gonartroza-masajkinetoterapie.ro

5/11/2018 Gonartroza-masajkinetoterapie.ro - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/gonartroza-masajkinetoterapiero 1/22

METODE DE RECUPERARE MEDICALĂ BFT ÎNARTROZA GENUNCHIULUI (GONARTROZĂ)

I. GENERALITĂŢI – definiţie, clasificare, date epidemiologice.

Reumatismul, boală cu o largă răspândire, cu predilecţie în ţările în care predominăfrigul şi umezeala şi include indivizi frecvent de vârstă şi profesiune.

Reumatismul este recunoscut din cele mai vechi timpuri, ca fiind o periculoasăafecţiune, boala respectând o importanţă deosebită datorită faptului că se întâlneştefrecvent în bazele noastre de tratament şi pentru tratarea lor se investesc eforturiserioase.

Gravitatea acestei afecţiuni este demonstrativă; implicaţiile sociale produse de eagenerând invalidităţii deosebite, adeseori irecuperabile.

Denumirea de reumatism, vine de la cuvântul grecesc „Rheuma” care înseamnă „acurge”

Acest termen arată caracterul curgător, fluxional sau migrator al îmbolnăviriiarticulaţiei. În timp boala evoluează către o anulare parţială sau totală a mişcărilor articulare, producând imobilizarea sau anchiloza.

Definiţie: Gonartroza constituie localizarea reumatismului degenerativ la articulaţiagenunchiului.

Artrozele sunt artropatii care afectează articulaţiile periferice sau vertebrale,caracterizate morfopatologic prin leziuni regresive degenerative ale cartilajului hialinarticular, cu interesarea osului subcondral, sinovialei şi ţesuturilor moi periarticularecaracterizate clinic prin dureri, deformări şi limitarea mişcărilor articulaţiilor respective.

Ea este una din cele mai frecvente forme de reumatism degenerativ. Deşi mai puţinseveră decât coxartroza rămâne totuşi o afecţiune supărătoare, uneori chiar invalidantă.

La nivelul genunchiului există două articulaţii: articulaţia femurorotuliană şi femuro-tibială. Procesul de uzură le poate afecta separat sau de obicei împreună. Clasificare: există două categorii de gonartroză: Gonartroze primitive- fără o cauză identificabilă; Gonartroze secundare- cu cauze cunoscute

Date epidemiologice: Dacă la 80% din subiecţii în vârstă de peste 50 de ani, se pot pune în evidenţă modificări morfologice degenerative ale cartilajului, numai la 25-30%este prezentă o artroză clinică cu manifestări subiective.

Artroza este una din cele mai frecvente afecţiuni cronice şi totodată cea mai frecventăafecţiune a aparatului locomotor.

După vîrsta de 35 ani, circa 50% din populaţie prezintă leziuni artrozice, iar dupăvârsta de 55 ani, peste 80% din populaţie.O evaluare frecventă a frecvenţei artrozei, numai după anamneză, nu poate fi făcută,

deoarece există şi artroze mute simptomatic şi doar o mică parte din bolnavii cu artrozeconsultă medicul din cauza afecţiunilor artrozice.

O evaluare mai reală o dau studiile epidemiologice care arată că actualmente maimult de 80% din persoanele în vârstă de peste 60 de ani au modificări artrozice în unasau mai multe articulaţii şi că 60% din bolnavii reumatici sunt artrozici, care suferă şi au



capacitate de muncă limitată, fapt care subliniază importanţa social-economică aartrozelor.

Un exemplu concludent este cel al evaluării epidemiologice a celei mai frecventeartroze, gonartroza.

Analiza curbei de frecvenţă duce la câteva constatării:

Artroza nu este exclusiv o boală a vârstei înaintate ; Frecvenţa cea mai reală a artrozelor este dată de examenul anatomo-patologic,

urmat îndeaproape de examenul clinic; Artroza poate fi obiectivată abia într-un stadiu mai înaintat prin aspectele

radiologice caracteristice. Examenul radiologic devine pozitiv abia când procesele anatomopatologi-ce ajung la

o anumită intensitate. Cu înaintarea în vârstă aproape toate persoanele prezintă o artroză, fără însă ca

aceasta să fie obligatorie pentru toată populaţia.Rezultatele cercetătorilor epidemiologice arată că artroza nu este o noţiune unitară şi

că în cadrul ei se pot distinge câteva subdiviziuni:

Noţiunea anatomopatologică de artroză, ce include procesele degenerativemorfostructurale şi cele umanobiologice în teritoriul cartilajului articular, osuluisubcondral, capsulei sinoviale şi lichidului sinovial, ce pot fi constatate prin diversemijloace tehnice (microscopie electronică, biochimie). Morfopatologic artroza estecaracterizată prin pierderea de cartilaj cu modificări concomitente osoase ce includscleroza şi osteofitoza.

Noţiunea radiologică de artroză care oglindeşte modificările anatomo-structuraleavansate;

Noţiune clinică de artroză, care poate include două substadii:a). Stadiul clinic obiectiv manifest, în care modificările anatomopatologice ajunge la

un anumit grad, pot fi recunoscute de medie prin examenul obiectiv (inspecţie, palpare,

funcţie) dar care nu-l fac pe bolnav să sufereb). Stadiul de artroză subiectiv - în care boala se manifestă prin dureri, disfuncţii şi

deformări articulare.

II. ETIOPATOGENIE – cauze, mecanisme, anatomo patologică.

Predominanţa gonartrozelor la sexul feminin este netă, este frecventă de 3-4 ori maimare decât la bărbaţii. Gonartrozele primitive debutează, în general, între 40 şi 50 de ani, în special lafemeile aflate în menopauză, obeze, cu varice ale membrele inferioare, leziunile

artrozice sunt bilaterale şi beneficiază de tratamente conservatoare.Din cauzele incriminante în gonartrozele secundare sunt de menţionat:

a). Traumatismele (sechele de fracturi, luxaţii, entorse, leziuni de menisc) care lasădupă ele leziuni şi dezechilibre osteoarticulare şi capsulo-ligamentare, favorizândapariţia procesului degeneratv de tip artrozic. b). Tulburări statice: dezaxarea axei femurotibiale cu solicitările în varum sauvalgus consecutive constituie un stres mecanic care poate iniţia artroza, gonartrozele



sunt de patru ori mai frecvente la cei cu genu varum sau valgum decât la cei cu axafemurotibială normală.

Gonartrozele pot fi de asemenea secundare unei dezaxări a aparatului rotulian(displazii rotuliene, luxaţii şi subluxaţii rotuliene).

Aparatul ligamentar care face ca contactul permanent al suprafeţelor articulare

necesar pentru distribuirea egală a greutăţilor să nu mai poată fi menţinut corect.Incongruenţa suprafeţelor articulare ale genunchiului, care fac necesară interpoziţiameniscurilor, poate devine un factor etiologic meniscul (rile) este îndepărtat chirurgical,în care de regulă se constituie o gonartroză.

c). Dintre factorii generali care favorizează apariţia leziunilor artrozice sunt dereţinut: tulburările endocrine (insuficienţă ovariană, menopauza), tulburări metabolice(în special obezitatea care acţionează atât prin alterarea cartilajului articular, cât şimecanic, prin supraâncărcarea ponderală şi hiperlaxitatea ligamentară) şi uni factorigenetici (o fragilitate genetică a cartilajelor articulare, la care se adaugă displaziirotuliene şi femuro-tibială.

