct, spre nord-vest, se face tot mai ascuţită, fiind totuşi în întregime accesibilă. După prima cocoaşă a crestei coborîm puţin într-o adîncitură stîncoasă, prin care zărim în prăpastia din dreapta enigmaticul „Tău îngheţat", de culoare verde închis. Lacul nu are izvor de suprafaţă şi nici scurgere. Ascunsă de o cută a muntelui se mai află o baltă mică, vecină cu Lacul îngheţat. Uneori putem vedea

capre negre, stăpînele de drept ale acestor locuri, păscînd pe micile insule de iarbă din jurul lacului.Urcăm mai departe. Creasta e frumoasă şi ne aduce în cale cîţiva colţi pe care îi putem ocoli

pe stînga. Urmează brusc o şa mai adîncă, dincolo de care putem face un scurt popas. În stînga privim lacul Custurii, iar în dreapta Lacul îngheţat, ambele în afundul căldărilor despărţite de creasta pe care ne aflăm. Cu cît urcăm, se desfăşoară mai larg conturul Munţilor Parîngului, departajat de lumina gradată a soarelui de amiază. Spectaculos ne apar vf. Cîrja şi Custura lui.

De la ultima despicătură a crestei, în „V", urcuşul mai continuă încă vreo 10 min, după care sosim pe un platou întins: vf. Mija (2397 m), unul din giganţii Parîngului. Acest vîrf prezintă un aspect aparte: este voluminos şi bombat în partea centrală, dar cele patru picioare care pornesc din el prezintă creste ascuţite destul de scurte, dar mai greu accesibile.

Din platou se deschide o panoramă foarte largă asupra munţilor înconjurători. Creasta principală a Parîngului, începînd din vf. Pleşcoaia şi Coasta lui Rus şi terminîndu-se cu vf. Cîrja şi Parîngul Mic se desfăşoară în toată splendoarea ei, cu cel mai interesant versant. Căldările glaciare aparţinînd bazinului Jieţului se văd aproape toate. La nord, dincolo de adînca vale a Jiului răsăritean, se ridică culmile domoale ale Munţilor Şureanului, din care ne reţin atenţia vf. Şureanul şi Vf. lui Pătru. Se poate urmări uşor şi linia de creastă care leagă Parîngul de Şurean.

Pentru turiştii care sînt în avans faţă de graficul orar al timpului de mers, traseul poate fi completat cu o incursiuae de 45 min dus şi întors spre răsărit. Urmărim coama muntelui spre est pentru a ajunge în locul unde începe să se îngusteze (cca. 200 m). După încă 100 m creasta se ascute evident şi apare din nou stînca. Iată şi poteca bătută, strecurîndu-se pe brînă cam la 15 m sub creastă, dar pe faţa nordică. După 4—5 min de mers cotim brusc şi ajungem într-o crăpătură, de unde vederea răzbate în căldarea sudică, unde se oglindeşte Lacul îngheţat. Dincolo, la nord, o nouă apariţie: lacul Zăvoiele său lacul Luncii, care se apropie ca mărime de marile lacuri ale Parîngului. După un scurt popas în această „fereastră", în care vîntul rareori conteneşte, pornim mai departe spre răsărit, pe creasta la fel de îngustă; poteca urmăreşte acum chiar coama. Traversăm o nouă şa şi urcăm pe un plai în al 2-lea pisc al Mijei (2395 m). De aici panorama este asemănătoare cu cea din vîrful frate de la vest, însă cu deschideri noi de lărgime spre v. Jieţului. Ca să atingem punctul cel mai depărtat al incursiunii, înaintăm la stînga (nord) pe coamă pînă la o nouă sa, aşezată în dreptul lacului Zăvoiele. O ultimă porţiune în continuare spre nord, de 200—300 m, ne aduce pe vîrful al 3-lea al Mijei (2392 m), de unde cuprindem mai bine peisajul Văii Jiului şi al Munţilor Şureanului.

Întoarcerea în vîrful principal Mija (2397 m) o facem pe aceeaşi cale în sens invers. În vîrful Mija vom indica două variante pentru încheierea traseului nr. 11; una este mai accesibilă (varianta A), iar alta alpină, indicată avansaţilor (varianta B).

VARIANTA ADin platoul superior ne fixăm direcţia de mers spre nord. Platoul coboară uşor şi se îngustează.

După cca. 250 m ajungem aproape de locul de unde se desface un picior de munte, care desparte căldarea nord-estică a Cîrjei de căldarea Lacului Zăvoiele. Coborîm pe acest picior spre nord, alegînd creasta pentru o privire de ansamblu mai bună şi ajungem în dreptul lacului (cca. 2000 m altitudine). Am înconjurat aproape pe un sfert de cerc căldarea adăpostită a Zăvoaielelor şi ajungînd lîngă cîteva pîlcuri de jnepeni, chiar în dreptul colţului de nord al lacului, putem coborî pe malul acestuia. Poteca bună porneşte la dreapta şi puţin mai departe; în coborîre pe sub pragurile stîncoase poposim lîngă undele limpezi ale Zăvoielelor. După un scurt popas la lac revenim pe aceeaşi potecă la pîlcul de jnepeni din muchie. De aici coborîm pe firul văii Cîrja (vest), trecem prin dreptul bordeiului stînei şi urcăm uşor spre vest. Vom continua urcuşul pe muchia care se formează în dreptul pragului glaciar de lîngă stînă. Fie că mergem pe poteca ciobănească cam 20 min în urcuş, fie că urcăm direct, vom sosi în creasta muntelui Scurtu (2210 m) la nord de vîrful principal (2220 m). Pe faţa vestică, mai jos de creastă, intrăm pe poteca marcată cu bandă roşie a traseului nr. 3. Din vf. Mijei şi pînă pe Seurtu, trecînd pe la lacul Zăvoiele, am consumat 2—2l/2 ore. Coborîrea la cabana Parîng nu mai prezintă probleme de orientare, deoarece o cunoaştem de la urcuş.

VARIANTA BDin vf. Mija ne vom îndrepta spre vest în direcţia vf. Cîrja, pe coama înaltă şi ierboasă,

întîlnim poteca pe dreapta, după cîteva minute de coborîre, acolo unde muntele începe să-şi arate „colţii". Privind de la înălţime spre „Custura" dintre Slivei şi Cîrja, constatăm că drumul este destul de aerian şi necesită atenţie ! Poteca coboară printre ţancuri; traversăm mici şei care despart diversele cocoaşe stîncoase, trecînd pe rînd pe una sau alta din feţele muchiei. Coborîm din punctul cel mai adînc al Custurii; au trecut astfel 20 min de la intrarea pe variantă.

Porţiunea traseului alpin care începe necesită o mare atenţie, deoarece atît pe o parte, cît şi pe cealaltă a crestei pornesc pereţii căldărilor glaciare: Cîrja (nord) şi Custura (sud).

Traseul de creastă începe cu o căţărare pe un pinten cu smocuri de iarbă şi brîuri de stîncă, dar şi cu suficiente prize. Mai sus se desfăşoară o porţiune stîncoasă pe care urcăm chiar pe ascuţişul crestei, folosind prizele existente. Urmează o platformă unde putem poposi puţin; de aici urcuşul continuă mai domol, pe o creastă accidentată, care ne înalţă, cu 30 m diferenţă de nivel, într-o mică sa, sub vîrf. Ocolim pe dreapta un ţanc şi după o serie de căţăraturi mai uşoare pe trepte mari ajungem în apropiere de baliza Cîrjei, la punctul de unde am început coborîrea dimineaţa. Această porţiune din şaua cea mai de jos şi pînă sub vf. Cîrja poate fi parcursă şi pe un mic brîneag care se aţine pe faţa sudică şi ea foarte înclinată. De aici înainte urmărim poteca marcată cu bandă roşie spre nord, coborînd în şaua Parîngul Mic şi în continuare la cabana Pairîng, unde ajungem după cca. 2 ore (traseul nr. 3 în sens invers).

Fig 16

12. STÎNA ROŞIILE—VÎRFUL SLIVEIUL - VÎRFUL GEMĂNAREA - VÎRFUL CÎRJA—CABANA PARÎNGTraseul nu este accesibil iarna Timp de mers: stîna Roşiile—vf. Gemănarea 1l/2—2 ore. Vf. Gemănarea—cabana Parîng 2l/2—3 ore Marcaj: vf. Gemănarea—cabana 4—5 ore. Parîng bandă roşie

Pentru turiştii care doresc să ajungă la cabana Parîng, după excursiile din vasta căldare glaciară a Roşiilor, acesta este drumul cel mai scurt şi accesibil. Traseul oferă în acelaşi timp importante obiective de interes turistic cum sînt: marele perete şi surplomba luminării, căldarea seacă a Parîngului Mare, creasta Sliveiul etc. Priveliştea spectaculoasă asupra celor două mari căldări vecine, căldarea cu lacuri a Sliveiului şi cea a Roşiilor, cu toate intrîndurile lor, rămîne cel mai important peisaj alpin, completat cu apariţia „cetăţii" de piatră în ruină a Stoeniţei, cu bastioanele sale zdrenţuite şi haosul de lespezi de la baza lor.

Pornim de la stîna Roşiile spre sud-vest, în direcţia lacului Zănoaga Stînei. După 300 m ajungem în dreptul lacului, ocolind astfel zona mlăştinoasă din aval de căuşul lui. Poteca începe în apropiere. Ca reper de orientare luăm „Punctul Roşu", aflat în peretele de la sudul lacului; faţă de acest perete înnegrit de licheni, pe care pata roşie de la care îşi trage numele se distinge bine, noi vom căuta firul pîrîiaşului, care vine din treaptă în treaptă spre Zănoaga. Acest pîrîu ia naştere din căldăruşele ierboase aflate în dreapta noastră, la vest. Poteca este trasată pe malul stîng. Urcăm în serpentine scurte, timp de 6—7 min, pe lîngă apă. Trecem peste un prim prag şi poposim pe platoul inferior al vastei căldări seci. În mijlocul platoului se află o mlaştină, care uneori spre sfîrşitul verii seacă.

Poteca ciobănească ne călăuzeşte spre dreapta; urcăm un dîmb despărţitor şi din nou păşim pe platforma unei mici terase, în care de data aceasta se odihnesc apele unui lac format de pîrîiaş. Mai la stînga, matca unei mlaştini ne arată existenţa unui lac în curs de colmatare. Sîntem în locul numit Zănoagele Ursului. Cu cîteva zeci de metri mai la nord, sub peretele căldării, auzirn ultimul susur de izvoare. Poteca noastră traversează pîrîul ceva mai sus de nivelul apelor lacului. De aici vom schimba direcţia de mers. Ne îndreptăm brusc la dreapta, dar după 20—30 m poteca ne îndrumă iar la stînga; ne aflăm pe o brînă care ocoleşte un cap stîncos, de pe care avem o vedere largă. După stîncă cotim iar la stînga, încheind astfel un semicerc şi apoi în serpentine dese ieşim pe o nouă terasă. Traversăm un izvor firav care la buza căldării în apropiere de prăpastie formează un laculeţ ciudat; acesta prezintă pe una din laturile sale trei golfuri. De la lac în jos pîrîul se aruncă într-o cascadă destul de mare; primăvara şi la începutul verii umple văile cu zgomonul apelor sale, iar cei care trec pe creasta dintre Gruiul şi Parîngul Mare zăresc scânteierile de briliante ale şuvoaielor.

Abia acum putem spune că ne aflăm în căldarea seacă a Parîngului Mare. Privirea noastră se plimbă peste grămezile de lespezi, peste sfărîmăturile munţilor care ne înconjură, se ridică apoi la pereţii dezbrăcaţi de vegetaţie şi culminează în dreptul surplombei Gemănării, traseu alpin de clasă înaltă.

Din nişa amintită începem un urcuş mai serios spre dreapta, în diagonală, pe panta care ne aduce repede pe un taluz prelung (un depozit morenic); din punctul în care am ieşit aici schimbăm direcţia spre stînga, mergînd pe taluz cam 300 m. Taluzul separă o depresiune longitudinală de sub coasta Sliveiului.

Poteca, destul de umblată, traversează îngusta depresiune şi urcă pe ultimele serpentine pînă în creasta muntelui Sliveiul. Tot efortul nostru este compensat de extraordinara panoramă, cu totul neaşteptată ce se desfăşoară: la picioarele noastre, spre nord, se adînceşte imensa, dar primitoarea căldare a Sliveiului, în care lacurile glaciare ne cheamă cu sclipirile lor; dincolo de ea o spectaculoasă privelişte alpină ne opreşte în loc multă vreme, ca să urmărim cu atenţie toate ascunzişurile spinării Mijei, atractiva Custură a Cîrjei, Cîrja însăşi şi ferestruita piramidă a Stoeniţei. De aici traseul devine o plimbare plăcută pe creasta înaltă a muntelui, spre vest. Urcăm uşor pînă în vîrful principal, Sliveiul

(2420 m), apoi, pe panta opusă, coborîm lesne într-o şa adîncă. Ca să ajungem în creasta principală a Parîngului, unde se disting bine stîlpii de marcaj, urcăm pe contrapantă printre lespezi pînă la vf. Gemănarea (2432 m)1. Acesta are de fapt două cocoaşe gemene, desprăţite între ele printr-o mică depresiune. Pe faţa vestică a muntelui se adună pîraiele din sud ale Stoeniţei. Spre sud cade şi abruptul surplombei de care am pomenit.

Pe vf. Gemănarea ne aflăm în calea traseului nr. 3, marcat cu bandă roşie, care vine de la cabana Parîng spre vf. Parîngul Mare. Urmînd din punctul amintit mai sus traseul nr. 3 în sens invers, ajungem după 2¾—3¼ ore la cabană, coborînd în general pe direcţia nord-vest.

Fig 1713. [diag 04] CABANA OBÎRŞIA LOTRULUI – VALEA IEZER – VÎRFUL MOHORUL – VÎRFUL COASTA LUI RUS – ŞAUA CIOBANUL – Stîna Ciobanul – Valea Lotrului – Cabana Obîrşia Lotrului / Sub vîrful Ciobanul Mare – Şaua Groapa Seacă – Cabana Obîrşia LotruluiTraseul nu este accesibil iarna. Timp de mers (pe ambele variante): 12—13 ore. Marcaj: cabana Obîrşia Lotrului—muntele Ştefanul—gura pîrîului Iezerul bandă roşie. Curmătura Mohorul—vf. Mohorul—şaua Piatra Tăiată: triunghi roşu. Şaua Piatra Tăiată—vf. Coasta lui Rus: bandă roşie

Cel mai frumos traseu în circuit din Munţii Parîngului şi chiar din regiunea munţilor dintre Olt, Jiu şi Strei, aşa poate fi caracterizat acest traseu. Mergînd în circuit în sensul acelor ceasornicului, putem descrie porţiuni comune cu traseul nr. 3 (însă în sensul opus), astfel încît indicaţiile pot servi şi turiştilor care doresc să urce la lacul Cîlcescu şi Coasta lui Rus pe traseul principal marcat cu bandă roşie.

Pornim de la cabana Obîrşia Lotrului, „citadela în devenire" a turismului local, şi începem lungul nostru traseu pe valea Lotrului, mai întîi pe şoseaua alpină, pe marcajul cu bandă roşie spre sud (traseul nr. 3 inversat). Ocolim marele cot al pîrîului începînd din dreptul cabanei şi după ce lăsăm în urmă ultima casă şi matca fostului lac de baraj Pravăţul, direcţia de mers se statorniceşte spre sud. Şoseaua străbate lunca din ce în ce mai îngustă în amonte. Traversăm pîrîul Gropii (vest) pe pod, aruncînd o privire spre valea pe care eventual o alegem la întoarcere pentru coborîre (varianta 13 B). Curînd intrăm pentru puţin timp în pădure, apoi ieşim din nou în luncă. După 5 km de la cabană ajungem la o răscruce. Din cotul şoselei continuă pe malul stîng o potecă, care se îndepărtează treptat de apă spre dreapta. Este varianta traseului nr. 13 A, care constituie o a doua posibilitate de întoarcere.

Traversăm deci Lotrul pe pod şi cotim la dreapta. Şoseaua mai însoţeşte firul văii cîtăva vreme, depărtîndu-se uşor de pîrîu; după aceea se apropie de povirnişul muntelui Ştefanul, începem urcuşul în serpentine destul de largi. După cca. 7 km de la cabană ne vom despărţi de şoseaua alpină pe care sînt trasate şi drumurile nr. 5 şi 10 (marcaj triunghi roşu). La indicatorul de marcaje, aşezat pe taluzul de pamînt din dreapta, se desprinde poteca de picior marcată cu bandă roşie. Intrăm în pădure. Urmărim marcajul aplicat pe pomi, pe direcţia generală nord-sud. Traversăm o zonă mlăştinoasă, după care mai mergem prin pădure încă cîteva minute. La lizieră traversăm un pîrîiaş ce curge printr-o rîpă adîncă. Ieşind pe malul opus, zărim o stînă pe care o depăşim ceva mai sus şi urcăm foarte lent, traversînd un prim picior vestic al muntelui Cărbunele.

Spre sud putem urmări o mare parte din itinerarul de creasta peste Pleşcoaia şi Piatra Tăiată. După mai bine de 15 min de mers traversăm un nou pîrîiaş şi trecem pe lîngă stîna Cărbunele situată mai sus decît prima. La vest se deschide valea Găiuri, afluent al Lotrului, unde putem zări stîna nouă. Creasta Pietrele—Coasta lui Rus se desfăşoară nestînjenită. În special abruptul în trei trepte al Găurilor se reliefează puternic datorită rocii albe, bătută direct de lumina soarelui. De la stînă înaintăm pe curba de nivel cam la 1750 m altitudine, traversînd al 2-lea picior, desprins chiar din vîrful de nord al muntelui Cărbunele (2065 m). Liziera pădurii, aflată mai jos de potecă, începe să se apropie de traseu. Firul îngust al hăţaşului întîlneşte şi porţiuni mai stîncoase. Traversăm al 3-lea vîlcel şi după un picior foarte înclinat pătrundem într-o zonă cu brăduţi, apoi în pădurea mare, coborînd uşor spre dreapta cîteva minute. Ieşim din pădure într-o poiană cu iarbă înaltă, avînd la est porţiuni stîncoase; traversînd în uşor coborîş poiana, ne apropiem de apa Lotrului. Pînă aici am ocolit la înălţime convenabilă porţiunea din valea Lotrului barată de numeroase desişuri şi cataracte formate de pîrîu în coborîrea sa năvalnică.

În această poiană marcajul dispare pentru cîteva zeci de metri. De aceea vom coborî lîngă pîrîu, traversîndu-l, şi urcăm de-a lungul malului stîng cca. 200 m, pînă ajungem la confluenţă (1703 m); în stînga se deschide valea glaciară a Iezerului, iar în dreapta cea a Cîlcescului. Aici vom părăsi marcajul cu bandă roşie, care conduce la lacul Cîlcescu (1921 m).

1 Ciobanii îl mai numesc „lumînarea".

După o scurtă orientare traversăm ceva mai sus de confluenţă pîrîul Cîlcescu şi înaintăm transversal pe panta botului de murite despărţitor. Coborîm la pîrîul Iezer, pe care îl traversăm pe malul său drept. Pe vale, în sus, ieşim repede din pădure, pe lîngă pîlcuri de jnepeni; ne vom călăuzi prin rariştile de pe firul văii.

Pădurea rămîne numai pe dreapta, dincolo de apă. Apa Iezerului formează o serie de cascade mici, înşirate una deasupra celeilalte. Urcuşul pe această vale durează aproape o oră, timp în care urcăm pragurile a două terase glaciare nu prea dezvoltate; pe prima terasă ocolim în stînga, prin goluri, pădurea de jnepeni, care îmbracă malurile pîrîului Iezerul. Tot versantul muntelui din dreapta este impracticabil din cauza desişului de jnepeni.

Pe a doua terasă presărată cu grohotiş dar şi cu multă iarbă, vom zări lacul Iezerul, situat într-o nişă din dreapta. Pe terenul neted de lîngă lac facem un scurt popas. Am urcat pînă acum aproape 4 ore. Aici ne vom aproviziona cu apă pentru cca. 5 ore.

La sud-est de lac se înalţă Mohorul, care acoperă o mare parte din perspectivă. La est se vede pe creasta înaltă şaua (curmătura) Mohorul, punctul următor de trecere al traseului nr. 13. Pornim de la lac spre răsărit. Mai întîi coborîm cîţiva metri într-un vîlcel, apoi refacem înălţimea; traversăm în continuare „un cîmp" cu grohotişuri de la poalele Mohorului, după care începem urcuşul accentuat. Ajungem pe platforma terasei a treia, situată în zona răsăriteană a circului. Traversăm cu atenţie grohotişul şi începem să urcăm către stînga, unde pereţii căldării destul de înclinaţi cedează locul unor povîrnişuri ierboase mai puţin abrupte. Astfel, după 35—40 min de la lac ajungem în curmătura Mohorului. Ea este de fapt un pod lat, ierbos, care la cca. 200 m spre est se apleacă din nou ameninţător, în căldarea Mohorului.

Aici întîlnim marcajul cu triunghi roşu, legătura dintre traseul nr. 5 şi traseul nr. 3 pe creasta principală. Iată-ne deci pe creasta principală a Parîngului. Este unul din locurile în care putem cuprinde atît privelişti din interiorul circuitului, cît şi spre est, unde pe muntele Urdele se distinge şoseaua alpină, întipărită pe coastele sale. Pentru a lărgi perspectiva trebuie să urcăm în vf. Mohorul, pe poteca abia vizibilă spre sud—sud-vest, atacînd pantele înclinate. Urcuşul nu prezintă dificultăţi deosebite. După l/2

oră ajungem în vîrf, la 2335 m altitudine. Avînd în vedere că din Munţii Făgăraşului şi pînă aici nu se interpune nici o înălţime mai mare de 2280 m (vf. Urdele), putem beneficia de întinse privelişti spre răsărit, bineînţeles pe vreme frumoasă. O minunată perspectivă asupra şoselei se deschide încă din dreptul munţilor Corneşul şi Rînca, pe Păpuşa şi Urdele, pînă unde coasta înclinată a Iezerului ascunde „meandrele" ei din Zănoagele Urdei, pentru ca să apară iar pe Cărbunele.

Spre sud cuprindem aproape fără restricţii bazinul Gilortului, iar spre apus creasta principală şi ramificaţiile nordice pînă la Parîngul Mare. Coborîm din vf. Mohorul spre vest, pe o pantă mai puţin înclinată ca la urcuş, ajungînd într-o şa destul de adîncă, care limitează la nord căldarea Iezerului.

Spre vest marcajul ne poartă peste un mamelon, apoi peste un platou uşor înclinat din creştetul căruia se desprinde spre nord muchia accidentată a Cîlcescului; aceasta desparte căldarea Iezerului (est) de cea a lacului Cîlcescu (vest).

Intre această cotă şi masivul vîrf al Pleşcoaiei de la vest se arcuieşte o căldare glaciară superioară, căldarea lui Vidal, în care se află două lăculeţe (lacul lui Pencu—1991 m şi lacul lui Vidal—1988 m). Căldarea, de o frumuseţe sălbatică, este în întregime stîncoasă şi înconjurată de pereţi abrupţi.

Fig 18De aici putem vedea partea de nord a marelui lac Cîlcescu, înconjurat de „pădurea" de jnepeni

şi „rîul" de grohotiş. Pentru ca să putem privi în voie căldările, care se înlănţuiesc în continuare pînă în vf. Coasta lui Rus, vom merge pe platoul de creastă, destul de aproape de abrupt. Din vîrful amintit coborîm foarte puţin pînă în şaua vecină (vest), după care ne îndreptăm direct spre vf. Pleşcoaia, unde ajungem după ce depăşim un picior stîncos; această culme se desface de la nord-est de vîrf, închizînd la vest căldarea lui Vidal. Ajunşi aici observăm sub noi o căldare cu lespezi, în care un lac destul de mic, cu contur neregulat, îşi odihneşte apele la 2079 m alt.: este Lacul Păsări, situat în căldarea superioară numită căldarea Dracului. Deci, în ordinea înălţimii, se înşiră căldările: Dracului, Vidal şi Cîlcescu.

Popasul în vf. Pleşcoaia poate fi considerat cel mai important, deoarece ne aflăm aproape la jumătatea traseului, după aproximativ 6 ore de mers.

Ocolim în continuare, la înălţime, căldarea Dracului, lăsînd spre sud un alt munte: Setea Mare. După o minusculă şa poposim în vf. Setea Mică (2278 m), al. cărui picior nordic închide căldarea Dracului pe latura vestică şi în continuare spre nord şi căldarea inferioară a lacului Cîlcescu, separînd astfel compartimentul lor de Zănoaga Mare. În această căldare aflată la vest de Cîlcescu, ceva mai puţin stîncoasă şi fragmentată, se află un singur lac măricel, pe latura de nord-vest: Zănoaga Mare (2025 m), de la care porneşte un pîrîu confluent cu izvorul Cîlcescu.

Din Setea Mare ne îndreptăm pe creastă spre nord-vest, coborînd pînă în Curmătura Setea Mică, unde marcajul cu triunghi roşu ia sfîrşit. Locul se mai numeşte şi şaua Piatra Tăiată. Aici întîlnim

traseul nr. 3 (marcat cu bandă roşie), care vine dinspre Coasta lui Rus şi coboară la dreapta în căldarea Zănoagei Mari, iar mai apoi la lacul Cîlcescu şi cabana Obîrşia Lotrului.

În continuare pînă în vf. Piatra Tăiată, culmea muntelui se numeşte Coasta Pietroasă, limita sud-vestică a căldării Zănoagei Mari. In stînga avem numai povîrnişul înclinat al muntelui, care se întinde neted spre izvoarele Gilortului, cu bazinul său imens, ramificat pînă sub vf. Parîngul Mare.

Ocolim acum alt vîrf puţin reliefat, traversăm o şa, după care urcăm panta lentă spre vf. Piatra Tăiată. Sîntem pe poteca marcată cu bandă roşie, care nu urmăreşte linia crestei decît puţină vreme. În curînd o părăsim, deoarece ea se menţine pe curba de nivel pe faţa sudică a Pietrei Tăiate, pentru ca mai apoi să coboare spre curmătura Dereşului, ocolind vf. Coasta lui Rus.

