Finanţe publice 9

1. ROLUL ŞI DIMENSIUNILE SECTORULUI PUBLIC.

CONCEPTE PRIVIND FINANŢELE PUBLICE ŞI

FUNCTIILE LOR

Raţionamentele economice ale intervenţiei sectorului

public: eficienţa şi eşecul pieţei; Natura şi

dimensiunile intervenţiilor sectorului public

11

Etimologie şi delimitări conceptuale 12

Abordări conceptuale privind funcţiile finanţelor 27

Funcţia de repartiţie 29

Funcţia de control 30

Funcţia de reglare 31

Bunuri publice. Externalităţi. Politici publice 32

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 39

Teste de autoevaluare 40

Bibliografie minimală 40

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să stabileşti fundamentul economic al finanţelor publice;

să încadrezi finanţele publice in sistemul social;

să înţelegi care este rolul sectorului public;

sa descrii funcţiile de repartiţie, control si de reglare a finanţelor publice.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

Finanţe publice 10

1.1. Raţionamentele economice ale intervenţiei sectorului public: eficienţa

şi eşecul pieţei; Natura şi dimensiunile intervenţiilor sectorului public

Realitatea istorică susţine şi demonstrează necesitatea guvernului. Finanţele

publice se referă la veniturile şi cheltuielile publice, o latură a economiei

politice care analizează politicile privind veniturile şi cheltuielile publice,

echivalentă cu economia sectorului public, urmărind şi impactul pe care îl au

politicile financiare publice asupra alocării resurselor şi distribuirii veniturilor.

Economiştii care analizează sectorul public nu au vedere doar efectele

veniturilor şi cheltuielilor publice la un moment dat, ci şi sensul în care acestea

ar trebui modificate. Opiniile în legătură cu modul în care guvernul ar trebui să

se implice în sfera economică sunt influenţate de abordările de natură

ideologică (Rosen&Gayer, 2010), privitoare la relaţia dintre individ şi stat.

Unii autori sunt de părere că scopul finanţelor publice este acela de a identifica

şi cunoaşte rolul statului în economie (Gruber, 2012).

A. Viziunea organică (colectivistă)

Societatea este privita ca un organism natural, în care fiecare individ este o

parte componentă, iar guvernul este inima acestuia. Individul are importanţă

doar ca parte a comunităţii/societăţii, iar bunăstarea individului poate fi definită

doar în corespondenţă cu bunăstarea societăţii. De exemplu, în Republica lui

Platon o activitate a unui cetăţean este oportună doar în condiţiile în care

conduce la o societate justă. Cea mai exagerată idee, care vine să sprijine

această viziune este furnizată de nazism, care printre altele susţine că

„…fiecare activitate din viaţa de zi cu zi are valoare doar dacă e în serviciul

tuturor…”.

În acest sens, scopul unei societăţi este stabilit de către stat, care trebuie să o

conducă spre realizarea sa. Desigur, aceste scopuri pot sa fie diferite, de

exemplu, în lumea lui Platon era vizată raţionalitatea perfectă, pe când în lumea

lui Hitler era vizată puritatea rasială

B. Viziunea mecanicistă (individualistă)

În această viziune, guvernul/statul nu este o parte organică a societăţii, el fiind

un mecanism creat de indivizi pentru a-şi atinge mai bine scopurile individuale.

Guvernul există pentru binele poporului/indivizilor, pentru a-i proteja

împotriva violenţei, iar pentru a face acest lucru, guvernul trebuie să deţină

monopolul asupra puterii de coerciţie, dezvoltându-se astfel anarhia. În acest

sens, Adam Smith în Avuţia naţiunilor susţinea că ”…guvernul trebuie să

protejeze societatea împotriva violenţei si invaziilor altor societăţi

independente..”.

Individul primează în fața statului; statul servește individul, prin furnizarea

unor servicii care nu pot fi alocate sau sunt alocate ineficient prin intermediul

pieței.

Finanţe publice 11

"Un guvern suficient de mare pentru a-ți oferi tot ceea ce îți dorești este un

guvern suficient de mare pentru a-ți lua tot ceea ce deții.... Cursul istoriei arată

că, atunci când guvernul crește, libertatea se reduce." Thomas Jefferson

Mai departe, opiniile cu privire al această viziune mecanicistă sunt divergente.

Libertarienii care cred într-un guvern foarte limitat sunt împotriva oricărui rol

economic al acestuia iar Adam Smith remarca următoarele: „…fiecare om,

atâta vreme cât nu violează legea, este lăsat perfect liber să-şi urmărească

interesul propriu în felul său…”. Pe de altă parte, social-democraţii cred că e

nevoie de o intervenţie substanţială a guvernului pentru binele individului,

intervenţii ce pot fi realizate in orice domeniu.

În legătură cu oportunitatea intervenţiei guvernului sunt foarte multe opinii.

Astfel, Bill Clinton, într-o intervenţie din 1996 a declarat că „era

guvernelor/sectoarelor publice mari s-a incheiat.” Dar, cum putem măsura

acest lucru? Un astfel de indicator ar fi cel al numărului de salariaţi din sectorul

public, dar acest indicator poate sa nu explice cel mai bine măsura în care

resursele societăţii sunt subiect al controlului guvernului. Astfel, un instrument

mai bun de măsurare a dimensiunii sectorului public/guvernului ar fi acela de a

determina volumul cheltuielilor publice totale anuale.

1.2. Etimologie şi delimitări conceptuale

Potrivit unei definiţii general acceptate, prin finanţe publice sunt desemnate

acele relaţii sociale-economice băneşti menite să constituie, să repartizeze şi să

gestioneze fondurile aflate la dispoziţia agenţilor economici şi a statului, în

scopul realizării principalelor atribuţii ale statului ca autoritate publică.

Etimologia termenului este mult mai veche, datează din antichitate, de la o

serie de expresii în latină, „fiare, finis, financia pecuniaria”, pentru sensurile

de soluţionare a unor diferendumuri legate de bani, de achitare a unei obligaţii

băneşti la o scadenţă fixată de autorităţi, de plată propriu-zisă a unei sume de

bani. În timpul împăratului Octavian August au fost înfiinţate „fiscus caesari”,

devenite ulterior administraţia generală a impozitelor şi taxelor din imperiu,

având structuri teritoriale adecvate şi conduse de către demnitari anume

însărcinaţi, numiţi „fisci procurator”.

În Franţa medievală circulau expresiile „finances” şi „financiers”, sau

„hommes de finances” pentru a desemna gospodăria publică şi arendaşii de

impozite ai regelui ca lucrători desemnaţi în administrarea patrimoniului

statului.

Termenul englezesc „finance” însemna suportul financiar al unei afaceri,

companii sau al unei persoane. Tot legată de bani a fost şi expresia germană

„Finantz” frecventă în secolele XV- XVII, când „Finantzer”era numită

persoana care oficia camăta sau alte forme de împrumuturi oneros remunerate

la scadenţe stabilite.

Cu timpul, expresia finanţe s-a îmbogăţit în conţinut, accepţiunea sa a integrat

toate relaţiile şi operaţiunile băneşti legate de constituirea şi administrarea unor

Finanţe publice 12

resurse financiare care susţin şi finanţează activitatea autorităţii publice în

interesul general al colectivităţii.

În vorbirea curentă noţiunea de finanţe este frecvent identificată cu aceea de

bani sau resurse în bani, indiferent de subiectul raporturilor de formare şi

circulaţie sau de administrare a acestora. Dar nici specialiştii în materie nu

împărtăşesc opinii la unison asupra acestor relaţii, considerându-le un domeniu

foarte cuprinzător al interacţiunii între comunitate şi autoritatea publică în

legătură cu resursele financiare publice.

Astfel, se includ în categoria finanţelor publice următoarele:

a) raporturile sociale de natură economică, pentru că privesc toate relaţiile create

în procesul de constituire, dirijare şi control al banului public;

b) fondurile băneşti aflate la dispoziţia statului, unde se includ toate prelevările

încasate, ca venituri şi orientate apoi, ca cheltuieli ale autorităţii publice;

c) cadrul juridic şi metodele concrete de administrare a banului public, pentru că

se referă la actele de dispoziţie autoritară şi/sau contractuală, cu care statul îşi

constituie propriile resurse preluând la dispoziţia sa o consistentă parte a

produsului intern brut;

d) măsurile concrete de intervenţionism statal în economie şi în societate,

concretizate într-o anumită orientare şi construcţie a politicii fiscale şi

bugetare.

Oricare din aceste accepţiuni sau definiţii permite o subscriere a sensului şi a

celorlalte, ajutând la o mai bună înţelegere a fenomenelor financiare şi a

raporturilor care le condiţionează. Constituite în toate timpurile şi sub formă

valorică bănească, finanţele publice au evoluat continuu şi firesc o dată cu

evoluţia însăşi a societăţii umane. Prin distribuiri şi redistribuiri de resurse

băneşti care se realizează între persoanele fizice şi juridice în baza cadrului

decizional al autorităţi publice centrale şi/sau locale, este afectată direct sau

indirect – întreaga economie naţională, dar şi membrii societăţii, consideraţi în

ansamblu sau individual.

Statul îşi realizează multiplele sale sarcini prin mobilizare de resurse şi prin

alocare de cheltuieli. Cu alte cuvinte, repartiţia sarcinilor publice de la stat se

concretizează în obligaţia fiscală stabilită în mod specific pentru o ţară şi o

anume etapă istorică; tot astfel, şi cheltuirea resurselor are loc în manieră

specifică, potrivit cu o anume ierarhizare a priorităţilor de politică generală.

Aşadar, mobilizarea, repartizarea şi utilizarea banului public este un proces

amplu şi complex care antrenează în acţiune următorii factori:

o pe de o parte, statul, ca autoritate publică şi subiect privilegiat în acest raport

de drept, căruia i se transferă, odată cu o parte din avuţia naţională, şi o parte

din puterea de cumpărare a agenţilor economici şi a populaţiei, în baza unui

complex cadru de prelevare diferenţiată;

o pe de altă parte, societatea, ca ansamblu de agenţi economici da şi indivizi

luaţi separat, cărora se re-transferă aceste fonduri prin variatele forme de

exercitare a atribuţiilor statului.

Finanţe publice 13

„Transferurile de putere de cumpărare şi redistribuirea de venituri şi avere

mijlocite de finanţe nu sunt un scop în sine, ci un mijloc prin care se urmăreşte:

ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă, reciclarea disponibilităţilor băneşti

temporare din economie, combaterea fenomenelor inflaţioniste, evitarea

îndatorării peste măsură a ţării faţă de străinătate, asigurarea echilibrului

financiar şi a celui monetar, realizarea - în ultimă instanţă, a echilibrului

general, economic”.

Deşi circumscrise relaţiilor băneşti în general, finanţele publice vizează, în

accepţiunea analizei de faţă, numai acele relaţii bazate pe principiul prelevării

fără contraprestaţie la fondurile băneşti ale statului şi pe principiul alocării cu

titlu nerambursabil a acestor fonduri către diverşi beneficiari.

Îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii realizează focalizarea sensului

de finanţe publice în contextul de relaţii băneşti în general:

a) transferul de valoare în formă bănească dintre cei doi factori antrenaţi în

valorificarea fondurilor publice să semnifice simultan şi u transfer de putere

de cumpărare – de pildă, actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri, sau plata

salariilor ori a altor forme remuneratorii au o expresie bănească, dar, întrucât

nu indică şi transfer al puterii de cumpărare, nu pot fi categorisite ca relaţii

financiare din grupa finanţelor publice;

b) transferul de valoare nu implică un echivalent materializat în contraprestaţie

directă, imediată sau individualizată - rezultă că nici u plătitor de impozite nu

va putea pretinde de la stat o presta ţie anume ca echivalent al sumei prelevate,

şi nici alocaţiile bugetare nu sun condiţionate de vărsămintele celor care au

constituit veniturile publice;

c) transferul de valoare şi de putere de cumpărare este, prin excelenţă, cu

caracter nerambursabil – deşi intră în categoria finanţelor publice, fac excepţie

de la acest caracter subscrierile la împrumuturile de stat, precum şi

transferurile din fondurile publice în condiţii explicite de rambursare, aşa cum

se efectuează acestea către diferite persoane fizice şi juridice.

Structura relaţiilor financiare aşa cum sunt acestea abordate de finanţele

publice include următoarele:

- relaţiile financiare clasice, denumite şi în sens restrâns, ca punct de început al

finanţelor publice, odată cu apariţia şi evoluţia statului şi a funcţiilor sale

tradiţionale, pentru că reflectă în modul cel mai relevant transferul

nerambursabil şi fără echivalent de resurse băneşti aşa cum sunt constituite

fondurile bugetului de stat şi cele extrabugetare;

- relaţiile financiare de credit, ca primă extensie a acestui transfer de resurse

financiare, însă cu titlu rambursabil şi pe o perioadă determinată, aşa cum

operează în principal instituţiile bancare;

- relaţiile financiare de asigurare, o a doua extensie a transferurilor, cu titlu

obligatoriu sau facultativ şi în schimbul unei prestaţii ulterioare pe care o

condiţionează un fenomen viitor, posibil, dar aleatoriu; astfel se constituie

fondurile de asigurare pentru răspundere civilă şi pentru pensia suplimentară.

