Universitatea Spiru Haret Facultatea de Arhitectură Str. Ion Ghica nr. 13, sector 3, Bucureşti Tel. +4021 3122301; Fax. +4021 3149525

Specializarea:

Arhitectură Forma de înv ăţământ:

cursuri de zi Disciplina de studiu:

Doctrine în arhitectură

şi urbanism

Anul de studii: 5

Anul universitar: 2014-2015 Titularul cursului:

Anca Sandu Tomaşevschi Email: ancatomasevschi@yahoo.com

Anca Sandu Tomaşevschi

Alberti, un Ferrari şi Victoria din Samothrace Lookul personal şi serviciul de p.r. al istoriei

Pe Leon Battista Alberti - băiat de viaţă şi avangardist italian - istoria a găsit de cuviinţă să ni-l înfăţişeze la Uffizi înfofolit de sus până jos într-un anteriu numai falduri, cu o bonetă cam caraghioasă pe cap şi citindu-ne grav un lung document scris. Dacă mai adaogi şi ceea ce am învăţat despre el – că era eruditul epocii, conştiinţa teoretică a Renaşterii etc. – te şi apucă somnul. Şi e nedrept. Băiat sportiv şi haios, Leon Battista domesticea cai, sărea peste umerii a zece oameni şi câştiga lejer toate întrecerile cu lancea şi suliţa. Cu spatele rezemat de zidul catedralei Santa Maria del Fiore, reuşea să arunce mărul peste cupolă. Călărea în cerc, într-un picior şi uluia adunarea cu tot felul de alte acrobaţii sportive. Nu cred că făcea toate astea drapat în cămeşoaie până-n pământ şi cu clopul pe frunte. Dar aşa s-a obişnuit istoria, să ne prezinte valoarea cu sobră gravitate, chiar dacă sacrifică adevăruri individuale. Alberti îşi aduna prietenii ca să le cânte şi să-i distreze, nu ca să le citească din teoriile lui şi să-i plicitsească. (Cu instrumentul muzical se descurca perfect, dar cu glasul mai dădea rateuri, spun gurile rele.) Păcat că istoria pare a avea ceva împotriva oamenilor simpatici, care n-au ştiut din timp să se apere de ea, făcându-şi singuri imaginea pentru posteritate.

Eu sunt convinsă că, într-o altă organizare temporală a lumii, Leon Battista Alberti ar fi participat cel puţin la circuitul de la Monza şi, spre deosebire de Marinetti, n-ar fi făcut accidente. Era prea bun sportiv. Sigur n-ar fi căzut de pe cal, ca să moară, ca fraierul de Boccioni. Şi probabil că s-ar fi băgat, ca şi neghiobul de Sant'Elia, în linia întâi la război, dar s-ar fi descurcat să scape cu viaţă. De mic, ar fi fost cel mai bun roller din parc. Iarna ar fi făcut schi acrobatic. Să fi vrut, ar fi fost cel mai bun cascador. Dar, în primul rând, ca un italiano vero ce se afla, i-ar fi plăcut maşinile şi motocicletele. Fiind arhitect profesionist, s-ar fi ocupat, bineînţeles, şi de designul lor. Poate că l-ar fi revoluţionat chiar, fiindcă era un tip destul de tehnic.

Leon Battista Alberti (1404-1472), aşa cum ne este el prezentat în curte la Uffizi.

Sant'Andrea din Mantova şi un Ferarri (Foto AST)

