feed back iulie - august 2013

9 7 7 1 5 8 4 9 2 9 0 0 1

I S S N 1 5 8 4 - 9 2 9 5

ANUL X

2013

Nr. 7-8

IULIE

AUGUST

Nr.

7-8

/ IU

LIE

/ A

UG

US

T 2

01

3

Director Daniel CORBU

În acest numãr semneazã:

Poem vizual de Nance Van Winckel

Nicolae TZONE, Matei VIÞNIEC, Eugen SIMION, Laurenþiu ULICI, George VULTURESCU, Ioan ALEXANDRU, Nicolae BACALBAÞA,Vlad A. GHEORGHIU, Tatiana SCURTU-MUNTEANU, Gabriel Petru BÃEÞAN, Valeria Manta TÃICUÞU, Ion Gheorghe PRICOP, Tudor NEDELCEA, Radu CANGE, Mioara BAHNA, Dayana ÞTEÞCO, Nicolae CIOBANU, Virgil NAUMESCU, Nicolas CATANOY, Alexandru PINTESCU, Elias CANETTI, Petre ÞUÞEA, Ioana DINULESCU, Liviu ÞIPLICA, Ioan S. POP, Ion Gheorghe PRICOP, Tania NICOLESCU, Doru IONESCU, Alexandru MUÞINA, Tiberiu ROÞU, Liviu ANTONESEI, Simona BARTICEL, Ovidiu ÞIMONCA, Al. CISTELECAN, Liviu APETROAIE, Emilian MARCU, César VALLEJO, J.G. BALLARD, Philippe PANNETON (RINGUET), Yasunari KAWABATA, Miljurko VUKADINOVICI, Bratislav MILANOVICI, Melville CANE, Miguel de UNAMUNO, André BRETON, Saþa PANÃ, Rainer Maria RILKE, Daniel CORBU

1p a g i n a

REVISTA FEED BACK nr. 7-8/ iulie-august 2013

editorial

Impresia noastră, exprimată cu o mâhnire de fond, acut inconfortabilă, e că România se află în lipotimie din toate punctele de vedere: economic, politic şi mai ales al moralei sociale. Şcoala, aflată şi ea în derivă, nu mai propagă apartenenţa la un popor glorios şi nu mai inocu-lează individului ideea că este continuator al unui trecut zbuciumat, ce-i drept, dar victorios. În douăzeci şi trei de ani câţi au trecut de la revoluţia de răsturnare a comu-nismului, România a fost golită de conţinut. Noţiunile de muncă, cinste, patriotism, fairplay s-au pierdut în agonica, nesfârşita tranziţie românească. În toţi aceşti ani, industria vândută sau distrusă, bogăţiile subsolice oferite pe tavă, materia cenuşie românească, specialiştii formaţi în şcolile noastre plecaţi spre alte zări de farmec pline, transformaţi într-o piaţă de desfacere, am devenit o gubernie cenuşie, o colonie condusă de la Înalta Poartă. Astfel, negociatori ai Comunităţii europene, consilieri sau consilieri ai consilieri-lor europeni ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Eminescu vorbea acum vreo sută treizeci de ani de „scurge-rea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Ţării Româneşti (...) o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte (...) cucerind bucată cu bucată, bunurile naţionale”. Turnătorii la această nouă Înaltă Poartă s-au înmulţit. Dar, cum spunea cândva tot bunul Eminescu, „boala trădătorilor interesului naţional e veche la clasa politică valahă”. Sunt tot cei care au instituit neseriozitatea românească, aparenţa, falsul, caricatura vie-ţii adevărate. Raportând totul la nivel individual, spunem, fără a greşi, că societatea de consum a modificat nu numai gândirea, pârâtul capitalism românesc a schimbat caractere. Aş spune chiar că s-a lucrat sistematic la demnitatea indivi-duală a românului, cariată încet, încet, apoi distrusă. N-au dispărut doar meseriile, dar şi conştiinţa muncii, obţinând peste tot cetăţeni second hand.

De la Heidegger am învăţat că tezele fără antiteze dis-trug fiinţa. Se mai pot lipi de noi iluziile? Cine să mai sus-ţină miturile româneşti? Cine să susţină, împotriva forţelor

POSTMODERNISMUL ŞI

ELITA CULTURALĂ NAŢIONALĂ

Nesfârşita tranziţie românească ● Teze şi antiteze ● Noua elită culturală ● Veleitarii sterili

● Lipotimia românească ● Ratingul marginalizaţilor

2pagina


editorialpostmoderne, unitatea naţională şi patriotismul? Cândva filosoful materialist german scria: „Românii sunt un popor fără istorie, destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondi-ale... Ei sunt suporterii fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional. [...] Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte”. Cumplită afirmaţie, iar ultima propoziţie, de-a dreptul cinică.

Cine să mai apere la noi fiinţa naţională, cine cultura română. Unde ne sunt marii intelectuali? Iată un text încura-jator al arhimandritului Iustin, cel care, trecând nu de mult timp la poporul stelelor, a lăsat românilor un testament: „Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat? Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului. Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de sal-vatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile? Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma? Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci !!! Astăzi, ca şi pe vremea cuce-ririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam. Tu taci !!! Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro–ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu taci !!! Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa, pentru că ţara lor nu are nevoie de ei.”

Cine să apere, ne întrebăm din nou, România cea umi-lită, urgisită, adusă sub nivelul demnităţii? Ceea ce se auto-numeşte noua elită culturală este un grup de veleitari, sterili când e vorba de opera lor, dar, aşa cum apar şi pe sticla televizoarelor, ambiţioşi, cu dorinţă de dominare culturală, opaci la valori, acceptând, ca şi politicienii cu care se-ames-tecă, formula putere & bani. Ei înţeleg să poarte iubirea de ţară nu în suflet, ci în buzunar. Între aceşti agitatori falşi, caţavenci, lozincarzi, adevăraţii intelectuali nu se văd. Ei nu sunt nici de dreapta, nici de stânga şi au ratingul margina-lizaţilor. Pe cine aşteptăm să ne ofere reţeta depăşirii acestei lipotimii?

Daniel CORBU

3p a g i n a


Interzis în epoca comunist-ateistă, cântecul Deşteaptă-te, române! devine, din 1990, oficial imnul naţional al României. Dacă paternitatea versurilor este incontes-tabilă – poetul şi ziaristul paşoptist Andrei Mureşanu (1816-1863) – compozitorul este încă controversat. Prof. Vasile Oltean a demonstrat că dascălul de cântări, profe-sorul şi cântăreţul George Ucenescu, uce-nicul lui Anton Pann, este adevăratul cre-ator al muzicii, după însăşi mărturia sa: „Sosind furtunosul an 1848, poetul [Andrei Mureşeanu] căuta o melodie după care să compună un sonet, care să cânte între ami-cii ce erau să se adune la grădina parohului pentru o petrecere. Am cântat mai multe cântece de probă, iar sosind la ultimul cânt Din sânul maicii mele, iată că vine poetul [Andrei Mureşeanu], împreună cu patru domni români [N. Bălcescu, I. Brătianu, Gh. Magheru, V. Alecsandri]; [...] îmi dete d. Andrei Mureşan poesia făcută [...] îi probăm puţine rânduri şi văzând că în tot melosul este o minune potrivit, l-am cântat cu vocea mea tânără şi puternică până la fine [...] Din ziua aceea, cântecul Deşteaptă-te, române! s-au făcut cel mai plăcut şi familiar, iar eu eram poftit în toate părţile ca să-l cânt şi să învăţ tinerimea să-l cânte bine şi regulat”. Deci, compozitorul imnului este G. Ucenescu şi nu Anton Pann (între timp, Ucenescu devine cursantul lui A. Pann la şcoala acestuia de psaltichie şi tipar psaltic de la Seminarul Mitropoliei, profesorul

popularizând cântecul ucenicului său). Cel care face confuzie între cei doi compozi-tori este episcopul, apoi mitropolitul Iosif Naniescu, confuzie care s-a perpetuat până azi.

Deşi n-are notorietatea lui Anton Pann, G. Ucenescu este un merituos com-pozitor de muzică bisericească şi culegător de folclor românesc, autorul volumelor Carte de cânturi cu note de Psaltichie, Cântece de stea şi colinde de la copii adunate şi ceva mai îndreptate, iar altele adăugate şi înapoi la copii date (1856), Cântări la Naşterea Domnului Nostru Iisus Christos şi alte stihuri pentru trebuinţa pruncilor (1857), Cânturi morale la sărbătorile împărăteşti (1859), Victor şi Camila (poveste populară, 1860), Sonorul sau răsu-nătoarele plânso-cânturi (1862), Magazin de cânturi vechi şi noi (1863), Versurile naşte-rii (1869), Introducerea elevilor în cunoaşte-rea orânduielilor bisericeşti (1870), Canonul Sfintei Cuminecături (1874), Tratat teoretico-practic de muzică ecleziastică (în manuscris, postum).

Imnul Deşteaptă-te, române!, izvorât din vremurile zbuciumate ale istoriei naţio-nale, a fost, ca şi Treceţi batalioane române Carpaţii! şi Pui de lei, pe placul milioanelor de luptători pentru libertatea şi dezrobi-rea românilor de sub imperii străine şi de convieţuire laolaltă („Români din patru unghiuri, acum ori niciodată / Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!”); a fost ecoul dorinţei deşteptării conştiinţei unităţii de

Schimbarea Imnului şi a

Zilei Naţionale a României

Tudor NEDELCEA

provocări

4pagina


neam şi limbă, a identităţii naţionale, ide-aluri realizate în cele din urmă, cu eforturi conjugate şi vărsare de sânge, pe câmpiile libertăţii. Notorietatea lui s-a menţinut şi chiar a crescut în perioada postbelică (1945-1989) şi prin faptul că a fost interzis, astfel încât readucerea lui în actualitate în acele zile fierbinţi ale Revoluţiei din decembrie 1989 a fost legitimă şi firească.

Dar, judecând la rece, considerăm – şi ne asumăm consecinţele acestei afirmaţii – că, azi, acest imn este oarecum vetust.

În primul rând, versurile sunt greoaie, specifice epocii preeminesciene, (marele Poet ridicând stacheta acurateţii limbii române literare), astfel încât versuri-le imnului cu greu se pot memora. Acesta este şi motivul pentru care imnul nostru naţional nu se cântă la manifestări publi-ce, stadioane etc., aşa cum se întâmplă cu imnul naţional al altor ţări.

În al doilea rând, valoarea esteti-că este abandonată în favoarea mesajului imnului.

În al treilea rând, conţinutul nu mai corespunde realităţii României actuale, ţară membră în structurile euroatlantice. Astfel, nu mai putem vorbi, azi de „barbarii de tirani”; „cruzii tăi duşmani”; de voinicii care „sar ca lupii în stâne”; „pizmă răutate”; „de fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă” cei care se retrag din luptă; pe duşmani să-i „trecem prin sabie şi foc”; „iataganul bar-barei semilune” (suntem independenţi de Imperiul otoman din 9 mai 1877!); purtăm jugul despotismului „ca vitele”; „strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată” ( când, de cine?!). Deviza „Viaţa-n libertate ori moar-te”; pentru care sunt chemaţi „preoţi, cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină” este superbă, dar nu mai este actuală.

Nu vrem să fim înţeleşi greşit: imnul Deşteaptă-te, române! a făcut carie-ră, a mobilizat atât masele, cât şi elitele, a străbătut epocile şi a contribuit deci şi la făurirea unităţii şi independenţei naţiona-le, dar el numai este de actualitate. Ne-am recăpătat libertatea deplină, independenţa este parţial refăcută în hotarele române, de barbari n-avem de ce să ne mai temem, căci sub această noţiune ei, nu mai există, iar România este apărată de însuşi statutul său de membră cu drepturi depline în NATO şi UE.

Actuală nu mai este nici deviza „Viaţa-n libertate ori moarte”, ci unitatea în cuget şi simţiri, cum spune şi A. Mureşanu. Lipsa unităţii tuturor românilor a fost şi este resimţită dureros. Herodot semnala că strămoşii noştri, tracii, sunt cei mai nume-roşi şi viteji, dacă... ar fi uniţi. Eminescu, creatorul doctrinei naţionale, cere poporu-lui român să tragă învăţămintele istoriei: „Dacă fiii tăi ar fi uniţi, totdeauna, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit”. Tristă şi actuală constatare! Şi astăzi atât în comunităţile româneşti din jurul ţării noastre, cât şi în diaspora, lipsa de unitate şi solidaritate a românilor este evidentă, astfel încât se poate spune despre cosângenii când se ceartă şi se dezbină că sunt din acest punct de vedere, cu siguran-ţă, români. Şi în afara graniţelor ţării, când doi români discută sau dispută o problemă sunt emanate cel puţin trei păreri.

Despre necesitatea unui imn naţio-nal în pas cu vremea scria şi I.L. Caragiale: „Am ascultat Pe-al nostru steag e scris unire. Asta-i! Asta-mi place! Bravo, băieţi! Asta-i adevărată, şi nu Deşteaptă-te, româ-ne! Aia-i tânguitoare, mă, şi noi am plâns destul până acuma. Mă, de-acum să nu mai cântaţi pe ţăran cu plete lungi şi cu fluierul de cioban la buze. Azi fluieră trenul. Să-i faceţi pe ţărani un popor european. Să nu-i mai cântaţi opinca aia murdară. S-o cură-ţaţi, să spălaţi piciorul ţăranului şi să-i daţi încălţări noi. Scurt! Să nu ne mai tânguim! Eu privesc de departe. Şi voi care staţi în biserică nu vedeţi cât e de înaltă!”.

Pentru aceste motive, propunem înlocuirea cântecului Deşteaptă-te, române! cu Hora Unirii de Vasile Alecsandri, ca imn naţional. Alte argumente; poezia, publicată în „Steaua Dunării” în 1857, pusă pe note de Alexandru Flechtenmacher (1823-1898), a intrat deja în conştiinţa publică din peri-oada pre şi post unionistă; poate fi uşor memorată, se recită şi se cântă cu însufle-ţire în locuri publice (stadioane, manifes-tări colective etc.). Unirea românilor din ţară şi de pretutindeni este mai strigentă ca oricând, după modelul altor popoare (maghiarii, armenii, evreii, de pildă).

Să mai menţionăm că autorul ei, Vasile Alecsandri, a fost un militant al Unirii Principatelor, ca membru în Comitetul Central al Unirii, că a renunţat să candi-

provocări

5p a g i n a


deze la domnie în favoarea lui Costache Negri, apoi a lui A.I. Cuza, iar ca ministru al Afacerilor Străine din Moldova, înce-pând din mai 1859, a îndeplinit misiuni diplomatice pentru recunoaşterea europea-nă a Unirii pe lângă împăratul Franţei, Napoleon al III-lea (marele prieten al româ-nilor), guvernele Angliei şi Italiei.

A doua propunere vizează înlocui-rea zilei naţionale. 1 Decembrie rămâne o zi deosebit de importantă în istoria României: Marea Adunare Naţionale de la Alba Iulia (circa 100.000 de români) decretează unirea Transilvaniei cu Ţara, după ce, anterior, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău, şi la 15 noiembrie, Consiliul Naţional Român din Cernăuţi hotărăsc unirea Basarabiei, respectiv a Bucovinei cu Ţara, realizând astfel reala Românie. Un eveniment la fel de important ca cel din mai 1600, când Mihai Viteazul realizează prima uniune din istoria ţării, proclamându-se „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”.

Din unirea, liber consfinţită a româ-nilor, din 1918, în actualele graniţe ale ţării figurează doar Transilvania, celelalte două, Basarabia şi Bucovina, fiind obiectul unui rapt ordinar al lui Stalin.

Dincolo de manifestările de masă din zilele Revoluţiei din Decembrie 1989, sărbătorirea Zilei naţionale s-a făcut ulte-rior cu mare caznă, vremea rea, posomo-râtă, dar mai ales vremurile au determinat ca dintr-o sărbătoare naţională, veselă şi optimistă, să asistăm la o atmosferă tristă, cu puţini participanţi şi aceia încovoiaţi de frig şi de nevoi, cu pomeni penibile pe care guvernanţii le fac alegătorilor: fasole cu ciolan, sarmale, vin fiert servit în pahare de unică folosinţă şi... înghesuială mare. Fiind în postul Crăciunului, prin aceste mâncăruri, românii sunt nevoiţi să comită un păcat creştinesc.

Propunem, aşadar, înlocuirea săr-bătoririi Zilei naţionale de la 1 Decembrie la 9 Mai. Argumente: în această zi sunt sărbătorite trei mari evenimente: 1) procla-marea Independenţei de Stat a României; 2) capitularea necondiţionată a Germaniei hitleriste şi, implicit, terminarea celui de al Doilea Război Mondial, în care a fost impli-cată şi România; 3) Ziua Europei, România

fiind membră activă a Uniunii Europene. Pentru nostalgicii monarhiei, ziua de 9 mai este în apropierea fostei zile regale. Pe lângă toate acestea, luna mai este plină de viaţă, natura este favorabilă pentru tot românul care iese din casă spre a asista la parada militară, la alte manifestări cultura-le şi ştiinţifice conjuncturale, şi, în cele din urmă, la firescul picnic din parc sau din pădurile din apropiere. Sunt temeiuri ca românul să se bucure, în sensul deplin şi profund al cuvântului, de ziua sa naţională, iar verdele crud al primăverii să-i adauge speranţe de viitor.

Supunem, deci, aceste două pro-puneri dezbaterii publice de către mass-media, elita românească, politicieni şi, mai ales, omul de rând, pentru a provoca o discuţie în acest sens, cu calm, fără emoţii şi idei preconcepute. În fond, sunt doar două propuneri.

provocări

6pagina


Scena pe care vreau să o descriu însă s-a întâmplat cu o extraordinară viteză şi într-o mare discreţie şi cred că eu am fost singurul ei martor ocular com plet, pentru că această scenă a presupus două etape distincte. În pri-mul moment, o fată emoţionată s-a apropiat de Nichita pentru a-i cere un autograf şi i-a întins acestuia o garoafă. Cu un gest de o natu-raleţe grandioasă, Nichita a luat garoafa şi a... mâncat-o. Inutil să precizez că tânăra admi-ratoare a rămas stupe fiată şi extaziată, într-o stare orgasmică. Acum vine însă partea a doua a scenei. La doar trei secunde după ce Nichita a terminat de mestecat garoafa, o altă fată, cu aceleaşi gesturi extatice şi timide, s-a apropiat de Nichita cu o altă garoafă... La care Nichita Stănescu a spus: „Nu, eu nu mănânc decât o floare pe zi”. Replică magistrală, care nu putea ieşi decât din gura unui poet imens...

Mi-am pus, deseori după această întâm-plare, întrebarea „de ce nu mâncăm flori?”. Şi chiar am început să le gust din când în când. Din păcate, florile nu sunt apetisante... A tre-buit să ajung la Paris ca să descopăr însă că există şi tendinţe culinare... florale. Ba chiar faptul că florile pot fi la modă în arta culinară, în sen sul că sunt utilizate ca ingredient pentru prepararea anumitor feluri de mâncare.

Numeroşi bucătari celebri propun acum specialităţi „florale”, ca să le zicem aşa. Salate în care plutesc diverse petale de flori sau chiar tije comestibile... Florile dau bine şi pe post de garnitură, cu condiţia să se potri-vească la aciditate sau să creeze un contrast gustativ interesant.

În numeroase restaurante „chic” la Paris (nu mai traduc cuvântul „chic”) li se propun clienţilor adevărate meniuri florale: de exem-

plu stridii şi midii cu pateu de raţă îndopată, totul ornat cu petale de cicoare sălbatică, acestea din urmă având un gust de iod care merge cu fructele de mare. Sau, şi mai subtil, avocado cu crab şi petale de limba mielului (în latină Borago officinalis).

Numeroase sosuri pot fi extrase din diferite flori. De exemplu, s-ar părea că lan-gustinele şi carnea de viţel merg foarte bine cu sos de bumbuşor sau părăluţă (în latină Bellis perennis). Şi garoafele sunt comestibile (să fi ştiut Nichita acest lucru?) şi pot fi amestecate cu salată şi cu ceva ierbuliţă... Iar anumite varietăţi de peşte, cum ar fi rândunica de mare roşie („rouget” în franceză), pot fi asociate de minune cu trandafirul chinezesc (Hibiscut rosa sinensis în latină). Mai există şi supe de flori, cum ar fi supa de begonie, la modă în unele restaurante franceze extrem de scumpe. Ca să nu mai vorbim de tradiţionala noastră dulcea-ţă din petale de trandafiri, extrem de răspân-dită de altfel în toată regiunea Balcanilor.

Să nu exagerăm, însă toţi bucătarii recu-nosc că doar în jur de 30 de varietăţi de flori sunt comestibile şi dau gust sau amplifică gustul anumitor legume, fructe de mare sau varietăţi de carne şi pateuri. Marea problemă cu florile este că ele îşi pierd repede savoarea şi aromele, iar dacă sunt ţinute în frigider mai mult de 24 de ore s-a terminat cu ele, mor emanând o enormă tristeţe şi nu mai pot fi utilizate ca garnitură...

Concluzia este că florile ne fascinează şi rămân purtătoare de simboluri metafizice, întrucât sunt rele la gust sau chiar otrăvitoare. Doar unii poeţi, unii foarte mari poeţi ştiu să le mănânce, în ritmul evocat de Nichita: una pe zi.

Nichita Stănescu şi florile

Matei VIŞNIEC

confesiuni

7p a g i n a


tineri poeţi

Hol(e)

*one day, I will marry that bitch!*

viaţa asta e o lume plină de holuri. mă-nţelegi? merg pe un hol care duce la alte holuri unde alţi bufoni se agită şi se întreabă unde duce holul de alături. holul meu e luminat. am un neon galben care pâlpâie undeva pe la ritmul piesei ăleia...”would”. holurile de lângă mine au lumânări sau opaiţuri. o fată mai norocoasă - cea mai norocoasa fată din lume - are o lanternă solară. holul meu are două sensuri giratorii unde mă întâlnesc cu un tip cu părul creţ vicios şi cu o puştoaică difuză care zboară reee – peee – deee ieri mi-a umplut giratoriul cu fire de păr creţe. e simpatică. ”one day I will marry that bitch!” îmi zic asta de vreo două zile. am crezut că e de la viroză, dar nu e. nici un paracetamol nu schimbă asta. e grav. mă petrec mai departe pe hol. în stânga holuri, în dreapta goluri şi holuri şi

boluri(...?). lumea asta pare un penthouse luxos. puţini ne-am prins că de fapt toţi ne învârtim într-o garsonieră confort trei.

străzile sunt pustii la Venlo

străzile sunt pustii la Venlo. vântul se ascunde prin lăzi de bere părăsite lângă zidurile grunjoase. ultimul poliţist gras a terminat de înjurat puterea şi s-a băgat după o cutie poştală unde cu un an în urmă a fost găsit un chinez pus spre expediere. brutăriile şi-au închis uşile, au tras obloa-nele pe geamuri, le-au sigilat cu ceară roşie. ultimele trei fire de praf discută politică pe o bordură umedă în centrul vechi. ultimii câini şchiopi au fugit cu ultimul tren de noapte spre Bucureşti. pe pista principală de la aeroport cinci copii de ţigani se joacă cu o minge de plajă. cerul din Venlo e plin de cărbuni sau cafea sau tuş negru. eu sunt ultimul locuitor al hotelului maro

Vlad A. GHEORGHIU

Premiul revistei "Feed Back" la Concursul de Poezie

"Porni Luceafărul", Botoşani, 2013

8pagina


tineri poeţidin Venlo. stau la biroul şubred şi îţi scriu finalul ultimei scrisori : ”şi chiar dacă nu eşti prima căreia i-am scris, eşti singura care contează.” aşa s-a încheiat ultima scrisoare din ultima noapte din

ploaia

norii cară ploi peste oraşul vechi cu terase mici. ne-am săturat de apă ca de romanele de dragoste şi acum stăm sub semafoare acoperiţi cu cărţi de filozofie să se scurgă idei pe noi. Îl asimilez pe Platon prin toţi porii deschişi de la ploaia caldă, sunt plin de Jung si Shankara sub unghii. în ochi mi se scurge Kirkegaard de pe firele de păr. afară nu mai plouă cu apă. mai degrabă cu sfinţişori de plexiglas sau cu pânze de păianjen reciclate. noaptea vine de pe zgârie nori. e 6:56 pm şi pe cer e numai zgură. e 6:58 pm. afară a început să plouă cu cărămizi.

cosmika

stăteam faţă în faţă pe fotolii de piele falsă şi ne uitam unul la altul ca doi surzi pe plaja la Vama Veche. library pictures suna din difuzoarele insa-lubre ale crâşmei. tu zâmbeai cu spatele legat de un zid de ciment. îţi purtai părul prins îmi purtam inelu-n ureche îţi purtai bluza în pantaloni îmi purtam barba arsă de soare. tu consumai un cocktail virgin cu suc de ananas eu consumam rezultatul iubirii nedrepte dintre malţ şi hamei în pahare reci.

m-am apropiat de tine când urmele paşilor tăi urmăreau drumul latrinelor în care multe fecioare şi-au strigat drago-stea în sughiţuri de placere şi gemete ceţoase. te-am prins de mâna dreaptă la care purtai un fel de brăţară bulversantă a unui untc-ist angajat la o televiziune locală. ”eşti ciudată! te iubesc!” am răbufnit din mijlocul fluturilor alcoolizaţi bine cu grant`s şi red bowler care îmi dădeau bătăi de cap. te uitai la mine ca la o reîncarnare a unui zeu hindus şi mi-ai spus cu ochii mari şi plăcut spălăciţi de la fumul de ţigară că sunt doi care se sărută în oglindă. el semăna cu tine,ea cu mine. m-am aplecat spre tine şi - publicitate - library pictures nu a fost doar o piesă într-o noapte în care luna a pus punctele lipsă în umbră.

grasul şi proasta

de-ai fi cu mine în serile în care tună şi plouă în cofraje de zahăr pe malul Rinului să aprindem un Lucky Strike roşu turnându-ne o ceaşcă de ceai amar cu lapte. şi să vezi cum zboară minţile nebunilor peste oraş, peste cartierul de lux unde grasul şi proasta sunt doar două hălci de carne care se consumă reciproc. după ce te saturi de manechinele de plastic şi plastic şi plastic şi ... să mergem amândoi pe malul Elbei, să ne înecăm firesc amarul în timp ce moartea citeşte ziare on-line.

9p a g i n a


tineri poeţi

Tatiana SCURTU-MUNTEANUCa o lacrimă

Ca o lacrimă – rochia mea cade smerită pe coapse, Frunze încolţite de toamnă macină buzele arse. Pe catalige urcă o stea la tâmpla unsă cu rouă, Răcoarea mă strânge în braţe şi-mi frânge cerul în două. Nemistuite în feşnicar, braţele prinse-n răscruce, Seamănă păsări la orizont şi nebuloase caduce.

Solzi de lumină pe trandafiritaie timpul în fluturi,

Ploile se rănesc la genunchi,noi le topim în săruturi.

N-au îngheţat mareele

N-au îngheţat mareele în mine, Le înfăşor în pleoapă de agud Şi, stivuind părerile de bine,Îmi exilez nesomnul către sud.

Nu a secat în stăvilar amiaza, Din rana unui geam întredeschis Mă năpădeşte milostivă oaza Iubirii de pe buze de cais.

N-am înţesat în fluturi aşteptarea, Am ghemuit-o toată în stomac Şi am aprins obrajilor culoarea În coajă scrijelită de copac.

Lumina crapă zariştile toate

Lumina crapă zariştile toate Când cioburi de căldură se-nvelesc În haite de cuvinte sfârtecate Tăcerilor ce nu îşi mai vorbesc. Cascadele în verde se îmbracă, Răsuflul se dizolvă în eter, Lumina crapă zariştea opacă Pe chipul primăverii efemer. Înmuguresc săruturi printre ramuri Şi jarul se încinge în cetate, Lăuntrul dornic arborează flamuri, Lumina crapă zariştile toate.

Sunt dorinţa ta dintâi

Sunt dorinţa ta dintâi Izgonită din tăcere, Fardurile arămii Cadenţează pe gerbere. Stolurile de fiori, Trunchiurile să erupă, Au înlăcrimat culori

Şi-au turnat alean în cupă. Devoraţi de răsărit, Stăm cu buzele-n răscruce, Ceru-n pleoape pironit, Inimile să descurce.

Stăruie-ntre noi ecoul

Stăruie-ntre noi ecoul valurilor sfârtecate, Pleoapa seacă şi pustie, buzele învolburate Ne-nvelesc în rogojina cântecului ances-tral,Să se mistuie văpaia scrâşnetului sideral.

Ropotind în falduri suflul dezbrăcat de agonie,Muşcă orele stângace adunate-n simfonie,Mă aşez în transcendenţa ultimului caldarâm,Ca ondina legănată-n palma unui alt tărâm.

10pagina


tineri poeţi

Rătăcirea australă după lespede se-nchide,Efemeră-i spovedirea astrelor antropoide,Mantia de întuneric se răsfiră în feliiŞi îneacă-n iarbă talpa dimineţii fumurii.

Încap diamantină-n pieptul tău

Încap diamantină-n pieptul tău Ca o făclie, serafică mă-nchin Cu şoapte parfumate de jasmin, În piramidă mă-nchide Dumnezeu. Şi împletesc flămândă amintiri Din păsări spulberate pe obraz, Cadenţa străvezie de topaz Desprinde oblonitele priviri. În ochii tăi am ancorat furtuni Şi dimineţi pe malul înflorit, Ca nişte stoluri trase spre zenit, Am mâinile crescute-n rugăciuni.

Cărările din noi

Dorm Printre mărăcini Cărările din noi, Cu tălpile rănite De lama unui vis, Cuvintele, Muşcate-n crepusculul Proscris, Dezleagă Apele tăcerii în puhoi. Când Zidurile trupului Se prăbuşesc În mii de meteori Rătăcitori în rouă –Răspântie Pe buzele-amândouă, Fântânile De sub sprânceană se-adâncesc…Zac Stelele râşnite În muguri de cais,Dorm

Printre mirodeniiCărările din noi,Trezeşte-mă şi du-mă Înapoi,La tălpileDestinului nescris.

Nemuritoare

E lună plină şi-mi coboară-n piept,Mă mângâie cu raza-i prefăcutăŞi cu răceală-n noapte mă sărută,Dar eu nu încetez să te aştept.

De dorul tău mi-s ochii o cărare,De dorul tău ţes amintiri-poveste,De dragul tău voi fi nemuritoare,Că dor mai drag pe lume nu mai este.

Eu şi Ea sau Nedefinită

Îmi storc petalele În aur şi cleştar,Îmi strâng polenul Din dulce şi amar,Îmi las veşmântulPe negru şi curat,Au vrut să piarăÎncătuşat.Îmi curge razaPrin vid şi necuprins,Îmi dau luminaLa cei ce şi-au aprinsCu duhul candelaSăracă, dar mai plinăCând sunt la ei acasăŞi gustă din ţărână.Îmi răstignesc privireaPe două ceruri arse,Pentru maluri, ape, case…

Se surpă temeliile

Nu am nici credo, nici speranţe, nici putere,Se surpă toate temeliile-n cădere.E gol altarul bucuriei, e jale peste el,E o ruină fantezia şi nimeni nu-i fidel.

E desfrânare, -i sec şi-nşelăciune,S-au spulberat dorinţe şi visări,Nu vreau să ştiu că sunt din astă lume,Ci mă retrag şi cad în nicăieri.

11p a g i n a


tineri poeţi

ILUZII ÎN AMBALAJEDE CARNE

pe drumul spre Golgotaîntotdeauna primul pase o femeie

preludiul morţiise desfată în fiecare sărutca un canceral destinului

zilele trec după acelaşi scenariune amăgim cu o existenţăce ne vinde iluziiîn ambalaje de carne

în momente de singurătateşi de suferinţă nebunăfemeia e cea mai bună farmacie de vise

pînă în punctul culminant al drameicînd ajungi să blestemi zeiişi ieşi afară din tine

NOAPTEA PESCĂRUŞULUI CU PICIORUL RUPT

desculţi amîndoipe nisipul umed al unei mări liniştiteprivim apusul ţinîndu-ne de mânăn-a mai rămas nimic de spustoate cuvintele noastre le-am lăsat în urmăîn cochilii de scoici şi de melci

îmi odihnesc buzele pentru ultima oarăpe umerii tăi dezgoliţimă strîngi în braţe salcie îndrăgostităde briza suflărilor calde

desculţi amîndoipe nisipul umed al unei mări liniştitee noapte acum e noapteapescăruşului cu piciorul rupt

FACEREA LUMII

cînd a zidit umanitateaDumnezeu a începutcu locul copilăriei melecu vibraţia luminii din curtea buniciicu mirosul de cais ars de pe verandăcu răcoarea din antreul caseişi gustul sfînt de brînzoaicerumenite în cuptorul cu vatră

a pilonit la umbra caseileagănul acela care mă purta pînă la cerşi liliacul care încărca aerulîn dimineţile de vară

Dumnezeu şi-a desăvîrşit creaţiaîn palmele blînde ale buniciiîn rugăciunile ei umileîn înţelepciunea buniculuişi evlavia privirii sale

exilat pe o insulă fără Dumnezeumă întorc cu fiecare gestla religia propriei mele familiila o casă în care lumeaîncepe şi ia sfîrşit

Gabriel Petru BĂEŢAN

12pagina


tineri poeţi

ADEVĂR AL FIINŢEI MELE

un loc în care viaţa capătă senscu mine proptind ceruri şi lumicu palmele vindecate de atingerea tape vremuri de pacecînd buzele mele şi respiraţia tase regăseau într-un sărut

cu şoapta lovind la poarta inimiiferecată de vise

cu oceane de haine în derivăşi eu căutîndu-te adevăral fiinţei mele

AMURG ŞI ARMISTIŢIU

Ne răpun săgeţi de lumină.Retrăim secvenţele repetateAle unui război eroticPurtat pe cîmpuri de mătase.

Am asediat pe nerăsuflateO cetate fortificată cu draperiiŞi înconjurată de patrule de îngeriMartori ai tandrului carnagiu.

Sîngele nostru este pictorul serii

MIMICĂ ÎNDOLIATĂ

inerţia şi lipsa taîn simbioză cu dilatarea clipeiaştern în prezentflori acromatice pe retină

mi-e mimica îndoliatăîntr-un sfîrşit de apriliecondensat de un soare gripatîngerii au aripile îngheţateca nişte statui ale neputinţei

eşti singurul supravieţuitordin iglul cutiei mele toracicete hrăneşti cu vertebreşi sînge albastru

DESINCRONIZARE

marea pipăie nisipulcu umerii largicăutînd premiseleunui răsărit tumefiat

noi doi religie şi moarteîmpăturim tăcereîn ambalajul unei dimineţirelicva nopţii trecute

apoi răvăşiţide detaliile noastre comunesedaţi de goliciuneaformelorne agăţăm orbeştede fiecare desincronizare

E NOAPTEA CARE NU AŞTEAPTĂ FINALUL

oglinda mea îndoliatăîn care ridurilesunt preludiul capitulăriităcerile au limba mîinilor în lanţnu mai cred nimicnici măcar în apropiereapâinii de gură

vîntulcuvînt fără limbăizbeşte puternic în fereastră

luna se prelinge ca o mînă osoasăîşi caută trupulprintre draperiibătăile inimiiacompaniază tot mai rarvise trucatestrigătul unor lebedeînainte de eliberare

e noaptea care nu aşteaptă finalulsingurătatea mea – temniţacu trepte care coboarăspre inexplicabil

13p a g i n a


cronica literară

De ce este vinovat Daniil? Pentru că a înţeles, mult prea devreme, „că cea mai mare parte din vină se află în ceilalţi, că libertatea este o invenţie şi că, de fapt, închisoarea este locul în care te afli”. Este o sugestie pe care Viorel Savin o strecoară în indicaţiile de regie de la începutul piesei şi care, pe parcurs, va fi justificată de monolo-gul personajului principal. Daniil este plasat într-un spaţiu închis (celula din pavilionul pentru periculoşi al unui penitenciar), situ-aţie existenţială provocată nu de hazard, ca în cazul lui lona (v. Marin Sorescu), ci de încălcarea legilor. Potrivit codului moral, civil, religios, este interzis să iei viaţa seme-nilor tăi, justificările, de orice natură ar fi ele, neputând îmblânzi sentinţa. Iniţial, mono-logul este structurat ca o pledoarie a acuză-rii, vinovatul pozând în avocat al propriei cauze. Ideea ar fi că vinovaţi sunt de fapt ceilalţi, societatea indiferentă, coruptă şi ipo-crită, incapabilă să urmărească altceva decât propriul interes. Această societate se află în afara zidurilor închisorii numai aparent, fiindcă distincţia dintre „înăuntru” şi „afară” nu există cu adevărat. Daniil schimbă de fapt închisoarea cea mare, reprezentată de lumea în care trăim, cu o alta, de mai mici dimen-siuni, dar unde funcţionează practic aceleaşi legi. Ceilalţi sunt vinovaţi pentru că, prin atitudinea lor egoistă, prin individualismul mascat de vorbe frumoase, prin opacitate şi absenţa totală a compasiunii l-au determinat pe Daniil să-şi ucidă fiica, bolnavă de SIDA, şi soţia, oricum în pragul sinuciderii. în sin-gurătatea celulei, pândit de ochiul rece al camerei de filmare / supraveghere, precum şi de privirile indiferente ale spectatorilor plasaţi simbolic într-o sală / lume / ghenă de gunoi, personajul îl ia pe Dumnezeu drept judecător: interogaţiile acuzatoare Lui îi sunt adresate, Daniil părând a face un dramatic efort de înţelegere, centrat pe atât

de cunoscutul „de ce eu?”. Diferenţa dintre Daniil - nume a cărui semnificaţie, explicată de autor, ar fi „Dumnezeu este judecătorul meu” - şi colectivitatea pe care o reneagă ar consta în smerenia, puritatea morală, condu-ita exemplară a primului şi răutatea funciară a celorlalţi: „întotdeauna i-am ajutat pe alţii şi pe toţi i-ai lăsat de s-au întors împotriva mea - parcă împotriva învăţăturii tale voiai să mă înveţi că nu e spre binele meu să fac altora bine!?... Binele cu rău mi-a fost plătit, urmarea cu izbândă a căii tale a trezit invidia şi ura celor din jur, mila şi ajutorul dat celor nenorociţi mi-au adus numele de ipocrit. Cinstea mi-a alungat prietenii, corectitudi-nea mi-a înmulţit duşmanii, curăţenia mea m-a însingurat.”. Este strigătul celui conşti-ent de propria valoare într-o lume decăzută, în pragul descompunerii, incapabilă de cre-dinţă autentică, o lume din care Dumnezeu a fost izgonit.