Extensia sensului clasic al finanţelor publice marchează totodată extensia şi

diversificarea sarcinilor statului faţă de individ şi colectivitate, precum şi a

formulelor de implicare a statului ca autoritate publică, în viaţa societăţii.

Finanţe publice 14

Locul actual al finanţelor publice în viaţa social-economică este rezultatul firesc al

extensiei permanente a finanţelor clasice, tipice liberalismului din capitalismul

premonopolist al secolelor XVII – XVIII, până la finanţele moderne de astăzi, ca

stadiu care a debutat în secolul XIX ş se anunţă de durată în viitor.

Istoricul finanţelor publice plasează începuturile în aceeaşi epocă de apariţie şi

dezvoltare a sclavagismului, odată cu descompunerea formaţiunilor gentilice şi

închegarea unor noi forme de autoritate ş constrângere.

Doctrina stabileşte originile finanţelor în însăşi principiul de bază al existenţei umane,

principiu potrivit căruia scopul este obţinerea maximului de randament cu un minim

de efort. Activitatea publică îşi are explicaţia în insuficienţa efortului individual de a

satisface anumite cerinţe cum ar fi: apărarea în faţa inamicului, organizarea şi

practicarea cultului, vânătoarea pentru procurarea hranei sau pentru motive

expansioniste. Astfel s-a conturat cu timpul o delimitare a: nevoilor private, cele strict

limitate la individ şi posibil de acoperit prin iniţiativa şi efortul propriu – şi nevoile

publice, expresii ale unei colectivităţi de interese şi a căror acoperiri impunea

iniţiativa colectivă şi sprijinul organizat, instituţionalizat.

Statul apare astfel ca formă superioară de organizare şi conducere a cooperării

interumane, înfăptuită pentru a realiza nevoi şi interese publice şi ordonată pe structuri

complexe, ierarhizate central şi local.

Finanţele publice studiază condiţiile de funcţionare a sectorului public, din perspectiva

veniturilor şi a cheltuielilor impuse şi efectuate ca suport al atribuţiilor statului.

Omniprezenţa statului în viaţa economică şi socială de azi, talia sectorului public care

a cunoscut o spectaculoasă extensie mai ales în ultimele decenii – se poate măsura

prin volumul cheltuielilor publice în produsul intern brut, care a crescut de peste patru

ori, în condiţiile triplării produsul intern brut, aşa cum s-a realizat în principalele state

membre OCDE. În prezent statul furnizează prestaţii în variate domenii, efectuează

achiziţii pentru o multitudine de scopuri şi intervine prin pârghii specifice financiare şi

de reglementare, în corectarea deficienţelor inerente ale pieţei.

Fără a efectua o demarcaţie tranşantă a fazelor de evoluţie, istoriografia asociată

finanţelor publice reţine următoarele etape mari:

a) Perioada liberală (capitalismul premonopolist). Teoreticienii contemporani acestei

perioade susţineau supremaţia iniţiativei private în activitatea economică, iar

intervenţia statului trebuia să fie, pe cât posibil, neutră. Această teorie a fost lansată şi

dezvoltată de Francois Quesnay, Adam Smith, Jean Baptiste Say care conturau ca rol

al statului doar pe acela de a asigura cadrul pentru votarea şi respectarea legilor şi

pentru acţiunea indivizilor, conform clasicului principiu “laissez faire, laissez passer,

le monde va de lui même”...

Intervenţia statului era limitată la acele servicii care derivau di funcţiile sale

tradiţionale (armată, administraţie generală, construcţia şi întreţinerea lucrărilor

publice, etc.) şi care nu puteau fi îndeplinite din iniţiativă privată.

Câteva din principiile care s-au impus în această perioadă au fost:

Finanţe publice 15

- limitarea cheltuielilor publice: socotite ca un rău necesar, acestea trebuiau să-şi

păstreze limitele numai pentru a susţine acele servicii care nu puteau fi asigurate de

întreprinzătorii particulari; de aceea, orice depăşire a cheltuielilor pentru interese

publice (armată, ordine internă, etc.), era calificată ca risipă;

- neutralitatea impozitului: singura destinaţie a acestuia consta în a asigura statului

mijloace de finanţare a cheltuielilor sale, astfel încât cheltuielile cu caracter economic

sau social erau complet excluse;

- respectarea echilibrului bugetar anual: conform acestui principiu se excludea orice

idee de excedent sau deficit, socotite agravante pentru mediul de dezvoltare a

iniţiativei private; astfel: deficitul, rezultat din defectuoasa administrare a cheltuielilor,

putea fi acoperit prin creaţie de monedă, care însă ar fi generat inflaţie; prin împrumut,

ar fi generat bancruta statului din dificultatea de a stinge împrumutul şi de a achita

dobânda, fără a mai menţiona reportarea datoriilor în perspectivă istorică asupra

generaţiilor viitoare; excedentul, putea rezulta dintr-o defectuoasă tezaurizare de

bunuri în detrimentul iniţiativei private care, cu mai multă raţionalitate, altfel ar fi

putut beneficia de excesul de prelevări;

- limitarea împrumutului la circumstanţe excepţionale: derivă din principiul anterior şi

confirmă ideea de a se recurge la împrumuturi numai în situaţiile de forţă majoră, când

statul necesită rapid suplimentarea resurselor sale financiare şi nu se poate adopta o

soluţie alternativă.

Perceptele, recomandările formulate în această perioadă, chiar dacă nu îndeplinesc

condiţiile unei analize riguroase şi complete, denotă supremaţia legilor pieţei şi rolul

strict tradiţional al statului.

b) Perioada intervenţionistă (capitalismul monopolist) Evenimentele sociale, care s-au

succedat către sfârşitul secolului XIX şi care au culminat cu prima conflagraţie

mondială, au avut, şi în plan financiar, o reflectare, constând în amplificarea rolului

statului, ca urmare a consecinţelor războiului şi, îndeosebi, a crizei din 1929 – 1933,

ca epocă de început a tezelor lui J. M. Keynes.

Urmările celei de-a doua conflagraţii au însemnat o şi mai accentuată evoluţie în

concepţia despre rolul statului, cu influenţele de rigoare î planul finanţelor publice

Cheltuielile publice ating 30% din avuţia produsă, statul implicându-s din plin în

finanţarea unor ramuri economice şi sociale, cu mult peste graniţele socotite ca

tradiţionale în atribuţiile sale. Astfel, pe lângă armată şi industrie militară, statul

intervine deliberat în domeniul economic şi social, prin fapte mai mult ca prin

doctrină, cu intenţia explicită de a corija deficienţele create de jocul liber al

mecanismelor pieţei. Acţiunile statului îşi au cu atât mai mult justificarea, cu cât

consecinţele de ordin social declanşau perturbări grave în fizionomia socială.

Principalele principii care s-au impus în această perioadă au vizat:

- creşterea cheltuielilor cu solid caracter economic şi social, fapt ce semnifică o

extensie a atributelor tradiţionale ale statului;

- amplificarea şi diversificarea fiscalităţii, tradusă printr-o varietate de prelevări la

dispoziţia statului pentru susţinerea unui cât mai complex volum de activităţi;

Finanţe publice 16

- expansiunea deliberată a deficitelor bugetare, principiu situat la antipod faţă de ideile

precursorilor, şi implementat mai ales în scopul relansării economiei în depresiune, pe

seama creşterii cheltuielilor guvernamentale.

Abdicarea de la principiile financiare clasice semnifică amplificarea sistematică a

rolului tot mai activ al statului în plan economic şi social.

c) Perioada contemporană

Creşterea continuă a implicării statului a avut ca fundament teoretic transpunerea în

politica guvernamentală a tezelor şi teoriilor Keynesiste, concretizate în măsurile de

creştere a cererii globale; totodată, statul a fost impus ca răspunzător activ în

redistribuirea veniturilor, fapt concretizat în crearea şi consolidarea mecanismelor de

stat în asigurări şi protecţie socială, menite să netezească decalajele şi să absoarbă

dezechilibrele provocate de criză.

Implicarea tot mai activă a statului în tot mai variate domenii din viaţa social-

economică a determinat şi o completare a conţinutului şi naturii finanţelor publice,

potrivit ipostazelor de agent economic, redistribuitor, providenţă, bunăstare etc. O

formă extremă a dirijismului statal a reprezentat-o epoca partidului unic-stat, ca sistem

de comandă hipercentralizată, prin care statul a preluat integral la dispoziţia sa toate

categoriile de resurse ale societăţii, cu anihilarea oricărei iniţiative private.

Evenimentele ultimului deceniu şi jumătate au determinat noi mutaţii şi sub toate

aspectele, generate de propagarea interdependenţelor şi necesitatea de coordonare a

politicilor guvernamentale, pe fondul fenomenelor integraţioniste şi ale globalizării.

Doctrina liberală clasică a generat o politica fiscal-bugetară marcată de susţinerea unui

stat limitat, în care guvernul era responsabil pentru menţinerea ordinii de drept ,

protejarea proprietăţii private şi apărarea cetăţenilor împotriva intervenţiilor străine,

stat în care „homo oeconomicus”, condus de o mână invizibilă, îşi urmăreşte propriile

interese, proces care determină şi realizarea intereselor societăţii. Fondatorul doctrinei

este Adam Smith, dar la conturarea doctrinei s-au mai alăturat şi alţi economişti

precum D. Rocardo, J.S. Mill, J.B. Say. Erau suspicioşi în ce priveşte activitatea

guvernului, având credinţa că era, în mod frecvent, partizană, coruptă şi ineficientă,

dar admiteau şi câteva excepţii de la regula generală. Neintervenţionismul statal nu era

pentru ei un scop în sine ci, presupunea o creştere a libertăţilor individului şi, pe baza

lor, a „avuţiei naţiunii” în ansamblul său. Un fapt important al economiştilor clasici,

din perspectiva politicii fiscal-bugetare, era că bugetul de stat era izolat de viaţa

economică.

Pentru Adam Smith (1723-1790), David Ricardo (1772-1823) şi James Mill (1773-

1836) economia este percepută ca una care se auto-echilibrează, sensibilă la căderile

specifice ciclului economic, dar pe deplin capabilă să se autocorecteze, fără susţinere

din partea guvernului. Depresiunile nu pot fi permanente deoarece „oferta îşi creează

propria cerere” prin intermediul preţurilor automate şi ajustării ratelor dobânzii.

Această expresie e cunoscută ca „Legea lui Say” şi susţine că oferta de bunuri în exces

sau cererea de bani în exces tind să se autocorecteze. Doar Thomas Robert Malthus

(1766-1834) îşi exprimă îndoiala în legătură cu această problemă.

Adam Smith era susţinătorul ideii că fiecare individ va contribui la stat proporţional

cu capacitatea sa contributivă şi proporţional cu veniturile de care fiecare se bucură

fiind sub protecţia statului. Impozitarea este o problemă de „quid pro quo” aplicat în

corespondenţă cu principiul lui Locke, al dreptului folosirii veniturilor proprii, dar şi

în corespondenţă cu opinia asupra capacităţii de plată, ca regulă a impunerii juste,

independentă de beneficiile rezultate ca urmare a realizării cheltuielilor publice.

Finanţe publice 17

Opinia lui Adam Smith asupra datoriei publice este un produs direct al filosofiei sale

anti-mercantiliste (ideea de bază a teoriei şi politicii economice mercantiliste era

prezenţa şi intervenţia activă a statului în economie, atât ca agent economic de sine

stătător, cât şi sprijin fundamental al agenţilor economici privaţi (fie pe plan intern, fie

pe plan extern), printr-o minuţioasă şi severă politică protecţionistă în favoarea

întreprinzătorilor naţionali). Smith privea aparatul de stat ca ineficient din punctul de

vedere al creării bogăţiei şi excesiv de restrictiv în ce priveşte libertăţile individuale.

Astfel, statul în contextul finanţării cheltuielilor sale prin intermediul impozitelor sau

prin îndatorare transferă economiile de la comercianţi şi industriaşi şi risipeşte

asemenea fonduri în războaie nejustificate, cel mai adesea, ceea ce deviază resursele

dinspre bunurile de capital spre consum public. Şi impozitele, la fel ca şi

împrumuturile implică o deviere similară a resurselor, astfel, vor induce o reacţie

negativă suficientă să restrângă tendinţa cheltuielilor guvernului: „atunci când o

naţiune e deja supraimpozitată, nimic, decât necesitatea începerii unui nou război …

sau teama pentru securitatea naţională nu poate determina poporul să tolereze un nou

impozit” .

În concepţia clasică, împrumutul avea un rol negativ, deoarece mărea artificial bugetul

şi intensifica implicarea statului în economie. Iar cea mai importantă pierdere se

înregistrează atunci când agentul economic din industrie şi comerţ împrumută statul.