Mergem deci numai pe creastă, avînd în dreapta abruptul Coastei Pietroase1. După cca. 10 min sosim în vf. Piatra Tăiată (2302 m); de aici se desface spre nord-est muchia lui Stanelor, care desparte căldarea Zănoagei Mari (est) de căldarea Găuri (vest), una din cele mai vestite din masiv. În această căldare vom zări un mic lac, Găuri (2090 m alt.) şi alte cîteva ochiuri cu apă, situate la diferite nivele; de aici izvorăsc două pîraie. Cel de vest, la un moment dat, în dreptul stîncilor de la „Poliţe", dispare de la suprafaţa solului, devenind o apă subterană. După cîteva sute de metri el „izvorăşte" din nou şi se uneşte pe ultima terasă cu izvorul de est, formînd pîrîul Găuri.

Valea şi căldările din această parte a Masivului Parîng sînt de o frumuseţe rară. Variaţia peisajului, de la acela plin de poezie al tăpşanelor cu iarbă şi pînă la pereţii cenuşii sau albi strălucitori de calcar cristalin, provoacă contraste puternice, ale căror imagini reţinute pe pelicula fotografică ne dau satisfacţii deosebite. Ne aflăm în vf. Piatra Tăiată; pînă la vf. Coasta lui Rus (2306 m) nu ne mai separă decît o distanţă de 300 m. Coborîm spre vest într-o şa alpină, apoi urcăm în vîrful cel mai înalt al muntelui, la 2306 m. Cu toate că pot fi considerate ca aparţinînd aceleiaşi unităţi alpine, cu două capete (2302 m, 2306 m), din punct de vedere turistic îi vom considera aşa cum i-am descris, pentru o mai bună orientare asupra ramificaţiilor nordice. În vf. Coasta lui Rus creasta se împarte în două: o ramură vestică se îndreaptă prin vf. Ieşul, Pîcleşa şi Gruiul la vf. Parîngul Mare, cealaltă ramură nordică uneşte Munţii Parîngului cu cei ai Şureanului şi Lotrului. Pe această din urmă creastă alegem traseul de înapoiere spre cabana Obîrşia Lotrului.

În stînga se deschide căldarea Dereşul, pe al cărei flanc vestic se află lacul cu acelaşi nume. Panorama cea mai bună asupra centrului Parîngului nu o vom avea de aici, din cota maximă a muchiei, ci mult mai de la nord, din vf. Pietrele, unde cortina Dereşului se trage mult la o parte. Începem coborîrea spre nord pe un povîrniş prelung, care înconjură căldarea Găuri. Zona abruptului rămîne tot în dreapta noastră. Pe stînga, coasta este bombată şi abia în partea inferioară formează pereţi sau pante foarte înclinate. După 15 min de coborîre ajungem în curmătura Ţiganului.

De aici creasta urcă din nou, dar pe o pantă ceva mai domoală. În calea noastră apar din ce în ce mai des lespezi. După un urcuş de 10—12 min sosim pe cel mai înalt pisc al crestei nordice, la 2241 m, situat în dreptul „Pereţilor albi", din abruptul răsăritean; chiar din acest vîrf se desprinde spre nord o muchie care compartimentează căldarea Găuri în două părţi inegale: căldarea mare cu lacul său rămîne la sud-est, iar „căldările albe" la nord-vest. Căldările acestea sînt aşezate în cascadă; terasa primei dintre ele se întinde la o înălţime de cca. 2150 m, iar a celei de a doua la cca. 2050 m.

Această zonă de căldări seci a fost botezată în ansamblul ei „căldarea lui Murgoci", în cinstea renumitului savant roman. Vîrful care domină de la 2241 m alt. această căldare, dar şi întreaga căldare Găuri, poate fi intitulată vf. Găuri. Zona stîncoasă din creastă, aflată în calea traseului nr. 13, nu sfîrşeşte aici; mai coborîm printre lespezi şi pinteni la o stîncă masivă, fără ca fundalul crestei să onduleze vizibil, şi sosim în apropierea vf. Pietrele (2155 m). Pe creastă puţin mai jos, pe versantul apusean întîlnim două obiective turistice de prim ordin; primul este un interesant grup de 3 ace, 3 stînci verticale, înalte de cîţiva metri, care privite de departe par siluetele împietrite a 3 urşi, profilate pe panorama sini-lie a masivului. Ceva mai departe un uriaş „sfinx" de granit, surplombat spre sud-est, îşi profilează stînca zdrenţuită pe cer. Sfinxul, mai puţin arătos pe la nord, este de altfel accesibil, pînă în creştet, dar numai pentru căţărători.

Privind spre apus, vom rămîne minute în şir să descifrăm mulţimea crestelor şi căldărilor glaciare, din care Parîngul Mare răsare la un capăt înalt, semeţ, concurat în marginea din dreapta a panoramei de piramida vf. Cîrja. Se dezvăluie cu toate amănuntele căldările „seaca Parîngului Mare" şi a Slaveiului. După-amiază, cînd ajungem în aceste locuri, ne va incomoda într-o măsură lumina din faţă, în schimb în direcţia opusă, la răsărit, dincolo de vf.Cîlcescu, culmile Mohorul—Iezerul—Cărbunele—Ştefanul ne apar cu toate detaliile lor, luminate din plin de soare.

Din vf. Pietrele coborîm pe panta nord—estică, făcînd o curbă spre dreapta. Lespezile şi grohotişul mai persistă. Abia la nivelul jnepenilor, care ne barează drumul pe creastă, împărăţia stîncilor ia sfîrşit. Pe coama înclinată înaintăm prin jnepeni, spre „poiana" de pe primul platou, unde

1 Sau creasta Piatra Tăiată.

apare un alt obiectiv frumos al traseului: un lac chiar pe creastă. Situat în apropiere de 2000 m alt, lacul, denumit Iezerul Pietros sau lacul Ciobanul, este înconjurat de jnepeni şi poate fi uneori trecut uşor cu vederea mai ales de către cei care urcă traseul în sens invers sau pe vreme ceţoasă. Apa lacului are o culoare verde datorată vegetaţiei din jur; gustul de apă stătută se datoreşte lipsei de izvoare la suprafaţă şi a unei scurgeri vizibile. Pe ţărmul lacului traseul nr. 13 se întâlneşte cu traseul nr. 15, care vine din căldarea Dereşului pe faţa vestică a muntelui Pietrele.

După un scurt popas la ţărmul lacului pornim către nord, pe culme, printre jnepeni. Poteca mare ne conduce sigur cale de 350 m, pînă aproape de bordul căldării Zănoaga (nord), de unde începem să ocolim spre nord-est. Poteca prin jnepeniş ia sfîrşit cîteva sute de metri mai departe, unde panta coboară lent spre est. Pe ultima porţiune tăiem prin jnepeni şi ieşim la gol. Jnepenişul ia sfîrşit. Ajungem la o cotă, o mică cocoaşă a terenului, de unde creasta principală coteşte spre nord, direcţie în care apucăm şi noi, coborînd piciorul nordic al Zănoagei, pînă în larga curmătură a Ciobanului. În acest punct va trebui să alegem una din variantele de coborîre spre cabană; pe varianta A, ca şi pe varianta B, durata apropierii de cabană e aceeaşi: 2—3 ore.

VARIANTA ADin şaua Ciobanul coborîm pe potecă, spre est, la stînele Ciobanul, care se găsesc la cca. 50 m

diferenţă de nivel sub creastă. În drum spre stînă trecem pe lîngă un izvor1, apoi pe lîngă trei lăculeţe mici. De la stînă coborîm pe dreapta pîrîului, uneori fără apă. Atingem nivelul pădurii. După 8—10 min de la stînă cotim pe potecă, la stînga, prin poiana largă.

Fig 19. Ciudatele stînci “La Şezătoarea Urşilor”Traversăm pe sub muntele Ciobanul Mare, mergînd prin poiană. În stînga se înalţă coastele

prăpăstioase ale vîrfului de est al Ciobanului Mare (1944 m). În dreptul vîrfului traversăm o undă de teren, care este de fapt un picior estic al muntelui şi, mergînd în aceeaşi direcţie, intrăm în pădure şi apoi coborîm o pantă înclinată. Uneori întîlnim cîte un semn răzleţ cu bandă roşie, o încercare mai veche de marcaj. După 40—50 min de coborîre ajungem într-o poieniţă, în care traversăm şi un pîrîiaş, începînd de aici, după ce reintrăm în pădure, poteca coteşte uşor către dreapta şi coboară în direcţia nord-est. După 250—300 m traversăm un alt picior de munte şi coborîm o pantă iute în aceeaşi direcţie. Ieşim din pădure într-un luminiş, apoi reintrăm sub acoperămîntul brazilor. Pînă în valea Lotrului nu mai sînt decît cîteva sute de metri. La terminarea coborîrii ieşim din pădure lîngă un pîrîiaş, apoi prin luncă străbatem un teren plat. Întîlnim lateral casa pădurarului şi la 300 m spre nord intrăm pe şoseaua alpină. Parcurgem încă 4 km pe această şosea şi sosim la cabană, unde încheiem marele circuit început în primele ore ale dimineţii.

VARIANTA BDin şaua Ciobanul continuăm traseul spre nord, urcînd pe pantele Ciobanului Mare, pînă la 3/4

din înălţimea spinării sale (vezi şi traseul nr. 15). Începînd din locul indicat pe pantă, ocolim streaşină de ves-t a vîrfului ierbos prin stînga. Dincolo de vîrf revenim în creasta ierboasă şi coborîm spre nord pe marea potecă de altitudine. După 35—40 min de mers din şaua Ciobanul intrăm în pădure, coborînd continuu. Parcurgem o serie de serpentine printre arbori, pentru ca să ajungem în frumoasa poiană, izolată de freamătul văilor, din şaua Groapa Seacă. Este cea mai adîncă curmătură din creasta de legătură Şurean—Parîng.

La nord de muntele Scovarda se ridică din nou peste nivelul pădurii, dar acest urcuş nu ne mai interesează (vezi traseul nr. 15), deoarece vom părăsi definitiv creasta. În poiana Groapa Seacă cotim cu 90° spre dreapta şi prin iarba deasă şi înaltă coborîm prin poieni. Vîlcelul este sec la început, dar după 200 m întîlnim pîrîul Gropii. Coborîm încă 150 m pe un hăţaş, care devine mai jos drum de căruţă.

Ne abatem la stînga şi prin poiana de pe firul văii, cu pîrîul în dreapta noastră, coborîm spre nord-est. Traversăm două torente şi cotim pe vale spre răsărit. Zona umedă care ne apare în cale ne sileşte să traversăm des pîrîul, iar poiana mlăştinoasă, nu prea întinsă, ne determină să ocolim pe malul drept, urcînd pe povîrniş, mai ales după ploi mai bogate. Uneori zărim rămăşiţele unui scoc, ale cărui frînturi putrede mai rezistă pe alocuri. Valea se lărgeşte. Coborîm încă 400 m şi trecem pe lîngă o nouă confluenţă. Pîrîul Gropii urmează nestingherit drumul său spre vf. Lotrului cale de încă 500—600 m. La ieşirea din valea îngustă a pîrîului Gropii intrăm la stînga pe şoseaua alpină spre cabana Obîrşia Lotrului (1400 m), pînă la care mai parcurgem aproape 1 km.

Fig. 20

14. [diag 05] LAINICI – Muntele Cheafa / Valea Chitul – STÎNA VĂLĂREANU –

1 Aici ne putem alimenta cu apă proaspătă.

MUNTELE RECIUL – MUNTELE CIOCÎRLIUL GRIVELOR – VÎRFUL PARÎNGUL MARE – CURMATURA GRUIULUI – LACUL LUNG - STÎNA ROŞIILETraseul nu este indicat iarna Timp de mers: 11—13 ore. Traseul este marcat pe porţiunea vf. Parîngul Mare—şaua Gruiul: bandă roşie.

Fie că venim din nord, dinspre Petroşeni, fie din sud, de la Tg. Jiu—Bumbeşti, trenul ne poartă prin faimosul defileu al Jiului, peste numeroase viaducte, pe „brîne" artificiale ameţitoare, printr-o puzderie de tuneluri... Încîntaţi de preludiul acesta, entuziasmant încă de la începutul excursiei, sosim în staţia Lainici, în apropiere de mănăstirea Lainici (418 m). De aici avem posibilitatea să începem unul din cele mai pitoreşti trasee pe latura sudică a Parîngului. Dacă ajungem dis-de-dimineaţă, putem face o mică abatere spre sud, cale de 1 km, pe şoseaua naţională pînă la mănăstirea amintită. Durata întregului traseu nu ne permite o întîrziere, decît dacă înnoptăm la una din stînele întîlnite în cale (de ex: Prisloapele, Mormîntul Florii). Pentru începutul traseului ne vom aproviziona cu apă numai în cazul variantei A.

Traseul începe chiar de la gară; ieşim în şoseaua naţională din spatele gării şi cotim la -stînga spre nord-vest. Coborîm lent în lungul şoselei şi după cîteva sute de metri traversăm apa tumultuoasă a Jiului, pe un pod. Pe malul de răsărit, din şoseaua naţională, se desface o ramură la dreapta, de-a lungul apei Jiului: este o şosea forestieră pe care o vom putea folosi ca drum de acces la muntele Petriceaua (varianta 14 B).

VARIANTA 14 ATimp de mers: Lainici—muntele Cheafa—stîna Vălăreanu 3—3l/2 ore.Deoarece turiştii vizitează, în general, defileul Văii Jiului pe calea ferată sau pe şosea, ne

propunem să alegem un traseu care să ne deschidă panarama acestuia, de la diferite înălţimi.Ne aflăm pe şoseaua naţională lîngă pod, pe malul stîng al Jiului, şi mai mergem pe ea cîteva

zeci de rnetri. Malul muntelui din dreapta noastră se ridică destul de iute, continuînd pe o pantă asemănătoare pînă în dunga muntelui Cheafa, pe o diferenţă de nivel de peste 800 m. La intrarea pe potecă se află un nuc, care constituie un bun reper. De lîngă el ne îndreptăm spre dreapta, urcînd destul de accentuat pe o potecă. Intrăm în păduricea rară, menţinînd direcţia spre sud în lungul brînei. Străbatem cîteva serpentine şi poposim la o bifurcaţie. Lăsăm poteca din dreapta şi intrăm la stînga în urcuş, pentru ca după alte serpentine scurte să ieşim din pădure într-o poiană. Sîntem pe muchia muntelui numită Faţa Babei. Panorama este foarte frumoasă mai ales cînd atingem creasta propriu-zisă într-o mică strungă, stîncoasă; înspre nord se afundă imensul defileu al Jiului, în fundul căruia se împletesc calea ferată şi şoseaua naţională. În spatele nostru se lasă spre vest o creastă ascuţită şi stîncoasă, care continuă prăpăstioasă pînă în Jiu. Rîul, cu toată forţa de care dispune, nu a reuşit să străpungă muntele pe care ne aflăm şi bolborosind furios îl ocoleşte formînd o buclă pronunţată, care, privită din locul în care ne aflăm, ne înconjură din trei părţi.

Continuăm traseul în direcţia est, pînă în muchia Cheafei. În faţă ne barează poteca un gard de bîrne; dincolo de el se întinde pe faţa de nord a muntelui o poiană, în mijlocul căreia zărim un „conac"1. Pădurea se lasă pe dreapta pînă în fundul văii, dar panorama Munţilor Vîlcanului, de dincolo de Jiu, se dezvăluie fără oprelişte. Mergînd în continuare pe muchie, intrăm pentru cîteva zeci de metri în pădure, apoi din nou prin poiană ajungem în dreptul unui alt „conac", în vecinătatea căruia se află stîna Baba. Din acest punct poteca se despleteşte în mai multe fire din care unul mai evident se duce la stînga pe curba de nivel. Noi trecem de curtea „conacului" şi urcăm direct pe muchia care se lăţeşte vizibil.

Urcuşul continuă şi în pădurea care urmează pe creştetul muntelui Babei, pînă la care mai avem de mers 3—4 min. Ajungînd pe platoul crestei, zărim spre dreapta, printre copaci, un luminiş. Traversăm poteca aflată pe culme şi după 20 m urcăm pe o stîncă (vf. Babei, 1002 m). De aici avem prima privelişte mai largă asupra masivului; la poalele abruptului, de-a lungul apei Chitului (est), se întinde panglica şoselei forestiere pînă la I. F. Corbul (vezi varianta B). Din acest vîrf direcţia noastră de mers se schimbă brusc spre nord, paralel cu direcţia generală a Văii Jiului, în lungul coamei munitelui Cheafa.

După cca. 300 m ieşim dintr-o poiană pe creastă, unde întîlnim mici abrupturi cu stînci răsărite din pădure. Urmează o zonă plată, la sfîrşitul căreia, o dată cu un uşor coborîş, reintrăm şi în pădure. În calea noastră apare o altă sa. Cel mai bun reper de orientare rămîne creasta îngustă şi împădurită, marcată de păpuşile care fac despărţirea ocoalelor silvice de pe cei doi versanţi (marcaj silvic, dungă roşie). După ce trecem de o undă a crestei, poposim pentru cîteva minute într-o adîncitură mai pronunţată decît şeile anterioare, începînd de aici urcăm mai tare, tot pe creastă, la vf. Cheală (1207 m), de asemenea împădurit. Este un loc plăcut în mijlocul unei păduri frumoase cu fagi înalţi şi groşi, care

1 Casă de ţară folosită de localnici, mai ales în timpul verii.

de-abia lasă loc să zărim cîte ceva spre nord. Coborîrea o vom face pe o pantă iute pînă într-o şa îngustă cu profil în „V". Pe contrapantă, după cîteva minute de urcuş, răzbatem la liziera pădurii; poiana foarte întinsă se desfăşoară numai pe versantul apusean, lăsîndu-ne să privim acum foarte comod defileul Jiului şi munţii de dincolo.

Menţinem linia crestei, urcînd pe la marginea pădurii, care după 200 m ne înconjură din nou. Urcuşul e mai domol, mai ales că poteca ciobănească părăseşte creasta, angajîndu-se pe versantul estic, în direcţia izvoarelor pîrîului Strîmbele. Urcăm totuşi pe potecă pe curba de nivel; la apariţia unei poieni cu brusturi, cam după 300 m de la liziera pădurii, o părăsim şi urcăm direct spre stînga. Curînd, printre copaci rari, distingem numeroase hăţaşe de oi, care ne conduc în cîteva minute la stîna de sub Piatra Argelelor. Stîna este apărată la nord-vest de pereţii albi ai Pietrei Argelelor (1288 m), care răsar din mijlocul pădurii în coama muntelui, ca un preludiu al marilor înălţimi.

De la stînă urcăm pe sub „Piatră" distanţă de 100 m, la capătul căreia ne găsim pe o muchie. De sus facem un mic tur de orizont de la vest la est; în stînga de la Piatra Argelelor, se întinde o creastă împădurită cu foioase, punctată de două cocoaşe gemene (Cioaca Purcarului); de aici muntele se înscrie într-o curbă spre nord-est pînă în vf. Petriceaua (1428 m), înalt şi cu versantul de est pietros; din vf. Petriceaua zărim o culme împădurită aproape complet, care se prelungeşte pînă în spinarea înaltă şi golaşă a Reciului.

Chiar din locul în care se aflăm distingem un vechi drum de căruţă, în parte acoperit cu iarbă, care începe de la stîna Vălăreanu de pe piciorul muntelui Petriceaua şi intră în pădure. El reapare la golul alpin, îndreptîndu-se spre muntele Reciul. Acest fir alb ne va servi drept călăuză pe viitoarea porţiune.

Începem coborîrea pe o pantă ierboasă, făcînd o deviaţie uşoară spre dreapta, pînă la obîrşia pîrîului Pîrleele. De aici trecem pe malul opus, la stîna Vălăreaniu. Ne aflăm în larga poiană a Văcăriei. Ceva mai sus, în apropiere de Cioaca Purcarului, se mai află o stînă, care rămîne mult în afara drumului nostru, servindu-ne însă de reper. La stîna Vălăreanu întîlnim şi varianta B a traseului nr. 14, care urcă pe v. Chitul.

VARIANTA 14 BTimp de mers: Lainici—pîrîul Chitul—stîna Vălăreanu 2½—3 ore.Este un traseu iniţial mai comod, mai ales datorită posibilităţilor ocazionale de transport de pe

şosea. El începe din şoseaua naţională, lîngă podul de peste Jiu, şi se menţine pe drumul forestier, care intră pe valea pîrîului Chitul cale de 6 km. De la ramificaţie pornim mai întîi în aval, pe lîngă Jiu, cam 1 km; pe malul opus, la un cot al rîului, se zăreşte şi mănăstirea Lainici. Urmează o curbă mare, cam la 180°, care ne îndrumează spre nord. După 1l/2 oră de marş sosim la gura Văii Strîmbele (stînga). Mai mergem puţin şi din nou vom întîlni o confluenţă: Valea Pîrleele la stînga, iar valea. Corbul la dreapta, care se unesc aici formînd valea Chitul. Vom continua drumul spre nord; din locul unde şoseaua forestieră ia sfîrşit, o potecă ciobănească ne conduce mai departe şi ne scoate pe piciorul muntelui dintre văile Pîrleele şi Corbul. După cca. o oră de urcuş asiduu prin pădure facem joncţiunea cu varianta traseului nr. 14 A, lîngă stîna Vălăreanu, în poiana Văcăriei.

Traseul nr. 14 continuă spre marile vîrfuri ale Parîngului, după ce variantele A şi B se unesc în poiana Văcăriei. De la stînă vom urma şoseaua, acum năpădită de iarbă; pe ea se circulă numai cu piciorul. Chiar de la bordeiul stînei porneşte un cot pronunţat spre nord, intrînd pe direcţia feţei estice avf. Petriceaua. Pînă la vf. Reciul şoseaua se conturează mai mult ca potecă de oi, cu şiraguri paralele, menţinîndu-se imediat deasupra limitei pădurii. Drumeţii vor observa, fără îndoială, că bradul şi, în general, coniferele lipsesc la această altitudine, fiind înlocuiţi cu foioase (fagul, carpenul, paltinul etc.). Traversăm două văioage. Grohotişul prăvălit din pieptul muntelui Petriceaua învăluie uneori chiar şiragurile potecilor. După aproape ½ km de la reluarea traseului cotim brusc spre est, pe sub coama ierboasă a muntelui care uneşte Petriceaua cu Reciul, fără să părăsim curba de nivel. Pădurea acoperă panorama văii Chitul, în schimb lasă o privelişte bună asupra m. Cheafa. Cam la jumătatea distanţei dintre cele două vîrfuri poteca se ramifică: „şoseaua" continuă în aceeaşi direcţie pe sub Reciul, pe curba de nivel, iar cealaltă potecă urcă uşor pe culme, în şaua de la Tăul Porcului.

În apropiere se găseşte un bordei, iar ceva mai încolo, la răsărit, un mic lac de provenienţă nivală, denumit de localnici „Tăul Porcului". Ocolim vf. Reciul (1468 m) pe versantul de nord-vest, pe curbele de nivel, şi după cca. 300 m depărtare de lac reintrăm pe „şoseaua" din creastă, acum mult mai vizibilă.

Mergînd spre nord-est, trecem pe deasupra Obîrşiei Polatiştei, apoi pe lîngă o stîncă solitară, din calcar; prin dreptul stînei Petriceaua tăiem serpentinele, coborînd pe panta de nord-est a Reciului. Panorama extrem de frumoasă a Parîngului şi a culmilor sale puternic dezvoltate, care pornesc spre sud în şiruri divergente, este pusă în valoare de adînca vale a Cutresei. De aici, de pe pantele Reciului, putem urmări cu uşurinţă „avancronica" traseului nostru peste culmile împădurite ale Prisloapelor şi ale

Mormîntului Florii, pînă în Ciocîrliul Grivelor şi vf. Ţapul, care este secondat în spate de un pisc înalt. La prima vedere îl confundăm cu vf. Parîngul Mare, dar nu este decît Mîndra (2360 m), care acoperă tot muntele din spate cu masivitatea sa.

Intrăm în pădurea de fag, pe şosea; în general ne menţinem pe creasta muntelui, care leagă Reciul de Prisloapele; uneori şoseaua ocoleşte pe curba de nivel cocoaşele mai răsărite, dar numai pe partea stîngă (vest). După ce mergem cam o oră prin pădure, coborîm mai simţitor într-o şa, care prezintă la vest un luminiş. Pe contrapantă ieşim din poiană la stîna Prisloapelor (1367 m), după un scurt urcuş de cca. 5 min, loc unde se sfîrşeşte şoseaua noastră, o călăuză minunată, în lungul căreia nu am avut probleme de orientare asupra traseului.

În direcţia nord se aşterne o mare potecă, folositoare orientării noastre în continuare. Ea se menţine tot pe creastă pînă în vf. Parîgul Mare. Pînă aici am străbătut o zonă cu munţi scunzi, acoperiţi cu păduri întrerupte de poieni frumoase, cu perspective spre vest şi nord, unde clima blîndă, caracteristică Olteniei, se face simţită. De acum înainte vom urca din ce în ce mai consistent, schimbînd aproape două etaje climaterice, aranjate pe altitudini (clima subalpină şi alpină).

Traversăm în lungime poiana Prisloapelor, menţinînd chiar linia de cumpănă a apelor. Depăşim o baliză geodezică lîngă care poiana este pardosită cu lespezi, primele mărturii ale cristalinului, pe care Parîngul îl ascunde pînă sub creasta principală. De-abia acolo munţii îşi dau în vileag scheletul lor pietros, lustruit bine de vreme, mai ales în căldările nordice.

Ajungem din nou la pădure în faţa unei pante mai înclinate, în care poteca urcă în serpentine, pătrunzînd pentru moment în desiş. Dar strînsoarea pădurii nu durează mult. Primele şi ultimele conifere, un brîu îngust de cîteva sute de metri, fac loc unui culoar chiar pe muchie. Rariştea apare tot mai accentuat pe dreapta. Aproape o jumătate de oră urcăm pantele înclinate, pentru ca să lăsăm definitiv în urmă pădurea. Am ajuns la golul alpin, lîngă marea stînă Mormîntul Florii (1555 m). Dacă timpul nu ne permite să ajungem pînă seara la stîna Roşiile, putem înnopta aici. Am consumat din timpul de mers cca. 6—7l/2 ore şi ne mai sînt necesare alte 5—5l/2 ore.

