Flori de mucigai [Comentariu]

Tudor Arghezi a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Poet cu o activitate literara indelungata (peste sase decenii) si deosebit de bogata, s-a inscris, deopotriva, in traditie dar si in modernitate, receptarea pozitiva a lui Arghezi fiind una tarzie.

Poezia „Flori de mucigai” deschide ciclul cu acelasi nume in anul 1931, volumul fiind o consecinta lirica a unei experiente de viata: scurta perioada de detentie a lui Tudor Arghezi din motive politice in inchisoarea de la Vacaresti , ciclul arghezian evocand lumea universului carceral.

Totodata Arghezi foloseste in volumul sau estetica uratului, in lirica moderna uratul devenind sursa de inspiratie fara a fi valorizat negativ, castigul cel mare al volumui fiind fara doar si poate limbajul, Arghezi alaturand cuvinte argotice de termeni colocviali, arhaisme sau neologisme.

Titlul poeziei este de ecou baudelairean, acesta amintind de „Les fleurs du mal” ale lui Baudelaire, ideea sugerata este aceea ca frumosul poate „creste" si din urat, asa cum florile ( simbol al prospetimii , vitalitatii) cresc dea-supra mucegaiului ( simbol al degradarii al uratului).

Poezia „Flori de mucigai” este o arta poetica ( „ars poetica”), tema acestei opere constituie menirea poetului, rolul sau in societate, cat si conceptia sa despre poezie, dar totodata si conditia poetului damnat, care pe perioada inchisorii isi pierde vechile virtutii de creator.

Ideea poetica este exprimata compozitional prin 20 de versuri structurate in doua secvente lirice, prima secventa fiind alcatuita din 3 enunturi iar a doua din 4 enunturi.

In prima secventa lirica, eul liric este unul implicit, fiind sugerat prin marci lexicale : verbe la persoana intai: „am scris”, vocea acestuia reconstituind procesul de faurire al versurilor, Arghezi inlocuind substantivul „stihuri” cu pronumele personal „le” din dorinta de a avea un efect mai expresiv. Chinul, suferinta, travaliul crearii este descris in enuntul intai. In inchinsoare, lipsit de instrumentele scrierii, omul este nevoit sa apeleze la „unghie”ceea ce presupune efort fizic, dar si o echivalare cu o intoarcere in timp, conditia lui fiind comparata cu primitvii care pictau pe peretii pesterilor.

Spatiul inchis, limitat, claustrant este evidentiat de elemente spatio temporale,” / Pe un parete de firida goala, / Pe intuneric, pe singuratate...”, intunericul fiind prima cauza a condamnarii conditiei de creator, poetul pierzand din „lumina” atat de vitala, sacra, rece, noua, care investea lumea cu

atributele sacrului. Singuratatea reprezinta o stare sufleteasca, versul „Cu puterile neajutorate” indica lipsa inspiratiei divine, a harului. Astfel ii sunt luate elementele vitale creatiei, in comparatie cu Evanghelistii care au scris Biblia sub inspiratie divina, intr.un regim major, poetul nostru scrie versurile intr.un ritm minor, fara asistenta divina, spatiul inchis lipsindul de secundaritati.

Versurile „Cu puterile neajutate / nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan. " contin simboluri crestine, taurul, leul, vulturul fac referire la Luca, Marcu si Ioana, cei trei evanghelisti pe care iconografia crestina ii infatiseaza impreuna cu aceste simboluri, fiecare semnificand: taurul – virtutea preoteasca si jertfa, leul – domnia lui Iisus, taria si puterea inparateasca si vulturul care reprezinta imaginea Sfantului Duh. Despuiat de sacralitate in infernul inchisorii („ cu puterile neajutate") poetul devine un damnat.

Enuntul al doilea contine repetitia cuvantului „stihuri”, cuvant arhaic ce da o valoare expresiva poeziei. Anularea timpului cronologic este evidentiata in versul „Stihuri fara an”, astfel ca in inchisoare timpul este perceput subiectiv, un timp monoton, distorsionat care se prelungeste parca la infinit.

Lipsa hranei, a apei, a tigarilor si dorinta de moarte a poetului definesc starea sa de spirit , stare descrisa in versurile: „Stihuri de groapa, / De sete de apa / Si de foame de scrum”.

Simbolismul este iarasi intalnit in enuntul al treilea, unde mana dreapta este considerata drept simbol al angelitatii, o mana benefica ce tine de divinitate, manei stangi fiindui atribuita o conotatie demonica, malefica. Metafora „unghia Ingereasca” sugereaza prezenta harului si al inspiratiei, care se pierde, verbul „a toci” sugereaza ruperea legaturii stranse dintre poet si divinitate, legatura ce va fi pierduta pe perioada coborarii in iad.

Prezenta inversiunii „nu o mai am cunoscut”reprezinta o schimbare a topicii propozitiei si totodata convertirea „unghiei”intr.un instrument diavolesc, nerecunoscut de poet.

Secventa a doua ne prezitna drama poetului, si imposibilitatea acestuia de a mai scrie. Noul „instrument” de creatie este generator de suferinta ce va da nastere unui nou tip de poezie in care truda nu este suficienta iar Logosul nu se mai intrupeaza in vers sacru. Se pun in relatie cele doua planuri, si-anume cel interior cat si cel exterior. Intunericul face referire la non-existenta iar ploaia este perceputa auditiv ca o agresiune.

Poezia este o arta poetica, rolul poetului este datoria de a creea in orice conditii cu orice pret, in lipsa instrumentelor de scris, a hranei si a apei si tigarilor, altfel spus, nu trebuie sa renunte la menirea sa si nu trebuie sa se bazeze pe ajutoare exterioare. Trebuie sa aiba taria de a trece peste slabiciunile firesti, inerente omului, sa se dedice in totalitate creatiei.

Poezia poate fi considerata o eliberare, o depasire a planului real si o retragere in planul ideal, imaginar. Totodata poezia trebuie sa oglindeasca suferintele oamenilor si sa le sublimeze, sa le purifice. Poezia trebuie sa stie asadar sa scoata din mucegai adevarate flori ale luminii si sperantei.