Finanţe publice - Cap.1.

1/5

Capitolul 1. Finanţe publice – concept, conţinut economic, funcţii 1.1. Finanţe – concept, evoluţie, conţinut Cuvântul „finanţe” îşi are originea în limba latină, unde în secolul XIII-XIV se foloseau expresii precum financias, financia pecuniaria, care au înţelesul de bani sau plăţi efectuate cu ajutorul banilor. Francezii consideră însă că noţiunea de finanţe este strâns legată de verbul finir care are semnificaţia de finalizare a unei operaţiuni patrimoniale prin achitarea sumei datorate beneficiarului, precum şi cu substantivul finis care înseamnă termen de plată, scadenţă (momentul în care o plată devine exigibilă, trebuie efectuată). În Franţa, în secolul XV se utilizau expresiile hommes de finances şi financiers pentru denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui sau finance şi les finances care semnifică sumă de bani şi, respectiv, patrimoniul statului. Finanţele, încă de la apariţia cuvântului, au avut şi continuă să aibă legătură cu banii şi cu statul, dar nu este vorba de bani pur şi simplu şi nici măcar de orice fel de plăţi efectuate cu ajutorul banilor. Finanţele vizează veniturile şi cheltuielile statului, fiind strâns legate de istoria statului şi dreptului. Primele elemente de finanţe apar pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, la confluenţa dintre comunitatea gentilică (comuna primitivă, prima formaţiune socio-economică) şi orânduirea sclavagistă (prima formaţiune socială împărţită pe clase antagoniste)1. Factorii care au generat apariţia finanţelor au fost: existenţa statului şi a nevoilor legate de funcţionarea lui; existenţa şi folosirea banilor. Multă vreme însă statul sclavagist şi apoi cel feudal a folosit, în primul rând şi în cea mai mare parte, nu banii ci dările în natură şi prestaţiile obligatorii în muncă. Statul îşi procura pe această cale resursele necesare funcţionării sale. Statul se ocupa de construcţia unor edificii publice, drumuri, organizarea de spectacole, ducerea de războaie etc. Toate acestea puteau fi realizate prin apelarea la dări în natură şi la prestaţii obligatorii în muncă. Cu timpul, activitatea statului se diversifică, statul începe să desfăşoare şi activităţi economice, se dezvoltă sectorul public. Treptat statul îşi completează resursele natural-materiale cu surse băneşti, astfel încât apar primele elemente de finanţe sub forma dărilor, impozitelor în bani şi a plăţilor silite stabilite de stat în seama supuşilor săi. Aceste elemente de finanţe, completate apoi cu împrumuturi în bani şi primele forme de impozite indirecte (taxele vamale) au coexistat cu impozitul în natură şi prestaţiile obligatorii în muncă. Când statul îşi amplifică activitatea şi resursele natural-materiale nu mai permit susţinerea gamei de acţiuni publice, statul preferă o formă mai comodă de atragere de resurse, şi anume venituri în formă bănească sub principala sa formă care este

1 În istoria dezvoltării societăţii există diverse tipuri de relaţii de producţie: unele, bazate pe stăpânirea în comun a mijloacelor de producţie şi a rezultatelor muncii, relaţii de colaborare gentilică, altele, bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, relaţii de exploatare, caracteristice orânduirilor sclavagistă, feudală şi capitalistă, altele, în sfârşit, bazate pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie, relaţii de colaborare, caracteristice orânduirii socialiste.

Finanţe publice - Cap.1.