În faţă ne mai rămîn cca. 500 m diferenţă de nivel pentru ca să pătrundem în_ zona alpină a Cio-cîrliului Grivelor (2032 m); în stînga lăsăm adînca vale a Grivelor (afluenţă a Surpatei) peste care domină panorama Retezatului şi a Vîlcanului; în continuare urcăm pe umărul sudic al vîrfului amintit, orientîndu-ne cu ajutorul unui hăţaş spre nord. Trecem de gurguiul umărului, care la est se termină cu lespezi şi urcăm încă 150 m diferenţă de nivel pe direcţia Ciocîrliului (aproape l/2 oră); ocolim spre nord-est, urcînd mai domol, folosind brînele săpate de copitele oilor care pasc pe aceste meleaguri. Turiştii mai bine antrenaţi, care au timp în plus la dispoziţie, pot urca direct în vf. Ciocîrliul Grivelor, de unde se deschide o frumoasă panoramă spre vest. La răsărit ne oprim privirile pe culmea înaltă care se frînge adînc în şaua Gropii, apoi continuă cu Tăuzul—Voişanul—Molidişul. Parte din această „belvedere" o vom putea obţine şi din şaua Ţapul, unde reintrăm pe creastă. Din şa putem arunca o privire fugară şi asupra văii şi căldărilor de la sud de Parîngul Mare. Acum putem să observăm pentru prima dată şi zona vîrfului celui mai înalt, care pe versantul acesta e puternic înclinat, dar accesibil, înaintăm pe netedul platou al şeii, înspre est, şi începem un alt urcuş, de data aceasta spre vf. Ţapul. Încă un sfert de oră de urcuş şi păşim pe acoperişul înalt al acestui vîrf, care spre nord se uneşte aproape fără şa cu vf. Mîndra. Din vf. Ţapul lăsăm înapoi bazinul văii Sadul lui Sin şi privim mai bine bazinul văii Sadului principal (ambele ape curg spre sud).

Pe creasta din ce în ce mai stîncoasă urcăm încet pînă la un contrafort situat chiar sub vf. Mîndra. Îl învingem prin dreapta şi poposim pe adevăratul vîrf al Mîndrei (2360 m), confundat de multe ori cu vecinul său nordic Parîngul Mare, situat pe creasta principală. Din vf. Mîndra ni se deschide o minunată privelişte la est şi nord-est asupra crestei principale, cu vf. Gruiul în prim plan. Planuri din ce în ce mai pierdute în depărtare se succed spre est pînă la creasta Buila—Vînturariţa, care după-amiază străluceşte ca şi Piatra Craiului în razele soarelui. Pe vreme bună vedem şi şoseaua alpină care urcă de la Rînca pe pantele Păpuşii, brăzdînd ca o panglică subţire albăstriul muntelui.

Din vf. Mîndra urcăm în continuare tot spre nord; traversăm înalta şa dintre cei doi uriaşi, lăsînd în dreapta un horn abrupt care continuă pînă în abisul căldării seci de la sud de vîrful cel mare. După încă 200 m diferenţă de nivel ajungem puţin obosiţi, dar încîntaţi de cel de-al 4-lea pisc al României — Parîngul Mare (2518 m).

Pînă aici am mărşăluit aproape continuu peste 10 ore, astfel că popasul este aşteptat cu nerăbdare. În acest răstimp vom studia drumul de coborîre la stîna Roşiile, aşezată la cca. 1950 m alt., la confluenţa pîrîului Roşiile cu cel al Zănoagei Roşiilor. În vf. Parîngul Mare întîlnim şi traseul nr. 3, cabana Parîng—cabana Obîrşia Lotrului, marcat cu bandă roşie. Coborîm din dreptul balizei spre răsărit, pe marcaj, cca. 150—200 m (în lungime), pînă pe un umăr de munte (cca. 2510 m alt.).

De la cota 2510 m pornim pe poteca marcată cu bandă roşie, coborînd pînă în şaua Gruiul (porţiune comună cu traseul nr. 3). Aici în şa se formează înspre căldarea nordică două hornuri, unul la vest, mai greu accesibil la coborîre, iar celălalt la est, pe care ne vom continua şi noi traseul. Coborîm

din şa spre nord, cam în punctul în care creasta începe să se înalţe spre vf. Gruiul. Intrăm în hornul destul de înclinat (30—40°), traversînd la început un grohotiş mărunt, întrerupt de insule de iarbă. În zigzag depăşim partea superioară mai dificilă, pierzînd astfel cca. 30 m diferenţă de nivel.

Porţiunea inferioară a hornului se lăţeşte şi numeroase brîneaguri brăzdează panta, din ce în ce mai dulce. Coborîrea devine mai lesnicioasă. Lacul Mîndra, situat într-o căldare înaltă, stîncoasă, plină de lespezi şi blocuri de piatră, este primul din salba iezerelor înlănţuite în circul Roşiilor. Ca mărime şi frumuseţe, el concurează cu cele mai frumoase circuri din Carpaţi. Pe toată lărgimea circului în care se află acest lac, o singură ,,oază" cu iarbă verde, primitoare, ocupă un loc restrîns la răsărit.

Lăsăm lacul în stînga şi păşim pe platoul cu iarbă, o insulă odihnitoare pe marea de bolovani, unde ne orientăm în timpul unui scurt popas. Hăţaşul ciobănesc, care apare firav printre lespezi, se îndreaptă uşor către dreapta, aproape de pereţii de nord ai Gruiului. După 200 m de mers pe fundul căldării ajungem într-o strungă extraordinară: printre două stînci despicate, sub panta care se apleacă abrupt, zărim în afund lacul mare al Roşiilor. Este un bun reper al traseului nostru. De aici descoperim „jumătate la stînga", pe o terasă intermediară, Lacul Lung, unde trebuie să ajungem curînd. Coborîm pe treptele naturale prin strungă şi ne îndreptăm la stînga, pe o brînă lată, cu iarbă, de la baza peretelui care formează bordul căldării. Coborîm păşind prin iarba grasă, cotind spre nord (dreapta). Traversăm peste bolovani cîţiva metri, la dreapta, depărtîndu-ne de perete, apoi coborîm ultima porţiune peste lespezi şi printre pîlcuri de jnepeni ajungînd la lac. Pe ţărmul Lacului Lung terminăm porţiunea cea mai dificilă a traseului nr. 14, mai ales din punct de vedere al atenţiei şi orientării. Parcurgem ţărmul lacului spre nord de malul estic pînă la capătul lui nordic. La dreapta, mult mai aproape, îşi oglindeşte apele de smarald, în mijlocul unui infernal haos de bolovani, unul din cele mai mari lacuri din Parîng: Roşiile (Jieţul).

Coborîm bordul terasei a doua şi intrăm pe poteca ciobănească, ce străbate întinse tăpşane cu iarbă. Trecem prin dreptul „Punctului Roşu"1, abruptul de nord al piciorului Parîngului Mare; la baza lui se oglindeşte lacul Zănoaga Stînei, cu o formă circulară. Se pare că peretele roşcat al abruptului de la Punctul Roşu a dăruit numele său întregului circ glaciar al Roşiilor.

Coborîm în continuare spre nord, în direcţia stînei Roşiilor care se vede acum dincolo de pîrîul Zănoaga Roşiilor; stîna se află pe un dîmb, deasupra zonei mlăştinoase de sub Lacul Rotund, la poalele Sliveiului. La stînă putem ajunge fie pe lîngă lacul Zănoaga Stînei, apoi pe malul stîng, pe sub coastă, fie pe la confluenţa pîrîului Zănoagei cu pîrîul Roşiile. Aici vom traversa bogatul pîrîu pe o punte de piatră, încă pe sus din tăpşanele coborîtoare am fi tentaţi să ţintim direct stîna, dar vom evita acest lucru, pentru a ocoli mlaştinile, care inundă platoul din aval de lacul Zănoaga Stînei.

Ajungînd la stîna Roşiile (1950 m), locul ales de popas pentru noapte, singura aşezare omenească din imensul circ al Roşiilor (vf. Parîngul Mare—stîna Roşiile: l—1¼ oră). Poziţia centrală a stânei, altitudinea sa, pădurea nu prea depărtată şi apa îndestulătoare sînt argumente suficiente pentru a-i da importanţa cuvenită din punct de vedere turistic. Turiştii care au cort pot înnopta în spaţiul din vecinătate, în condiţii bune de teren. De la stîna Roşiile, avînd avantajul amplasării şi altitudinii, putem să facem trasee turistice importante spre culmea Sliveiului, lacul Verde şi Cîrja, spore Dereşul şi Coasta lui Rus, abruptul nordic al Gruiului şi lacurile glaciare vecine.

Fig 21

15. STÎNA ROŞIILE—MUNTELE DEREŞUL—STÎNA ZĂNOAGA—CURMĂTURA GROAPA SEACĂ— MUNTELE CAPRA - MUNTELE PRAVĂŢUL—POIANA MUIERIITraseul nu este indicat iarna. Timp de mers: stîna Roşiile — stîna Zănoaga 4—4½ ore; stîna Zănoaga — Poiana Muierii 3—4 ore

Dacă ne stabilim cu tabăra la stîna Roşiile, sau în apropiere, putem face o serie de excursii pe itinerare variate şi inedite în centrul Munţilor Parîngului. Există mai multe variante: spre cabana Parîng, spre vîrful Parîngul Mare sau spre Obîrşia Lotrului. Unul din traseele care poate conveni acelora care doresc să meargă în direcţia Obîrşiei Lotrului sau spre Munţii Şureanului, ocolind creasta principală a Parîngului, este traseul prezentat mai jos. Din şaua Ciobanului sau Groapa Seacă se poate folosi spre Obîrşia Lotrului traseul 13 A său 13 B.

La plecarea de la stîna Roşiile ne vom orienta, deoarece vom intra într-o zonă cu jnepeni, în care cărările întortocheate ne pot pune în faţa unor ocoluri inutile. Dincolo de firul principal al văii fostului gheţar Roşiile se ridică Dereşul, ale cărui poale sînt acoperite de jnepeni şi de întinse suprafeţe de grohotiş. Spinarea lui înaltă scade spre nord, dispărând la confluenţa pîraielor Sliveiului şi Dereşului. În direcţia nord-est zărim prin jnepeniş o poiană lungă, îngustă, cu grohotiş, care în partea

1 Ciobanii îl denumesc „Pontu Roşu" sau chiar „Dîlma Roşie".

superioară face o cotitură spre dreapta. Memorînd acest reper, pornim la drum spre puntea de piatră, peste pîrîu. Traversăm apa şi perpendicular pe firul ei mai facem cca. 300 de paşi peste lespezi şi tăpşane cu iarbă, după care ne îndreptăm la stînga. Mergem acum paralel cu coama Dereşului şi cu firul pîrîului Roşiile, urcînd uşor. Rariştea din jnepeni în care intrăm coteşte abia simţit la dreapta. Reperul iniţial se mai vede numai pe porţiunea sa inferioară, dar suficient de bine pentru a ne putea orienta. După cca. 20 min ajungem pe o limbă mare de grohotiş.

Mergem spre nord pe curba de nivel, traversînd grohotişul. Ajungem la baza unui perete de stîncă înalt de 10—15 m, a cărui căciulă e împodobită cu jnepeni; la bază poteca apare precis conturată şi urcă prin poiana din jnepeni. Acesta este, de fapt, reperul pe care l-am urmărit încă de la stînă.

Urcăm cîteva minute, apoi călăuziţi de potecă cotim jumătate la dreapta, străbătînd poieniţe mai largi prin jnepeniş spre creasta de deasupra. După aproape o oră de la plecare poposim în culmea muntelui, la capătul de sus al poienii. Panta Dereşului este însă înclinată spre nord, dar podul lat, îmbrăcat în pîlcuri de jnepeni, ne îmbie la un scurt popas. Spinarea voluminoasă estică a Sliveiului îndulceşte peisajul, străjuită fiind de piscurile Stoeniţiei şi Cîrjei, care de aici par „triunghiulare". Mai spre nord se aliniază şi masivul munte al Mijei, în masa căruia sînt parcă sculptate căldăruşele glaciare bine ascunse ale Zănoagei lui Burtan şi Taurilor Firicele. Valea Jieţului se deschide darnic spre nord, oferind vederii şoseaua însoţită pe margini de case, apoi muntele Zănoaga, cu marea sa potecă în serpentine. Una din ţintele traseului nostru este stîna Zănoaga, aflată la capătul de sus al acestei poteci, ascunsă însă de una din cutele muntelui.

Din locul de repaus ne orientăm spre est pentru a traversa creştetul lat al Dereşului. Mergem pe curba de nivel cca. 150 m, apoi cotim puţin la dreapta şi începem să coborîm pe o pantă înclinată brodată pe margini cu jnepeni. După 3—4 min de la punctul în care am poposit, coborîrea în lungul unui jgheab ierbos devine mai accentuată. Potecuţa foarte fină intră pe jgheabul accesibil. Un detaliu suplimentar: pe partea cealaltă a văii Dereşului (est) se află un bordei al cărui ţarc de pietre se distinge bine. De acolo începe o potecă ce urcă spre stînga, pe muntele Pietrele.

Cu aceste repere pe care le reţinem neapărat coborîm. Panta ierboasă se menţine pe fundul unui vîlcel; zigzagurile hăţaşului ne conduc peste „covoare" de afiniş. După cca. 10 min de coborîre sprintenă, traversăm spre dreapta şi coborîm în aceeaşi direcţie printre jnepeni, pe poteca tot mai bună, pînă la un mare stei de piatră, îl ocolim pe la nord-est, traversăm la dreapta albia strîmtă a unui torent şi pe panta mai dulce a muntelui ajungem într-o poiană cu brusturi. Traversăm această poiană şi urmărim poteca pe serpentine printre jnepeni; coborîm astfel la şuvoaiele bogate ale Dereşului. Trecem apa pe bolovani şi urcăm la dreapta pe malul înalt ieşind pe terasa a doua a fostului gheţar Dereşul. Aici putem face un mic popas. Cu forţele refăcute vom ataca acum înălţimea unui nou munte, Pietrele, ale cărui pante se ridică spre răsărit, începem urcuşul spre est. Imediat ne apare în cale o platformă, fostă morena laterală, şi astfel ne apropiem de bordeiul stînei din căldarea Dereşului.

Depăşim nivelul bordeiului şi ne îndreptăm la stînga, unde se distinge bine începutul potecii (cam la 60 m). Chiar de la primii paşi urcuşul este tare şi cîştigăm o diferenţă de nivel mare. Serpentinele se termină cam la 200 m diferenţă de nivel faţă de stînă. De aici înainte poteca urcă lent, iar după ocolirea unei muchii mici intră pe curba de nivel.

Poteca continuă strecurîndu-se pe o brînă, apoi urcă pe un horn şi ajunge pe un „balcon" stîncos ieşit din pieptul muntelui. Sub noi pereţii cad vertical şi ne permit să vedem, în dreapta înălţîndu-se ţ'epuşele brazilor din adînc. Din sălbăticia de jos străbate mugetul apelor descătuşate venite din toate căldările, care se unesc într-un singur şuvoi: Jietul; cîntecul cocoşilor de munte şi croncănitul corbilor întregesc această simfonie neobişnuită. Cuiburile corbilor se află în ascunzişuri stîncoase, bine apărate de curioşi, de trunchiurile uscate ale brazilor doborîţi de avalanşe şi furtuni.

Pornim mai departe. De acum intrăm pe curba de nivel, întretăind o serie de „clippe" de calcar alb cristalizat. După puţin timp priveliştea se schimbă. Deasupra noastră rămîn coamele împietrite ale sfinc-şilor şi „urşilor" din vf. Pietrele (vezi traseul nr. 13); cotim după o muchie pietroasă, după care parcurgem un povîrniş ierbos, mai neted şi înclinat: ne aflăm de acum pe Zănoaga. Traversăm un izvor firav şi începem o coborîre plăcută, spre nord-est, în direcţia stînelor din Zănoaga.

După aproape 2 ore de mers de la bordeiul din Dereşul sosim la stînele din Zănoaga (1680 m), o mare aşezare ciobănească situată în micile circuri, împînzite de jnepeni, unde putem poposi pentru noapte, dacă dorim să facem excursii la vf. Pietrele şi Coasta lui Rus.

În continuarea traseului nr. 15 vom intra pe marele drum de legătură cu vecinul de la nord, Şureanul, pe una din crestele cele mai sălbatice, cu splendide privelişti asupra munţilor înconjurători. De la stîna Zănoaga trebuie să ieşim în creastă; pentru aceasta folosim una din potecile care se îndreaptă spre nord-est, pe deasupra pădurii de brad, spre şaua Ciobanul. Trecem pe sub nivelul pădurii de jnepeni, care înfăşoară spinarea muntelui şi, după ce traversăm izvoraşe mici, urcăm pe plaiul lin de la marginea abruptului, format de căldăruşele Zănoagei, pînâ în şaua Ciobanului.

O mică variantă care ocoleşte ar fi ieşirea la lacul Zănoaga Ciobanului (Iezerul Pietros), pe

cărarea care se strecoară printre jnepeni, pe la est de stîne; de la lac intrăm pe poteca traseului nr. 13, spre nord, pînă în adînca şa a Ciobanului. În şaua Ciobanul zărim în dreapta, destul de aproape, o altă stînă, lîngă care se află trei lăculeţe. Pe aici coboară spre est varianta A a traseului nr. 13.

La nordul şeii se ridică Ciobanul Mare. Urcăm pe mijlocul muntelui cam 3/4 din diferenţa de altitudine dintre şa şi vîrf şi începem ocolirea acoperişului pe la vest. Pădurea rămîne în apropierea potecii mai jos, iar drumul ia aspectul unui plai frumos, foarte umblat. Ajungem lîngă un izvor chiar pe potecă, iar de aici ocolim continuu tot mai mult spre dreapta, revenind la nord de vf. Ciobanul Mare (1944 m). În stînga se adună izvoarele văii Zănoaga; pe dreapta se desfăşoară bazinul de colectare al izvorului Gropii.

Continuăm traseul chiar pe creastă. Sub nivelul potecii noastre, în poienile bogate în păşuni, pe feţele estice, reperăm o altă stînă. După ce trecem de o cotă abia ridicată din creastă (vf. Coricia), începem marea coborîre spre nord, semn că platoul se apropie de sfîrşit. Ceva mai jos întîlnim pîlcuri de brazi răzleţi, apoi intrăm în pădure. Aici se termină şi poiana de pe creştetul muntelui, iar pe poteca largă intrăm în pădurea Groapa. Mai departe linia generală a potecii continuă tot pe creastă. Ajungem în curmătura Groapa Seacă, plasată într-o poiană cu iarba înaltă şi moale. Ea reprezintă locul cel mai de jos al crestei de legătură Parîng—Şurean şi poate fi utilizată pentru un popas. Din acest punct se ramifică la dreapta şi varianta B a traseului nr. 13. Ne continuăm urcuşul spre nord, pe poteca principală de creastă, reintrînd în pădure.

După cca. 15 min de urcuş ieşim din nou la gol alpin pe muntele Scovarda. Înaintăm pe plaiul înclinat, refăcînd din Groapa Seacă aproape 250 m diferenţă de nivel. În dreptul unui mamelon sudic al muntelui poteca începe ocolirea vf. Scovarda spre nord-vest. În josul pantei se află stîna Scovarda. Traversăm firicelul unui pîrîiaş, şi după 15 min de coborîre ajungem în punctul „Ia comandă", pe versantul nord-vestic, în şaua care desparte Scovarda de Capra.

Din această să avem ultima privelişte bună asupra Parîngului central, ale cărui înălţimi se ridică spectaculos asemenea versantului nordic al Retezatului. Pornim mai departe spre nord, pe potecă, traversînd pantele înierbate ale muntelui Capra (1927 m). Urcăm lent pînă pe faţa sudică a muntelui Costişele (1910 m), vecinul de răsărit al Caprei. Pe ciuha costişelor luăm ca reper pîlcurile solitare de jnepeni şi ienuperi. Din acest munte începem o coborîre de cca. 100 m diferenţă de nivel pînă în şaua despărţitoare faţă de muntele Buna. Poteca urcă moderat, ocolind vîrful şi ieşind în şaua următoare, dintre Buha şi Pravăţul. Pînă acum poteca s-a menţinut mai mult pe versantele de sud ale munţilor. De aici vom trece pe versantul nordic, pe poteca largă care ne conduce prin afiniş nu departe de limita superioară a pădurii.

Pe stînga, depăşim la înălţime stîna Buha şi apoi ocolim izvoarele Ursului pînă în coama Cotul Ursului. Am depăşit vîrful înalt al Pravăţului, dincolo de care se află cabana Obîrşia Lotrului. Poteca noastră continuă chiar pe creastă, urmărind cu fidelitate cumpăna apelor. Coborîm prelung. Ceva mai jos trecem pe lîngă o cotă cu baliză, după care intrăm pentru scurt timp în pădure. După 200 m ieşim în poiana care se întinde pe toată zona de la nord pînă în şa.

Trecerea peste Cotişor este scurtă. Din şa urcăm spre stînga pe lîngă un izvor mocirlos. Ocolim spre vest înălţimea parţial împădurită, ultima pînă la Poiana Muierii. Pe stînga poteca este mărginită de gardul unei plantaţii de brăduţi, cale de cîteva sute de metri.

Fig 22. Lacul Ciobanul este înconjurat de vegetaţie bogatăDupă ce trecem prin dreptul vîrfului bombat al muntelui, revenim spre dreapta, la început prin

pădure, apoi prin rarişti, în creastă, pe unde de altfel şi coborîm. După 20 min de mers de la izvorul mocirlos sosim în punctul final al traseului nr. 15: Poiana Muierii, însemnat nod de poteci turistice şi pastorale. Aici se încrucişează două mari artere de circulaţie, de la Obîrşia Lotrului spre cabana Voivodul, cît şi de la Groapa Seacă spre Sălanele, Smida Mare şi Gura Potecului.

În frumoasa poiană (1668 m) avem posibilitatea să înnoptăm fie la stîna de sus, chiar în locul unde sosim pe traseul nr. 15, fie la stîna aflată cu 200—300 m mai jos, spre dreapta (est), pe poteca marcată cu triunghi roşu. Putem coborî chiar la cabana Obîrşia Lotrului (1400 m) pe traseul nr. 6, marcat cu triunghi roşu, unde ajungem în 1½—2 ore.

Fig 23

16. POIANA MUIERII - VÎRFUL SALANELE - ŞAUA GURA POTECULUI—MUNTELE AUŞELUL — CURMĂTURA ŞUREANUL - CABANA ŞUREANTraseul este indicat iarna numai schiorilor antrenaţi Timp de mers: 6—7 ore. Marcaj: bandă albastră.

Traseul nr. 16 împreună cu traseul nr. 15 formează legătura turistică completă între zonele centrale ale munţilor Parîngului şi Şureanului. Importantul drum turistic descris mai jos porneşte dintr-un „nod" de poteci şi este întretăiat pe parcurs în mai multe puncte de altele marcate sau nemarcate, pe

care le vom sesiza la locul cuvenit.Pornim de la stîna Poiana Muierii spre troiţa aflată la marginea poienii (nord). De aici intrăm

în codrul falnic, care acoperă creştetul munţilor spre nord. Pe întregul traseu vom păstra linia de creastă. În poieniţa care urmează la 200—300 m, poteca noastră se uneşte cu un drum de căruţă sosit din dreapta, de la Tărtărău. Tot de aici ne va însoţi marcajul bandă albastră, pînă la cabana Şurean. Mica „şosea" alpină ne călăuzeşte pînă sub vf. Sălanele.

Traversăm poieniţa şi intrăm din nou în pădure, pe drumul amintit. Spre vest se poate zări uneori prin rarişte o parte din bazinul de colectare al Jiului de Est. După 20 min, timp în care menţinem linia crestei, modificăm puţin direcţia de mers, cotind la dreapta sub un unghi de 10—15°. Ocolim vîrful şi poiana „La Holoangă" (1665 m), care rămîn la vest. Revenim pe culmea acum din nou netedă; coama munţilor se frînge către nord-vest, indicîndu-ne totodată şi direcţia traseului; după cca. 30 min de mers păşim pe covorul de iarbă al unei alte poieni frumoase cu o „fereastră" deschisă printre copaci, în direcţia vestică.

Şaua Sălanele nu mai este departe, încă de la cotul crestei amintit mai sus trecem prin dreptul Obîrşiei pîrîului Sălanele. Ieşim din pădure coborînd uşor într-o vastă poiană chiar în şaua Sălanele, unde se află două mari stîne; lîngă drum, pe stînga, se găseşte stîna locuitorilor din Cimpa, iar la cîteva sute de metri pe dreapta, o altă stînă, a şugăgenilor. „Şoseaua" formează o curbă de 90° către dreapta şi se pierde în preajma stînei şugăgenilor.

Traversăm şaua dincolo de mijlocul poienii părăsim „şoseaua" alpină şi intrăm pe poteca marcată cu bandă albastră, ce coteşte la stînga. În urcuş ocolim vîrful Sălanele (1712 m) pe la vest. Toată această ocolire o vom face prin pădure, apoi printr-o poiană lungă; după cîteva minute trecem de vf. Sălanele şi revenim pe culme în şaua nordică. Ne aflăm într-o nouă poiană, de unde o coamă scundă ne sileşte să intrăm printre şirurile de brazi, care se aliniază în stînga.

Revenim iar pe culmea defrişată, plantată cu puieţi de conifere, înaintăm de-a lungul gardului plantaţiei cale de 200—300 m către o nouă înălţime. Prin poiana de pe spinarea ei urcăm aproape 30 m diferenţă de nivel; în calea traseului nostru urmează o nouă poiană, mult mai largă şi frumoasă, în care putem face un popas. Vîrful lui Pătru, care părea la începutul excursiei noastre o ţintă foarte depărtată, din această poiană s-a apropiat simţitor; pe piramida lui voluminoasă distingem chiar şi unele amănunte.