Astfel, împrumutul public utilizat pentru a asigura echilibrul bugetar public reduce

veniturile disponibile în economie, care ar putea fi utilizate în mod productiv la

nivelul sectorului privat. Prin intermediul scriiturilor sale, Smith semnalează o

abordare a analizei datoriei publice care va fi atacată de keynesişti, şi anume, faptul că

nu exista o sarcină a datoriei publice la momentul creării sale, ci, întreaga sarcină cade

asupra generaţiilor viitoare.

Singurul dintre clasici care nu a fost de acord cu asemenea implicaţii ale datoriei

publice a fost Thomas Robert Malthus care susţine că datoria, odată creată, nu

reprezintă cel mai mare rău. Din moment ce chiar şi cele mai mari forţe de producţie

sunt aproape inutile fără un anumit consum. Ar fi iraţional să se determine în anumite

circumstanţe că o diminuare neaşteptată a datoriei naţionale şi o eliminare a

impozitării trebuie neapărat să determine o creştere a avuţiei naţionale şi să asigure un

nivel ridicat de angajare a forţei de munca. Malthus s-a opus sistemului de transferare

a bunăstării in scopul susţinerii săracilor, deoarece, în opinia sa acesta ar fi

neproductiv.

În domeniul politicii resurselor fiscal-bugetare, Mill a pus bazele „teoriei sacrificiului”

conform cărei statul prelevă o parte din veniturile contribuabilului, determinându-l la

un sacrificiu pentru acoperirea cheltuielilor publice. El este de părere că, pentru a

realiza justiţia fiscală, criteriul care trebuie utilizat este cel al egalităţii sacrificiului,

fără a se face vreo distincţie între persoane şi clase sociale, fiind un adept al impunerii

proporţionale a venitului.

David Ricardo împărtăşeşte antipatia lui Smith în ce priveşte apelul la datorii create

prin deficite bugetare. Odată datoria publică acumulată, Ricardo este mult mai

tranşant decât Smith cu privire la cine ar trebui să suporte povara finanţării sale.

Efectele transferului anual de la contribuabili către debitori trebuie să depindă de

modul în care aceste categorii de plătitori vor angaja aceste resurse. Potrivit

economistului, viitoarele plăţi de impozite vor fi capitalizate în întregime de către

cetăţenii raţionali. În acest sens, Ricardo se distanţează de părerea lui Adam Smith.

Alegerea finanţării cheltuielilor publice, mai degrabă prin îndatorare decât prin

impozitare nu va schimba costul real al cheltuielilor guvernamentale pe parcursul

anilor. Ricardo a făcut menţiuni în legătură cu echivalenţa dintre impozite şi

îndatorare, dar a susţinut că indivizii nu se comportă cu perfectă precauţie precum

Finanţe publice 18

afaceriştii ipotetici pe care i-a dat ca exemplu în lucrarea sa. În cele din urmă, Ricardo

a anticipat revoluţia „public choice” , recunoscând că existenţa unei datorii naţionale

mari poate da motive celor care suportă sarcinile fiscale să le schimbe in contul altora.

„O ţară care a acumulat o datorie foarte mare este plasată într-o situaţie

artificială…devine în interesul fiecărui contribuabil să îşi retragă umărul de la

susţinerea sarcinii fiscale şi să cedeze plata din contul său în contul altuia iar tentaţia

de a se muta el împreună cu capitalul său într-o altă ţară, unde ar fi exceptat de la

asemenea sarcini devine astfel irezistibilă”. Unii autori sunt de părere că, mai ales

prin intermediul acestui citat, aşa-numita „teorie a echivalenţei ricardiene între

îndatorare şi impozitare”, izvorâtă în anii ’70 demonstrează o interpretare greşită a

opiniilor lui Ricardo asupra acestei teme.

Importanţa doctrinei clasice pentru conţinutul si problematica politicii fiscal-bugetare

este dată în special de seturile de principii privind echitatea şi justeţea impunerii

conturate de către economiștii care au slujit această orientare doctrinară. Astfel, în

primul rând Adam Smith propune patru principii care se referă la justeţea impunerii,

certitudinea impunerii, comoditatea perceperii taxelor şi eficacitatea impunerii sau

randamentul impozitului. Pe de altă parte, J.S. Mill propune două principii ce trebuie

reflectate în politica fiscal-bugetară de orientare liberală, şi anume principiul de

justiţie, susţinut sau pus în practică prin impunerea corespunzătoare sacrificiului egal,

şi principiul de neutralitate. O continuare a eforturilor pe aceeaşi traiectorie a realizat-

o şi A. Wagner, care a fost considerat un liberal cu viziuni sociale, ce a formulat

principiile superioare ale impunerii, de importanţă deosebită pentru politica fiscal-

bugetară. Acestea se refera la principii de politica financiară, principii de economie

publică, principiile de echitate ale impozitelor şi la principiile de administraţie fiscală,

care vin să completeze maximile fiscale propuse de Smith şi să clarifice acţiunile de

politică fiscal-bugetară de esenţă liberală clasică.

În esenţă, doctrina liberală clasică a avut un impact major în politica fiscal-bugetară

promovată de state, punând bazele solide ale unui cadru de acţiune cu justificări,

criterii şi elemente ce au determinat îmbunătăţirea distribuţiei bogăţiei şi a veniturilor

în societate.

Lecţia predominantă pe care au primit-o cei mai mulţi economişti după Marea Criză

are la baza trei idei importante: prima, aceea că economiile de piaţă sunt prin definiţie

instabile, a doua susţine că politica monetară este în cea mai mare parte ineficientă cu

privire la fluctuaţiile economice şi a treia, conform căreia, e nevoie de o politică

fiscal-bugetară activă pentru a se menţine un mediu economic stabil. Ingredientul

cheie al teoriei keynesiste este dat de ideea că fluctuaţiile din cerere implică

modificări în produsul naţional (output). Din moment ce consumul cuprinde cea mai

mare parte a cererii, Keynes s-a orientat asupra a ceea ce el a numit „funcţia

consumului”, o legătura stabilă între venitul menajelor şi consum. Această legătura

presupune că deciziile de politica fiscal-bugetară (precum, reduceri de impozite sau

modificări ale cheltuielilor publice) vor conduce la modificări în output mai mari.

Keynes susţinea că Marea Criză a fost cauzată de un declin inexplicabil al cererii şi că

ar putea fi remediat printr-o expansiune fiscală de magnitudine potrivită. Friedman

însă a dezvoltat ipoteza venitului permanent în lucrarea „A Theory of the

Consumption Function ”. El a pretins mai târziu că aceasta a fost cea mai importantă

contribuţie ştiinţifică a sa. Ipoteza de la care a pornit a fost că deciziile de consum ale

gospodăriilor nu depind de venitul curent (ca în paradigma keynesistă), ci de un venit

mediu ale gospodăriilor aşteptat de-a lungul întregii vieţi („venit permanent”). Pe

această bază, schimbările temporare în impozite vor avea un impact neglijabil asupra

venitului permanent. Una din imediatele implicaţii ale acestei ipoteze e aceea că

stimulii fiscal-bugetari de tip keynesist pot avea doar un efect limitat asupra

Finanţe publice 19

consumului şi produsului.

Una dintre cele mai importante probleme de politică fiscal-bugetară expuse de

Friedman a reprezentat-o necesitatea, existenţa şi scopul cheltuielilor publice, adică

dacă această componentă îndeplinește un rol activ în ansamblul politicii fiscal-

bugetare, știind fiind faltul că guvernele de orientare keynesistă au mizat pe o

majorare a acestora, considerându-le fundamentale pentru dezvoltarea socială şi

economică. Din această perspectivă, monetariştii au ajuns la concluzia că în pofida

efectelor pozitive pe termen scurt generate de efectuarea unei cheltuieli publice, deci

de realizarea unui obiectiv public, pe termen lung acestea reprezintă sursa împovărării

mediului privat, generând chiar instabilitate în mediul economic.

Laureatul premiului Nobel, Milton Friedman, a spus că nici un birocrat nu va cheltui

banii contribuabililor aşa cum contribuabilii înşişi ar putea-o face, argumentând că nu

politica fiscală, ci politica monetară ar fi cel mai important determinant al activităţii

economice. În timp ce marele economist argumenta cu convingere despre importanţa

ofertei de monedă pe termen scurt, de asemenea susţinea şi neutralitatea monedei pe

termen lung, spunând că pe termen lung banii influenţează doar preţurile dar nu şi

activitatea economică reală. „Prima şi cea mai importantă lecţie pe care o învăţăm din

istorie despre ceea ce poate să facă politica monetară…e aceea că politica monetară

poate să prevină ca banii înşişi să devină o sursă a dezechilibrelor ”.

Cele mai devastatoare pentru sintezele neoclasice au fost atacurile lui Friedman în

privinţa existenţei unei curbe Phillips stabile între rata inflaţiei şi nivelul şomajului. În

adresa sa din 1967 către Asociaţia Europeană de Economie, Friedman a respins teoria

originală a curbei Phillips pe motiv că e bazată pe variabile nominale şi nu pe cele

reale ale pieţei muncii. Potrivit lui Friedman curba Phillips pe termen lung este

verticală în cazul acestei rate şi nu presupune o relaţie trade-off între rata inflaţiei şi

nivelul şomajului.

Curba Phillips pe termen scurt, reformulată de Friedman sub forma „aşteptărilor

crescânde” este stabilă doar atunci când şomajul se menţine la nivelul ratei naturale.

Dacă guvernul intervine pentru a plasa şomajul sub rata şomajului natural, curba

Phillips pe termen scurt se va ridica oferind o relaţie inversă între rata inflaţiei şi

nivelul şomajului. Guvernul poate readuce curba Phillips pe termen scurt la situaţia

iniţială printr-un şomaj care depăşeşte rata naturală în scopul de a scăpa de

previziunile inflaţioniste. În aceste circumstanţe guvernul va folosi pe riscul său

politici fiscal-bugetare inflaţioniste.

Milton Friedman afirma că se pot obţine rezultate mai bune dacă deciziile se bazează

pe reguli şi nu pe deciziile discreţionare ale funcţionarilor guvernamentali. O regulă

de politică specifică este ajustarea automată a politicilor ca urmare a condiţiilor

macroeconomice. Politicile discreţionare sunt decizii de politică explicite, adoptate

după luarea în considerare a conjuncturii economice şi gândite pentru influenţarea

echilibrului macroeconomic.

Milton Friedman considera piaţa ca „esenţială pentru buna funcţionare a relaţiilor între

indivizi şi credea că pentru a prezerva libertatea trebuie limitat rolul guvernamental şi

acordată o importanţă primordială proprietăţii private, pieţei libere şi acordurilor

voluntare”.

În opinia sa, cheia bunei funcţionări a economiei de piaţă este libertatea de alegere a

oamenilor deoarece, exprimându-şi opţiunea pentru anumite mărfuri prin cumpărarea

lor, consumatorii transmit un semnal către producători, sugerând orientarea activităţii

lor în viitor. Ţinând seama de dinamica preţurilor, în funcţie de raportul dintre cerere

şi ofertă, producătorii vor aloca resursele în aşa fel încât să satisfacă opţiunea

Finanţe publice 20

consumatorilor, ceea ce va permite atât folosirea raţională a resurselor, cât şi sporirea

eficienţei activităţii economice.

Astfel, Friedman se pronunţă împotriva amestecului statului în fixarea preţurilor,

împotriva subvenţiilor acordate industriei şi agriculturii, a creşterii impozitelor pe

avere şi a deficitelor bugetare, ca şi împotriva „statului bunăstării generale”, susţinând

că politica fiscal-bugetară nu poate asigura stabilitatea economiei, „din moment ce

conţinutul acestea nu este suficient de bine cunoscut”.

Alături de monetarismul friedmanian există şi alte variante. Una dintre acestea este

varianta monetarismului bugetar promovat în SUA de K. Brunner şi A.H. Meltzer şi

în Marea Britanie de profesorul Minford. Susţinătorii monetarismului bugetar îi

reproşează lui Friedman faptul de a fi neglijat variabilele fiscal-bugetare în analiza

macroeconomică şi resping ideea că „numai banii contează”. Ei susţin că deficitul

bugetar exercită şi el o influenţă asupra nivelului producţiei şi al preţurilor şi că

structura sa afectează în mod direct panta şi poziţia curbei Phillips pe termen scurt.

În acest sens, monetarismul bugetar consideră că masa monetară este determinată şi în

cadrul unui proces bugetar. Astfel volumul deficitului bugetar nu este indiferent în

lupta contra inflaţiei. Creşterea datoriei publice va alimenta inflaţia pe cale ocolită,

datorită efectelor retroactive ale creşterii datoriei publice asupra pieţelor financiare.

Concepţia monetaristă a avut o mare audienţă în special la sfârşitul anilor ’70. Milton

Friedman exercitând o puternică influenţă asupra politicii guvernelor conduse de

Ronald Reagan (ajutat însă şi de Arthur Laffer) şi Margaret Thatcher, el fiind şi un

bun consilier al preşedinţilor Richard Nixon şi Gerald Ford.