Personajul este obsedat de antago-nismul dintre sine şi lume, de situarea în planuri ireconciliabile. Iniţial, şi Dumnezeu pare a se afla tot „afară”, undeva, deasupra, ca judecător suprem şi, în condiţiile acestea, viaţa nu mai este un dar şi o datorie, ci o închisoare. „Viaţa este o închisoare, moartea un exil”, crede personajul, convins că şi-a ucis cele două fiinţe iubite pentru a le salva. „Trimiterea în exil” ca eufemism pentru moarte, exclude viziunea creştină a judecăţii de apoi, nu şi pe cea a vieţii de după moar-te. Exilul despre care se face vorbire, adică pedeapsa prin izgonire în afara hotarelor acestei lumi a două fiinţe nevinovate, îl pune pe Daniil în ipostaza de înlocuitor al divinită-ţii, astfel că, în afară de încălcarea uneia din-tre cele zece porunci, personajul mai păcătu-ieşte şi prin trufie nemăsurată. în monologul său, Daniil invocă suferinţa de care trebuia să le cruţe pe cele două fiinţe iubite: „Le-am ucis pentru a descărca pământul de o durere

Valeria Manta TĂICUŢU

Viorel SAVIN Micul Iisus

14pagina


cronica literarăce ar fi putut să-l spulbere şi pentru a vă face atenţi că nu sunteţi singuri, că e păcat să vă ascundeţi în faţa datoriei ce o aveţi, că nu sunteţi singuri şi că durerea, pe pământul ăsta, se înmulţeşte mai ceva decât lintiţa pe un lac fără valuri pentru că omul este un foarte bun conducător de durere”. Este argu-mentul pe care l-au adus - şi-l aduc - adepţii eutanasierii, pigmentat cu ecouri din reali-tatea noastră imediată: bolnavii incurabili (mai ales cei cu SIDA) sunt în general excluşi din colectivitate, statutul lor se aseamănă, în ciuda propagandei umanitare, cu acela al leproşilor, drepturile lor fundamentale sunt recunoscute teoretic, niciodată aplicate, şi aceeaşi societate care se fereşte de ei, din teama contaminării, se revoltă atunci când, printr-un gest asemănător cu cel făcut de Daniil, suferinţa le este curmată. Dacă tru-pul este o închisoare, la fel cu lumea şi viaţa, atunci moartea / „exilul” înseamnă eliberare: „Vă ţineţi cu dinţii de ea, deşi viaţa vă cheltu-ie puţin cu puţin, sau mult cu mult... Nici nu contează ura voastră! Şi nici egoismul vostru atroce, târându-vă urâţi înspre moartea pe care nu o meritaţi! (Striga:). Le-am exilat cu bună ştiinţă: ca să le salvez!... Le-am scutit de dezbaterea asta înnebunitoare cu înăuntru şi... în afară... Despre femeia mea şi despre fiica mea bolnavă de SIDA, şi cei dinăuntru şi cei de afară deciseseră că sunt amândouă înăuntru, adică închise, condamnate defini-tiv la singurătate...!”.

Drama scrisă de Viorel Savin nu mai este împărţită tradiţional în acte şi scene, ci este plasată pe o axă temporală ce urmează împărţirea convenţional-terestră în trecut, prezent şi viitor. Dimensiunea „umană” a timpului coincide cu evoluţia din exterior spre interior a personajului: în interior, unde va ajunge în cele din urmă, înţelegându-şi efemeritatea (v. simbolul gândacului), Daniil îl va găsi pe Dumnezeu, dar aceasta se va petrece abia în „seara zilei de mâine”, când, în ciuda alienării, personajul va descoperi ceea ce în febra argumentaţiei şi a acuzaţiilor ignorase: atât soţia, cât şi Eva, fetiţa, iubeau viaţa, preţuiau fiecare clipă trăită, consi-derând-o un har şi o favoare. Certitudinea faptei îndreptăţite se transformă în incertitu-dine: „Eram atât de sigur că am făcut bine că am făcut ceea ce am făcut!... Acum, nu mai ştiu. O descurajare, simt cum mă cuprinde... Vinovată este doar îndoiala, de toate spaime-le mele! în vis, draga de Mara mă roagă să nu-mi ucid copilul”.

Drama existenţială a lui Daniil are ca punct de plecare orgoliul nemăsurat al per-sonajului, care, într-o lume murdară, corup-tă şi tristă, pedepsită de Dumnezeu, se crede diferit, adică pur, cu judecata întreagă şi cu

tărie de caracter. Crescut într-o casă de copii, ca şi Mara, de altfel, Daniil se admiră pentru că a reuşit să dobândească mai mult decât semenii lui: situaţie materială (bunăstare chiar), statut social şi o colecţie de idei ferme şi definitive despre statutul şi rolul omului pe pământ, despre relaţia cu ceilalţi şi cu divinitatea. Pe măsură ce monologul se con-struieşte pe scena lumii, deci în carceră, per-sonajul oboseşte, argumentele sale îşi pierd caracterul (auto)convingător şi apar neliniş-tea, îndoiala, iar. în final, delirul. Refrenul „Doamne, fă ca Schnauzer să câştige” este o întoarcere obsesivă la orgoliul care motiva-se faptele lui Daniil: viaţa este o competiţie în care trebuie să te dovedeşti cel mai bun. Merită să trăieşti numai pentru a le arăta celorlalţi cât eşti de bun: şi, fiindcă societatea i-a interzis Eva participarea la competiţie, măcar câinele - proprietatea ei personală - trebuie s-o răzbune. Psihologic vorbind, Daniil suferă de narcisism, este egocentric şi obtuz la fel ca şi lumea pe care o condamnă. Toţi sunt vinovaţi, pentru că toţi trăiesc pen-tru ei înşişi, în cercul lor de vicii şi interese. Schnauser trebuie să câştige pentru ca „ei” să vadă cât au greşit excluzând-o pe Eva de la bucuriile simple ale concurenţei . Prin monologul său maniaco-depresiv, Daniil, departe de a câştiga simpatia instanţei lecto-riale ori pe cea a spectatorilor, se dovedeşte asemănător cu lumea în care a crescut; ilo-gic, încăpăţânat, pragmatic, adept al teoriei conspiraţiei universale şi al vinovăţiei lui Dumnezeu (toate relele se întâmplă din cauză că Dumnezeu a creat şi răul pe lume şi-l tolerează).

Acuzaţiile la adresa umanităţii, justi-ficarea crimei prin găsirea de ţapi ispăşitori alternează cu justificări mistice, pentru că personajul, în momentele de delir, se crede Dumnezeu: „Aţi văzut că am procedat bine? Aţi văzut cum v-a cuprins mila? Aţi văzut câţi aţi fost la înmormântarea lor, ca să le conduceţi pe ultimul drum, după ce zile şi săptămâni le-aţi insultat şi obidit? (Mândru:) N-a văzut laşul niciodată o asemenea înmor-mântare! Niciodată n-au mai plâns, la un loc, zeci de mii de oameni, pe străzile laşului. Şi asta pentru ele, fetele mele dragi: soţia mea, singura mea rudă de pe lumea aceasta şi fiica mea Eva, micul meu Iisus, sacrificat pentru ca voi să deveniţi buni” [s.n].

Ceea ce este interesant în piesa lui Viorel Savin, dincolo de abilitatea punerii în scenă a unei astfel de drame, dincolo de talent şi de capacitatea de a crea tensiune dramatică se regăseşte în adâncirea sugestiei hamletiene: „a fi sau a nu fi” se transformă în „a fi sau a nu fi în real”, cuprinzându-se aici întreaga tragedie a omului modern.

15p a g i n a


De curând, a apărut în Editura Axis libris din Galaţi o lucrare pe cât de insolită, pe atât de incitantă, împachetată elegant într-o cărţulie de o sută de pagini şi semnată Lina Codreanu, erudit om de şcoală, de cultură şi literatură, nimeni alta decât soţia binecunos-cutului scriitor huşean, eminescolog, critic şi istoric literar, Theodor Codreanu. Se inti-tulează Viaţa ca o poveste, lagărul–un coşmar şi conţine cinci capitole: Viaţa ca o poveste, Memorii despre front şi despre lagărele sovieti-ce, Comentarii, concluzii, Arborele genealogic, Fotografii, documente. Toate, axate pe viaţa şi personalitatea cetăţeanului Panaite T.Ionică, din satul Mândreşti, com. Valea-Măruluiu, din jud. Galaţi, alias tatăl autoarei. Poate un simplu român să devină personajul prin-cipal al unei atare lucrări? Da, dacă acesta şi-a petrecut o bună bucată din viaţă prin armată, concentrări, războaie şi lagăre de prizonieri.

Literatura frontului şi-a lagărelor evo-când o realitate trăită şi consemnată de însuşi protagonist este de preferat celei rela-tate de altă persoană decât cea care a fost implicată direct în fapte şi întâmplări, cel puţin din punctul de vedere al autencităţii. Pe locul trei s-ar clasa cea pur ficţională. Cartea Linei Codreanu face parte din prima categorie. Tatăl ei, Ionică T. Panaite, fost pri-zonier în lagărele sovietice între 1944-1948, este pus să-şi povestească viaţa pe baza unui caiet cu însemnări, dar nu întocmit în clipa şi la locul faptelor, ci mult mai mai târziu, după repatrierea din 1948, pe bază de rememorare. Este clar că pensionarul din Mândreştii Tecuciului va fi preocupat doar de o sumă de fapte şi întâmplărei, adică acelea care, prin forţa lor copleşitoare, s-au aşezat în amintirea fostului combatant

şi prizonier: concentrările din 1937-1939, instrucţia de front, deplasarea cu regimen-tul în Transnistria, ordinul de evacuare a Basarabiei, declanşarea ofensivei antisovie-tice din Cel de al Doilea Război Mondial, prin ordinul lui Antonescu din iunie 1940, participarea la luptele de la Cotul Donului, rănirea, lăsarea la vatră, retrimiterea pe front, prinderea ca prizonier şi viaţa în lagă-rele Stalingradului… N-avem cum să savu-răm, în adnotările combatantului, lucrurile consemnate la cald, unele banale, aleatorii, dar pline de semnificaţie. În conştiinţa fos-tului luptător emană raze de lumină doar câţiva centri, cei mai semnificativi ai unor întâmplări, restul cufundându-se cu timpul în uitare, autorul povestirii văzându-se în situaţia de recuperator.

Cu toate acestea, cititorul rămâne copleşit de modul de viaţă al celui osândit să trăiască realitatea frontului şi-a lagărului. Atrocităţile de tot felul, care se abat asupra deţinuţilor, foamea, frigul, păduchii, dar mai ales dorul de patrie şi de casă formează lian-tul-turnesol care pune în evidenţă structura psiho-somatică a combatant-prizonierului. De obicei, greutăţile devin insurmontabile, în ciuda rezistenţei fizice şi psihice, şi dru-mul Golgotei sfârşeşte în moarte. Aceasta este preferabilă, căci scoate în afara grijilor, fricii şi foametei trupul. Dar acolo unde exis-tă credinţă în Dumnezeu, dorinţă acerbă de vieţuire, în ciuda tuturor obstacolelor, fiinţa cade, se târăşte, dar nu sfârşeşte, prelunga boală se subţie, trupul reînvie, sufletul se luminează.

Tehnica folosită, pentru a scoate în relief calităţile sufleteşti-morale ale perso-najului-erou este aceea a dublei priviri: una din interior, a combatant-prizonierului către

Lina CODREANU:Viaţa ca o poveste,

lagărul – un coşmar

Ion Gheorghe PRICOP

cronica literară

16pagina


sine, pus în situaţii limită ale existenţei, cealaltă, din exteriorul temporal şi spaţial, a autoarei-fiice. Ambele perspective scot la lumină acele trăsături de caracter care fac din ţăranul Panaite T. Ionică un adevărat luptător, nu atât pentru idealul naţional al românilor – reîntregirea ţării prin recupe-rarea Basarabiei – cât pentru supraveţuire. Unele scene, în cel de al doilea sens, sunt zguduitoare. Ca să nu moară de foame, prizonierii culegeau copite îngheţate de cai sacrificaţi, le înmuiau şi le sugeau. Sau fierbeau iarba, vegetaţia câmpului şi beau din zeamă.„După ce ne-a luat prizonieri, în lagărul de triat de la Bălţi, foamea ne rodea stomacul, era de nepotolit. Se fierbea orice, dar mai ales cai. Când era aproape gata, pri-zonierii, morţi de foame, se repezeau asupra cazanului cu fiertură. Unul dintre noi, mai mărunt, a ajuns, nu ştiu cum, la înghesuială, luat pe sus şi a căzut în cazanul cu opăreală. Acolo a rămas, dar ceilalţi, rămaşi vii, au mâncat mai departe carnea din cazan.“

Autoarea nu aplică metoda reporteru-lui de front. Confruntările directe cu inami-cul, luptele, ambuscadele, la care şi pereso-najul ei participă, în calitate de soldat, sunt escamotate. Nu că n-ar fi reprezentative. Ci pentru că alte evenimente, alte situaţii şi stări pun în evidenţă într-o măsură sporită faţa hidoasă a război-lagărului. Apoi, subunita-tea lui Ionică Panaite trbuie să îndeplinească misiuni care nu întotdeauna duc la asemenea confruntări. Şi aici este valoarea incontesta-bilă a documentului prezentat şi prelucrat de Lina Codreanu: căci pentru personajul său, pe care putem să-l numim erou fără nici o reţinere, războiul a însemnat mai multe mobilizări, începând cu concentrarea din 1939, alternând cu tot atâtea lăsări la vatră, toate desfăşurându-se pe parcursul a proape a zece ani, când bietul combatant nu mai ştie când va deveni liber şi va putea şi el să se dedice vieţii de ţăran şi de familist.

Cu fin simţ psihologic, autoarea a surprins magistral nu războiul şi lagărul de prizonieri în sine, ci deruta, dezorientarea, degringolada, frica celui pus în situaţia să le trăiască. Pentru Panaite Ionică războiul, apoi lagărul nu înseamnă neapărat confrun-tare, cât trăire interioară, zbucium, teroa-re. Vestea declanşării războiului modifică adeneul personajului. Comportamentul lui devine bizar şi adesea nearticulat, pentru că vestea unei posibile morţi nu poate lăsa indiferent pe nimeni, iar operaţiunile de front în sine, a căror planuri, strategii şi tactici sunt doar în capul comandanţilor,

sunt de natură să bulverseze starea de spirit a soldatului, obligat să se supună orbeşte ordinelor şi nu să le judece. Iată de ce, per-sonajul cărţii recepţionează mai ales latura absurdului evenimentelor la care participă, neînţelegând de ce, în loc să fie dus să lupte într-un anumnit loc, este purtat, pe jos, de-acasă, la regiment, de-aici, în marş prin Moldova, trecerea peste Prut şi ocuparea de poziţie de luptă în Transnistria, unde vine ordinul evacuării şi-i obligat să se întoarcă în ţară, dincoace de Prut; apoi declararea propriu-zisă a războiului, din iunie 1940, şi trecerea din nou a Prutului, confruntări-le militare până la Cotul Donului, rănirea, lăsarea la vatră, şi iar mobilizarea, de data aceasta drumul combatantului scurtându-se doar până la Iaşi, unde între timp ajunsese frontul; urmează armistiţiul, schimbarea armelor contra nemţilor, alianţa cu sovie-tici, astfel încât 23 August 1944 îl găseşte pe Ionică Panait cu unitatea în zona Bacău-Neamţ, unde sovieticii îl prind prizonier, îl încolonează şi-l duc spre lagărul de triere de la Bălţi, iar de-aici, spre Urali, şi iar înapoi, la Stalingrad, unde se va desfăşura încarce-rarea propriu-zisă a eroului, aproape 4 ani. Nu drum, nu drumuri, erau toate acestea. Însumate, ele reprezintau Infernul lui Ionică, labirintul fără ieşire care, în 90% din cazuri, ducea spre moarte.

Povestea precipitată, gâfâită, integra-toare şi obsedantă a unui simplu combatant, soldatul, adică celula indivizibilă a fenome-nului numit război-lagăr, devine încercare de-a descrie şi a înţelege absurdul, în măre-ţia lui. Acea categorie bizară de aşezare a lucrurilor care te face să te îndoieşti de fap-tul că participând la război îţi îndeplineşti o datorie patriotică, cum adesea o mărturi-seşte şi personajul cărţii. Pentru că ştim că el, războiul, reprezintă voinţa a două-trei minţi scelerate de politicieni, gen Hitler şi Stalin, pentru care jocul cu vieţile oamenilor este un joc puzzle. Şi luând parte, fortuit, la asmenea fărădelegi, care întorc lumea pe dos, înseamnă că tu, cu forţele tale, dezvolţi, accepţi şi potenţezi acest absurd. Pentru ce, pentriu cine atâta măcel, atâta suferinţă? Este, războiul, voinţa lui Dumnezeu, ca să-l suportăm cu sufletul împăcat? Iată întrebări pe care citi-torul unei astfel de lucrări şi le poate pune.

O invitaţie la meditaţie, un avertis-ment, cartea Doamnei Lina Codreanu, mică, dar îndesată, se recomandă ca una care emite pretenţii şi degajă speranţa că autoa-rea, luându-se în serios, ne va oferi, în viitor, surprize narative dintre cele mai plăcute.

cronica literară

17p a g i n a


Piteştencei Liliana Rus i se editează la „Brumar”, în 2013, a treia carte de poezie, numită „Pasărea în lesă”. Desigur în condi-ţiile grafice cu care ne-a obişnuit respectiva editură, cu o copertă interesantă semnată de Kasandra Paul Trifu.

Pe mai tot parcursul plachetei, obser-văm o suferinţă decentă ce se străvede sub un uşor ermetism. În aceste 40 de poeme, s-ar putea bănui, uneori, variante ale „Domnişoarei Cicely Alexander” sau ale „Fetei în alb”, minunatele tablouri semnate de Whistler care spunea: „Opera adevăra-: „Opera adevăra-„Opera adevăra-tului maestru nu miroase a sudoare – nu sugerează efort – ci pare să fi fost terminată chiar în momentul în care a fost începută.” Păstrând proporţiile, poeta, prin talentul şi delicateţea poemelor, ar putea fi un exem-plu de puritate, de noutate, de urmaşă a acestui alb, pe care pictorul, admirat de Baudelaire, îl punea pe celebrele sale por-trete.

„Pasărea în lesă” ar putea fi albul fără de sfârşit, unde s-au petrecut şi se rememo-rează amintiri de o candoare poetică destul de rară în zilele noastre. Toate cele trei cărţi ale doamnei în cauză sunt sensibil egale valoric – cel puţin aceasta este constatarea noastră.

Încununată de premiul pentru debut, premiu pe care îl acordă filiala din Piteşti, şi am numit cartea „Scrisoare domnului Şirato”, autoarea nu se dezminte. Fascinaţia poeme-lor se desprinde mai mult din modul expri-

mării şi mai puţin de temele abordate care nu diferă prea mult, dar care sunt scrise cu autentic profesionalism. Şi, totodată, se întâmplă undeva, în subsidiar, un periplu al suferinţei cu poezia în braţe. Copilăria călă-toreşte prin poezie cu dezinvoltură, după care, la un moment dat, poeta se desparte sau încearcă să se despartă de ea, evadând către maturitate. Pe de altă parte, cotidia-nul pare reinventat prin retrăirea aceloraşi sentimente nostalgice. Întâmplările, fericite sau nu, petrecute la malul mării sau în alte locuri, poartă semnul poeziei. De cele mai multe ori, poemele sunt dominate de meta-fore, multe dintre ele deloc de neglijat, cum ar fi: „Şi bucuria mi se zbătea sub piele ca un fluture moale.” – Pag. 7; „De unde lumi-; „De unde lumi- „De unde lumi-na asta voioasă, Bunule,/ când vocea mea se întoarce/ într-o noapte de decembrie, / când frica se agită ca o fregată pe mare?” – pag. 9. Bănuim reproşuri sau este doar o părere? – la adresa unuia dintre apropiaţi: „Frică mi-a fost să nu mă pierzi.../ Gustul de ceai bun era o comoară îngropată în chi-pul tău./ Şi niciodată nu a fost vina ta/ că duminicile mele au călătorit mereu sub alte ceruri.” – pag. 10, sfârşitul poemului „Sub alte ceruri”.

Autoarea trăieşte într-o nesfârşită nostalgie, ocrotită de Creator şi de părinţi, de doamne îmbrăcate în alb sau de Mona. Adevărate peripluri au loc prin gări şi tre-nuri, nu întotdeauna senine: „Pentru fiecare tren purtam lacrimi noi” – pag. 11. Poezia

Liliana RUS:Pasărea în lesă

Radu CANGE

cronica literară

18pagina


se mai îndreaptă şi spre social: „Ascult lumea în ţârâiala ei nebună, / jumătate lene-şă, banală / jumătate cu gândul la afaceri, guverne...” – pag. 13. Şi, în altă parte, în alt poem: „Tata îngropa sub picioare lupul hră-: „Tata îngropa sub picioare lupul hră- „Tata îngropa sub picioare lupul hră-nit/ cu fricile mele” – pag. 14; ori: „Dulce captivitate: mama cu braţele încărcate de ciripitul meu/ şi toată învălmăşeala dru-murilor împreună / peste poduri, în ţipătul trenurilor, / în risipa sângerie a revederilor noastre.” – pag. 17. Totul se află sub fragi-litatea albului pe care, cu voie sau fără, ni-l etalează cu o sensibilitate genuină. Nimic nu pare făcut în aceste poeme. În toată această fragilitate, inspiraţia conturează cu siguranţă poezia.

Ne amintim o maximă a lui E. Cioran dintr-o carte a sa: „În afară de muzică şi poezie, totul este minciună sau vulgari-tate”. Păcat că marele magistru pare să fi uitat pictura. Poeta urmează învăţămintele acestei apoftegme, deşi nu ştim dacă s-a întâlnit în mod special cu rândurile lui Cioran.

Până şi soarele este alb – puritatea stă în lumină, nu-i aşa -, vocea are bot alb de vulpe polară – altă evadare în puritate -, unde ea, vocea, nu sfârşeşte prea fericit, este doar o prăbuşire sub gheaţă. Avem, dacă putem spune, în toată cartea o tristeţe frumoasă.

Cine să fie profesorul – vezi poemul Mărturisire, experienţa suferinţei masca-tă sub poeme diafane, paznicul farului – inspiraţia – ce simte liniştea care-i umple mintea? Acel alter ego, cu care poeta discu-? Acel alter ego, cu care poeta discu- Acel alter ego, cu care poeta discu-tă în poezie, nu o dezavantajează. Şi acum, câteva versuri din „Semn de recunoaştere” : „Un semn de recunoaştere / Trandafiri albi şi grei, / cărora le pot încredinţa plânsul cu bulboane. / Ponosita singurătate, / încă-păţânarea de a rămâne aceeaşi în grădină / cu pietre perfect curate.” – pag. 18. Sub acest alb aproape permanent nu se întâm-plă numai lucruri mirifice: „Voi începe o nouă tovărăşie, dis-de-dimineaţă, / îndată ce soarele rece îmi va acoperi ultima spai-mă, / apa ei verde şi obosită. / Voi aştepta,

cu mâna întinsă, altă ninsoare. / Avalanşele să mă împingă departe, / să-mi amintesc de mine întreagă / pe când umblam cu mama şi cu tata, strivită de nopţi căzătoare, / de solzii palizi ai lunii fărâmate peste cocoşul de cretă / încremenit în cea mai stranie şi părăsită fereastră.” – Cocoşul de cretă.

Despărţirea de copilărie se întâmplă aşa: „Tu stărui cu încăpăţânare, mamă, / eu întorc ocheanul spre alte maluri...” pag. 23; iar în alt poem, autoarea se închipuie a fi „orbul cu acordeon, într-o colivie de sfoară, zăvorât în pacea lui egoistă”: vezi poemul Semnul din naştere.

Poezia o purifică pe aceea care ne-o dăruieşte, o scapă de obsesii, o eliberează. Metoda, conştientă sau nu, este benefică. Excelent poemul Femeia insomniilor, pe care îl redăm: „E vremea florilor cu miros de ploaie. / Cad pe podea opusuri cu final des-chis./ Toate vârstele mele invitate la dans, de-a valma, / toate zilele pline de soare / şi rozul cel mai pal, agăţat de trup ca un fir de colonie...// Precum apa încreţită de vânt, / liniştea îmi tulbură chipul de sare / oglinda, ca o izbitură lichidă / şi uşile luând-o la fugă, pe furiş / (nişte contese ruinate, / cu poalele ridicate peste băltoa-ce). // Împotriva mea, strugurii copţi, / can-delabre prăbuşite în toiul celui mai scurt vis.// Cheia, în grija câinelui de vânătoare adormit lângă ziduri.”

Dialogul în natură şi cu natura, fina observaţie a tot ce o înconjoară ne fac să credem că Liliana Rus îşi trăieşte poeme-le cu maximă intensitate. Zborul înapoi, Marea, Mărturisire, Asimetrie, Femeia insom-niilor – şi câte altele – ne dau convingerea că avem poeme unde rigoarea, talentul, trăirea, marea sensibilitate sunt atuuri con-vingătoare.

Această carte se află între suferinţă şi voluptatea albului, între iubire şi singurăta-te, între copilărie şi maturitate.

Liniştea este binefăcătoare: „Numai urmă albă, liniştea / o pasăre de tundră fără copaci” – pag. 26. Labirintul e alb, poeta se simte „duh vindecător de oameni şi păsări.”

cronica literară

19p a g i n a


Despre Laurent Graff (n.1968), autorul romanului Strigătul [Le Cri – 2006] – Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, traducere din limba franceză de Sabina Chişinevski –, din interviurile, se ştiu relativ puţine lucruri, scriitorul fiind laconic, la fel ca şi în scrisul lui. Referitor la problematica operei sale, critica literară a remarcat, mai ales, preo-cuparea scriitorului pentru lumea banală, însă romanul de faţă, de pildă, reliefează tocmai oximoronica măreţie a prozaicului, în sensul aceleiaşi importanţe pe care o au, privite de la nivelul existenţei, în general, destinele individuale, prin rezervarea ace-leiaşi atenţii în alocarea / distribuirea dra-matismului.

Fixându-şi universul investigaţiei între real şi halucinatoriu, cartea ilustrează romanul subiectiv, prin prezentarea lumii exclusiv din perspectiva personajului-na-rator, ins aparte, singuratic, aparent banal, însă având puterea de a simţi şi de a înţelege că, deşi trăieşte într-un spaţiu restrâns, are posibilitatea de a contempla întreaga lume şi, de aceea, mărturiseşte: Nu jinduiesc după noi orizonturi, nu am nicio chemare pentru pământuri străine, nu simt nevoia să schimb aerul. Decorul e diferit, dar în realitate nici nu te-ai mişcat. Oriunde ai merge, înaintezi mereu pe aceeaşi cale.

Planul diegetic, foarte restrâns, se derulează, prin urmare, în jurul personaju-lui-narator, taxator la trecerea pe o autostra-dă, pentru care viaţa de aici e un spectacol, pe care îl observă (am sentimentul că ocup un loc privilegiat, că ocup un loc în primul rând), cu detaşare aparentă, pentru că, de fapt, empatizează cu „actorii”, din moment

ce se apleacă asupra problemelor acestora, reţine mimica, gesturile, comportamentul unora şi reface povestea în care, inevitabil, există victime şi /sau călăi. Între viaţa sa din afară şi cea dinăuntru însă graniţele dispar şi, prins cu totul în această stare, personajul pare că nu analizează, ci doar că traduce totul în cuvinte, în această confesi-une – în care prezentul e scurtcircuitat, prin flash-back, sub influenţa memoriei afective, pentru ca apoi să se revină, tot ex abrupto, la planul imediat – al cărei destinatar nu e precizat.

Monotonia vieţii e tulburată de un zgomot cu sursă misterioasă care devine din ce în ce mai chinuitor, declanşând, cu ajutorul mass-media, o adevărată psiho-ză colectivă. Semnele nefirescului încep să se instaleze, fără să li se acorde vreo importanţă: colegii de serviciu ai naratoru-lui nu-şi mai fac apariţia, se înregistrează morţi subite, nu mai vine nimeni să ia banii adunaţi din taxă, traficul se diminuează până la dispariţie, vegetaţia începe să pună din nou stăpânire peste şosea etc.

Pe fondul acestei degringolade inex-plicabile a firescului care pare a nu sur-prinde pe nimeni, naratorul şi jandarmul descoperă într-o maşină abandonată unul dintre tablourile lui Edward Munch, fura-te în 2004 din Muzeul Naţional din Oslo, Strigătul, pe care primul, fără talent artis-tic şi fără interes deosebit pentru pictură, dar şi fără intenţii mercantile, şi-l doreş-te cu fervoare de cum îl vede. Tabloul îl însoţeşte, apoi, în ghereta lui de taxator, în cortul pe care şi-l instalează în apropi-erea barierei, la hotel. Fascinat de tablou,

Mioara BAHNA

Laurent Graff: Strigătul

cronica literară

20pagina


deci, personajul nu se mai desparte de el şi constată că acesta, oriunde s-ar afla, se integrează totdeauna în decor, cu discreţie şi în acelaşi timp cu autoritate. Pe de altă parte, îşi dă seama că hoţii l-au abandonat fiindcă au înţeles că este imposibil să-l posezi, să-l subjugi, să-l reduci. Mai mult: atât de firească îi pare instalarea tabloului în viaţa lui, încât ajunge, în cele din urmă, să se confunde cu personajul care strigă şi, ca în Legenda lui Borges, unde Cain şi Abel nu mai ştiu care dintre ei a ucis şi care a fost ucis, se întreabă: Oare el este cel care strigă din răsputeri? Sau e victima acestui urlet extraordinar?

Romanul propune o alegorie a singu-rătăţii omului şi a omenirii, a dramei aces-teia trăite la scară individuală şi colectivă, al cărei strigăt, asurzitor, ajunge treptat de nesuportat. Este o carte în care se pune accentul pe urmărirea componentei psi-hice a fiinţei, în derularea naraţiunii jux-tapunându-se, asemenea maşinilor de pe autostradă, destine, fiecare cu doza sa de dramatism, dar, ca într-un dialog al surzi-lor ori, mai mult, ca într-o lume de autişti, fără ca rarii potenţiali interlocutori să aibă puterea şi voinţa de a se extrage dintre coordonatele existenţiale proprii pentru a accede la frământările celorlalţi.

Este însă un univers proteic, în care totul se reconfigurează, se „rescrie” perma-nent, fără ca acest proces să fie sesizat de actanţii lui, fiinţe mărunte şi, totuşi, arhe-tipale, în noua înfăţişare pe care o capătă realitatea, dintre care se distinge, în primul rând Calo, colegul naratorului, pasionat de mic de semnele de circulaţie, pe care, iniţi-al, le-a confecţionat singur, iar, apoi, a înce-put să le fure, transformându-şi locuinţa şi viaţa, într-o alegorie a încercărilor de a-şi clădi destinul, trasându-i el însuşi sensul unic, priorităţile şi interdicţiile, întreprin-dere peste puterile omului, totuşi, letală, în cele din urmă. Altă figură pe care o reţine naratorul, din fluxul vieţii derulate pe auto-stradă, e Joras, o femeie sfâşiată sufleteşte între amant şi soţ care, într-un accident de circulaţie, tamponându-se, ajung în acelaşi spital, în comă profundă şi fiecare reacţi-onează doar la prezenţa ei care nu poate, deşi nici nu-i cere nimeni, să facă o alegere, gândindu-se a cui mână să o strângă mai tare, a tatălui copiilor ei sau a bărbatului care o face să viseze, alegând să-i aducă

în acelaşi salon şi să-i ajute pe amândoi să revină la viaţă. În această galerie redusă de personaje obişnuite şi, cu toate acestea, memorabile, este şi Daniel, jandarmul care, pe rând, renunţă la însemnele statutului său, însuşindu-şi-le pe cele ale unui star rock. De asemenea, se mai reţin femeia care vrea să se sinucidă – aruncându-se în faţa unei maşini, pentru a dejuca planurile des-tinului, dar care, dată fiind situaţia dispari-ţiei traficului de pe autostrada, nu poate să înfăptuiască ce şi-a propus –, şi boschetarul ajuns stăpân de hotel, după ce multă vreme fusese găzduit acolo, prin generozitatea unor cupluri care îi lăsau cheile dacă plecau mai repede înapoi de unde veniseră.

Configuraţia lumii romanului este, la început, realistă, dar haosul începe să se instaureze latent şi naratorul conti-nuă s-o radiografieze, căutând, voluntar sau nu, mereu, partea bună a lucrurilor: Nenorocirea face parte din această lume şi întotdeauna se poate şi mai rău.

Finalul îmbină realul cu oniricul, sin-gurul numitor comun rămânând strigă-tul personajului, identificat cu acela din tablou, care acoperă totul: am strigat, am strigat, cu disperare, şi întregul univers a intrat în rezonanţă cu strigătul meu, stri-găt de dragoste, de ură, de viaţă, de moar-te. Spectatorul de la început, susţinut de tablou, devine – sau conştientizează abia acum –, în egală măsură, actor şi regizor.

cronica literară

21p a g i n a


S-a împământenit în lume ideea că e hazardant ca poeţii, prozatorii, dramatur-gii să scrie despre criticii şi istoricii literari. Ideea a fost contrazisă în mai multe rân-duri. La noi de Arghezi, când a scris un fulminant articol la sărbătorirea lui Eugen Lovinescu. Aştern şi eu câteva cuvinte de dragoste pentru marele critic român Eugen Simion, care în anii ’80 mi-a fost şi profe-sor la Facultatea de litere din Bucureşti. Şi, prin cărţile sale, mi-a rămas profesor până acum.

Ceea ce trebuie să spun de la început este că, Eugen Simion nu e hăruit doar cu autentică vocaţie, ci că e un literat cu des-tin. Coleg de clasă cu Nichita Stănescu la Liceul din Ploieşti, coleg de facultate bucu-reşteană cu mulţi poeţi şi prozatori „şaize-cişti”, el avea să devină criticul recunoscut al generaţiei sale literare. Şi nu numai! Studiile sale critice din Scriitori români de

azi (peste 200 de portrete critice, 4 volume, 2400 pagini) deveneau imediat bibliografie. Studiile despre Eugen Lovinescu („scepti-cul mântuit”), despre Mircea Eliade, Eugen Ionescu, G. Călinescu, Marin Preda sau Nichita Stănescu au devenit de absolută referinţă.

Fineţea stilului, farmecul textelor, spectacolul tonic al referinţelor, solidita-tea ideilor, care dau alura unei impecabile autorităţi, ne îndeamnă să cităm un frag-ment dintr-o mărturisire a Domniei Sale: „Am visat de tânăr să fiu citit, nu numai pentru adevărul textelor mele, dar şi pen-tru frumuseţea lor. Ca o proză superioară de idei. Nu ştiu dacă am reuşit sau dacă voi reuşi. Sigur este că nu mi-am pierdut speranţa... Spectacolul continuă, cu gra-ţia lui Dumnezeu...” Într-adevăr, specta-colul a continuat fără întreruperi. Eugen Simion este cel care a provocat la noi dis-

EUGEN SIMION

80

Câteva rânduri-gânduri la sărbătorirea unui mare critic român: Eugen SIMION

eveniment

22pagina


cuţiile, deseori polemice, despre avatariile biograficului în literatură, despre jurnal, prin cărţile sale: Timpul trăirii, timpul măr-turisirii. Jurnal parizian (1977), Întoarcerea autorului (1981), Sfidarea retoricii. Jurnal ger-man (1985), Ficţiunea jurnalului intim (trei volume, 2001), Genurile biograficului (2002), Tânărul Eugen Ionescu (2009).

Buffon nu poate fi contrazis: stilul e omul. Criticul şi istoricul literar Eugen Simion a impus un stil. Pornind de la Sartre, Domnia Sa are credinţa că „pentru a-ţi impune ideile, trebuie să le pui într-o poveste. Aşa trebuie să procedeze şi criti-cul literar”. Înţelegând astfel că povestea e umbra oricărui gen literar (şi al criticii!) a impus în critica ultimei jumătăţi de secol un cuceritor, inconfundabil stil. Îmi amintesc, student fiind, cât de nerăbdători îl aşteptam pe conferenţiarul Eugen Simion la curs, în Amfiteatrul „Odobescu” al Universităţii bucureştene. Era după stadiul Domniei Sale de trei ani la Université Sorbonne şi după bursa de studii din Germania. Era ca un zeu tânăr. Ne vorbea două ore uitându-se din când în când pe o foiţă cât un bilet de tramvai sau arătându-ne câte o ediţie princeps de Bachelard, Rolland Bartes sau Georges Poulet. Îmi amintesc că n-am lipsit la nici un curs al magneticului meu profe-sor.