Vf. Smida Mare (1774 m) acoperă spre nord cu spinarea sa împădurită restul traseului pînă la marele vîrf. Ocolind şi acest obstacol pe la răsărit, cam pe curba de nivel, trecem printr-o „alee" mărginită cu garduri din bîrne, care ne îndrumă spre poiana stînei din Smida Mare. Depăşind stîna, revenim spre stînga în creastă. Urmează o zonă în care pădurea a fost distrusă de furtună; brazii golaşi, uscaţi se înalţă cenuşii şi mohorîţi în contrast dezolant faţă de restul pădurii rămasă intactă. De la această „uscătură" situată în locul numit „La Pociumb", pe care o parcurgem în 2—3 min, ocolim desişurile pe versantul din vest, apoi reintrăm în pădure; coborîm temeinic cîteva serpentine, spre şaua adîncă din faţă. În poiana largă de la Gura Petecului (1618 m) ne aflăm în sfîrşit la poalele celui mai înalt vîrf din Munţii Şureanului. În dreapta se deschide Valea Ciontii. Poiana este întreruptă ici şi colo de pîlcuri de brazi. De la mijloc poiana se lărgeşte vizibil; în acest loc întîlnim şi un indicator turistic cu săgeţi care ne îndrumă fie spre cabana Voivodul său spre cabana Oaşa, pe marcaj cu triunghi roşu. (traseul nr. 20), fie înainte spre cabana Şurean (traseul nr. 16), pe marcajul cu bandă albastră.

Ceva mai lateral, pe o muchie care porneşte din nordul şeii, se distinge stîna de la Gura Petecului, cea mai însemnată de pe întregul traseu. De la indicator continuăm traseul nr. 16 în sus, în direcţia Vîrfului lui Pătru. Marcajele sînt rare, dar suficiente vara, ele fiind aplicate pe pietre pe lîngă liziera pădurii (latura vestică). Urcăm cca. 300 m pînă la capătul superior al poienii. Traseul cu bandă albastră se va angaja într-un mare ocol spre stînga, pentru a evita înălţimea Vîrfului lui Pătru. De la lizieră găsim firul lat al potecii pe care intrăm în pădure. Mergem pe curba de nivel timp de 15 min pînă cînd pădurea, în preajma golului alpin, începe să se rărească. Ocolim pe sus, pe obîrşia unei văi cu ape bogate, pentru ca imediat la ieşirea din pădure să întîlnim un pîrîiaş; el are obîrşia mai sus pe potecă, într-o rîpă. La cîteva zeci de metri în continuare (vest) ne oprim pentru scurtă vreme la un alt şipot. De aici porneşte o ramificaţie nemarcată, la stînga, care coboară uşor şi după cca. 100 m iese pe golul muntelui Bilele, în poteca marcată cu cruce albastră. Noi continuăm drumul în direcţia iniţială, pe poteca marcată cu bandă albastră, care urcă puţin şi ajunge după cca. 150 m în dunga Muntelui Bilele, în punctul de ramificaţie al drumurilor turistice între cabanele Şurean, Voivodul (Lonea) şi Stîna Gura Potecului.

Spinarea lată a muntelui Bilele este una din cele 5 ramificaţii importante ale Vîrfului lui Pătru. Acest mare nod orografic al Munţilor Şureanului se aseamănă unei piramide înalte, cu muchii masive, din care cele mai înclinate sînt situate la sud-est şi est.

Din coama muntelui Bilele, unde întîlnim şi traseul nr. 18, ne îndreptăm spre nord—nord-vest. Şirul marcajelor cu bandă şi cruce albastră aplicate pe pietre ne conduce în urcuş pînă pe teşitul platou

al Auşelului, realizînd aproape 300 m diferenţă de nivel. În locul unde am atins coama muntelui Bilele altitudinea măsoară cu puţin peste 1750 m, iar platoul Auşelului se aşterne cam la 2000 m alt. Dincolo de adîncul văii, la vest, se ridică piscul golaş al Clăbucetului, pe care distingem o baliză. Poteca ne va conduce acum pe pantele povîrnite ale Vîrfului lui Pătru. Traversăm o serie de pîrîiaşe care curg printre pietre. După ½ oră de mers de la ramificaţia Bilele, urcăm în şaua Ocolul, înaltă, care desparte domeniul muntelui lui Pătru de cel al Auşelului. Mult mai jos, pe potecă, în stînga, se vede bordeiul de piatră al unei stîne. Din şaua Ocolul urcăm lent în direcţia vest, spre culmea înaltă a Auşelului, bombată şi cu aspect de platou.

Vîrful Auşelul se prezintă pe hartă ca un imens „T", care are pe coada lui două cote puţin proeminente. Pe „acoperişul" teului se mai disting alte două ridicaturi: cea mai înaltă atinge 2005 m. Poteca noastră trece în apropiere de locul de încrucişare al laturilor teului. Pe acest platou întins este bine ca pe timp nefavorabil să ne orientăm atent de la un stîlp de marcaj la altul. Trebuie să specificăm că din „şaua" centrală a teului începe o potecă mare spre sud-vest care duce la Clăbucet, pe care însă o vom evita.

Imediat după ce depăşim coama Auşelului, prin mica şa întîlnim la cca. 100 m spre nord o tabelă indicatoare cu săgeţi explicative. O parte din indicaţiile existente nu mai sînt actuale, de acea vom folosi indicatorul ca pe un simplu reper în teren. Spre nord privim pentru prima dată panorama enormei spinări a Şureanului, de care ne mai desparte doar afunda lui curmătură. Pe pantele de est ale vîrfului, în apropiere de limita superioară a pădurii, se distinge bine acoperişul de culoare deschisă al cabanei Şurean, care contrastează evident cu masa mohorîtă a pădurii înconjurătoare.

Vom lăsa în stînga ramificaţia unui drum turistic nemarcat spre stîna şi casa de vînătoare Auşelul şi începem să coborîm la început destul de comod spre nord. Parcurgem în lungime toată muchia nordică a Auşelului, intrînd pe faţa lui răsăriteană. Cîteva pîlcuri de jnepeni întrerup monotonia plaiului, pe a cărui ultimă porţiune apar şi brazi răzleţi, care însă dispar în poiana Curmăturii. Din locul în care ne aflăm numai indicatorul din mijlocul şeii ne poate îndruma uşor spre cabană care se ascunde undeva în spatele pădurii, la nord-est. În curmătura Şureanul sosesc mai multe poteci, din care cele mai importante pentru noi sînt acelea de la Lonea—Tăia—muntele Brateşul şi cabana Prislop—Dealul Negru—Şureanul (traseele nr. 17 şi 24).

Intrăm pe poteca din dreapta, călăuziţi de marcajele cu bandă, cruce şi triunghi albastru, ocolind piciorul de sud-est al vf. Şureanul. Trecem prin pădure pe curba de nivel. După cca. 15 min de mers ajungem într-o poieniţă situată pe un dîmb; în acest punct cotim brusc la stînga şi urcăm ceva mai accentuat cîteva zeci de metri pentru a intra pe altă curbă de nivel, înainte de a ajunge la cabană, pe lîngă marcajele cu albastru mai apare din dreapta şi marcajul cu cruce roşie, venind de la cabana Oaşa la cabana Şurean, prin Fetiţa şi Prigoana.

Sosim după 6—7 ore la cabana Şurean (1743 m), o frumoasă bază turistică, îndrăgită pentru pitorescul şi liniştea odihnitoare care domneşte aici aproape în toate anotimpurile.

Fig 24

17. PETRILA — CHEILE TĂIA — BOTUL DEALULUI — STÎNA LUI BRAŢ — MUNTELE BRATEŞ — CURMĂTURA ŞUREANUL — CABANA ŞUREANTraseul este greu accesibil iarna pe porţiunea Brateş — curmătura Şureanul Timp de mers: Petrila I. F. Tăia—M. Brateş— cabana Şurean 8—9 ore. Varianta A: Botul Dealului—cabana de vînătoare Auşelul—Brateş (stîna lui Braţ) 1½—2 ore. Marcaj: Petrila—muntele Brateş—cabana Şurean inclusiv varianta A triunghi albastru.

Pentru ca să ajungem la cabana Şurean, situată în centrul alpin al Munţilor Şureanului, putem porni din Petrila, cea mai apropiată localitate de la care avem bune legături pe şosea şi calea ferată cu restul ţării. Petrila (630 m) este un mare centru minier din apropierea oraşului Petroşeni. Accesul la Petrila se poate face cu autobuzul sau pe calea ferată îngustă (cca. 2 km).

Începem traseul din Petrila, intrînd pe şosea în direcţia est. După 1,5 km trecem prin cătunul Lunca şi ajungem apoi la gura p. Tăia, afluent al Jiului de Est. În punctul de confluenţă părăsim şoseaua, traversăm apa Taiei pe podul de cale ferată a decovilului şi intrăm pe valea ei spre nord-est. Chiar de la început întîlnim marcajul cu triunghi albastru, care ne va călăuzi pînă la cabană. Fie că vom merge cu trenul forestier, fie pe jos în lungul văii Taia, vom reuşi să prindem suficiente amănunte ale locurilor pitoreşti de pe traseu: prima parte este caracterizată de plaiuri şi pripoare; după cîţiva kilometri ele cedează locul povîrnişurilor abrupte. Apar cheile săpate în stîncă de apele repezi ale pîrîului. Traversăm deseori de pe un mal pe celălalt al apei. In stînga, pantele muntelui aparţin culmii Piatra Tăii (1200 m), iar în dreapta muntelui Chicera (1211 m). La ieşirea din cheile Taia (km 4) se aştern din nou pantele domoale, ospitaliere ale munţilor cu păduri, alternînd cu zone defrişate. După cca. 9 km de la gura Tăii sosim la confluenţa cu pîrîul Diţei (vest). În acest loc, calea ferată se ramifică

pe fiecare din văile confluente; mult mai bătut în ultimul timp este drumul pe valea Diţei, mai ales de către muncitorii forestieri. Mai departe pe valea Tăia (nord-est) vom găsi cabanele I. F. Taia, unde eventual putem să ne adăpostim pe vreme nefavorabilă. Distanţa parcursă pînă la I. F. Taia de la Petrila este de 9,5 km. Cam aici sfîrşeşte şi călătoria cu trenul forestier. Calea ferată continuă pe valea Taia spre nord pînă la Lunca Florii (aproape 2 km), însoţită de o potecă marcată cu triunghi albastru. După 15—20 min de mers sosim la cantonul de la Lunca Florii, unde cîndva funcţiona şi o cabană turistică.

Calea ferată ia sfîrşit aici, în apropierea unui lac de baraj. De la Lunca Florii poteca marcată urcă pe lîngă scocul de lemn, destul de aproape de malul pîrîului, pînă ajunge la o nouă confluenţă, locul de obîrşie al văii Taia. La nord-est se întinde Valea Auşelul, iar la nord valea importantă a Dobroaiei (numită încă şi Bratcosul). Pe fiecare din ele se întinde căuşul prelung al unui scoc. Tot la confluenţă un indicator de marcaje cu săgeţi ne ajută să intrăm pe unul din traseele alese mai departe, deşi semnul şi culoarea marcajului sînt aceleaşi pentru ambele variante. Primul începe să urce pieptiş pe Botul Dealului spre vf. Brateş; celălalt se abate mai întîi pe valea Auşelul la cabana de vînătoare, iar de aici revine pe pantele Brateşului. unindu-se cu prima potecă.

Traversăm pîrîul Dobroaia şi sosim exact la punctul de bifurcaţie (900 m alt), unde putem face un scurt popas. Urcuşul pe muchia dintre cele două văi începe pe o potecă bună, pe care marcajul bine aplicat nu ne pune probleme de orientare. Urcăm cîteva serpentine pe o pantă mare; urmează o alta mai odihnitoare, apoi intrăm pe un urcuş prelung prin pădure. Pe măsură ce cîştigăm altitudine, trecem tot mai des prin rarişti. După mai bine de o oră de urcuş de la ramificaţie sosim în poiana stînei lui Braţ (1383 m), unde reîntîlnim şi poteca variantei A, care vine din dreapta, urcînd de la cabana de vînătoare Auşelul. Dincolo de valea Auşelul avem o privelişte bună asupra masivului picior de vest al muntelui cu acelaşi nume.

Din poiana stînei lui Braţ urcuşul continuă ceva mai uşor, mai ales datorită faptului că tăiem pe curba de nivel cîteva vîrfuleţe, fiecare acoperit cu pîlcuri de pădure. Direcţia de mers se menţine pe o mare distanţă spre nord-est; ieşim la golul alpin. Poteca se menţine tot pe culme, dar platoul pe care ne aflăm nu are o înclinare prea mare.

Ocolim vf. Brateş (1690 m) pe la nord-vest şi revenim pe creastă. Ajungem într-o mică şa, în apropierea căreia se profilează o cruce înaltă sub vf. Bradul. Părăsim culmea şi intrăm pe partea de sud a muntelui. Coborîm pînă la nivelul pădurii fără a pătrunde în ea şi traversăm o rîpă, de obicei seacă; apoi ocolim o muchie despărţitoare şi tăiem orizontal al doilea vîlcel, începînd de aici poteca coboară puţin, cotind treptat spre sud. La stînga încep pantele m. Şureanului, primul munte important pe care-l vom întîlni pe acest traseu. Traversăm al 3-lea vîlcel, şi curînd şi pe cel de-al 4-lea, pe care îl depăşim în aceleaşi condiţii. Coborîrea spre dreapta devine mai pronunţată, pentru ca să atingem nivelul curmăturii Şureanului. Parcurgem prin pădure cîteva sute de metri, traversînd un ultim şipot, şi după 200 m ieşim în poiana mare din curmătura Şureanul. Urcăm la stînga, spre est, pînă în punctul central, la cota 1793, la indicatorul de marcaje. Toate potecile venind din diferite direcţii converg în acest nod de comunicaţie al Munţilor Şureanului. Poteca noastră marcată cu triunghi albastru se uneşte cu cele marcate cu bandă şi cruce albastră, îndreptîndu-se spre răsărit (vezi traseele nr. 16 şi 18).

În 20—25 min ajungem la cabana Şurean (1734 m), în poiana din preajma lacului.

VARIANTA AIn punctul de bifurcaţie de la gura Auşelului putem să alegem varianta cu urcuş ceva mai lung,

dar mai domol. Poteca marcată cu triunghi albastru urcă pe valea Auşelului, aţinîndu-se pe lîngă apă. După ce mergem cca. 2 km, ajungem la cabana de vînătoare Auşelul (1024 m). Frumoasa poziţie a acestui refugiu vînătoresc ne îmbie la popas; el poate fi folosit la nevoie ca adăpost şi de turişti.

Informativ consemnăm că de la această aşezare cinegetică ospitalieră, în afară de poteca marcată mai porneşte o alta nemarcată spre inima masivului. Iată pe scurt traseul acesteia: de la cabană, aflată la confluenţa Auşelului (nord-est) cu Clăbucetul (sud-est), traversăm apa Auşelului ceva mai sus de confluenţă şi începem urcuşul „tare" pe muntele Auşelul, pe o potecă ciobănească. La început urcăm prin pădure (aproximativ 80 min), mai apoi ieşim pe plai la marea stînă Auşelul. De aici urmăm panta cu iarbă a muntelui pînă la culmea Auşelului, la indicatorul turistic de marcaje la aproape 2000 m alt. De la stînă pînă la indicator urcuşul durează mai mult de 1½ oră. De la indicator intrăm pe traseul marcat cu cruce şi bandă albastră (traseele nr. 16 şi 18), cotind la stînga. După cca. 50—60 min ajungem la cabana Şurean. Acest traseu nemarcat este totuşi semnalat la ramificaţia din Auşelul (indicator), ca fiind folosit pentru coborîre. Noi completăm, că acest traseu ar putea fi folosit iarna de schiori la coborîre, deci în sens invers descrierii noastre.

Să revenim la varianta A a traseului nr. 17. Pornim de la cabana Auşelul pe poteca marcată cu triunghi albastru. La început avem o scurtă porţiune de urcuş moderat, după care atacăm panta de sud a Brateşului. Serpentinele ne poartă prin pădure la început spre nord, apoi spre vest, pînă în apropiere de stîna lui Braţ (1383 m), în poiană. Distanţa cabana Auşelul — stîna lui Braţ se poate parcurge în 1 —

1¼ oră. La stînă întîlnim traseul nr. 17 (principal) marcat cu acelaşi semn, pe care intrăm la dreapta, în direcţia vf. Brateş (1690 m). Pînă la cabana Şurean urmărim traseul descris la începutul acestui capitol.

Fig 25

18 . CABANA ŞUREAN — CURMĂTURA ŞUREANUL — MUNTELE AUŞELUL — MUNTELE BILELE — CABANA VOIVODUL (LONEA)Traseul este accesibil şi iarna Timp de mers: 3—4 ore. Marcaj: cruce albastră.

Traseul nr. 18 este considerat drept cea mai scurtă legătură pe poteca marcată între cele două cabane: Şureanul (1734 m) în zona alpină şi Voivodul (950 m) în zona periferică a Munţilor Şureanului. In prima parte vom depăşi o diferenţă de nivel relativ mică (250 m), după care vom coborî cca. 1000 m în Valea Jiului de Est. Prin compararea celor două cifre, turistul poate aprecia că traseul nr. 18 este mai indicat la coborîre.

Părăsim cabana Şurean în direcţia sud-vest, folosind pînă în curmătura Şureanul poteca marcată cu triunghi, bandă şi cruce albastră. Drumul se desfăşoară prin pădure, apoi prin poieniţe între brazi, făcînd un arc de cerc spre dreapta. În cca. 20 min ajungem în poiana întinsă a curmăturii Şureanului (1793 m), unde drumurile se despart. Traseul nr. 18 se îndreaptă spre sud, pe marcajul bandă şi cruce albastră; începem urcuşul prelung, nu prea greu, în direcţia platoului înalt al Auşelului. La început poteca trece chiar pe mijlocul curmăturii, iar mai departe se stabileşte pe faţa estică a piciorului nordic desprins din vf. Auşelul. Trecem printr-un pîlc de pădure, chiar la limita ei de sus, şi continuăm traseul pe lîngă tufe de ienuperi şi afine. După mai puţin de o oră de la plecare ajungem la ramificaţia de la indicatorul metalic din culmea Auşelului. El arată începutul unui traseu nemarcat pe piciorul vestic, spre cabana de vînătoare Auşelul. Trecem pe lîngă acest reper, urcînd spre sud în şaua apropiată. Urmărim acum stîlpii de marcaj şi semnele turistice aplicate pe pietre, care ne determină să schimbăm direcţia către stînga (sud-est). Cotind pe această direcţie, parcurgem enormul platou alpin, în întregime ierbos, care se înclină tot mai mult în direcţia sud. Astfel începe marea coborîre pe 1000 m diferenţă de nivel pînă la cabana Voivodul în Valea Jiului.

Lăsăm în dreapta o ramificaţie nemarcată a potecii spre Clăbucet şi urmărim şirul marcajelor care se îndreaptă pe sub şaua Ocolul, spre faţa vestică a Plaiului lui Pătru. Şaua Ocolul face hotarul muntelui Auşelul (vest) cu Plaiul lui Pătru (est). Venind în sensul descrierii acestui itinerar, sîntem tentaţi să urcăm direct pe Vîrful lui Pătru, lucru pentru care ne sînt necesare cca. 30 min în plus. După o privire scurtă asupra panoramei din şaua Ocolul, în apropierea căreia părăsim poteca marcată, începem urcuşul pe o pantă comodă, pe spinarea căreia apar pîlcuri de afinişuri şi lespezi. Aproape sub vîrf urcăm un ultim piept şi atingem la baliză cota 2130 m. Priveliştea foarte amplă cuprinde cea mai mare parte din Munţii Şureanului şi ca o noutate lanţul nesfîrşit al Parîngului, de la vf. Parîngul Mic şi pînă dincolo de curmătura Olteţului, unde se pot identifica cu precizie chiar înălţimile Căpăţînii.

Pentru a reveni din vîrf la poteca marcată, cotim brusc la dreapta (sud-vest) şi coborîm direct cam 12— 13 min, pînă în dreptul bordeiului de mioare, aflat ceva mai jos de poteca marcată. Turiştii care nu urcă la Vf. lui Pătru continuă traseul pe sub şaua Ocolul timp de 2—3 min şi ajung în dreptul bordeiului amintit, de unde pot relua traseul nr. 18.

De aici, spre sud, începem traversarea feţei de vest a celui mai înalt vîrf din Munţii Şureanului. Trecem peste firele unor izvoare şi după cca. 20 min de mers din Şaua Auşelul atingem panta muntelui Bilele, una din cele cinci ramificaţii pe care le formează Vf. Lui Pătru. În dunga muntelui Bilele se află şi punctul de despărţire al traseelor turistice marcate; poteca cu bandă albastră intră la stînga pe faţa sudică, spre Gura Potecului (traseul nr. 16), în timp ce poteca însemnată cu cruce albastră (traseul nr. 18) coboară în linie dreaptă către sud.

La cca. 200 m de ramificaţie trecem pe lîngă baliza de pe Bilele (1760 m), începînd de la baliză, coborîrea devine rapidă; putem urma serpentina de-a lungul marcajului sau putem tăia direct în jos. Pădurea învăluie spinarea muntelui mai întîi lateral, lăsînd o poiană lată pe creştet, care permite vizibilitatea asupra Văii Jiului şi a Parîngului. La răsărit, dincolo de valea adîncă, se înşiră culmile rotunjite şi împădurite care leagă Vf. lui Pătru de Poiana Muierii, peste Smida Mare şi Sălanele. Pe Bilele în jos, perspectiva se îmbogăţeşte cu grupul stînelor; Valea Jiului o putem urmări cu privirea pînă către Lonea şi Petrila.

Ceva mai jos, cam la 20 min de coborîre de la ultima baliză, .trecem pe lîngă o nouă ramificaţie: la stînga se desprinde poteca marcată cu triunghi roşu spre Gura Potecului şi cabana Oaşa (traseul nr. 20 A). În marginea de sud a poienii, la stînele Bilele, ne oprim pentru un scurt popas. Ne continuăm drumul; după ce platoul stînelor se termină, pădurea cuprinde tot muntele. Panta se înclină şi ajungem într-o şa puţin adîncă,, de unde ieşim pe muchie într-o altă poiană formată în jurul unei cocoaşe ierboase. Pînă în vale, unde ia sfîrşit botul muntelui Bilele, poteca marcată coboară iute în serpentine; traversăm apa imediat ce ajungem pe vale şi mai înaintăm spre sud încă 2,5 km pînă în

Valea Jiului de Est, unde răscrucea mai multor drumuri impune un scurt popas pentru orientare.Ca să ajungem la cabana Voivodul (Lonea), trebuie să cotim la stînga fără să traversăm apa

Voivodului şi să urcăm în amonte cîteva minute. Cabana (950 m alt.), clădită pe un frumos tăpşan, se desluşeşte în stînga printre pomi.

Fig 26

19. CABANA ŞUREAN — SUB VÎRFUL PRIGOANA — MUNTELE FETIŢA — CABANA OAŞATraseul este accesibil şi iarna Timp de mers: 3—4 ore. Marcaj: cruce roşie.

Pentru legătura dintre zona centrală a Munţilor Şureanului, pe care o serveşte cabana Şurean şi valea superioară a Sebeşului, unde se află amplasată cabana Oaşa, s-a marcat un drum turistic cu aspect variat, care în sensul descrierii noastre coboară de la altitudinea de 1734 m la altitudinea de 1206 m. În lungul itinerarului vom traversa albiile a două mari pîraie: Canciul şi Prigoana şi două culmi: Canciul şi Fata-Fetiţa.

Înainte de a descrie traseul nr. 19 ne vom îndrepta. atenţia asupra lacului Şureanul, situat în imediata vecinătate a cabanei. Chiar din curte intrăm în pădure pe o potecă mică, la începutul căreia un indicator ne arată meticulos: pînă la lacul Şureanul sînt 122 m (!) şi se află la altitudinea de 1743 m.

La ţărmul lacului constatăm că pădurea se întinde doar pe malul sudic pînă la apă. Atît lacul, cît şi căldarea glaciară sînt orientate spre est; ţinutul e bogat înveşmîntat în jnepeni. Lacul are o adîncime maximă de 7,3 m şi o suprafaţă de cca 500 m 2. O potecă mică înconjură pe ţărm lacul, urmînd mai ales pe „faleza" accidentată a malului vestic. Lacul Şureanul mai este denumit şi „Iezerul Mare al Şureanului". De la lac revenim pe aceeaşi potecă la cabană.

Poteca marcată cu cruce roşie, la început comună cu celelalte semne de marcaj, porneşte din faţa cabanei spre sud-est, în direcţia curmăturii Şureanului. Vom fi însă foarte atenţi la 100 m distanţă de cabană, deoarece în punctul acesta traseul nr. 19 se ramifică la stînga, după indicaţiile marcajului roşu. Coborîm pe o pantă repede, lipsită de copaci; înaintea noastră apare o porţiune cu pietriş şi bolovăniş. După 15—20 min de coborîre depăşim o împrejmuire (stînga), la capătul căreia ieşim din pădure pe firul văii Canciului, chiar la cantonul silvic. Trecem apa pe o punte, ocolim prin stînga noastră curtea cantonului şi urcăm uşor prin poiană perpendicular pe firul apei, în direcţia şeii Canciului. La nord se ridică moţul împădurit al vîrfului Canciu (1767 m). Dincolo de valea Canciului apare abia vizibil, totuşi caracteristic, versantul de est al vf. Şureanul.

În poiană mai există încă două clădiri rustice aparţinînd stînei din Canciul. Şaua unde poposim pentru orientare este o joasă cumpănă de ape între bazinul Canciului şi cel al văii Prigoana spre care trebuie să ne îndreptăm. Chiar de la stîne izvorăşte unul din afluenţii Prigoanei. Pitorescul remarcabil al acestei poieni, „peisajul dulce" şi drumurile lesnicioase fie spre Vîrful lui Pătru, care se înalţă autoritar la sud, fie spre Rîul Mare al Cugirului (nord), fie cel descris de noi, îl recomandă şi ca loc de tabără pentru corturi.

Din şa ne îndreptăm spre sud cîteva zeci de paşi, numai pe curba de nivel; intrăm în pădure de data aceasta pentru mai multă vreme. Imediat după lizieră cotim la stînga, reluînd direcţia generală de mers spre răsărit, pe o potecă tăiată pe pantele nordice slab înclinate ale muntelui. Nu este exclus să întîlnim ciute sau veveriţe venite să se adape la unul din izvoarele pe lîngă care trecem. După cca. 10 min de la intrarea în pădure cotim uşor la dreapta şi răzbatem pe culmea coborîtoare a muntelui.