În debutul anilor ’80, tot ca o reacţie la teoria keynesistă care a pus accentul pe cererea

de mărfuri şi la politica dirijistă care a insistat asupra intervenţiei statului în economie,

s-a format o nouă orientare teoretică denumită teoria economiei ofertei. Principalii

reprezentanţi ai acestei orientări sunt: Arthur Laffer, Paul Craig Roberts şi Norman

Ture. Problema fundamentală de la care porneşte teoria ofertei este aceea a stagnării

productivităţii produsă de politica dirijistă. Această stagnare este cauzată în mare parte

de „un sistem fiscal care distruge iniţiativa şi provoacă distorsiuni asupra

recompenselor cuvenite posesorilor factorilor de producţie şi implicit asupra modului

de alocare a resurselor comunităţii”.

Economiştii ofertei îşi focalizează în mod natural atenţia spre dezvoltarea şi

implementarea politicilor fiscal-bugetare care încurajează economisirea, investiţiile şi

stimulează piaţa muncii la cea mai mare posibilă rată de creştere economică.

Supply-side economics se bazează pe două idei cheie:

- guvernul este mai puţin eficient decât sectorul privat în ce priveşte alocarea

economiilor şi realizarea investiţiilor de capital;

- politicile fiscal-bugetare ale guvernului au efecte importante asupra stimulentelor

care influenţează acumularea capitalului şi creşterea ocupării forţei de muncă şi, în

consecinţă, creşterea economică.

Privitor la aspectul fiscal al politicii fiscal-bugetare, în conformitate cu teoria ofertei,

reducerea impozitelor ar contribui la creşterea veniturilor cuvenite după impozitarea

posesorilor de capital şi forţei de muncă. Acesta ar duce la sporirea ofertei de muncă

şi de capital, precum şi la creşterea în ritmuri mai înalte a numărului inovaţiilor şi a

productivităţii. Arthur Laffer a prezentat o relaţie între rata impozitelor şi nivelul

veniturilor din impozite, care arată că dacă se depăşeşte un anume nivel al ratei

impozitelor, orice nouă rată marginală a impozitelor duce la reduceri în veniturile

fiscale datorită reducerii activităţii economice şi apariţiei şi dezvoltării economiei

Finanţe publice 21

subterane. Această relaţie poartă numele de „Curba Laffer”. Această celebră curbă

aduce o nouă abordare a problematicii politicii fiscal-bugetare, în condiţiile în care

până la construirea sa pentru majorarea veniturilor fiscale prelevale la fondurile

publice se apela la o majorarea a cotei de impozitare a veniturilor, decizie care s-a

constat a fi eronată, fiind bazată pe un concept greșit, acela al directei proporţionalităţi

între cota de impozitare şi nivelul veniturilor fiscale prelevate. Odată cu aceasta s-a

demonstrat că e nevoie de o fundamentare judicioasă pentru alegerea unei cote de

impozitare care sa maximizeze veniturile fiscale atrase la fondurile financiare publice

şi că o majorare a cotei nu duce întotdeauna la majorarea veniturilor fiscale prelevate.

Impozitele pe venit sunt plătite atât de către gospodării cât şi de corporaţii.

Gospodăriile sunt sursa principală a economiilor dirijate în marea lor majoritate către

fonduri de investiţii de capital. Potrivit teoreticienilor ofertei, impozitarea veniturilor

dezavantajează atât economisirea cât şi investiţiile, reducând astfel acumularea

capitalului şi creşterea economică. Se poate observa că reducerea ratei efective de

impozitare a economiilor favorizează gospodăriile să economisească la orice rată dată

a dobânzii reale. De asemenea o reducere în rata de impozitare a investiţiilor dă

posibilitatea investitorilor să crească investiţiile, indiferent de rada dobânzii reale.

Astfel, efectele unei reduceri a ratei de impunere a investiţiilor şi economiilor

corespund unei creşteri în economiile şi investiţiile de echilibru. Economiştii ofertei

susţin că ratele de impunere asupra veniturilor câştigate din economii şi investiţii ar

trebui reduse, chiar până la excludere, deoarece sistemele de impunere a veniturilor au

efecte asupra ocupării forţei de muncă, care ar putea împiedica şi creşterea economică.

Astfel o reducere a ratei marginale de impozitare a veniturilor dă gospodăriilor motive

să ofere mai multe servicii (de muncă) la orice nivel real dat al salariului, astfel curba

ofertei de muncă se va deplasa către dreapta şi va determina o creştere a nivelului

ocupării forţei de muncă de echilibru, având ca rezultat şi o creştere în producţia reală.

Majoritatea economiştilor supply-side sunt în favoarea unui rol limitat al guvernului.

Cu toate acestea, ei recunosc că ar putea exista şi beneficii colective prin menţinerea

anumitor funcţii ale guvernului, cum ar fi apărarea naţională, siguranţa publică, şi

altele. În acest sens, dacă impozitele pe venit ar fi eliminate, alte surse noi de

impozitare ar trebui să le ia locul. Unii autori se pronunţă în favoarea înlocuirii

sistemului de impunere a venitului cu taxele pe consum, cum ar fi taxele pe vânzări

sau TVA. Un argument comun împotriva taxelor pe vânzări e acela că pot fi regresive.

Astfel, se poate întâmpla ca persoanele cu venituri reduse să-şi cheltuiască acele

venituri pe taxe pe vânzări în timp ce persoanele cu venituri mari să poată şi

economisi sau chiar câştiga venituri netaxabile din câştiguri de capital şi investiţii.

Aceste propuneri însă nu au putut fi aplicate iar economiştii s-au reorientat spre cota

unică de impunere, în care toate veniturile impozabile vor fi impozitate cu aceeaşi

rată. Această rată ar trebui însă setată la un nivel care să asigure echilibrarea

bugetului, iar această opţiune nu e una facil de realizat.

În ceea ce priveşte politica soldului bugetar în abordarea „supply-side economics”, ca

şi componentă de politică fiscal-bugetară, s-a emis opinia potrivit căreia deficitele

bugetare mari pot bloca cheltuielile private. Prin inducerea unei creşteri a ratei

dobânzii, cheltuielile cu acoperirea deficitului, ca urmare a unui împrumut de stat,

reduc investiţiile private. Dacă economisirea creşte odată cu creşterea ratei dobânzii,

atunci consumul privat poate, de asemenea, să scadă. Intervine astfel efectul de blocaj

(de evicţiune), reprezentând un transfer de resurse din sectorul privat către sectorul

guvernamental. Dacă investiţiile private atrag o acumulare a capitalului mai mare

comparativ cu cheltuielile guvernamentale, atunci creşterea economică pe termen lung

poate fi încetinită de cheltuielile pentru acoperirea deficitului.

Finanţe publice 22

În modelul clasic, excedentul are ca efect o reducere a ratei dobânzii care stimulează

investiţiile private. În acest timp, economiile private descresc, deci consumul privat va

creşte. Cu toate acestea, în modelul clasic, o creştere a economiilor guvernamentale

sub forma unor excedente bugetare induce o creştere echivalentă a cheltuielilor

private. Atunci, creşterea investiţiilor private tinde să încurajeze acumulările de

capital şi să ridice rata creşterii economice. Dar, prin susţinerea unui excedent,

economiile guvernamentale efective sunt în interesul indivizilor: se stabilesc taxe în

exces pentru acoperirea cheltuielilor proprii, iar apoi se canalizează taxele necheltuite

către pieţele financiare. Criticile survenite la adresa excedentelor guvernamentale

privesc abilitatea guvernului de a canaliza aceste economii forţate către destinaţii

productive, deoarece aceste economii pot fi direcţionate către activităţi cu rate de

recuperare joase, care vor genera rate joase de creştere economică.

Cele două laturi ale cheltuielilor publice pot fi modelate în condiţiile pieţei muncii şi

funcţiei de producţie: cheltuielile publice majorează productivitatea, dar cauzează

distorsiuni în oferta de muncă. Astfel, la un nivel redus al cheltuielilor, rata fiscală e

scăzută, iar costul marginal al impozitării e la fel de redus, în timp ce beneficiul

marginal obţinut de pe urma cheltuielilor publice e mare, ca şi veniturile câştigate,

raportându-ne la rata fiscală. Pe măsură ce cheltuielile şi rata fiscală cresc, acest venit

relativ scade, iar beneficiul marginal obţinut de pe urma realizării cheltuielilor

guvernamentale scade, şi costurile marginale cresc.

Neoclasicii au efectuat o analiză prin excelenţă microeconomică, acordând atenţia lor

principală studierii interdependenţei proceselor economice la nivelul firmei, al

producătorului şi consumatorului. O asemenea abordare pornea de la convingerea că

economia de piaţă la nivel macroeconomic se reglează de la sine, că echilibrul între

cerere şi ofertă se stabileşte automat. Keynes respinge acest punct de vedere şi susţine

că, deşi economia de piaţă este mai bună decât alte forme de organizare a vieţii

economice, ea are un şir întreg de neajunsuri, cum ar fi dezechilibrele, şomajul,

inegalităţi de avere şi venituri, etc. Toate aceste deficienţe pot fi explicate şi chiar

depăşite, dar numai printr-o abordare macroeconomică.

Keynesismul reprezintă una dintre cele mai importante doctrine economice ce a

provocat modificări substanţiale în problematica politicii financiare în general şi a

celei fiscal-bugetare în special, cu privire la rolul pe acarea aceasta din urmă îl are în

relansarea şi dezvoltarea economică şi socială, în contextul în care mecanismele pieţei

au început să nu mai facă faţă provocărilor şi să genereze rupturi ale sistemului

economico-social.

Astfel, în 1936, Keynes produce o noua abordare a măsurilor de politică fiscal-

bugetară, introducând bugetul public în mecanismul circuitelor economice. Keynes

susţinea că teoria clasică a ocupării forţei de muncă depindea de două postulate: rata

salariului era egală cu productivitatea marginală a muncii şi utilitatea salariului pentru

muncitor egalizează pierderea de utilitate marginală a angajării. Keynes a acceptat

primul postulat, dar l-a negat pe celălalt, deoarece ultimul implica imposibilitatea

existenţei şomajului involuntar, care de altfel, era evident oriunde în acea perioadă.

Mesajul central al Teoriei Generale era că economia nu era condusă de ofertă, iar

legea lui Say nu îşi mai dovedea utilitatea, sens în care, un nivel de echilibru al

venitului şi output-ului nu trebuie să corespundă unei situaţii de ocupare deplină.

Keynes şi-a justificat teoria prin intermediul mai multor ipoteze: consumul este în

primul rând o funcţie de venit şi nu o funcţie de rata dobânzii; injecţiile autonome în

cererea agregată vor fi accentuate de un multiplicator supraunitar, care era reciproca

înclinaţiei marginale spre economisire; acest multiplicator va fi aplicat în mod egal

cheltuielilor de investiţii publice şi private; rata/coeficientul de elasticitate a dobânzii

este foarte redus/ă; rata/coeficientul de elasticitate a cererii pentru bani este foarte

Finanţe publice 23

înaltă şi chiar infinită la anumite rate minime ale dobânzii iar funcţia de investiţie este

instabilă.

În acest context, politica monetară pare să fie incapabilă să mai crească economiile

„angajate” în recesiuni serioase doar prin intermediul mecanismului ratei dobânzii, în

absenţa stimulilor de natură fiscală. Keynes mai argumentează că multiplicatorul

poate să mai piardă din putere exact în momentul în care situaţia de ocupare deplină a

fost atinsă şi că lucrările publice sunt cel mai bine legate şi de un şomaj sever.

O presupunere implicită a abordării neoclasice este aceea că economia operează cu un

nivel de ocupare deplină. În condiţiile unui nivel al ocupării mai redus decât cel

deplin, abordarea keynesistă argumentează că deficitele bugetare nu vor conduce la

nici un efect de evicţiune. Fiind date salarii şi preţuri fixe, modificările din cererea

agregată induse de schimbări ale nivelului cheltuielilor publice şi al impozitelor

afectează utilizarea factorilor de producţie din economie, crescând outputul intern. O

politică fiscal-bugetară expansionistă, potrivit abordării keynesiste, conduce astfel la

creştere economică.

Teoria keynesistă aduce în discuţie potenţialul politicii fiscal-bugetare de a rezolva

problemele macro. Principiul este unul simplu: utilizarea stimulilor fiscal-bugetari

pentru a elimina şomajul şi a restricţiilor fiscale pentru a ţine inflaţia sub control.

Evoluţia keynesismului a început, de fapt, imediat după apariţia teoriei lui Keynes şi a

continuat chiar şi în timpul războiului când în Marea Britanie, William Beveridge a

elaborat în 1944 un raport asupra ocupării depline, „Full Employment in a Free

Society”, în care pornind de la teoria lui Keynes, se arăta că sarcina redresării

economiei naţionale şi a reducerii pierderii de putere de cumpărare revenea statului,

care era chemat să stimuleze creşterea cererii globale şi să facă investiţii capabile să

asigure sporirea producţiei la nivelul cererii globale. Beveridge considera că acest

obiectiv s-ar putea realiza prin sporirea cheltuielilor publice (pentru investiţii şi

acordarea de alocaţii celor cu venituri reduse) şi prin reducerea veniturilor bugetare

(diminuarea impozitelor ducând la creşterea cererii solvabile a populaţiei şi a

capacităţii de a investi a întreprinzătorilor). Deficitul bugetar, astfel apărut, urmând să

fie acoperit pe seama împrumuturilor de stat, pe această cale fiind atrase în circuitul

economic şi economiile neinvestite.