După 1990, preşedinte al Academiei Române, Director al Institutului Filologic „G. Călinescu”, coordonator al Dicţionarului general al literaturii române (şapte volume) şi al seriei Opere fundamentale (Eminescu, Blaga, Barbu, Goga, Arghezi, Cioran etc.), într-un timp al postmodernismului în care critica e înlocuită cu comentariul comer-cial, Eugen Simion a rămas un reper prin fidelitatea faţă de valorile româneşti şi un promotor al ideii că numai prin cultură un popor ca al nostru poate avea identi-tate şi poate fi cunoscut în lume. Acum, la împlinirea a optzeci de ani, să-l felicităm din tot sufletul pe marele Senior al criticii româneşti!

Daniel CORBU

eveniment

23p a g i n a


S-a vorbit mult în secolul al XIX-lea, secolul naţiunilor şi, literar vorbind, secolul romantismului – despre specificul naţional şi, apoi, despre spiritul naţional. Azi, când mondialismul este cuvântul de ordine în lume, politologii şi antropologii culturali dis cută despre identitate culturală, folosind alte puncte de referinţă, alte concepte şi un cu totul alt limbaj. Chiar dacă ideea de specificitate, proprie unei naţiuni, nu este eliminată, accentul cade acum pe ideea de diferenţă culturală într-o paradigmă mai largă, şi anume aceea de societate multi-culturală. Discursul mai vechi – acela care comenta, pe două co loane, însuşirile şi defectele unui popor, este aproape în tota-litate abandonat. Se spune că turcii aveau obiceiul să numească ţările europene în funcţie de viciul lor dominat. Anglia era tara plictisului, Spania – ţara strămoşilor sau ţara în care strămoşii sunt veneraţi. Franţa – ţara oamenilor neserioşi sau cam aşa ceva, iar Germania – ţara oamenilor cu titluri multe. S-ar putea să încurc puţin viciile în ceea ce priveşte Spania şi Germania. Sigur este, ne spune un mare filosof, că turcii identificau

popoarele europene după viciul esenţi-al. „Viciile” (absenţele, neperformanţele, întârzierile în istorie, tradiţiile care nu ţin seama de drepturile omului şi de norme-le civilizaţiei modeme etc.) şi „virtuţiile” colec tive nu mai constituie – cel puţin teoretic – focare de interes pentru cei care se ocupă de psihologia popoarelor. Chiar noţiunea de psihologie în această accepţie este eliminată, îmi dau seama, din limbajul specialiştilor. Şi trebuie să recunoaştem, nu fără îndreptăţire, pentru că, deşi un popor (o naţiune, o cultură) are ceea ce filosofii culturii numesc un mod de a fi sau un mod de a se situa în lume, determinabil în actele de cultură şi în modul de existenţă (de la gas-tronomie la practica religioasă!), noţiunea de psihologie naţională este ambiguă şi, din această pricină, în numele ei se fac specula-ţii de tot felul.

M-a preocupat cu mulţi ani în urmă specificul francez şi, ipso facto, noţiunea de psihologie a poporului francez, aşa cum este reflectată în cultură. Am citit studiile fun damentale despre acest subiect şi am consultat, bineînţeles, pe scriitorii şi filo-sofii care au reflectat la mentalităţile lumii

Identitatea românească

Conferinţă susţinută la Universitatea

"Petre Andrei" - Iaşi(I)

eveniment

24pagina


galice. Şi ce-am constatat? Ce-am constatat am notat în jurnalul meu parizian (Timpul trăirii, timpul mărturisirii, 1977 şi în ediţiile următoare), încercând să sintetizez idei ce se bat cap în cap. Cele mai multe opinii sunt sceptice, pen tru că vocaţia esenţială a fran-cezilor, zice cineva, este să se analizeze cu fervoare şi să se conteste la infinit. Voltaire crede, de pildă, că francezul nu-i făcut pentru libertate, pentru că, atunci când o are, abuzează de ea. Chateaubriand e de părere că francezul este vanitos, sociabil şi uşuratic, iar Stendhal că omul galic judecă arta cu fineţe şi spirit dar n-o simte, opinie ce nu convinge pe Hugo: sufletul francez este, după el, mai mare, mai puternic decât spiritul francez. Lista defectelor şi a calită-ţilor este lungă şi din ea se poate deduce că francezul are vocaţia universalităţii, dar suferă de anomie, este prevăzător, dar nu-i vizionar, are spirit de fineţe, dar n-are spirit filosofic, suferă de mania clarităţii („nimic din ceea ce nu este clar nu-i francez”, scrie Rivarol) şi o problemă de gramatică poate să preo cupe spiritul francez câteva decenii. Cel mai important eveniment al anului 1911 ar fi fost faptul că „Faguet a admis le malgré que”, zice – numai pe jumătate ironic – un filosof, de regulă, nihilist. Tot el se întreabă aproape disperat: „Cum poţi fi nebun sau poet în această limbă?”. Îl recu-noaştem, evident, pe Cioran, metecul care, învăţând limba moraliştilor din secolul al XVII-lea, s-a impus ca un mare stilist (cel mai important, spun unii, după Voltaire) în secolul al XX-lea francez.

Cât de adevărate sunt aceste propo-

ziţii, cât de specific franceze sunt aceste mala dii şi aceste performanţe? În ce măsu-ră determină asemenea însuşiri identitatea franceză care, se va vedea deîndată, trece printr-o acută criză de identitate? Un prilej infinit de speculaţie. Antropologii şi, în genere, cei interesaţi azi de această temă au abandonat, în mare măsură, stilul impresi-onistic şi abordează acum tema identităţii în alt limbaj şi cu alte concepte. Am prilejul să verific această schimbare de stil – ceea ce înseamnă o schimbare a gândirii şi a tipu-lui de demers intelectual – în dezbaterea iniţiată cu câţiva ani în urmă de cotidianul Le Figaro cu subiectul: „Qu’ est-ce qu’ être français aujourd’hui?” Ea a ţinut câţiva ani (a început prin 2004 şi, în 2009, continua încă) şi, dintre participanţi, reţin numele lui Max Gallo, Rene Girard, Hélène Carrère d’Encausse, Jean D’Ormesson şi numeroşi alţii, personalităţi din domenii diferite şi cu statute diferite în lumea intelec tuală franceză. N-am citit toate intervenţiile, dar, din ce am reuşit să citesc, pot să-mi fac o idee despre modul în care judecă francezii problema identităţii lor în epoca post-mo-dernă, post-religioasă, post-istorică, post-umanistă, post-literară etc...

O analizează şi o judecă, cred, cu luci-ditate şi cu oarecare îngrijorare. Au renun-ţat, oricum, la vechile clişee (francezul este fri-vol, francezul este prin natura lui universa list, francezul ştie să mănânce şi ştie să-şi organizeze timpul liber etc.) şi încearcă să-şi definească identitatea în raport cu mondialismul actual. Ei evită sistematic termenul de globalism, suspect de a se confunda cu tendinţa de a

eveniment

25p a g i n a


şterge diferenţele dintre culturi. Ce înseam-nă să fii francez azi? Selectez câteva păreri. Daniel Hervouet, profesor la Univer sitatea Paris-II, Panthéon, Assas, este de părere că obsesia decadenţei face parte din isto ria Franţei şi că, în fapt, francezii îşi organizea-ză societatea cu această fantasmă în spirit sau în suflet, cum vrem să-i spunem. De aceea ei nu acceptă îndoiala, sunt narcisişti şi melancolici, se indignează repede, suferă de morozitate, sunt inteligenţi, într-adevăr, sunt preocupaţi de le savoir, dar aceste însuşiri nu duc prea departe câtă vreme inteligenţa franceză nu va şti să renunţe la aroganţa ei şi să coboare sau să se ridice la un „pragma tism luminat”... Aşadar: „halte au narcissisme mélancolique”, mai mult realism, un efort de sincronizare cu spiritul timpului şi „un défi de la méthode”, zice profesorul citat. Prin metodă, el înţelege în acest caz renunţarea la aroganţa universa-listă (ideea că Franţa este centrul lumii) şi la „religia drepturilor căpătate”...

Ce-i nou în această interpretare faţă de ceea ce ştim, de la Curtius până la Valéry, despre spiritul francez? Mai nimic. Cam aceleaşi fantasme, aceleaşi generalităţi discu tabile, aceeaşi indignare (puţin mai potolită, este adevărat) şi, ca notă inedi-tă, opţiunea pentru pragmatismul luminat... André Grjebine, cercetător în domeniul şti-inţelor politice, este la origini rus. Rus asi-milat de cultura franceză. Cu aceste date, el are, ca noi toţi, „une certaine idée de la France”. Adoră, înainte de orice, limba franceză şi crede că pen tru a comunica o reflecţie despre literatura lui Fielding sau Dostoievski, scriitori pe care îi citeşte, înţe-leg, sistematic, nu găseşte un instrument mai potrivit decât limba franceză. André Grjebine continuă, dar, să perceapă fran-ceza ca o limbă universală şi cosmopolită, fără să fie intimidat de faptul că ea se vor-beşte azi din ce în ce mai puţin şi că engle-za şi spaniola i-au luat locul. Conceptul de multiculturalism (o noţiune-cheie în limbajul „co rectitudinii politice”) nu i se pare suficient de motivat acestui cercetător inteligent şi tole rant. Pentru el identitatea franceză înseamnă, în afară de limba fran-ceză, şi „une certaine idée de l’homme”. Argumente valabile, opţiune existenţială şi culturală. Alt profesor de politologie, Charles Zorgbibe, pleacă de la ideea lui Tocqueville că în Franţa „la politique ce

sont des idées” şi ajunge la concluzia că Occidentul a devenit azi „un carrefour des cultures et des civilisations”, „une grande Afrique du Sud multiethnique”. în fine, că în Franţa de azi, naţiune organică, nu trebuie impus modelul multicultural ame-rican, ci modelul bazat pe conceptul „cos-mopolitic” (definit de Kant), bazat pe ideea că singurul cadru de exprimare (înflorire) a democraţiei este comunitatea naţională. Ceea ce nu în seamnă, adaugă polito-logul, un refuz al dialogului dintre culturi. Pe scurt: numele Franţei este „la diversité” într-o comunitate naţională. O idee pe care Franţa o apără, cum se ştie, în comunitatea europeană. O idee pe care o vehiculează şi intelectualii români care, vom vedea deîn-dată, nu vor să fie nici localişti mărginiţi, altermondişti refractari, nici inter naţionalişti, globalişti dezrădă-cinaţi şi uniformizatori.

Un francez expatriat, Pierre-Yves Duguo, jurnalist la Washington, scrie că identi tatea se bazează pe limbă şi, de aceea, vrea ca urmaşii lui, născuţi în Statele Unite, să nu piardă limba strămoşilor. Călătoreşte anual în Franţa cu toată familia şi ce obser-vă nu-i place totdeauna. Observă, de pildă, că amabilitatea comercianţilor a scăzut, că revendi cările agresive au crescut ca şi concediile, în fine, că ideea de muncă s-a devalorizat şi este adesea denigrată. Spirit obiectiv, jurnalistul americano-fran-cez recunoaşte, în aceiaşi timp, că vulgari-tatea şi obscenitatea ocupă în televiziunea franceză locul pe care îl are, în televiziunea americană, violenţa. Mai este ceva ce nu-i place în Franţa de azi autorului, şi anume faptul că bisericile mari şi frumoase sunt goale, în timp ce în America, biseri cile, mai mici şi mai puţin fastuoase, sunt mereu pline. Asta înseamnă că spiritul religios a scăzut vertiginos în Franţa creştină şi, neliniştit, întristat, jurnalistul trage o con-cluzie sceptică: „l’absence de réferance à la religion dans la vie quotidienne sur-prend l’American que je suis devenu”... Îl surprind şi alte mentalităţi pe americanul acesta care vrea să rămână loial, totuşi, ţării sale de origine: faptul, de pildă, că patriotismul şi civismul sunt considerate în Franţa postmodernă valori retrograde sau rasiste... Nu înţelege de ce, pentru că, zice el, în America multiculturală acestea sunt socotite, indiferent de opţiunea politică, valori necesare pentru a construi viitorul

eveniment

26pagina


ţării... „Pentru ce francezii – îl întreabă fiica lui de opt ani – atât de mândri de identita-tea lor, nu arborează drapelul în faţa casei, aşa cum fac americanii”? Întrebare legiti-mă. O putem pune şi noi, românii, mult şi mai dramatic chiar decât alţii. O chestiune ce merită a fi discutată separat.

Să rămânem în domeniul identităţii franceze cu sentimentul că dezbaterea din Le Figaro ne poate privi şi pe noi, latinii din estul Europei, intraţi în procesul de globalizare. Pe noi, naţiunile estice, mai mult, poate, decât marile naţiuni occi-dentale pentru că limbile noastre şi civi-lizaţiile noastre sunt mai vulnerabile în procesul globalizării. Jean D’Ormesson, scriitor cunoscut, membru al Academiei Franceze, abordează tema identităţii din unghi moral. Este un reputat filosof al cul-turii care, citind trecutul Franţei, încearcă să prevadă viitorul ei. Identitatea franceză nu poate fi gândită decât în aceşti termeni şi cu aceste perspective în faţă, scrie el. Francezul este mândru de istoria sa şi, când Napoleon spune în plină revoluţie că „sunt solidar cu tot, de la Clovis la Comitetul Salvării publice”, el nu face decât să expri-me un sentiment comun şi permanent în socie-tatea franceză. Un sentiment vechi, remarcă D’Ormesson, pe care revoluţia franceză nu l-a reprimat. Dimpotrivă, şi l-a asumat şi l-a cultivat cu ardoare, sub-stituindu-l obedienţei religioase şi onoarei feudale. A fi francez, zice acest scriitor care gândeşte Franţa repu blicană de azi luând ca puncte de referinţă miturile şi gloria ei din trecut, este, înainte de orice, a cultiva şi a lua ca modele de existenţă aceste valori fundamentale. Nu exage rează, pentru că o naţiune, o cultură, în fine, o identitate se bazează, în primul rând, pe valorile trecutului şi pe pregătirea viitorului. A fi francez înseamnă, după D’Ormesson, să-ţi asumi, într-adevăr, totul, miturile expo-nenţiale şi înfrângerile, orgoliile, dar şi tra gediile istoriei. A fi francez înseamnă, totodată, să accepţi diversitatea şi, în ace-laşi timp. unitatea, cele două feţe ale sim-bolului naţional. Tradiţia franceză înseam-nă revoluţie, iar revoluţia se traduce prin libertate şi drepturile omului. În fine, în ecuaţia franceză intră, invariabil, „vocaţia universalului”, încheie acest scriitor cu spiritul încrezător în gloria Franţei, chiar şi azi când gloriile trecutului nu mai au

preţ şi toate miturile europene sunt puse în discuţie...

Alţii sunt sceptici şi văd Franţa intrată în deriva mondializării. „Le sans-frontièrisme uniforme et déculturé”, „la diversité”, „la non-discrimination”, „le multiculturalisme”, „la novlangue”, „les phénomenes de substitutions de popula-tions, d”identités alternatives”, „le métis-sage” şi alte clişee ale corectitudinii politi-ce fracturează identitatea franceză, scrie cineva, alarmat, intolerant şi cam rasist, fie vorba între noi. Le Figaro îi lasă pe toţi să se exprime, chiar dacă sunt publicişti sau oameni politici care cred că o discuţie despre identitatea franceză este, azi, pri-mejdioasă. Opinia nu-i, repet, unanimă. Un editorialist, Paul Henri du Limbert, zice că nu trebuie lăsate naţiunea, drapelul şi La Marseillaise (simbolurile Franţei) pe seama adepţilor lui Le Pen. Un punct de vedere corect. Ocultarea valorilor naţionale este o eroare impardo-nabilă, conchide publicis-tul citat, după ce tot el avertizase că nu-i de acord cu suspiciunea, formulată de mon-dialişti, cum că cine vorbeşte azi de patrie este fie extremist, fie imbecil. Suspiciune, într-adevăr, aberantă, dacă nu, la rândul ei, imbecilă... Despre aceste valori şi, în gene-re, despre identitatea Franţei vorbeşte, într-un volum masiv, şi Academia de Ştiinţe Morale şi Politice care, paralel cu dezbate-

eveniment

27p a g i n a


rea din presa franceză, a organizat propria analiză a conceptului de identitate naţiona-lă. Din intervenţiile erudite ale istoricilor şi politologilor, ca şi din articolele citate mai înainte, deduc că în Franţa de azi numărul euroscepticilor a scăzut şi că cei mai mulţi francezi au devenit acum europragmatici, la echidistanţă de eurofilii şi eurofobii de ieri. Decizie rezonabilă, atitudine inteligen-tă în consens cu spiritul timpului.

Sar peste alte opinii şi ajung la Max Gallo, istoric celebru, membrii al Academiei Franceze, care defineşte identitatea france-ză în zece puncte cardinale (Le Figaro, 30 oct. 2009). El porneşte de la „problemati-ca naţiunii”, aşa cum o prezintă Braudel într-o carte fundamentală (L’Identité de la France) şi de la Jacques Bainville care scrie că „le peuple francais est un composé, c’est mieux qu’une race, c’est un nation”... Pentru Max Gallo, a fi francez în 2009 (a fi „pleinement français”) este a recunoaşte existenta acestei probleme şi a avea conşti-inţă că resorturile ei determină identitatea individului ca personalitate. Sintetizând, el crede că problematica naţiunii se sprijină pe zece piloni: spaţiul („le droit du sol”), egali-tatea, statul, cetăţenia, şcoala, laicitatea, explo-zia (fragmentarea: „le sang ne l’unit pas; le sol peut être partagé”), limba franceză (dacă

pământul-spaţiul francez poate fi frag-mentat, limba franceză uneşte totdeauna şi peste tot pe francezi şi împiedică în cele din urmă fragmentarea), egalitatea femeilor („în «uniunea» între cetăţeni, femeile au jucat un rol central, încă din Evul Mediu, chiar dacă locul lor în spaţiul politic nu le-a fost recunoscut decât în secolul al XX-lea”; a fi francez, adaugă Max Gallo, este a şti să practici „cet amour courtois, reconnaître l’égalité ou la supériorité des femmes”), în fine, al zecelea pilon de rezistenţă este acela de care vorbesc toţi antropologii şi filosofii culturii franceze: universalismul... Dintr-o notiţă din ziar deduc că articolul pe care l-am rezumat, mai sus, reprezintă o sinteză a intervenţiei istoricului Max Gallo în cadrul unei dezbateri organiza-te de Institutul Montaigne în care urma să ia cuvântul, în şedinţa de închidere, şi preşedintele Franţei, Nicolas Sarkosy... „Problematica naţiunii” interesează, dar, nu numai pe istorici, politologi şi scriitori, interesează şi pe guvernanţi din motive, evident, diferite. Pe oamenii politici pentru că sunt interesaţi de fenomenul imigrării (în Franţa sunt opt milioane – spun unii – de musulmani), pe istoricii, politologii, filologii, scriitorii, filosofii culturii pentru că au sentimentul că Franţa şi-a pierdut vocaţia universalistă... Oricum, guvernan-ţii şi intelectualii, nu privesc cu indiferenţă problema identităţii franceze şi nu acceptă, necondiţionat, efectele globalismului. Ideea lui De Gaulle că Europa comunitară trebu-ie să fie o Europă a naţiunilor agită încă spiritul galic. Agită, cred, şi alte naţiuni care nu vor să-şi piardă limba şi tradiţiile. Tzvetan Todorov a scos nu demult o carte în care dovedeşte că „diferenţa” este moto-rul dezvoltării culturii şi că ceea ce numim cultura europeană este o sumă a diferenţelor naţionale, nu o uniformizare a lor...

x x x

Am făcut acest lung ocol ca să ajung la tema identităţii româneşti pe care oame-nii de cultură români o tratează, în genere, în două feluri: fie a) o identifică automat cu naţionalismul doctrinar, agresiv, localist, reacţionar şi o combate prin pamflete lungi şi plictisitoare, considerând că tema, în sine, nu are azi nicio miză şi cine o resusci-tează nu face decât să vorbească în pustiu,

eveniment

28pagina


fie b) o dramatizează în stilul eroilor lui I. L. Caragiale, respingând ideea de sincro-nism, în numele unui localism îngust şi al unei mentalităţi, în fond, tribale... Primii atacă „spiritul naţional” şi iau în râs mitu-rile naţionale spunând că în epoca postmo-dernităţii acestea sunt elemente retrogra-de, acut provinciale, semnele inapetenţei noastre pentru europenism, iar în cultură ele ar adăposti mentalităţile retro grade şi inestetice, cei din urmă, apărând tradiţia, limba, miturile specifice, cad într-o retorică asurzitoare şi ineficientă. Două discursuri, în fond, politice, umorale, intelectualiceşte nule, pentru că problematica naţională, aşa cum o gândea Eminescu în secolul al XIX-lea (secolul naţiunilor emergente) şi cum o defineşte, în termeni moderni, Braudel, nu este cuprinsă în esenţa ei şi nu se lasă, în consecinţă, exprimată în niciunul din aces-te discursuri, după mine, parazitare, enco-miastice sau negaţioniste... Două tipuri de discurs pe care le întâlnim mereu în cultura română, atunci când discutăm despre tra-diţie, despre orient şi occident românesc, despre Eminescu, despre sat şi oraş, despre naţional şi uni versal în spiritualitatea şi, vorba lui D. Drăghicescu, în „mintalitatea” românească etc...

Mai totdeauna, când vine vorba de aceste subiecte ce ţin de ideea de speci-fic sau de valorile spiritualităţii naţionale, primii care ies pe scenă şi se încaieră sunt, cum am zis şi altădată, delatorii şi zelatorii. Ei reuşesc să acapareze spaţiul oricărei dez-bateri şi s-o compromită, în cele din urmă... Să fie aceasta o specialitate românească, să pornească identitatea noastră de la această incapacitate de a privi corect şi de a judeca drept un su biect, şi nu orice subiect, ci acela care defineşte chiar modul nostru de a fi? Mulţi cred că aşa stau lucrurile şi că felul românesc de a fi este să le „smintească” şi, astfel, să le încur ce, să le obosească şi, la sfârşit, să le părăsească epuizate, golite de sens, inerte... Aşa să fie, de la acest punct porneşte, oare, „mintalitatea” românească, la atât se rezumă filosofia şi forţa noastră de acţiune în istorie? Mi-am pus deseori aceste întrebări, citind pe cei vechi (pe „specifiştii” noştri) şi pe publiciştii de azi, mai toţi de părere că spiritul daco român este vegetativ şi, cum a spus un filosof socratic din generaţia lui Cioran, modul lui de a acţiona în viaţă este de a nu face

nimic sau de a se face că face şi, atunci, încurcă bine lucrurile... Nu-i singurul care gândeşte în acest fel despre identitatea noastră. Există o întreagă literatură despre această temă şi literatura este, cum se ştie, preponde-rent ne gativă, în sensul că sunt reţinute îndeosebi inerţiile, viciile noastre. Drăghicescu citat mai înainte, care-şi trecu-se la Paris o teză de doctorat în sociologie cu Durkheim, notează în studiul său (Din psihologia poporului român, 1907) impresiile călătorilor străini despre români şi, cum am arătat în altă parte, ele nu sunt deloc entu-ziaste. Nici intelectualii ro mâni, cu mici excepţii, nu sunt de ceea ce ei consideră a fi psihologia românească. Este suficient să citez pe Ralea, produs spiritual al „Vieţii Româneşti” (care vorbeşte de spiri tul nos-tru tranzacţional) şi, la celălalt capăt al ideologiei din anii ’30, pe Cioran, care, în Schimbarea la faţă a României, este exasperat de inerţia vegetativă şi de lipsa noastră de apetenţă în istorie, pentru a nu face o idee despre această tradiţie negaţionistă în cul-tura română când este vorba de nestatorni-cia firii româneşti.

Dar să revin la identitatea româneas-că. Ce-o poate defini mai bine, mai drept, din colo de aceste clişee care, repetate de la o generaţie la alta, paralizează spiritul nostru şi încarcă sufletul nostru cu o deza-măgire masivă?.. Ce înseamnă să fii român, azi, şi cum poţi să fii român liber şi drept într-o lume care se contestă cu o voluptate sinucigaşă? In spirat de Max Gallo, încerc să pun şi eu, pe puncte, ideile şi impresiile mele despre acest subiect delicat... Dacă aplic criteriile folosite de Curtius, Fernard Braudel şi, după ei, de mulţi istorici, psiho-logi, sociologi de azi până la Max Gallo, ce constat?

1. Că românii au ca şi verii lor occiden-tali sentimentul că sunt „mai mult decât o rasă, sunt o naţiune” şi că sentimentul lor naţional se bazează pe ceea ce Max Gallo numeşte „le droit du sol” (cuvânt care vine din latinescul „solum”)... Românii îi spun pă mânt, şi sentimentul că au un pământ al lor, adică o ţară unică, inconfundabilă este puter nic, după cum foarte puterni-că, hotărâtoare, este convingerea ţăranului că a avea pământ şi a munci pământul este menirea lui şi punctul de referinţă în defi-nirea statutului său so cial. Acest sentiment şi acest criteriu au funcţionat până când

eveniment

29p a g i n a


procesul colectivizării impus de sistemul bolşevic a făcut din ţăranul-proprietar un salahor la oraş sau, dacă n-a părăsit satul, un muncitor cu ziua, un fel de argat într-o comunitate haotică şi păguboasă unde ţi se cere să munceşti şi nu primeşti, în schimb, decât ceea ce reuşeşti să furi... Patruzeci de ani de „colectiv” (cum îi spuneau bătrânii ţărani) au distrus nu sentimentul propri-etăţii, ci sentimentul că pământul (ţarina) este o valoare sacră. A dispărut şi convin-gerea că a fi ţăran este un mod acceptabil, demn ca oricare altul, cu şanse egale de existenţă. După 21 de ani de la căderea comunismului constatăm că, practic, nu mai sunt ţărani, există doar o populaţie care trăieşte (prost) la ţară... Puţini tineri născuţi la ţară mai vor să rămână ţărani şi să-şi lege destinul de pământ... Au pierdut, odată cu „le droit du sol”, sentimentul că aparţin unui spaţiu sacru şi că pentru el poţi să-ţi jertfeşti chiar şi viaţa.

2. Dar cealaltă accepţie a pământu-lui originar, unic, sacru, pe care nu-l poţi uita şi părăsi niciodată, chiar dacă viaţa te duce în altă parte? Cât de puternic este, întreb, senti-mentul că eşti român şi aparţii românităţii?... Convingerea mea este că sentimentul romanităţii este încă puternic în lumea rurală şi din ce în ce mai puţin în marile aglo merări urbane cosmopolite... Aşa se întâmplă peste tot în Europa post-industrială, post-comunistă, post-umanistă etc. Lumea europeană se mişcă şi se ames-tecă repede. Proces firesc, nu este prima dată când se întâmplă aşa ceva în Europa şi, în genere, în lume. Grecii numeau „bar-bari” pe toţi cei care veneau din afara Greciei antice. Azi „barbarii” sunt oamenii din Est care merg să muncească în Vest sau nord-africanii din Sud care „urcă” în Nordul bogat (european). Cum se com-portă românii în această nouă migraţie? În chip diferit. Unii se adaptează repede şi vor să uite că sunt români, mai mult: nu mai vor să fie români, cu argumentul că ţara nu le-a dat nimic şi nu le oferă, în continu-are, nicio certitudine materială. Se adaugă, la toate acestea, imaginea proastă pe care o au românii în ţările europene din cauza infractorilor, cerşetorilor de origine româ-nească... Mai este ceva alarmant: spiritul naţional este din ce în ce mai mult con-testat de intelectualii „elitişti”, convinşi că ruralismul, tradiţiile, mentalităţile (evident,

detestabile, „primitive”!) împiedi că progre-sul material şi moral... Aceştia cer, cum s-a văzut, doborârea miturilor naţionale pe care le consideră false, cer demistificare istoriei şi a literaturii naţionale, care – după ei – au fost abuzate, mistificate de o retorică veche şi aberant encomiastică.

Pe scurt: românii n-au pierdut senti-mentul spaţiului unic şi sacru, dar, după cinci zeci de ani de totalitarism, douăzeci de ani de tranziţie haotică şi, în prezent, datorită unei intelighenţe care, pe motiv că regimul lui Ceauşescu a încurajat „naţio-nal-comunismul”, respinge valorile naţio-nale, după toate acestea, zic, sentimentul identităţii româneşti ba zat pe ideea de spaţiu (ţară, pământ), neam, tradiţie, mod de-a fii etc. este în declin... A fi român nu este totdeauna, se observă, un sentiment de mândrie, pentru unii este chiar un sen-timent de culpabilitate.

3. Dar sentimentul egalităţii? Nu cred că românii au avut un prea mare senti-ment al egalităţii, nici în trecut, nici azi. În trecut, pentru că au trăit cinci sute de ani sub stă pâniri străine (turcă, rusă sau austro-ungară) şi într-o medievalitate săl-batică în care a fi „rumân”„ echivala cu a nu fi aproape nimic în ordine socială. De o egalitate de şanse şi de un respect al individului în această lume întârziată în prejudecăţi şi injustiţii sociale nu poate fi vorba. Puţinii intelectuali (cu precădere scriitorii) au agitat, e adevărat, ideea ega-lităţii naţionale şi sociale, dar târziu, în secolul al XIX-lea în Valahia şi Moldova, şi mai înainte (în secolul al XVIII-lea în Transilvania prin acţiunea „Şcolii arde-lene”. Aşa că românii n-au, ca rudele lor franceze sau italiene, un sentiment puter-nic al egalităţii şi nu aşază, în consecinţă, egalitatea la temelia identităţii lor naţiona-le. Trăind atâta vreme sub ocupaţie străină, ei pun în prim-plan dorinţa de afirmare a identităţii lor naţionale. Ideea că noi de la Râm? ne tragem, formulată de cronicarii moldoveni şi fundamentată de Cantemir, a dus la formarea conştiinţei naţionale bazată pe ideea de neam („sânge”), istorie, limbă, credinţă. Dintre acestea, limba este elementul de referinţă cel mai puter nic. Românii răspândiţi peste tot în dreapta şi în stânga Dunării, dincoace şi dincolo de Carpaţi, ajunşi – ca păstori – până în zone-le Caucazului – şi-au păstrat limba şi au

eveniment

30pagina


îmbogăţit-o din contactul cu alte popoare. Prin limbă, ei şi-au revendicat apartenenţa la marea familie a latinităţii. Latinitatea a fost şi este, în continuare, dimensiunea esenţială al iden tităţii româneşti... Timp de câteva secole, istoricii şi filologii noş-tri au dus şi duc încă şi azi o veritabilă bătălie pentru recunoaş-terea latinităţii şi a continuităţii noastre în spaţiul nord-du-nă-rean... Ca şi în alte locuri, limba este nu numai un instrument de comunicare, este şi un semn de recunoaştere şi unitate naţională. Unirea Principatelor Române, în 1859, şi apoi Marea Unire din 1918 au avut ca argument principal limba... Limba rămâne şi azi un factor esenţial de coezi-une naţională, deşi românii nu acordă o mare importanţă cultivării ei... Păturile culte ba o „franţuzesc”, ba o împestriţează inutil – cum se întâm plă acum – cu cuvin-te parazitare din engleză (lingua franca a postmodernităţii), iar pe stradă – limba este „jupuită”, bolborosită, urâţită într-un mod insuportabil. Cioran este de părere că limba română este, totuşi, creaţia cea mai de seamă a noastră, dovadă fiind faptul că Biblia şi scrierile lui Shakespeare sună bine în româneşte, în timp ce în franceză par nişte traduceri neîndemânatice... Scepticul Cioran are, la acest punct, dreptate.

Cu limba, aşadar, românii stau bine şi, în anii ’30 tinerii filosofi (Mircea Vulcănescu, Constantin Noica) au încercat să deducă din vocabularul ei o filosofie a fiinţei sau, cum îi spune unul dintre ei, o dimensiune spirituală a lumii româneşti, pe urmele lui Nietzsche şi Heidegger... O temă nouă în filosofia românească reluată de Noica, trei-patru decenii mai târziu, într-o carte admi-rabilă, Creaţie şi frumos...

4. Dar şcoala, cetăţenia, laicitatea, egali-tatea femeilor, credinţa (religia) de care vor-besc, am văzut, istoricii şi sociologii străini când este vorba de mitologia şi identitatea lor naţională?... Şcoala este şi pentru noi un element important şi de ea s-au ocupat mereu oameni eminenţi ca Maiorescu şi Spiru Haret, dar până în 1940 şcoala n-a fost accesibilă tuturor, iar după 1945 a fost politizată. În 1938, anul de referinţă pen-tru economia şi bu năstarea românească, România era, într-adevăr, grânarul Europei şi, în acelaşi timp, ţara cu cel mai mare număr de desculţi şi analfabeţi. Este asta un model pentru democraţie? Sub comunism,

analfabetismul a fost, zice-se, eradicat, iar după 1990, şcoala româneas că a intrat în zodia reformelor succesive. Chiar azi, când discutăm despre acest subiect, există o reformă în desfăşurare, reforma gândită de Dl. Miclea şi executată de Dl. Funariu. Ea prevede desfiin-ţarea şcolilor rurale care nu au 300 de elevi (mai puţin şcolile din satele locuite de minoritari) şi predarea istoriei şi a geografiei României (în şcolile minoritari-lor), nu în limba română, cum s-ar cuveni, ci în limba minoritarilor. Desfiin ţarea (mă rog, comasarea, retragerea statutului juri-dic) a şcolilor rurale cu mai puţin de 300 de elevi mi se pare o măsură – vă rog să mă scuzaţi – iresponsabilă, ca să nu spun antinaţională. Ea va duce la desfiinţarea satului românesc, pentru că, vă întreb, care este viitorul unei comunităţi fără şcoală şi biserică?...

Revin la tema noastră: şcoala româ-nească nu este, deocamdată, un element de referinţă pentru identitatea noastră sau, dacă vreţi, este un punct de referinţă, dar nu pozitiv. A devenit de multe ori o fabrică de diplome şi un factor de discriminare socială, ceea ce este absurd. Cei care pot îşi trimit copiii să înveţe în străinătate, tinerii instruiţi părăsesc România şi nu se mai întorc, tinerii mai puţin instruiţi merg să culeagă căpşuni în Spania sau să lucreze în domeniul construcţiilor, în fine, egalitatea de şanse rămâne la meridianul nostru o vorbă în vânt.

eveniment

31p a g i n a


5. Egalitatea femeilor? ... O temă pentru retorica politicienilor. Un subiect de dezba-tere la televiziune pentru D-nele Tatoiu şi Pora, care se pricep la toate. Atât de bine încât ştii dinainte ce vor să spună. Max Gallo consideră că „l’amour courtois” este, s-a văzut, un factor esenţial în ecuaţia fran-ceză. A fi francez, zice el, este a avea facul-tatea de a recunoaşte „Cette place eminente de la femme”... care, în altă ordine, echiva-lează cu „sociabilitatea franceză”. Nu-i sin-gurul care recunoaşte importanţa şi rolul femeilor în lumea galică. Mulţi spun că, fără ele, literatura franceză (obiect de mân-drie pentru francezi) ar fi arătat altfel, adică nu atât de strălucitor, fără prezenţa masi-vă a femeilor cultivate şi cu gust estetic. Femeile au întreţinut, într-adevăr, saloane-le literare şi, da torită sensibilităţii lor, au reuşit să adune la un loc spiritele eminente ale epocii. Dacă ne gândim la Madame de Sévigné, prietena lui La Rochefoucauld, autoare a 1120 de scrisori care fundamen-tează un gen literar (genul epistolar) în seco-lul moraliştilor sau, mai târziu, la Anne de Noailles în salonul căreia se întâlneau Proust, Valéry, Colette, Cocteau..., nu mai trebuie alte argumente pentru a accepta această idee. Dar femeile ro mânce? Femeile românce şi-au făcut loc mai greu şi mai târziu în cultură şi nu totdeauna rolul lor a fost eminent. Au reuşit rar în marea lite-ratură (Hortenisa Papadat-Bengescu este cazul cel mai cunoscut în literatură), iar în politică n-au lăsat până acum (am în vede-re regimul totalitar) decât semne negative. În epoca postcomunistă femeia româncă a intrat în afaceri – şi se descurcă, se pare, bine – şi în politică unde joacă, se pare, rolul tradiţional... Când nu imită pe Doamna Chiajna sau Vidra (femeia bărbătoasă), îşi ia ca model pe Elena Lupescu. Să trecem şi de data aceasta mai departe. „L’amour courtois” nu-i o specialitate românească şi, în genere, românii n-au un puternic cult al feminităţii. Faptul se vede şi din literatură. G. Călinescu scrie despre T. Maiorescu că era, în privinţa femeilor, un „terian”, iar G. Călinescu însuşi scrie undeva că rolul femeii inteligente este acela de a sta în spa-tele bărbatului eminent pentru a-i susţine, astfel, efortul de a crea. Rol adiacent, statut secundar, în conformitate cu atitudinea tradiţională...

Literatura română n-a creat decât de puţine ori personaje feminine memorabile. Aflăm, câteva, în proza Hortensiei Papadat-Bengescu, Holban, Camil Petrescu, Eliade (Nuntă în cer), Preda, Breban, Buzura, însă, şi aici, cu mici excepţii (Hortensia Papa dat-Bengescu şi Holban), unghiul de vedere este orgolios viril. Ideea egalităţii femeilor nu-i preocupă aproape deloc pe ideologii, sociologii şi pe oamenii noştri politici sau îi preocupă doar în campaniile electorale. Atunci retorica egalităţii este în floare. Nici ideea locului feminităţii în societate nu-i agită prea tare... Mentalităţile omului românesc (acela de care vorbeşte Mircea Vulcănescu în anii ’30) sunt, la acest punct, mai aproape de psi hologia tribală. Ceea ce nu înseamnă că bărbatul român nu ştie să iubească şi nu acordă importanţă iubirii în filosofia lui de existenţă. Heliade cântă amorul sacru al familiei, Conachi miti-zează ibovnica slăvită şi pune în jalobele lui amoroase chinul dulce al fideli tăţii, în fine, Eminescu reia suferinţa dulce şi-i dă o dimensiune cosmică... În poemele de tinereţe, Arghezi nu acordă crosului un loc important în mitologia sa lirică („logodni-că de-a pururi, soţie niciodată”), de-abia la bătrâneţe elogiază amorul conjugal... Pentru Blaga femeia este o ispită plină de mistere, Nichita Stănescu – două generaţii de poeţi mai târziu – face din eros punctul central al lirismului său vizionar şi ludic. Putem spune că, după Eminescu, el este cel mai important poet erotic român. Idealul lui nu este nici îngerul, nici demonul romantic, nici femeia pierdută din poemele simboliştilor, nici erosul spiritualizat al lui Blaga, idealul lui erotic este „Afrodita” care uneşte în ea minunile, căderile şi plăcerile lumii. Este modelul Ienăchiţă Văcărescu – Costache Conachi trecut prin speculaţiile modernităţii...