Traversăm o dată cu poteca marcată culmea, care aici face o inflexiune spre nord-est şi coborîm pe versantul opus, orientat spre sud. Poteca este acum mai largă. Marcajul aplicat pe trunchiurile masive ale răşinoaselor ne conduce spre est. O mică cotitură la dreapta şi ajungem din nou pe muchia muntelui. În continuare ne angajăm într-o coborîre rapidă pe serpentine; s-au scurs cca. 70 min de mers de la cabană, cînd sosim în a doua vale din calea traseului nostru: Prigoana. Pe acostă vale importantă ţinem malul stîng încă 300 m în aval, pe parcursul căreia pădurea se retrage la stînga; o imensă poiană se lărgeşte la „cotul" Prigoanei şi pe pantele înălţimilor înconjurătoare. Trecem peste pîrîu pe puntea din dreapta, înainte de cotul mare şi urcăm dîmbul de pe malul drept. Ieşim pe un platou; poteca coteşte iar la stînga şi se întîlneşte cu un drum de căruţă folosit şi de tractoare; dincolo de drum zărim două stîne. Intrăm pe drumul de căruţă spre răsărit, străbătînd un pîlc de copaci.

Dincolo de bariera pomilor lăsăm o ramificaţie de „şosea" în dreapta, iar după încă 100 m ne despărţim şl de cealaltă ramură a ei, păşind pe poteca firavă, dar folositoare. Drumul de căruţă pe care l-am folosit pînă aici se duce spre nord în lungul văii Prigoana. Această zonă a traseului prezintă dificultăţi de orientare; marcajul este rărit de lucrările de defrişări, iar poteca turistică aproape că dispare pe o distanţă de cîteva sute de metri; în defrişare apar în schimb multe potecuţe. Pentru o bună orientare pe această porţiune a traseului nr. 19 vom urmări indicaţiile de mai jos cu mare atenţie.

Pe locul vechii exploatări forestiere se află acum o plantaţie de brăduţi împrejmuită cu gard.

După ce părăsim drumul de tractor, fixăm ca reper o poartă înaltă de lemn, pe unde pătrundem în plantaţie. Poteca începe de la poartă şi ne conduce spre est, în direcţia şeii care desparte vîrful împădurit (stînga) de coama mai înaltă şi, de asemenea, cu pădure pe creştet (dreapta). Cam în mijlocul plantaţiei apare o încrucişare de poteci în formă de X. Poteca traseului 19 se întinde înainte pe ramura din stînga. Tufele de zmeură şi trunchiurile pomilor putreziţi dispar treptat şi pe măsură ce urcăm pătrundem în desişul unei pădurici tinere de brăduţi, unde apare din nou vizibil marcajul. După cca. 7—8 min de la intrarea pe plantaţie urcăm pe culmea Fetiţei, ceva mai la nord de şaua luată ca reper. Hăţaşul îngust se lăţeşte treptat, intrînd acum la stînga pe sub creastă şi ne îndreaptă spre pădurea bătrînă care urmează. După ce depăşim dîlma din creştetul muntelui, intrăm pe un drum foarte bine conturat, care soseşte din stînga, începînd de aici, vom avea pe lîngă marcaj drept călăuză şi panglica acestui drum, care ne va însoţi pînă jos în valea Sebeşului. Ocolim vîrful împădurit al Fetiţei şi ajungem pe culmea sud-estică înclinată spre adîncul văii principale. Traversăm coama pe faţa nord-estică, coborînd de-a lungul, destul de aproape de acoperişul ei.

Coborîrea prin pădure este plăcută, panta fiind uniformă. Mergem pe drumul de tractor 10 min, apoi ieşim într-o poiană mare; vom nota prezenţa stînei din muntele Fetiţa, alături de care s-a ridicat de curînd şi o baracă. Poiana se îngustează, transformîndu-se în culoar prin pădure. În faţă se deschide nemijlocit adîncitura celei mai mari văi, care nu este alta decît v. Sebeşului; dincolo de ea se conturează masiv muntele Oaşa Mare (1732 m).

Intrăm iar în pădure, dar după cîteva zeci de metri ajungem în poiană, la pepiniera silvică Fetiţa. La capătul de jos al pepinierii trecem pe lîngă o casă şi chiar în faţa ei cotim brusc la stînga. Coborîrea se face acum pe o pantă mult mai înclinată; Sebeşul este atît de aproape, încît freamătul apelor sale răzbate pînă la noi destul de puternic. Urmărim bucla unei serpentine şi prin ulucul de lut al „şoselei" coborîm ultima ei porţiune pînă în v. Sebeşului.

Joncţiunea cu şoseaua alpină Novaci—Sebeş (pe traseul nr. 21) are loc lîngă un pîrîiaş, unde se află şi un indicator metalic. Ajunşi la indicatorul amintit, vom face o scurtă orientare: la stînga, şoseaua se îndreaptă la vale spre lacul şi cătunul Oaşa Mare; la dreapta, urcă la cătunul Oaşa Mică şi cabana Oaşa. Ne mai rămîn aproape 3 km pînă la cabană. Pornim deci din nou la drum. Valea Sebeşului are aici aspectul unei largi lunci. La confluenţa cu Valea Mare întîlnim ca reper un scoc. La 200—300 m mai departe, după un grup de case şoseaua alpină trece Sebeşul pe malul drept. Pe acolo „se duce" şi marcajul cu cruce roşie spre muntele Oaşa Mare şi cabana Păltiniş. La podul cu ramificaţia spre cabana Păltiniş este plasat un indicator turistic, care ne va arăta şi derivaţia spre cabana Oaşa. Fără să trecem rîul, intrăm pe şoseaua secundară, mai îngustă. Ea coteşte la dreapta şi începe să urce uşurel.

După o nouă curbă, care readuce şoseaua paralel cu valea, începem să întîlnim vile şi case de odihnă aparţinînd cătunului Oaşa. Mai întîi vom admira o superbă bisericuţă de lemn, în stil maramureşean. După şipotul ce urmează pe traseul bisericuţei, vom intra pe „strada" acestei miniaturale staţiuni de odihnă, la capătul căreia se află mica dar simpatica aşezare turistică: cabana Oaşa (1206 m). Una din casele întîlnite pe aleea pe care am venit a fost folosită drept loc de odihnă şi de creaţie de către marele maestru al condeiului Mihail Sadoveanu.

Fig 27

20. [diag 06] CABANA OAŞA — MUNTELE CIOACA CIONTII – GURA POTECULUI – Muntele Bilele – Cabana Voievodul (Lonea) / Vîrful lui Pătru - Cabana ŞureanTraseul nr. 20 A este accesibil iarna. Traseul nr. 20 B este greu accesibil iarna Timp de mers: Cabana Oaşa—Gura Potecului 3 ore. Varianta A: Gura Potecului—muntele Bilele 1 oră. M. Bilele—cabana Voivodul 2 ore. Varianta B: Gura Potecului—Vf. lui Pătru— Curmătura Şureanul 2½—3 ore. Curmătura Şureanul—cabana Şurean ½ oră Marcaj: Cabana Oaşa—Gura Potecului—muntele Bilele triunghi roşu. M. Bilele — cabana Voivodul cruce albastră. Curmătura Şureanul—cabana Şurean bandă şi cruce albastră.

Cea mai directă legătură turistică dintre valea Sebeşului şi Valea Jiului de Est se poate stabili parcurgînd acest traseu pe varianta 20 A, care pornind de la 1206 m alt. urcă pînă la cca. 1618 m şi apoi coboară la cca. 900 m, la I. F. Voivodul.

Varianta 20 B este al doilea itinerar turistic între cabanele Oaşa şi Şurean pe care se poate atinge vîrful cel mai înalt din Şurean. Dacă lăsăm bagajele la cabana Oaşa, putem înscrie un circuit pe traseele 20 B şi 19, într-un sens sau altul, lucru perfect realizabil, în 9—10 ore, deşi itinerarul are diferenţe mari de nivel atît la urcuş, cît şi la coborîş (cca. 930 m diferenţă de nivel).

Pornim de la cabana Oaşa pe marcajul cu triunghi roşu spre sud, pe şoseaua secundară care se termină la cîteva zeci de metri la sud de cabană, chiar la gura văii Sălanele. După terminarea drumului carosabil urmărim poteca. Traversăm un pîrîiaş şi părăsim vecinătatea apei Sălanele, de care, treptat, ne

vom distanţa. Imediat la sud intrăm în pădure. Urcăm cîteva serpentine şi ajungem pe o muchie joasă. De aici coborîm prin rarişte, pe fundul unei mici văi (uneori secată), apoi urcăm pe panta din faţă o muchie cu brăduţi. După ce ajungem în creştetul său, ne vom opri pentru orientare. Timpul de mers pînă aici este de cca. 12 min.

La sud de locul în care ne-am oprit ca să ne orientăm se formează albia unui torent, către care porneşte o ramificaţie din poteca noastră; vom coti însă la dreapta mergînd pe coasta cu brădet, în urcuş lent, care se accentuează pe măsură ce tindem să ne apropiem de firul torentului, spre stînga; abia la obîrşia lui atingem firul văii. Urcăm mai departe pe muntele ridicat spre sud-vest; coama sa împădurită poartă o denumire interesantă şi sonoră: Diudiu. Ca să urcăm în muchia lui folosim un loc de trecere îngust. In ambele părţi ale potecii remarcăm garduri din bîrne. Din şaua aflată la marginea poienii începem coborîrea pe lîngă stîna Diudiu, aflată la 150 m distanţă pe versantul sud-vestic. Depăşim nivelul stînei îndreptîndu-ne spre v. Şasă, pe care o zărim bine de aici, de sus. Diferenţa de nivel ce o pierdem nu este prea însemnată şi o recuperăm curînd pe pantele de dincolo de pîrîu. Mergem pe un drum lat, pietros, mărginit de o parte şi de alta de garduri, care ne conduce pînă pe firul văii. Jos, în vale, cotim imediat la stînga, coborînd 300 m pe malul stîng al văii pînă la matca unui fost lac de acumulare, pe barajul căruia putem trece pe malul celălalt. Ocolim pe la bază botul muntelui dintre văi şi ieşim în valea vecină, numită Valea Potecului, ceva mai sus de confluenţa cu v. Şasă. Traversăm apa şi urcăm în direcţia sud-vest, în unghi de 45° la dreapta, faţă de pîrîu, spre un copac gros, singuratic, de pe malul înalt. În continuare se aşterne o poiană uşor înclinată spre care firul potecii urcă fără obstacole pînă în punctul unde marcajul este prezent şi vizibil. Odată intraţi în pădurea de pe Cioaca Ciontii începe şi greul urcuşului. Serpentine dese sau pieptişuri, prin pădure şi rarişti, ne scot după aproape o oră de efort concentrat în apropierea vîrfului Cioaca Ciontii. Poteca trece chiar pe vîrf. De aici, spre vest, drumul este mai plat, coborînd chiar cîţiva metri diferenţă de nivel într-o mică poiană. Ne descurcăm cu oarecare greutate printre copacii prăbuşiţi; trunchiurile uscate care au fost doborîte Cîndva de furtună au creat o „breşă" în pădurea altfel compactă. După încă 150—200 m de mers prin pădure, pe coama aproape plată, deviem la stînga, în uşoară coborîre; coama înaltă a muntelui rămîne în dreapta. La cîteva zeci de metri traversăm un pîrîiaş, ieşim din pădurea bătrînă şi urcăm pe malul celălalt, printr-o rarişte, plină de ruguri de zmeură şi plante iubitoare de soare. Ajungem pe o muchie netedă situată între vîlcelul abia traversat şi valea Ciontii în stînga noastră. Ne îndreptăm uşor spre dreapta. După cîteva zeci de metri traversăm un loc mocirlos şi continuăm să urcăm prin pădure. La cîteva minute de mers ieşim în poiana mare de la Gura Potecului. Înainte de a ajunge însă în creasta înaltă a munţilor traversăm pîrîiaşul stînei, pe lîngă adăpătoare, şi urcăm pieziş la stînga, pe sub nivelul stînelor. Casele sînt situate pe dreapta la marginea unui platou. Aici putem face o abatere de la marcaj pînă la stâna Gura Potecului, pentru un eventual popas de prînz. De aici pe poteca ,.de serviciu" a ciobanilor înaintăm 200 m spre sud-vest pînă în şaua propriu-zisă la indicatorul de marcaje, locul de separare al variantelor A şi B. La indicator întretăiem traseul Poiana Muierii—cabana Şurean (nr. 16), marcat cu bandă albastră.

VARIANTA ADin şaua Gura Potecului putem ajunge pe muntele Bilele avînd la dispoziţie două poteci. Cea

marcată cu bandă albastră (traseul 16) conduce la cabana Şurean, ocolind Vf. lui Pătru pe la vest. Urmărirea acestui itinerar pînă în platoul Bilelor şi apoi pe marcajul cu cruce albastră (traseul 18) la cabana Voivodul nu este recomandată, datorită ocolului pe care îl face. Pentru cabana Voivodul (Lonea) există un alt traseu marcat, care va fi descris ca variantă A la traseul nr. 20.

Părăsim indicatorul şi coborîm uşor către vest. Intrăm pe marcajul cu triunghi roşu în pădure. La început ne menţinem pe curba de nivel, apoi treptat coborîm lent. Traversăm o serie de pîrîiaşe care trec peste potecă şi după cca. l/2 oră începem să ne înscriem pe o curbă spre stînga; pătrundem pe teritoriul Bilelor. După o porţiune destul de uşoară ieşim din pădure în vasta poiană de pe creştetul Bilelor, în mijlocul căreia, la un indicator, întîlnim şi traseul nr. 18. Marcajul cu cruce albastră, care însoţeşte poteca de pe Bilele, coboară de sub şaua Ocolul peste vf. Bilele (ramificaţie cu traseul 16) şi continuă pînă în Valea Jiului de Est, la obîrşia lui. Intrăm deci pe acest traseu şi în maximum 2 ore sosim la cabana Voivodul (Lonea).

VARIANTA BPentru cabana Şurean în afară de drumul peste munţii Bilele şi Auşelul (traseul 16) mai există

un itinerar, parţial nemarcat, uşor de urmărit. Singura dificultate ar fi diferenţa de nivel de 512 m dintre Gura Potecului şi Vf. lui Pătru.

Din şaua Gura Potecului (1618 m) pornim spre nord-vest, pe traseul nr. 16 marcat cu bandă albastră. După un urcuş pe lîngă liziera pădurii de 5—6 min, acest traseu coteşte uşor la stînga şi intră în pădure. Exact la aceasta curbă părăsim poteca marcată şi urcăm înainte pe piciorul sudic al Vîrfului

lui Pătru. Privim în dreapta: stînele din Gura Potecului, rămase ceva mai jos, se profilează pe fondul verde al pădurii de pe Cioaca Ciontii. Urcuşul devine „tare". Apoximativ după 40 min de cînd altitudinea se apropie de 1850 m, întâlnim în dreapta traseului nostru o căldăruşă glaciară abia schiţată, în mare parte ierboasă; spre nord-est ea are o scurgere.

Pîlcuri de ienuperi încep să brodeze acum cuvertura de iarbă a muntelui. Urcuşul se îngreuiază sub vîrful secundar de sud, unde panta se înclină accentuat şi potecuţa pe care încercăm s-o urmărim este deseori întreruptă de grohotiş.

La capătul sudic al Vîrfului lui Pătru, marcat cu „oameni de piatră" (lespezi stivuite de ciobani), facem un scurt popas. Este locul de unde avem posibilitatea să privim cea mai frumoasă panoramă spre sud: munţii înalţi mărginesc orizontul cu zidul lor puternic pînă la mari depărtări. Putem spune că este o privelişte spectaculoasă, importantă şi pentru faptul că latura înaltă a munţilor Căpăţînii şi Parîngului se poate vedea apoape în întregime. Pornind de la îndepărtatul Buila —Vînturariţa şi continuînd cu vf. Ursul, vf. Căpăţîna, munţii Tîrnovul, Păpuşa, Mohorul şi pînă în zona centrală Parîngul Mare—Cîrja, lanţul unduitor al crestei nu lasă nici un locşor gol sau mai slab reprezentat.

La est aproape toată valea Sebeşului, mărginită dincolo de munţii Cindrelului şi Lotrului (Ştefleştilor), ni se aşterne ca un mulaj copiat de pe o hartă. Restul panoramei îl vom definitiva din vîrful principal la 2130 m, de unde ne apare sectorul nordic al Şureanului.

Fig 28. Din curmătura OlteţuluiPentru aceasta urcăm pe coama îngustă şi lungă de 300—400 m către nord, pe lîngă „oamenii

de piatră". La baliză ne oprim. Priveliştea e largă, dar plaiul prea puţin înclinat al versantului de nord-vest şi nord ascunde detaliile apropiate. De aici vedem pentru prima dată pe acest traseu cabana Şurean, situată pe coastele de est ale Şureanului.

Cea mai favorabilă lumină sub care putem privi uriaşa aşezare de munţi este vara pe la ora 9 dimineaţa, cînd culmile Parîngului sînt luminate pieziş, iar Şureanul şi Auşelul se află direct sub razele soarelui. După popasul pe Vf. lui Pătru reluăm traseul pe varianta B. Coborîm spre nord-vest, pe plaiul care începe din vîrf spre şaua Ocolul, fără a intra pe drumul marcat care trece prin sudul şeii, ci cotind la dreapta, spre faţa nordică. Pe poteca ciobănească mult mai vizibilă, care reprezintă de fapt o scurtătură bună, ne înscriem pe curba de nivel pe sub vf. Auşelul. După un prim umăr bombat al Auşelului, pe care-l depăşim pe curba de nivel, zărim mai jos, pe o altă curbă de nivel, o potecă ce întretaie p. Canciului. Obîrşia acestuia se află în unghiul diedru format de două laturi ale T-ului, pornite din vîrful Auşelul (vezi traseul nr. 16). Coborîm la apă. Poteca traversează bogatul şipot şi apoi în lungul unui canal cu apă îl însoţeşte în coborîre direct spre nord. Ajungem la liziera pădurii de brad, în dreptul căreia canalul cu apă curge spre stîna din dreapta; noi vom merge în direcţia iniţială încă 10 min, apropiindu-ne de poteca marcată a traseului nr. 16, care vine din stînga. Abia la marginea curmăturii Şureanul intrăm pe poteca marcată (traseul nr. 16) pînă la cabana Şureanul (1734) m). Diferenţa între cele două variante — prima din şaua Ocolul peste Auşelul şi a doua cea descrisă mai sus — este de cca. 15 min la coborîre în favoarea ultimei.

Fig 29

21 ORAŞUL SEBEŞ—ŞUGAG—TĂU—CABANA OAŞATimp de mers: 1½—2 zile. Traseu de şosea: 69 km.

Iată-ne acum la începutul unui traseu destul de vestit în ţara noastră, însă mai puţin străbătut în întregime de turiştii care merg pe jos. Şoseaua alpină, celebră prin frumuseţe, dar şi prin lungime şi dificultăţi, este însă din ce în ce mai des vizitată de excursioniştii posesori de autovehicule. Datorită lungimii sale (Sebeş—Novaci 144 km), şoseaua poate fi împărţită în 4—5 etape în cazul parcurgerii sale pe jos. In prezenta lucrare, în afară de traseul nr. 21, şoseaua mai este descrisă pe alte porţiuni şi la traseele 4, 5 şi 22.

Intrarea pe această şosea se poate face de la nord,. din afara oraşului Sebeş şi pe şoseaua secundară Apoldul de Sus—Poiana Jina—Dobra—Şugag, iar pe la est şoseaua alpină Rudaru—muntele Purul—Ştefanul (traseul nr. 13). În viitorul apropiat se vor construi alte două şosele alpine importante pentru turism în zona Obîrşiei Lotrului.

Şoseaua alpină care traversează Carpaţii întretaie sau culege o serie de poteci turistice marcate şi nemarcate din munţii situaţi între Olt, Jiu şi Strei; ea poate fi socotită ca cel mai important reper turistic, coloană vertebrală a turismului în Masivul Parîng.

Şoseaua porneşte din oraşul Sebeş (gară C.F.R. pe linia Vîntul de Jos—Sibiu). Oraşul, cu o populaţie de cca. 12 000 locuitori, e aşezat în regiunea de la poalele munţilor Şureanului şi Cindrelului, vecinii nordici ai masivului. Pentru o scurtă documentare a turiştilor amintim că acest oraş, cu o vechime de peste 700 de ani, s-a dezvoltat din punct de vedere economic pe baza resurselor locale prin prelucrarea lemnului adus din munţii învecinaţi. Astăzi pe lîngă o serie de industrii meşteşugăreşti,

industriile lemnului şi pielăriei s-au dezvoltat pe linii noi, moderne.Rîul Sebeş de care ne apropiem este cea mai importantă apă curgătoare de pe versantele

nordice ale munţilor Cindrelului şi Şureanului. El a înlesnit o cale de comunicaţie întortocheată, uneori mai largă, alteori mai îngustă, începînd din inima munţilor şi pînă la Mureş. Izvoarele sale principale: rîul Frumoasa şi pîrîul Tărtărău se unesc în apropierea cabanei Tărtărău. Lungimea rîului astfel format depăşeşte 100 km, iar debitul puternic al apelor l-a făcut propriu pentru plutăritul masei lemnoase exploatate în bazinul său superior.

După 3 km de mers din Sebeş, în apropiere de poalele dealurilor, intrăm în satul Petreşti, socotit mai mult o suburbie a oraşului. În acest sat există o fabrică de hîrtie care s-a făcut cunoscută în ultimii ani. După 2 ore de la plecare trecem prin satul Sebeşel; Cîndva, în apropierea lui, se exploata un mic zăcămînt de aur. La km 10 traversăm comuna Săşciori, de unde se desprinde o ramificaţie spre Cacoviţa şi Cîlnic şi înaintăm spre sud—sud-est, pe şosea, prin satul Laz (km 11); la Căpîlna (km 15) sîntem la „poarta" de intrare în munţi. Satul este împrăştiat pe coastele dealurilor. Pe dealul Cetăţuia se află ruinele unei cetăţi dacice, construită din pietre de calcare, cetate asemănătoare celor din V. Grădiştei. În comuna Căpîlna lăsăm în stînga un drum spre Cărpiniş, care duce la vestita localitate Jina1.

Muntele începe să se facă simţit, strîngînd valea tot mai mult în chingile sale; apa şi şoseaua sînt acum vecine. Malul drept, mai stîncos şi neprimitor, contrastează cu versantul opus (apusean), unde pe plaiurile line case izolate punctează verdele poienilor cu alb-albastrul lor caracteristic. De aici avem de parcurs o cale destul de lungă pînă la ultima aşezare omenească mai importantă: Şugag (Căpîlna — Şugag 15 km).

După 3—4 ore de mers de la Căpîlna intrăm în marea comună Şugag, tipică aşezare de munte, ai cărui locuitori se ocupă cu creşterea vitelor şi mai puţin cu agricultura. O altă ocupaţie de seamă a lor este munca la pădure. Vom auzi deseori de Şugag călătorind pe întinsele meleaguri ale Şureanului, vom cunoaşte locuitorii săi ca pe nişte oameni dintr-o bucată, buni tovarăşi de drum şi bune gazde la stîne, gospodari şi vestiţi păstori.

Fig 30 Vîrful Parîngul Mare privit din căldarea RoşiilePorţiunea de traseu de la oraşul Sebeş pînă la Şugag poate fi parcursă şi cu autobuzul; în

amonte de Şugag începe partea cea mai antrenantă şi mai spectaculoasă a traseului. Menţionăm că autobuzul face curse o dată pe săptămînă pînă la Oaşa Mică, cu plecarea din Sebeş. Pornim din Şugag (km 28), chiar de la confluenţa Sebeşului cu rîul Dobra (est), unde se desparte şi o ramificaţie a şoselei alpine spre Jina.

Urcăm pe valea Sebeşului pe malul drept. Pînă la grupul de case de la Tău avem de mers ceva mai mult de 15 km pe porţiunea în care aspectul de defileu devine un lucru obişnuit. Cataractele Sebeşului, numite „La Ţurloaie", se prelungesc destul de mult pe cursul apei, rîul izbind cu tărie malurile stîncoase şi întortocheate. După mai bine de 2 ore de mers de la Şugag şoseaua face un cot, ocolind pintenul stîncos înalt de 50—60 m. Pînă la Tău mai apar în cale stîncile denumite „Masa Dracului" şi „La Grumazi".

La confluenţa Bistrei (est) cu Sebeşul, terenul mal larg lasă loc aşezării de la Tău (1739 m alt.), unde se află şi o cabană a I.F.-ului (km 42). In această colonie muncitorească se poate cere găzduire pentru noapte. La Tău lăsăm o ramificaţie a şoselei la stînga, spre lacul şi cabana Bistra. De la lacul Bistra începe un traseu marcat cu bandă albastră în direcţia vf. Cindrelul.

Reluăm traseul pe şoseaua principală spre o nouă ţintă: Oaşa Mare. Trecem printr-un mic defileu, apoi pe lîngă gura pîrîului Miriaşul (vest), după care cotim în direcţia sud-est; mergem în această direcţie spre micul cătun Mijlocea. La nord se află Tomnaticul (1406 m), iar la vest Chicera Groşcior (1683 m), spre care trece apa Sebeşului o punte, urmînd o potecă ciobănească. După alţi 2 km se ridică în stînga pantele „Dealului Căzile" (1603 m). În dreptul lui şoseaua coteşte ocolind un pinten stîncos pînă la gura pîrîului Şuşu (vest). Cu 2 km mai sus remarcăm o nouă confluenţă; cea a Sebeşului cu p. Prigoana, care ne indică apropierea de cătunul Oaşa Mare. Traversăm prin dreptul văii Ruşinosu (est), pentru ca să mai parcurgem încă 1,5 km pînă la barajul lacului de acumulare de la Oaşa Mare, pe malul căruia se înfiripă şi colonia muncitorească. În caz de nevoie putem înnopta şi aici la cabana I.F.-ului sau la alte cabane din preajmă. Lacul Oaşa, format prin zăgăzuirea apelor Sebeşului, este unul din cele mai mari lacuri pentru plutăritul buştenilor.