Deşi Teoria Generală sprijină în mod explicit programele de lucrări publice şi

expansiunea investiţiilor publice, nu acordă atenţie în mod direct implicaţiilor ce le

pot avea asupra bugetului. Astfel, autorul a schimbat austeritatea fiscală a doctrinei

clasice. Această modificare e sesizabilă la discipolii săi, în cea mai mare proporţie în

special la Abba P. Lerner (1943) si la Paul Samuelson (1948) care au promovat

doctrina finanţelor funcţionale. „Ideea centrală e aceea că politica fiscal-bugetară a

guvernului, cheltuielile şi impozitele sale, împrumuturile şi restituirile de datorii,

problema emisiunii monetare şi a retragerii banilor din circulaţie ar trebui abordate

prin urmărirea rezultatelor acestor acţiuni asupra economiei şi nu prin raportarea la

ceea ce o doctrină tradiţională stabileşte ca sănătos sau nesănătos. Principiul judecării

măsurilor fiscal-bugetare din perspectiva modului în care lucrează sau funcţionează în

economie îl putem numi finanţe funcţionale ”.

Lerner a stabilit trei legi ale finanţelor funcţionale care ar trebui să determine politica

fiscal-bugetară şi monetară a oricărui guvern. În primul rând, guvernul ar trebui să-şi

ajusteze cheltuielile şi impozitele astfel încât să menţină cererea agregată la un nivel la

care va cumpăra rezultatul ocupării depline la preţuri curente. În aceste condiţii

echilibrul sau dezechilibrul bugetar devine irelevant. A doua, guvernul trebuie să

împrumute bani sau să ramburseze datoriile doar prin modificarea ratei dobânzii.

Guvernul nu ar trebui să împrumute niciodată pentru a-şi finanţa deficitul bugetar, un

scop mai bine servit prin emisiunea de monedă. A treia lege, derivată din primele

Finanţe publice 24

două, guvernul ar trebui să emită sau să scoată din circulaţie bani într-un volum care

slujeşte obiectivelor finanţelor funcţionale.

Atunci când Paul Samuelson (care lua în considerare finanţarea deficitelor bugetare

prin împrumut doar dacă ritmul de creştere a datoriei publice este mai mic decât

ritmul de creştere economică), a îmbrăţişat doctrina finanţelor funcţionale fără

rezerve, în prima ediţie a cărţii Economics: An Introductory Analysis, din 1948

declaraţiile economice din timpul economiilor vestice de după război s-au mutat

decisiv în spatele acestei doctrine. Keynesiştii şi-au orientat atenţia către

comportamentul economiilor care sufereau de echilibru în condiţii de subutilizare a

forţei de muncă. Din acest motiv modelul keynesian dezvoltat de către John Hicks

(1937) şi extins de Alvin Hansen (1953) a fost explicat în termeni reali, fără nici o

referinţă la problemele potenţiale ale inflaţiei. Politica economică de natură

keynesiană a fost modificată gradual, nu fără un anumit grad de neînţelegeri interne a

keynesiştilor înşişi, devenind un compromis între modelul clasic şi cel keynesian,

cunoscut şi ca „sinteza neoclasică”. Acest compromis combină teoria keynesistă a

cererii agregate cu teoria clasica a ofertei agregate şi cu teoria „curbei Phillips”

privitoare la modul în care preţurile sunt ajustate în situaţia în care cererea agregată

depăşeşte oferta agregată pentru a furniza un model macroeconomic capabil să

încorporeze efectele reale şi inflaţioniste ale politicilor fiscal-bugetare şi monetare.

„În timp ce neokeynesiştii europeni (britanici în primul rând) au pus accentul pe

dezvoltarea teoriei keynesiste (pe dinamizarea ei), neokeynesiştii nordamericani au

pus accentul pe politica economică dirijistă”. Dintre keynesiştii americani care s-au

manifestat în deceniile şase şi şapte ale secolului trecut s-au remarcat: A.H. Hansen,

P.A. Samuelson, R. Solow, R.L. Klein, J. Tobin, W. Heller, F. Modigliani ş.a.

Ansamblul ideilor de inspiraţie keynesistă care au stat la baza dirijismului

nordamerican din deceniile şase şi şapte ale secolului trecut au fost denumite cu

termenul „new economics”.

Alvin H. Hansen, a fost cel care a realizat americanizarea lui Keynes. Cartea sa A

Guide to Keynes, apărută în 1953, este un ghid de lectură matematizată, dar în acelaşi

timp foarte accesibilă a Teoriei generale. În această carte, el prezintă, pornind de la o

schemă realizată de John Hicks, modelul IS-LM, model care, „după sistematizări

progresive, va constitui în anii ’50 şi ’60 cadrul principal al dezvoltării

macroeconomiei keynesiste, în versiunea sintezei neoclasice”.

În acest sens, Hansen atribuie o importanţă deosebită investiţiilor statului şi

cheltuielilor bugetare, în general, ca mijloc de luptă împotriva crizelor. Astfel, în

opinia sa „cheltuielile statului şi investiţiile private autonome constituie factorii cei

mai importanţi ai creşterii şi scăderii venitului naţional.” În lupta împotriva crizelor şi

şomajului, el propune să se folosească, între altele, cheltuielile bugetare ale statului,

inclusiv cele militare, impozitele, împrumuturile şi alte pârghii financiare. În

concepţia lui Hansen impozitele constituie un mijloc eficient de prevenire a crizelor şi

de înfăptuire a controlului asupra folosirii forţei de muncă. El menţionând în acest

scop trei tipuri de programe. Primul program, mecanismul de flexibilitate, ale cărui

componente erau impozitele, cheltuielile publice şi asigurările sociale şi vizează

adaptarea acestor componente la condiţiile concrete în care se regăseşte activitatea

economică, ceea ce va permite relansarea în perioadele de criză şi se realizează o

echilibrare de-a lungul unui ciclu economic. Al doilea, programul de compensare, are

ca şi componente principale impozitele şi cheltuielile publice şi vizează direct

acţiunea asupra oscilaţiilor ciclice, de sens contrar ale economiei. Ultimul program,

denumit sistemul stabilizator, presupun intervenţia semiautomată, funcţie de nivelul

anumitor indicatori economici, ca, de exemplu, indicele şomajului. Acesta prevede

Finanţe publice 25

modificarea automată a cotelor de impunere şi a mărimii cheltuielilor bugetare când

indicele şomajului creşte sau scade sub un anumit nivel stabilit anterior.

Profesorul american Paul Samuelson considera că regimul economic existent în ţările

occidentale este un regim mixt. „Economia mixtă–arăta acesta–se bazează, în primul

rând, pe sistemul preţurilor pentru organizarea lor economică, dar foloseşte o varietate

de intervenţii ale statului pentru a face faţă instabilităţii macroeconomice şi

imperfecţiunilor pieţei”. De asemenea, Samuelson considera la începutul anilor ’70 că

„în toate ţările lumii occidentale, guvernele şi băncile centrale au făcut dovada că ele

pot să învingă în lupta împotriva depresiunilor dacă popoarele le presează să intervină.

Aceşti doi aliaţi dispun de pârghii de politica fiscală [politică fiscal-bugetară, n.n.],

(precum cheltuielile publice şi impozitele) şi ale politicii monetare (operaţiuni în

cadrul pieţei publice, mutaţii ale ratei scontului, manipulări ale procentului de

acoperire obligatorie) pentru a deplasa curbele care determină numărul locurilor de

muncă şi venitul naţional”.

În acest sens, prin intervenţia sa în economie statul efectuează o serie de cheltuieli,

având caracter fie de consum, fie de investiţii. Cum cheltuielile publice se suportă, în

principal din impozite şi taxe, intervenţia statului capătă caracterul unui mijloc de

redistribuire a veniturilor, de majorare sau de reducere, după caz, a cererii de consum

a populaţiei ori a investiţiilor.

Economistul american scoate în evidenţă existenţa unor „stabilizatori încorporaţi”, a

unor pârghii care acţionează în mod automat pentru atenuarea ciclurilor economice. În

cadrul acestora se distinge rolul jucat de politica bugetară în general şi politica fiscală

în special. Este avut în vedere faptul că veniturile fiscale înregistrează aceeaşi evoluţie

ca şi venitul naţional, sporesc odată cu creşterea acestuia şi se restrâng odată cu

scăderea sa. „Pentru a tempera un boom – afirma Samuelson – este de dorit crearea

unui excedent bugetar. Or, pentru a crearea unui asemenea excedent există două

procedee care constau fie în comprimarea cheltuielilor publice, fie în sporirea

veniturilor fiscale. Tot două procedee există şi pentru a acţiona împotriva unei

recesiuni, şi anume sporirea cheltuielilor publice sau amputarea cotelor impozitelor.

Noi trebuie deci să ne felicităm pentru flexibilitatea automată, inerentă, într-o anumită

măsură, a sistemului nostru fiscal actual, ale cărui încasări tind să crească în

perioadele de inflaţie şi să descrească în perioadele de depresiune, deoarece ea

constituie un puternic factor de stabilitate a economiei generale şi de egalizare a

fazelor ciclului economic”.

În plus, un rol asemănător joacă şi ajutoarele de şomaj şi alte transferuri cu caracter

social. În perioadele favorabile ale ciclului, când gradul de folosire al forţei de muncă

este ridicat, prelevările la fondul de şomaj depăşesc plăţile făcute de acesta, ceea ce

are drept efect exercitarea unei influenţe stabilizatoare asupra excesului de cheltuieli.

În perioadele nefavorabile ale ciclului, când şomajul creşte, plăţile efectuate de la

acest fond depăşesc prelevările, contribuind la sporirea cererii solvabile.

Apoi şi programele de sprijinire a agriculturii acţionează ca stabilizatori încorporaţi.

În perioadele nefavorabile ale ciclului, când scade cererea de consum şi se prăbuşesc

preţurile de valorificare ale produselor agricole, are loc intervenţia statului pentru a

prelua o parte din recoltă menţinând preţurile la un nivel corespunzător. Ulterior, când

are loc creşterea preţurilor statul lichidează stocurile de produse, retrăgând astfel o

parte din sumele aflate în circulaţie şi menţinând nivelul preţurilor. Paul Samuelson

consideră însă insuficientă acţiunea stabilizatorilor cu acţiune automată fiind necesară

şi utilizarea altor măsuri alături de aceştia.

Conturarea cadrului specific, de natură keynesistă care a furnizat baza teoretică a

deciziilor de politică fiscal-bugetară şi nu numai în ţările şi perioadele în care s-a

Finanţe publice 26

apelat la teoriile născute pe acest teren ştiinţific a permis economiştilor să

caracterizeze perioada implementării ca reprezentând « treizeci de ani glorioşi » în

lupta cu şomajul şi instabilitatea economică, dar a presupus şi dezvoltarea unor

fenomene cu impact negativ asupra economiei, cum este inflaţia, care a determinat

exerciţiul altor minţi, la fel de valoroase.

Sarcina de lucru 1

Descoperiţi şi prezentați trăsăturile transferului de valoare specific

finanțelor publice, aşa cum sunt prezentate în bibliografia specificată

la finele unităţii:

1.3. Abordări conceptuale privind funcțiile finanțelor

Caracterul obiectiv al existenţei finanţelor ca şi a altor categorii economice se

relevă, în primul rând, prin funcţiile şi rolul ce revin acestora în viaţa

economică şi socială, concretizată sintetic prin producerea, repartiţia, schimbul

şi consumul produsului intern brut.

Într-o accepţiune sintetizatoare, conceptul de funcţie semnifică menirea socială

a categoriei respective. Această semnificaţie are în vedere capacitatea unei

categorii economice de a mijloci înfăptuirea unor procese ce nu se pot realiza

satisfăcător în absenţa sa. Asociată, de regulă cu acesta este folosită şi noţiunea

de rol al categoriei respective pentru a exprima rezultatele sau efectele

obtenabile pe seama îndeplinirii funcţiilor sale.

Aşadar, ca expresie generalizată a unui anumit grup de procese şi relaţii

economice, finanţele au de îndeplinit o anumită misiune socială, în sensul că

prin intermediul lor se înfăptuiesc anumite procese economico-sociale şi joacă

un rol important prin aportul adus la realizarea obiectivelor private sau ale

dezvoltării generale a societăţii, inclusiv la înfăptuirea diverselor activităţi

economice şi sociale.