Cauze: principalele cauze ale apariţiei leziunilor artrozice sunt: Scăderea rezistenţei mecanice a cartilajului articular; Creşterea presiunii unitare în articulaţie din cauza suferinţelor capsulo-

ligamentare sau a elementelor interarticulare, disfuncţiilor musculare, modificărilor axelor femurului şi tibiei.

Mecanisme: artrozele sunt afecţiuni polietiologice şi polipatogenice. Mecanismul este dublu: Mecanic-exces de presiune exercitat cu scăderea rezistenţei la presiuni

mecanice normale. Procesul degenerativ – rezultă din interacţiunea complexă a unor factori

extrinseci şi intrinseci:

Factori extrinseci: Traumatisme (fracturi, microtraumatisme profesionale, luxaţii); Inflamaţii (poliartrită reumatoidă, infecţii articulare); Factori mecanici (suprasolicitarea articulaţiei); Factori de mediu (profesiunii, stilul de viaţă); Boli metabolice (diabet, hemocromatoză); Boala Paget; Depuneri de cristale; Boli de sînge (hemofilie); Factori endocrini (acromegalie, mixedem, menopauză);

Factori intrinseci: Ereditatea joacă un rol important în determinismul artrozelor datorită defectelor calitative ale cartilajului articular. De obicei este vorba de o artroză generalizatăcaracterizată prin degenerarea prematură a cartilajului în numeroase articulaţii.

Vârsta influenţează prin îmbătrânirea fiziologică (cartilaj deshidratat, curezistenţă scăzută şi vulnerabil la agresiunile mecanice). Frecvenţa artrozelor creşte cuvîrsta. Ele nu reprezintă un proces de uzură pasiv, ci şi un proces degenerativ activ.



O dată cu trecerea anilor apar şi leziuni ale structurilor adiacente (ligamente,tendoane), care pot accentua dezvoltarea artrozei.

Anatomie patologică.Leziunile cartilaginoase sunt găsite constant, stadiile obişnuite ale fibrilaţiei, eroziuni,

şi ulceraţiile fiind caracteristice.Meniscurile prezintă fisuri, pierderea cunoştinţei obişnuită şi rupturii, leziunileosoase fiind tipice, osteofitoză, osteoporoza prin proliferarea sclerozată cu mărirealichidului sinovial. Teoria mecanică – un exces de presiune pe un cartilaj normal prin următoareleexemple:

În genu varum cu hiperpresiune persistentă în compartimentul femuro-tibial întern, caîn genu valgum cu hipertensiune în compartimentul femuro-tibial extern.

Se apreciază că dezaxările cu hipertensiune asimetrică a compartimentelor articularesunt cauza cea mai frecventă a gonartrozelor condiţionate biomecanic. Teoria tisulară- chimioenzimatică care înseminează alterările biochimice ale

cartilajului articular, cu scăderea rezistenţei sale, faţă de presiuni normale.Procesul artrozic apare iniţial predominant biomecanic după care componente patobiochimice iau conducerea până când apar deformaţiile artrozice finale.

Geneza gonartrozei poate fi concepută: Hiperpresiunile nocive datorită factorilor etiologici alternează condrocitele şi fibrele de colagen din matricea cartilajului în care,în mişcările articulare cu suprasolicitări, se produc eroziuni. Când acesta, cu timpul, subacţiunea factorilor etiologici este total distrus, în zonele respective, osul subcondralsuferă în continuare acţiunea factorilor etiologici, este şi el erodat treptat şi apare astfeldeformaţii artrozice prin pierdere de substanţă.

Se pot distinge în patogenia gonartrozei către etape care încep sub acţiunea factorilor etiologici (devieri axilare, instabilitate, incongruenţa suprafeţelor articulare):

Etapa biomecanică – ce constă în perturbarea transmiterii corecte a greutăţii; Etapa cartilaginoasă – fricţiune, erodare, distrucţie în zonele dehipersensibilitate anormală cu dispariţia cartilajului;

Etapa sinovială – iritaţie, inflamaţie; Etapa osoasă – eroziunea osului descoperit, cu pierdere de substanţă; Deformarea artrozică – deviere axilară, instabilitate, statică vicioasă analoagică

factorilor etiologici iniţiali, închid un veritabil cerc vicios care continuă progresiunea procesului artrozic.

La aceasta se adaugă şi modificările de tensiune şi structură ale elementelor extraarticulare (ligamente, tendoane, muşchi), care generează şi ele tulburării:ligamentare, tendomioze dureroase, mialgii, contracţii musculare.

Durerile din artroză sunt de 2 feluri, cu provenienţă diferită: Durerii intraarticulare, de tip inflamator – produse de mediatori cu inflamaţii

sinoviale. Durerii extraarticulare, neinflamatorii – datorate stimulării receptorilor din

ligamente, tendoane şi muşchi.



III. CRITERII DE SUSŢINERE A DIAGNOSTICULUI:

a). Examenul clinic – semne subiective şi obiective.

Examenul clini: Artoza genunchului se poate prezenta clinic sub trei stadii în recuperare: 1. Stadiul iniţial – durerii în ortostatism prelungit şi mers pe teren accidenat (maiales la coborârea unei pante), intemitent incapaciitatea de „învozărâre” a genunchiuluila mers, uşoară hipotrofie şi hipotonie a cvadricepsului, crepitaţii moderate. 2. Stadiul evolutiv – dureri interne care apar repede în ortostatism şi mers, limitareamobilităţii la maxim 900, creşterea în volum a genunchiului, crepitaţii interne, uşor flexum, hipotrofie şi hipotonie importantă a cvadricepsului, instabilitate activă, deobicei există şi deviaţii laterale, radiografia arătând reducerea spaţiului articular în zonadevierii.

3. Stadiul final – dureri şi în repaus, frecvente, reâncălzirii inflamatorii, mobilitatesub 900, deformarea articulaţiei, severă insuficienţă musculară, deficit motor important,flexurii, mersul cu bastonul, deviaţii în plan sagital sau frontal, examenul radiologicevidenţiind spaţiul articular mult îngustat.

Examenului clinic trebuie să i se asocieze şi examenul radiologic.Durerea este sindromul principal al gonartozei, ea nu poate fi localizată precis. Ea

poate apărea fie în regiunea medială în spaţiul popliteu sau regiunea subrotuliană.Durerea radiază adesea la coapsă sau la gambă. Ea este suprimată de repaus.

Provocată de mers mai ales la mersul prelungit, şederea în picioare o exagerează,

mersul pe teren accidentat, schimbarea de la poziţia verticală la poziţia şezând, la cea îngenunchi sau poziţia pe vine, la coborârea sau urcarea scărilor, provoacă cel mai adeseadureri interne. Palparea genunchiului pune în evidenţă puncte dureroase, platoul tibial medial şispaţiul popliteu, cu presiuni asupra trohleei femurale prin îndepărtarea rotulei, producedurerii şi crepitaţii unele neregularităţii asupra feţelor femurorotuliene.

Aspectul articulaţiei genunchiului în mod obişnuit apare mărit de volum bilateral caîn cazul lipoartritei descrise de Wrissengolt şi Frammay.