Călătoria noastră în lungul superbei văi se apropie de sfîrşit. Traversăm la coada lacului pe malul stîng şi pe sub pantele muntelui Fata (nord-vest) descriind o curbă largă spre sud. Valea se lărgeşte mult, formînd lunci frumoase în care apele leneşe ale rîului desenează meandre complicate.La 1 km sud de pod întîlnim marcajul cu cruce roşie care vine din dreapta de la cabana Şurean, coborînd pe muntele Fetiţa (traseul nr. 19). Traseul acesta continuă peste Oaşa Mare (est) pînă la

1 Jina reprezintă un centru pastoral renumit în ţara noastră.

Păltiniş.Şoseaua traversează apoi pe pod un afluent de la vest (Valea Mare), trece pe lîngă un grup de

case şi soseşte la o bifurcaţie: şoseaua alpină traversează pe pod apa Sebeşului, iar o şosea secundară urmează malul stîng în continuare. Părăsim şoseaua principală, care de aici intră în zona alpină a munţilor şi ne menţinem pe malul stîng urcînd prin pădure. Ajungem lîngă o biserică mică din lemn, lucrat în stil maramureşan, apoi pe lîngă un şipot cu apă rece ieşim din pădure într-un luminiş.

Fig 31. Privelişte de vară din vîrful CîrjaAleea pe care mergem desparte şirurile de vile pentru odihnă, printre care şi o casă de

vînătoare. În aceste minunate locuri pline de poezie şi-a petrecut o bună parte din vacanţe marele Sadoveanu. El a imortalizat meleagurile munţilor Şureanului şi Cibinului în opera sa.

Putem reaminti turiştilor din volumul „Valea Frumoasei" cîteva fragmente din schiţele cu privire la pitorescul şi bogăţia văii Sebeşului sau a Frumoasei: vînatul şi pescuitul.

În „Dramă la marginea pădurii", marele scriitor prezintă un episod emoţionant despre o ciută atacată şi doborâtă de un rîs. Făcînd o „introducere într-un loc plăcut pescarilor şi vînătorilor", urmată de o serie de momente din viaţa pescuitorilor de păstrăvi, maestrul Sadoveanu, pe lîngă întâmplările hazlii, interesante, împleteşte în fraze nemuritoare cadrul natural:

„...rîpile împădurite ale muntelui se urcă oblu spre cer. Pe un prichici îngust, oamenii au tăiat un drumeag, care trece pe poduri de lemn cînd în dreapta, cînd în stînga şuvoiului..." „Volbura apei tună între codri. Au trebuit sute de mii de ani puhoiului să spargă stînca şi s-o lucreze cu bătaia-i nedomolită, fasonînd-o cu o fantezie veşnic înnoită".

Traseul nostru lung şi obositor, dar tot pe atît de încîntător, se termină la cabana Oaşa (1206 m). La punctul Oaşa Mică se află un magazin al muncitorilor forestieri, la cca. 1,5 km sud-est de cabană (pe traseul nr. 22), unde ne putem reîmprospăta proviziile necesare excursiei.

Traseul poate fi parcurs şi în sens invers, urmînd ca pentru economisirea forţelor să luăm autobuzul din comuna Şugag pînă la Sebeş. Şoseaua alpină principală urcă pe v. Sebeşului în continuare spre Tărtărău şi Obîrşia Lotrului (traseul nr. 22).

Fig 32

22. CABANA OAŞA—CASA TĂRTĂRĂU - ŞAUA TĂRTĂRĂU-CABANA OBÎRŞIA LOTRULUITraseul este accesibil şi iarna Marcaj: triunghi albastru. Timp de mers: 6—7 ore.

Şoseaua alpină Sebeş—Novaci, care trece prin apropierea cabanei Oaşa, urcă pe valea Sebeşului la casa silvică Tărtărău, apoi pe muntele Tărtărău şi în continuare coboară pe valea Pravăţului, la cabana Obîrşia Lotrului. Toată această porţiune în lungime de peste 25 km este carosabilă. Este un itinerar mult solicitat şi recomandat tuturor categoriilor de turişti.

Cabana Oaşa, punctul nostim de pornire, se află pe malul stîng al pîrîului Sălanele, în imediata apropiere a confluenţei lui cu rîul Sebeş. Coborîm pe poteca din faţa cabanei spre pîrîul Sălanele, pe care îl vom traversa. Valea este largă şi prunduită. Ajungem pe malul rîpos al muntelui Slimotu, despărţitor între v. Sălanele şi v. Sebeşului, unde mica şosea se bifurcă: o ramură se duce în dreapta, cealaltă în stînga. Noi intrăm pe ultima, urmărind marcajul triunghi albastru. După cîţiva paşi, drumul coteşte la dreapta pe sub „botul muntelui" şi pătrunde în v. Sebeşului. Pe partea cealaltă a marelui rîu zărim şoseaua alpină, care de altfel, după 300—400 m trece pe malul nostru. Pe dreapta se află casele I. F.-ului de la Oaşa Mică, iar ceva mai departe (încă 500 m), tot pe dreapta, ajungem la alte cabane aparţinînd cătunului Oaşa Mică. În locul amintit putem să ne aprovizionăm la un mic magazin alimentar muncitoresc. Şoseaua străbate mai departe lunca Oaşei, uneori printre pîlcuri de copaci; pe măsură ce urcăm, valea devine tot mai îngustă, iar pădurea ne învăluie. După cca. 25 min de la plecare traversăm rîul pe malul drept; pe partea stîngă a şoselei notăm ca reper o casă. Mai la deal cu încă 1 km ajungem la podul peste pîrîul Curpata; valea îngustă a acestui pîrîu se orientează spre răsărit. Trecem peste pod pe şosea în direcţia sud-est. Marcajul în această porţiune a traseului este mai rar. După 6 km de la cabana Oaşa (1½ oră de mers) ajungem în pitorescul loc unde valea se strîmtează între pereţii unor chei; lungimea lor nu este prea mare, iar rîul reuşeşte să le străbată destul de uşor. Şoseaua strîns lipită de malul rîului desenează coturi îndrăzneţe, silind pe conducătorii auto să vireze cu mare atenţie. La capătul de sus al cheilor mai păstrăm totuşi impresia unei văi înguste, cu pantele înclinate. Pe malul celălalt apar încă stînci înnegrite, acoperite cu muşchi. După cîteva minute de mers peisajul se îndulceşte. Şoseaua trece pe malul stîng al rîului, ceva mai în aval de o confluenţă; de la est vine apa pîrîului Frumoasa, o vale mai largă şi foarte... frumoasă, cunoscută de drumeţi prin pitorescul ei, pe unde urcă un traseu turistic în Munţii Cindrelului; de la sud vin apele învolburate ale Tărtărăului, ale

cărui izvoare se află în direcţia pasului Tărtărău. Într-acolo se îndreaptă şi traseul nr. 22, folosind mai departe şoseaua alpină.

Fig. 33 Căldarea RoşiileFacem un scurt popas lîngă casa Tărtărău (1320 m). De aici înainte ne aşteaptă urcuşul pe o

diferenţă de nivel de cca. 400 m, care ne separă de culmea muntelui. Imediat după confluenţă trecem pîrîul Tărtărăului pe malul drept şi lăsăm lîngă şosea o mică colonie, iar ceva mai sus o pepinieră cu brăduţi. Şoseaua traversează ultima dată pe malul stîng al văii; în lungul serpentinelor de pe faţa vestică dăm tributul de efort muntelui. Marcajul vechi şi uneori greşit (bandă albastră în loc de triunghi) este totuşi folositor, indicîndu-ne direcţia.

După mai mult de o jumătate de oră sosim pe muchia nordică a Tărtărăului. Urcuşul nu s-a terminat. Şoseaua îşi caută un făgaş mai comod imediat sub culme pe faţa vestică a muntelui, cale de 2 km şi revine iar pe muchie. Trecînd din nou pe faţa estică, întîlnim pe dreapta într-o poiană stîna Tărtărău. Parcurgem liziera pădurii din dreptul poienii şi reintrăm în umbra brazilor; urcăm fără să cotim aproape o oră, pe o pantă uşoară, pînă în punctul culminant al acestui traseu: pasul Tărtărău.Vîrful Tărtărău rămîne la vest (1777 m). Pe coama muntelui, exact în sa, păşim peste hotarul regiunilor Oltenia (sud) şi Hunedoara (nord), dar şi al munţilor Şureanului, Parîngului şi Lotrului (Ştefleştiului). Un mic popas ne îngăduie să privim prin rariştea brazilor semeţele creste ale Parîngului, care ne apar pentru prima dată pe acest traseu.

Fig 34. Valea FrumoaseiCoborîm acum tot pe şosea, spre sud. Ea tinde la început să iasă chiar sub vf. Tărtărău (sud-

vest), însă după cîteva sute de metri face o serpentină strînsă, care începe din apropierea unei case singuratice. La cotul serpentinei se ramifică o potecă mare, care se menţine la altitudine pe creasta de vest a Tărtărăului, traversează o şa şi urcă în vîrful împădurit de deasupra Poienii Muierii (legătură cu traseul nr. 16). Drumul amintit mai sus este marcat cu bandă albastră. Acelaşi marcaj apare şi pe şoseaua alpină în jos, intercalat cu triunghiul albastru, pînă la Obîrşia Lotrului.

Reluăm traseul 22 de la cotul serpentinei de sub Tărtărău; rariştea e înlocuită mai jos de tufăriş, apoi de lîngă pîrîul care ne însoţeşte intrăm în pădure. Coborîm în vale pînă pe malul stîng al apei Pravăţului, pe o pantă dulce, în lungul unui şir de poieni şi pîlcuri de conifere, al căror aspect ne reconfortează acum, în apropiere de terminarea excursiei.

Traversăm un mic afluent al Pravăţului; după 1,5 km ieşim din pădure. În apropiere, pe stînga şoselei, găsim cabana Obîrşia Lotrului (1400 m), exact acolo unde valea Pravăţului se deschide larg în lunca văii Lotrului.

Fig 35

23. [diag 07] CABANA ŞUREAN – CURMĂTURA ŞUREANU – MUNTELE PÎRVA – DEALUL NEGRU – CURMĂTURA MLĂCILOR – Muntele Scirna – Muntele Lupşa – Cabana Prislop / Muntele Bătrîna – Cantonul Groşi – Muntele Răchita – Rîul Mic al Cugirului - CugirTraseul este indicat iarna numai pentru schiori antrenaţi Timp de mers: cabana Şurean—curmătura Mlă-cilor 5—6 ore. Curmătura Mlăcilor—cabana Prislop (varianta A) 4—5 ore. Curmătura Mlăcilor—muntele Răchita Cugir (varianta B) 6—8 ore. Marcaj: cabana Şurean—cabana Prislop punct roşu.

Traseul nr. 23 este unul din cele mai lungi din Munţii Şureanului şi leagă centrul alpin cu periferia de nord, pînă la cabana mai puţin cunoscută Prislop. Itinerarul poate fi folosit şi în sens invers, ca punct de intrare în masiv alegîndu-ne oraşul Cugir, dar cere un efort mult mai mare. Orientarea în sensul traseului nr. 23 este mai uşoară, deoarece, pornind de la puncte mai înalte din teren, putem privi înainte porţiunile imediat următoare care se află mereu la altitudini mai joase. De mare folos ne va fi un marcaj (cam vechi) reprezentat pe porţiunea alpină numai pe pietre; semnul este un punct roşu, însă fără obişnuitul cerc alb. Marcajul conduce de la cabana Şurean la cabana Prislop. Pe porţiunea din curmătura Şureanul nu se mai distinge şi reapare numai aproape de şaua Bradului. Porţiunea cu marcajul mai evident este Scîrna—cabana Prislop.

Începem traseul lung de peste 11 ore de la cabana Şurean (1734 m). La început ne aprovizionăm cu apă pentru 2—3 ore. Pînă la curmătura Şureanul păstrăm poteca cunoscută încă de la traseele anterioare (16, 17, 18). Din crucea potecilor pornesc în sectorul nord-vestic două importante fire de circulaţie: spre vest— nord-vest poteca (triunghi albastru) taie pieziş poiana îndreptîndu-se spre muntele Brateş şi Lunca Florilor—Petrila (traseul nr. 17 în sens invers), iar spre nord—nord-vest urcă pieptiş spre coama Şureanului poteca traseului nr. 23.

La început pornim spre nord urcînd prin golul alpin, care înaintează pe acest picior sudic al vf. Şureanul. În dreapta zărim stîna din curmătură; după cîteva minute de mers depăşim definitiv nivelul

pădurii de pe flancurile muntelui. În faţa noastră se înalţă de-a curmezişul, pe direcţia de mers, coama înaltă a Şu-re'anului, cu două gurguie în partea de răsărit. Cel mai vestic din ele atinge cota 2059 m. Pe stînga drumului nostru pădurea e înlocuită de jnepeni şi ienuperi. Acum poteca începe să se contureze mai bine şi se arcuieşte spre stînga. Urcăm destul de comod pe pantă, avînd tot mai mult în dreapta versantul muntelui, iar în stînga afundul văii Auşelului. Traversăm vîlcelele care întretaie poteca; ne strecurăm apoi prin locuri cu bolovani, lespezi şi chiar grohotiş mărunt, care mai sus fac loc unui mare prag stîncos. De aici urcuşul devine mai tare. Marcajul cu punct roşu apare la început abia vizibil, dar se conturează mai bine după l—2 min de mers.

După 45 min de urcuş sosim pe creastă, în şaua aflată la vest de vf. Şureanul (curmătura Bradului). Pentru o mai bună cunoaştere a porţiunii de traseu care urmează, ne vom abate la dreapta, ca să urcăm în vf. Şureanul, de unde priveliştea e mult mai largă. Din vîrful de apus (2059 m) vedem poteca spre Pîrva— Comărnicelul (nord-vest) şi culmile înşirate una lîngă alta pînă la Dealul Negru. Durata abaterii de la traseu dus şi întors nu depăşeşte 25 min (care se adaugă la timpul general de mers).

Revenim în curmătura înaltă a Bradului. Problema principală care ne preocupă este direcţia imediată de mers; vom viza poteca din curmătură în direcţia nord-vest, care conduce pînă la un mic platou; coborîrea se termină lîngă o troiţă în „Şaua cu Izvorul". Poteca pe care începem un mare ocol lasă în stînga culmea înaltă şi ierboasă a Bradului (vecinul de la vest al Şureanului) şi coboară pe sub muchia de nord-vest a acestuia pînă la troiţă, unde ajungem în cca. 10 min. Pe platoul adînciturii dintre coamele Bradului (sud) şi Pîrvei (nord) vom remarca una din obîrşiile v. Pîrvei (nord-est).

Poteca şi marcajul (rar) ne conduc pe faţa de sud a muntelui Pîrva, ceva mai jos de vîrful de est, pe curba de nivel. La sud se deschide bazinul hidrografic al Dobroaiei, care îşi culege apele chiar din apropierea potecii noastre. Terminînd ocolul, sosim într-o şa scurtă, în mijlocul căreia întîlnim un bordei de piatră. De aici traversăm mai departe pe curba de nivel vîrful bombat al Pîrvei (1905 m), acoperit pe pantele nordice cu pîlcuri de jnepeni. Ceva mai departe traversăm muchia vestică a vîrfului principal al Pîrvei şi ajungem din nou pe creasta principală a munţilor.

În această ultimă parte a parcursului vom remarca peisajul aflat la izvoarele nord-vestice ale Pîrvei; ultima căldare glaciară destul de mică, dirijată spre est, fără lac, ne aminteşte cu nostalgie de peisajul alpin rămas în urma noastră la răsărit de vf. Şureanul. Doar torentul în cascade, care intră în căldare din nord-vest pe pereţii şi povîrnişurile muntelui înviorează tabloul.

La reluarea traseului orientarea se impune din nou. Aflaţi în şa, în colţul său de sud-vest faţă de căldarea glaciară a Pîrvei, privim platoul imens care se întinde perpendicular pe direcţia pe care am mers pînă acum. Firul bine imprimat al potecii continuă pe sub creastă ceva mai pe dreapta; la cca. 100 m distanţă de şa ne înscriem pe un arc de cerc, care ne conduce aproape în mijlocul platoului de la vest. Urcăm deci pe vasta platformă spre nord-vest. În dreapta se află vf. Gropşoara (1910 m), ca o cupolă foarte turtită, începînd de aici, avem de mers numai pe platforme puţin înclinate, în care cîmpul de vedere e limitat de culmile domoale din jur. Traversăm pe pantele sudice ale Gropşoarei. Arcul de cerc pe care am mers se destinde treptat devenind o linie dreaptă, spre vest, pe sub culmea Gropşoarei. Platoul superior al muntelui prezintă trei vălurele evitate de poteca noastră. In stînga se află obîrşia Diţei, o vale lungă, întortocheată, care răspunde în aval tocmai în apropiere de cheile Taiei.

Trecem pe lîngă un izvor situat ceva mai jos de potecă şi la 200 m după ce-l depăşim începem un urcuş mediu spre coastele sudice ale ultimului vîrf (vestic) al Gropşoarei. Ajunşi pe coama lui, mergem pe curba de nivel spre dreapta şi ieşim în creastă, în curmătura Gropşoarei. Sosim aici după un marş aproape continuu de 3—4 ore de la cabană. Remarcăm că din dreptul căldării glaciare a Pîrvei şi pînă la curmătura Gropşoarei am mers numai pe fetele sudice, pe sub linia crestei.

Întrucît în curmătura Gropşoarei urmează să facem o importantă schimbare de direcţie, ne oprim pentru orientare. Spre est se ridică platourile Gropşoarei, spre sud compartimentul vestic al bazinului Diţei1, iar la vest se înalţă vf. Comărnicelul (1893 m), pe care însă poteca îl va ocoli. Din acest vîrf se desprinde spre nord o creastă de legătură cu Dealul Negru, un munte foarte interesant şi aproape necunoscut de turişti. Muchia sa înaltă şi ascuţită se întinde de-a curmezişul crestei de legătură, cu un aspect stîncos neaşteptat între atîtea plaiuri. Numele şi l-a primit însă de la mohorîtă haină a jnepenişului cu care este îmbrăcat, cu precădere pe versantul nordic.

Între noi şi Dealul Negru se lărgeşte valea frumoasă a Gropşoarei, bogată în pîraie. Din vf. Comărnicelul se desprinde spre sud-vest creasta principală carpatină de legătură a Şureanului cu Retezatul, peste vf. Taia şi poiana Diţei.

Acum putem relua drumul. Însă poteca se pierde pe o bucată de cîteva zeci de metri, dar reîncepe tot aşa de vizibil ca şi pînă acum pe curba de nivel pe faţa estică a Comărnicelului, în direcţia

1 In această curmătură vom zări pentru ultima dată pe acest traseu Munţii Parîngului, estompaţi în ceata depărtării.

nord. Coborîm lent. Trecem mult sub creasta nordică, lăsînd o primă şa a Comărnicelului şi apoi Vîrful Mic (imediat la nord). În dreptul nostru, mai jos, spre pădure, se află şi stîna Gropşoara, a cărei clădire nouă străluceşte contrastant cu fondul închis al copacilor. Trecem cam la jumătatea distanţei, pe înălţime, între Vîrful Mic şi stînă, apoi coborîm domol în aceeaşi direcţie. Ocolim începînd de la prima şiştoacă, o serie de vîlcele toate afluente în Gropşoara; firul Gropşoarei la început canalizat pe direcţia sud-nord coteşte cam cu 90° şi se duce în direcţia vest-est, ocolind pintenul enorm al Dealului Negru.

Ajungem acum pe pantele Dealului Negru. Altitudinea lui maximă atinge 1866 m. Marcajul apare mai rar, pe de o parte datorită unor lucrări miniere mai vechi, în jurul cărora au rămas poteci, iar pe de alta, datorită stîncilor, care sînt colorate, roca fiind bogată în hematit (oxid roşu de fier).

Chiar acolo unde intrăm pe Dealul Negru poteca face o curbă la dreapta şi se îndreaptă sub un unghi de aproape 90° pe faţa sudică a muntelui. Liziera pădurii rămîne mereu în dreapta, la o diferenţă de 10—20 m, pe înălţime. Traversăm două mici rîpe şi ajungem lîngă vechea stînă Gropşoara. Solul începe £ă fie pardosit cu grohotiş rupt din stîncile din apropierea crestei. Feluritele nuanţe de ocru-roşu şi pînă la portocaliu-galben se îmbină destul de dur cu culoarea vineţie a coamei muntelui, încununat cu pîlcurile de jnepeni de un verde închis. Doar pajiştile Gropşoarei din sud şi siniliul cerului îmblînzesc peisajul.

Pădurea (jos) şi imensul jnepeniş (sus) încep să se apropie vizibil, restrângând golul prin care mergem. Acum reapare firul reliefat al potecii noastre, care începe să urce cotind puţin la stînga. Ajungem la un gard împrejmuitor. În dreptul potecii ieşim din îngrăditură pe o poartă. Urcăm spre nord pe sub liziera jnepenilor, pe o mică muchie, unde aproape că atingem marginea pădurii, începînd de aici, ne depărtăm iar de pădure. Grohotişul şi stîncile se mai împuţinează o dată cu intrarea pe faţa nordică. Coborîm cîteva serpentine scurte, ocolim rîpa de origine a pîrîului Rovinii şi refacem diferenţa de nivel urcînd pînă pe un platou ierbos.

În dreapta se ridică cu cîţiva metri mai sus un grup de stînci din aceeaşi rocă mineraliferă a ţinutului. Sîntem pe muntele Rovinii (1750 m), care lasă spre sud un picior pînă în afunda vale a Gropşoarei; la limitele pădurii pe un frumos platou este aşezată stîna Rovinii.

Marea potecă pe care ne aflăm acum ne îndreaptă pe imensul platou al Rovinii spre nord-vest. Din stînga vom recepţiona o mare potecă venind din zona izvoarelor Streiului (stîna Tiţianul); locul de legătură a potecilor se găseşte chiar la marginea de sud a muntelui Mlăcile, spre care ne îndreptăm. Cotim uşor la dreapta şi abia acum, după o mică distanţă, panorama se deschide din nou: la stînga apare valea Streiului, iar dincolo de ea valurile imobile ale zonei vestice a Munţilor Şureanului.

După cca. 10 min de mers pe faţa vestică a Mlăcilor (1798 m), spre nord, întretăiem o serie de vîlcele, din care ultima este cea mai însemnată şi sosim la cea mai importantă ramificaţie turistică a acestui traseu: curmătura Mlăcilor, marcată de o troiţă. Aici se ramifică spre stînga poteca spre Şinca—Scîrna şi Prislop (varianta 23 A), iar către dreapta poteca peste muntele Bătrîna spre dealul Groşi—Răfăin—Cugir (varianta B). Ambele poteci ocolesc spinarea înaltă a vf. Bătrîna. În afara acestor importante artere pastorale mai găsim o potecă, desprinsă doar cu cîteva zeci de metri mai la vest de curmătura Mlăcilor, care coboară pe muchia sudică a Bătrînei, pe lîngă stînă, spre importanta vale a Streiului.

VARIANTA AEvităm deci în curmătura Mlăcilor poteca răsfrîntă spre dreapta şi cotim La vest pe faţa sudică

a muntelui Bătrîna. La ramificaţia imediat următoare cu o potecă secundară în stînga ajungem în dreptul unei stîne. Mai departe, pe traseul nr. 23 A, ocolim la înălţime obîrşia Streiului (sud), pe panta de sud a muntelui Şinca (1728 m); în acest loc trece o nouă scurtătură la dreapta şi înapoi către M. Bătrîna, înaintăm spre vest. La 1 km de curmătură se vede şaua Şinca, în poiana căreia reperăm acoperişul stînei respective. Mai la vest se ridică vîrful împădurit al muntelui Steaua Mare (1729 m), cu o baliză; atît şaua cît şi vîrful nu intră în traseul nostru.

Fig 36. Cabana ŞureanAjungem sus pe platoul puţin dezvoltat al muntelui Şinca; coborîm pe panta de nord-vest,

păstrînd poteca doar pentru puţină vreme. Lăsăm apoi în stînga poteca de creastă şi începem o 'traversare importantă a bazinului superior al pîrîului Şinca (nord). În continuare marcajul apare mult mai des. Chiar lîngă izvoare semnele cu punct roşu ne asigură de corectitudinea orientării noastre. Lăsăm firul pîrîiaşului format în stînga şi mergem prin poiană, pe curba de nivel, pînă în umărul nord-vestic al muntelui Şinca, iar de aici prin poiana din lungul pantei nordice coborîm uşor tot La stînga. Prin iarba înaltă vom reîntîlni pe pietre marcajul, iar ou cca. 100 m diferenţă de nivel mai jos, punctul roşu apare şi pe copaci. Brîul subţire de pădure sănătoasă face loc imediat unei păduri uscate şi încîlcite cu aspect sălbatic, prin care coborîm spre stînga pe poteca în serpentine, pînă pe firul văii Şinca.

Trecem apa pe malul opus şi coborîm în lungul ei cam 150 m, pentru ca să ajungem la confluenţa cu p. Steaua. Cotim la stînga şi traversăm afluentul în spre nord-vest. În această direcţie se

remarcă ca înălţime vf. Scîrna (1655 m), spre care trebuie să mergem. Pe creasta principală drumul la vf. Scîrna, începînd din şaua Şinca şi continuînd peste vf. Steaua Mare şi Steaua Mică ar fi cu mult mai lung decît itinerarul urmat de noi, în care traversăm valea amintită.

Fig37. Tăul ÎngheţatReluăm traseul nr. 23 A, avînd grijă să ne aprovizionăm cu apă pentru 3—4 ore. Urcăm pe

valea pîrîului de vest (Steaua) 5—6 min; marcajul şi poteca se depărtează treptat de apă, suind uşor spre marginea pădurii. Traversăm o fîşie de pădure şi poposim într-o poiană largă, la poalele dealului Cocoşului. În mijlocul poienii vizăm doi brazi voinici, singuratici, în direcţia cărora ne îndreptăm. La capătul de nord-vest al poienii intrăm pentru cîteva minute în brîul pădurii sănătoase, apoi ieşim iarăşi în pădurea uscată care se întinde ca o plagă pe tot muntele acesta, cît şi pe Scîrna.

Zmeurişul şi afinişul abundent care împînzesc muntele adună vară de vară numeroşi turişti şi mai ales culegătorii din localităţile învecinate, dar ispitesc şi pe greoiul Moş-Martin să se înfrupte din bunătăţile pîrguite. După un urcuş de 45 min început la confluenţă, ajungem pe creştetul Cocoşului, o ramificaţie a crestei Scîrna. Coborîm cîteva zeci de metri spre vest şi ocolim apoi obîrşia Văii Scîrna, la început spre vest, apoi spre nord.