Adaptat finanţelor, conceptul de funcţie atribuită acestora desemnează

capacitatea lor de a mijloci (în condiţii considerate optime) realizarea directă a

anumitor procese economice exprimate în formă bănească şi derularea relaţiilor

corespunzătoare dintre participanţi, ca şi influenţarea modului de înfăptuire a

acestora. Cel mai adesea, îndeplinirea funcţiilor finanţelor se concretizează în

formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor de resurse băneşti (financiare) în

contextul activităţilor economico-sociale în care sunt implicate persoane fizice

şi juridice, inclusiv autorităţi publice.

Condiţiile obiective de manifestare a finanţelor în ansamblu, dar şi pe

componente ale sferei de cuprindere a acestora, determină ca înfăptuirea

Finanţe publice 27

funcţiilor specifice lor să fie grefată pe folosirea banilor în funcţiile ce le revin

dată fiind forma bănească a proceselor şi relaţiilor economice pe care le

exprimă.

Literatura noastră de specialitate reţine, cel mai adesea, ca funcţii atribuite

finanţelor: funcţia de repartiţie şi funcţia de control, la care se adaugă, uneori,

şi o funcţie de reglare/stabilizare a economiei, fiecare dintre acestea mijlocind

procese economice de repartiţie a PIB, realizarea controlului financiar,

respectiv stimularea dezvoltării fenomenelor pozitive sau contracararea unor

fenomene dereglatoare, în economie şi societate.

În mod obişnuit, aceste funcţii ale finanţelor menţionate anterior sunt tratate ca

aparţinând tuturor componentelor acestora, dar cu deosebire funcţia de

reglare/stabilizare a economiei aparţine, în prim plan, finanţelor publice, deşi

manifestarea sa îşi găseşte suportul în interrelaţiile obiective dintre finanţe şi

procesele materiale din toate segmentele economiei reale, inclusiv cele din

activitatea întreprinderilor, ea revenind şi finanţelor private.

Este semnificativă în acest context abordarea distinctivă de către economiştii

Richard Musgrave şi Peggy Musgrave a trei funcţii atribuite finanţelor publice

(bugetului de stat), şi anume:

- funcţia de distribuire (a resurselor);

- funcţia de alocare (a resurselor);

- funcţia de stabilizare (reglare) a economiei.

Funcţia de distribuire apare ca o componentă a celei de repartiţie, semnificând

mijlocirea de către finanţe a unor procese de redistribuire a resurselor între

persoanele fizice şi juridice, cu implicarea autorităţilor publice. Această funcţie

se manifestă prin preluarea la fonduri publice a unor părţi din veniturile sau

averile diferitelor persoane fizice sau juridice sub forme ale impozitelor,

taxelor etc., iar apoi distribuirea lor sub forme ale cheltuielilor publice

efectuate potrivit unor criterii de echitate sau justiţie socială. În mod implicit,

îndeplinirea sa se concretizează în redistribuirea unei părţi a PIB între membrii

societăţii.

La rândul său, funcţia de alocare (alocativă) exprimă mijlocirea de către

finanţele publice a satisfacerii unor nevoi sociale prin oferta de utilităţi publice,

create pe seama resurselor financiare de care dispun autorităţile publice. Ea

presupune, în prim plan, alocarea resurselor necesare funcţionării entităţilor

publice şi realizării diferitelor obiective social-economice şi, pe această bază,

prestarea de servicii sau furnizarea unor bunuri către membrii societăţii, fie

gratuit, fie la preţuri mult inferioare valorii lor reale. Prin intermediul finanţelor

sunt dirijate, astfel, resursele destinate consumului public de bunuri şi servicii

în raport cu nevoile societăţii şi în corelaţie cu oferta privată, potrivit criteriilor

de optim economic şi social.

Aşa cum se va vedea ulterior, procesele aferente funcţiilor de distribuire şi

alocare concordă prin conţinutul lor cu cele caracteristice funcţiei de repartiţie,

iar în ceea ce priveşte funcţia de stabilizare, conţinutul său se identifică cu cel

al funcţiei de reglare a economiei.

Finanţe publice 28

În sinteză, luând în considerare abordările diferite şi principalele ipostaze în

care se manifestă, se poate admite că finanţele îndeplinesc următoarele funcţii:

- funcţia de repartiţie (alocare-distribuire);

- funcţia de control;

- funcţia de reglare /stabilizare a economiei.

1.4. Funcţia de repartiţie

Funcţia de repartiţie exprimă capacitatea finanţelor de a mijloci repartiţia

produsului naţional, respectiv a PIB în formă bănească, creând o premisă a

realizării acestui proces şi în formă materială.

Mijlocind repartizarea produsului naţional, finanţele concură la crearea

condiţiilor necesare producerii, circulaţiei şi consumului acestuia în formă

natural-materială, asigurând distribuirea şi redistribuirea în formă bănească a

unei mari părţi din acest produs, inclusiv redistribuirea veniturilor primare

rezultate în prima fază a repartiţiei.

Forma bănească a proceselor de repartiţie caracteristice funcţiei de repartiţie

îndeplinită de finanţe, constituie, în esenţă, o parte a aceluiaşi proces de

repartiţie a PIB, ce însoţeşte în mod necesar repartiţia şi consumul în formă

natural-materială, cu care se îmbină organic şi se condiţionează reciproc.

Manifestarea finanţelor în această funcţie presupune, în mod implicit,

realizarea unor fluxuri financiare vizând constituirea de fonduri băneşti şi

distribuirea lor la diverse niveluri ale organizării şi funcţionării economiei şi

societăţii. Intercondiţionările caracteristice îndeplinirii acestei funcţii, între

procesele băneşti - financiare şi procesele materiale ale reproducţiei sociale, se

concretizează prin întrepătrunderile dintre fluxurile materiale şi cele băneşti.

Prin prisma conţinutului bănesc - financiar al proceselor de distribuire şi

redistribuire, îndeplinirea acestei funcţii se realizează în două faze:

- constituirea fondurilor băneşti la dispoziţia entităţilor economice şi sociale,

inclusiv la dispoziţia statului;

- distribuirea pe destinaţii adecvate activităţilor entităţilor respective a

fondurilor băneşti constituite în faza anterioară.

Cele două faze ale funcţiei de repartiţie trebuie considerate ca două momente

ale aceluiaşi proces, între ele existând legături strânse, de intercondiţionare.

Prima fază se manifestă prin mobilizarea de resurse băneşti la dispoziţia

statului şi a entităţilor economice şi sociale şi formarea fondurilor financiare

ale acestora, nu ca scop în sine, ci în concordanţă cu nevoile ce se cer a fi

satisfăcute, concretizate prin destinaţiile ce urmează a fi date ulterior resurselor

mobilizate. Cea de-a doua fază presupune repartizarea pe destinaţii a fondurilor

băneşti astfel constituite, fiind condiţionată în mod inevitabil de desfăşurarea

procesului de mobilizare a acestor fonduri, în cuantumul şi momentele impuse

de nevoile ce trebuiesc satisfăcute pe seama acestora. Este evident că

procurarea resurselor băneşti la fondurile financiare, ca moment în

Finanţe publice 29

manifestarea acestei funcţii, se justifică numai prin prisma dirijării lor spre

satisfacerea anumitor nevoi, iar repartizarea şi folosirea pe destinaţii a unor

asemenea fonduri se poate realiza numai dacă, în prealabil, ele au fost

constituite.

Între aceste două faze ale funcţiei de repartiţie se manifestă raporturi de

interdependenţă, fiecare având, atât rolul de factor determinant, cât şi pe cel de

factor determinat. Astfel, prima fază este determinată în mod obiectiv de

existenţa şi mărimea nevoilor de resurse băneşti financiare ce se manifestă la

nivelul entităţilor respective. Aceste nevoi concretizează, de fapt, destinaţiile ce

trebuie date fondurilor constituite, în funcţie de acţiunile, respectiv activităţile

pentru a căror realizare sunt consumate resursele respective.

1.5. Funcţia de control

Finanţele se manifestă, nu numai ca mijlocitor al repartiţiei produsului naţional,

ci şi ca mijloc de exercitare a controlului asupra activităţii economico-sociale.

Necesitatea controlului asupra derulării proceselor economice şi sociale

decurge din condiţiile specifice în care sunt administrate diversele patrimonii,

incluzând şi preocuparea pentru asigurarea veridicităţii stării de fapt în toate

domeniile şi crearea unor premise favorabile obţinerii de rezultate pozitive

maxime în toate activităţile.

Ca funcţie atribuită finanţelor, funcţia de control are un caracter obiectiv, în

sensul că manifestarea fenomenelor financiare creează cadrul obiectiv pentru

executarea controlului financiar. Faptul că activitatea de control financiar se

exercită prin intermediul unor persoane care îndeplinesc, în cadrul juridic creat,

atribuţiuni de control financiar, imprimă acestuia şi o componentă subiectivă.

Semnificaţia aceasta rezidă în faptul că activitatea de control financiar se poate

executa de către persoane numite să efectueze munca de control, în prim plan,

apărând în acest caz funcţia administrativă îndeplinită de persoanele respective.

Exercitarea controlului financiar în plan obiectiv presupune existenţa, ca suport

al său, a relaţiilor financiare, inclusiv a unor operaţiuni băneşti pe care se

grefează controlul financiar. Aceasta mai presupune în mod implicit

manifestarea funcţiei de repartiţie cu cele două faze ale sale. În mod firesc

controlul financiar, ca expresie a funcţiei de control, se grefează pe operaţiunile

şi relaţiile băneşti privind constituirea şi distribuirea resurselor financiare, ce

configurează funcţia de repartiţie

Între cele două funcţii se manifestă anumite raporturi de intercondiţionare în

sensul că activitatea financiară ce concretizează funcţia de repartiţie permite

executarea controlului financiar, pe de o parte, iar pe de altă parte, controlul

financiar favorizează îndeplinirea funcţiei de repartiţie, generând chiar noi

procese de repartiţie.

Sfera de manifestare a funcţiei de control, deşi se bazează pe manifestarea

funcţiei de repartiţie, are dimensiuni mai largi, extinzându-se şi asupra altor

procese economico-sociale aflate în raporturi de intercondiţionare cu cele

Finanţe publice 30

financiare. Din acest unghi de vedere, două sunt domeniile principale de

exercitare a controlului financiar, şi anume:

- procesele materiale consumatoare de resurse financiare;

- procesele materiale generatoare de valoare nouă şi implicit de resurse

financiare noi.

Exercitarea controlului financiar prin prisma acestei funcţii include întregul

proces al reproducţiei sociale, nu numai sfera repartiţiei ci şi cele ale

producţiei, circulaţiei şi consumului, întrucât în fiecare dintre acestea se

realizează procese consumatoare sau generatoare de resurse financiare.

Funcţia de control exprimă capacitatea finanţelor de a mijloci exercitarea

controlului prin bani, în baza relaţiilor financiare.

Acesta este cunoscut şi sub denumirea de control bănesc, evidenţiind forma

bănească a proceselor economice şi sociale pe care se bazează controlul şi

implicând manifestarea banilor în funcţiile ce le revin.

1.6. Funcţia de reglare (stabilizare) a economiei

Funcţia de reglare (stabilizare) conturează manifestarea finanţelor în ipostaza

de mijlocitor al exercitării unor influenţe asupra evoluţiei vieţii economice şi

sociale şi mai ales a economiei în sensul dorit de către factorii de decizie pe

plan financiar, în primul rând, de către autorităţile publice.

Prin această funcţie, finanţele mijlocesc contracararea unor fenomene cu

caracter destabilizator (recesiunea, criza, şomajul etc.) care perturbă procesele

economice şi sociale, respectiv stimularea evoluţiei pozitive a acestor procese.

Această funcţie are ca suport dezvoltarea teoriei moderne a finanţelor prin

recunoaşterea impactului lor posibil stabilizator în economia de piaţă supusă

acţiunii unor factori specifici, care dereglează mecanismele sale imperfecte. O

asemenea funcţie exprimă capacitatea finanţelor de a mijloci reglarea

diverselor procese economice şi sociale prin influenţa indirectă exercitată

asupra derulării acestora sau uneori prin condiţionarea lor directă.

Suportul obiectiv al îndeplinirii acestei funcţii rezidă în intercondiţionarea ce

caracterizează derularea proceselor materiale cu procesele băneşti - financiare.

Acest suport s-a creat, în mod obiectiv, prin apariţia şi folosirea banilor în viaţa

economică şi socială, în condiţiile îndeplinirii funcţiilor specifice acestora.

Manifestarea finanţelor în funcţia de reglare (stabilizare) s-a fundamentat

teoretic prin doctrina intervenţionist-statală, găsind teren prielnic în condiţiile

implicării tot mai intense a statului în activitatea economică şi în problemele

sociale.

Reglarea activităţilor economice şi sociale cu ajutorul finanţelor poate fi

sintetizată sub trei aspecte principale:

- reglarea sau stabilizarea anticiclică;

- stimularea expansiunii (creşterii) economice;

Finanţe publice 31

- modernizarea, restructurarea şi adaptarea economiei la cerinţele pieţei interne

şi externe.