Această mărire de volum mai frecventă dar nu constantă este legată de hiprtrofiatendoanelor periarticulare şi uneori declanşarea unui exudat intra-articular sau chiar hipertrofie a epifizelor tibiale sau rotuliene. Genunchiul apare adesea în flexie discretă

dar permanentă şi de varum.Limitarea mişcărilor în general poate fi: extensia limitată şi dureroasă, mai alesextensia completă. Flexia este parţială dar în limită exterioară a acesteia poate să apară odurere. Uneori apare blocarea mişcărilor, urmată hidroartrozic. Fragmentele articulareapar provocate de mişcări.

Hidroartroza poate să apară pe fondul artrozic ca şi consecinţa traumatismelor sau amicro-traumatismelor. Ea este puţin dureroasă.



Semne subiective: Ca semne subiective: mersul se face cu pas scurtat, ca lungime şi durată de sprijin, şilegănat în afară pentru a nu încăierea piciorul bolnav.

Uneori se merge cu piciorul întins din genunchi prin contracţia cvadricepsului pentrua evita durerea.

Semne obiective: În cazul artrozei genunchiului, sunt crepitaţiile la mobilizarea articulaţiei, aceleaşisemne sunt şi la mobilizarea rotulei (semnul rotulei), în cazul artrozei femuro-rotuliene.

În gonartrozele avansate genunchiul deformat este evident. Artroza ge-nunchiuluieste însoţită de o atrofiere musculară la care dacă se adaugă microtraumatismele,obezitatea şi starea venoasă, suferinţa articulaţiei este şi mai mare, apare durerea şiaceasta la rândul ei contribuie la accentuarea hipotoniei musculare. Diagnosticul diferenţiat al gonartrozei în faza inflamatorie se face cu: 1. Momoartrita reumatoidă circa 6-10% din poliartritele reumatoide pot prezenta undebut ca o monoartrită la nivelul genunchiului. Abia după 12-18 luni de evoluţie,radiografia prezintă modficări mai caracteristice, iar factorii reumatoizi serici se

pozitivează după 6 luni până la 2 ani de la debut, deci diagnosticul este dificil. Viteza desedimenatre poate fi crescută de la debut. 2. Monoartrita de debut a spondilartritei periferice:

La un bărbat tânăr, prezentând în plus dureri de tip inflamator care va ficonfirmată prin evidenţierea radiografică a artritelor sacro-iliace şi pozitivitateaantigenului HLA-B27. 3. O monoartrită a genunchiului poate face parte din tabloul clinic al gutei cronice. 4. Gonartroza activată trebuie diferenţiată de o monoartropatie determinată de ocondrocalcinoză diagnosticată prin: evidenţierea radiografică de încrustaţie calcică încartilajul hilian în fibrocartilajul meniscal şi prezenţa în lichidul articular amicrocristalelor de pirofosfat de calciu.

Forma cronică are un aspect clinic „pseudoartrozic” în timp ce forma acută are unaspect „pseudogustos” , iar cea subacută un aspect „ pseudo-reumatoid”.5. Leziunile artrozice ale genunchiului pot fi secundare unei osteocondro-artroze,

diagnostic comfirmat prin evidenţierea radiografică de corpi străini intraarticulari. 6. Osteonecroza-poate prezenta un tablou clinic asemănător gonartrozei, uneori cuhidraartroze repetate. 7. O gonartroză secundară pe genu varum trebuie diferenţiată de o artropatie patologică. Este vorba de un fals gen varum, simulat de încurbarea femurotibială „înlamă de sabie”. 8. Dacă la tabloul clinic de gonartroză se adaugă un lichid articular sanguinolent şiuneori o formaţiune tumorală, care se dezvoltă lent în zona paraarticulară, diagnosticul

probabil este de sinovialom malign, examenul lioptic confirmă diagnosticul. 9. Gonartroza cu hemartroze repetate în anamneză la un bărbat tânăr, cu leziunidistructive progresive, sugerează o artropatie hemofilică, stadiul hemostazei şi dozajulfactorilor antifemofilici confirmă diagnosticul.



b). Investigaţii paraclinice – ex. radiologic, probe de laborator.

Examen radiologic.Radiografia de profil a articulaţiei femuropatelare evidenţiază îngustarea interliniei

(traducând racţia omului, în zonele de presiune maximă) şi osteofitoza (în afara zonelor de presiune; la nivelul condililor femurali şi la marginea rotulei).Prin acest „defileu standar” se pune în evidenţă modificările interliniei osoase în timp

ce „defileu opac” (obţinut după injectarea laterorotuliană de 6-8 ml substanţă decontrast, după care se efectuează radiografia femuro-patelară din incidenţa axială), sevizualizează în plus şi interlinia cartila-ginoasă, ceea ce permite un diagnostic precoceal leziunilor artrozice.

Radiografiile descoperă în plus o luxaţie sau subluxaţie rotuliană sau o displazie, pedefileul standar femuropatelar, axul sagital al rotulei este pe aceiaşi linie verticală cuaxul trohleei femurale, cele două faţete rotuliene formează între ele un unghi de 120 0-1400, încadrându-se între cele două versante ale trohleei femurale.

Uneori se constată displazie rotuliene sau displazii la nivelul trohleei.Articulaţia femurotibală prezintă artrozice evidenţiate pe radiografia standard. Încazurile gonartroză secundară unui genu varum sau genu valgus, leziunile artrozice predomină în compartimentul femurotibial intern sau extern.

Radiografia de faţă şi profil a ambilor genunchi, cu calcularea unghiului dintreaxele longitudinale ale femurului şi tibiei pe de o parte şi de alta a axelor transversale bicondiliene pe de altă parte.

Examenul radiologic al altor regiuni ale căror afecţiuni pot avea răsunet maximla nivelul genunchiului (şold, articulaţiile sacroiliace, coloana vertebrală lombosacrată,gleznă).

Probe de laborator: semne radiologice.

Îngustarea spaţiului articular; Osteofite rotuliene sau pe platourile tibiei; Modificări de formă ale spinelor tibiale; Osteocondensând subcondrale mai ales la tibie.

IV. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC.

Evoluţia. Gonartroza este lentă, dar progresivă cu degradarea tot mai accentuată a articulaţiei,

permanetizarea durerilor, agravarea instabilităţi, deformarea genunchiului şi reducerea perimetrului de mers. În general ameliorarea radiografică este rară.

Evoluţia simptomelor este foarte variabilă ele putându-se ameliora tranzitoriu într-un procent împortant de cazuri. 1. Dureri, spaţiul articular pensat în compartimentul afectat, condensarea osoasă,subcondrală. 2. Dureri, limitarea subiectivă a mişcărilor, atitudini vicioase, antalgice (genuflexum), tumefacţie, căldură locală, impotenţă funcţională.



3. Dureri mari la orice mişcare, atitudini vicioase, tumefiere cu dezaxareagenunchiului urmată de laxitatea ligamentară anormală şi instabilitate.Prognosticul.