Intrăm într-un pîlc de pădure bună, care se întinde ca o barieră în calea uscăciunii şi traversăm poiana de la obîrşia pîrîului Scîrna pe lîngă stînele respective, începînd de aici direcţia de mers se schimbă spre nord: intrăm definitiv pe ramificaţia culmilor Scîrna—Lupşa—Prislop, terminată în „culoarul Mureşului", lîngă Cugir.

Mergînd pe poteca marcată pe curba de nivel, ocolim vf. Scîrna pe faţa răsăriteană. Coborîrea începe lent, prelungindu-se pe mulţi kilometri spre nord. Trecem pe deasupra locului unei alte stîne (dreapta) şi încet-încet ne apropiem de coama muntelui Scîrna, care pierde accentuat din înălţime. Părăsind faţa estică, păşim pe coamă, apropiindu-ne de nivelul pădurii. După o zonă de pădure sănătoasă ajungem iar pe coclaurii cu pădure moartă, care îmbracă muntele pe ambii versanţi cu mantia sa argintie-mată, străpunsă de suliţele înalte ale scheletelor rămase în picioare. Poteca face acum loc unui drum de căruţă care menţine cu stricteţe coama muntelui Scîrna. Parcurgem în coborîre pîlcuri de pădure, defrişări, culoare, rariştea pădurii uscate. După mai bine de o oră de la stîna Scîrna trecem pe lîngă o colibă a corhănitorilor (stînga), dincolo de care sosim într-o şa puţin adîncă. De aici urcăm tot pe coamă, urmărind atenţi marcajul rar în acest sector.

Odată urcuşul terminat (5—6 min) intrăm într-o altă porţiune de coborîre, pe coamă; de data aceasta ne înconjoară tufărişurile. Drumul coboară în şerpuiri largi, în jurul crestei pînă în adînca şa de separaţie între Scîrna (sud) şi Lupşa (nord).

În şa se desprinde la dreapta o potecă spre valea Rîului Mic al Cugirului (est) şi de acolo spre muntele Molidvişului şi cantonul silvic Groşi (varianta 23 B). Poteca mare a traseului nr. 23 A coteşte uşor la stînga, ocolind muntele Lupşa pe curba de nivel. Intrăm în pădure. După 5—6 min ajungem în faţa unei pante mari pe care o atacăm; la ieşirea din pădure întîlnim o mică rîpă cu apă, prima de la traversarea p. Şinca. După. o mică oprire urcăm în creastă cei cîţiva metri despărţitori. În stînga noastră se deschide bazinul mare al Sibişelului, cu afluentul său cel mai estic Alunul. Traversăm de pe faţa vestică pe cea estică a muntelui Lupşa. Vîrful lui rămîne astfel în stînga (1489 m).

Mult mai jos de potecă, lîngă pădure, se află stîna Lupşa. Traversăm pe potecă trei pîrîiaşe, care „ţîşnesc" din malul abrupt şi coborîm într-o sa. În poiana imensă îşi are sălaşul o altă stînă: Tisa. Parcurgem, deci, panta muntelui Tisa. Reintrăm în pădure trecînd peste un pîrleaz. Drumul coboară lent. După 1,5 km pădurea se retrage şi în poiana mare apare o aşezare montană pitorească. Un grup de case frumuşele se înşiră în partea de nord a poienii, între ele mai răsărită, mai încăpătoare ne aşteaptă cabana Prislop (1200 m).

VARIANTA BMult mai întrebuinţată de ciobani ca drum de acces şi de ieşire din munţi este poteca

nemarcată, mai scurtă, peste muntele Bătrîna şi dealul Groşi. Turiştii sînt în general interesaţi să viziteze cabana Prislop, după traseul nr. 23 A, însă prezenţa pe traseul nr. 23 B a unei case de adăpost (canton silvic) la dealul Groşi pledează în favoarea alegerii acestei rute spre Cugir.

Varianta începe din sus-amintită curmătură a Mlăcilor. De la troiţă poteca coteşte brusc spre nord, defilînd pe pantele estice ale vf. Bătrîna (1792 m). Mergînd pe curba de nivel, trecem după 10—12 min prin dreptul moţurilor stîncoase din „creştetul Bătrînei". În dreapta se deschide bazinul larg al v. Boşorogul, a cărei confluenţă cu cunoscuta vale Canciu o putem ghici la nord-est, la cca. 7 km. Poteca merge pe muchia Bătrînei şi după ce altitudinea mai scade se fixează pe coamă. Acum adîncul v. Şinca (vest) ne separă de domeniul uscăciunilor de pe Scârna, pe creştetul căruia se duce şi traseul nr. 23 A. Trecem peste munţii Şipcea (1671 m) şi Nisipişte. După mai bine de o oră de coborîre parcurgem o şa şi urcăm lent pe pantele muntelui Groşi (1498 m). În apropiere de potecă găsim şi casa cantonului silvic Groşi. De la casă se desprinde spre est o potecă nemarcată care coboară peste dealul

Comărnicelul (1486 m) în valea Rîului Mare al Cugirului. Noi vom continua însă traseul pe creastă. La nord-vest de cota maximă a dealului Groşi se

înalţă modest vf. Molidvişului (1459 m) în zona căruia străbatem o întinsă tăietură de pădure. Acum începe şi un drum de care, mai bun, pe care orientarea o facem lesne. La stînga se desface o potecă de cal, care coboară la Rîul Mic, traversează apa şi urcă în şaua dintre munţii Scîrna şi Lupşa (vezi traseul nr. 23 A). Ramificaţia poate fi folosită ca trecere comodă de pe varianta 23 B spre cabana Prislop.

Din Molidvişul drumul urmează exclusiv coama muntelui printr-un şir de poieni frumoase. Peste vîrfurile brazilor, aruncînd o privire spre sud, mai putem distinge încă coamele golaşe, înalte ale Bătrînei. În continuare parcurgem creasta ocolind vîrfurile Paltinul (1356 m) şi Chiciora (1235 m). La aproape 2 ore de la ultima ramificaţie ocolim vf. Răfăinul (1369 m) coborînd lent pe creastă spre muntele Răchita. Sub acest vîrf (1234 m) o nouă ramificaţie-po-tecă ne poate călăuzi acum la stînga coborînd la capătul de sus al căii ferate forestiere din valea Rîului Mic, în punctul Arieş. Noi continuăm însă traseul pe creastă; în curînd intrăm în pădure, unde predomină încă coniferele. Cale de 40 min ne apropiem de cătunul Pocitura, situat tot în creştetul muntelui.

La marea poiană a Sasului, pe muntele cu acelaşi nume, drumul se desparte: cel din dreapta, mult mai lung, coboară pe coamă, spre Rîul Mare şi Cugir, iar cel din stînga scurtează drumul spre oraşul me-talurgiştilor cu mai bine de 5 km.

Coborîm deci spre nord-vest, pe muchia prelungă, spre cătunul Bucur, prin care trecem peste 3/4 oră, iar apoi coborîm ultima pantă pînă în valea Rîului Mic al Cugirului. Sosim în aval de Tău. Traversăm rîul, care aici e canalizat apoi calea ferată şi intrăm pe şosea. Pînă la gara mare a Cugirului mai avem 2,5 km. Iată-ne, deci, la porţile de nord ale Munţilor Şureanului, în Cugir; Cîmpia mănoasă a Mureşului, la marginea căreia ne aflăm, se întinde pînă la poalele Munţilor Apuseni.

Fig 38

24 CUGIR – TĂU - RÎUL MIC - I.F. ARIEŞ - CABANA PRISLOP - MUNTELE PRISLOP – PRIHODIŞTE – TĂU - CUGIRTraseul este accesibil şi iarna. Traseu pentru schiori prin pădure: cabana Prislop— Prihodîşte—Cugir Timp de mers: Cugir—I. F. Arieş—cabana Prislop 5 ore Cabana Prislop—Prihodişte—Cugir 4—5 ore. 4—5 ore

Zona de nord a Munţilor Şureanului a căpătat de curînd o importanţă mai mare datorită cabanei turistice Prislop (1200 m). Accesul foarte uşor la cabană, cu diverse mijloace de transport pînă în apropiere, atrage tot mai mulţi turişti dornici să cunoască această parte a Carpaţilor. Peisajul atrăgător al văii Cugirului, dar mai ales al Rîului Mic, locurile de schi din preajma cabanei, traseele turistice spre inima munţilor vor trezi interes suficient pentru vizitarea regiunii.

Cugirul este un oraş industrial, cu profil metalurgic, aşezat imediat la poalele munţilor; în partea de sud-vest el străjuieşte Dealul Cetăţii. Oraşul, un „mic Braşov" ca aşezare, este în plină dezvoltare industrială şi edilitară. O şosea asfaltată îl uneşte cu şoseaua naţională Sebeş—Deva în dreptul localităţii Şibot. De asemenea, la Cugir, putem ajunge cu trenul. Pentru aceasta coborîm în staţia Şibot de pe linia Teiuş—Simeria, de unde continuăm călătoria cu un tren local. Traseul începe de la gara mică, aflată în sudul oraşului. De la Cugir şi pînă la I. F. Arieş, cale de 15 km, putem merge şi cu trenul forestier.

Şoseaua şi calea ferată îngustă merg alăturate în susul rîului. După ce ieşim din oraş, valea destul de îngustă de-abia mai lasă loc pe malul stîng celor două artere de circulaţie. După 50 min de mers ajungem la gura unei mici văi, care vine de la apus. Lîngă ea se ramifică un drum de căruţă spre „Prihodişte". Ne aflăm la km 4 al liniei ferate înguste.

La Tău, un simpatic lac de baraj, muntele strîmtorează mai mult valea Rîului Mic al Cugirului. Urcăm în amonte kilometru după kilometru. Pădurea de foioase se aţine pe coaste, pînă aproape de talpa văii, lăsînd loc unor mici poieni cu fîneţe. După mai bine de 2 ore de mers, la o curbă pronunţată linia ferată, rămasă singurul drum de acces pe vale, se ramifică într-o mică „gară". Am ajuns la I. F. Răchita, la gura văii cu acelaşi nume. De aici traseul devine şi mai atractiv. Pantele munţilor se înclină ameninţător, valea se strîmtează la maximum şi intră în cheile Rîului Mic, nu prea lungi, dar frumoase.Fermecaţi de locurile acestea în care apa, izbindu-se de stînci, răspîndeşte o boare răcoroasă, încetinim pasul...

Mai sus de chei valea se lărgeşte puţin, pentru ca după 45 min de la I. F. Răchita să trecem podul peste apa Arieşului şi să ajungem la I. F. Arieş, de unde şi cei veniţi cu trenul se resemnează să continue drumul pe jos. De la gara miniaturală începe, de fapt, ascensiunea noastră. Pornim la drum în sus pe Rîul Mic, tot în lungul liniei trenuleţului. După 10 min ajungem la canton; este locul de unde părăsim firul văii. Traversăm Rîul Mic ceva mai sus de canton şi mergem încă cîteva zeci de metri pe lîngă malul stîng, abrupt. Capătul potecii apare bine evidenţiat la marginea codrului. Urcăm pe făgaşul

săpat adînc într-un mal lutos, alunecos. După un urcuş pieptiş spre sud traversăm pe sub linia unui funicular şi, cotind la dreapta, intrăm pe serpentine. Traversăm din nou pe sub funicular, totalizînd o întoarcere de 180°, şi apucăm urcuşul pieptiş pe muchia dealului Frasinul.

La trecerea pe sub firele funicularului vom avea grijă să evităm prezenţa coliviei încărcate cu lemne, pentru a nu ne expune la accidente ! Urcuşul pieptiş ne răpeşte o oră bună, pînă cînd panta se mai îndulceşte; traversăm a 3-a şi ultima dată linia funicularului. El rămîne astfel în dreapta, iar noi coborîm zigzagurile repezi ale unei poteci prevăzute cu balustrade din lemn.

Coborîrea rapidă ne aduce în apropierea firului văii Izvorul Lupului. Jos zărim casele I. F.-ului. Aici coborîrea se termină. Poteca se ramifică: una se duce în jos la staţia funicularului, iar alta, pe care o urmărim, o ia la stînga, pe curba de nivel prin defrişare. Ieşim din pădure şi după cîteva sute de metri intrăm pe marea potecă unită mai sus cu drumul de tractoare, care vine de la cabanele I. F.-ului. Mai mergem prin defrişare încă puţin, apoi continuăm prin pădure. La apus se aştern poienile frumoase ale Prislopului. Urcuşul domol ne dă răgazul să privim prin rarişte, în dreapta, la cabanele cochete de pe faţa sud-estică a muntelui.

Terminăm urcuşul chiar pe creasta muntelui, cînd ieşim din pădure şi cotim la dreapta. Aici ne întîlnim cu poteca din direcţia muntelui Lupşa (traseul nr. 23 A) şi după 2 min sosim la cabana mare a Prislopului (1200 m). În partea finală trecem pe lîngă terenul sportiv al cabanei. Ajunşi la cabana Prislop, putem să ne odihnim şi să luăm masa de prînz.

De la cabana Prislop se poate alege un traseu spre sud, fie pe cel descris la nr. 23 A, fie pe cel de la nr. 25, ambele însă în sens invers descrierii. O altă posibilitate de coborîre o putem avea alegînd poteca nemarcată spre valea Alunului (cabana Prislop—I. F. Alunul — 30 min), iar de aici pe şosea, continuînd 23 km (pe valea Sibişelului), pînă la Orăştie cca. 5 ore.

În continuarea traseului nr. 24, care poate fi socotit iarna favorabil şi la coborîrea pe schiuri, pornim de la cabana Prislop pe un itinerar de culme, prin păduri şi poieni. Ca reper important ne fixăm drumul de căruţă bine reliefat în pantele argiloase ale Prislopului (nord). Putem face drumul chiar pe „creasta matematică", dar ţinînd seama de lungimea totală a traseului vom folosi numeroasele scurtături pe care le întîlnim în cale.

Pornim din faţa cabanei şi începem să urcăm imediat spre liziera de făget din deal. După 100 m de urcuş intrăm pe marea potecă, cotind uşor la stînga. Ocolim în urcuş lent primul vîrf din nord: vf. Prislop. După o şa scurtă intrăm pe panta muntelui Plevaia (1253 m). Trecem prin dreptul vîrfului, ultimul mai înalt de pe traseu, şi începem o coborîre prelungă în direcţia nord, spre cuta uşor bombată a Tomnatecului (1123 m). Înainte de vîrf se ramifică, spre stînga (nord-vest), un făgaş pe care îl lăsăm la o parte. Urcăm pe o pantă domoală spre nord şi după 8—10 min depăşim şi cota mai înaltă a Tomnatecului.

Drumul foarte comod la coborîre pierde treptat din înălţime; după aproape 2 ore de mers ne aflăm în faţa unei noi ramificaţii, tot spre nord-vest (stînga), pe care o evităm. La nord se ridică cuşma vf. Vai-dean (979 m).

Fig. 39. Cabana PrislopPentru traseul nostru direcţia spre nord se mai menţine cca. 1 km; după parcurgerea acestei

distanţe cotim pe creasta muntelui (nord-vest), pînă la cătunul Frăsinei. De aici continuăm să coborîm pe drumul cel mai umblat, prin Prihodişte, spre Rîul Mic. Folosim cîteva scurtături cînd prin pădure, cînd" prin rarişti, şi după 4 ore de mers de la cabană poposim în valea Rîului Mic al Cugirului, la km 4 al căii ferate înguste.

Fig 40

25. ORĂŞTIE - COSTEŞTI — GRĂDIŞTEA DE MUNTE — VÎRFUL GODEANUL - CABANA PRISLOPTraseul nu este recomandabil iarna Timp de mers: Orăştie—Grădiştea de Munte 8—9 ore. Grădiştea de Munte—vf. Godeanul—cabana Prislop 7—8 ore.

Traseul nr, 25, deşi este lipsit de marcaj, poate fi lesne urmărit, deoarece se întinde de-a lungul căii ferate forestiere pînă la Grădiştea de Munte. Pe lîngă importanţa sa turistică, el ne mai atrage şi prin locurile istorice situate în preajma traseului. Ruinele cetăţilor dacice devenite vestite în urma cercetărilor arheologice sînt aşezate pe vechea vatră a capitalei lui Decebal: Sarmizegetusa. Vom îmbina deci frumuseţea naturii înconjurătoare cu latura instructivă, dezvăluită de ruinele cetăţilor de la Costeşti, Blidaru sau Sarmizegetusa (Grădiştea de Munte), pagină importantă din istoria patriei noastre.Pentru a face mai lesnicioasă excursia noastră, putem folosi pentru accesul în zona muntoasă autobuzul pe linia: Orăştie—Costeşti, sau trenuleţul de munte de la Orăştie pînă în comuna Grădiştea de Munte.

Pornim din Orăştie (220 m alt.) spre sud. In satul Căstău (km 3) vom lăsa o ramificaţie la stînga spre v. Sibişelului şi vom intra pe şoseaua din dreapta spre Orăştioara. Sîntem la marginea de

sud a „cîmpiei" Mureşului, la intrarea pe v. Oraşului. Această vale pe care vom urca tot timpul este numită de localnici v. Oraşului, iar porţiunea superioară chiar v. Grădiştei. La început este foarte largă, iar pantele dealurilor sînt domoale şi scunde. Şoseaua şi calea ferată îngustă se aţin destul de departe de rîul Oraşului şi abia după comuna Berin (km 7) se apropie unele de altele.

După 10 km de marş iată-ne ajunşi în comuna Orăştioara de Jos, unde facem un scurt popas. Traversăm pe pod două pîraie care vin de la est şi după alţi 3 km trecem prin satul Bucium; şoseaua ne conduce tot mai spre sud, în direcţia comunei Orăştioara de Sus (km 14). Pe culmile din preajma Luncii Mari se găsesc urmele unui castru roman.

Fig 41. Defileul JiuluiŞoseaua se întinde în continuare pe malul drept al apei Oraşului trecînd prin satele Ludeşti

(km 16) şi Costeşti (km 18), unde ajungem după un marş de peste 4 ore. Costeştiul este o localitate mai importantă de pe această vale, vestită prin descoperirile arheologice din preajmă. Cel mai de seamă din obiectivele arheologico-turistice este fără îndoială cetatea Costeşti, aşezată pe dealul Cetăţii, la o altitudine de 561 m la sud-vest de centrul localităţii. Pentru vizitarea ruinelor este necesară o abatere de la traseu de aproape 3 km. Dealul Cetăţii este aşezat în locul unde valea Oraşului se strîmtează foarte mult; ea oferă privelişti largi şi cu o bună orientare asupra zonei de nord-vest a Munţilor Şureanului. Cetatea are un turn de pază, care datează din secolul I î.e.n.; ea a fost terminată în secolul II e. n. Deci construcţia ei a durat în perioada Burebista—Decebal; distrugerea cetăţii a avut loc abia la ultimul atac al romanilor asupra Daciei.

Ieşim din Costeşti spre sud, pe drumul Grădiştei. De aici în sus trenul rămîne să rezolve mai lesne problema legăturii cu zona superioară a văii, care primeşte denumirea de v. Grădiştei. La 4,5 km de la Costeşti ajungem în dreptul altor ruine importante, situate pe dealul Blidaru (sud-vest). La cota 705 m se află cetatea Blidaru cu o frumoasă poziţie, la care ne abatem din traseu, dacă, bineînţeles, dispunem de timpul necesar (cca. 1½ oră). Ceva mai sus de ea notăm prezenţa altei cetăţi: Pietroasa. Dincolo de dealul Blidaru, din v. Grădiştei, se ramifică un drum local spre sud-vest către Luncani—Cetatea Piatra Roşie.

Fig. 42. Vîrful Ascuţit al PoieniţeiDe la ramificaţia aceasta, pe care noi o lăsăm în dreapta, înaintăm în continuare pe v.

Grădiştei. În curînd trecem prin dreptul gurii Văii Rele (nord-est). La stînga vom avea ca vecină coarna muntelui Valea Rea (958 m), dezvoltată între Valea Rea la nord şi apa Tihului la sud.

Şoseaua se menţine pe partea dreaptă a văii, în timp ce calea ferată forestieră trece pe malul opus de la gura Văii Rele; la sud-vest se întinde dealul prelung al Luncanilor. Cei 13 km care despart comuna Costeşti de Grădiştea de Munte sînt aproape acoperiţi cînd ajungem la gura pîrîului Aninişului (nord-est); intrăm imediat în comuna Grădiştea de Munte, ultima aşezare omenească mai importantă pînă la arhaica cetate a Sarmizegetusei.

Sîntem pe Valea Largă. Dacă am sosit cu trenuleţul şi dorim să coborîm în sat să căutăm o gazdă, ne oprim la staţia C.F.F. „Aninişul". Dacă vrem să vizităm „Cetatea", vom coborî din trenuleţ mai departe, la staţia „Cetatea".

Traseul nostru îşi încheie prima semietapă aici. Pentru acoperirea următoarei semietape este recomandabil să înnoptăm în localitate. A doua zi finalizăm acest traseu, pătrunzînd în zona înaltă a munţilor. Ne vom îndrepta mai întîi spre ruinele cetăţii.

Continuăm traseul nostru urcînd pe îngusta vale denumită... Valea Largă încă 4 km, în direcţia estică, urmînd poteca pe care ajungem la „înfurcitura" apelor Rîului Alb (est) şi Godeanul (sud-est), lîngă un grup de case. Altitudinea locului este de 635 m. Între văi se înalţă dealul Grădiştea Muncelului. Cetatea Sarmizegetusei (Grădiştea de Munte) se află la altitudinea de 1200 m, pe creştetul muntelui. Deci vom urca cei 565 m diferenţă de nivel în aproape 2 ore, pe o potecă bătută pînă la cetate. Din sat pînă la cetate şi sanctuar totalizăm 3 ore de urcuş, în faţa noastră se află cea mai importantă cetate a lui Decebal, astăzi ruinata. Au fost întreprinse de către arheologi, mai ales în ultimii ani, numeroase lucrări care au dezvăluit pagini din trecutul glorios al strămoşilor noştri, dacii. Zidurile masive pe lîngă care trecem au fost ridicate aproape cu 2000 de ani în urmă. Vechimea şi istoricul locurilor sînt strîns legate de existenţa ruinelor de la Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie etc...

Dar traseul nostru turistic nu ia sfîrşit aici; ne aflăm doar în apropierea vf. Godeanul1 (1655 m)1. Putem cam în 5—6 ore să urcăm peste culmi şi apoi să coborîm la cabana Prislop. De la cetate urmăm linia strictă de creastă a muntelui Muncelul spre nord, timp de 45 min, pînă în vf. Muncelul (1562 m). La cota 1562, cu puţin înainte de vîrf, trecem pe lîngă o stînă, întîlnim o mare potecă, de creastă, care se întinde perpendicular pe poteca noastră de acces. Prin pădure ne vom îndrepta la dreapta (est) şi după încă un sfert de oră ajungem în vf. Godeanul. Între vf. Muncelul şi vf. Godeanul şaua e „podită" ou o largă păşune, unde în trecut se ţineau tîrguri în genul celor de pe muntele Găina;

1 A nu se confunda cu vf. Godeanul (2281 m) din Munţii Godeanului.

locul se numeşte, de altfel, „Tîrgul Nedeia". O mică observaţie de natură geografică o vom verifica şi pe teren: spre nord se află bazinul rîului Sibişel, în timp ce la sud şi sud-vest şerpuieşte valea adîncă a Grădiştei.

O variantă de acces la vf. Godeanul dinspre sud este poteca desprinsă din traseul nostru jos, în vale, în punctul de confluenţă al Rîului Alb cu Godeanul. Poteca urcă pe lîngă apa Godeanului (dreapta) în direcţia est, paralel cu linia căii ferate, timp de 40 min, pînă la gura Strîmtosului; de aici urcăm spre nord-est tot pe valea Godeanului încă 15 min, lăsînd în stînga văile a două pîrîiaşe, care formează de fapt împreună pîrîul Godeanul. La gura celui de al doilea (960 m) ne oprim. De aici urcăm pe poteca mare, conturată pe muchia estică în direcţia nord; ajungem pe plai la stîna Godeanul (1450 m) şi apoi în vf. Godeanul (40—45 min de urcuş). Varianta durează peste 2½ ore, fiind mai economică decît obişnuitul traseu, însă are dezavantajul că ocoleşte „Cetatea".

Din vf. Godeanul pornim acum pe coama principală, spre nord-est; coborîm lent pe lîngă o stînă, apoi străbatem un platou; dă marginea estică a acestuia, de la troiţă, urcăm pe cocoaşa vf. Zebru (1607 m). Durata de timp necesară ultimei porţiuni este de 30 min.

În vf. Zebrul se desface spre nord o ramură a muntelui pe care o lăsăm în stînga şi coborîm pe poteca din plaiul de sud-est într-o şa scurtă (troiţă). Platoul pe care ne aflăm ne sileşte să ne orientăm precis, deoarece după 10 min de mers ajungem în locul unde muntele se bifurcă în două spinări proeminente. Cea din dreapta se îndreaptă brusc către sud, spre vf. Şinca (1728 m), iar cea din stînga urcă după un mic platou în vf. Scîrna (1655 m), unde ajungem după 10 min de urcuş (est). Pe versantul răsăritean al Scîrnei, lîngă pădure, ne vor servi drept reper stînele pe lîngă care trece şi traseul nr. 23 A (marcat cu punct roşu).

Dacă dorim să ne îndreptăm spre dealul Mlăcilor şi Şureanul, coborîm de-a dreptul la stîna Scîrna şi intrăm pe poteca traseului 23 A la dreapta, în sens invers descrierii lui.

Dacă ne îndreptăm însă spre cabana Prislop, ne vom dirija spre nord-est. Cotim pe creastă, deci, spre nord-est, şi coborîm pe muchia muntelui timp de 12—14 min, după care abătîndu-ne uşor spre dreapta întîlnim poteca traseului nr. 23 A care soseşte pe curba de nivel. În continuare intrăm în limita pădurii de brad şi vom coborî mereu, mai întîi pe Scîrna, apoi peste Lupşa şi Tisa, conform descrierii traseului nr. 23 A (marcat cu punct roşu). După mai bine de 3 ore de mers din vf. Scîrna sosim în poiana unde se află cabana Prislop (1200 m alt.). Traseul de la Grădiştea de Munte la cabana Prislop poate fi acoperit într-un timp mediu de 7—8 ore.

TRASEE TURISTICE DE IARNĂ

Poziţia avantajoasă a acestor munţi faţă de căile de comunicaţie importante, în special a Parîngului şi mai puţin a Şureanului, explică afluxul din ce în ce mai mare al turiştilor şi schiorilor în timpul iernii.