Văzând toate acestea, putem încheia cu ideea că românii nu cultivă „l’amour courtois” în viaţa de toate zilele şi, în gene-re, nu au mari nelinişti în ceea ce priveşte statutul nedrept al femeii în societate. Ei reuşesc să-şi reabiliteze misoginismul lor colorat şi gălăgios în şi prin poezie. Aici imaginaţia lor îmbrăţişează fără dificultate marile mituri ale erosului şi se izbăvesc...

eveniment

32pagina


Nichita Stănescu şi Eugen Simion Adrian Păunescu şi Eugen Simion

Eugen Simion şi Daniel Corbu la Festivalul Internaţional de Poezie "Grigore Vieru", 2012

Eugen Simion, Daniel Corbu şi Filomena Corbu la Festivalul Internaţional de Poezie

"Grigore Vieru", 2011

Mihai Cimpoi, Eugen Simion, Nicolae Dabija şi Daniel Corbu la Chişinău, Congresul eminescologilor, 2012

Claudia Balaban, Raisa Vieru, Eugen Simion, George Vulturescu, Adam Puslojić, Filomena Corbu, Daniel Corbu, Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi (2011)

eveniment

33p a g i n a


Laurenţiu ULICI

eseu

De sub zodia Indiferenţei metafizice Poetul ieşi, ciclic, chemat de întâmplările efemerităţii sale, care îşi cereau, în leagănul Poeziei, dreptul primului născut; între ele Dragostea trecea mereu în triumf, închipu-indu-se, cu inegalabilă candoare şi, totoda-tă, cu perfectă justificare, drapelul însoţitor al fiinţei de la naştere până la moarte. În mâinile Zeului arcaş Poezia făcu încă o dată, dar pentru totdeauna, dovada puterii sale taumaturgice; inefabilul prin excelen-ţă, inefabilul absolut, starea de suflet căreia, în chip obişnuit, nu Cuvântul, ci Flacăra îi putea fi Expresia, se simţi mira culos atrasă de Cuvântul Poetului, schimbându-se în stare poetică sau, cel puţin, luând atât de bine aparenţa acesteia, încât unii n-au pre-getat să tragă trei linii între ele. Dragostea e Poezia, s-a zis, şi această con fuzie, arbi-trar exclusivistă (întrucât scoate dintre sen-timente unul deasupra, fără să se întrebe despre şi asupra celorlalte) şi absurd tira-nică (întrucât presupune vasalizarea senti-mentelor) n-a putut rezista. Cu timpul s-a ajuns — trebuia — la o formulă fericită şi mai puţin categorică: Dragostea e Poezie (să remarcăm potenţialitatea inclusă în verb şi acoperindu-i actuali tatea). Admiţând ade-vărul propoziţiei, despre care Dragoste e vorba? Vreau să spun, între Realitatea Dragos tei şi Idealitatea ei, între înfăptuirea şi Visul ei, unde îşi află locul starea de poe-zie? Cei grăbiţi vor răspunde, fără îndoială, că întrebarea e falsă, gândindu-se că ambe-lor serii ipostatice le e deschisă ea, Poezia, în egală măsură. O asemenea atitudine ar fi însă şi deloc subtilă şi nedreaptă; Poezia a însemnat întotdeauna memorie, trăire prin aducere-aminte sau prin intuirea unor vii-

toare aduceri-aminte. Realitatea Dra gostei e renunţare la memorie spre absolutizarea deo potrivă a sentimentului şi obiectului său actual, ea nu e stare poetică întrucât e refu-zată condiţiei esenţiale a acesteia: irepeta-bilul repetat. Singură Idealitatea Dragostei poate exista ca stare poetică; repetându-se într-un fel aparte, ca o aducere-aminte, prin memorie, adică, ea reuşeşte să repete irepetabilul...

Arşiţă şi răcoare eşti, tu nu eşti Precista, Marie

Ca să-şi apropie Dragostea, Poezia trebuia să treacă piedica extraordinară, a Instinctului, onomatopeic, intraductibil în formele ordinare de comunicare, mai bine zis exprimat de acestea insalubru, mereu alterat şi mereu fragmentar. Ca să-şi apro-pie Poezia, Dragostea, la rându-i, trebuia să renunţe la privilegiul înţelegerii absolu-te exclusiv prin gest şi, de aici, la statutul ei de Relaţie, fixată, pentru toată lungi-mea, numai şi numai între doi termeni. Preaplinul tăcerii trezindu-se în Cuvânt năştea Poezia, starea poetică prin Acela trecea dinlăuntrul sufletului în Expresie. Prin cuvânt Dragos tea schimbă discreţia pe avântul sonor, tăcerea pe declamaţie, fluxul mut de raze-stări pe zgomotul expli-caţiilor cabotine. Chestiunea, pentru Poet, e de a nu se lăsa furat de dicţiune, altfel zis, de a nu ceda acesteia mai mult decât sufletul îndrăgostit îi cere, dar nici mai puţin. Spaţiul misterios şi peste putinţă de explicat pe care Dragostea îl guvernează, dacă ajunge să fie prealuminat de curiozita-tea Cuvântului, decade la materie vulgară,

ARŞIŢĂ ŞI RĂCOARE EŞTI,

TU NU EŞTI PRECISTA, MARIE

Un univers într-un vers:

34pagina


iar toată poezia lui se destramă sub furia retorică. Înţeleg poezia erotică — întrucât e Poezie — ca pe o prelungire a Erosului în Logos, nicidecum ca pe o invazie a Cuvântului în Sentiment, cum obişnuia să creadă şcoala parnasiană şi cum, pe urmele ei, estetica poeziei moderne stăruie încă. Prelungindu-se în Cuvânt, poate dintr-o prea mare şi puternică existenţă, dar, la fel de bine, poate numai din slăbiciune, Dragostea desface în faţa Poetului evanta-iul amăgitor de posibilităţi melodice, invi-tându-l într-o aventură pe muche de cuţit şi făcându-l să uite că în vecinătatea imediată a Capitolului e stânca tarpeiană. De aici riscul general al poeziei erotice: închinarea la sticla gestului minor.

Arşiţă şi răcoare eşti, tu nu eşti Precista, Marie

Banală prin frecvenţă, confuzia între Dragoste şi Obiectul acesteia n-a putut fi evitată nici în scrierea Poeziei (la poet), nici în lectura ei (la cititor). Foarte mulţi cred azi, cum credeau şi ieri, că eminesciana Din valurile vremii..., bunăoară, e o poemă de dragoste, deşi la o citire atentă s-ar obser-va uşor că poetul intro duce într-un câmp metafizic silueta „femeii între stele” faţa de

care păstrează atitudinea unui iconofil în preajma obiectului de cult. Ceea ce cânta el nu e Dragostea, dar Femeia, după cum în altă parte, să zicem Sara pe deal, e, cu adevă-rat, ipostaziată liric dragostea ca dragoste. Ar fi nedrept să se creadă că deosebirea aci afirmată ţine de fundamentul chestiunii în discuţie; ea e în primul rând o încercare de nuanţare din interior. Femeia e prezentă în ambele ipostaze ale cântecului, şi când e obiectul lui şi când, alături de poet, este subiect. Ceea ce mă face să vorbesc totuşi despre două ipos taze e calitatea afecti-vă a acestei prezenţe. Fascinat de chipul Doamnei, el, poetul, o priveşte cu înfiorare mută, deopotrivă implorator şi extatic; ea e, atunci, Precista, figură de icoană, aure-olată şi de neatins. Îndrăgostit de făptura Doamnei, el, poetul, o coboară de pe soclu, apropiindu-şi-o printr-un magnetism de sentimente, care, toate, converg la unul sin-gur; ea e, atunci, Arşiţă şi Răcoare, misteri-oasă şi limpede, im portantă nu prin sine, dar prin Dragostea de atâtea ori temerară a poetului. Secţiunea de aur a poeziei erotice adună la acelaşi spaţiu ambele atitudini ale insului poet în faţa Femeii: Fascinaţia şi Dragostea. Care din ele înseamnă mai multă Poezie, iată o chestiune — aceasta — naivă şi inutilă.

eseu

35p a g i n a


POEZIEŞI

RELIGIE

Ca să fie adevărat, orice lucru tre-buie să devină o religie, spunea O. Wilde. Parafrazând puţin, am putea spera că orice Demo craţie ca să fie adevărată trebuie să aibă un sens religios: să în cerce să ne facă mai buni, pen tru că orice religie ne pregă-teşte pentru armonie. Şi dacă este ade vărat că poezia este o religie atunci înseamnă că Revoluţia ne-a redat şi poezia. În ce sens? Al cu rajului? A dăruirii şi purităţii? Cu siguranţă. Sunt semne peste tot: poezia fusese în oameni, în temniţată, gâtuită de frică, pur tată ca pe o floare rară care nu ni s-a putut revela nici nouă în şine decât o dată cu sângele... „Nicăieri n-o să găseşti poezie dacă n-o porţi în tine însuţi” (J. Joubert), ne putem spune unul altuia. Nu e aceasta revelaţia sa crului din noi pentru care ple dează cu o operă de o viaţă Mircea Eliade? „Vai vouă, Cărturarilor şi Fariseilor făţarnici, că voi curăţiţi partea din afară a paha rului şi a blidului, iar înlăuntru sunt pline de hrăpire şi necumpătare!”, cuvin-tele lui Matei, apostolul (XXIII, 25—26), ne pot da de gândit: înlăuntrul nos tru trebuie să osârdească poezia acum... Cum va fi posibil? Va deveni ea o rană, un semn, o ban derolă, după care ne vom recu noaşte cei puri? Mai poate fi pu ritate, ea, când lucrarea ei se face cu aceleaşi cuvinte care au pur tat mâzga tezelor şi lozincilor? Căci, vai, şi cuvintele pot fi bolnave, atinse de cancer, şi ele au — nu numai răniţii — de uriaşe sanatorii de dragoste unde să li se facă transfuzii de sânge... Vor fi poeţii acei taumaturgi, ini ţiaţi în jupuirea pielii lor pângărite pentru a ni le restitui igieni zate, care să ne redea sănătatea cuvintelor? Ne vor fi destule aceste cruci ale martirilor ca

să putem recâştiga religiozitatea? Să fim atenţi: în jurul acestor cruci este deja un spaţiu sacru cu arcade de biserici sprijinin-du-se în loc de cărămizi chiar pe ini mile noastre. Trebuie şoapta lui Arghezi: „Păşiţi cu grijă tăcută, feţii mei...”

Cultura şi religia au mers, de altfel, mână în mână, ca două su rori gemene. N-a fost oare, cartea cărţilor — Biblia — „izvo-ditoare a tuturor învăţăturilor” (omnis doctrinarum inventrices), mana poeme-lor tulburătoare ale spiritualităţii umane? Dante Aligheri, Calderon de la Barca, Lope de Vega, Pierre Corneille, Jean Racine, Milton, Byron, Goethe, Schiller, Wieland, Novalis etc., şi-au săpat albiile cunoaşterii ve nind dinspre marile teme ale Ve chiului Testament. Dar Biserica a dăruit lumii acele „cântări ale cântărilor” de neegalat: Te Deum, Lauda Sion, Dies irae, Veni Sancte Spiritus etc. Şi cum să desparţi Poetul de Călugăr când ei se numesc Sfinţii Părinţi: Grigorie de Nyssa, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Hrisostom, Sf. Ambrozie, Sf. Augustin şi Sf. Ieronim?

Întemeierea literaturilor naţionale datorează mult credinţei.

Din nefericire, ani de-a rândul, n-am putut arăta acel rol uriaş al credinţei, acea datorie pe care o avem faţă de misiunea sfântă a unor „scriitori patristici” (Ioan G. Coman) ai neamului nostru precum: Teotim de Tomis, Ethicus Histricus, Dionysius Exiguus, Laurentius de Novae, Niceta de Remesiana, Auxentiu de Durostorum, Palladiu de Ratiaria, sau alţii mai apropiaţi prin vreme, despre care probabil abia de acum vom afla câte ceva. Tema tica „religi-oasă” a lăsat urme mai pregnante sau mai

George VULTURESCU

eseu

36pagina


puţin adânci, de la o literatură la alta, de la o etnie la alta. Poezia românească, din păcate, n-a marcat prin opere de excepţie această legătură de sânge. Chiar ceea ce istoriile lite rare au numit „literatura reli-gioasă, a începuturilor este scrisă într-o tonalitate minoră, ea „nu are nici o legătură cu creaţiunea oricât de minimă, aşa cum e ca zul cu poemele biblice şi hagio grafice franceze (Patimile, Viaţa Sfântului Léger) sau cu germani cul Heliant” (G. Călinescu). Se recunoaşte, desigur, acestei lite raturi, marele rol pentru istoria bisericii naţio-nale, pentru dezvoltarea scrisului şi tipa-rului: croni carii, Dosoftei, Varlaam. Poate cel mai marcat de „lirismul de şertăciunii, plin de mireasmă bi blică” rămâne pentru această pe rioadă Viaţa lumii, poemul lui Miron Costin. Un program, cu adevărat datorat Bibliei, îi este recunoscut lui I. H. Rădulescu, poetul obsedat de prezenţa uni-cului în trinitate („Christ e omul colectiv, omenirea întreagă... Tot individul creştin este un rege şi un preot în acelaşi timp”), care şi-a ordonat opera într-o schemă dan-tescă împărţită în patru părţi: I. Biblice, II. Evanghelice, III. Pa tria sau Omul social, IV. Omul individual. Majoritatea poeţilor, însă, s-au îndreptat sporadic spre „teme-le” religioase. Sub influenţa Rugăciunii lui Lamartine avem câteva imnuri (către Creator, Pro videnţă, Dumnezeire, Maica Dom nului) şi psalmi, care tulbură nu numai pe orice drept-credincios, la poeţi precum: V. Cârlova, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, B. P. Haşdeu, M. Eminescu, Al. Macedonski, Ovid. Densuşianu, Al. Vlahuţă, Şt. O. Iosif, Zaharia Bârsan, Va sile Militaru, M. Codreanu, N. Davidescu, George Dumitrescu, Şt. I. Neniţescu, George A. Petre, Octav Şireagu, George Murnu, Ion Pillat, O. Goga, Elena Farago, Eugeniu Speranţia, Marin Dragnea, M. Celarian, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu şi alţii. (O antologie a „poeţilor în rugăciune” a apărut sub auspi-ciile Bibliotecii A.G.R.U. din Ora dea, în 1943, sub îngrijirea pr. Ioan Georgescu).

O perioadă deosebită a străbă tut poe-zia noastră sub influenţa „gândirismului” şi „ortodoxismu lui”. Acum apar volume distincte cu subiecte predominant-religioa-se: Darurile pământului (1929), Ţara de peste veac (1913) — Nichifor Crainic; Poemele singură tăţii — Imnuri creştine — Cântece de oraş (1912) – Victor Eftimiu; Boabe de tămâie (1928) - Ion M. Gârleanu; Amvonul de azur (1934) — Gherghinescu Va ria; Cerbul de lumină (1928) — Radu Gyr; Biblice (1932) —

Con stantin Miu-Lerca; Fum de jert fă (1923) — Teodor Murăşanu; Denii (1918) — Şt. I. Neniţescu; Dumnezeu (1928) — George A. Petre; Biserica de altădată (1927) - Ion Pillat; Vremelnicii (1924) - M. Steriade; Poezii (1916), Din Ţara Zimbrului şi alte poezii (1918) Pârgă (1921), Cartea vre mii. Poeme cu îngeri (1927) — V. Voiculescu.

Mai aproape de noi, Ioan Ale xandru a reînvigorat, fără să-şi câştige adeziuni, imnica de sor ginte bizantină.

Dacă a excelat poezia româ nească sub influenţa religioasă e greu de spus. Mai degrabă a funcţionat o „rivalitate demiurgică” (vezi titanismul romantic la M. Eminescu, psalmii contestatari ai lui Arghezi) care i-a dat o pecete aparte meta-fizicii poeziei româneşti. Chiar şi teoretici-anul ,,gândirismului”, Nichifor Crainic, în celebrul său articol Iisus în ţara mea, aduce o culpă bisericii pentru slaba penetraţie a duhu lui religios în faptele de cultură. Ea n-ar fi găsit încă „un acord între Cristos şi popor, ca între sămânţă şi arătură”, bise-rica de venind la noi doar o „administra-ţie a tainelor”, „un fel de ciu dată spiţerie alchimistă care ne gociază paliative pentru nevoi inexistente, în lipsă de leacuri pen-tru nevoile reale ale zilelor noastre”. Lipsa aceasta s-ar da tora faptului că Biserica şi-a abandonat „rolul naţional” ...

Şi-l va recâştiga, oare, acum? Iată, sunt cruci noi în jur, care ne vorbesc. Poeme care s-au scris singure ... Credem că este bine ca în acest context contem poran să facem loc în paginile revistei noastre unor texte despre cultură şi religie. Pentru că, în ciuda ireconciabilităţii sensurilor (biserica ne pregăteşte pentru moarte iar „poezia începe acolo unde moartea are ultimul cuvânt” — Jean Cocteau) credem că numai religia şi poezia poate reda şi întreţine sănătatea cu vintelor unei limbi. Iar rolul lor comun poate fi sintetizat cel mai fidel prin cuvintele cretanului Nikos Kazantzakis fiu iubitor al neamului său: ele trebuie să ajute la „mobilizarea tuturor forţelor luminoase din om”. Şi poate că nu este inoportun să medităm la un alt gând al său: „Scriind, nu mă preocupam ca cea ce aştern pe hârtie să fie frumos, ci să mă eliberez. Nu eram un scrib care se bucură atunci când reuşeşte să scrie o frază frumoasă, să potrivească o rimă. Eram un om care luptă, suferă, vrând să se elibe reze. Să mă eliberez de bezna din mine, să o prefac în lumină, să mă eliberez de străbunii mei, fiinţe înspăimântătoare care au trăit luptând şi mugind ca fiarele, şi să-i fac oameni.”

eseu

37p a g i n a


Obiectul poesiei, al rostirii celei mai profunde de două milenii încoace în cul-tura, arta, arhitectura, muzica bizantică, gregoriană, numitul miracol al spiritualităţii europene, de la fosilaron la oda Bucuriei, de la imnele daco-romanului Nicola de Remesiana la Luceafărul lui Eminescu, obiectul poesiei este Logosul întrupat în istorie, cale, viaţă şi adevăr, acea perlă de foc ascunsă, ce mistuie orice albă comoară prin iubirea jertfitoare de sine ce renaşte, transpare, intensifică eterizînd vieţuirea inimii ce o primeşte în lacrimile sale.

Cu blîndeţea chipului Logosului întîmplat în istorie, în suflet, din neam în neam, din Dobrogea în Maramureş de la păstorul Mioriţei la Brâncoveanu şi fiii săi, ne-am crescut fiinţa ca popor aici în jurul Carpaţilor şi oriunde sapi ies la iveală aceleaşi înmiresmate oseminte, acelaşi albastru*** sfînt şi curat din vămi în vămi ce strămută voroneţele noastre la eternităţi.

Istoria Logosului întrupat în ea este şi istoria poporului roman ca şi a altor popoare europene, într-un anume fel şi chip şi bucu-ria rostul şi datoria noastră ca fii ai acestui Logos este de a descifra chipul de taină ce ne-a zidit hipostazul Logosului făuritor de istorie în tradiţia şi fiinţa noastră în satul transilvan în epoca lui Ştefan cel Mare sau

a basarabilor în fresca Suceviţei sau turla Surdeştilor în rînduiala milenară de vieţuire a păstorului şi ţăranului român pînă la sufl-etul lui Grigorescu sau Luchian sau Iorga pînă la ruga lui Goga şi nunţile lui Coşbuc.

Prin acest chip al Logosului întrupat în istorie ne înfrăţim, sîntem fraţi unii cu alţii de limbi şi seminţii felurite, pentru că acest chip transpare în adîncurile fiecărei cul-turi europene şi universale pentru că acest chip este Iubirea unui poet sau om, mai mult în viaţă decît de a fi explicaţie aces-tei iubiri he agape care nu piere niciodată.

Cu această bucurie în suflet, slujitor al acestei iubiri a Logosului întrupat în istorie îngăduiţi-mi să vă îmbrăţişez iubiţii mei fraţi poeţi transilvani mai vîrstnici şi tineri de orice grai veţi fi, căci lacrima ne este aceeaşi cînd este focul spiritului curat în ea, prin această revistă ce mi-a tipărit cea dintîi poezie pornită în căutarea Logosului întru-pat în istorie cu fiinţa mea cu tot, pe care l-a regăsit pentru că ardea în adîncurile mis-tuitoare de dor iubitor ale inimii cum arde în sufletele neluate în deşert ale tuturor.

Adevărul, istoria, timpul şi eternităţile aparţin celor ce iubesc mai mult în spiritul Logosului întrupat în istorie, celor ce devin iubire curată, care toate le rabdă, toate le nădăjduie şi este ceea ce rămîne iar în ceea ce rămîne, spunea Hölderlin, întemeiază poeţii.

6 iulie 1983Text comunicat de Ion COCORA

Ion ALEXANDRU

Inedit

OBIECTUL POESIEI

eseu

38pagina


Trei poeme deIoan Alexandru

CERUL ŞI PĂMÂNTUL

Trece-vor graiurile universului Se va stinge-n ţărână seara Pământului. Lampile vor orbi Şi-n văzduh va amuţi larma Cucuvăilor. Vulturii se vor retrage În nevăzut şi tăria vederii Se va preface-n amurg. Toate Se vor aduna în acea matcă Uşoară de nimic din care Smulse-au fost de Duh la începuturi. Atunci te voi vedea pe Tine Cum mă vezi şi ne-om cunoaşte Îndeaproape cuvânt din cuvânt Putere din putere. Dimineaţa fi-va, Fi-vor ani fi-va şi reveni-vor blânde -N veşted vânt aprinsele tulburatoarele zări Ce ne hrăneau nădejdea altadată. Pământ şi cer vor trece ca o faclă Din umbra sfântului mormânt Rămâne-va lumina din văpaie Rămâne-va uitarea din cuvânt Rămane-va iubirea iubitoare Din sărăciile ce sunt.

CUVINTELE

De foarte de departe cuvintele sosesc În graiul tău pe rând de se aşază În zori de zi spre templu pribegesc Şi până noaptea sacre cuvântează. Numai să ai răbdare îndeajuns Să le asculţi în pace cu iubire Şi-n cerul lor vei fi şi tu răpit în hora cea de taină după mire Din Orient pustiile străbat Şi peste Inzi La Delphi la fântână Până ce vulturul ioanic glăsui Şi se născu o turmă şi o stană Acum sunt pastorite în Carpaţi Văi blânde unduie şi le-nfioară Se decantează huma sub clopotele lor Cum trec din cer în candela de seară.

IDENTITATE

Şi-n neamul meu un singur legământ până astazi este în putere Această patrie, acest pământ Să-l pregătim încet de înviere.Să nu închidem zarea peste noi Să nu intrăm la nimeni în robie Oricât am fi de hărţuiţi şi goi Ţinem de-o biruinţă ce ne ştie. Din pântecele mumei circum-scris Să nu mă-ncapă nimeni şi-aparţină Să fiu prieag hrănit de paradis Cu cât în mine totul se-nstră-ina.

39p a g i n a


Dragă Emil,

Mă gândesc cu plăcere la clipa când ne-am cunoscut. Ţin să subliniez că apari, pregnant, în conştiinţa mea în mod pur, detaşat de timp şi spaţiu. Încerc să gândesc jocul pe care-l port între prietenie şi admiraţie. Am certitudinea că te-ai împlinit, eu însă nu. Mă consolez nu cu această iluzorie formă a nemuririi: gloria, ci cu nemurirea religioasă, care punctează cimitirele cu cruci. Crucea simbolizează anularea distincţiei între glorioşi şi învinşi. Fără religia creştină omul ar trăi neliniştea produsă de limitele vieţii şi de moartea absolută. Ce glorios este creştinismul ce populează templele şi cimitirele cu nemuritori! Religia creştină asigură fraternitatea între glorioşi şi anonimi şi învinşi. Fără creştinism, umanitatea ar fi alcătuită din bipezi anonimi şi glorioşi. Ce glorioasă e viziunea creştină asupra omului în care nebunii, neîmpliniţii şi geniile se întâlnesc, fratern, aici şi dincolo. Religia creştină ne permite să vorbim despre oameni fără deosebire. Este şi firesc, pentru că, deşi fizic se aseamănă, metafizic se deosebesc prin destin. De altfel, metafizica, această disciplină filosofică fundamentală, nu a putut şi nu poate înlocui religia. Religia creştină, prin puterea ei nivelatoare, înlătură oamenii de prisos; ea înlătură dezgustul existenţei şi spaima morţii absolute.

Dragă Emil, sunt bătrân, bolnav şi trist. Sunt neliniştit de perspectiva morţii. Ce pustie ar fi viaţa fără temple, sacerdoţi şi credincioşi. Îmi pare bine că şcoala, cu toate disciplinele ei, nu poate înlocui Biserica. P.S.: Dragă Emile, cred că-ţi aduci aminte de scrisoarea, trimisă acum câţiva ani, prin care te rugam să-ţi las camera de lângă Cişmigiu. Acum, când perspectiva morţii mă preocupă mai mult ca altădată, revin cu aceeaşi rugăminte, pentru a avea şi tu, când te vei fi întorcând la Bucureşti, un acoperiş.

3 martie 1991

Bucureşti, Petre Ţuţea

O SCRISOARE A LUI PETRE ŢUŢEACĂTRE EMIL CIORAN

document

40pagina


Hypnos, zeul somnului, este fiul Nopţii şi fratele geamăn al Morţii. „Somno imago mortis” spuneau latinii.

Este doar una din marile iluzii ale înce-puturilor culturale ale omenirii. Astăzi biolo-gia a arătat că în termeni calitativi veghea şi somnul trebuie considerate ca fiind valoric echivalente.

Noi dormim o treime din timpul nostru de viaţă.

Nu este o pierdere de viaţă. Chiar dacă suntem inconştienţi în sensul clasic al cuvân-tului, creierul nostru este activ şi lucrează.

Shakespeare în Macbeth face elogiul somnului:

„La masa vieţii este felul care ne hrăneş-te cel mai bine”.

Nu a înţeles-o numai Shakespeare. Privarea de somn este o formă de tortură efici-entă care distruge personalitatea, poate ucide şi care este practicată oficial de mari puteri democratice ale lumii (Klein N.).

În timpul somnului se refac conexiunile între neuroni, sinapsele. Sunt studii recente, din 2009 ale lui Giulio Tonini şi C. Cirelli de la Universitatea Wisconsin (SUA) şi J. Donlea de la Universitatea Saint Louis (SUA). Se ştia de mult că în timpul somnului se refac mem-branele celulare, se produc noi celule şi creşte producerea unor hormoni.

Somnul are un rol determinant în capa-citatea de memorizare.

Somnul consolidează achiziţia intelectu-ală datorită unor unde specifice generate de creier (Maquet P.).

În timpul somnului urma mnezică este transferată din hipocamp către cortex unde va fi stocată pe termen lung (Larry Squire, 1980). Transferul depinde de undele ascuţite (sharp wave) generate de hipocamp în faza de somn lent (G. Buzsaki, 1990).

Undele lente apar simultan în cortex şi hipocamp (Y. Isomura, 2006).

Circuitele cerebrale legate de memoriza-re suferă importante modificări structurale.

După zece ani amintirile stocate devin complet independente de hipocamp. Hipocampul îşi păstrează însă importanţa în memoria episodică, a evenimentelor marcante ale trecutului nostru.

Somnul nu este un proces unitar ci în desfăşurarea sa ciclică există faze cum este cea a R.E.M. când se produce o mişcare rapidă, sacadată a globilor oculari cu relaxare muscu-lară şi se produc visele. Este stadiul de somn paradoxal.

Visele sunt scenarii jucate pentru a fi pregătiţi de a ne utiliza cunoştinţele înnăscute şi dobândite.

S-a demonstrat că revedem noaptea ceea ce am făcut ziua.

Marele neuropsihiatru francez Boris Cyrulnik afirmă că „visând orice animal se impregnează cu tot ce trebuie să ştie despre specia sa”. Numai că somnul paradoxal are o particularitate.

În timpul somnului paradoxal, muşchii sunt flaşti. Nu te poţi apăra activ sau fugi.

Ori toate resursele biologice ale indivi-dului superior organizat sunt puse la dispozi-ţia reacţiei „fugi sau luptă”.

Somnul paradoxal este un risc asumat. Ţi-l permiţi cu măsură.

Somnul este legat de locul pe care îl ocupi în piramida alimentară.

Prădătorii pot visa în voie, prăzile visea-ză puţin.

Omul beneficiază de 2 ore de somn paradoxal în fiecare noapte. El se situează între cincila (1 oră şi 30 minute) şi liliac, un mamifer care are 3 ore de somn paradoxal.

Dar nou-născutul omului, protejat de părinţi doarme 16 ore din care 10 sunt de somn paradoxal.

Totul este ca în Biblie: Cui are i se va mai da....

Nicolae BACALBAŞA

CUI ARE I SE VA MAI DA,

CUI N-AREI SE VA MAI LUA

eseu

41p a g i n a


Censură transcendentă şi 1. transcedentalism

,,Aici o casa mea. Dincolo soa rele şi grădina / cu stupi. Voi tre ceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii / de poartă / şi aşteptaţi să vorbesc. De unde să-ncep?” (L. Blaga, Către cititori). De la lumea existenţei funda-mental misterioase la lumea esenţelor spi-ritualizate, deşi mereu cenzu rate, Natura rămâne zeul etern. Sporind misterul exis-tenţei prin contopirea cu natura sau prins într-o tristeţe fără margini, eul se va afla în aceeaşi dilemă: un deva, între trup şi suflet, între cuvânt şi necuvânt, între liberta te şi realitate concretă. Dar li bertatea, implicând un „eroism al gândirii” înseamnă a crea lumea din interior. Libertatea trebuie cuce-rită în şi prin spiritul uman; apoi integrarea în Armonia Uni versală se va face pe nesim-ţite. Soluţia? Reîntoarcerea în natură.

În 1836, dincolo de ocean, Ralph Walde Emerson într-un studiu numit Natură afir-ma: divinitatea există în om, în spiritul uman care transcende totul, exterior şi forţe materiale. Principala teză a lui Emerson era încrederea în si ne şi afirmarea radicală a drep turilor individului deoarece, cre dea el, sinele este universal. În treaga omenire există în fiecare individ şi întreaga istorie — în momentul prezent. Se poate crea o lume nouă în momentul în care cea veche este insuficien tă. Ideea sa este preluată cu va riaţiile de rigoare de un grup de liberali din Boston, numiţi cu timpul, datorită con-versaţiilor lor speculative, „transcenden-talişti”. Numele are desigur sens peiora tiv: liberalii din jurul grupării Boston nu erau deloc mistici — Lumea trebuie recreată pornind însă de la individ nu de la institu-ţii, căci „tehnologiile” nu vor vindeca nici-

odată inima omului. Şi iată că în 1845, dis-cipolul cel mai credincios al lui Emerson, Henry David Thoreau experimen tează ceea ce profesorul teoretizase: refacerea indivi-: refacerea indivi-refacerea indivi-dului cu organizarea vieţii pe cu totul alte coordonate, în mijlocul naturii. Timp de doi ani, absolut singur Thoreau trăieşte pe malul lacului Walden rezumând experienţa într-o carte cu acelaşi titlu. Modul în care capitolele cărţii sunt intitulate spun foarte mult despre această experienţă: Unde am trăit şi pentru ce am trăit, Citind, Sunete, Singurătate, Vizitatori de iarnă, Primăvară. Ciclul naturii şi cel existenţial se conto-pesc paradoxal în sens practic, nu idealist. Refăcut, individul se va întoarce în socie-tate. „Mai am câteva vieţi de trăit, spune Thoreau, nu mai am timp pentru aceasta de acum.” După întâlnirea deplină cu natura, spaţiul vast al imaginaţiei fiecăruia, ceva ce literatura va numi „orizont de aşteptare” este gata de absorbţia unor noi simboluri; căci sufletul e universal. Momentul retra-gerii în natură e subiectiv: „Într-un anumit anotimp al vieţii suntem obişnuiţi să con-siderăm fiecare petec de pământ drept un posibil teren de casă. „Chiar pentru suflet. Acţiunea se întâmplă, cum spuneam, în 1845. În 1890 se produce marea mişcare spre nord, sudul fiind total sărăcit, drumul oamenilor spre pământuri, Marea Călătorie ce avea să rămână în istorie sub numele de Frontiera Americană. În psihologia indivi-dului, odată cu Frontiera, se produc două mutaţii: un neobişnuit optimism datorat aparentelor posibilităţi nelimitate ale indi-vidului şi angoasa şi suferinţa creată de sentimentul singurătăţii în vastele spaţii americane. De aici, în literatura americană inocentul încrezător, dar extrem de dur, va fi unul dintre eroii principali. Regăsim, per-

Dayana ŞTEŢCO

SPAŢIU ŞI SIMBOLLA

Lucian BLAGA ŞI Walt WHITMANINTERPRETĂRI

eseu

42pagina


fect armonizate, cele două tendinţe în poe-zia lui Walt Whitman, grefată pe principiile transcendentalismului american împletind lirismul cu spaima, speranţa cu tristeţea, optimismul cu singurătatea. Poezia lui Whitman ca şi cea blagiană degajă un uriaş sentiment de libertate izvorâtă dinăuntrul individului, din spiritul fără de margini, din capacitatea gigantică de a percepe armonia universală, pe care amândoi şi-o recunosc şi, pe care, amândoi ţi-o admiră.

Pan şi firele de iarbă2.

„Un copil m-a întrebat Ce este iarba? aducându-mi-o în pumni; Cum aş putea să-i răspund? Nici eu nu ştiu mai multe decât el ... Poate este batista zeilor, / Un dar parfumat aruncat înspre aducere aminte ... sau poate că iarba este însăşi un copil, fruc tul vegetaţiei tinere ... Şi-acum îmi ima-ginez că este părul lung, atât de frumos al mormintelor.” (W. W. Cântec)... Fire de iarbă, volumul consacrării lui Whitman propune o bogată simbolistică. Viaţa de pe suprafa-ţa şi din in teriorul pământului este tainic le gată de această efervescenţă ce poartă culoarea speranţei. Mulţi şi neînsemnaţi precum firele de iarbă, oamenii trăiesc inconşti enţi de slăbiciunea şi de puterea lor.

Foşnetul ierbii pare un dans al promisiunii. Pentru Blaga iar ba are puritatea fecioarelor. În timpul dansului ele se transfor mă, liniile armonioase ale tru purilor tind spre înalt, precum fi rele de iarbă spre lumină: „Cresc ale ierbii / Fire albastre / Pân’la-nălţimea / Inimii noastre Fete ce lesne —/ trupuri şi glezne —/ Ierbii le-asameni / Nu mai sunt oameni.” (Iarbă) pentru Blaga ca şi pentru Whitman, Natura este locul fantastic de întâlnire al tru pului cu sufletul, al meditaţi-ei cu furtuna, dincolo de viaţă şi de moarte. În Peisaj transcendent ideea este rostită clar: „Clopote sau poate sicriile / cântă subt iarbă cu miile. „Pădurea este cu prinsă de somn şi moarte. Păsările, „îngeri de apă” aduc „întu necate veşti”, vietăţile beau apă moartă. Iarba este acum „părul mormin-telor”. Pan, zeul orb, tra ge să moară cu imaginea nimfei în gând. Căldura şi lumina în seamnă acum altceva, toropirea dinaintea somnului final. „Nisi puri prind să fiarbă. / Vară, / soare, iarbă!” (Moartea lui Pan). Cântecul ierbii, asemeni cântecului sirene-lor, este înşelător. Zeul este foarte slab, dar şi foarte puternic (precum Ulise, odată). Libertatea vine dinăuntru. Dar, „Unde un cântec este şi pierdere / zeiască, dulce pier-dere de sine” (Unde un cântec este). Pentru cei doi poeţi cântecul este asociat cu viaţa ca sărbătoare, sau cu lacrima – ca orbire. Momentul în care existenţa este percepută tragic şi lumina doare, este cel în care întâ-iul om îşi cere dreptul la lacrimi: „Stăpâne, ia-mi vederea, / ori dacă-ţi stă putinţă împăienjeneşte-mi ochii / cu-n giulgiu, / să nu mai văd / nici flori, nici cer, nici zâm-betele Evei şi nici nori, / căci vezi –lumina lor mă doare. / Şi-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare / îi dete – lacrimile.” (Lacrimile). La Whitman, lacrimile apar prin-tre „memoriile mării”: „Lacrimi!Lacrimi! lacrimi, Noapte, în singurătate, lacrimi... O, umbră atât de calmă şi frumoasă ziua, cu dulce reţinere şi pas măsurat / Dar departe noaptea, când zbori, nevăzut de nimeni – O, atunci dezlănţuitul / ocean / De lacrimi! lacrimi! lacrimi!” (Lacrimi). Marea, meta-foră a vieţii şi mişcării alături de oceanul tristeţii se integrează în circuitul universal: „Natura-şi împlineşte ciclul / şi iarăşi de la cap îl ia / Istoria înaintează pe Via Appia” (În timp).

eseu

43p a g i n a


Revoltă şi cosmos3.