Poate fi influenţat de anumiţi factori; bilateralitaea creşte progresia boli, afectareaartrozică multiplă (poliartroza) creşte rate de deteriorare a articulaţiei, coexistenţa de

noduli Heberden creşte de 6 ori riscul de deteriorare articulaţiei.Vârsta se dovedeşte a fi şi ea un factor de risc pentru progresia boli, la fel ca şiobezitatea, chiar gonartrozele cu evoluţia cea mai gravă şi rapidă (genu varum), potevolua favorabil dacă sunt „interceptate” la vreme şi tratate corespunzător.

Prognosticul gonartrozei netratate este prost, deşi mai bun decât al coxartrozei.

V. TRATAMENT:

1. Tratamentul profilactic.Prevenirea artrozei are la bază cunoaşterea factorilor de risc şi favorizanţi. Este

necesară instituirea cât mai devreme a măsurilor de educaţie, de modificarea stilului deviaţă.Exerciţiile fizice ameliorează mobilitatea articulară şi previne atrofia prin inactivitate

a musculaturii periarticulare.

2. Tratamentul igieno-dietetic.Se impune de la început repausul articular pentru a preveni o solicitare prea mare a

articulaţiei ce prezintă deja modificări degenerative. Regimul alimentar trebuie să fiehiposodat atubci cînd bolnavul utilizează medicaţie antiinflamatoare nesteroidă (pentrua evita retenţia hidro – sodată ce se manifestă clinic prin hipertensiune arterială şiedeme).

3. Tratamentul medicamentos.Are următoarele obiective:

Îndepărtarea durerii Creşterea mobilităţii în articulaţia suferindă Împiedicarea progresiei bolii (atrofii musculare, deformări articulare)

Combaterea durerii se face cu analgezice sau antiinflamatoare nesteroidieneadministrate pe cale generală sau în aplicaţii locale.

Cele mai utilizate astfel de medicamente sunt: aspirina, indometacinul, diclofanec,fenilbutazona.

Ele trebuiesc administrate cu precauţie datorită efectelor secundare defavorabile pe

care le au (iritabilitatea gastrică, retenţia hidrosodată). De asemenea, trebuie evitatăadministrarea prelungită a acestor medicamente. Corticosteroizii se folosesc rar, mai mult aplicaţi local, rareori pe cale sistemică sauintraarticulară (datorită reacţiilor lor adverse). Ei sunt indicaţi atunci cînd există un proces inflamator important, cu lichid sinovial abundent. Administrările repetate pot produce deteriorări ale cartilajului

miorelaxante (diazepam, clorzoxazonă), care combat spasmele şi contracturilemusculare.



În scopul protecţiei şi refacerii cartilajului se administrează condroprotectoareobţinute din extracte de cartilaj şi măduvă osoasă. Ele au scopul de a normaliza şi astimula metabolismul perturbat al cartilajului.

4. Tratamentul ortopedico-chirurgical.Se aplică în artrozele deformate, cu invalidităţi. Se pot folosi diverse tehnici, de la

artrodeze şi osteotomii pînă la proteze articulare. Se poate face rezecţia marilor osteofite, atunci cînd este cazul.

PARTEA a – II – a: tratamentul BFT.

1. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE TRATAMENTULUI BFT.

Obiectivele tratamentului balneofizioterapeutic sunt:a). Reducerea durerii, care este factorul determinant în cadrul recuperării;deoarece genulgia îngreunează sau face imposibilă aplicarea programuluirecuperator;

b). Obţinerea stabilităţii, care este de fapt principala funcţie a genunchiului;c). Obţinerea mobilităţii;

d). Coordonarea mişcărilor membrului inferior.Remobilizarea articulară reprezintă obiectivul principal al recuperării sechelelor

articulare posttraumatice şi postoperatorii. Mobilizarea articulară se realizează prinmişcări active şi pasive.

Rolul principal al mobilizării articulare este de a dezvolta abilitatea mişcărilor.

Stabilitatea se obţine prin tonifierea musculaturii.Pentru tonifierea musculaturii se execută exerciţii izometrice, mişcări derezistenţă şi se aplică diverse metode ortopedice.

Stabilitatea articulară înseamnă de fapt:1. Indoloritate (reducerea durerii) se obţine prin: Administarea unei medicaţii antiinflamatoare şi antialgice generale; Crioterapia sau termoterapia (după caz); Electroterapia; Röentgenterapia; Repaus articular; Intervenţii chirurgicale.

2. Stabilitatea genunchiului are două aspecte: Stabilitatea pasivă N, stabilitatea ortostatică; Stabilitatea activă N, stabilitatea în mers.

Stabilitatea pasivă , mai ales în cazul genunchiului operat fără succes, poate fiobţinută cel puţin parţial prin:

Tonifierea musculaturii, stabilizarea genunchiului; Creşterea rezistenţei ligamentare;



Evitarea cauzelor care afectează genunchiul ca: obezitatea, ortostatism şi mers prelungit, mers pe teren accidentat, flexie N, extensie liberă, în momentul trecerii de lao poziţie de repaus la ortostatism.

Aplicarea unor atele care să preia stabilitatea laterală sau posterioară agenunchiului.

Stabilitatea activă se realizează prin tonifierea muşchilor interesaţi respectiv: Muşchiul cvadriceps, care slăbeşte semnificativ chiar după o imobilizare de

48h.Pentru tonifierea cvadricepsului se execută contracţii izometrice şi exerciţii cu

contrarezistenţă. Muşchiul tensor al fasciei lata se tonifică prin flexi şi extensi ale şoldului, din

decubit lateral.

3. Mobilitatea genunchiului operat, este limitată. Pentru redarea mobilităţiigenunchiului operat se urmăreşte:

Reducerea flexum-lui,

Creşterea amplitudinii flexiei. În timpul imobilizării genunchiului după operaţie, se pot face mobilizări pasiveconstând dintr-un complex de procedee terapeutice, care se schimbă alternativ ca:

Tracţiuni continue sau extensii continue, utilizate pentru corectarea unei poziţiivicioase articulare asociate cu căldură, pentru a uşura durerea rebelă articulară pentruscăderea presiuni intertarticulare;

Tracţiunii discontinue, care se aplică în timpul nopţii sau în perioada de repaus; Mobilizarea pasivă asistată, care se execută în relaxareparţială sau totală de

care kinetoterapeut în toate sensurile, cu mişcări ample articulare; Mobilizării autopasive, care sunt o combinaţie de exerciţii pasive foarte des

utilizate, deoarece pacientul are posibilitatea să le repete de mai multe ori pe zi. Mobilizarea activă executată de pacient, care constituie baza kinetoterapiei

recuperatorii pentru redorile articulare posttraumatice.

Mobilitatea activă se face în scopul creşterii treptate a amplitudinii mişcări şi în toate planurile de mobilitate a articulaţiei. Se execută mişcări ritmice de flexie N şi extensieale piciorului şi exerciţii gestice, uzuale pentru reducerea funcţională a genunchiului. Semai execută şi mecanoterapia şi scripetoterapia.

4. Coordonarea.Recuperarea integrală a bolnavilor operaţi de gonartroză se bazează pe un program

recuperator bine condus.Postoperator genunchiul este menţinut în extensie 10 zile cu o atelă gipsată.