Deşi nu se ştie cât de mult ar fi stat pe net, prieteni pe face book ar fi avut o grămadă, fiindcă nu ştiu cum făcea, dar avea timp pentru toate. Pe vremea lui, ieşea mereu în spaţiul public cu prietenii, la un vin şi o cântare. Astăzi l-ai găsi făcând jazz la prin locurile cele mai neconvenţionale. Îi plăcea spectacolul şi, generos din fire, îi plăcea să facă spectacol, ca să le facă plăcere celor din jurul lui. În loc de biserici, cred că azi i-ar fi plăcut să proiecteze, să zicem, arhitectură pentru eveniment - structuri olimpice, amenajări de artă în spaţiul public, spaţii pentru festivaluri, supermediateci... Când distracţia îi lăsa timp, se simţea însă la fel de confortabil şi în bibliotecă. Ca un savant cu barbă albă, atletul suplu, cârlionţat şi frumuşel făcea cercetare ştiinţifică, aplecat mai ales spre ştiinţele exacte, şi asta într-o vreme când toţi erau pasionaţi de filozofie. După Vasari, ar fost chiar mai strălucit în bibliotecă decât în faţa planşetei. Şi nu e de mirare: pe când toţi artiştii se formau în ateliere, el a fost primul care s-a format în universităţi. Să fi însemnat că şi în felul acesta a fost un avangardist?

Păi da, dacă avangardismul înseamnă pionierat în artă; dacă înseamnă sondarea unor căi noi pe care să le urmeze arta. "Având ţeluri noi în faţă, eu pornesc de la principii noi", spunea Alberti, conştient că era deschizător de drumuri. Cu Brunelleschi pe care-l elogia public, cu Ghiberti cu care discuta frecvent şi cu Massacio - ca practicieni, a alcătuit poate primul curent avangardist, pe care el l-a fundamentat teoretic. Probabil că o serie de alte avangardisme au străbătut înaintea lui mileniile - altminteri am fi locuit şi acum în colibe primordiale şi am fi mâncat cu linguri de os - dar ceva le-a lipsit acestora ca să fie notorii. Iar ceea ce le-a lipsit nu a fost vocalitatea, ci susţinerea prin cuvântul scris.

Textul avangardist, de la firesc la belicos De re aedificatoria a fost un tratat avangardist, chiar dacă a fost scris cu prietenie. Fiindcă era un tip gentil, Alberti n-a sărit la beregata nimănui, nici a lui Villard de Honnecourt, nici a scolasticilor. Dar chiar şi aşa, a determinat o improbabilă victorie a Renaşterii asupra Goticului. Improbabilă, pentru că Goticul avea în Europa un imens avantaj asupra Renaşterii: el era vechi şi consacrat, pe când noul spirit era inedit. Pe când Goticul era universal, Renaşterea era restânsă şi specific locală, era limitată la Florenţa şi la nostalgia pentru antichitatea ei romană; Goticul se născuse şi diseminase organic şi avea de partea lui toată suflarea publică europeană, de la episcopi luminaţi până la pălmaşii analfabeţi. Dăinuia de secole. Renaşterea a apărut brusc şi nu şi-a anexat decât o mică parte din puţina intelighenţie existentă. Secretul victoriei ei consta într-o nouă armă care – de atunci şi până de curând, adică până spre sfârşitul secolulului 20 - s-a dovedit cea mai puternică: autoritatea cuvântului scris. Iar genialul ei mareşal a fost extrovertitul, chefliul şi săltăreţul Leon Battista Alberti.

Cuvântul a însemnat atunci vorba bună, chiar şi în arte. Cu tonul paşnic, dar şi cu sistem, a făcut Leon Battista Alberti operă de pionierat. Cuvântul a făcut dintr-un tânăr OK, de gaşcă, studios şi talentat, întâiul erudit al vremii sale. Tot cuvântul a făcut atunci din meşteşugurile artistice discipline intelectuale, iar educaţia prin cuvânt – şi nu ucenicia în zidărit sau dulgherit – l-a creat pe arhitectul vremurilor moderne. Dar asta a fost atunci.