„Mă contrazic? / Foarte bine, atunci mă contrazic. / (Sunt uriaş, cuprind mul-titudini)” (Cântec despre mine însumi). Modestie. Iată un cuvânt pe care Walt Whitman nu-l cunoaşte şi de care Blaga nu are nevoie. Imense, personalităţi se desfă-şoară în cosmos, într-un univers pe care singure şi l-au creat sau pe care îl supun cu uşurinţă. „Prin cosmos / auzi-s-ar atunci măreţii mei paşi / şi-aş apare năvalnic şi liber / cum sunt / pământule sfânt” (Daţi-mi un trup ...) Împrăştiat precum furtu na şi revoltător de liber, „eul în dărătnic” îşi va striga unicitatea din toate puterile: „Ştiu că sunt fără de moarte / Ştiu că orbita mea nu poate fi / măsurată cu nici un compas” (Cântec des pre ...) Iubirea, ura, înţelegerea şi lumina miilor de oameni sunt adunate într-o singură, uriaşă inimă: „Când aş iubi / mi-aş întinde spre cer toate mările / ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi / spre cer / să-l cuprind” (Daţi-mi un trup ...) Revolta (ex plicită la Whitman, implicită la Blaga) persistă. Depăşindu-şi tim pul, poetul este acum un însin gurat, străinul într-o lume cunos cută şi atât de mică, vrăjitorul care transformă această lume în cântec: pentru a-i spori farmecul (Blaga) sau pentru a-şi închina imne (Whitman) „Unde şi când m-am ivit în lumină, nu ştiu, / din umbră mă ispitesc singur să cred / că lumea e o cân-tare. / Străin, zâmbind, vrăjit suind în mij-locul ei mă-mplinesc cu mi rare” (Biografie) sau: „Mă sărbă toresc şi cânt despre mine în sumi /Şi ceea ce iau asupră-mi, veţi lua şi voi asupra voastră / Căci fiecare atom ce-mi aparţi ne, vă aparţine deopotrivă” (Cân tec). Prin sine, Whitman cântă în treaga lume neuitând însă, să-şi afirme dreptul la imensa origina litate: „Nici eu nu sunt deloc îmblânzit, şi eu sunt intraductibil / Îmi urlu strigătul barbar peste acoperişurile lumii.” Zgomotului şi furiei lui Whitman, Blaga îi preferă tăcerea. Gestul este însăşi acelaşi: „Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind... / De umblat, umblu ca fiecare: / când vinovat pe coperişele iadului, / când fără păcat pe muntele cu crini.” (Biografie). Ideea nevoii şi totuşi a imposibilităţii de comunicare revine obsesiv: „şi eu sunt intraductibil” spune Whitman. „Traduc întotdeauna” , afirmă Blaga. „Traduc / în

limba românească / un cântec pe care inima mea / mi-l spune, îngânat suav, în limba ei.” (Stihuitorul). Aflat într-o continuă luptă cu cuvintele, Whitman va recunoaşte în final superioritatea tăcerii: „Există ceva în mine – nu ştiu ce – dar ştiu că există în mine... Nu pot cunoaşte-n-are nume – e un cuvânt nespus, / Nu se află în nici un dicţionar; rostire sau simbol. „Whitman ajunge însă la înţelepciunea tăcerii, în fina-lul Cântecului despre mine însumi. Nu este o concluzie pesimistă, dar e mult diferită de strigătul poetului-zeu, de la început: „Walt Whitman, un cosmos, fiu al Manhattanului, / Tumultos, carnal, senzual, mâncând, bând şi crescând.” Recunoaşterea supremaţiei tăcerii este astfel mult mai dureroasă pen-tru Whitman decât pentru Blaga, cel care o intuieşte de la început. Iată câteva versuri din Mi-aştept amurgul: „În bolta înstelată-mi scald privirea / şi ştiu că şi eu port / în suflet stele multe, multe / şi căi lactee... Dar nu le văd. „Odată cu întunericul exte-rior, vor răsări stelele dinăuntru. Odată cu noaptea şi tăcerea, îşi va auzi poetul Marile Vorbe. Dar ele nu vor putea fi comunicate. Dionisiacul Whitman şi apolinicul Blaga ajung astfel la aceeaşi concluzie. Înapoi, spre vastele spaţii ale sufletului. Înapoi, spre Necunoscut.

eseu

44pagina


4. Anatomia sufletului

„Cu-n zâmbet îndrăzneţ pri vesc în mine / şi inima / mi-o prind în mână. Tremurând îmi strâng comoara la ureche şi as cult. / Îmi pare / Că ţin în mâini o scoică, în care /prelung şi neînţeles / răsună zvonul unei mări necunoscute.” (Scoica) Sau: „Trag o linie peste tot ce e cunoscut / Şi chem toţi bărbaţii şi toate fe meile / cu mine în Necunoscut.” (Cântec...)

În plin Necunoscut, tărâm fee ric şi înspăimântător cu spaţiu larg şi ondulat şi energii străine, Timpul pare a-şi pierde valoa rea: „Dăinuie în suflet adieri / fără azi / fără ieri.” (Somn). Caracterizând poezia lui Whitman D. H. Lawrence vorbea des-pre „rostirea perfectă a esenţei sufle tului spontan”. Într-adevăr, gran doarea celor doi poeţi este în ma re parte o fibră a sufletu-lui ne văzut, ca şi libertatea. Prea strâmt pentru un asemenea suflet, tru pul „de lut” devine adesea una cu sufletul, într-o chinuitoare în cercare de contopire! „Sunt poetul Trupului, după cum sunt / şi poe tul Sufletului... Am spus că su fletul nu înseam-nă mai mult de cât trupul / Şi am spus că trupul nu înseamnă mai mult decât sufle-tul” (Cântec...). Iată ideea la Blaga în poezia Misticul: „Trupul tău şi sufletul, înaltul, îţi sunt/ ca doi fraţi gemeni, se aseamănă aşa de mult că / nu ştii când e unul, când e altul.”

Îngemănaţi prin opoziţie, ambii poeţi intuiesc imensitatea spaţiului, eternitatea şi puterea sufletului: Whitman, optimist şi exploziv, Blaga cu tristeţe şi fascinaţie. „Sufletul / Mereu şi mereu – mai mult decât puterea şi culoarea pământului – mai mult /decât fluxul şi curgerea apei.” (Cântec...)

În geografia spirituală a sufletului se înfruntă Cuvântul şi Tăcerea, „Tăiaţi cuvintele şi ele vor sângera” avea să spună Emerson. La fel, sufletul îşi are, incredi-bil, materialitatea sa: „Am să-mi alcătuiesc poemele din lucruri materiale căci cred că aşa ele vor deveni / cele mai spiritualizate poeme” (Cântec...)

Sufletul este acela care trebuie să intre în rezonanţă cu Armonia Universală „Dulce şi limpede mi-e sufletul / şi dulce şi limpe-de tot ce nu e / sufletul meu.” (Cântec...) Cu toate acestea, rana există, boala de cuvânt nevoia terorizantă de revărsare spirituală.

„Purtăm fără lacrimi / o boală în strune / şi mergem de-a pururi / spre soare

apune. Ni-e sufletul spadă / de foc strân-să-n teacă / Ah, iarăşi şi iarăşi / cuvintele seacă. Răni ducem izvoare - / deschise sub haină / Sporim nesfâşierea / c-un cântec, c-o taină.” Sau: „Rostirea mi-e soră geamă-: „Rostirea mi-e soră geamă- „Rostirea mi-e soră geamă-nă privirii şi nu e cu putinţă singură să se măsoare, / Mă provoacă mereu, îmi spune sarcastic, / Walt, tu conţii destule, de ce nu le laşi să iasă?” Uriaş şi cotropitor sufletul poate distruge pe acela care încearcă să-l ţină încătuşat. De aici, revolta şi tristeţea poeţilor: „Presupune cineva că e un noroc să te naşti? / Mă grăbesc să-l informez că şi să mori e un noroc.” (Cântec ...) Sau: „De ce m-ai trimis, în lumină, Mamă, / de ce m-ai trimis?” (Scrisoare). Mai înclinat spre so ciologic decât spre filosofic pur, Whitman va ajunge la concluzia că o ţară trebuie să îşi spirituali zeze energiile, o idee pe care o regăsim în eseurile blagiene cu o comple-tare: spiritualizarea ce ar duce la folosirea forţei intelectuale trebuie să găsească noi resurse ale puterii în concordanţă cu ace-eaşi armonie universală. Iată de ce o poezie ca Sufletul satului este o sinteză a simbolis-ticii blagiene: „Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi / ca un miros de iarbă tăiată”. O afirmaţie ca aceasta: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” justifică întregul excurs de până acum. Pacea, tă cerea şi natura în spiritualitatea satului — la Blaga, topirea în trupul uman şi în materiile pri mordiale la Whitman încheie un întreg ciclu existenţial. O uria şă experienţă, o minunată întâmplare irepetabilă, un mister al fi inţei desprinse şi reintegrate în natură prin mijlocirea sufle-tului. Sau, aşa cum avea să spună Thoreau în încheirea lui Walden:

„Nu pretind că John sau Jonathan vor înţelege toate astea; dar aşa se întâmplă şi cu acea dimineaţă pe care simpla scurge re a timpului n-o poate face să se lumine-ze. Lumina care ne stră punge ochii, noi o numim întu neric. Doar ziua care ne va găsi treji, va răspândi pentru noi lu mină. Soarele nu e decât o stea a dimineţii.”

BIBLIOGRAFIE:

Lucian Blaga, 1. Poezii, Editura pentru literatu-ră, Bucureşti, 1966.

Henry David Thoreau, 2. Walden and Other Writinge, Modern Library College Edition, New York, 1981.

Walt Whitman, 3. Leaves of Grass Norton and Company Inc., New York, 1968.

eseu

45p a g i n a


eseu

„Viaţa-i vis”. Romanul, 1. „metaforă a vieţii”

De tot contestat (cu excepţia lui N. lorga doar), chiar în momentul când I. Scurtu îl tipăreşte întâia dată (1904), inclu-siv de mari critici precum G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu (se ştie, acesta din urmă dă la iveală şi un text „apocrif”, atribuit lui Eminescu, prin care, la maturitate, poetul ar fi „regretat” „eroarea” de a fi elaborat o ase-menea scriere), în cele din ur mă, Geniu pus-tiu, ca de altfel întreaga proză emi nesciană, îşi află interpretul ideal în G. Călinescu. Acţiunea de „reabilitare” întreprinsă de marele cri tic (Opera lui Mihai Eminescu, cap. Proza nuvelisti că) se bizuie pe două judecăţi de situare, cu impli caţii direct valorizatoa-re, fundamentale. Una are în vedere voca-ţia de romancier a lui Eminescu. Opinia lui G. Ibrăileanu potrivit căreia poetul ar fi un „detestabil” romancier primeşte o replică defini tivă: „Eminescu e un detesta-bil romancier, însă tot aşa de detestabil ca Goethe, Jean Paul, Tieck, Hoffmann, fiind-că nu este deloc romancier în chipul ana-litic şi narativ francez sau englez şi nici nu trebuie judecat ca atare. Pentru el, vorbele «roman», «nuve lă» nu au acelaşi înţeles cu soiurile corespunzătoare ale noastre de azi. «Dès qu’une vérité dépasse cinq lignes, c’est du roman», zice Renard, şi aceasta tre-buie să fi fost socoteala lui Eminescu care avea de spus câteva adevăruri lungi, însă nu despre lumea obiec tivă, ci despre aceea a închipuirii sale. Eminescu, împreună cu toţi romanticii germani, înţelege nara ţiunea în proză ca dezvoltare de fenomene onirice şi de stări de contemplaţie. Prozele lui sunt de fapt poeme.” A doua judecată având aceiaşi anvergură din unghiul situării în context istorico-literar se re feră la pozi-ţia romanului eminescian pe axa evolu ţiei

întregii proze narative româneşti. Privit dintr-o atare perspectivă, este de părere G. Călinescu, „Ge niu pustiu aduce în literatura noastră nota lui per sonală”. „De altfel, — continuă exegetul — ce operă în proză la 1869 ar putea să ne facă să dispreţuim acest fragment şi ce mare varietate şi dezvoltare a luat proza românească pentru ca paginile acestea să devină inutile?” Mai mult decât atât, pentru a se spulbera orice urmă de scepticism critic, scrierii îi sunt atribuite două întâietăţi absolut surprinzătoare. Pe de o parte, este evidenţiată noutatea roma-nului sub raportul structurii prozastice, arătându-se că în paginile lui „găsim de fapt întâiul (şi unicul) jurnal interior româ-nesc construit aşa cum Goethe l-a început în al său Werther”. De aici şi caracterizarea stilistică ce urmează: „Stilul său e urâtul negru, fan tomatic, trecut de la gravura la umbră, cu o neli nişte iraţională în felul celeia a lui Adalbert von Chamisso. Deşi corpul scrierii e făcut dintr-un me moriu (biografie — zice Toma — scrisă în formă de nuvelă), introducerea este şi ea memo-rialistică, usca tă, gravă, fără înfloriri de prisos. Cititorul, pentru a-i regăsi ritmica spontană, trebuie să facă despărţirile după fiecare idee şi să renunţe la căutarea unei lo gice narative”. În fine, pe de altă parte, ideea că această scriere, aparţinând perioa-dei „prestudenţeşti” a autorului, şi în ordi-ne tematică, se impune ca o premieră abso-lută („E de observat că, cu oricâte stângâcii, aceasta înfăţişează întâia încercare serioasă înainte de Rebreanu de a vîrî viaţa ardelea-nă, orăşe nească, ţărănească şi eroică, toto-dată, în literatura română”) nu poate să nu surprindă prin adevărul ei revelator.

Odată dovedită legitimitatea lui este-tică dintr-o asemenea complexă perspec-tivă analitică şi disocia tivă, romanul îngă-duie a fi interpretat prin el însuşi, adică prin prisma a ceea ce constituie încă de pe

MIHAI EMINESCU. Geniu pustiu.Aura romantică şi intruziunea

visului fantastic

Nicolae CIOBANU

46pagina


acum însemnele inconfundabile ale emi-nescianismului, circumscris cu deosebire prozei scriitorului. Şi nu încape discuţie că unghiul de percepţie al viziunii epice este acela impus de gestul aderării deliberate a foarte tânărului Eminescu la concepţia romantică privitoare la funcţia imaginaru-lui în context narativ. În această direcţie, romancierul face dovada unei în drăzneli de-a dreptul insolite, căci — à propos de ob servaţiile lui G. Călinescu referitoare la elementele de noutate absolută ale scrierii — tot atât de surprin zător este să consta-tăm că întâiul capitol din Geniu pustiu (cu titlul lui atât de „provocator”, Tasso în Sco ţia) constituie una din primele tentati-ve circumscrise gândirii estetice româneşti menită a aproxima condi ţia genului epic din perspectivă romantică. Suntem, literal-mente, şocaţi de fraza prin care debutează ro manul: păstrând proporţiile, ni se pare tot atât de me morabilă prin caracterul ei emblematic, precum atâtea alte binecunos-cute „fraze” ce marchează introduce rea în universuri romaneşti celebre: „Dumas zice că romanul a existat totdeauna. Se poate. El e meta fora vieţii. Priviţi reversul aurit al unei monede calpe, ascultaţi cântecul absurd al unei zile, care n-a avut preten-ţiunea de-a face mai mult zgomot în lume

decât celelalte în genere, extrageţi din asta poezia ce poate exista în ele şi iată roma-nul”. În ciuda abstractismului ei de esenţă, curios este totuşi că reflecţia aceasta pare a avea la origine o cauză de natură „sponta-nă”; cu alte cuvinte, este de subliniat numai decât atributul ei de idee literară trăită, întrucât for mularea este pricinuită, ad-hoc, de întâmplarea rela tată în pasajul urmă-tor al capitolului, însoţită de măr turisirea care avea să-i introducă pe exegeţi în fas-cinantul univers de gânduri, trăiri şi idei din Fragmentarium — „am o predilecţiune pentru vechituri” ! -, întâmplarea bizară stă în faptul că într-o carte de nu vele (unde, între altele, este vorba şi de „istoria unui rege al Scoţiei, care era să devină pradă morţii din cauza unui cap de mort îmbăl-sămat”) este utilizat ca ilustraţie portretul lui... Torquato Tasso. Convingându-se că lucrurile se prezintă chiar aşa, („Am scos într-adins portretul lui Tasso spre a-i com-para. Era el, trăsură cu trăsură”), naratorul nu-şi poate reprima mirarea: „Ce coinci-denţe bizare pe faţa pământului — îmi zisei zâmbind prin visarea mea. Pute-s-ar oare întâmpla lui Tasso o istorie asemenea celeia ce-o ci team?...” Evident, întrebarea nu rămâne fără răspuns. Impulsul formu-lărilor de conţinut apoftegmatic rea pare de îndată: „Uitasem însă că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinţă în mintea noastră şi că în urmă toate câte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sunt decât creaţiuni prea arbi-trare a propriei noastre subiectivităţi, iar nu lucruri reale. Viaţa-i vis”.

Aşadar, îndelung analizata temă romantică „lu mea ca vis” (filosofic, în bună măsură, de sorginte schopenhaueria-nă) este enunţată de foarte tânărul narator, cu extraordinară siguranţă de sine, în ase-menea termeni, constituindu-se în premisă fundamen tală pentru demersul romanesc ce va urma. Situat la începutul evoluţiei prozei eminesciene1, Geniu pus tiu relevă

1 Este cunoscută, în această privinţă, categorisirea fixată de G. Călinescu: Epoca prestudenţească: Geniu Pustiu, Epoca studenţească: Iconostas şi Fragmentarium, Avatarii faraonului Tlà, Făt-Frumos din lacrimă, Umbra mea, Sărmanul Dionis, Întâia sărutare, La aniversară, Amalia, Cezara. Epoca laşi: Aur, mărire şi amor, Falsificatorii de bani, Boierimea de altădată, Istorie miniaturală, Moş losif, Părintele Ermolache Chisăliţă, Archaeus, Visul unei nopţi de iarnă. Epoca (laşi) - Bucureşti: Moartea lui loan Vestimie.

eseu

47p a g i n a


cu mare pregnanţă deschiderea imagina-rului din sfera acestui compartiment al operei scri itorului spre punctul de conver-genţă propriu celor două structuri domi-nante care sunt aura fantastic-romantică şi proiecţia în visul eminamente fantastic. Fără a se întemeia deocamdată pe ideea mitic-filosofică a „archaeului”, adică fără a parveni la acel sâmbure conceptual-metafizic postulat în Archaeus şi inculcat demersului narativ din Sărmanul Dionis ori din Avatarii faraonului Tlà, fenomenul acesta de alu necare în visul de esenţă fan-tastică poartă pecetea celei mai depline ingenuităţi sub raportul trăirii ero ului în şi prin imaginar. Însă, solul mănos, capa-bil a favoriza plonjonul în visul fantastic de sine stătă tor, este asigurat de contextul narativ şi descriptiv general şi nu mai puţin, de tipologia umană cu totul deose-bită a personajului, toate aceste elemente constituente fiind din plin îmbibate în aura fantastic-romantică ce asigură identi-tate narativă imaginaru lui. Astfel, aproape fără preparative speciale, dintr-o singură ochire, povestitorul propune atenţiei citi-torului memorabilul portret al eroului său, Toma Nour: „Un om pe care-l cunoşteam fără a-l cunoaşte -una din acele figuri ce ţi se pare că ai mai văzut-o vreodată-n viaţă, fără s-o fi văzut niciodată, feno men ce se poate explica numai prin presupunerea unei afinităţi sufleteşti. Începui a-l observa cu como ditate. Era frumos - de-o frumuse-ţe demonică. Asupra feţei sale palide, mus-culoase, expresive, se ridica o frunte senină şi rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra frunţii se zburlea cu o genialitate sălbatică părul său negru-strălucitor, ce cădea pe nişte umeri compacţi şi binefăcuţi. Ochii săi mari căprui ardeau ca un foc negru sub nişte mari sprâncene stufoase şi îmbinate, iar buzele strâns lipite, vinete, erau de-o asprime rară. Ai fi crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuţi, un satan, nu cum şi-l închipuiesc pictorii: zbârcit, hidos, urâcios, e un satan frumos, de-o frumuseţe strălucită, un satan mândru de cădere, pe a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul şi iadul, îndărătnicia -, un satan dumne-zeiesc, care trezit în ceruri a sorbit din lumina cea mai sfântă şi-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime, şi-a mu iat sufletul în visele cele mai dragi, pentru ca în urmă, căzut pe pământ, să nu-i rămână decât decepţia şi tristeţea gravată în jurul

buzelor, că nu mai e în ceruri. Repedea îmflare a nărilor şi vioaia scli pire a ochilor lui semnala o inimă din cele nebune, un caracter pasionat. Talia sa subţire, fină, şi mâna sa albă cu degete lungi şi aristocrate semăna cu toate astea a avea o putere de fier. Toată expresia în sine era de o putere generoasă, deşi infernală.”

„Psihanalizând”, fie şi pe scurt, por-tretul lui Toma Nour, vom conveni că la un asemenea ins sintag ma „Viaţa-i vis” se constituie în paradigma unică pentru un anume mod de existenţă.

La limita supraabundenţei, cumulul de atribute pe care imaginaţia dezlănţuită a naratorului le pune pe seama chipului şi psihologiei eroului, totuşi, nu pare deloc a fi emanaţia unei portretizări factice. Ca în atâtea alte împrejurări, Eminescu are geniul asumării a tot ce ţine de arsenalul ponci-felor arhiutilizate, topindu-le în propriul laborator şi restituindu-le, astfel, unei noi structuri, în totul coerentă, purtând pecetea originalităţii inconfundabile. Simplificând, am zice că hotărâtor într-un asemenea pro-ces este harul divinatoriu al scriitorului. Perfect stăpân pe arsena lul analitico-de-scriptiv în cauză, el ştie din capul lo cului unde vrea să ajungă; axul psihico-filosofic al portretului uman, cu toate determinările, implicite ori explicite, îi aparţine integral, face parte din zestrea inalienabilă a intuiţiei sale creatoare. Ideea de erou romantic ce-l obsedează face impact cu însuşi modul său de a simţi şi trăi un asemenea dat existen ţial, implicând-o în materia celei mai autentice auto biografii ideale. Mărturisirea-reflecţie prin care debu tează portretul lui Toma Nour („Un om pe care-l cu noaştem fără a-l cunoaşte” etc., „fenomen ce se poate explica numai prin presupunerea unei afi-nităţi su fleteşti”) constituia resortul creator intim, capabil a polariza întreg evantaiul de elemente portretistice (derutante la prima vedere prin numărul lor mare şi, nu mai puţin, prin absolutismul lor caracterizant), conferindu-le identitatea individual-umană cea mai frapantă. Ideea ultimă este că Toma Nour se arată a fi un „satan dumnezeiesc”. E caracterizarea cu va loare de definiţie care asigură o vie autenticitate imaginativ-li-vrescă tuturor celorlalte atribute distri buite de narator, cu patetică ardoare, în cadrul por tretului consacrat eroului.

Pe de altă parte, descripţia cadrului, a ceea ce în general numim condiţiile de loc

eseu

48pagina


şi timp în ambianţa cărora îşi face apariţia eroul, preocupă la fel de mult pe foarte tânărul romancier. Se remarcă de pe acum faptul că Eminescu este decis a depăşi con-venţionalitatea consacrată a epicii roman-tice demult căzută în stereotipie şi sub acest aspect. Inten ţia sa pare a fi aceea de a valorifica imensul ma terial descriptiv pus în circulaţie de, aşa-zicând, lite ratura mize-rabilismului romantic european, cultiva tă asiduu de pletora scriitorilor de factură mai mult sau mai puţin industrioasă, con-ferindu-i un real sta tut estetic, la urma urmei, înnobilindu-l. În principal, demer-sul prozatorului vizează inculcarea unui reve lator coeficient de funcţionalitate, în direcţia defi nirii psihologiei personajului, circumscriind-o, cum spuneam, unor anu-mite coordonate de loc şi timp. Cum se va întâmpla şi în alte naraţiuni eminesciene (în Sărmanul Dionis sau în Archaeus, de pildă), am biţia secretă a prozatorului este de a autohtoniza di mensiunea descripti-vă a viziunii romantice. Este de presupus că apetitul său pentru lectura „prozei de consum” a momentului are şi o asemenea explicaţie. Faptul stimulează „jocul” pro-priu, dă cale liberă ex perienţei proprii, căci este bine cunoscut paradoxa lul fenomen conform căruia marile individualităţi cre-atoare, adesea, se simt mult mai în largul lor pe terenul oferit de incomensurabila practică a scrisului intrat în „pasivul” isto-riei literare, tocmai pentru că aici se poate acţiona fără inhibiţie. G. Călinescu a pus în valoare cu cunoscuta-i sagacitate exegetică acest filon al izvoarelor livreşti eminesciene. Reve nind la întâiul capitol din Geniu pustiu, să reţinem că, de exemplu, mizerabilismul descriptiv hugolian trecut prin filtrul ple-beizant al lui Eugen Sue şi a celorlalţi nume-roşi manufacturieri europeni pare din plin pus la încercare. Imaginea Bucureştiului, metro polă a unei existenţe larvare, bântu-ită de morbul mi zeriei fizice şi sufleteşti tipic urbane, a unei existen ţe intrată deja în decădere şi putrefacţie, temă atât de apro-piată romanului citadin modern, îşi are, aşa dar, înaintaşul prestigios în Eminescu. Comparativ cu firavele încercări de schiţare a cadrului de până acum, „europenizarea” viziunii este frapantă: „Era o noap te tristă. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate ale Bucureştilor, ce se trăgeau strâmte şi noroioase în noianul de case mici şi rău zidite, din care constă partea cea mai mare a

aşa-numitei capitale a Româ niei. Tropăiam prin bălţile de noroi, ce te împroşcau cu apa lor cea hleioasă, îndată ce aveai cute-zarea de-a pune piciorul c-un pas înainte. De prin cârciumi şi prăvălii pătrundea prin ferestrele mari şi nespă late o lumină mur-dară, mai slăbită încă prin stro pii de ploaie ce inundase sticlele. Din când în când tre-ceai pe lângă vreo fereastră cu perdelele roşii, unde în semiîntuneric se zărea câte o femeie... Pe ici, pe colea vedeam pe câte un romanţios, ce tre cea fluierând sau câte un om beat, care-ndată ce chiuia răguşit lângă ferestrele prostituţiunei, femeia spo-ită ce sta în sticlă aprindea un chibrit spre a-şi arăta faţa sa unsă din gros şi sânul său veşted şi gol — poate ultimul mijloc de-a sufoca dorinţi murdare în piepturi stârpi-te şi pustiite de corupţie şi beţie. Beţivul intra, semiîntunericul devenea întune ric şi amurgul gândurilor se prefăcea într-o miază noapte de plumb, când gândeam că şi acela se numeşte om, şi aceea femeie. Trebuie să scuzi, trei sferturi ale lumei e aşa, şi dintr-al patrulea — Dum nezeule, ce puţine-s caracterele acelea care merită a se numi omeneşti”.

Se observă lesne că paleta descriptivă are drept ţintă dezidealizarea viziunii de circulaţie curentă. Pi torescul păstos, intens colorat, este tras pe făgaşul „pânzei de gen” realist-simbolice. Totul este raportat la con-diţia umană, receptată din unghiul moralei sociale, cu efectele ei dezagregante asupra destinului individual. Elegiacul protesta-tar, potenţat, ideologiceşte, de militantis-mul proletarian-romantic al epo cii post-patruzecioptiste particularizează viziunea de scriptivă, conferindu-i o aură nocturnă specifică prin antiexotismul ei. Trecerea de la mizeria străzii la aceea a interioarelor se produce de îndată. Surpriza este de a constata că întâia naraţiune în proză a lui Eminescu racordează elementul descriptiv la unul din leit-motivele de intensă circula-ţie în opera sa. Anume, este vorba de leit-motivul tavernei, care cum bine se ştie, se constituie în loc privilegiat al dis cursului titanian eminescian în variantă militantistă. Deocamdată, în Geniu pustiu, taverna este scrutată tot ca într-o pânză de gen, atenţia fixându-se îndeo sebi asupra stereotipiei învederată de chipurile dezabuzat-meschi-ne ale personajelor anonime. Rapida ochire de pe stradă a unui interior de cârciumă se soldează cu notaţii de o pregnantă plas-

eseu

49p a g i n a


eseu

ticitate în ceea ce priveşte reliefarea uma-nului: „Prin uşa unei cârciumi deschise auzii ţârluiturile unor coarde false, pe care le schingiuia sub arcuşul său cel aspru şi cu degetele-i uscate un biet copil de ţigan, şi-n preajma lui sărea de rupea pământul o muiere-n doi peri şi un ţigan rupt şi lung, cu picioarele goale băgate în nişte papuci largi şi umpluţi cu paie. O veselie grotescă, urâtă se desemnă pe feţele amândorora”. În fine, imaginea de panopticum a cafenelei în care intră naratorul şi unde va identifica, dintre celelalte, doar figura lui Toma Nour, nu face decât să confirme cu strălucire consecvenţa faţă de viziunea descriptivă iniţială.

Povestitorul îşi dă seama că „junele” remarcat de el nu e, cum crezuse în primul moment, din „viţa lui Arpad”, şi că, depar-te de a fi un banal „suspinător”, este tocmai „satanul dumnezeiesc” ce-l fasci nează în chip absolut, căruia, cu înfrigurată emo-ţie, îi face magnificul portret mai înainte prezentat. Rea lele semnificaţii, în ordinea umanului, conferite por tretului sunt din plin relevate tocmai de flagrantul antago-nism ivit între imaginea eroului şi aceea a lumii în care acesta este nevoit a-şi duce existenţa. O asemenea contradicţie de esen-ţă se constituie în nucleu ontologic menit a determina evadarea în visul fantastic al lui Toma Nour. Naratorul, complet acaparat de personalitatea interlocutorului său, este nevoit, literalmente, a-i conferi lui Toma Nour însu şiri ieşite din comun şi a-l aşeza în rândul fiinţelor care, prin „geniul” lor, îi clintesc pe ceilalţi din pro priul echilibru, un echilibru lucid, analitic, atrăgându-i cu totul în sfera lor de influenţă („Judecata acestui june — cam bizară — mă interesă mult şi sor beam ca să zic aşa vorbele şoptite de buzele sub ţiri şi palide. Faţa sa devenea din ce în ce mai pro fundă şi mai expresivă şi luă un aspect fantastic. Mă lăsam târât de râul lin al cugetărilor sale într-o nemargine de vis”).

Profundei impresii produsă de înfă-ţişarea eroului - cum s-a văzut, violent contrastantă cu imaginea decrepită a con-diţiilor de loc şi timp, în ordinea soci-al-umanului, cărora este constrâns a le aparţine,- i se alătură la fel de puternica impresie pricinuită de ceea ce constituie personalitatea sa intelectuală, receptată din unghiul concepţiilor morale, filosofice, isto-rice, sociologice, circumscrise teoriei şi isto-

riei culturii, raportului dintre naţional şi universul etc.; cu alte cuvinte, cunoaşterea a ceea ce contribuie la definirea lui Toma Nour ca erou romantic exem plar pentru geniul unui întreg popor are semnifica ţia supremei revelaţii, nimbându-i definitiv persona litatea. Nu intrăm acum în bine-cunoscutele detalii re feritoare la transferul masiv de materie „ideologică” aparţinând publicisticii eminesciene şi observăm doar că discursul lui Toma Nour, artisticeşte, se înscrie în albia pregnantului vizionarism hiperbolic, carac teristic visului romantic al eroului. Este de presupus că judecata lui Toma Nour i se pare naratorului „cam bizară” şi datorită ridicatului coeficient de fantasticitate romantică a modului în care ideile, conceptele şi credinţele enun-ţate sunt trecute în me tafora grandioasă. Juvenilă, oarecum comună chiar, schelăria asociaţiilor metaforice capătă îndată pros-peţimea expresivă necesară datorită anga-jării pate tice a „oratorului”, tulburătorului său utopism exis tenţial. Acesta explică, fără îndoială, proiecţia dis cursului, cum zice Tudor Vianu, în „ficţiunea etero-cosmică”: „Sufletul omului e ca un val - sufletul unei naţiuni ca un ocean. Când vântul cu aripi tur buri şi noaptea cu aeru-i bun şi cu nourii suri dom neşte asupra mării şi a valurilor

50pagina


eseu

ei — ea doarme monotonă şi întunecată în fundul ei care murmură fără înţeles; pe când dacă în senina şi albastra îm părăţie a cerului înfloreşte lumina ca o floare de foc — fiecare val reflectă în fruntea sa un soare, iar marea împrumută de la cer culoarea sa, seninul ge niului său - şi le reflectă în visul său cel adânc şi luciu.” Cu finalitate vădit „fabulistică”, metafora de gajă pe loc postulatul moral spre formularea căruia se tinde din primul moment: „Poeţii, filozofii unei naţiuni presupun în cântec şi cuget înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor respective”.

Dar conştiinţa existenţei celeilalte feţe a meda liei atrage după sine conti-nuarea discursului în alt registru. Aşa se face că exultanţei optimist-profetice de până acum îi ia loc exortaţia bântuită de sentimentul jelaniei impetuos strigate. Din construcţia metaforică precedentă este reluat unul din elemen tele constitutive — norii —, care, circumscris noii con strucţii, dimensionează altfel discursul, autonomi-zându-i simbolistica, conferindu-i o „figu-ră” aproape fan tastică: „Dar sunt nouri care întunecând ceriul, în tunecă pământul. O, nourii, regi ai pământului, vor mâna totdeauna tunetele lor- rezbelele, asupra popoarelor de valuri; cu toate că acei nouri nu sunt alta decât însuşi respirarea ghe-ţoasă şi întunecată a valurilor nenorocite. Nourii tună, fulgeră şi acopăr cu o perdea de fier soarele aurit, şi până ce vor fi tirani asupra frunţilor de valuri, până ce întune-ricul ce-l aruncă ei prin umbra lor cea mare va pătrunde sufletul adânc al mării c-o noapte rece şi tăcută, până atunci lumea lui Dumnezeu va fi nenorocită”.

Ceea ce exegeza critică — inspirată de înseşi iz voarele documentare ale ope-rei scriitorului - numeş te tipologia umană eminesciană circumscrisă „natu rilor cati-linare”, face impact, încă de pe acum, cu cealaltă tipologie umană prin defini-ţie proprie aşa-zisului romantism „activ”, anume, cu cea titaniană. Pe fondul unui asemenea substrat conceptual-mitic se des-făşoară temerarul demers romanesc pus la cale de foarte tânărul prozator. Paradigma ideologică a scrierii, limpede formulată în decursul dialogului din tre erou şi narator, la rândul ei, este la fel de spec tacular incul-cată paradigmei ideatic-simbolice. Fina lul întâiului capitol al romanului este cât se poate de explicit: „Bătu o oră. Atunci el se

sculă repede, îşi băgă ziarul litografiat în buzunar şi-mi întinse dreap ta, pe când cu stânga-şi puse pălăria-n cap.

- Mă numesc Toma Nour... D-ta?Îi spusei numele meu. După aceea

ieşi, lăsând să-mi vâjâie prin cap ideea de a-l face eroul unei nuvele.

Întorcându-mă acasă, tocmai când aprinzând chi britul ca să dau foc la lampă, văd într-o lumină du bioasă cartea de nuve-le cu cele 6 gravuri. Chibritul se stinse şi rămăsei în întuneric.

- Uite, zisei, oare nu voi găsi în acest om un Tasso — să-l studiez mai de aproa-pe?

Întunericul din jurul meu era metafo-ra acelui nu me: Toma Nour”.

Aşadar, fatidicul joc al coincidenţe-lor — care mai târziu, în Avatarii faraonului Tlà şi în Sărmanul Dionis, va îmbrăca forma magnetismului metempsihotic —, joc menit a confirma adagiul estetic iniţial for mulat, „Viaţa-i vis, nu întârzie a-şi vădi prezenţa la treapta probelor materiale. Se vizea-ză, în ultima in stanţă, ideea de a corecta eroarea săvârşită de litograful care alesese pentru chipul regelui scoţian pe acela a lui Torquato Tasso, în sensul de a se atribui vizionarului poet o „identitate” pe măsura posterită ţii lui mitice. Iar numele eroului (relaţia cu leit-motivul simbolic prezent în discursul catilinar nu trebuie nici ea evita-

51p a g i n a


eseu

tă!), cum însuşi naratorul precizează, pro-pune conotaţii aderente nu numai la defi-nirea tipoligiei acestuia, ci, în egală măsură, atât la ideolo gia şi, nu în ultimul rând, la viziunea epică de an samblu a romanului. În fine, amănuntul legat de ple carea bruscă a eroului, în momentul în care ceasul indi-că ora unu noaptea, este simptomatic şi el. Suntem, astfel, avertizaţi asupra demoniei şi misterului ce apasă existenţa lui Toma Nour.