2/5

impozitul. O astfel de preferinţă se transformă în necesitate, iar forma bănească, mai puţin utilizată în condiţiile economiei naturale închise, începe să câştige teren. În aceste condiţii, resursele natural-materiale sunt abandonate, rămânând doar ca excepţii. Asistăm, de fapt, la transformarea elementelor de finanţe în finanţe propriu-zise la începutul capitalismului (secolul XV-XVI). Cu timpul, finanţele îşi diversifică structura, îşi lărgesc sfera de cuprindere. Pe lângă finanţele publice, care vizează constituirea de resurse pentru susţinerea acţiunilor publice şi realizarea interesului public, apar şi finanţele private care asigură resursele necesare derulării afacerii cu scopul de a obţine profit şi maximizarea profitului şi realizarea interesului privat. Unii autori consideră conceptul de finanţe publice ca fiind sinonim cu finanţele statului, însă majoritatea autorilor delimitează cele două noţiuni, din punct de vedere al sferei de cuprindere. Finanţele publice sunt mai cuprinzătoare deoarece includ, pe lângă finanţele administraţiei centrale (care desemnează, de fapt, finanţele statului), şi finanţele comunităţilor locale, finanţele instituţiilor publice, finanţele persoanelor private în măsura în care sunt subvenţionate de stat. 1.2. Accepţiunea clasică şi modernă a finanţelor publice De-a lungul timpului, cuvântul finanţe a căpătat un sens foarte larg incluzând bugetul statului, creditul, operaţiile bancare şi de bursă, relaţiile cambiale ş.a. adică resursele, relaţiile şi operaţiile băneşti. Concepţiile specialiştilor însă despre finanţe sunt diferite şi pun accentul pe un anumit aspect al finanţelor. Concepţiile despre finanţe au evoluat de-a lungul timpului, evidenţiindu-se drept concepţii distincte, specifice celor două etape de dezvoltare din istoria societarii omeneşti între secolele XVIII şi XX. 1. concepţia clasică – caracteristici: conceptul de finanţe publice are un caracter juridic; specific epocii "statului jandarm", adică a unui stat protector al bunurilor şi

persoanelor contra agresiunii vecinilor; finanţele clasice apar ca finanţele statului consumator; reflectă doctrina liberală predominantă în perioada capitalismului ascendent, bazată

pe principiul: „laissez-faire, laissez-passer”; urmărea evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice în economie care ar putea perturba iniţiativa privată, liberă concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei;

specific capitalismului liberal care s-a afirmat în sec. XVIII-XIX; reprezentanţii şcolii clasice susţin echilibrul bugetar pe care-l consideră „cheia de

boltă” a finanţelor, văzând în deficitul bugetar un dublu pericol, cel al bancrutei (falimentului) şi cel al inflaţiei;

statul redistribuie un volum redus de resurse (aproximativ 3% din PIB*). 2. concepţia modernă – caracteristici:

conceptul de finanţe publice are un caracter economic şi sociologic; specific epocii "statului providenţă", adică a statului bunăstării pentru toţi; statul

providenţă a intervenit pentru a ajuta anumite categorii sociale: săracii, bătrânii, şomerii, handicapaţii, văduvele, copiii, imigranţii, tinerii, cei fără locuinţă, etc.; de

* Produsul intern brut este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unei ţări în decurs de un an.

Finanţe publice - Cap.1.

3/5

aceea, statul a sporit numărul degrevărilor fiscale şi al metodelor de impozitare, a organizat, a generalizat şi a făcut obligatorii sistemele de asistenţă socială, de pensii complementare şi de alocaţii pentru copii;

finanţele moderne apar ca finanţele statului intervenţionist; şcoala modernă agreează intervenţia statului prin metode şi pârghii economice,

îndeosebi financiar-monetare, apte să influenţeze favorabil activităţile economice şi sociale; autoritatea publică este chemată să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze procesele economice, să prevină crizele sau puţin să le limiteze efectele negative;

specific neocapitalismului manifestat în secolul XX, îndeosebi după marea recesiune economică mondială (1929-1933);

şcoala modernă consideră că şcoala clasică a exagerat pericolul deficitului bugetar, pe care îl consideră mai degrabă un impas decât un pericol şi acceptă ideea sacrificării echilibrului bugetar pentru a se asigura echilibrul general al economiei;

rolul redistribuitor al statului creşte (aproximativ 40% din PIB). 1.3. Funcţiile finanţelor publice Finanţele publice există pentru a servi la realizarea unor obiective precis determinate, la îndeplinirea anumitor sarcini care nu ar putea fi înfăptuite pe altă cale sau cu alte mijloace. Misiunea socială a finanţelor publice este îndeplinită prin funcţiile pe care le exercită, şi anume: funcţia de repartiţie şi funcţia de control.

1. Funcţia de repartiţie cuprinde 2 faze distincte, respectiv:

a. faza de constituire a fondurilor publice la care participă întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma juridică de organizare; instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora; populaţia, persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate. Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă diverse forme şi anume: impozite şi taxe; contribuţii pentru asigurările sociale; amenzi şi penalităţi;

Finanţe publice - Cap.1.