Recuperarea începe a doua zi după intervenţie şi constă în: Contracţii izometrice cvadricepsului, din oră în oră; Imobilizării ale piciorului; Ridicări pasive ale piciorului şi genunchiului întins, începând după 3-4 zile de

la operaţie;



Exerciţii de flexie ale genunchiului la marginea patului, după scoaterea bandajelor;

Mers cu baston din a zece-a zi de la operaţie;Recuperarea se continuă cu:

Electroterapie antalgică şi antiinflamatoare;

Tonifierea cvadricepsului; Masajul coapsă-gambă, cu evitarea genunchiului; Mobilizarea articulaţiei; Crioterapia.

Din săptămâna a 3-a se începe urcatul şi coborâtul scărilor.

2. TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE.

Hidroterapia – prin hidroterapie se înţelege aplicarea în scop profilactic şi curativunui număr variat de proceduri, care au la bază apă la diferite temperaturi şi sub diferitestări de agregare, ca şi unele tehnici strâns legate de aceasta.

Duşul cu aburi. Este proiectarea vaporilor supraâncălziţi asupra unor regiuni limitate. Tehnicianul trebuie să fie atent ca nu cumva să stropească bolnavului cu picături deapă fierbinte, provenite din condensarea vaporilor pe furtun şi pe porţiunea metalică aduşului.

Este nevoie ca instalaţia pentru duşul cu aburi să fie prevăzută cu dispozitive deseparare a apei de condensare şi cu supraâncălzitoare pentru aburi.

Înainte de a aplica jetul de vapori asupra bolnavului, tehnicianul şi-l proectează pe palmă pentru a se asigura de lipsa picăturilor de apă fierbinte. Durata este de 3-6 min. Poate fi o procedură de sine stătătoare, poate să preceadă o

baie generală sau se poate asocia cu masaj.La sfârşit se aplică o procedură de răcire, spălare, sau un duş la temp. de 18-200 C.Mod de acţiune: acţiune puternică asupra circulatiei cu hiperemie şi rezorbţie locală.

Duşul masaj. Reprezintă aplicarea mai multor duşuri rozetă cu apă la temperatura de 38-40 0 C,

concomitent aplicându-se cu masaj, conform tehnicii obişnuite.Pentru aplicarea lui există instalaţii speciale cu 4-6 duşuri verticale, în rozetă, situate

unul lângă altul, care se pun simultan sau separat. În lipsa unei instalaţii speciale, se poate efectua şi cu un duş mobil, la capătul căruia se aplică o rozetă.

Durata masajului este de 8-15 min. Bolnavul este culcat, dezbrăcat complet pe un pat

special din lemn. Se deschid duşurile, în timp ce apa curge pe corp, tehnicianul executămasajul conform tehnici cunoscute.

Modul de acţiune:

Duşul masaj provoacă o hiperemie importantă, mai ales în regiunea tratată; Are un important efect rezorbtiv şi tonifiant.

Baia kinetoterapeutică.Este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate articulaţiile bolnavului.



Se efectuează într-o cadă mai mare ca cele obişnuite, care se umple trei sferturicu apă la temperatura de 36-370 C mai rar 380 C. Bolnavul este invitat să intre încadă şi este lăsat 5 minute liniştit după care tehnicianul execută sub apă, toate mişcările posibile la fiecare articulaţie.

Tehnicianul stă în partea dreaptă a bolnavului. După care pacientul este lăsat puţin

în repaus după care este invitat să repete singur mişcările arătate de tehnician. Durata băi este de 20-30 min. după care bolnavul este şters şi lăsat să se odihnească.Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă datorită relaxării musculare ce se

produce sub influenţa apei calde şi a reducerii greutăţii corpului, conform legii luiArhimede.

Termoterapia:

Compresele cu aburi.Avem nevoie de : două bucăţi de flanelă, o bucată de pânză simplă sau un prosop, o

pânză impermeabilă, o găleată cu apă la temperatura de 60-700C.

Pe regiunea interesată se plasează o flanelă uscată, peste care se aplică o bucată de pânză sau prosopul muiat în apă fierbinte şi bine stors, iar peste aceasta se aplicăcealaltă flanelă. Totul se acoperă cu o bluză impermeabilă sau se aplică un termofor. Durata totală a proceduri este de minim 20 de minute şi maxim 60 de minute. Modul de acţiune - are o importantă acţiune vasodilatatoare şi rezorbtivă pe lângă efectulanalgezic şi antispasmotic. Împachetarea cu parafină. Se ia o cantitate potrivită de parafină (≈ 150-200g) şi se topeşte într-un vas latemperatura de 65-700, în aşa fel incât să mai rămână câteva bucăţi netopite, în scopulevitării supraâncălzirii.

Cu ajutorul unei pensule late (8 cm) se pensulează repede regiunea interesată.Grosimea stratului de parafină este de 0,5-1. Peste stratul de parfină se aplică bucăţi devată sau flanelă şi apoi se acoperă regiunea cu pătura.

Durata este de 20-25 min. Înlăturarea parafinei se face cu uşurinţă din cauzatranspiraţiei care are loc sub stratul de parafină. Procedura se termină cu o spălare la 20-220C.

Împachetarea cu parafina are o acţiune locală şi provoacă o încălzire profundă şiuniformă a ţesuturilor,

În timpul procedurii, suprafaţa pielii se încălzeşte până la 38-400C. La locul deaplicare se produce o hiperemie puternică şi o transpiraţie locală abundentă.

Ungerile cu nămol.Bolnavul complet dezbrăcat stă câteva minute la soare până i se încălzeşte pielea,apoi se unge cu nămol proaspăt complet sau parţial. Se expune din nou la soare timp de20-60 minute, până când nămolul începe să se usuce. În acest interval de timp va purta ocompresă rece pe frunte iar capul îi va fi apărat de soare cu o pălărie sau umbrelă.

După aceasta se va face o scurtă bai în lac sau în mare, se va şterge, se va îmbrăca şise va odihni la umbră sau într-o cameră, aproximativ o oră.



Modul de acţiune - ungerile cu nămol îşi bazează acţiunea pe elementul termicalternant, rece la început, apoi cald, datorită încălzirii nămolului la soare şi din nou rece,datorită băi din lac şi reacţiei vasculare la aceasta; al doilea element este reprezentat deacţiunea specifică a substanţelor resorbite în organiasm.

3. TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE.

Electroterapia este acea parte care studiază utilizarea, acţiuni diverselor forme deenergie electrică asupra organismului uman, cu scop curativ sau profilactic.

Ultrasunetele.Ultrasunetele terapeutice au o frecvenţă cuprinsă între 800-1000KHz.

Tehnica de aplicare – vom urmări manipularea câmpului emiţător şi manevrareaaparatului. Undele ultrasonice sunt proiectate din capul emiţător în linie dreaptă subforma unui fascicul perpendicular pe suprafaţa de emisie a localizatorului.

Pentru ca transmiterea undelor la bolnavi să fie continuă este nevoie de un contact perfect între suprafaţa emiţătoare şi tegument care se realizează folosindu-se un strat degel, ulei sau apă.

Şedinţele au o durată variabilă cuprinsă între 15-30 minute şi se reco-mandă zilnicsau la 2 zile. Efecte:

• Antiinflamatorii;

• Termice locale;

• Fibrolitice.

Curentul galvanic:Este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor. Electrodul pozitiv are o acţiune

sedativă locală, ca şi curenţii descendenţi şi curenţi ascendenţi aplicaţi contralateral ducla o creştere a pragului de sensibilitate.

Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de ioni cu acţiuneantalgică (ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină).

Aplicarea electrozilor la pacient se face transeversal electrozii sunt situaţi de o parte şide alta a genunchiului. În mod obligatoriu trebuie să folosim un strat hidrofil întreelectrod şi tegument, ce trebuie spălat după fiecare utilizare. Intensitatea curentului estestrâns legată de sensibilitatea şi de toleranţa pacientului (30-50 mA).

Durata este aproximativ de 30-40 minute. Numărul şi ritmul şedinţelor este de 18 - 20sedinţe în ritm zilnic. Influenţează durerea şi provoacă vasodilataţie.

Ionizarea.Ionizare cu novocaină sau calciu are efect analgezice datorită scăderii excitabilităţii

polului pozitiv la care se adaugă efectul substanţei introduse (Novocaină, Calciu).Pentru ionizarea cu Ca se foloseşte o soluţie constând ionul de Ca cu care se îmbibă

stratul hidrofil de sub electrodul activ. De aici acesta migrează prin tegumentul intact, prin orificiile glandelor sudoripare şi sebacee către polul opus, ajungând astfel în



interiorul organismului de unde ionii sunt preluaţi de reţeaua limfatică şi circulaţiasancvină zonală ajungând în circulaţia generală.

Durata proceduri — este de aproximativ 15 min. La efectul farmaco-dinamic alsoluţiei medicamentoase se adaugă şi efectul analgezic al curentului continuu. Efect dedepozit —realizat de acumularea substanţelor farmacologice introduse la nivelul

electozilor. Efectul de patrunderepâna la stratul cutanat profund — are o actiune reflexăcutii viscerale la nivelul dermatoamelor.

Undele scurte. A căror tehnică de aplicare constă în: Aplicarea în câmp condensator - introducerea bolnavului direct în câmpulrezonator între cele 2 plăci ale armăturilor condensatorului.

Armăturile condensatorilor sunt izolate în capsule de sticlă sau cauciuc constituind defapt electrozi.

Aceşti electrozi sunt formaţi dintr-un disc metalic de 1mm , grosime şi cu mărimidiferite în diametru fiind variabili. Electrozi se fizează la nişte braţe sau suporturi ce le

oferă posibilitatea aplicări lor la distanţă de tegument (circa 3 cm). Aplicarea în câmp inductor -foloseşte electrozi flexibili. Pot avea aspectul unei plaseşi cordon flexibil constituit din sârme de cupru. Şedinţele au o durată de 10-15 minute,se aplică zilnic sau la 2 zile, se recomandă maximum 10 şedinţe. Efectele undelor scurte:

• Termic, reprezintă prncipalul factor terapeutic;

• Vasodilatator şi metabolic;

• Antialgic.Aici trebuie să ţinem seama de deficitul endocrin şi tulburării vegetative, atunci când

este cazul.

Razele infraroşii Se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux şi băile de lumină.În afară de lumina solară, care este deosebit de bogată în radiaţii inflaroşii şi care este

utilizată în terapeutia sub forma aşa –numitei helioterapii.Aplicaţiile de radiaţii inflaroşii în terapeutia se pot face în două moduri: în spaţiul

închis, sub forma aşa-numitelor băi de lumina proceduri intense termoterapice sau înspaţiu deschis, în aer liber, sub forma aşa-nummitelor aplicaţii de sollux.

În băile de lumina se realizează o încălzirea aerului până la temperaturi ridicate (60-70-80°C).

În funcţie de scopul urmarit, bolnavul va sta în baia de lumina între 5-20 minute.După expirarea timpului prescris se aplică bolnavului o procedură de răcire parţială.

Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat pînă la cîţiva centimetri în profunzime, acţionînd atît asupra ţesutului conjunctiv, cît şiasupra glandelor şi metabolismului general. Ele provoacă totodată şi o vasodialataţie lanivelul plexului venos.

Curentul diadinamic



Se prescrie în aplicaţii transversale sau longitudinale: o perioadă lungă, de 4 minute(are efect sedativ), difazat fix 4 minute ambele, 1 dată pe zi. Se recomandă 10---14şedinţe.

Diatermia acţionează asupra ţesuturilor în profunzime, prin căldura pe care o produccurenţii de înaltă frecvenţă, ca urmare a rezistenţei pe care o opun ţesuturile la trecereaenergiei electrice. Căldura astfel produsă are un efect analgetic.

Curentul faradicSe indică faradizarea cu periuţa sau cu ruloul, plimbate pe regiunea dureroasă pudrată

cu talc, legate de electrodul negativ, curentul fiind tetanizat.Aceste proceduri sunt bine receptate şi tolerate de pacienţi pentru starea de bine pe

care o degajă şi modul în care, corectând dezechilibrul, se îmbunătăţeştefuncţionalitatea.

4. Tratamentul prin masaj.

Efectele fiziologice ale masajului.

Acţiunile masajului sunt împărţite în 2 grupuri:

1. Locale:• Masajul are acţiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular sau

articular;

• Acţiunea hiperemiantă a regiuni masate. Se produce o vasodilataţie a vaselor

capilare din tegument cu acţiunea circulaţiei sângelui. Odată cu hiperemia apare şiîncălzirea tegumentului;

• Acţiunea înlăturări lichidelor interstiţiale cu accelerarea proceselor de rezorbţieîn regiunea masată.

2. Generale:• Odată cu activarea circulaţiei locale prin masaj se activează şi circulaţia

generală a sângelui şi odată cu ea se stimulează şi funcţiile aparatului respirator.

• Are acţiune favorabilă asupra stări generale a pacientului, îmbunătăţireasomnului şi cu îndepărtarea oboseli musculare.

• Are acţiune reflexogenă asupra organelor interne în suferinţă care este explicată prin mecanismul reflex. Prin execuţia manevrelor de masaj se produce nişte stimuli aiexteroceptorilor dn tegument şi proprioceptorilor din: muşchii, tendoane, ligamentecare sunt de diferite intensităţi şi pornesc pe calea neuronilor către SNC care de acolotransmit reflex către organele în suferinţă. Pe tegumentul fiecărui organ intern,corespunde un punct reflexogen (puncte metamerice sau zone Head). Cele mai multe puncte reflexogene sunt în talpă şi palmă.



• Masajul are acţiune mecanică care rezultă din execuţia manevrelor de frământat,în special cipitul şi contratimpul care duc la formarea în centrul metabolismului a unor substanţe metabolice ce trec în circulaţia generală a sângelui (Hde tipul histaminei)care stimulează peristaltismul vaselor şi duce la resorbţia substanţei nocivedin lichideleinterstiţiale care sunt în exces în fibrele ţesutuluiconjunctiv de unde se duce la organele

excretoare.Masajul se mai face şi în scop igienic, de iniţiere şi se foloseşte şi la sportivi (are unavantaj al antrenamentului zilnic).

Descrierea anatomică.