În ce priveşte primul aspect, manifestarea acestei funcţii constă în utilizarea

tehnicilor şi instrumentelor financiare ca mijloace pentru contracararea crizei

economice ca fenomen real sau posibil a se produce şi a şomajului, urmărind

asigurarea unei anumite stabilităţi a producţiei şi ocupării forţei de muncă,

respectiv atenuarea oscilaţiilor ciclice, determinate de alternarea perioadelor de

prosperitate cu cele de declin economic.

Al doilea aspect vizează folosirea tehnicilor şi instrumentelor financiare ca

factori propulsori ai activităţilor economice, prin care se realizează stimularea

investiţiilor şi implicit impulsionarea ritmului de creştere a producţiei, în

condiţiile încetinirii acestuia, al unei relansări a economiei stagnante.

Cel de al treilea aspect menţionat are în vedere implicarea finanţelor prin

tehnici şi instrumente specifice pentru realizarea proceselor de modernizare şi

restructurare a economiilor naţionale, susţinând eforturile agenţilor economici

privaţi sau angajând direct prin sectorul public, dezvoltarea anumitor segmente,

ramuri sau subramuri economice, redimensionarea altora şi adaptarea la

evoluţia cererii pe pieţele interne şi externe.

1.6. Bunuri publice. Externalităţi. Politici publice

În definirea bunurilor publice (Rosen&Gayer, 2010) putem începe, de

exemplu, de la următoarea întrebare: Care este diferenţa între apărarea

naţională şi o pizza? Aceasta întrebare ne va conduce la a determina dacă un

bun trebuie să fie furnizat/oferit pe filieră publică sau privată. Pentru a începe,

o primă mare diferenţă între cele două bunuri este aceea că două persoane nu

pot să consume o pizza simultan – dacă unul mănâncă o bucata din aceasta,

celălalt nu va mai putea să o mănânce. Din contra, dacă cineva „consumă” din

serviciile de protecţie oferite de armată, acest fapt nu diminuează în nici un fel

consumul aceluiaşi serviciu de către o altă persoană. O a doua mare diferenţă

consistă în faptul că, de exemplu, eu pot cu ușurință să te exclud de la a-mi

consuma pizza, dar nu pot face acelaşi lucru în ceea ce priveşte beneficierea de

apărarea naţională. Astfel, apărarea naţională este un bun public pur, care are

următoarele caracteristici:

- Non-rivalitate, odată ce este furnizat, costul adiţional generat de

consumul unei alte persoane este egal cu zero;

- Non-excludere, pentru a împiedica pe oricine să consume bunul, e ori

prea scump, ori imposibil.

Prin contrast, consumul unui bun privat, ca pizza este caracterizat de: rivalitate

şi excludere.

Există însă şi o altă categorie de bunuri publice, cele impure, consumul

acestora fiind într-o anumită măsură rival sau cu excludere.

Trebuie sa mai adăugam însă anumite aspecte:

Finanţe publice 32

- chiar dacă fiecare consumă aceeaşi cantitate de bun, nu trebuie să aibă aceeaşi

valoare pentru toţi;

- clasificarea ca bun public nu este absolută, depinde de condiţiile de piaţă şi de

stadiul dezvoltării tehnologice;

- un bun-marfă poate să satisfacă doar o parte a definiţiei bunurilor publice, dar

nu pe cealaltă;

- bunurile private nu sunt furnizate exclusiv de către sectorul privat (ex.:

serviciile medicale);

- furnizarea pe filieră publică a unui bun nu echivalează cu faptul că e produs

de sectorul public (de ex: servicii de ridicare a gunoiului).

Externalităţile (Rosen&Gayer, 2010) se referă la activitatea unei entităţi care

afectează bunăstarea altei entităţi, în afara mecanismelor pieţei.

Natura externalităţilor

Să pornim de la următorul exemplu: Să presupunem că Dan conduce o fabrică

ce aruncă deşeurile într-un râu fără proprietar. Luca trăieşte din peştele pe care

îl pescuieşte din acelaşi râu. Activitatea lui Dan o afectează negativ pe cea a lui

Luca într-un mod direct, care nu este rezultatul unei modificări de preţ, deci

răul făcut de Luca nu este inclus în deciziile de piaţă ale lui Dan. În acest

exemplu apa curată este un input pentru Dan, dar este şi o resursă limitată cu

utilizări alternative, cum ar fi pescuitul (pentru Luca) sau înotul. În aceste

condiţii, criteriul eficienţei cere ca, pentru apa pe care o foloseşte, Luca să

plătească un preţ care să reflecte valoarea apei ca resursă limitată ce poate fi

folosită pentru alte activităţi. Din contră, Luca plăteşte un preţ egal cu 0, şi, ca

şi consecinţă, foloseşte apa în cantităţi însemnate, în mod ineficient.

O externalitate e o consecinţă a eşecului sau incapacităţii de a stabili drepturile

de proprietate. Dacă cineva ar fi fost proprietarul acelui râu, indivizii ar fi

trebuit să plătească pentru folosirea sa, şi, astfel, externalitatea nu se mai

materializa.

Atâta timp cât cineva deţine o resursă, preţul său reflectă valoarea sa pentru

utilizări alternative, iar acea resursă este folosită în mod eficient. Prin contrast,

resursele care se află în proprietate comună sunt folosite în mod abuziv, pentru

că nimeni nu are un motiv de a le folosi în mod economic.

Finanţe publice 33

Fig. 1 Externalităţile: reprezentare grafică

În exemplul de mai sus, linia orizontală evidenţiază cantitatea de output

produsă de fabrica lui Dan, iar axa verticală prezintă preţul. Curba BM indică

beneficiul marginal al lui Dan pentru fiecare nivel de output (descrescător pe

măsură ce creşte nivelul). De asemenea, asociat fiecărui nivel de rezultat este

costul marginal privat (CMP), care reflectă plăţile făcute de Dan pentru

achiziţionarea inputurilor sale productive şi pe care le presupunem crescătoare

pe măsură ce rezultatul creşte. Fabrica lui Dan generează poluare, care

afectează negativ activitatea lui Luca. Presupunem că este o cantitate fixă de

poluare pe unitate de produs finit, astfel că pe măsură ce cantitatea de output

creşte, si cantitatea de poluare evoluează în acelaşi sens. Dauna marginală

(DM) produsă de poluare lui Luca este notată cu DM.

Dacă Dan ar dori să-şi maximizeze profitul, ce cantitate de produs finit ar

produce? Dan va produce fiecare cantitate de output până la nivelul la care

beneficiul marginal depăşeşte costul său marginal, deci va produce până când

BM>CMP, dar nu va produce când CMP>BM, deci până la nivelul Q1, nivel la

care CMP intersectează BM.

Din punctul de vedere al societăţii, producţia ar trebui să aibă loc atâta timp cât

beneficiul marginal pentru societate este mai mare decât costul marginal pentru

societate, care are două componente: în primul rând, este vorba despre

inputurile lui Dan (valoarea lor fiind reflectată în CMP), iar în al doilea rând

este vorba despre dauna marginală făcută de către Dan lui Luca, reflectată de

DM, ajungând la următoarea expresie: CSM=CPM+DM. Din punct de vedere

social, eficienţă cere ca producţia să se realizeze doar în cazul în care BM

(beneficiul marginal) este mai mare decât CSM (cost social marginal), deci

nivelul outputului ar trebui să fie Q*.

Analiza de mai sugerează următoarele:

- spre deosebire de cazurile în care nu apar externalităţi, pieţele private

n-ar trebui să producă nivelul de output eficient din punct de vedere social.

Atunci când un bun generează externalităţi negative, o cantitate prea mare din

acesta e produsă relativ la rezultatul eficient;

Finanţe publice 34

- modelul nu arată doar că eficienţa ar trebui sporită prin mişcarea de la

Q1 la Q*, ci furnizează şi o cale de măsurarea a beneficiilor rezultate ţinând

cont de acest lucru. Astfel, atunci când outputul se reduce de la Q1 la Q*, Dan

înregistrează o reducere de profit, calculată geometric prin distanţa verticală

dintre BM şi CPM. Dacă Dan e obligat să-şi reducă nivelul producţiei de la Q1

la Q*,, el va pierde diferenţa dintre curbele BM şi CPM pentru fiecare unitate

de producţie dintre Q1 la Q*, adică aria dcg. În acelaşi timp, Luca este afectată

în mod pozitiv de reducerea producţiei lui Dan, astfel că, pentru fiecare unitate

de producţie redusă de către Dan, Luca va câştiga o valoarea egală cu dauna

marginală asociată unităţii respective de producţie. În figura de mai sus,

câştigul lui Luca raportat la fiecare unitate de producţie la care renunţă Dan

este distanţa verticală dintre DM şi axa orizontală. Astfel, câştigul lui Luca prin

reducerea nivelului outputului de la Q1 la Q* este aria abfe, care este egală cu

aria cdhg. In concluzie, dacă outputul va fi redus de la Q1 la Q*, Dan va

pierde aria lui dcg, iar Luca va câştiga aria cdhg. Pornind de la condiţia că

societatea percepe un leu pentru Dan este egal cu un leu pentru Luca, atunci,

mişcarea de la Q1 la Q*, ca aduce un câştig net pentru societate egal cu

diferenţa dintre cdhg şi dcg, adică dhg.

- Analiza implică faptul că, în general, un nivel zero de poluare nu este

dezirabil din punctul de vedere al societăţii. Găsirea nivelului optim de poluare

înseamnă acceptarea unui compromis/echilibru între costurile şi beneficiile pe

care le implică. Deoarece toate activităţile productive implică şi un numit nivel

de poluare, ţintirea unui nivel minim de poluare implică interzicerea activităţii

productive, ceea ce nu e o soluţie eficientă.

Caracteristici ale externalităţilor:

- Externalităţile pot fi produse atât de către consumator, cât şi de

producător;

- Externalităţile sunt reciproce în natură;

- Externalităţile pot fi pozitive;

- Bunurile publice pot fi văzute ca o categorie specială de externalităţi.

În plus, putem lăsa deschise anumite teme de discuţie, precum:

- Care sunt poluatorii care fac rău celorlalţi?

- Care sunt activităţile care produc poluatori?

- Care e valoarea daunelor făcute?

Răspunsul privat la problema externalităţilor: Teorema lui Coase

Negocierea şi teorema lui Coase. Argumentul anterior menționat de noi era că,

cauza ineficienţei asociate externalităţilor se referă la absenţa drepturilor de

proprietate, deoarece, atunci când acestea există, indivizii pot să răspundă la

externalităţi negociind unii cu alţii. Pentru a înţelege cum se face acest lucru,

pornind de la exemplul anterior, să presupunem că Dan era proprietarul râului

în cauză. Să presupunem în continuare că această negociere între Dan şi Luca

nu implică costuri. Este posibil ca cele două părţi să negocieze o înţelegere în

aşa fel încât rezultatul să fie redus de la nivelul Q1?

Finanţe publice 35

Dan va fi de acord să nu producă o unitate dată de output atâta timp cât va

primi o sumă care va depăşi câștigul adiţional generat de producerea acelei

unităţi de output (BM-CPM). Pe de altă parte, Luca va fi de acord să-l

plătească pe Dan să nu producă o anumită cantitate de output, atâta timp cât

plata va fi mai mică decât dauna marginală făcută ei de producerea acelui

output, DM. Atâta timp cât suma pe care Luca este de acord să o plătească lui

Dan va depăşi costul lui Dan de a nu produce, există oportunitatea unei

negocieri. Algebric, cerinţa este: DM>(BM-CPM). Figura anterioară indică

faptul că la nivelul de output Q1, BM-CPM este zero, în timp ce DM e

pozitivă. Deci, DM depăşeşte BM-CPM, deci se poate negocia.

Similar, plata pe care Luca ar fi dispus să o facă este mai mare decât diferența

BM-CPM, la fiecare nivel de output de la dreapta lui Q*. spre deosebire, la

stânga lui Q*, suma de bani pe care Dan ar cere-o pentru aşi reduce nivelul

outputului va excede-o pe cea pe care Luca ar fi dispus să o plătească. Deci,

Luca îl va plăti pe Dan pentru ca acesta să-şi reducă capacitatea de producţie

doar până la nivelul Q*, nivelul eficient.

Însă, să presupunem că Luca era proprietarul apei respective. Dan nu ar fi putut

produce nimic fără permisiunea lui Luca de a folosi pârâul respectiv. Deci,

procesul de negociere ar fi presupus ca Dan să-l plătească pe Luca pentru aşi da

acordul să-i polueze apa. În acest sens, Luca va accepta un anumit nivel de

poluare atâta timp cât plata pe care o primeşte de la Dan pentru fiecare unitate

de output produsă de acesta depăşeşte dauna marginală (DM) cauzată de

producţia respectivă pescuitului său. Dan va considera că merită să plătească

pentru privilegiul de a produce atâta timp cât suma este mai mică decât BM-

CPM, pentru unitatea respectivă de output. Să notăm că pentru prima unitate de

producţie, profitul său marginal (BM-CPM) depăşeşte vizibil dauna pe care o

produce lui Luca, deci va avea motive mari să negocieze şi să producă această

unitate. Aplicând acelaşi raţionament pentru fiecare unitate adiţională de

producţie arată că ei au motivaţia de a negocia şi de a ajunge la o înţelegere,

până în momentul în care Luca îi va vinde lui Dan dreptul de a produce nivelul

Q*.