Şi de atunci a mai fost o singură dată, tot în Europa. Probabil că al doilea mare moment de glorie a cuvântului în arhitectură l-a marcat Avangarda interbelică. Spiritul nou a fost şi atunci dominat tot de intelectualizarea artelor, de aceea, înainte de a produce arta nouă, Avangarda avea multe de spus în cuvinte. De astă dată însă nu le-a mai spus pur şi simplu, ci le-a slobozit ca din vulcan. Parole, parole, parole, ca şi teoriile de acum cinci sute de ani, dar câteva octave mai sus, allegro impetuoso şi adesea furioso. Marea diferenţă de ton avea să fie, de fapt, cea dintre avangardisme şi Avangardă. Năprasnică cum era, Avangarda n-a mai avut răbdare să-şi alcătuiască un discurs sistematic şi a apelat la strigăte de luptă, sentinţe, interjecţii, pamflete, trompete şi obrăznicii. A avut scuza că avea de răpus o artă care se afla

pe piaţă de secole, dar al cărei spirit căzuse în comă profundă, lăsând în urmă o producţie ce-i drept consistentă, dar care nu mai avea nimic de spus. Societatea, ca şi în vremurile Goticului, era aderentă la ea până la solidarizare. Întotdeauna ea e de vină, societatea, fiindcă ea e cea care, după ce cu greu înţelege şi asimilează un curent nou, una-două îl şi convenţionalizează şi apoi nu-i mai dă drumul. Dar ce să-i faci? Viaţa e grea. Şi pe vremea lui Alberti fusese la fel, dar numai Savonarola a alergat la berbece ca să destabilizeze situaţia.1

Avangarda şi-a epuizat cuvintele în tiruri cu foc automat asupra duşmanului de pretutindeni, şi prea puţin ca să se explice. Tristan Tzara şi spunea: "Şi nici n-am de gând să mă explic, fiindcă urăsc bunul simţ comun. … Boomboom, Boomboom, Boomboom." Dar cum să nu-ţi devină totuşi simpatici şi avangardiştii interbelici, cu tinereţea lor zgomotos afişată, cu teribilismul lor, cu umorul lor cam dur, cu spiritul lor de contradicţie anti-academic, anti-instituţional, anti-constrângeri, anti-burghez, anti-zahariţi, anti-plictiseală şi anti-orice? "Vrem să demolăm muzee, biblioteci şi academii, să combatem moralitatea, feminismul şi toate laşităţile utilitariste şi oportuniste!"2 Marinetti se poza în maşini de curse şi în atitudini caraghioase, Schwitters îl însoţea pe van Doesburg la conferinţele acestuia, ca să latre din public hodoronc-tronc, Rodchenco o poza pe Lilya Brik ţipând în gura mare, pentru un poster care a înconjurat lumea, la Köln poliţia i-a închis expoziţia grupului Dada pe motive de obscenitate, iar în America libertăţilor pisoarul-fântână al lui Duchamp era cel puţin controversat. Săreau calul cu impertinenţa, se dădeau mari şi erau agresivi, te indignau dar îţi trecea, pentru că nu-ţi venea să-i iei prea tare în serios, în schimb erau fete şi băieţi talentaţi.3

Alberti nu sărise calul. El sărea capra peste un bărbat stând în picioare. Calul îl

întorcea fără să clintească beţişorul aflat în echilibru pe laba piciorului lui şi călărea ca nimeni altul. Dar ce folos: istoria ni-l prezintă plicticos şi zaharisit, în cămaşă de noapte, cu armonia şi frumuseţea şi concinnitasul lui! Cu blândeţea cu care îşi închipuia că "singură frumuseţea poate obţine îndurare din partea oamenilor sceleraţi, numai ea le va domoli pornirile şi-i va împiedica să facă rău." Poate pentru că el încă trăia printe oameni brutali.

Lilya Brik, portretizată de Alexandr Rodchenko în 1924, pe coperta revistei LEF (Frontul stâng al Artei) şi Filippo Tommaso Marinetti.