Deviza lui Toma Nour: „Mor 2. pentru pământ ca să trăiesc în ceri”

În esenţă, întâiul capitol al roma-nului se consti tuie, pe de o parte, într-un mic tratat de uz propriu având drept scop definiţia geniului din perspectiva es teticii romantice, iar pe altă parte, în introducere cvasipractică la demonstraţia epică meni-tă a legi tima formula în cauză. Metodic, în celelalte două ca pitole (câte au fost identificate în manuscrise), Eminescu îşi propune să dea curs tocmai acestei demon-straţii. De aici încolo, convergenţa celor două „substructuri” ale imaginarului pos-tulate în „introducerea teoretică”, — aura romantică şi visul fantastic — se dovedeşte a fi mecanismul de bază în virtutea că ruia se desfăşoară întreg „studiul” romanesc. Este interesant de observat, însă, că înain-te de a apela la formula jurnalului auto-biografic din cel de-al trei lea capitol al romanului, prozatorul sondează în câmpul unei alte formule, tot atât de insolită prin ca racteristicile ei. Succintul „studiu” tipolo-gic din cel de-al doilea capitol al scrierii se bizuie exclusiv pe observaţiile făcute direct de narator, în calitatea sa de martor ocular la avatarurile înscrise în prezentul biografic al eroului. „După ce-mi propusesem să-n-mărmuresc figura sa cea frumoasă în vreo nuvelă a mea — îşi începe autorul relata-rea — am căutat să fac cu el o cunoştinţă mai de aproape”. Ten tativa reuşeşte, încât, după câteva întrevederi, po vestitorul are în Toma Nour un amic „care nu mă vizita decât ca să mă certe, care nu se purta decât în haine negre, care râdea zile întregi cu un râs de netot în societatea oamenilor, pentru ca să plângă acasă, care ura oamenii şi era răutăcios ca o babă, numai ca să nu placă unei lumi ce nu-i plăcea lui”. Prefigurând imaginea locuinţei lui Dionis, descrierea încăperii în care Toma Nour îşi duce deza-

buzata-i viaţă reţine, de asemenea, atenţia; „o cameră înaltă şi goală”, păianjenii ce „îşi exer sau pacifică şi tăcută a lor industrie” cele „vro câteva sute de cărţi, visând fiecare din ceea ce cuprin dea”, patul de lemn „c-o saltea de paie, c-o plapumă roşie”, masa murdară „cu suprafaţa ilustrată de literele mari latine şi gotice” şi acoperită de „hârtii, versuri, ziare rupte şi întregi, broşuri efe-mere, ce se împart gratis”, iată inventarul încăperii ce dă impresia unui „abracadabru fără înţeles şi fără scop”. În acelaşi timp, motivul „umbrei mele”, care în perspecti-va fantasticului metafizic de mai târziu va închide în sine ideea-concept a „archaeu-lui”, îşi relevă prezenţa în portretul aninat pe peretele de deasupra mesei. Este portre-tul „unui copil de vreo optsprezece ani - cu păr negru şi lung, cu buzele subţiri şi roze, cu faţa albă ca marmura şi cu nişte ochi albaştri mari sub mari sprâncene şi lungi gene negre”. Cu acest potret este adus în scenă celălalt erou romantic al scrierii: Ioan, tribunal revoluţiei transilvănene de la 1848.

Intrigat peste măsură de chipul per-sonajului foarte tânăr din portretul ce atâr-nă pe unul din pe reţii odăii locuite de Toma Nour, naratorul nu re zistă tentaţiei de a afla despre cine anume este vorba. Nedumerirea este considerabil sporită şi de incertitudinea ce planează asupra aceluiaşi perso naj în ceea ce priveşte apartenenţa sa la speţa masculină sau feminină. Judecând după fizionomia de o idealitate îngerească a celui portretizat, na ratorul înclină chiar a crede că nu poate fi vorba decât de o tânără fată. Precizarea lui Toma Nour că portretul reprezintă chipul unui bărbat („Ţi-o jur pe omenia mea că a fost bărbat ca tine şi ca mine”) nu-i spulberă nedumerirea de tot, întrucât mai ales ochii („— Cu toate astea, aceşti ochi...”) sunt aceia care-l pun în încurcătură. „Provocarea” prinde de minu-ne şi Toma Nour nu întârzie a se confesa prie tenului său tocmai pentru că aici, în acest por tret făcut de el însuşi, se află sursa scârbei şi tris teţii lui fără de leac. Puternicei impresii produse de strania înfăţişare a tânărului din portret i se adaugă mărturiile străbătute de o frenetică şi dureroasă iubi-re, conservate de memoria eroului şi subli-mate în viziuni de-a dreptul celeste:

„- Aceşti ochi?... O! dacă ai fi văzut tu aceşti ochi vreodată-n viaţa ta, ţi s-ar fi părut că-i revezi în fiece stea vânătă a

52pagina


eseu

dimineţii, în fiece undă albastră a marei, în fiece geană azurie ivită prin nori. Cât era de frumos acest copil şi ce tânăr a murit. A fost un amic, poate singurul adevărat ce l-am avut, care m-a iubit cu dezinteresare, care a murit pentru mine; şi dacă mâna mea dile-tantă în pictură a putut să reproducă ochii ce ţi se par încă frumoşi, poţi să-ţi închi-puii ce frumoşi trebuiau să fie ei. Frumoşi a-n-mărmurit în sufletul meu întunecos, rece, nebun, precum ar rămâne din nouri pe bolta cea bună a nopţii, două... numai două stele vinete”. Exerciţiu portretistic ce se va solda cu marile performanţe din viitoarele nuvele ale scriitorului („fişa” de aici va fi reluată în Sărmanul Dionis, contri-buind la edi ficarea memorabilului portret ce-l reprezintă pe ta tăl eroului), totuşi o asemenea tentativă aproape adolescentină nu trebuie subapreciată, căci ea do mină în mare măsură viziunea asupra tipologiei mai tuturor personajelor tinere din roman. Reve nind mai încolo la celălalt erou central al scrierii, Ioan, tribun al revoluţiei arde-lene de la 1848, se va vedea că spectaculo-zitatea romantică a evocării epice din cea de a treia parte a romanului con firmă cu strălucire „enunţurile” cuprinse în acest exaltat portret.

Deocamdată, însă, în a doua parte a romanului atenţia naratorului este reţinută în continuare de personalitatea lui Toma Nour. Radicalitatea mili tantist-utopică, în ordine ideologică, doctrinară, a per-sonajului emană de la cea mai de seamă dintre trăsăturile sale psihico-temperamen-tale. Din întâlnirile pe care le are cu eroul său (toate înscriindu-se în timpul tainic al nopţii, un timp dătător de in certe stări de spirit), naratorul se simte copleşit de excepţionala predispoziţie a acestuia pen-tru alune carea în visarea fantasticizantă şi fantastică. Nici mai mult nici mai puţin, apoftegma existenţială a lui Toma Nour sună astfel. „Mor pentru pământ ca să trăiesc în ceruri”, „Visez ca şi copilul ce vorbeşte prin somn, zâmbind, cu Maica Domnului - mă trans port în ceruri, pun aripi umerilor mei şi părăsesc pământul, pentru ca să mă dau cu totul acelor umbre divine - vise, care mă poartă din lume-n lume şi mă izbesc din gândire în gândire”, iată cum explică el nevindecabila „boală”. La rândul lui, na ratorul nu se deosebeşte prea mult de eroul său în această privinţă. „Sunt un fantast”, afirmă des pre sine la

un moment dat. Ceea ce face ca întâlniri-le dintre cei doi, erou şi povestitor, să se constituie în cadru spiritual ideal pentru voluptuoasa alunecare în plasa onirismului proliferant. S-ar pu tea spune că episodul de acest gen cu care ne întâmpină romanul în cel de-al doilea capitol este o adevăra-tă introducere în tehnica epicului oniric eminescian. Frapantă este încă de pe acum pre zenţa unora din cele mai de seamă ele-mente ce contribuie la structurarea atât de al particularului „de sen” menit a compune cadrul complacerii în visare a eroului emi-nescian în genere: „Într-o noapte venisem la Toma. Luna strălucea afară şi în casă nu era lumânare. Toma sta visând în patul lui şi fumând în lungi sorbituri dintr-un ciubuc lung, şi focul din lulea ardea prin întunericul odaiei ca un ochi de foc roşu ce-ar sclipi prin noapte. Eu stam lângă fereastra deschisă şi priveam visând în faţa cea pa lidă a lunii”. Ca element de decor reţinem prezenţa nocturnului potenţat din unghiul misterului romantic de strania strălucire a luminii lunare, la care, într-o prelungire firească în planul simbolu lui, se adaugă odaia întunecată, unde, complet des prins de contingent, eroul îşi contemplă visător pro priile gânduri şi simţăminte. Cât despre incurabila plăcere a acestuia de a „lenevi” de o asemenea manieră, trebuie semnalată prezenţa inedită în li teratura română, a unui „agent chimic” precum tu tunul, căruia este evident că i se conferă o funcţie psihico-ezoterizantă anume, meni-tă a stimula cu fundarea eroului în ireala

53p a g i n a


lume a „paradisurilor ar tificiale”. În forme aproape ingenue deocamdată, tehnica în cauză va domina structurile imaginaru-lui fantastic din proza eminesciană, fiind supusă unui complex proces combinatoriu atât din perspec tiva cunoaşterii metafizice, cât şi în ceea ce pri veşte alcătuirea scena-riului epic propriu-zis. Pe de altă parte, à propos de acelaşi element, nu este de neglijat nici discreta şi totuşi de pe acum funcţio nala translaţie a unuia din efectele lui - lumina - din planul descriptiv în acela al sugestiei cu sub stratul ezoteric („şi focul din lulea ardea prin întunericul odaiei ca un ochi de foc roşiu ce-ar sclipi prin noapte”, s.n.). În fine, pe aceeaşi linie, a „in ventarului” de elemente şi de gesturi caracteristice, se înscrie şi instinctiva plăcere a eroului (în cazul de faţă fiind vorba de narator însuşi) de a sta la fereastra odăii cuprinse de întu-neric, scrutând, la lumina lunii, imensitatea spaţiului cosmic. Încercând a nota totalita-tea elementelor ce definesc condiţiile de loc şi de timp ale „acţiunii” visului, să luăm aminte şi la ceea ce ni se comunică în fraza ce urmează pasajului reprodus mai înainte: „În faţa locuinţei lui Toma era un mândru palat a unuia din... aşa-zişii aristocraţi ai noştri. Dintr-o fereas tră deschisă din catul de sus auzii prin aerul nopţii tremurând notele dulci a unui piano — şi un tânăr şi tremurător glas de copilă adiind o rugăciu-ne uşoară, parfumată, fantastică”. Palatul, anunţând mo tivul „domei”, cu o circulaţie constantă în marile nuvele Sărmanul Dionis, Cezara şi Avatarii farao nului Tlà, pianul ale cărui claviaturi, puse în mişcare de mâinile „copilei” învăluite în taina frumuseţii ei intangibile, dau viaţă muzicii paradisiace, iată şi alte componente ale universului ima-ginar emines cian dintotdeauna, puse acum în valoare.

Astfel pregătiţi, adică cu totul stăpâ-niţi de vraja ambianţei de un fel aparte ce se creează în jurul lor, eroii sunt pe deplin apţi de a se lăsa în voia visului. Dacă la început atenţia ne este reţinută de epica unui tulburător „vis treaz” căruia amân-doi eroii îi cad „victime” cu nedisimulată plăcere, în cele ce urmea ză, o atare stare de „somnie” stimulează în cel mai înalt grad trecerea la visul de sine stătător. „Îmi în chisei ochii pentru ca să visez în libertate. Mi se păru atunci — relatează eroul-poves-titor — că sunt în tr-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o

lună fantastică şi palidă ca faţa unei vergi-ne murinde. E miazănoapte... Pustiul tace... ae rul e mort şi numai suflarea mea e vie, numai ochiul meu e viu pentru ca să vadă pe un nor de argint în naltul ceriului un înger alb, îngenuncheat cu mânile unite, care cântă o rugăciune divină, adâncă, tremu rătoare; rugăciunea unei vergine”. Artificiul con strucţiei epice rezidă în circu-itul osmotic ce se insti tuie între cele două tipuri de vise, cel „treaz” şi cel autonom. Unul îl cheamă pe celălalt, „provocându-şi” imaginile constituiente: „Întredeschisei ochii şi văzui prin fereastra arcată şi des-chisă, în mijlocul unui sa lon strălucit, o jună fată muiată-ntr-o haină albă, înfiorând cu degetele ei subţiri, lungi, albe, clapele unui piano sonor şi acompaniind ţipetele uşoare a unor note dumnezeieşti cu gla-sul ei dulce, moale şi în cet. Păre că geniul divinului brit Shakespeare expira se asupra pământului un non înger lunatec - o nouă Ofelia”. Pur şi simplu, eroii se „joacă” cu straniul lor dar de a transpune în fapt enunţul axiomatic „Viaţa-i vis”, aşa încât, numaidecât, locul „visului treaz” este luat iarăşi de imaginile ce rezultă din proiec-ţia acesteia în spaţiul trăirii eminamente onirice: „Am închis iar ochii, astfel încât, recăzut iar în pustiul cel lung, palatul cel alb se confunda cu nourul de ar gint, iar juna fată albă cu îngerul în genunchi. Apoi, strângând (ochii) silit şi tare, am învăscut visul meu în întuneric - n-am mai văzut nimica, ci auzeam dispărând ca o suvenire întunecată rugăciunea unei vergine”.

În totul, episodul dă contur celei din-tâi tentative de vis fantastic coerent din proza lui Eminescu. Aici se află nu puţini din germenii universului imaginar emines-cian de conţinut fantastic.

Episodul imaginar-fantastic inserat în al doilea capitol al romanului sublimează esenţa „studiului” pe care Eminescu, prin intermediul eroului povesti tor, îşi propune a-l consacra lui Toma Nour. În afa ra dez-văluirii, şi pe această cale, a adevăratei firi a eroului, în sensul relevării (alături de cea aparţinând naturilor catilinare) dimensiu-nii ce rezidă în pu ternica înclinaţie pentru stările de reverie proiectate în vis, pe de altă parte, se tinde la identificarea unei alte cauze circumscrisă biografiei intime ce stă la originea iremediabilei sale „boli” (dezabuzarea sceptic-disperată, pesimis-mul atotcuprinzător). Prima cau ză - s-a

eseu

54pagina


văzut - se leagă de moartea lui Ioan, uni-cul său prieten. A doua, menită să explice izbucnirile de misoginism atroce, sesizabile încă din cele spuse în discursul catilinar, are drept explicaţie ne vindecabila inhibi-ţie sentimental-erotică, devenită adevărat blestem, de care eroul suferă. „— Iubit de un asemenea înger, fără să-l poţi iubi, şopti el încet, cu o voce sacă şi amară”, acesta este diag nosticul pe care Toma şi-l pune sieşi. S-a înţeles desigur că cele spuse se referă la „tânăra fată” din „palatul” vecin, la imposibilitatea de-a dreptul dra matică de a putea comunica cu ea prin iubire. „O, - se confesează el - dac-ai cunoaşte tu cât de puţin sufletul meu acesta, te-ai înfiora - nu ştii, nu-ţi poţi imagina cât e de pustiu, cât e de deşert în el (...). Nu mai simt nimic, şi când mai pot stoarce o lacrimă din ochii mei, mă simt ferice. Ai văzut acel înger închinându-se Dumnezeului său, ei bine, acel înger iubeş te c-un amor lumesc pe un demon rece, palid, cu inima de bronz, pe mine. Şi eu... eu n-o pot iubi. Stele-n cer, amoruri pe pământ, numai în noaptea mea nici o stea, numai în sufletul meu, nici un amor”. E lesne de sesizat, că prin recunoaş-terea orgolios-dureroasă a unei asemenea stranii infirmităţi sufleteşti, Toma Nour numeşte încă una din marile constante ale tipologiei romantice emines ciene, rezultată din tragica antinomie ivită între lumesc şi „ceresc”, între existenţa fenomenală şi cea imaginară. Psihologic, totul ia forma unei de monii pe cât de mândru afirmată, pe atât de chinuitor suportată. „Înţelegi tu - se adresează în continuare Toma privilegia-tului său interlocutor - ce va să zică de a nu putea iubi? A trece prin lume singur, măr ginit în paşi, în ochi - să te zvârcoleşti în strâmtoarea sufletului tău celui rece - să cauţi a-l aprofun da şi să vezi că e secat şi că apele sale se pierd în nisipul secăciunii sociale, se ard de căldura unei societăţi de oameni, ce trăiesc numai din ura unuia către celălalt.” Sintetizând, Toma Nour îşi aplică sin gur sentinţa: ,,A nu iubi nu-i nimica - a nu putea iubi e grozav”.

Ar fi însă simplist să se tragă de aici încheierea că rezultatul final constă în tota-la desprindere de „lumesc” a lui Toma şi, drept urmare, completa sa dezumaniza-re. Cum s-a remarcat de nenumărate ori, caracterul profund omenesc al acestui gen de sufe rinţă existenţială rezidă în sublima lipsă de voinţă a eroului eminescian bântu-

it de spiritul demonic de a tranşa definitiv în favoarea soluţiei metafizico-mizantropi-că. De aici decurge faptul că unica supapă eliberatoare care este visul impresionează, omeneş te vorbind, prin biografismul asu-mat al suferinţei. Ceea ce, fireşte, conferă o motivaţie cu adevărat in timă modului în care visul însuşi este „trăit”: „Câteodată numai aud bătăile pustiitului meu suflet, câteodată suflarea mi se curmă-n piept, ca vântul ce se curmă prin ruinele zdrobite de munţii anilor... câteodată mai simt şi eu !... O, atunci îmi place să trec prin lumea cu ochii închişi şi să trăiesc sau în trecut sau în viitor”. Afirmând un asemenea punct de vedere cu valoare de crez intim, Toma Nour se plasea ză, cum însuşi naratorul arată, în categoria „geniilor pierdute”. Pe de altă parte, prin cele spuse în rândurile din urmă se accentuează asupra firii lui hime rice, trăsătura convertită în elanul pentru visul fan tastic marcat de plonjonul fie în spaţiul timpului tre cut, fie în acela al timpului viitor. Astfel enunţată, deocamda-tă, tema timpului se dovedeşte a fi mai ales emanaţia stărilor de spirit intime ale erou-lui, aflat în împrejurări de viaţă tensionat emoţionale. Nucleul conceptual, în ordine mitic-filosofică şi, aşa zicând, ideologică, de-abia se întrevede.

Într-un fel, substituindu-se eroului său, spre sfârşitul capitolului al doilea al romanului, naratorul ia pe cont pro-priu substratul confesiv inculcat discursu-lui epic. Este reluată mărturisirea de la începutul ro manului („am o predilecţiune pentru vechituri”) în tr-un nou context, che-mat să releve ceea ce am numi paseismul mitic şi istoric, străbătut de un „activism” ideologic revelator, sub semnul căruia se struc turează visul romantic, adesea, redi-mensionat din unghi fantastic. Înainte de a se fi ajuns la disocie rile cvasiteoretice din Archaeus, dublate de aplicaţii practice con-vergente precum, pe de o parte, cele din Făt-Frumos din lacrimă şi, pe de altă parte, cele din Sărmanul Dionis, întâia tentativă de definire subia centă a nucleului mitic autohton implicat în „teoria” eminescia-nă asupra fantasticului, ne este oferită de romanul Geniu pustiu. Iată de ce, caracterul de „fi şă ideologică” al pasajului în discuţie nu trebuie să scape atenţiei critice. „Afară era un timp posomorât şi gemător, ca gân-dirile murinzilor, ploaia vâjâia bătând în ferestrele casei — focul se făcuse zgură-n

eseu

55p a g i n a


so bă - lumânarea ardea palidă a stinse - şi mie mi se părea că aud şoptirea acelor moşi bătrâni cari, pe când eram mic, îmi poves-teau în timp de iarnă, ţinându-mă în tremu-rândele lor braţe, poveşti fantastice despre zâne îmbrăcate în aur şi lumină, care cântă se nina lor viaţă în palate de cristal. Au tre-cut ani de atunci - şi parcă a fost ieri - ieri pare-că-mi încâlceam degetele în barba lor cea albă şi ascultam la graiul lor cel înţelept şi şoptitor – la înţelepciunea trecu tului, la acele veşti din bătrâni.” Dimensiunii aces teia, a nestinsului dor după vârsta paradisiacă a omu lui, cufundată în lumea eresurilor autohtone, a amin tirii aureolate de mitul fericirii perpetue, dobândită prin retrăirea basmului copilăriei, i se asocia-ză alta, la fel de puternic înrădăcinată în simţirea şi conşti inţa creatorului. „Mi-ar fi plăcut - îşi continuă na ratorul spovedania - să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii aceia când domni îmbrăcaţi în haine de aur şi samur ascultau, de pe tronurile lor, în înve chitele castele, consiliile divanului de oameni bătrâni - poporul entuziast şi creş-tin – undoind ca valurile mării în curtea domniei — iar eu în mijlocul acelor capete încoronate de părul alb al înţelepciunii în mijlocul poporului plin de focul entuzias-mului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspiraţie - preot al durerilor şi bucuriilor - bardul lor”. Sigur, pasajul din urmă stimulează la deducţii şi consideraţii

deosebit de complexe privitoare la pro-cesul de formare a gândirii mitico-etnice eminesciene în faza de început. Îndeosebi, ceea ce Blaga numeşte „complexul voevo-dal”, sursă a uneia din temele pi vot înscri-se în etnosul şi eposul eminescian, îşi află aici întâiele enunţuri. Însă, nu e mai puţin adevărat că asemenea mărturisiri posta-dolescentine închid în ele germenii acelei gândiri mitice a scriitorului ce va cristaliza în structuri epice de anvergură romantic-fantastică, aspirând la determinări de loc şi timp re velator autohtone.

Departe de a revendica o poziţie autonomă, am plul pasaj confesiv de mai înainte, în realitate, face deplin impact cu axul narativ al capitolului romanesc. Pur şi simplu, prin aceasta naratorul nu-şi propune altceva decât să relateze împreju-rările când, după un relativ întins răstimp, („Pe urmă am plecat la ţară, la o moşioară a părinţilor mei, unde am petrecut o vară frumoasă, plină de poveşti şi de cântece bătrâneşti”), află ce s-a întâmplat cu Toma Nour, de mul tă vreme plecat din ţară. Înlocuind tonul confesiv cu cel narativ, povestitorul zice: „Spre a hrăni acele vise şi mai mult, am deschis vreo câteva croni-ce vechi şi răsfoim prin ele, când într-una găsesc o scrisoa re nedesigilată încă - pe care desigur că menagera mea, primind-o de la poştă, o aruncase în cartea aceea. O desfac”. Nu este greu de presupus că scri soarea aparţine lui Toma Nour însuşi. Raportându-ne la tema investigaţiei noas-tre, din ea se cuvine să reţinem caracterul simptomatic al formulărilor legate de pro-iecţia în spaţiul fantastic a viziunii eroului asupra propriei extincţii: „Într-adevăr, voi ăştia care trăiţi în lume numai pentru ca să trăiţi, aveţi o idee ciudată de moarte... Voi vă imaginaţi scheletul unui mort şi-i ziceţi moarte. Pentru mine e un înger drag, cu o cunună de spini, cu faţa palidă şi cu aripi ne gre. Un înger... îngerul vise-lor mele, care are o fi zionomie cunoscută mie — singura fizionomie care purta pen-tru mine fericirea lumii în zâmbetul său şi melancolia pământului în lacrima ei. Acea fizionomie nu mai este. Acele buze ce surâdeau - un surâs al morţii le-a închis sau mai bine: moartea-namorată de mine a luat figura unei copile, a vizitat pămân-tul şi mi-a răpit mai întâi inima, pentru ca dispărând ea - s-o urmez şi cu sufletul”. Motivul eminescian al „mortului frumos”,

eseu

56pagina


cum se vede, îşi relevă încă de pe acum prezenţa. În fine, deosebit de semnifica-tivă este constatarea că în acelaşi sfârşit de capitol detectăm din nou însemnele revenirii prozatorului la motivul enigmis-tic al demersului său romanesc: „Des chid sertarul mesei şi iau puţinele portrete ce le aveam împrăştiate prin hârtii. Portretul lui era lipit de a lui Tasso.”

Complexul matern şi 3. tentaţia „poveştii în vis”

Respectându-şi promisiunea, Toma Nour trimite naratorului pachetul conţi-nând manuscrisul biografiei sale, însoţit de un foarte succint bilet („Amice, n-am murit încă, însă sunt condamnat la moarte. Execuţia mea va fi în curând. Locuiesc într-un palat mare - la poarta mea sunt santinele superbe, numai că e cam întunecos şi cam umed palatul meu — oa menii îi zic închi-soare. Cu manuscriptul fă ce-i şti. Adio, şi la revedere pe cealaltă lume !”). Puse şi în relaţie cu fragmentul epic Toma Nour înghe-ţurile si beriene, cele spuse aici, evident, ne dau o idee des pre ceea ce ar fi trebuit să constituie în întregime biografia eroului, în situaţia că romanul ar fi fost în cheiat. Cum se poate lesne deduce, accentul princi pal s-ar fi pus pe destinul de revoluţionar de profe sie a lui Toma Nour, prozatorul ima-ginând (fragmen tul siberian o atestă) un traseu narativ de o spectacu lozitate roman-tică ieşită din comun. De altfel, atât cât ne-a rămas din biografia eroului (al treilea — cel mai amplu — capitol din roman), romanul depune mărtu rie elocventă în această direc-ţie. Ceea ce în întâiul capitol ţine de enunţul teoretic al formulei narative, iar în al doilea de „studiul” psihologic şi temperamen tal, într-un cuvânt, fişa tipologică a personaju-lui, acum urmează a fi convertit în demon-straţie practică, în demers romanesc sieşi suficient.

Cele dintâi imagini conservate de memoria afecti vă a lui Toma Nour stau exclusiv sub semnul feeri cului de sorginte apăsător boreală („Am zărit întune ricul lumii sub un troian de ninsoare, adică într-una din acele colibe, care iarna nu-şi mai manifestă exis tenţa lor decât prin fumul cel verde ce tremură asupră-le”) şi al spec-trului sărăciei desăvârşite („Tata n-avea nimica, era unul din oamenii cei mai săraci ai cătunului nostru...”). Peste toate, însă,

dominantă este amintirea mamei. În chip absolut revelator, facem cunoştiinţă încă de pe acum cu una din marile şi ob sedantele surse ale lirismului elegiac-tragic emines-cian: „complexul” matern, devenit leit-motiv funda mental pentru întreaga operă a scriitorului. Unghiul de percepere a tre-cutului este acela al mitizării tragi ce. Ceea ce se fixează halucinant de pregnant în memoria copilului este momentul trecerii în nefiinţă a mamei: „Nu-mi aduc aminte de mama decât ca de-o fiinţă palidă, un înger, care mi-a descântat copilăria cu glasul ei dureros şi suferitor. Eram încă mic, când într-o zi băgai de seamă că nu mai vrea să răspun dă, căci ea adormise, galbenă, cu furca-n mână şi cu buzele ce zâmbeau abia. O gândire adâncă părea că o cuprinsese; eu o trăgeam din când în când încet de mâni-că; dar ea mi se părea că nu-mi vrea să-mi răspundă”. Este întâia amplă încercare a prozatoru lui Eminescu de portretizare a omului trecut în nefi inţă, iar ceea ce se cuvine a fi reţinut de data aceas ta stă, să-i spunem astfel, în psihologismul inocent şi tragic inculcat „desenului”. Examinat mai de aproa pe, „artificiul” are la origine o axi-omă psihologică de finitorie pentru struc-tura prozastică a episodului. Ne referim la însuşirea funciar paradisiacă a copilului de a nu putea avea (în ordine biologică şi cu atât mai puţin metafizică) reprezentarea morţii. „Speculând” în mar ginea acestui adevăr, prozatorul trece de îndată la trans-figurarea epică a tulburătoarei suferinţe trăite de erou („Nu ştiu ce simţeam, dar mă cuprinsese fri ca grozavă că n-o mai văd pe mama... Mă duceam de-o căutam în casă, o căutam pretutindenea... îmi părea că-i aud glasul ei cel dulce şi încet, dar pe ea n-o mai vedeam”), valorificând instinctul aces-tuia de a se lăsa pradă viziunilor ingenuu halucinante care îi stăpânesc puterea de înţelegere a teribilului eveni ment. Aşa se face că un gest devenit factice, de tot con-venţional prin uzură literară, precum acela al stării de veghe la mormântul celui drag, în viziunea tânărului prozator redobân-deşte însemnele autenticităţii psihologice neîndoielnice. La mijloc se află natura leţea infantilă a reacţiilor care revigorează locul co mun romantic: „Cum a înnoptat, m-am dus la bise rică... Am văzut o movilă acolo unde pusese pe mama, şi o lumânare de ceară galbenă ardea prin noapte, ca o stea de aur prin întunericul norilor. M-am cul-

eseu

57p a g i n a


cat pe groapă, am lipit urechea mea de ţarină «Ma mă! mamă! am strigat, ieşi de acolo şi vino acasă... Casa e pustie, zic, tata n-a venit toată ziua azi, po rumbeii tăi cei albi au luat câmpii. Mamă, vino, ma mă! or ia-mă şi pe mine la tine, acolo unde eşti»”.

Dacă discretele contaminări pe care lamentaţia sfâşietoare a copilului le sufe-ră de pe urma „artei” bocetului popular nu pot fi trecute cu vederea, în schimb, următorul moment al episodului (în ace-eaşi ordine de idei: a interferenţelor cu eposul autohton) merită un examen critic aparte. Copleşit până la com pleta epuizare de suferinţă, eroul adoarme („Mama nu venea... Lacrimile începură să-mi curgă, o mână de lemn îmi strângea inima-n piept, suspinele mă inun dau şi în glasul unei cucuvăi triste am adormit”) şi, cum este de aşteptat, halucinanta lui suferinţă îşi cere dreptul de a prolifera în spaţiul visului. Compara tiv cu cele ce se întâmplă în tim-pul voluptoaselor şi „leneşelor” cufundări ale eroului şi ale naratorului în onirismul somnambulic din al doilea capitol al roma-nului, de data aceasta aventura în vis a lui Toma Nour ne întâmpină cu o seamă de elemente noi deo sebite. Din capul locului, reţinem că aventura se de rulează exclusiv în spaţiul somnului „natural”, emina mente „fiziologic”, nemaifiind vorba de un „joc” al minţii dogorâte de gânduri şi dorinţe, aflată între pre siunea realului şi a imagina-rului. Faptul atrage după sine autonomia deplină a visului, care, astfel, dispu ne de resurse proprii spre a-şi „inventa” struc-tura epică şi descriptivă. În fapt, avem de a face cu cea dintâi poveste în vis, o poveste, prin definiţie fantastică, fiinţând în sine şi pentru sine, vădind o epicitate per fect coerentă, adică „nuvelistică”, din-tre multele cu care ne întâmpină proza lui Eminescu: „Şi iată ce-am visat. De sus, sus, din acele stânci mişcătoare, ce lu mea le zice nori, vedeam o rază coborându-se tocmai asupra mea. Şi pe rază se cobora o femeie îmbrăca tă într-o haină lungă şi albă, era maica mea... Ea mă discântă şi din piep-tul meu am văzut ieşind o turturică albă, ce s-a pus la mama-n braţe... Eu singur rămăsesem rece şi galben pe groapă, cum fusese mama; şi mi se părea că eu nu mai sunt eu, ci că sunt turturică... Pe braţele mamei m-am schim bat din turturică într-un copilaş alb şi frumos, cu niş te aripioare de puf de argint. Raza cea de aur se suia

cu noi... am trecut printr-o noapte de nouri –printr-o zi întreagă de stele, până am dat de-o lume de miros şi cântec, de-o grădină frumoasă deasupra ste lelor. Copacii erau cu foi de nestimate, cu foi de lu mină, şi în loc de mere luceau prin crengile lor mii de stele de foc. Cărările grădinii acoperite cu nisip de argint duceau toate în mijlocul ei, unde era o ma să întinsă, albă, cu lumâ-nări de ceară ce luceau ca aurul - şi de jur împrejur, sînţi în haine albe ca şi mama şi împregiurul capului lor strălucea de raze. Ei povesteau, cântau cântece de prin vre-murile de pe când nu era încă lume, nici oameni, şi eu îi ascul tam uimit”.

La punctul de contact intim dintre structura na rativă a basmului folcloric şi aceea a „cărţilor popu lare”, fragmentul întruneşte întru totul însuşirile unui „basm nuvelistic” tipic eminescian. Este una din prin cipalele „rampe de lansare” ale fantas-ticului din întreaga proză a scriitorului. De aceea, tentaţia de a supune atât de izbutitul fragment unei acţiuni de „de montare” criti-că minuţioasă ni se pare imperios ne cesară. El însuşi posesor al câtorva manuscrise din ci clul Minunile Maicii Domnului redactate de un ierodiacon Cozma la Mănăstirea Neamţului pe la 1692 (valorificate apoi de M. Gaster în a sa Chrestomaţie română), Eminescu este, fără discuţie, un bun cunos-cător al tezaurului cuprinzând respectiva categorie de legende hagiografice. Referitor la conţinutul miraculosului vis pe care Toma Nour, copil, îl are în timp ce adoarme la mormântul mamei sale, este evident că sursa directă o constituie ciclul apocrifelor Adormirea Maicii Domnului, intens răspân-dite (vd. N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească) şi prin in termediul Mineelor. Este plauzibil a presupune că proiecţia epic-fantastică din Geniu pustiu are la ori gine şi reminiscenţele puternic conservate de memo ria copilului şi adoles-centului Eminescu, atât pe calea lecturilor directe, cât şi pe aceea a participării la slujbele religioase (după calendarul orto-dox, în ziua de 15 august se sărbătoreşte „Adormirea Maicii Dom nului”, când, la slujba religioasă, se citeşte şi legenda apo-crifă aferentă). Evident, nu ne propunem acum să confruntăm textul originar cu „dubletul” eminescian, însă, reţine atenţia, mai întâi, faptul că tânărul proza tor preia motivul „adormirii” axându-se pe ideea că în gândirea şi simţirea micului său erou

eseu

58pagina


mama acestuia se află într-o stare aparte, diferită de extincţia propriu-zisă (de altfel, s-a văzut, un fenomen a cărui percepţie pare că îi este străină); ceea ce justifică întru totul posibilitatea întâlnirii dintre mamă şi fiu în spaţiul minunat al visului, unde, se înţelege, comuni carea dintre ei beneficiază de condiţii ideale. La fel, propensiunea spre sacralizare a cuplului mamă-fiu, în spiritul aceleiaşi tradiţii mitic-religioase, apare cât se poate de limpede. Dar, mai din apropi-ere scruta tă, observăm că schema visului „sacru” este supusă unei semnificative acţi-uni de „profanare”. De pildă, ne gândim la „minunea” prin care trece copilul în vis. Desprinderea din pieptul său a turturicăi - pa săre din familia porumbelului, venerată în întreaga literatură religioasă -, ca expre-sie a fenomenului sa cru de desprindere a sufletului de trupul ce l-a purtat, are loc în virtutea unei practici vrăjitoreşti, descânte-cul, ce aparţine prin excelenţă ezoterismu-lui fol cloric. Pe de altă parte, potenţarea materiei originare din unghiul structurilor specifice basmului cult emi nescian, confe-rindu-i-se un revelator statut „nuvelis tic”, este un aspect deosebit de important. Ne gân dim, fireşte, la densitatea descriptivă şi narativă a „poveştii în vis”, dar şi la revelatoarele deschideri ale acesteia spre simbolul de anvergură mitic-filosofică. Sub acest din urmă raport, gândul ne duce la mitul eternei reîntoarceri („Ei - sfinţii aşe-zaţi în jurul me sei (din „grădina de aur”,

n.n.) — povesteau, cântau, cântece de prin vremurile pe când nu era încă lume, nici oameni, eu îi ascultam uimit”), proiectat în „pro toistoria” lui paradisiacă. Reluarea temei, în Cezara, va beneficia de cunoscu-tele determinări etice în pla nul „filozo-fiei practice”, totul materializându-se în mi rifica insulă a lui Euthanasius.

De altminteri, observăm în treacăt, chiar amintiri le lui Toma Nour legate de vârsta copilăriei sunt punc tate de reflecţii care, într-o expresie şi o stare de spi rit eufo-ric-melancolizante, dau glas impulsurilor ce vor cristaliza în preceptele de conţinut metafizic pro povăduite de bătrânul schim-nic ucenicului său Ieronim. Semnificativ este faptul că memorabila construcţie etic-filosofică din Cezara (şi numai de aici, căci motivul în cauză proliferează intens într-o bună parte a poeziei eminesciene „de concepţie”), îşi revendică sursa intimă, în ordinea biografiei arhetipale, de la date subtil localizate în solul gândirii arhaice româ neşti: „Când eram mic - se destăinuie Toma - mă duceam la preotul cel bătrân al satului, care, ţinîndu-mă pe genunchi, îmi dete primele lecţii în citire. O dorinţă nemărginită, o sete arzătoare de studiu se trezise în mine, care, vai, era să-mi devie fatală. De aş fi rămas în munţii mei - să-mi fi încântat inima cu doine şi capul cu fatas-magoriile bas melor, poate că eram mai fericit.”

eseu

59p a g i n a


Călătorie de înger pieziş

Bătrânul cititor de cărţiadormea seara târziu, cu tâmplelecărunte între bucoavne.

Visa că, iată, călătoreşte din nouprintre stele cu o carte în mână.Fiecare stea era o bibliotecă uriaşă,

mai strălucitoare decât Andromedadin Constelaţia Casiopeea sau ca rochia de nuntă a Reginei din Saaba.

Călătorea ca un înger piezişdin stea în stea, din bibliotecă în bibliotecă.Ştergea praful de pe cărţile celorlalţi, hrănind motanii vânători

de şoareci îndrăgostiţi de tăbliţele de ceramicădin Alexandria, de foile de papyrus,de pergamentele diafane de la Marea Moartă.

Bătrânul savant se visa şi chiar aşa era el: înger pieziş zburând/zburdând printre stele cu o carte în mână.

Fereastră de poet

Casa mea e o fereastră deschisă mereuspre lumea bunului Dumnezeu.Locuiesc sub cerul deschiscătre toate zările lumii,

de parc-aş vieţui în spatele cortineiunui teatru unde se joacă non-stopşi Hamlet şi Cehov şi Fraţii Karamazov şi Richard al treilea,

iar eu sunt actorul suprem.

Casa mea are o fereastră în trei canate, 3, 80 metri lăţime, 1 metru şi 10 centimetri înălţime.