Fig 43. Lacul LungÎn ceea ce îi priveşte pe turiştii care doresc să parcurgă iarna trasee de dificultate mică sau

medie, vom indica mai jos cîteva din ele, condiţionate de amplasarea cea mai favorabilă atribuită cabanelor Rusu, Parîng şi Şurean. Mai pot fi parcurse şi alte trasee, care de asemenea nu prezintă dificultăţi alpine sau de distanţă, dar sînt mult mai rar folosite. Din această ultimă categorie fac parte traseele care conduc la cabanele Obîrşia Lotrului, Voivodul şi Oaşa, fie din Valea Jiului, fie din valea Sebeşului, precum şi traseul de acces de la Novaci pe şosea la cabana Rînca, pe care însă nu le vom descrie în lucrarea de faţă.

Pentru traseele din prima categorie turiştii trebuie să aibă în vedere aspectul de iarnă şi deci o pregătire corespunzătoare. În calculul timpului de mers s-au luat în consideraţie timpul mediu de mers pe zăpadă în condiţii favorabile obişnuite lunii martie.

Fig 44. Vîrful Cîrja

I. PETROŞENI— MALEIA - CABANA RUSUTimp de mers: 2—3 ore. Marcaj: bandă roşie.Traseul acesta urmează cu stricteţe şoseaua care străbate în lung comuna Maleia şi apoi urcă

lent pe valea Maleia. După 8 km de la Petroşeni traversăm pentru ultima dată pîrîul pe malul stîng (podul lui Rusu) şi urcăm pe serpentine pînă la cabană, timp de 10—15 min.

Coborîrea spre Petroşeni durează în sens invers 2—2'/2 ore.Fig 45. Abruptul nord-estic al Cîrjei

II. CABANA RUSU—CRUCEA CĂLINII—INSTITUTUL DE MINETimp de mers: 2—2l/2 ore. Marcaj: bandă roşie.

Este un traseu de creastă indicat la coborîre mai ales pentru schiori, care pe zăpadă favorabilă pot coborî în maximum o oră de la cabană în Petroşeni. Marcajul este slab, mai ales în zona de mijloc a culmilor golaşe.

Traseul începe din spatele cabanei; traversăm o buclă a şoselei şi pornim în direcţia vestică pe culmea împădurită. Pe aici se întinde un făgaş larg, acceptabil şi pentru schiori. Coborîm. La 10 min de cabană traversăm prima şa cu rarişte, spre golaşa vale a Maleii şi reţinem o ramificaţie; pe aici vara se poate face legătura pe scurtătură cu şoseaua, chiar la marele cot al văii, în dreptul unei case singuratice.În continuare urcăm cîţiva metri diferenţă de nivel şi după un mic vîrf coborîm din nou prelung. În stînga se află obîrşia văii Sălătrucului. După mai bine de 50 min ajungem la „Rîpele Mari"; în stînga muntele de lut s-a prăbuşit cîndva şi acum lasă la vedere un relief interesant, dăltuit cu fineţe de ploi şi torenţi. Vom avea grijă să ocolim zona de creastă prin dreapta (nord), ca măsură de precauţie, pentru a evita desprinderea accidentală a enormilor „calupi" de lut, pietriş şi zăpadă.

Depăşim zona rîpelor şi coborîm la obîrşia unui vîlcel (pe dreapta) numit Scoaba Călinii, lîngă o troiţă: Crucea Călinii. Ajungem într-o şa largă de unde drumurile de căruţă se bifurcă: unul urcă pe panta dealului Chiciora, spre nord-vest, în direcţia bună, altul se desprinde la stînga pe curba de nivel (vest), conducînd pe o variantă scurtă, dar cu ramificaţii numeroase, spre partea de miazăzi a Petroşenilor, în cartierul blocurilor noi. Marcajul cu bandă roşie este foarte rar pe ambele ramificaţii.

Urcînd pe coastele nord-estice ale dealului Chiciora, începem să descriem o mare curbă; creasta coteşte spre nord paralel cu valea Maleia şi cu Valea Jiului. După mai bine de 80 min de mers de la cabană sosim într-o şa (ramificaţie la dreapta spre şosea). De aici coama dealului este plată pe o porţiune de 1 km, ea luînd sfîrşit în şaua stînei Slătinioara. În dreapta zărim stîna; la stînga coama dealului mărgineşte izvoarele pîrîului Slătinioara pe unde se desprinde o altă ramificaţie spre comuna Slătinioara şi Petroşeni (blocurile noi).

După cîteva sute de metri de la stînă cotim la stînga, apoi la dreapta, descriind un „S"; ne aflăm pe faţa nord-estică a dealului lui Moşie (831 m); apare şi pădurea pe creştetul său, semnalînd apropierea de Institutul de mine.

Urcăm spre stînga pînă într-o şa scurtă aflată într-o poiană. Spre sud-vest se deschide un culoar îngust prin pădurea de pini; coborîm prin poieniţe aproape 10 min, pînă ce întîlnim şoseaua asfaltată. Imediat în dreapta se află clădirile frumoase ale Institutului de mine Petroşeni. Pe drumul care coboară pe lîngă pîrîu ajungem, după cca. 5 min, pe şoseaua naţională în centrul oraşului.

III CABANA RUSU-CABANA PARÎNGTimp de mers: 1l/4—1½ oră. Marcaj: bandă roşie.

Poteca marcată care continuă de la cabana Rusu este pe deplin accesibilă turiştilor în timpul iernii, ea urmînd pînă la cabana Parîng traseul nr. 1 de vară. O singură precizare: în poiana mare de sub vf. „La Troiţă", atunci cînd zăpada este mare şi ceaţa anulează vizibilitatea, vom reţine că poteca, în urcuş lent pînă la ieşirea din pădurea de fag, continuă încă 200—300 m, după care urcă temeinic la stînga (pe lîngă stîlpii metalici). Acest urcuş durează aproape 20 min. În apropiere de liziera pădurii de brad (sud— est), poteca revine la un urcuş moderat, chiar pe lîngă stîna lui Stedie.

Fig 46. Căuşul lacului Zăvoaiele

IV. CABANA PARÎNG —VÎRFUL PARÎNGUL MIC - VÎRFUL CÎRJA — CABANA PARÎNGTimp de mers: 6l/2—7½ ore. Marcaj: bandă roşie.

Iarna aspectul crestei principale a Parîngului se schimbă, şi o dată cu acesta trebuie să cunoaştem mai bine noile condiţii ale ascensiunii. Traseul de vară nr. 3 nu poate fi parcurs într-o singură zi de către turiştii cu pregătire medie, atît din cauza duratei, cît şi a dificultăţilor pricinuite de starea zăpezii. Pentru aceasta vom recomanda ca traseu de iarnă numai ascensiunea la vf. Cîrja (2404 m), a cărei piramidă îndrăzneaţă se vede chiar de la cabană.

Traseul de iarnă are acelaşi itinerar ca şi cel de vară pînă la poalele Parîngului Mic. După cota puţin reliefată a vf. Badea (1850 m) urmează la 10 min de urcuş indicatorul de marcaj cu săgeţi. Aici traseul de vară (marcat cu bandă roşie) se abate la dreapta, intrînd pe faţa de sud-vest a Parîngului Mic. Cînd zăpada este adîncă, sau muiată, această cale nu este prea folositoare, deoarece pîrtia potecii se umple cu apa din numeroasele izvoare care pornesc de deasupra nivelului ei.

Vom porni deci înainte, pe creastă, spre vf. Parîngul Mic. Marcajul lipseşte în tot timpul traversării peste vîrf. Pe panta vestică, de-a lungul traseului nostru, se desfăşoară şi traseul pîrtie! de schi „Parîngul", una din cele mai vestite din ţară. Înclinarea muntelui solicită un efort pe o durată de aproximativ 30 min.

Ajunşi în vîrf (2073 m) lîngă baliză, vom beneficia de o panoramă largă şi spectaculoasă. Chiar lîngă noi se află o staţie meteorologică automată, la care turiştii nu au acces (tensiune periculoasă). Vîrfurile Cîrja şi Mija sînt încărcate de zăpadă, etalînd versantele nordice, prăpăstioase şi fotogenice. Cornişele atîrnă ameninţător mai ales pe laturile din stînga crestei (nord-est); de aceea pe traseu vom păstra o distanţă convenabilă de firul crestei, puţin mai la dreapta. Pornim spre sud. Coborîm într-o şa înaltă şi după un scurt urcuş sosim în vîrful secundar al Parîngului Mic. De aici înainte vom coborî pînă în adînca şa a Parîngului Mic, unde vom regăsi traseul marcat, care soseşte din dreapta pe curba de nivel.

Pînă la poalele vf. Cîrja creasta prezintă mai multe ondulări, din care cea mai răsărită formează vf. Scurtele (2220 m). Pînă la bordeiul de piatră din şaua Caprelor, unde ajungem după 4 ore de urcuş de la cabană, putem urmări detaliile şi la traseul de vară nr. 3.

Fig 47. Privelişte de iarnă din vîrful CîrjaDin acest punct creasta capătă un aspect alpin, iar vîrful se ridică impetuos, cu pante înclinate,

acoperite de crusta strălucitoare a gheţii şi zăpezii. Chiar de la bordei intrăm pe muchie, care aici nu prezintă cornişe. Zăpada este de obicei bătătorită puternic datorită vîntului permanent, care o apasă fie dintr-o direcţie, fie dintr-alta. În orice caz este recomandabil ca turiştii să aibă un piolet pentru asigurarea personală. După traversarea de 25—30 m pe creastă ajungem la baza pantei finale. Traseul de vară este jalonat de stîlpii metalici chiar pe centrul feţei nordice; vom evita însă acest itinerar, deoarece firul torentului, care brăzdează fruntea nordică a Cîrjei, este ameninţat de o imensă cornişă, care căptuşeşte creasta sa înaltă spre nord-vest (muchia Caprelor). Deci vom începe urcuşul pe latura stîngă a pantei, luîndu-ne ca siguranţă o distanţă de 20—25 m de marginea abruptului nord-estic, unde sînt de asemenea cornişe. În 20 min urcăm acest obstacol mai deosebit şi sosim pe acoperişul Cîrjei. Pînă la baliză mai parcurgem 150 m pe un platou destul de larg. După mai bine de 4½ ore de mers sosim în punctul cu cota 2404 m. Panorama la 360° care se aşterne de aici, îmbogăţită de adîncul căldării Sliveiului, de vîrful Stoeniţa şi de creasta aplină care culminează în vf. Parîngul Mare, merită cu prisosinţă aprecierea de care se bucură. Vom reţine ca un lucru interesant bordura nesfîrşită de cornişe, care se întinde fără întrerupere de-a lungul crestei principale.

Întoarcerea la cabana Parîng o vom face pe acelaşi traseu în sens invers, durata lui fiind de 2 l/2

—3 ore.

V. LONEA—I. F. TĂIA—CURMĂTURA ŞUREANUL— CABANA ŞUREANTimp de mers: 9—10 ore. Marcaj: triunghi albastru.

În Munţii Şureanului se pot face frumoase excursii de iarnă, mai ales că traseele sînt în general ferite de pericolul avalanşelor. Un astfel de traseu este şi cel pe care-l vom urmări mai jos. Cea mai mare parte din lungimea lui este comună cu aceea a traseului de vară nr. 17.

Pînă la cantonul de la gura pîrîului Ditei urmăm drumul de-a lungul căii ferate forestiere Lonea—Tăia —valea Popii. De aici intrăm pe valea Auşelului (nord-est). După 3½ ore de mers de la Lonea sosim la confluenţa Dobroaiei cu Auşelul. Ca şi la traseul de vară nr. 17 apar două variante; iarna cea mai indicată este varianta care trece pe la casa de vînătoare Auşelul. Fie că urcăm pe muchie direct de la confluenţă, fie că urcăm de la casa de vînătoare, vom ajunge pe creastă lîngă stîna lui Braţ. De aici înainte urcuşul se desfăşoară pe culmea muntelui. Dincolo de vf. Brateş (1690 m) panta muntelui ne permite o înaintare mai bună: zăpada este întărită de vînt şi de temperatura mai scăzută. După ce ocolim vîrful pe versantul nord-vestic ajungem într-o şa (şaua Brateş), la ramificaţia a două trasee: cel marcat, mai scurt, traversează şaua spre est şi pătrunde pe faţa sudică a muntelui Bradul, conducîndu-ne la cabană; celălalt, nemarcat, urcă mai departe pînă în creştetul muntelui la vf. Bradul (gura Auşelul — şaua Brateş: cca. 3 ore).

În primul caz, pe parcursul traversării este necesară o atenţie deosebită, mai ales în dreptul jgheaburilor pline cu zăpadă. În rest traseul este protejat de apropierea pădurii şi poate fi urmărit la traseul de vară nr. 17 (şaua Brateş—cabana Şurean: 1½ oră).

Fig 48. Cornişe pe vîrful GruiulÎn cazul al doilea folosim creasta muntelui, care constituie o bună variantă de iarnă, cu

privelişti ample. Porţiunea dintre şaua Brateş şi şaua Bradul, care urmează după vîrful cu acelaşi nume, poate fi parcursă în circa 1 oră. Ajunşi în şaua amintită, atingem traseul de vară nr. 23 (marcaj pe pietre: punct roşu). Acesta continuă pe creastă spre nord-vest, peste Pîrva, Gropşoara, Dealul Negru, Scîrna pînă la cabana Prislop. In faţa noastră, la nord-est, se ridică vîrful Şureanul (2059 m). Pentru ca să ajungem la cabană, care se află pe versantul său răsăritean, îl vom ocoli pe la sud prin curmătura Şureanului. La coborîrea spre curmătură se impune atenţie pentru prevenirea eventualelor avalanşe, mai ales în zilele mai călduroase, la vremea prînzului. Traversarea zonei expuse durează 10—12 min, după care ajungem pe piciorul sudic al Şureanului. Coborîm spre sud şi după cîteva sute de metri de

lîngă indicatorul de marcaje din curmătura Şureanu; aici vom remarca şi marcajul cu triunghi albastru, pe care l-am părăsit în şaua Brateş (şaua Brateş- şaua Bradul—curmătura Şurean: 1½ oră).

Spre sud se desprinde de aici traseul nr. 16 spre Poiana Muierii şi traseul nr. 18 spre cabana Voivodul. De la stîlpul indicator traversăm curmătura spre răsărit şi pe marcajele traseelor 16 şi 17 ajungem în 30 min la cabana Şurean (1734 m).

Tot în Munţii Şureanului turiştii pot vizita iarna şi cabana Prislop, folosind traseul de vară nr. 24 (Cugir—I.F. Arieş—cabana Prislop: 6—7 ore; cabana Prislop—Prihodişte—Cugir: 5 ore).

Este mai indicat însă să urcăm pe văile vecine, fie rîul Mic, fie Alunul şi să coborîm pe creastă peste Prislop—Plevaia—v. Frăsinei şi v. Prihodişte; coborîrea aceasta se recomandă mai ales schiorilor. Traseele nu prezintă dificultăţi tehnice de iarnă, ele menţinîndu-se sub 1300 m altitudine, prin locuri cu pante- domoale, lipsite în general de abrupturi.

PANTE PENTRU SCHI

Pantele nordice şi vestice ale Parîngului Mic sînt deosebit de propice schiului. Marea atracţie pe care o exercită a determinat construirea unei tabere permanente de schi de către Institutul de cultură fizică din Bucureşti în punctul numit Poiana Nedeilor (cca. 1700 m alt.). În afară de cabanele rezervate studenţilor, tot în apropierea pîrtiilor schiorii pot folosi cabanele turistice Rusu şi Parîng; ele fac faţă greu mai ales în februarie-martie, numărului de solicitanţi. Locuitorii din Valea Jiului sînt mari iubitori ai schiului şi duminical ei se îndreaptă spre pîrtiile favorite. Turiştii care privesc din Petrila, sau chiar din Petroşeni spre Parîngul Mic, pot distinge „pîrtia mare" de concurs, sub forma unui imens „B" încrustat în covorul mohorît al pădurii.

Fig 49. Pîcleşa şi IeşulSezonul de schi începe mai ales după 15 decembrie şi ia sfîrşit (la altitudine de cca. 1700 m)

în jurul datei de 10 aprilie. În zona alpină (Cîrja) se mai poate schia în anii favorabili chiar şi în luna mai.

Accesul la complexul de pîrtdi se face exclusiv din Petroşeni şi Livezeni. Uneori localnicii din Petrila şi Jieţ urcă direct spre cabana Rusu, traversînd culmea Dealului Negru şi valea Maleia.

Pîrtiile sînt amplasate în special pe pantele vestice ale Parîngului Mic, iar „pîrtia mare" (I.C.F.) pe faţa nordică a muntelui. Perioada din zi mai favorabilă pentru schi este dimineaţa, cînd umbra muntelui şi a pădurii vecine menţin temperatura scăzută.

Pîrtia de „La Troiţă" este folosită în special de începători, fiind şi foarte apropiată de cabana Parîng. Poteca de acces (nemarcată) începe din faţa cabanei, ceva mai sus de poteca marcată pe care se coboară la cabana Rusu. Vom merge cca. 10 min pe curba de nivel, avînd în stînga Valea Largu, ca să ajungem în pitoreasca „poiană din poveşti". În mijlocul acesteia îşi face apariţia una din cele mai frumoase construcţii de munte, un canton pastoral denumit de vizitatorii obişnuiţi ai locurilor „căsuţa din poveşti". Cotim la stînga şi după ce parcurgem pe schiuri prin poiană cca. 200 m, ajungem la locul de start al pîrtiei. Înclinarea ei este de 25° în medie, iar lungimea pe porţiunea cea mai folosită atinge cca. 300 m. Pîrtia continuă spre vest pe sub vf. „La Troiţă" pînă în poteca marcată, în apropierea stînei lui Stedie.

Pe acest itinerar se poate coborî pe schiuri de la cabana Parîng la cabana Rusu. De la cabana Rusu schiorii pot ajunge la pîrtia „La Troiţă" pe traseul marcat (de iarnă) nr. III, pînă în dreptul vf. „La Troiţă" (l oră).

Altă pîrtie este cea din Poiana Nedeilor (I.C.F.), bună pentru schiorii începători şi medii. Ea se termină în contrapantă sub micul vîrf al Nedeii. Pîrtia este folosită mai ales de la limita superioară a pădurii (cca. 1800 m) şi pînă în şa (cca. 1700 m), pe o lungime de 400 m. În apropiere se află cabanele I.C.F.-ului. Accesul de la cabana Parîng se face pe drumul marcat (traseul de iarnă nr. IV), în urcuş timp de 15 min. De la „căsuţa din poveşti" porneşte o potecă mare, chiar pe muchia muntelui, prin pădure (drum de coborîre pentru avansaţi), care ne conduce în 15 min tot în Poiana Nedeilor.

Semnalăm o pîrtie printr-o tăietură îngustă, care începe din şa (nord-vest) şi care iese drept la „căsuţa din poveşti".

Pîrtia de pe muntele Slima este ceva mai depărtată de cabane, dar oferă pentru schiori atît începători, cît şi medii, un traseu atractiv. De la cabana Parîng mergem iniţial la „căsuţa din poveşti" (prima variantă). Din spatele cantonului pastoral intrăm pe vestita potecă a lui Slima, care pătrunde în pădure pe curba de nivel. Tot timpul înaintăm pe faţa nordică a Parîngului Mic. După cca. 15 min de mers traversăm „pîrtia mare" (I.C.F.) şi reintrăm în pădure pentru cîteva zeci de metri. Străbatem o altă defrişare (a schi-liftului), Reintrînd în pădure tot pe curba de nivel, trecem peste firele cîtorva vîlcele şi după încă 20—25 min ajungem în marea poiană a Slimei, pe culme. Pe pantele vecine putem să alegem locuri bune pentru schi, beneficiind şi de o privelişte frumoasă asupra văii Jieţului.

A doua variantă de acces începe de la cabana Parîng pe traseul marcat nr. IV (de iarnă), pe

care îl foloseşte pînă în Poiana Nedeilor. De aici ne abatem spre cabanele I.C.F. (stînga), ieşind din marcaj. Coborîm uşor printre cabane şi ajungem la „pîrtia mare". Coborîm cîteva zeci de metri (în lungime) pe pîrtie şi întîlnim „drumul Slimei".

„Pîrtia mare" a I.C.F.-ului, rezervată schiorilor medii, dar mai cu seamă celor avansaţi, începe din vf. Parîngul Mic (cota 2073 m). Cale de 250 m diferenţă de nivel pîrtia coboară pe panta vestică a muntelui. Lîngă vf. Badea se abate uşor la dreapta şi la nivelul pădurii începe să intre pe faţa nordică. Pîrtia este foarte înclinată; după 200 m formează un viraj strîns la dreapta; trece prin dreptul cabanelor I.C.F.-ului, traversează „drumul lui Slima", apoi intră într-un alt viraj la stînga, înclinat în afara curbei. După o scurtă porţiune rectilinie apare cel mai dificil viraj, după care cotiturile sînt mai largi. Pîrtia se termină în valea Meleii (cca. 1280 m alt.). Un mare avantaj al acestei pîrtii îl constituie existenţa unui schi-lift.

În afară de pîrtiile menţionate, schiorii mai pot folosi şi alte pante favorabile, situate în apropiere de cabana Rusu.

În Munţii Şureanului cea mai folosită pîrtie naturală din apropierea cabanei Şurean este panta nordică a vf. Auşelul (2005 m) şi, ceva mai apropiată, panta sudică a vf. Şureanul (2059 m). Ambele pîrtii se termină în curmătura Şureanul.

În jurul cabanei Prislop, pe panta de sud a vîrfului cu acelaşi nume, schiorii pot folosi pîrtii pentru începători. Ceva mai departe (cca. 1½ oră spre sud), pe traseul de vară nr. 23, întîlnim pe muntele Tisa sau pe versantul nordic şi estic al muntelui Lupşa pante de schi pentru schiorii medii şi începători.

CUPRINS

Cuvînt înaintePrezentarea munţilor Parîngului şi Şureanului .Cabâlte şi adăposturi. Marcaje Localităţi şi drumuri de acces Traseul nr. l: Petroşeni—cabana Rusu—cabana ParîngTraseul nr. 2: Comuna Livezeni—cabana Rusu .Traseul nr. 3: Cabana Parîng—vf. Cîrja-vf. Parîngul Mare—Şaua Piatra Taiată—lacul Cîlcescu—cabana Obîrşia Lotrului Traseul nr. 4: Comuna Novaci—m. Cerbu—Florile Albe— cabana Rînca Traseul nr. 5: Cabana Rînca—m. UrdeleTraseul nr. 6: Cabana Obîrşia Lotrului—Poiana Muierii—cabana Voivodul—comuna Lonea—PetrilaTraseul nr. 7: Petrila—v. Jieţului—I.F. Jieţ—stîna Zănoaga Traseul nr. 8: Comuna Baia de Fier—Peştera Muierii— plaiul Ogorul—m. Cerbu—cabana Rînca Traseul nr. 9: Cabana Rînca—vf. Păpuşa—vf. Cioara-vf. Muşetoaia—vf. Micaia-stîna curmătura Ol-teţului Traseul nr. 10: Cabana Obîrşia Lotrului—şaua Ştefanul—muntele Purul—muntele Fratoşteanul—m. Ştevia—Piatra Albă Traseul nr. 11: Cabana Parîng—Vf. Cîrja—Lacul Verde— vf. Mija—vf. Cîrja—cabana Parîng Traseul nr. 12: Stîna Roşiile—vf. Sliveiul-vf. Gemănarea—vf. Cîrja—cabana Parîng Traseul nr. 13: Cabana Obîrşia Lotrului—valea Iezer— vf. Mohorul—vf. Coasta lui Rus—şaua CiobanulTraseul nr. 14: Lainici—muntele Cheafa—valea Chitul— Stîna Vălăreanu—m. Reciul—m. Ciocîrllul Grive-lor—vf. Parîngul Mare—curmătura Gruiul—Lacul Lung—stîna Roşiile Traseul nr. 15: Stîna Roşiile—m. Dereşul—stîna Zănoaga—curmătura Groapa Seacă—m. Capra—m. Pra-văţul—Poiana Muierii Traseul nr. 16: Poiana Muierii—vf. Sălanele-şaua Gura Petecului—m. Auşelul—curmătura Şureanul—cabana Şurean Traseul nr. 17: Petrila—cheile Taia—Botul Dealului—stîna lui Brat—m. Brateş—curmătura Şureanul—cabana Şurean Traseul nr. 18: Cabana Şurean—curmătura Şureanul— m. Auşelul—m. Bilele—cabana Voivodul (Lonea)Traseul nr. 19: Cabana Şurean—sub vf. Prigoana— m. Fetiţa—cabana Oaşa Traseul nr. 20: Cabana Oaşa—m. Cioaca Ciontii—Gura Petecului—muntele Bilele—cabana Voivodul (Lonea)—Vîrful lui Pătru—cabana ŞureanTraseul nr. 21: Oraşul Sebeş—Şugag—Tău—cabana OaşaTraseul nr. 22: Cabana Oaşa-casa Tărtărău—şaua Tărtărău—cabana Obîrşia Lotrului

Traseul nr. 23: Cabana Şurean—curmătura Şureanul— m. Pîrva—Dealul Negru—curmătura Mlăcilor Traseul nr. 24: Cugir—Tău—Rîul Mic-I.F. Arieş—cabana Prislop—m. Prislop—Prihodişte—Tău—CugirTraseul nr. 25: Orăştie—Costeşti—Grădiştea de Munte— vf. Godeanul-cabana Prislop

Trasee turistice de iarnă Pante pentru schi

Redactor responsabil: EUGENIA MAGDA Tehnoredactor: NESTOR PANAITIDEDat la cules 12.04.1965. Bun de tipar 11.06.1965 Apărut 1905. Comanda nr. 633. Tiraj 10000+120 ex. Legate copertă vinilin.

Htrtie scris II A 80 0/m2, f t. 32/70x92. Coli editoriale 12,63. Coli tipar 7,375. 3 hărţi ofset 3 culori. T nr. 1214/1965. C. Z pentru bibliotecile mici 796 R.

Tiparul executat la întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918", str. Gr. Alexandrescu 93—95 Bucureşti — R.P.R

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea [şi cheltuiala] d-lui Dragoş Bora.