4/5

vărsăminte din veniturile instituţiilor publice; redevenţe şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri

proprietate de stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a unor bunuri fără

stăpân; împrumuturi de stat primite de la persoane fizice sau juridice; dobânzi aferente împrumuturilor acordate, donaţii, ajutoare şi alte transferuri

primite; alte venituri.

Faza de constituire a resurselor financiare publice are un caracter obiectiv deoarece necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului se resimte în toate ţările, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică, de structura de ramură, de orânduirea socială sau de alţi factori. b. faza de redistribuire a resurselor publice către beneficiarii acestora, persoane fizice şi juridice. Această repartiţie este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în perioada de referinţă, cuantificarea lor în expresie bănească şi ierarhizarea în funcţie de acuitatea şi importanţa pe care o prezintă. Deoarece nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse financiare sunt mult mai mari decât resursele posibile de procurat pe plan naţional, adică oferta de resurse financiare este necesar ca autorităţile publice competente să trieze şi să ierarhizeze cererile formulate de organele centrale şi locale abilitate în funcţie de anumite criterii. Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt dimensionarea volumului cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume: învăţământ, sănătate, cultură; asigurări sociale şi protecţia socială; gospodărie comunală şi locuinţe; apărare şi siguranţă naţională, ordine publică; acţiuni economice, protecţia mediului, cercetare-dezvoltare, datorie publică şi alte acţiuni.

Faza de distribuire a resurselor financiare publice are un caracter subiectiv deoarece depinde de capacitatea organelor decizionale de a percepe şi de a răspunde corect nevoilor sociale, de gradul de dezvoltare economico-socială a ţării, de opţiunea forţelor politice aflate la putere. Toate acestea influenţează volumul resurselor financiare ce poate fi mobilizat la fondurile publice şi cererea de resurse pentru satisfacerea nevoilor sociale. 2. Funcţia de control este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor, şi modul de utilizarea a acestora. Necesitatea funcţiei de control decurge din faptul că fondurile de resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi şi materializează o parte însemnată din PIB. Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice şi se exercită în toate fazele economiei, şi anume:

a). în faza de producţie, controlul financiar urmăreşte toate elementele: mijloacele de muncă, obiectele muncii şi forţa de muncă şi se efectuează asupra întregului circuit al fondurilor de la aprovizionare până la desfacere şi încasarea contravalorii produselor finite;

Finanţe publice - Cap.1.

5/5

b). în faza de repartiţie, urmăreşte: nivelul la care se constituie aceste fonduri; titlul cu care se mobilizează şi se repartizează către beneficiari; dimensiunea fondurilor în raport cu PIB; gradul de redistribuire a fondurilor între sferele de activitate, sectoarele sociale, membrii societăţii şi diversele regiuni şi zone geografice; modul de asigurare a echilibrului între necesarul de resurse financiare şi posibilităţile de procurare a acestora;

c) în faza de schimb, controlul urmăreşte dacă produsele obţinute în unităţile economice cu capital de stat se realizează cu mărfuri, dacă oferta corespunde cererii şi dacă preţurile mărfurilor stabilite prin mecanismele pieţei acoperă cheltuielile de producţie şi de circulaţie şi permit obţinerea unui profit; d) în faza de consum, controlul vizează consumul productiv al unităţilor economice cu capital de stat (gradul de valorificare a materiilor prime, rentabilitatea produselor etc.), precum şi consumul final al instituţiilor publice (cheltuieli pentru învăţământ, sănătate, cultură, apărare etc.). În ţara noastră, controlul financiar se exercită de organele Curţii de Conturi ale Ministerului Finanţelor Publice, organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat şi instituţiilor publice, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi ale controlului financiar, garda financiară. Atribuţii de control în domeniul finanţelor publice au şi parlamentul şi guvernul ţării, precum şi alte organe. Bibliografie recomandată: 1. Anghelache Gabriela, Beclean Pavel - Finanţele publice ale României, Editura

Economică, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2007 2. Duran Vasile - Finanţe publice, Editura Eurostampa, Timişoara, 2006 3. Ivănuş Liliana - Finanţe publice, Editura Focus, Petroşani, 2004 4. Moşteanu Narcisa Roxana - Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2011 5. Tulai Constantin - Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007 6. Văcărel Iulian (coord.) - Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a

VI-a, Bucureşti, 2007