Ştiu aceste lucruri fiindcă am măsurat-o de mii de ori, ca să-mi dau seama de ce iubesc eu micuţul apartament de la etajul opt,

unde vara e vară, unde iarna e iarnă şi, totuşi, spre disperarea vecinei de la nouă,dar spre încântarea celei de la şapte,

e mereu primăvară şi toamnă,în timp ce porumbeii străini care-mi gun-guresc la fereastră aici şi acum, repetă în cor

că, în această lume anapoda, eu sunt deo-potrivă Hamlet, Anna Karenina, Alioşaşi, cu voia voastră, domnilor şi doamnelor,

din când în când, când zarul îşi aratăimpudic faţa a şaptea,chiar Ioana Dinulescu şi-atât.

Eu cred că Dumnezeu se joacă

Eu cred că Dumnezeu se joacă cu tine,cu dragostea ta pentru cărţile mele.

Se joacă aşa cum un prea blând şi îngăduitor bunic se joacă cu nepotul său.

Te ia în poală, în hamacul de cămaşă de bumbac ţărănească,

Ioana DINULESCU

poezia

60pagina


te gâdilă, te răsfaţă, îţi pune pe buzeo halviţă turcească.

Dar tu, copil nedus la biserică,îi răvăşeşti barba stufoasă în căutarea cărţilor mele.

Plângi râzgâiat că nu le găseştidecât copertele lucioase,şi atunci doar rareori, în după-amiaza

zilei de duminică, 3 iulie,la orele 6. Prin furtuna ploii de vară oltenească, paginile lor se topesc între degetele tale

ca dulcea halviţă turcească, se fac una cu hamacul din cămaşa de bumbac, ţărănească.

Nu mai plângi, le devorezi cu poftata copilărească, în timp ce eu, poet netot şi hai-hui,

mă întreb de ce bunul Dumnezeunu vrea să se joace şi cu mine.

Asta mi-o fi soarta şi în ceruri

Şi, dacă mă lupt atâta pe pământ,cu meşterii de tot felul ( instalatoruluicu moacă de şobolan camusiani-am gătit o săptămână,

zugravului i-am spălat hainele viu colora-te,i-am făcut cafele de trei ori pe zi,din ce în ce mai aromate,

pe tâmplar l-am visat primăvara întreagăîn chip de castor ronţăindu-mi ferestrele şi uşa,

asta mi-o fi soarta şi în ceruri?

Dacă mă duelez cu omul de la cablude parc-am fi doi cavaleri ai Apocalipsei pe Câmpul Armaggedon,

asta mi-o fi soarta şi în ceruri?

Dacă mă izbesc cu tâmplele înceţoşatede zidurile coperţilor cărţilor mele, dacă mă cuibăresc în cotloanele parfumate

ale cărţilor de poeme ale celorlalţi, dacă mă lupt dimineaţa cu pietriceleledin guşa privighetorii

Cioara lui Brâncuşi

Era luna mai, salcâmii înfloriţipe locul acela, unde fusese lagărul de la Tg Jiu,ne presărau pe tâmplele căruntestropi de miere gorjeană.

Cu o clipire de pleoape ostenite pe cărţise făcu septembrie şi mărul din faţa bisericiidin Brădiceni porni să se-n întreacă în mere cu verişorul său: c mărul din curtea şcolii,

şcoala de la Brădiceni, un sat mărunţit în maşina de tocat carne a eternităţii sale.

Era septembrie opt, ziua naşterii Maicii Domnului, eu culegeam, aproape furam, mere din curtea bisericii, dar ei, prietenii mei,

(alexandra, marina, olimpia , victoriţa, dar şi gheorghe, adrian, ion, aurel, mihai, valer) au venit la mine, cu dragoste frăţească,s-au aburcat în cuibarul mărunt

de unde eu priveam o cioară plutind deasupra Porţii sărutului, Aleii scanunelor, Mesei fără meseni.Au venit ei las mine şi mi-au zis: Ioana, uite, din înalturile lui Dumnezeu ,

Brâncuşi îţi trimite ţie, doar ţie, o pană de cioară. E neagră şi sclipitoare, lasă pixul în pace pe pervazul ferestrei sparte şi scrie de-acum cu pana , numai cu ea,

scrie despre mărul bătrân din curtea bise-ricii de la Brădiceni, copacul care se întrece în mere roş-aurii cu mărul din curtea şcolii,aici , la Brădiceni, aici la Hobiţa ,unde copi-lul

Mariei, Constantin Brâncuşi, a visat să înalţe peste pârâul seninmoara de grâne.

poezia

61p a g i n a


Căluţul

Noi am fost aceia care am prins căluţul, socotindu-la fi năzdrăvan. L-am ţeselat, i-am curăţat copiteleși l-am potcovit cu potcoave de aur, apoiam așteptat să-i crească aripi. După un annu-i crescuse nimic. Am așteptat încăun an. Nici de data asta nu i-au crescut.I-am adus jăratec [ca să-l mănânce]. Căluţuls-a speriat și a fugit. Ne-am ţinut după el.S-a oprit undeva la marginea pădurilor,pe șesurile mănoase ale Europei. L-am ademenitcu orz fiert în lapte. El a venit, a mâncatși iar a fugit. I-am luat urma. Ne-am pregătitlassourile, hotărâţi să nu ne mai scape. El însăa venit singur la noi. A bătut cu piciorul în piatra drumului, a nechezat și s-a tăvălitîn praf, pe urmă s-a apropiat și mai mult de noi.L-am văzut lăcrimând. L-am văzut trist.Ceasul morţii se apropiase . După ce a muritl-am ars pe un altar de piatră. Cenușa

am folosit-o pentru expieri și libaţii...

Enchidu și fiica plăcerii

Vino Enchidu, îmbrăţișează-mă, revarsă-ţi puterea bărbătească în trupul meu firav șiBucură-te!... Fiică a plăcerii, rod al zeilor neîntrecuţi,cum nu m-aș apropia de tine,cum nu te-aș îmbrăţișa și cum nu te-aș înfloricu pofta mea bărbătească, dar ia aminte – toţi oameniicetăţii vor fugi de tine și vorbe grele îţi vor ridica,te vor osândi și te vor scoate la porţiomorându-te cu pietre, iar pe mine Zeulmă va repudia. Casa mea se va apleca spre moarteși drumul meu spre locuinţa morţilor. Până și fiarelecâmpului se vor feri de mine. Gazela va fugiși caprele se vor ascunde-n desiș... De aceea,

să ne păstrăm firile pentru apocalipsă și pentrurodul târziu. Pentru buna vieţuire în oraș și-n câmpii...

Oamenii și animalele nici nu vor băga de seamă căsuntem în mijlocul lor, iar Zeul va fi și el aproape indiferent...

Nu, Enchidu, insist... Apropie-te . Îmbrăţișeazătrupul meu firav, revarsă-ţi puterea bărbăteascăși înflorește-mă. Acest lucru e mai tare ca moartea...

***E mai bine să continuăm să scriem,pentru ca toate lucrurile să rămână curatepână la sfârșitul lumii.

Liviu ŢIPLICA

poezia

62pagina


* Omul s-a hrănit mai întâi cu fructele raiului,apoi cu nefericitul rod al pământului blestemat.De la o vreme, mintea lui și-a imaginatarbori falnici în mijlocul mării și în văzduh. Toate acestea s-au adăugatnefericirii sale și veacurile l-au adus să se hrănească

cu „raţiune și iluminism”.*

*

Înţelepciunea strigă pe străzi și în pieţele publice ( în zarva marilor orașe): “Până când proștilor veţi iubi prostia ? Până când, nebunilor,veţi iubi nebunia? Iar voi, neștiutorilor,

până când veţi urî știinţa?...”1**

Cealaltă libertate

Poemele mele, scrise deja și publicate, se poartăurât cu mine. Îmi spun: “Bătrâne,poţi scrie și alte versuri, și alte poeme. Pe noilasă-ne-n pace. Noi nu vrem să mai locuimîmpreună cu tine. Îţi vom face din când în când câte o vizită și-ţi vom povesti cât de bine ne esteîn lumea în care ne-ai trimis. Recunoaștem,suntem copiii tăi, dar, așa cum ţieîţi place să spui despre tine că ești Cealaltă libertate,dincolo de Dumnezeu, așa și nouă ne placesă credem despre noi că suntem, la rândul nostru,te rugăm să nu mai fii îngrijorat în privinţa* T.S.Eliot

noastră. Am crescut. Suntem pline de putere… Pe scara unde tu nu mai vezi niciun înger, într-o discreţie ce ţi-o datorăm, urcăm și coborâm noi, acum… ”

***

Au venit cu lampioane degeneraţii, scepticii,lichelele. Au venit apoi femeile și s-au aprins de poftă și de dorulZeului viţei. În amintirea lui și-au sfâșiatcămășile lor de in fin și și-au lăsat bogăţia farmecelor vederii publice. Seara au aprins focuri, au dansat și-au strigatcătre luna plină, măscări. Bărbaţii le-au luatși le-au dus în cortul plăcerii, au înălţat imnZeului viţei și s-au împreunat cu ele...

Șapte zile și șapte nopţi au ţinut serbările.

În a opta zi mirele și-a scos testiculul stângpe o tipsie de argint și a bătut în poartacasei miresei. Un paj i-a deschis și el a intrat... în pași de dans a intrat... A unsușorii ușii cu sânge, a izbit de perete testicululacela sângeriu și-a urlat. Glasul lui a răscolitinima tinerei fete, aflată în cămara nunţii. Pe urmă,

s-a năpustit asupra ei. Furia luide hadâmb a făcut-o atunci fericită. Au aprinsscorţișoară și smirnă, s-au suit în lectici

și-au fost duși la altarul plăcerilor...

Nimic nu i-a făcut mai fericiţi în ziua aceea decât

scurta întâlnire cu Zeiţa iubirii...

poezia

63p a g i n a


Din văzduh, cumplita iarnă cerne norii de zăpadă.de acum, legat cu lanţuri de un leagăn în ogradă,pe copil or să tot cadă fulgi cu colţi sticloşi de lup.va fi trup doar ca să moară cel ce n-a fost nicicând trup.

iar şezând în bibliotecă, mult se va mira străinul.va lăsa deoparte cartea şi va da deoparte vinul.nu de moarte o să-i pese, ci de veşnicia ei.va fi doar un fel de mâine încheiat la ora trei.

fiara va intra cu jale, melancolică ţintindtomurile de pe rafturi, dac-o să mai fie când.vor bea ceaiuri lungi pe prispă, pufăind din ţigaret.vremea se va toarce moale, timpul va mişca încet.

şi când neguri arzătoare se vor prăbuşi alene,s-or acoperi de carne şi vor aţipi în vene,unde sângele-i va duce spre întâiul lor strămoş.fioros va bate gândul, sumbri fi-vor şi frumoşi.

lungi troiene călătoare îi vor clătina puţin.va fi plin de întuneric, iar opaiţul va fi plin.

Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse.pe catafalc de perini, copilul doarme dus.mi se păru? ori iarăşi, trăznind, afară ninse,pe când nu-i nici afară şi nici fiinţe nu-s?

căscând cu încântare, motanul lat cât masaîşi moaie botu-n blidul cu lapte otrăvit.ţâcnită, în butoaie, se văietă melasaş-acest sfârşit de ziuă chiar fumeg-a sfârşit.

voi sta, pentru o vreme, cutremurat de febre,în ăst conac din care nu voi să văz nimic.voi transpira în perini şi voi visa funebreamiezi îmbătătoare, cu botul rău şi mic.

şi-apoi, la primăvară, mă voi răsti la gâzeşi-am să-mi alung motanul şi mă voi despuia.tu, dumnezeu al cărnii, cu casă în belize,vei înţelege asta şi-apoi mă vei ierta.

Zi cu stele, ger cu neguri, hai, iubită, la primblare.caii muşc-a lor zăbale într-o rece nemişcare.săniuţa, cuib de iarnă, e prea strâmtă

pentru doi,dar, acolo unde mergem, noi de-aici nu vom fi noi.

printr-un geam îngust de gheaţă strecura-ne-vom în veac,vom vâsli spre începuturi, ca înspre un fund de sac,unde timpul şade încă ghem şi nedesfăşurat,iar de moarte nu se ştie, căci nici viaţă n-a viat.

sau vrei poate să întoarcem, s-o luăm spre viitor?să vedem cum toate cele ce ne înconjoară mor?să urcăm, bătrâni şi singuri, în caleşti fără de caiş-apoi să ne folosească veacul cela drept cobai?

aid’ mai bine iar în casă, că-n troiene nu-i cărare.

ferecaţi în lumea mică şi feriţi de lumea mare,

ne vom face fraţi cu cariul, ucigaş fără simbrie,şi vom ronţăi cu dânsul largi bucăţi de vecinicie.

Ioan S. POP

poezia

64pagina


lui emil brumaru

du-te în afumătoare, printre cărnuri desfrânate,

care pufăie ca nişte beizadele la taifas.trage de şoric slănina cu pulpanele ei lateşi trezeşte caltaboşul pus la adormit de-un ceas.

nu te da însă la maţul încă roşu de plăceri,nici la gureşa băşică atârnată abia ieri,treci grăbit de frica lenei de clevetitoarea chişcă,până vezi că universul cărnurilor nu mai mişcă.

acolo,-n adânc de lume, unde n-ai fi zis că estenici mişcare, nici lumină, nici fiinţă de vreun fel,vei gusta din carnea albă a unei făpturi celeste,şi licornă, dar şi vită, porc şi deopotrivă miel.

deci acolo te opreşte, stai şi cugetă ani buni.lasă pe-alţii să ia carnea. tu înfulecă minuni.

apocalipsa vine la pachet.azi ai noroc, dar mâine nu se ştie.ecranu-i bosumflat ca o piftiesub care carnea noastră moare-ncet.

suntem copiii unor vremuri mici.reptilele se-mbracă la armani.în limuzine huzuresc aricişi-n parlament se-nfruntă şobolanii.

tu zici că vezi ce rău te umileşte.eu văd chiar răul care face rău.în dosul blocului, eternul peştestă să devină dumnezeul tău.

prietene, aici e răul pur.mai pur ca priza ta de heroină.într-un iatac, iubita ta virginăse scaldă în păcat şi în huzur.

atenţie: la zece seara cinese-ncumetă să iasă e pierdut:sub luna sumbră şerpuiesc, haine,năpârci cu chip uman de împrumut,

gunoaiele dorm duse, iar pe elerăsar precum nişte apostoli beţiborfaşi cu ciocuri negre de ereţi,la care se închină cucuvele,

în timp ce la o stradă depărtare,vinul se bea din cupe de argintşi nimeni nu aude cum se moareîn lumea celor care beau absint.

poate de asta am venit pe lume:să leg văzutele de nevăzut.sunt martorul tăcut şi fără numece vede viitorul în trecut.

tu zici că ştii ce rău te umileşte.eu ştiu chiar răul care face rău.de asta nici chiar bunul dumnezeunu vrea să mai vorbească româneşte.

am închis şi-am zăvorât cum nu se putea mai bine.totuşi, pe sub uşă mi s-a părut că se prelin-ge înăuntruun fir subţire din lumina veştedă de pe hol.să pun acolo un cearceaf ud, s-o oprească de tot?să dau drumul la gaz s-o usuce?să mă îngrop în pat cu şapte perne deasu-pra?pentru că-i crăciunul şi ar trebui să dormşi eu în sfârşit după poftă.mult? foarte mult. cât de mult? toate aces-te zileîn care, dacă n-am să dorm îndeajuns,mă voi trezi.

un fir de nisip înfăşurat într-o sută de piei de vită,transportat în miez de noapte din siberiapână la marea moartă şi lepădat pe plajaplină de nisip, atâta ne-a fost dat să fim.

poezia

65p a g i n a


poezia

După ploaie după melci…

Eliahor păşeşte orbcu basmaua întunericului legată la ochişi zice ah iată grădina pe care o căutam:în miros şi-amiros chintesenţa-i s-ascunde…

Nările i se rotunjesc s-alungescdupă cum miresmele după-ploii pătrund în organe şi-nghite în seccâtă vreme parfumul ciupercilor tinerecu fragila lor carapaceţărâna proaspăt umezită o crapă…

Căpreasca-i dentiţie muguri de tei şi de frasin prinde din crengi şi mestecă: parc-ar înghiţi melci.

– Partea aceasta de lume nu o cunoşteamzice acolo unde Doamne-Doamne ascunde sucuri parfumuri şi sarea sălciul e gustul ploiiiar putregaiul mirosul broaştei…

– Eliahor îi strig renunţă la preocupările tale esteticeacelea de-a-ţi urmări în oglindă formele-nude plutind: de la ochila gură de la gambe la bicepşi…

Tu nu trebuie să fii animalul frumosci fiara flămândă: adu-ţi amintemai curând de vremea când dihor eraişi muşinai pe cărări şi-n coteţe

când puii de curcă îţi chirăiau pe limbăşi-ntre măsele iar tu îi gustaiinventându-ţi poftele…

Altfel nătărăule nu veiputea păpa lumea cea pe careTatăl ne-a ofert-o şi ca plachíe şi ca flori-de-măr…

Nevoia de umed şi vânt…Ba este este vânt de-avoalnaşi umed există în încălţarea mea umedă…

Se pornise să plouă ca la potopul lui Noecând piciorul meu stângse înstrăină de piciorul meu dreptretras în opinca spartă a tateicea cu care făcuse frontul de Răsărit:

cinci degete în ordine descrescătoareîngheboşate la caldul umedizvorât din fosta piele de porc…

Cinci articulaţii carpieneşi metacarpiene cinci unghiicinci dorinţe de tăiere a unghieio talpă cu platfus şi un călcâicare habar n-are cine a fost Ahile,toate, în opinca tatei cu carefăcuse frontul de Răsărit…

Opinca tatei şi cifra cinciînchipuind o familie a suferinţeiîn umed piciorul meu stângvisând la piciorul meu dreptrămas pe un coclau catalanla dracu-n praznic

pe când sub ochiul şiret aparent în adormireal lui Don Quijote mă agăţasemde aripa unei mori de vântşi-ncercam s-o pun în mişcare

ca şi cum aş fi consideratcă n-a fost, că nu esteşi n-are să mai fie vânt…

Liliecii, salcâmii…Liliecii înfloriţi şi salcâmiiluna mai atârnând de o liră şi galeşesunete emise de gâtlejul insuficientcântării depline-a privighetorii…

Numai tu mai lipseaiîndrăgostitule sprijinind un colţal lunii de cerdacul inimiicerşetor în faţa păsării numită iubită

tot căutând ceea ce nimeni n-a reuşitsă găsească vreodată: nemurirea prin dragostedrept pentru care topindu-te-n rutai vândut parfumul florilor pe gustul căr-nii virgine…

Şi cât de frumos liliecii salcâmiiintră-n naiade pentru ca astfel sub formă de gaze să se strecoare-n pul-monaru-ne, perfidele semne-ale morţii s-amâne…

Ion Gheorghe PRICOP

66pagina


proza

Grăbind paşii, ajunse în faţa ghişeu-lui de bilete. Ceru bilet la primul tren care mergea spre Sibiu şi-i întinse casierei odată cu banii şi cuponul de pensie. Aceasta îl privi şi râzând, spuse în timp ce-i întindea biletul: ” a, ca de obicei…”şi răspunzând mirării din privirile Irinei, adăugă: “ nu l-aţi completat”. Aceasta nu mai întrebă ce anume mai trebuia completat şi luându-l cu grabă, se îndreptă spre peronul la care deja trăgea trenul ce avea în componenţa sa, doar trei vagoane.

Îşi găsi locul şi se aşeză urmărind din priviri agitaţia creată de pasagerii care încă se mai aflau în explorare, ţinând în mână ca pe o hartă indescifrabilă, biletele. Printre aceşti nedumeriţi, se strecurau pe rând tot felul de vânzători ambulanţi ce-şi îmbiau insistent potenţialii clienţi să le cumpere marfa. “Lumeaaa”, “Femeiaaa”, “Tabuu”, “Reeebus”, încercau în zadar vocile lor să-i ispitească. Slăbuţi, tuciurii…Abia dispărea din raza vizuală unul, strecurându-se abil printre bagaje şi călători, că şi apărea altul fluturând agasant prin faţa ochilor tuturor alte reviste, sau oferta de cola, ciocolată, bere rece, apă. Şchiopătând şi ridicând din timp în timp cracul pantalonului soios, ca să arate oamenilor urmele unei operaţii presupuse recente, un bărbat trecut de cincizeci de ani înainta pe culoarul îngust cerând ajutor, pentru că, spunea el, tocmai ieşise din spital. Fără izbândă însă. Din spatele lui, o voce atenţiona călătorii că are “Platon”, “Kant” chiar şi pe “Paler” şi imediat, mâna sa se întindea, arătând celor

curioşi câteva cărţi şi îndemnându-i să le cumpere.

Şi din urma lui, în acest neîncetat du-te – vino, o altă apariţie capta atenţia călătorilor. Târându-se pe podeaua vago-nului – oare cum urcase, mai apucă să se întrebe Irina - un cerşetor se oprea lângă fiecare scaun şi în numele divinităţii cerea insistent să fie ajutat ca să-şi cumpere “o pâinică”. “Eu nu mă prefac” adăuga el vârându-şi insistent piciorul schilod, sub ochii celor ce încercau să îl evite. Însă pri-virile călătorilor continuau să îl ocolească şi rareori cineva se mai îndura să-i dea vreun bănuţ. Probabil pentru că prea puţini mai erau aceia care încă nu aflaseră de la emisiunile tv, că cerşetoria era o afacere, care condusă cu pricepere aducea beneficii deloc de neglijat.

Pe măsuţa din faţa scaunului său, o mână apărută din senin, întinsese cu înde-mânare câteva obiecte. Neavând altceva de făcut, se apucă să le inspecteze; erau pixuri, papiote colorate, brelocuri cu ursu-leţi, plasturi şi un carneţel mic cu pix. Irinei îi păru că tocmai acel carneţel era ceea ce-i lipsea atunci, aşa că se hotărî să şi-l cum-pere. I-l arătă băiatului care reapăruse ca prin farmec în preajma sa şi-i întinse banii. Privind apoi în jur, îşi spuse că în tren par să fie mai mulţi vânzători decât călători. Nu-şi mai amintea să fi văzut atâţia într-un singur vagon şi într-un interval de timp atât de scurt; doar călătorea destul de des. Tocmai pe când se gândea că iureşul acela de călători şi vânzători ambulanţi se poto-

Tania NICOLESCU

FLASH

67p a g i n a


proza

leşte, văzu înaintând plin de importanţă pe culoar, un tinerel tuciuriu îmbrăcat curat, cu cravată la cămaşă şi care purta ridicată deasupra capului o valiză, urmat, după cum îşi dăduse repede seama, de proprieta-rul acesteia. După ce duse valiza până la un scaun încă neocupat, o aşeză pe locul baga-jelor şi - aproape că se lipise de buzunarul proprietarului - aşteptă până când acesta îi dădu suma ce păru că îl mulţumeşte.

Însă nici nu apucase să iasă din vagon, că privirea sa ageră deja detectase un alt tânăr ce apăruse cu valiza lui în uşă. I-o confiscă imediat şi ridicând-o deasupra capului ca pe un trofeu, înaintă pe culoar întrebând cu voce tare:”27?” “Ştie cineva unde este 27?”. Deja depăşise locul indicat de bilet după cum îi atrăsese atenţia chiar posesorul valizei captive, aşa că după încă vreo câţiva paşi făcuţi din inerţie, se întoar-se fără grabă către locul cu numărul 27. Din nou aproape lipit de proprietarul valizei, insistă să primească două bancnote în loc de una, însă fiind refuzat, şi-o strecură cu iuţeală pe cea căpătată în buzunar şi se îndreptă cu aplomb către uşa vagonului în căutarea următoarei victime. În sfârşit, tre-nul se puse în mişcare şi cei ce până atunci invadaseră trenul, se făcură nevăzuţi.

Iar călătorii, deja mai relaxaţi începură rând pe rând să îşi scoată telefoanele mobi-le din buzunare pentru a încropi discuţii, ce păreau că n-ar mai putea suporta vreo amâ-nare. Alţii îşi scoteau laptopurile de prin genţi, sau desfăceau foşnitoarele pungi de snacksuri, ori ambalajele de ciocolată. Irinei îi atrase imediat atenţia o tânără dolofană, cu o expresie de copil îmbufnat, care se grăbise să îşi schimbe locul, aşezându-se cu faţa spre direcţia de mers a trenului, de îndată ce acesta se pusese în mişcare. Cu o mână îşi trăgea rucsacul spre ea, pentru a-i fi mai uşor să scotocească după ceva într-unul dintre buzunarele acestuia, iar cu cealaltă, deja vorbea la telefon cu cineva, căruia îi explica cum nu-i place ei să mear-gă cu spatele în direcţia de mers a trenului, chiar dacă este vorba de o distanţă scurtă. Şi în timp ce cu o mână scosese din rucsac un alt telefon şi căuta pe el un număr pe care îl apelă cu un beep, de pe cel deja acti-vat, continua să dea instrucţiuni cuiva care se vădea a fi soţul ei. Cu un debit verbal de invidiat, îi dădea acestuia indicaţii ce păreau să nu aibă drept la replică; cu care dintre maşini să vină să o ia de la gară, ce să

caute în agenda pe care o lăsase în maşină – putea să se uite fără grijă în ea, că nu era acolo niciun secret…ce să caute în portba-gaj…În sfârşit, îl pupa dulce; începuse să sune celălalt număr, pe care tocmai îl ape-lase. După cum se părea, vorbea cu tatăl ei. Cu voia şi mai ales fără voia lor, cei din jur ascultau convorbirea, purtată pe o tonalita-te stridentă. Aşadar, tatăl trebuia neapărat să se întâlnească şi cu lichidatorul, dar să nu-şi facă nicio grijă, rezolvase ea ceea ce se cerea…ce, credeau ăia că o să înghită ea poveştile alea “de tot c…ul”…să nu cumva să uite să descarce declaraţiile acelea ca să le completeze, că era termen limită…şi da, să le şi depună. Între timp, celălalt telefon începuse să zbârnâie şi cu rapiditatea unei manguste, îl duse la ureche grăbindu-se să povestească apelantului cum avea ea de gând să organizeze ieşirea pe traseul acela care ducea spre lacul …cum naiba se mai chema că uitase, dar negreşit “se merita” să meargă acolo, că nu era totuşi un traseu dificil.

Între timp, sonorul telefonului celei-lalte tinere aşezate în apropiere, se făcuse auzit, acoperind cu melodia sa - din filmul Star Trek - discuţia. Deşi replicile se între-tăiau, niciuna dintre tinere nu părea să fie deranjată de aceasta. Aşa cum se aplecaseră asupra telefoanelor, păreau nişte cloşti gri-julii aplecate asupra puilor lor, pentru care nimic altceva nu mai conta. Totuşi cea de-a doua fată părea să fie mai concisă şi în scurt timp, închise telefonul.

Între timp, tânăra dolofană, închisese din nou cu un “pupic dulce” telefonul, se întisese să scoată din rucsac un laptop şi îl deschise, aşa cum şi cealaltă făcuse deja de mai multă vreme. Câteva clikuri rapide şi interesul păru că i se volatilizează, sau că este derutată de ceva. Apoi întinse iarăşi mâna spre telefon şi îşi reapelă – după toate aparenţele - tatăl.”Spune-mi repede, ce parolă ai?”…”cum, care parolă?” - se revoltă glasul ei – “parola de la pagina de facebook…”, “cum nu înţelegi, ce nu înţelegi?”…”dă-mi odată parola şi nu mă mai face să mă enervez că sunt în tren” – glasul ei căpătase accente ameninţătoare – “ Cum??? Ce te tot faci că nu înţelegi??? Că doar până acum câteva zile puteam să intru pe pagina ta, dar de ieri de ora 16 ai schimbat parola şi nu mai pot să intru, tocmai acum când am timp şi vreau să ţi-o şterg”…”Nu, nu mi-o dai mai târziu, că

68pagina


proza

mai târziu o să fac altceva. Băăăi taatăă, tu nu înţelegi să-mi dai acum parola?!? Nu vezi că ai ajuns să stai pe facebook mai mult decât mine şi Bogdan la un loc? Ajunge! Eu ţi-am făcut pagina, eu ţi-o şterg!“. Vocea i se ridicase devenind poruncitoare. Aproape că ţipa, fără să-i pese de cei jur: “ Tatăăă! Tată!! N-auzi, dă-mi parola! Pa-ro-la!!”. Reluă cu furie crescândă: “Hai odată, dă-mi parola, ce faci fiţe de tot c…ul!”…”Nu înţe-legi odată să-mi dai parola? Băăăi taatăă, tu, chiar vrei să mă enervezi?!?! Nu ţi-am spus că sunt în tren? - aproape că zbie-ră vocea ei şi Irina începuse să se simtă îngrijorată, neştiind ce-ar mai putea urma. Însă tensiunea din atmosferă scăzu brusc şi o auzi spunând “…Bine…ia mai spune odată…007…amr….şi iar 007?...şi amr din nou??...bine, bine…hai, pa!”. Închise calmă telefonul ca şi cum momentele anterioare nici n-ar fi existat vreodată, concentrându-se asupra laptopului şi degetele sale înce-pură să tasteze grăbite ceva. După câteva minute se opri şi reintroduse laptopul în rucsac, tocmai la timp pentru a răspunde la noul apel al tatălui.” Ei, cum nu ştii…mai esti încă în faţa calculatorului…ai şi e-mailul deschis?...dă pagina până jos…dă pe downloads.. să îl salvezi pe desktop, e mai bine aşa…bine, pa!”. Apoi butonă din nou telefonul, vorbind cu o altă per-soană despre apropiata aniversare ai celor treizeci de ani de căsnicie ai tatălui său, o aniversare pe care acesta se hotărâse să o

serbeze făcându-i mamei o surpriză; “un tort, ceva flori…da, nu trebuie să fie un tort mare…ceva, de un kilogram…ei da, şi ea este aşa de cărpănoasă…că nu sărăcea dacă îi chema atunci şi pe ei şi le dădea câte o prăjitură…”.

Torentul de vorbe începuse să o ame-ţească pe Irina. De undeva, din spate, o altă voce, după ce adusese ca argument numărul impresionant de pastile pe care le înghiţea zilnic, începuse să dea sfaturi cu privire la regimul alimentar şi stilul de viaţă, sfaturi care ar fi trebuit – dacă ar fi fost urmate – să aducă probabil tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.

Din fericire, prin ferestrele com-partimentului începuse să se zărească în depărtare oraşul şi mulţi călători începu-seră să se pregătească strângând bagajele. Răspunsurile la apelurile telefonice deve-niseră lapidare, pe culoar începuse să se formeze inevitabila coadă. Prin ferestre-le vagonului se profilau pe fugă zidurile înnegrite şi coşcovite ale unei foste fabrici. Privirile oamenilor lunecau peste ele la fel ca peste piciorul cerşetorului. Oare câte, din tot ce a fost, mai funcţionează? – se întrebă Irina. Dar şuieratul locomotivei, care vestea apropierea de staţie, îi acoperi cu sonoritatea sa, gândul.

Zgomot metalic de roţi pe şine, ima-gini fugare; din nou retina era rănită de deznădejdea pe care o degajau alte ziduri şi ferestre cu geamurile sparte, ce se încă-păţânau să rămână încă în picioare, în acel imens ocean verde al primăverii pe sfârşite. Şi stridenţa contrastului, îi dădea impresia unei reîntoarceri în timp, ca pentru a fi mar-tora fără de voie a unui cataclism insidios, propagat pe neştiute, dar ale cărui urmări de netăgăduit se aflau chiar în faţa ochilor săi. Zidurile acelea afumate de vreme – oare cu adevărat, trecuse atât de mult timp? – îi reamintiră Irinei nişte imagini văzute într-un documentar; cum se afuma un roi de albine într-o pădure tropicală, pentru a i se putea lua mai uşor mierea. Ce zumzet, ce zbor dezorientat urma; parcă înnebuneau albinele…

Între timp trenul încetinise şi în scurt timp se opri la peron. Valul gălăgios de călători adunat deja pe culoar se rupse în două, scurgându-se spre ieşiri. Curând, peste vagonul pe jumătate golit, se aşternu liniştea. Îşi privi ceasul. Mai avea puţin până la destinaţie.

69p a g i n a


remember

Vestea se răspândise în tot oraşul ca fulgerul. Într-unul din ziarele locale fusese inserată o scurtă notiţă informativă:

„Săptămâna viitoare oraşul nostru va fi onorat cu deosebire de vizita marelui Tetrabucalus. Municipalitatea oraşului va lua toate măsurile spre a i se face ilustrului personaj primirea cuvenită.”

În seara aceleiaşi zile, nimeni nu mai vorbea altceva decât despre acest neaştep-tat eveniment şi interesul publicului era cu atât mai mare cu cât ziarul se arătase atât de zgârcit cu anunţul. În definitiv cine era acest Tetrabucalus? Care anume erau meri-tele lui atât de grozave încât era „marele” Tetrabucalus? Care era scopul vizitei sale? Va avea oare această vizită consecinţe favo-rabile în ceea ce priveşte situaţia cetăţeni-lor Zercaieynhovenului? Întrebări de felul acesta erau pe buzele tuturor. Răspunsurile erau însă mult mai numeroase, în general pentru fiecare întrebare existând tot atâtea răspunsuri câte persoane erau întrebate.

În bodega din spatele primăriei se dis-cuta cu aprindere. Domnul Zeppa, propri-etarul fabricii de bere, afirma că este vorba de un predicator metodist, unul dintre acei nebuni care văd peste tot numai păcat şi desfrânare şi care venea spre a-i împroşca pe toţi cu noroi pentru ca apoi el însuşi să apară în chip de sfânt. Domnul Zeppa spera însă că, dat fiind bunul simţ de care concetăţenii domniei sale dăduseră întot-

deauna dovadă, incidentul va trece fără urmările dezastroase pe care le avusese în alte părţi.

Gringo, măcelarul, era de părere că acest Tetrabucalus descoperise o nouă metodă de cultivare a ciupercilor ornamen-tale, de pe urma căreia se îmbogăţise peste noapte. Având probabil duşmani, fusese acuzat de înşelătorie şi condamnat la 5 ani de închisoare, apoi mai puţin de un an, rejudecat şi achitat.

Se amestecă în vorbă şi Hariba, un bătrân înalt şi ciolănos, beţivan înrăit care trăia din mici învârteli dintre cele mai deo-cheate:

- Degeaba vă tot stoarceţi creierii. Nu ştiţi nimic... Dacă este cineva în oraşul ăsta care să-l cunoscă măcar cât de cât, acela nu pot fi decât eu...

Tăcu o clipă aşteptând efectul vorbe-lor sale asupra celorlalţi, dar toţi erau parcă înţeleşi a nu-l băga în seamă.

Ei, da, eu unul l-am văzut, aşa cum - mă vedeţi, am stat chiar de vorbă cu el. Vorbiţi voi vorbiţi, da’ când o să-l vedeţi ... e cel mai straşnic tip al secolului! Hariba coborî glasul:

Ştie el ce caută aici... Ce crezi că de - dragul obrazelor voastre subţiri îşi dă el osteneala să vie până într-un târg prăpădit ca al nostru? Dar mai bine să-mi ţin gura; la urma urmelor nu-i treaba mea. Eu unul n-am timp de pierdut. De, afacerile-s afa-

DORU IONESCU

MEMORABILA VIZITĂ A MARELUI TETRABUCALUS

LA ZERCALEYNHOVEN

ŞAPTE POVESTIRI

70pagina


ceri.Bătrânul Hariba plecă clătinând din

cap, înjurând printre dinţi şi mormăind ceva despre zgârcenia omenească.

La un colţ, dirigintele poştei vorbea cu profesorul Klimm. Hariba se lipi de perete, precauţiune inutilă, cei doi părând a fi adânciţi într-o discuţie pasionată.

- ... da domnule, e un fel de Rasputin modern. Are darul de a fascina mulţimile. Se spune că ar fi în stare să vindece o serie de boli, împotriva cărora medicii se decla-ră neputincioşi. În afară de asta are şi un talent oratoric remarcabil; unii merg până acolo încât îl consideră cel mai ...

- Un lucru însă nu pot înţelege, îl întrerupse celălalt, de ce vine tocmai la noi, când în întreg ţinutul e încă...

Sfârşitul frazei fu acoperit de zgomo-tul unui motor. Hariba înjură din nou şi se îndepărtă.

În zilele următoare, toate subiectele obişnuite de conversaţie au fost abando-nate, toate intrigile mărunte uitate, lumea nu mai vorbea decât despre un singur om. Setea de fabulos a mulţimii, nepotolită de atâta vreme îşi găsea acum expresia în cele mai îndrăzneţe născociri privind talentele neobişnuite şi iprăvile fără de seamăn ale marelui Tetrabucalus. Numai foarte rar însă se întâlneau două versiuni asemănă-toare.

Exista însă şi un punct asupra căru-ia marea majoritate părea a fi ajuns la un acord deplin şi anume aspectul lui exterior. Nimeni nu şi-l putea închipui altfel decât foarte înalt, spătos, cu faţa arsă de soare încadrată de o barbă neagră şi foarte boga-tă. Umbla îmbrăcat numai în negru şi avea ochii pătrunzători, ca de vultur, încât chiar şi bărbaţii cei mai îndrăzneţi se simţeau în faţa lui sfioşi ca nişte băieţaşi. Toţi eraţi siguri, în baza unui soi de intuiţie colecti-vă, că sosirea lui va avea consecinţe de o importanţă copleşitoare asupra întregului oraş.

În sfârşit, duminică seara se anun-ţă că luni dimineaţa la orele 10, mare-le Tetrabucalus îşi va face apariţia în Zercaleynhoven.