Analiza aceasta porneşte de la două presupuneri:

- Costul de negociere/tranzacționare pentru fiecare dintre cele două părţi

implicate este mic;

- Proprietarii resurselor pot identifica sursele care aduc daune proprietăţii

lor, şi, în mod legal, pot să le prevină.

Plecând de la aceste supoziţii, soluţia eficientă va fi atinsă independent de cine

este proprietarul, atâta timp cât cineva este proprietar. Acest rezultat, numită

teorema lui Coase, care subliniază că, odată ce drepturile de proprietate sunt

stabilite, nu este nevoie de o intervenţie guvernamentală pentru a rezolva

problema externalităţilor (Coase, 1960).

Oricum, externalităţi precum poluarea aerului implică milioane de oameni,

poluatori şi poluaţi, iar costurile unei negocieri între aceştia n-ar fi suficient de

reduse. Mai mult, chiar dacă s-ar stabili nişte drepturi de proprietate pentru aer,

n-ar fi limpede cum proprietarii acestuia ar fi capabili să identifice care dintre

miile de poluatori e responsabil pentru poluarea aerului lor şi în ce proporţie.

Finanţe publice 36

Teorema lui Coase este relevantă în situaţiile în care sunt implicate puţine

părţi, iar sursele externalităţilor sunt bine definite. În plus, cesiunea drepturilor

de proprietate e relevantă din punctul de vedere al distribuirii veniturilor.

Alte modalităţi de a rezolva externalităţile în mod privat sunt: fuziunile şi

convenţiile sociale

Răspunsul public la problema externalităţilor: taxe şi subvenţii

Taxele: Pornind de la exemplul anterior, Dan produce ineficient, deoarece

preţurile inputurilor sale sunt prea mici, iar preţurile outputurilor sale, la fel. O

soluţie naturală de rezolvare a acestei probleme, este introducerea unei taxe

pentru fiecare unitate de producţie a poluatorului, pe motiv că unele dintre

inputurile sale sunt prea ieftine. Această taxă se numeşte taxă pigouviană,

aplicată asupra fiecărei unităţi de producţie a poluatorului, de valoare egală cu

dauna marginală pe care o implică la nivelul eficient de output. Potrivit figurii

de mai jos, dauna marginală la nivelul de output eficient, Q* este distanţa cd,

aceasta este taxa pigouviană.

Cum va reacţiona Dan, daca va fi aplicată o taxă de cd u.m. pe unitate de

producţie? Taxa va creşte costul efectiv marginal al lui Dan. Pentru fiecare

unitate pe care o produce, Dan va trebui să plătească inputurile către ofertanţii

lor (măsurate de CPM) şi administraţiei fiscale (măsurat prin cd). Geometric,

noul cost privat marginal al lui Dan va fi determinat prin însumarea cd cu CPM

pentru fiecare unitate de producţie., asta înseamnă mişcarea în sus a CPM cu

distanţa cd.

Maximizarea profitului presupune ca Dan să producă până când beneficiul

marginal egalează costul marginal, care acum apare la intersecţia dintre BM cu

CPM+cd. Ca efect, taxa îl obligă pe Bart să ia în calcul costul externalităţii pe

care o generează şi îl determină să producă eficient. Astfel, taxa va genera

venituri de cd u.m. pentru fiecare id=OQ* unităţi produse, deci veniturile

fiscale (cd*id) sunt egale cu aria dreptunghiului ijcd.

Fig. 2 Taxele pigouviene

Finanţe publice 37

Va fi tentant ca aceste venituri să fie folosite pentru a-l compensa pe Luca, care

este încă afectat în mod negativ de activitatea lui Dan, chiar dacă în mai mică

măsură. E nevoie de precauţie însă, deoarece, dacă ar fi cunoscut faptul că

oricine doreşte să pescuiască în acel pârâu va primi o anumită sumă, atunci unii

ar alege să facă acest lucru, deşi, în alte condiții nu ar face-o. să aducem în

discuţie natura reciprocă a externalităţilor. Compensaţiile ar conduce la situația

în care cei care pescuiesc să ignore costurile pe care le impun producţiei lui

Dan, iar rezultatul ar fi o activitate de pescuit ineficient de extinsă în acele ape.

Aspectul important este acela că compensarea victimei poluării nu este

necesară pentru a se atinge punctul de eficiență, ci va duce la ineficienţă.

Apar anumite probleme în implementarea unui sistem fiscal pigouvian. În afară

de dificultăţile de estimare a funcţiei daunei marginale, e foarte dificil de găsit

cota de impozitare corectă. Pot fi făcute însă diverse compromisuri. De

exemplu, în cazul externalităţilor generate de emisiile dăunătoare de la maşini.

În teorie, o taxă asupra numărului de km parcurşi are în vedere eficienţa, însă

mai eficient ar fi să se ia în calcul locaţia şi perioada din zi în care au fost

parcurşi acei km, din moment ce poluarea este mai intensă în momentele de

trafic intens şi în zone considerate foarte poluate. Dar, o astfel de taxă ar fi greu

de administrat, astfel, ar putea fi introdusă o taxă pe combustibil, care deşi n-ar

conduce către cel mai eficient nivel, ar reprezenta o îmbunătăţire.

Subvenţiile: Presupunând că ar exista un număr fix de firme care poluează,

astfel, nivelul eficient de producţie, poate fi obținut prin plătirea poluatorului să

nu producă. Deşi această soluţie ar putea părea la început cam ciudată, ea

funcţionează la fel de bine ca varianta fiscală. Iar acest lucru se întâmplă

deoarece o subvenţie pentru a nu polua nu este decât o metodă de creştere a

costurilor efective de producţie ale poluatorului. Să presupunem că guvernul

anunţă că îi va plăti lui Dan o subvenţie egală cu segmentul cd, pentru fiecare

unitate de producţie sub nivelul Q1, pe care acesta nu o produce. Ce va face

Dan atunci? În figura de mai jos, beneficiul marginal al lui Dan .a nivelul de

producţie Q1 este distanţa dintre BM şi axa orizontală, ge. Costul marginal de

producţie la nivelul acesta este însumarea plăţilor pe care Dan le face către

furnizorii săi şi subvenţia CD la care renunţa producând. La nivelul Q1, acesta

este distanţa ek (eg+gk).

Finanţe publice 38

Fig.3. Subvenţiile pigouviene

Dar, ek depășește beneficul marginal, ge. Atâta timp cât costul marginal

depăşeşte beneficiul marginal în punctul Q1, Dan nu are sens să producă

această ultimă unitate de producţie. În schimb, ar putea renunţa la a mai

produce şi să primească subvenţia, ceea ce şi alege să facă: să nu producă mai

mult decât nivelul de producţie Q*. pentru toate nivelurile de producţie de la

dreapta lui Q*, suma costului privat marginal şi a subvenţiei depăşeşte

beneficul marginal. Pe de altă parte, în toate punctele de la stânga lui Q* Dan

preferă să renunţe la subvenţie şi să producă, deoarece costul de oportunitate

total, CPM+cd, este mai muc decât beneficul marginal.

Consecinţele de distribuţionale ale schemelor de taxe sau subvenţii sunt

diferite. Astfel, în loc să trebuiască să plătească o taxă egală cu ijcd, Dan

primeşte o subvenţie egală cu dfhc. Şi în cazul subvenţiilor apar unele

probleme de implementare: pe termen lung s-a putea ca multe firme să

dorească să se plaseze de-a lungul râului, şi, apoi, ar putea fi din punct de

vedere etic, indezirabile.

Sarcina de lucru 2

Descrieți in 8 rânduri care este legătura dintre funcția de repartiție si

funcția de control a finanțelor publice (utilizaţi sursele bibliografice):

Rezumat

Finanţe publice 39

Teste de autoevaluare

1) Potrivit economiştilor R. Şi P. Musgrave, finanţelor publice le sunt

caracteristice următoarele funcţii:

a) funcţia de distribuire;

b) funcţia de control;

c) funcţia de reglare/stabilizare.

2) Prima fază a funcţiei de repartiţie este:

Prin finanţe publice sunt desemnate acele relaţii sociale-economice băneşti

menite să constituie, să repartizeze şi să gestioneze fondurile aflate la

dispoziţia agenţilor economici şi a statului, în scopul realizării principalelor

atribuţii ale statului ca autoritate publică. Se includ în categoria finanţelor

publice următoarele: a) raporturile sociale de natură economică, pentru că

privesc toate relaţiile create în procesul de constituire, dirijare şi control al

banului public; b) fondurile băneşti aflate la dispoziţia statului, unde se includ

toate prelevările încasate, ca venituri şi orientate apoi, ca cheltuieli ale

autorităţii publice; c) cadrul juridic şi metodele concrete de administrare a

banului public, pentru că se referă la actele de dispoziţie autoritară şi/sau

contractuală, cu care statul îşi constituie propriile resurse preluând la

dispoziţia sa o consistentă parte a produsului intern brut; d) măsurile concrete

de intervenţionism statal în economie şi în societate, concretizate într-o

anumită orientare şi construcţie a politicii fiscale şi bugetare. Conceptul de

funcţie atribuită finanţelor publice desemnează capacitatea lor de a mijloci (în

condiţii considerate optime) realizarea directă a anumitor procese economice

exprimate în formă bănească şi derularea relaţiilor corespunzătoare dintre

participanţi, ca şi influenţarea modului de înfăptuire a acestora. Este

semnificativă abordarea distinctivă de către economiştii Richard Musgrave şi

Peggy Musgrave a trei funcţii atribuite finanţelor publice (bugetului de stat),

şi anume: - funcţia de distribuire (a resurselor); - funcţia de alocare (a

resurselor); - funcţia de stabilizare (reglare) a economiei. Funcţia de repartiţie

exprimă capacitatea finanţelor de a mijloci repartiţia produsului naţional,

respectiv a PIB în formă bănească, creând o premisă a realizării acestui proces

şi în formă materială. Finanţele se manifestă, nu numai ca mijlocitor al

repartiţiei produsului naţional, ci şi ca mijloc de exercitare a controlului

asupra activităţii economico-sociale. Necesitatea controlului asupra derulării

proceselor economice şi sociale decurge din condiţiile specifice în care sunt

administrate diversele patrimonii, incluzând şi preocuparea pentru asigurarea

veridicităţii stării de fapt în toate domeniile şi crearea unor premise favorabile

obţinerii de rezultate pozitive maxime în toate activităţile. Funcţia de reglare

(stabilizare) conturează manifestarea finanţelor în ipostaza de mijlocitor al

exercitării unor influenţe asupra evoluţiei vieţii economice şi sociale şi mai

ales a economiei în sensul dorit de către factorii de decizie pe plan financiar,

în primul rând, de către autorităţile publice.

Finanţe publice 40

a) elaborarea bugetelor publice;

b) constituirea fondurilor băneşti la dispoziţia entităţilor economice şi

sociale, inclusiv la dispoziţia statului;

c) distribuirea pe destinaţii adecvate activităţilor entităţilor respective a

fondurilor băneşti constituite în faza anterioară.

3) Formele de manifestare ale primei faze a funcţiei de repartiţie a finanţelor

sunt:

a) plata impozitelor;

b) contribuţiile la asigurările sociale;

c) cheltuielile publice.

4) Caracterul subiectiv al activităţii de control financiar:

a) manifestarea fenomenelor financiare creează cadrul obiectiv pentru

executarea controlului financiar;

b) presupune existenţa, ca suport al său, a relaţiilor financiare;

c) activitatea de control financiar se exercită prin intermediul unor

persoane.

5) Reglarea activităţilor economice şi sociale cu ajutorul finanţelor poate fi

sintetizată sub trei aspecte principale:

a) modernizarea economiei;

b) stimularea expansiunii (creşterii) economice;

c) reglarea sau stabilizarea anticiclică.

Bibliografie minimală

Dragomir, Georgeta (2005). Finanţe publice. Galaţi: Ed. Fundaţiei Academice

"Danubius", pp. 15-29.

Filip, Gh. (2002). Finanţe publice. Iaşi: Junimea, p. 9-32.

Filip, Gh. (coord). (2002). Finanţe. Iaşi: Junimea.

Gruber, J., (2012), Public Finance and Public Policy, 4th Edition, Worth

Publishers, New York,

Nuţă A, Nuţă F. (2009). Politici şi mecanisme fiscal-bugetare. Galaţi:

Europlus.

Nuţă F., Nuţă A. (2009). Implicațiile socio-economice ale politicilor fiscal-

bugetare. Galaţi: Europlus.

Rosen, H., Gayer, T., (2010) Public Finance, ninth Edition, New York:

McGraw- Hill/Irwin

Finanţe publice 41

Văcărel, I. (coord) (2007). Finanţe publice. Ediția a VII-a. Bucureşti: EDP, p.

31-66.