Aticulaţia genunchiului. Este articulaţia dintre condilii femurali, patelă şi condilii tibiali. Condilul medial alfemurului coboară mai jos ca cel lateral, încât femurul formează cu tibia un unghi de1740. când unghiul este mai mic de 150 0, se vorbeşte de deformaţia numită genu valgum(gamba „în X”). Opusul său este genu varum, când unghiul extern dispare, iar gambele

descriu între ele un oval.Incongruenţa (nepotrivirea ) dintre feţele articulare este completată de două

meniscuri de forma literei "C". Meniscul median-este cel mai rezistent şi mai mobil. Meniscul lateral.

Între interiorul capsulei, între tibie şi femur se află ligamentele încrucişate anterior şi posterior.

Cele două ligamente încrucişate sunt intracapsulare şi extrasinoviale. Anterior artculaţia este închisă de rotulă (articulaţia femuropatelară).

Anterior de capsula articulară se află ligamentul rotulian, care continuă tendonulmuşchiului cvadriceps femural. Capsula articulară este întărită medial şi lateral dereticulele rotulei; de asemenea de ligamentele colateral tibial şi colateral fibular, iar posterior de ligamentele popliteu oblic şi popliteu arcuat.

Articulaţia genunchiului este un trohoginglim. Mişcările sunt de flexie extensie şi, înmăsură foarte redusă de rotaţie şi înclinaţie laterală.

Muşchii care acoperă şi activează articulaţia sunt: Muşchii coapsei care formează trei grupe:

• Grupul antrior – cuprinde muşchii cvadricepsul femural şi croitorul;

• Grupul medial – pectineul şi adductorii: marele, mijlociul şi micul adductor;

• Grupul posterior – cuprinde: bicepsul femural, semitendinosul şisemimembranosul.

Muşchii gambei care se împart în trei grupe:• Grupul ventral – cuprinde muşchii: tibialul anterior, extensorul lung al

halucelui, extensorul lung al degetelor;

• Grupul lateral – cuprinde: lungul peronier şi scurtul peronier;

• Grupul posterior – cuprinde: lungul flexor al halucelui, tibialul posterior,tricepsul sural.

Aici există două reţele venoase, una superficială şi una profundă.



Venele superficiale mai importante sunt:

Vena safenă mică care urcă pe gambă şi se varsă în vena poplitee. Vena safenă mare care urcă pe coapsă şi se varsă în vena femurală.

Venele profunde însoţesc arterele, câte două vene pentru arteră, dar numai câte o venă

femurală şi un poplitee. Vena cavă inferioară urcă pe partea dreaptă a coloaneivertebrale.Nervii care inervează membrul pelvin sunt: La coapsă: nervul femural, nervul sciatic, nervul crular; La gambă: nervul tibial fibular.

Articulaţia genunchiului este formată din articulaţia epifizei distale a femurului cuepifizele ale tibiei şi peroneului unde au loc următoarele articulaţii:

Femuro-tibială; Femuro-peronieră; Tibio-peronieră

Este o articulaţie semimobilă. Rotula sau patela: un ax sub formă de dreptungi cu

vârful în jar care are rol de susţinere a greutăţii corpului prin ligamente paralele şiîncrucişate care o leagă de ariculaţie făcând-o cât mai rezistentă.

Tehnica masajului

Bolnavul este aşezat cu faţa în sus, fiind descoperite membrele inferioare, se începemasajul mai întâi pe partea opusă maseorului cu netezirea sau efluerajul pornind de latreimea superioară a gambei până la treimea inferioară a coapsei cu ambele mâinifăcând o acomodare a mâini noastre cu tegumentul bolnavului, dar în acelaşi timp faceo încălzire a musculaturii, care acţionează asupra articulaţiei genunchiului (aceştia fiindmuşchii gambei şi coapsei).

După netezire urmează uşoare frământări cu o mână, cu două şi contratimp peaceleaşi direcţii.

Cea mai importantă manevră este fricţiunea cu care insistăm mai mult şi se fac înfelul următor: pentru acest lucru flectăm uşor gamba pe coapsă după care facemnetezirea aşezând cele 4 degete ale mâinilor la spaţiul popliteu iar policele pornind de la partea superioară a rotulei cu netezirea cu partea lor cubitală alunecând până la parteainferioară a rotulei după care ne întorcem ocolind condilii externi femurali către spaţiul popliteu.

După care face fricţiunea pe aceleaşi direcţii ca la netezire după care lucrăm cucealaltă parte a rotulei (5-6 ori).

Se fac fricţiuni cu vibraţii. Apoi facem vibraţia pe toată suprafaţa şi netezirea deîncheiere.

Lucrăm articulaţia şi celuilalt picior pe aceleaşi direcţii după care spunem bolnavuluisă se aşeze cu faţa în jos şi lucrăm părţile posterioare ale genunchiului.

Începem mai întâi cu genunchiul opus nouă, cu netezirea şi frământatul, deciîncăltirea regiuni de la treimea superioară a gambei până la treimea inferioară a coapseicu toate formele de frământare.



După care facem fricţiunea la spaţiul popliteu care se va face mai uşor decât la parteaanterioară datorită faptului că aici există un pachet vasculo-nervos.

Pentru acest lucru flectăm uşor gamba pe coapsă sprijinind pe mâna noastră şi facemnetezirea cu cele 2 police pornind de la mijlocul articulţiei către condilii externifemurali. Apoi facem fricţiunea deget peste deget pe aceleaşi direcţii (5-6 ori). După

care facem vibraţia cu palma întreagă. Încheiem cu netezirea.

Mobilizarea articulaţiilor (kinetoterapia).

Din articulaţia genunchiului putm efectua următoarele mişcării efectuate în plantransversal şi sagiatal:

Flexie;

Extensie;

Lateralitate.Pentru flexie ţinem contrapriză pe partea posterioară a gambei. Pentru extensie ţinem

contrapriză pe partea anterioară a gambei.În prima săptămână se efectuează 6 şedinţe.Prima zi se efectuează contracţii izometrice ale cvadricepsului şi fesierilor, flexie,

extensie şin articulaţia gleznei.

Flexie din CF (45%), cu genunchiul întins;

Abducţie din CF (20%) cu genunchiul întins;

Circumducţie cu genunchiul întins (3 serii), 5 săptămâni, mişcarea este pasivo-activă.

A doua zi – aceleaşi exerciţii din poziţia culcat la care se adaugă cele din poziţia stând(pacientul îşi asigură stabilitatea, ţinându-se de scaun).

Flexie din CF, abducţii din CF, extensii din CF, toate aceste mişcării seexecută cu genunchiul întins (3 serii, 5 repetării), mişcării active.

A treia zi - aceleaşi exerciţii, aceleaşi poziţii, cărora li se mai adaugă:

Din aşezat la marginea patului, kinetoterapeutul mobilizează cu multă atenţiearticulaţia genunchiului până la punctul în care apare durerea (se porneşte de la o flexiede 350);

Mişcarea pasivă (3 serii-10 repetării), cu pauză un minut între ele;

Din culcat costal pe partea sănătoasă, abducţii din CF, cu genunchiul întins;

Din decubit dorsal flexia genunchiului cu alunecarea călcâiului pe planul patului.

În primele 2 zile se mai practică şi mişcările pasive. Mers cu ajutorul unui baston canadian. A parta zi – pacientul este dus la sala de gimnastică.

În a patra săptămână sunt cinci şedinţe.Toate exerciţiile devin active, dar nu seintroduce încă rezistenţa deoarece musculatura pacientului nu s-a refăcut suficient.