Marinetti nu. El trăia printre poeţi şi istorici de artă rafinaţi, pe care voia să-i sfideze. "Un automobil de curse e mai frumos decât Victoria din Samothrace!" S-a luat, evident, de greci, căci naţionalismul nu l-a lăsat să atace antichitatea romană. Dar cine ştie, poate că în locul lui, Alberti ar fi putut spune: "Un Ferrari e mai frumos decât Sant'Andrea mea din Mantova!" Numai să fi trăit el alte vremuri. Atunci aserţiunea lui "fiecare artă şi ştiinţă îşi are principiile, valorile şi regulile ei proprii pe care, dacă le urmezi cu grijă, îţi atingi scopul în modul cel mai frumos" ar fi sunat poate "desfidem principiile, valorile şi regulile fiecărei arte şi ştiinţe, iar scopul nostru se atinge în modul cel mai agresiv". Şi alta ar fi fost imaginea lui pentru posteritate.

Va să zică, avangardismele au înseamnat curajul de a propune un spirit nou. Şi Avangarda la fel, doar că propunerea se făcea de pe poziţii belicoase, cu nihilism şi spirit de frondă.1 Cuvântul le-a fost prima armă. Apoi imaginea.

Cuvânt şi imagine, idee şi gălăgie Azi, vremea cuvântului scris a trecut. Ca

odinioară în Bizanţ şi ca în Baroc, numai imaginea, ea singură e menită să surprindă şi să impresioneze. Dacă e însoţită totuşi de câteva cuvinte – puţine, că mai mult de zece nu citeşte nimeni – e pentru ca să nu înţeleagă publicul mesajul pe dos. Cuvântul s-a retras la un mic cerc de iniţiaţi, care mai fac cu el doar teorie filozofică a arhitecturii. De fapt, nu prea mai există nici curente de Avangardă. Mai există câte un grupuşor de neo-avangardişti, alcătuit din susţinători ai unui viitor cât mai digitalizat sau, dimpotrivă, alte grupări alcătuite din derivaţi ai lui Rousseau şi William Morris, susţinători ai unui viitor eco-bio-logizat. În rest, există arhitecţi care scornesc din greu concepte cât mai inovative pentru proiectele lor. Şi fiecare, în felul lui, se vrea un avangardist - pe cont propriu. De obicei se susţin prin fotografii profesioniste şi arareori câte un Rem Koolhaas îşi fundamentează idei arhitecturale prin publicaţii mai consistente.

Ce-ar face azi Alberti? Cum ar asocia el azi cuvântul cu imaginea, biblioteca cu netul, clasicismul cu obsesia originalităţii, tonul cu mesajul, democraţia cu elitismul? Nu ştim exact, dar, pentru că şi vremea Avangardei exaltate a trecut de mult, în deplină concinnitas, desigur.

Asta, desigur, când n-ar fi în Alpi, să se dea cu

parapanta. ------------------------------------------------------------------

1 Cum să nu-ţi faci duşmani când afirmi despre contemporanii tăi: "Au devenit într-atât sclavii anticilor, şi-au înrobit în aşa măsură libertatea de gândire, încât nu numai că nu vor să afirme nimic contrar părerii anticilor, dar nu îndrăznesc să mai spună nimic ce n-a fost spus de ei." 2 Citat din manifestul futurist al lui Marnetti. 3 Carl Jung spusese: "Totul e prea idiot, ca să fie schizofrenic."

Pagina anterioară, de sus în jos: Readymade de Marcel Duchamp, numit LHOOQ şi expus în 1919. LHOOQ, pronunţat în franceză, sună: „Elle a chaud au cul”. Poster înfăţilându-l pe Kurt Schwitters, într-un spectacol dadaist, în care cânta sonata UR, însoţită de şuierături, răcnituri şi lătrături, stupefiind publicul neobişnuit cu arta modernă. Marcel Duchamp travestit in femeie si prezentat sub numele Rrose Sélavy. Rrose poate fi decodificat drept eros sau arroser, iar Sélavy drept c’est la vie. In concluzie, interpretarea pseudonimului poate fi: Eros – „asta-i viaţa!” sau „să toastăm pentru viaţă!” Mai sus: Fântâna-pisoar a lui Marcel Duchamp, New York, 1917.