Din decubit dorsal: aceleaşi exerciţii, accentul punându-se pe mişcarea activăde flexie a gambei pe coapsă (5 serii a câte 8 repetării);



Din aşezat la marginea banchetei: mişcare activă, a flexiei, a gambei pecoapsă şi revenire prin alunecare (patine), înainte-înapoi;

Stând la spalier: cu faţa: ridicării uşoare cu vârfurile, sprijin mai mult pe piciorul sănătos, ridicarea piciorului pe prima treaptă şi flexia gambei pe coapsă; cu spatele: flexia CF (trei 3 serii, 6 săptămâni).

Gimnastica medicală.

Din decubit dorsal:

Contracţii izometrice de cvadriceps şi fesieri (30 mişcării pe oră – contracţiaeste de 6 sec. relaxare 3 sec.);

Flexie-extensie din articulaţia gleznei (4 serii a câte 10 repetării);

Flexie şi abducţie din CF (4 serii a 10 repetării).Se efectuează exerciţii cu toate articulaţiile membrului sănătos.

Din stând sprijinit pe pe spătarul patului: mişcarea activo-pasivă de flexie,abducţii, extensie, circumducţii din CF (din fiecare 2 serii a câte 10 repetării).

Mersul se execută cu ajutorul a două bastoane canadiene, fără sprijin pe piciorulafectat.

După îndepărtarea gipsului pacientul va purta o faşă elastică numai la deplasare şinoaptea, pentru a stabiliza genunchiul şi a îl feri de mişcări nedorite.

Programul de recuperare se întinde pe durata a patru săptămâni.În prima săptămână sunt cinci şedinţe şi se efetuează următoarele exerciţii:

Din decubit dorsal : contracţii izometrice de cvadriceps şi fesieri; flexii şiabducţii din CF (mişcare activă); uşoare flexi ale articulaţiei genunchiului.

Profesorul introduce ambele mâini sub zona poplitee şi execută cu multă atenţieaceastă mişcare la circa 300, având grijă ca talpa pacientului să rămână permanent pe planul patului.

Din decubit lateral: mişcarea activo-pasivă de abducţie din CF cu genunchiulîntins (3 serii a câte 10 repetării).

Din stând la spalier: mişcării active din CF cu genunchiul întins (3 serii a câte8 repetării); cu spatele, flexie, lateralitate, abducţii şi cu faţa extensii.

În a doua săptămână pacientul va contacta solul cu planta piciorului operat cusprijin de 30%.

Din decubit dorsal : „pompaje” pe minge, fără a forţa flexia; flexia gambei pecoapsă (în lanţ kinetic închis); flexii şi abducţii din CF (3 serii a câte 12 repetării).

Din aşezat la marginea banchetei: flexia gambei pe coapsă, mişcare condusă şicontrolată de profesor.

Timp de două luni sunt interzise exerciţiile ce implică un lanţ kinetic deschis.

Din stând la spalier - la exerciţiile cunoscute se mai execută: ridicării pevârfuri, cu sprijin mai mare pe piciorul sănătos; ridicarea piciorului pe prima treaptă şiflexia gambei pe coapsă cu uşoară presiune pe talpă (2 serii a câte 10 repetări), lucrândfără durere; mersul se face cu sprijin uşor (circa 30%) pe piciorul operat.



În a treia săptămână – sunt cinci şedinţe; toate exerciţiile devin active, iar pentrumişcările din CF se introduce lestul de 500g.

Din decubit dorsal: contracţii izometrice de cvadriceps, fesieri şiischiogambieri; flexii, extensii ale articulaţiei gleznei şi degetelor (metatarsiene, falangeşi interfalangiene); flexia gambei pe coapsă din alunecare (4 serii a câte 15 repetări);

flexi, abducţii, circumducţii CF cu genunchiul întins (mişcare activo-rezistivă cu lest). Din decubit lateral: mişcarea activă liberă de abducţie din CF a membrului

operat (3 serii a câte 10 repetări).

Dn aşezat la marginea banchetei: flexia şi extensia gambei pe coapsă (3 serii acâte 15 repetări); flexia şi extensia articulaţiei genunchiului cu ajutorul unei patine pecare este aşezată planta membrului operat.

Din stând la spalier: 3 serii a câte 10 repetări pentru fiecare mişcare din CFactivă cu rezistenţă cu last de 500g; ridicări pe vârfuri, piciorul operat în sprijin 60%; joc de gleznă cu sprijin circa 60%; ridicarea piciorului pe prima treaptă şi flexia gambei pe coapsădin exercitarea unei uşoare presiuni pe suprafaţa plantară.

În a patra săptămână – sunt cinci şedinţe în care continuă exerciţiile mai susmenţionate, la care se adaugă:

Din decubit ventral - (se pune un rulou sub treimea inferioară a feţeianterioare a coapsei): mişcarea activă de flexie a gambei pe coapsă cu tensiunifinalerealizate de către profesor.

Mişcările din aşezat: ale articulaţiei genunchiului devin rezistive prinintroducerea lestului.

La sfârşitul acestei săptămâni pacientul se sprijină aproape în totalitate pe picior operat.

5. Terapia ocupaţională.Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind

diverse activităţi adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativşi terapeutic, ajutând bolnavul să folosescă mai bine muşchii rămaşi indemni şirecuperând funcţia celor afectaţi de boală, contribuind astfel la readaptarea funcţionalăla gesturile vieţii curente.

Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt:

Mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;

Dezvoltarea forţei musculare;

Restabilirea echilibrului psihic.

Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi: Pedalat la maşina de cusut;

Roata olarului;

Săritul cu coarda; Mersul pe plan ascendent; Mers pe bandă sau pe scară rulantă.



Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţionalăa ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională.

6. TRATAMENTUL BALNEOLOGI (ape minerale, nămoluri).

Tratamentul balnear vizează următoarele obiective: Încetinirea procesului degenerativ

Combaterea manifestărilor ce actualizează sau reactivează artroza

Îmbunătăţirea circulaţiei locale si generale

Ameliorarea sau menţinerea mobilităţii articulare şi a forţei musculare periarticulare.

Tipuri de ape:

Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu)

Ape sărate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol)

Ape sărate iodurate (Bazna) Ape sulfuroase sărate (Călimăneşti, Govora)

Ape sulfuroase termale (Herculane)Terapia cu nămol acţionează prin cei trei factori cunoscuţi: termic, fizic (mecanic) şichimic. Staţiunile indicate sunt:

Techirghiol (şi tot litoralul) care are nămol sapropelic;

Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate);

Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);

Govora (nămol silicos şi iodat);

Geoagiu (nămoluri feruginoase)



BIBLIOGRAFIE:

Dumitru Dumitru – Ghid de reeducare funcţională, Ed. Sport-Turism, 1981Dinculescu Traian – Balneokinetoterapie, Ed. Medicală, 1963

Marcu Vasile – Masaj şi kinetoterapie, Ed. Sport-Turism, 1983Popescu Eugen – Compendiu de reumatologie, Ed. MedicalăSbenghe Tudor – Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice alemembrelor, Ed. Medicală, 1981Stroiescu Ion – Recuperare funcţională în practica reumatologică, Ed.Medicală, 1979.

gonartroza-masajkinetoterapie.ro

Documents