A doua zi, dis de dimineaţă, străzile erau înţesate de lume. Veniseră şi străini din satele şi oraşele vecine, şi numărul acestora din urmă nu era de fel neglija-

bil. În piaţa din centru fusese instalată o tribună, de unde sărbătoritul avea să vor-bească mulţimii. Deşi tribuna era destul de încăpătoare, între notabilităţile oraşului se dăduse o luptă acerbă pentru ocuparea fiecărui loc. Domnul Brodentroeck, prima-rul Zercaleynhovenului, desfăşura foarte mult tact şi diplomaţie pentru a-i mulţumi pe toţi, cu toate acestea rămaseră destui care se simţeau nedreptăţiţi, ba chiar de-a dreptul insultaţi. Când cei aleşi şi-au expri-mat dorinţa, care lor li se părea firească, de a-şi aduce cu ei soţiile, lucrurile au luat o întorsătură tragică. În faţa acestei situ-aţii domnul Brodentroeck luă o hotărâre eroică: în tribună nu vor fi admişi decât bărbaţii. (Numai cine o cunoaşte pe doam-na Brodentroeck poate aprecia eroismul acestei decizii la adevărata lui valoare.) În schimb, doamnele vor avea o vedere de ansamblu asupra întregii festivităţi de pe terasa de la etajul primăriei, dealtminterea vor fi ferite de soarele şi praful din piaţă. Mult aşteptatul oaspete urma să intre cu automobilul pe bariera de nord, unde avea să fie întâmpinat de o delegaţie, apoi, după ce va fi străbătut şoseaua care duce până la piaţă, avea să ia loc în tribună. Domnul Brodentroeck îşi pregătise un discurs de bun venit, scurt însă călduros.

La ora 9.30, fanfara îşi ocupa locul, în dreapta tribunei. La 9.45 primarul însuşi, urmat de 5-6 domni cu figuri solemne, urcă grav treptele tribunei. Căldura era înăbuşitoare. Domnii de la tribună, toţi în mare ţinută, îşi ştergeau tot timpul cu batistele lor albe transpiraţia care le izvora din abundenţă pe frunte. Minutele se scur-geau cu o încetineală exasperantă. Domnul Brodentroeck repeta în gând pasajele mai dificile ale discursului. Era deja 10.30 şi nici un semn nu se arăta. Toate privirile erau îndreptate spre şoseaua de unde avea să apară maşina.

Deodată se auzi o rumoare crescândă, chiar din partea aceea. Lumea se însufleţi. Domnii de la tribună îşi aranjară ţinute-le. Dar, lucru ciudat, zgomotul rămânea parcă pe loc. Probabil se întâmplase ceva neplăcut. Apoi zarva se apropie; se auzeau râsete şi huiduieli. În sfârşit apăru Hariba, cu o figură de martir, trăgând anevoie un cărucior pe două roate la care era înhămat. În cărucior era tolănit Zevi, prieten bun

remember

71p a g i n a


cu Hariba, îmbrăcat într-un costum negru aproape onorabil, cu o cămaşă de un alb strălucitor. Pantoful stâng îi căzuse, şi cum ciorapi nu avea, piciorul gol, într-o stare de curăţenie cam îndoielnică, se ridica în sus ca o ţepuşă. Zevi era foarte bine dispus şi cânta cât îl ţinea gura:

„Săptămâna are şaptezeci de zile,Dar nouă ne-ajunge numai unşpe kile ...”

Domnul Brodentroeck, după ce-şi reveni din şocul produs de neaşteptata apariţie, dădu imediat ordin să nu se mai permită nimănui să treacă prin porţiunea din piaţă rămasă liberă. În acelaşi moment însă, în piaţă apăru - nimeni nu observase de unde - un bărbat între două vârste, mic şi burtos, cu o cămaşă cadrilată. Pe cap purta o pălărie cu boruri largi, de culoare gri, cu un aspect cu totul neobişnuit. Păşea cu o siguranţă deplină, zornăindu-şi pinte-nii enormi de la cizmele prăfuite. Pe şoldul drept îi atârna un toc de revolver după toate aparenţele gol. O rafală bruscă de vânt îi smulse pălăria care se rostogoli cu un zgomot spart, de tablă, ca un lighean pe caldarâm. Omuleţul se repezi după ea cu o iuţeală mai mare decât te-ai fi putut aştepta la un ins atât de corpolent, o prinse, şi-o aşeză la loc pe cap şi, cu aceeaşi netulburată gravitate, se apropie de tribună, îşi dezveli ţeasta cheală, făcu o plecăciune adâncă, după care rosti cu o voce clară:

- Numele meu este Tetrabucalus.Primarul holbă ochii cât cepele neşti-

ind ce trebuie să facă; totul i se părea atât de neverosimil. Dacă individul s-ar fi reco-mandat Nabucodonosor sau Vercingetorix ar fi fost mai puţin surprins. Ar fi vrut să curme pe loc această farsă, dar în ochii albaştri şi blânzi ai străinului exista totuşi ceva poruncitor, care-l oprea s-o facă.

Între timp omuleţul se apropie de un domn în vârstă cu o mină inabordabilă şi-i şopti ceva la ureche. Într-o clipă acesta se lumină la faţă şi strigă cu glasul zugrumat de emoţie:

- Loc pentru marele Tetrabucalus! Faceţi-i loc să urce la tribună.

Mulţimea izbucni în urale. Cu pas vioi Tetrabucalus urcă în tribună unde primarul, fericit că ieşise cu bine dintr-o încurcătură atât de penibilă, îl îmbrăţişă

şi-i arătă locul care-i era rezervat. Domnul Brodentroeck era atât de emoţionat încât uitase cu totul despre discursul ce trebuia să-l ţină, când cineva îi aduse aminte într-un mod foarte discret. Făcu semn cu mâna şi, când zarva se mai potoli, dădu să vor-bească, dar glasul îi pierise cu desăvârşire. Dădea din mâini neputincios, faţa îi deve-nise stacojie, fără să poată articula o singu-ră silabă, când Tetrabucalus, cu un zâmbet cuceritor, scoase din buzunar o ceapă pe care i-o întinse. Instinctiv aproape, domnul Brodentroeck muşcă cu lăcomie din ceapă încât ochii îi lăcrămară. Imediat însă începu să vorbească cu o însufleţire care creştea mereu şi o adevărată furtună de aplauze îi răsplăti osteneala. Lumea era din ce în ce mai agitată; fiecare avea ceva de spus şi se grăbea să-i comunice în şoaptă vecinului.

Tetrabucalus aşteptă netulburat să se facă linişte, dar oamenii erau prea înfier-bântaţi ca să se mai poată opri. Atunci el îşi scoase pălăria şi bătând-o cu repeziciune cu o pipă lungă pe care o ţinuse tot timpul în mână, reuşi să producă un zgomot asur-zitor. Se făcu o tăcere mormântală. Marele Tetrabucalus îşi roti privirea blajină asupra întregii asistenţe, îşi desfăşură mâna dreap-tă cu un gest larg şi rosti:

- Oameni!Se opri o clipă, adunându-şi parcă

ideile apoi continuă:- Nu voi încerca acum să deznod, eu,

firele încâlcite de existenţa milenară a unui Satan ipotetic şi incompatibil cu tendin-

remember

72pagina


ţele unificatoare şi nivelatoare ale epocii noastre. Cu atât mai puţin nu voi încerca să desluşesc semnele întunecate ale mor-bului universal, care încet dar sigur tinde să impregneze atmosfera întreprinderilor noastre spirituale până în straturile cele mai adânci. O, nu! În faţa tabloului dezo-lant al eternei suferinţe umane astfel de tentative mi-ar părea ca lipsite de noimă şi lăturalnice marilor ţeluri care ne stau înain-te.

Îmi iau permisiunea de a vă oferi o pildă care vă va face negreşit să înţelegeţi mai bine ce vreau să spun de fapt. Nu mai departe decât săptămâna trecută am întâl-nit în drumul meu un băieţaş plângând. Imediat am vrut să ştiu care era cauza nefe-ricirii lui şi în cele din urmă am aflat că acel băiat nu gustase în viaţa lui o mâncare de conopidă. Da, repet, nu gustase în viaţa lui o mâncare de conopidă, ba mai mult încă, nici nu ştia prea bine cum arată. (La aceste din urmă vorbe o femeie bătrână şi-a şters lacrimile cu colţul basmalei.)

Nu trebuie însă să ne lăsăm copleşiţi de cozile încărcate de secrete şi vinovăţii neispăşite ale cameleonilor celibatari! A trecut vremea împerechierilor nelegiuite dintre căldările cu email roşu şi urciorele de lut care se vând la sărbătoarea ultimului dans al fustelor enciclopedice. Destul am fost apăsaţi de pontificatul bihebdomadar al marei alianţe cosmice! Totul trebuie ste-rilizat, pasteurizat, îmbuteliat şi conservat pentru epocile premergătoare ultimei gla-

ciaţiuni asertorice. Toate recipientele tre-buie lipsite de dopuri pentru a nu permite prejudecăţilor şi mitomaniilor epidemice să se refugieze în ele. Să începem prin a ne rade barba şi mustăţile şi părul de pe cap să ni-l radem, căci aici stau înmagazinate impulsurile sodomice ale epocii de piatră; în fiecare fir pot încăpea până la şaptespre-zece, în funcţie de lungime. Cu cât avem părul şi barba mai lungi cu atât avem mai multe impulsuri înmagazinate. Şi aici se arată înţelepciunea Creatorului - căci închi-puiţi-vă că femeile care poartă părul lung, ar mai avea şi barbă! Nu vă fie teamă de monotonie, de banalitate. Când vom ajun-ge să ne pătrundem cu toţii de inutilitatea totală a transformărilor climaterice, când vom putea cuprinde oceanul inalterabil al univocităţii absolute, atunci nu ne vom mai împiedica nici de replica terestră a imor-talităţii astrale, nici de aneantizarea tem-porară a cauzelor intrinseci şi nespecifice. Atunci ne vom ridica în sferele ultime ale substanţialităţii, vom fi degajaţi de povara milenară a remuşcărilor. Cei care au sufle-tele de ardezie şi de plumb nu vor ajunge niciodată acolo.

- Lepădaţi plumbul sufletelor voas-tre, căci sufletul de plumb e ca peştele cel de sticlă: înoată, dar nu cântă. Şi apoi va veni Adevărul şi va hrăni găinile voastre; şi vitele voastre se vor îngrăşa şi ogoarele vor rodi. Iar copiii nu vor mai plânge, ei vor şti cu toţii marele secret...

Mulţimea, care până aici ascultase cu răsuflarea tăiată, izbucni în urale nesfârşite. Marele Tetrabucalus fu luat pe sus şi purtat în triumf pe străzile oraşului cuprins de un entuziasm nestăvilit, care nu s-a potolit decât noaptea târziu.

..................................................................A doua zi, în zori, în piaţa pustie

se mişca scârţâind un cărucior în care stăteau înghesuiţi unul în altul Hariba şi Tetrabucalus, care părea încântat la culme de companie, căci îl pupa într-una pe celă-lalt. Căruciorul era tras de Zevi, care înain-ta cu greu şchiopătând din piciorul stâng fără de pantof.

Cei doi din cărucior începură să cânte:

„Săptămâna are şaptezeci de zile,Dar nouă ne-ajunge numai unşpe kile ...”

remember

73p a g i n a


Când ne-am văzut, în fine, instalaţi în compartimentul de a doua, ne-am simţit oarecum uşuraţi. Totuşi clipa plecării era departe de a fi aşa cum ne-o închipuisem noi, cu luni în urmă încă, când pusesem totul la cale. Probabil că de vină era ploaia măruntă şi rece, care de două zile curgea fără întrerupere, cu o monotonie exaspe-rantă, fără să dea cel mai mic semn că ar avea de gând să se mai oprească vreodată.

Eram singurii călători în comparti-ment. Cu atât mai bine, vom călători mai comod, deşi poate ar fi fost mai plăcut dacă ... dar mai bine să lăsăm la o parte ce s-ar fi putut întâmpla, oricât de tulburătoare ar fi iluzia... De fapt nu era încă prea târziu, mai rămăseseră câteva minute până la plecarea trenului. Cine ştie, vreo călătoare întârzia-tă... Pentru mine, cunoştinţele legate în tren au avut întotdeauna un farmec deosebit. La urma urmelor, poate că totul se datoreşte numai contrastului cu plictiseala la care ne aşteptăm de obicei.

Uşa compartimentului se deschise şi o doamnă corpolentă, purtând o pălărie demodată întrebă:

- Mai e vreun loc liber?După o pauză cam lungă, Calu îi răs-

punse în silă:- Este galant, Vicky se oferi să aşeze în

plasă bagajele doamnei, adică un geaman-tan enorm, însoţit de un număr nesfârşit de sacoşe de diferite forme şi mărimi. Doamna îi mulţumi cu un zâmbet onctuos şi, după ce se asigură că atât uşa cât şi geamul sunt ermetic închise, se aşeză într-un colţ opus ferestrei.

Locomotiva şuieră ascuţit şi, cu o uşoară zguduitură, trenul se puse în mişca-re. Picăturile se prelungeau pe geam. Afară totul părea cenuşiu şi muiat de ploaie; înă-; înă-înă-untru era aproape întuneric.

Uşa se deschise din nou şi un domn în vârstă, înfăşurat într-o manta de ploaie de culoare gri rămase o clipă în prag învăluin-du-ne cu o privire absentă, apoi intră înă-untru. Cu mişcări încete îşi scoase mantaua şi pălăria, pe care le agăţă în cuier, apoi se aşeză chiar în faţa mea ţinând pe genunchi o servietă cam jerpelită, de piele - singurul lui bagaj.

Ţinea tot timpul mâinile lungi şi des-carnate pe mânerul servietei, de parcă i-ar fi fost frică să n-o piardă sau să nu-i fie furată cumva. N-aş vrea să judec lucrurile numai după aparenţe, totuşi aş fi putut jura că nu avea un obiect de o valoare cât de cât considerabilă în ea. Stătea aproape imobil, cu ochii şterşi aţintiţi în gol, părînd a nu observa nimic din ceea ce se petrecea în jurul său. Din când în când îşi îndrepta mâna spre buzunarul de la piept al hainei, însă întotdeauna se răzgândea şi mâna se întorcea grăbită pe mânerul servietei, înain-te de a-şi fi atins ţinta. Părea preocupat de o idee, ce-i stăpânea în întregime fiinţa. Deşi conştient nu puteam ghici nici un semn de încordare pe trăsăturile lui obosite, aproa-pe flasce, simţeam că sub această aparenţă de somnolenţă se ascundea o forţă puţin obişnuită. Avea ceva din energia îngheţată a unui sfinx.

Vicky scoase din buzunar un pachet de cărţi de joc şi începu să joace tabinet cu Calu. În ceea ce mă priveşte, n-am găsit niciodată de cuviinţă că plictiseala unui joc de cărţi ar fi întrucâtva preferabilă altor genuri de plictiseală. În primul rând, obo-seala e prea mare. Doamna cea corpolentă dădu jos câteva sacoşe, din care scoase o cantitate considerabilă de alimente şi înce-pu să mănânce. Mânca tacticos, cu metodă. În cele din urmă cei doi aruncară cărţile.

- Barem de s-ar opri odată ploaia asta...

Dar ploaia continua să cadă mereu... Doamna îşi sfârşise masa şi acum strângea resturile cu meticulozitate. Mă uitai la ceas; nu trecuse nici o oră de la plecare. Scosei o revistă şi începui s-o citesc, dar, după ce am răsfoit-o distrat câteva minute, m-am lăsat păgubaş. Mă întrebam tot timpul cum de Calu era treaz. De obicei, când mergea cu trenul adormea fără să se mai trezeas-că decât din când în când, pentru câteva secunde şi, bineînţeles, când îl zgâlţâiam energic, la capătul călătoriei.

Şi apoi, pe neaşteptate, fără nici un gest sau sunet introductiv, domnul din faţa mea rosti ca pentru sine:

- Grigore ... are ... un peşte ... mare ...Fiecare cuvânt fusese articulat cu ane-

ÎNTÂLNIRE ÎN TREN

remember

74pagina


voinţă, de parcă ar fi venit de undeva, de departe. Cucoana din colţ îl privi o clipă oarecum îngrijorată, apoi, asigurându-se că, cel puţin pentru moment, nu era ame-ninţată de nici o primejdie gravă, îi arun-că o ultimă privire compătimitoare, după care încetă să mai ia act de prezenţa lui. Propoziţia fu repetată, de data asta pe un ton mult mai sigur:

-Grigore are un peşte mare.Domnule, îi spuse Calu, de vreme -

ce ţi-ai dat osteneala să ne luminezi şi pe noi într-o cunoştinţă atât de însemnată: „Grigore are un peşte mare”, cred că ar trebui - din motive de îngăduinţă faţă de minţile noastre înguste, care nu pot cuprin-de, aşa, dintr-odată, un enunţ încărcat de atâtea sensuri adânci şi cutremurătoare - să mergi mai departe şi să ne dai câteva lămu-riri suplimentare. Grigore are un peşte mare. Să lăsăm deocamdată în suspensie identitatea subiectului; după umila mea părere asta ar fi o chestiune de importanţă periferică. Important este că acest Grigore - oricine ar fi el - posedă un peşte şi încă un peşte mare. Ce fel de peşte? O fi crap, ştiucă, biban, somn, plătică sau calcan, ori poate morun sau rechin, ori o fi peşte spadă, peşte ciocan, peşte electric... Calu făcu o pauză pentru a-şi scotoci memoria, dar se vede treaba că epuizase întregul lui stoc de cunoştinţe în materie de ihtiologie. Ce-i drept, se specifică - peşte mare - dar cât de mare? O plătică mare este pitică lată de cei mai mici dintre moruni sau rechini, în timp ce un somn de mărime mijlocie este un adevărat monstru pentru peştii obişnu-iţi. Un peşte mic poate fi totuşi mare, iar

unul mare să rămână de ruşine faţă de alţii şi mai mari. Apoi se spune: Grigore are un peşte mare. În general un om nu poate avea un peşte decât după ce l-a pescuit, sau eventual l-a cumpărat; şi e lucru ştiut că orice peşte, după ce este pescuit, moare, iar, după aceea, dacă nu-i conservat sau consu-mat, se strică. Aşadar Grigore nu se poate bucura prea multă vreme de un peşte, fie el mare sau mic - afară de cazul când l-ar pune într-un acvariu, ceea ce ar fi cam cos-tisitor. Pe de altă parte, simplitatea biblică a enunţului anunţă o judecată universală, care nu se poate împiedica de asemenea fleacuri. Curios lucru, cum de o propoziţie cu o aparenţă atât de naivă poate să ascun-dă un asemenea viespar de întrebări.

Grigore are un peşte mare - rosti din - nou ciudatul domn, cu o intonaţie perfectă, intonaţia unuia care era stăpân pe cele mai mici nuanţe de sens.

Calu era dezamăgit. Evident, îşi risi-pise în zadar elocvenţa, nici măcar nu fuse-se auzit.

- Grigore are un peşte mare; de două-zeci şi şapte de ani sunt în căutarea acestei sentinţe. Douăzeci şi şapte de ani de căutări fără sfârşit, de încercări neizbutite... Uneori credeam că mi-am atins ţinta, dar nu, erau doar iluzii ... Acuma sunt sigur, nu mai încape nici o îndoială. Mi-e teamă parcă să n-o uit. Grigore are un peşte mare... Ce sim-plă îmi pare acuma, şi totuşi mi-au trebuit douăzeci şi şapte de ani! Mă tem încă să n-o uit.

Ar fi mai bine s-o notaţi undeva, - observă timid Vicky. Ne privi ca şi cum, pentru prima oară ne-ar fi observat pre-zenţa.

Da, da, ai dreptate, trebuie s-o notez. - Şi, cu o mână tremurândă, scoase din buzu-narul de la piept al hainei un carnet foarte ponosit, însă complet nefolosit şi un creion, deschise carnetul la prima pagină şi scrise propoziţia cu litere mari de-o şchioapă. După ce termină, contemplă inscripţia un timp destul de lung, băgă carnetul la locul lui din buzunar, apoi se răzgândi, îl scoase şi, cu gesturi clandestine, îl băgă în servietă. Mişcările lui nu mai aveau încetineala de la început; treptat, treptat, era cuprins de o agitaţie febrilă, care creştea mereu. Ochii îi deveniseră strălucitori.

- Această propoziţie, reluă el, cu Pict

ura

de L

eono

r Fin

iremember

75p a g i n a


toată simplitatea ei aparentă, valorează mai mult decât scrierile lui Toth, Vedele, Zend-Avesta, Biblia şi Coranul, toate puse la un loc. Toate suferă de acelaşi păcat: încearcă să cuprindă întregul prin părţi - de unde vine şi lungimea lor nemăsurată. Ori Spiritul Universal, a cărui pătrundere este ţinta existenţei noastre, nu poate fi despăr-ţit în adevăruri particulare, aşa cum firea noastră omenească ne îndeamnă s-o facem. Această pătrundere se poate face numai pe calea unei singure revelaţii, a unei singure judecăţi. Descoperirea aceasta am făcut-o în urmă cu douăzeci şi şapte de ani. Zic „descoperire” pentru că, dacă asupra carac-terului revelatoriu al cunoştinţei Spiritului Universal aproape că nu există nici o îndo-ială, tocmai unicitatea revelaţiei scăpase din vedere celor ce cugetaseră până atunci asupra chestiunii de faţă. Eu am făcut acest pas, care de fapt nu însemna nimic faţă de următorul, adică de a găsi o îmbinare de cuvinte, care să cuprindă toate sensurile posibile şi, implicit, toate adevărurile posi-bile. La prima vedere părea imposibil, iată că totuşi am reuşit să găsesc formularea care-mi va deschide porţile universului. Trebuie să vă spun că nici acesta nu a fost ultimul pas. Ceea ce îmi mai rămâne de făcut este, în tot cazul, dacă nu uşor, ori-cum mult mai fructuos în ceea ce priveşte satisfacţiile. Acum mă voi retrage undeva, într-un loc liniştit, pentru a medita asupra

acestei propoziţii - Grigore are un peşte mare. În căutările mele de până acum am încercat mii de enunţuri, dar toate îşi pier-deau sensul cu cât mă gândeam la ele, ajun-gând la simple înşiruiri de sunete, aceasta din urmă, dimpotrivă, pe măsura ce trece timpul, sensul ei pare a se lărgi şi adânci mereu ...

Controlorul băgă capul înăuntru şi anunţă staţia următoare. Tresări speriat, îşi luă în grabă pălăria şi impermeabilul şi dădu să părăsească compartimentul, când Calu observă că mai erau aproape zece minute până la oprire, iar trenul nefiind aglomerat, nu avea nici un motiv să se grăbească. Se aşeză din nou pe locul lui ţinându-şi mantaua şi pălăria pe genunchi. Nu stătu mult şi sări în picioare, îşi îmbrăcă precipitat mantaua şi ieşi.

A doua zi stăteam toţi trei pe terasa unui restaurant elegant, se înseninase şi priveliştea era încântătoare. Vicky stătea foarte grav, fără să ia seama la sporovăiala lui Calu, care era în mare vervă. Eu contem-plam silueta fină a unei blonde, la celălalt capăt al terasei. În cele din urmă tăcu şi Calu. De data asta Vicky fu acela care spar-se tăcerea:

Grigore are un peşte mare.- Câţiva de la mesele vecine întoarseră,

miraţi, capul. Calu îl privi o clipă cu un aer de condescendenţă binevoitoare apoi strigă chelnerului care tocmai trecea:

- O sticlă de Campari, te rog.

O ÎNTÂMPLARE CIUDATĂ

Doi prieteni mergeau pe jos într-o excursie la munte. Seara au ajuns la o caba-nă, unde au luat o cameră, cu două paturi. În salonul cabanei erau mulţi turişti care beau bere. Cei doi prieteni s-au aşezat la o masă împreună cu un grup de tineri. Au băut multă bere, au discutat şi au cântat. Târziu, după miezul nopţii, au urcat în camera lor. Cum becul din cameră era ars, cabanierul le-a dat o lumânare pentru că nu avea alt bec. Când au deschis uşa camerei luminarea s-a stins din cauza curentului. Cei doi prie-teni s-au culcat, dar în loc să se culce fiecare în patul lui, s-au culcat în acelaşi pat, unul cu capul la picioarele celuilalt.

După un timp, unul dintre ei spuse:Am impresia că e cineva în patul -

meu.Mi se pare că şi la mine în pat e un -

străin, răspunse celălalt. Hai să-i aruncăm jos.

Urmă o luptă scurtă, şi cei doi prieteni căzură amândoi pe podea. Unul dintre pri-eteni spuse în şoaptă:

- Mă tem că celălalt a fost mai tare. M-a dat jos din pat.

- Şi eu sunt în aceeaşi situaţie, răs-punse celălalt. Cred că e bine să plecăm din camera asta. E ceva suspect aici şi nu-mi place deloc.

remember

76pagina


Domnul Popescu călătorea foarte des cu trenul, deoarece profesiunea sa îl obli-ga să meargă în diferite oraşe din ţară. Călătoriile erau lungi şi plictisitoare. La început domnul Popescu a încercat să doar-mă dar, cum nu era obişnuit să meargă cu trenul nu reuşea niciodată. Atunci el s-a gândit că ar putea folosi timpul cât mer-gea cu trenul într-un mod util şi totodată plăcut. De câte ori trebuia să plece undeva cu trenul îşi cumpăra o carte sau o revistă interesantă, ca s-o citească în timpul călă-toriei. Dar de îndată ce începea să citească revista sau cartea, i se făcea somn şi în scurt timp adormea. După un timp ajunsese să doarmă atât de adânc încât de multe ori mergea cu trenul mult mai departe decât era nevoie.

Odată, domnul Popescu, care era bucu-reştean, avea nişte treburi foarte importan-te la Ploieşti (la circa 60 km de Bucureşti). S-a urcat în acceleratul de Iaşi, care pleca din Bucureşti la 22.30. Trenul nu era aglo-

Familia Georgescu se pregăteşte pen-tru Revelion. Ei vor petrece Revelionul acasă şi vor avea mulţi invitaţi. Doamna Georgescu e foarte ocupată la bucătărie. Domnul Georgescu e obosit; toată dimi-; toată dimi-toată dimi-neaţa a umblat prin magazine şi a făcut o mulţime de cumpărături. El se duce în camera lui şi se aşează într-un fotoliu ca să citească ziarul. Soţia sa îl strigă de la bucătărie, dar domnul Georgescu citeşte ziarul foarte atent şi n-o aude. Soţia îl mai strigă o dată, apoi vine în camera lui şi-i spune:

N-ai auzit când le-am chemat?- Domnul Georgescu tresare şi răspunde:

Nu, dragă - citeam ziarul.- Lasă acum ziarul, avem atâtea lucruri -

de făcut!

O ÎNTÂMPLARE ÎN TREN

merat şi era singur în compartiment. S-a dus la conductor şi l-a rugat să-l trezească cu cinci minute înainte ca trenul să ajungă în Ploieşti. I-a atras atenţia conductorului că se trezeşte foarte greu din somn, că pro-babil va protesta energic. Conductorul, un bărbat înalt şi voinic, l-a asigurat că-l va da jos la Ploieşti chiar dacă va trebui să-l arunce din tren. Foarte mulţumit, domnul Popescu s-a întors în compartimentul său, unde adormi imediat.

Când s-a trezit era dimineaţă şi trenul tocmai intra în Iaşi. Furios la culme s-a dus să-l caute pe conductor. Când l-a văzut, acesta s-a uitat la el atât de mirat, încât abia auzea protestele vehemente ale domnului Popescu. În cele din urmă conductorul îi spuse:

- Îmi pare foarte rău, domnule... Nu ştiu dacă asta vă poate aduce vreo consolare, dar totuşi trebuie să vă spun că soarta dom-nului pe care l-am aruncat din tren în locul dumneavoastră a fost mult mai tristă.

FELICITĂRI DE ANUL NOU

Eu am făcut tot ce trebuia să fac.- Nu chiar tot. Trebuie să scrii felici--

tările de Anul Nou pentru rude şi prietenii noştri.

Ştii bine că nu-mi place să scriu scri-- sori şi felicitări.

Eu sunt prea ocupată. Trebuie să le - scrii repede. De fapt trebuia să le trimitem demult.

Doamna Georgescu se întoarce la bucătărie. După vreo două minute domnul Georgescu vine cu vreo douăzeci de plicuri. Toate au adresa scrisă şi timbrate. Doamna Georgescu e mirată:

Cum le-ai terminat aşa de repede?- Nu le-am scris acum; astea sunt -

felicitările de anul trecut. Am uitat să le expediez.

remember

77p a g i n a


Într-o dimineaţă frumoasă de vară, doi prieteni s-au dus la pescuit. Au luat autobuzul, care i-a dus până la marginea oraşului, apoi au mers pe jos vreo câţiva kilometri până la un lac din mijlocul unei păduri. Cei doi prieteni s-au aşezat pe un trunchi de copac, chiar la marginea lacului, şi-au aruncat undiţele şi au început să pes-cuiască. Au avut o zi norocoasă şi au prins o mulţime de peşte.

Pe la amiază, când era foarte cald, au sărit în apa lacului, care era foarte limpede şi adâncă, şi au făcut un înot. După ce au stat în apă aproape o oră, au ieşit la mal. Baia prelungită şi-a făcut imediat efectul - erau flămânzi ca nişte lupi. Mâncarea care o aveau cu ei s-a terminat cât ai clipi din ochi, însă cei doi prieteni erau parcă şi mai

PESCARUL CEL ŞIRET

flămânzi decât înainte. Atunci au făcut un foc ca să frigă câţiva peşti pe jeratic. Tocmai când frigeau peştii, a apărut, pe neaştepta-te, un paznic de vânătoare, care i-a întrebat dacă aveau permise de pescuit. Auzind întrebarea, unul din cei doi prieteni a luat-o la fugă. Paznicul a început să fugă după el. Amândoi erau alergători foarte buni şi abia după jumătate de oră paznicul l-a ajuns pe celălalt. Gâfâind, paznicul i-a cerut permi-sul de pescuit.

Poftim, spuse celălalt, sper că e în - regulă. Paznicul cercetă atent permisul apoi spuse:

Dacă aveţi permis în regulă, nu înţe-- leg de ce aţi fugit când m-aţi văzut.

Eu am, într-adevăr, permis în perfec-u am, într-adevăr, permis în perfec-- tă regulă, dar prietenul meu nu avea...

Filozoful grec Diogene nu avea casă ci trăia într-un butoi. Nu avea nici un fel de mobilă şi singurul obiect pe care-l ţinea în butoiul său era un urcior şi acela spart, cu care aduce apă de la râu. Într-o zi, ducân-du-se ca de obicei la râu să umple urciorul cu apă, văzu un băiat care bea apă din mâinile făcute căuş. Dându-şi seama că de fapt nici măcar urciorul nu-i este absolut necesar, filozoful îl luă şi îl izbi de o piatră spărgându-l.

Alexandru Macedon, auzind de înţe-lepciunea lui Diogene, s-a dus să-l viziteze la butoiul care îi servea de locuinţă. După

ALEXANDRU MACEDON ŞI DIOGENE

ce au vorbit un timp, Alexandru îi spuse lui Diogene:

- Cere-mi orice vrei, şi-ţi voi da.Cum Alexandru nu se dăduse jos

de pe cal şi stătea călare chiar în dreptul soarelui, în aşa fel încât umbra lui cădea asupra lui Diogene, acesta îi răspunse:

- Nu-mi lua ceea ce nu-mi poţi da!Se spune că întâlnirea cu Diogene l-a

impresionat deosebit pe Alexandru, care a declarat prietenilor săi:

- Dacă n-aş fi Alexandru aş vrea să fiu Diogene.

remember

78pagina


in memoriam

Atât ca poet cât şi ca poetician, Alexandru Muşina aparţine atât de mult fenomenului optzecist încât, cum spunea şi Al. Cistelcan acum vreo câţiva ani, nu poate fi clintit de acolo. Ca şi în cazul lui Mircea Cărtărescu, întâlnim la Alexandru Muşina o unitate şi o corelare perfectă între programul teoretic şi poezia pe care o scrie. El a fost adeptul pune-rii în aplicare fără întârziere a unei estetici reformatoare. Astfel, încă înainte de a publica primul volum, Alexandru Muşina publica un articol cu titlul Poezia cotidianului1, în care respingea poezia oraculară tradiţională şi propunea o poezie a cotidianului: „Ne-am cam plictisit, să recunoaştem, de poezia oraculară. Zeul în numele căruia pretinde a vorbi nu există. Ne-am cam plictisit de poezia mercenară, de poe-zia cabotinilor ce cântă ţăranul şi holda de grâu din cafenelele şi redacţiile Bucureştilor, de poezia farsorilor ce se plimbă în Mercedes, dar declamă că ştiu cât de mare e suta de lei, de poezia «herme-tică», produs al neputinţei de a simţi şi exprima emoţia, ca şi cea a proletcultiştilor «convertiţi» (definitiv, oare?) pentru a se putea menţine cât de cât în actualitatea literară. O poezie sclerozată, devenită jeton de prezenţă sau flecuşteţ lucitor, în schimbul cărora se pretind toate bunurile pământului, o poezie în care, dincolo de pelicula străvezie a cuvintelor, nu pulsează sângele vieţii noastre de zi cu zi.

Iată de ce vă propun să discutăm despre poezia cotidianului. O poezie deci despre viaţa

1 Alexandru Muşina, Poezia cotidianului, Rev. Astra, nr. 4, Braşov, 1981

noastră obişnuită, dar totodată care să exprime şi «poezia» din această viaţă. Modestă cum e, tra-casată şi mereu prea scurtă, dar singura pe care o avem sau o vom avea vreodată. […] Cum recu-noaşteţi poezia cotidianului? E rapidă, ironică, inventivă, «sinceră» şi directă, lipsită de prejude-căţi, dar nu şi de o ascunsă pudoare, imprevizibilă mai ales, o imagine – filtrată prin senzori proaspeţi şi minţi clare şi fierbinţi – a lumii în care învăţăm să trăim”. Articolul lui Muşina a fost deosebit de important pentru generaţia în afirmare şi este considerat un manifest generaţionist, pentru că majoritatea tinerilor poeţi de atunci a cultivat programatic acest tip de poezie. Un al doilea articol, publicat în 1982, tot în revis-ta „Astra”2, oferea mai multe detalii despre „angajarea existenţialistă vizavi de propriul text” şi numea, pentru prima dată la noi acest tip de poezie postmodernă: „Această poezie, postmodernistă, aş îndrăzni să o caracterizez ca pe o poezie a noului antropocentrism”, adică „centrarea atenţiei pe fiinţa umană, în date-le ei concrete, fizic-senzoriale, pe existenţa noastră de aici şi de acum şi o anume «clarita-te a privirii»”. Toate aceste idei sunt prezente în studiile aplicate Unde se află poezia? (Ed. Arhipelag, 1996), Pradigma poeziei moderne (Editura Leka-Brâncuş, 1996) şi Eseu asupra poeziei moderne (Editura Cartier, 1997).

Alexandru Muşina face parte dintre poeţii experimentali, cu un deosebit simţ al demitizării şi al persiflării. Neîncrezător

2 Alexandru Muşina, Poezia – o şansă, Rev. Astra, nr. 1, Braşov, 1982

ALEXANDRU MUŞINA(1954-2013)

LECŢIILE DE ANTROPOCENTRISM LIRICALE PROFESORULUI A.M.

79p a g i n a


în inspiraţie şi poeţi inspiraţi, el consideră poemul un „obiect de cuvinte”, un construct care poate fi montat şi demontat, în care se amestecă fericit corporalul cu realul, secven-ţa onirică cu derizoria recuzită a banalului, impresia frustă cu achiziţia culturală: „Eu sosisem cu marfarul de 4,50/ Îmbrăcat în haine albe, de gală/ Ea mă întâmpinase cu inima/ Plină de îndoieli ca un cornet de seminţe/ «Tu, neprihă-nită, i-am zis, ce mai fac/ Liliecii necomunicabili şi sofisticaţi/ Ai grădinilor tale?»/ Ea mă privi cu un fel de reproş/ Mirată că nu îi sărut mâna sau nu îi arăt/ Bucuria de a o revedea/ Apoi îmi des-prinse de pe umărul drept/ Un gândac auriu şi, fără să spună nimic/ Coboară încet treptele tocite/ Ale centenarei noastre catedrale” (Întâmplare XXI). Sau: „Ca orice băiat cuminte enfant sage ca orice tânăr/ crescut cu grijă de manualele şco-lare/ de la an la an mai bune îmi ajut/ părinţii în aprovizionarea autumnală ziua recoltei/ cu dovlecei cucuruji fotogenici ardei graşi atârnând/ de acoperişul de rogojini al dimineţii e/ o zi fru-moasă ieşim în stradă dans la rue televizoarele/ albesc zidurile caselor aplauze cu mulţămire/ să vezi preţul verzei la 0.95 şi ceapa ca o fecioară” (Lecţia a patra. La piaţă).

Repudiind revelaţia, bovarismul, poe-zia lui Muşina se întoarce în stradă, exploa-tează banalul, mediocritatea vieţii prin fla-sh-uri şi scene de gen, care descoperă carnea, sângele, viscerele proprii, aspiraţiile fireşti. Ca şi la poeţii grupului Beat Generation este vizată intensitatea comunicării, în poeme cu epic dominant şi cu o solidă structură logică. În acest sens, Baudila-Express este o mare izbândă a programului de antropologie lirică al lui Muşina, dar şi un poem etalon al opt-zecismului: „Cei ce m-au iubit au murit înainte de vreme,/ Cei ce m-au înţeles/ Au fost loviţi pe la spate şi înmormântaţi în grabă, cei/ Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit/ Şi-şi plimbă în soarele amiezii/ Privirea tume-fiată, creierul mirosind a cloroform.// După o iarnă lungă a venit vara caldă,/ Fructele noastre nu au timp să se trezească/ Fructele celorlalţi se vând la suprapreţ. Dimineaţa/ Ne primeşte totuşi cu braţele deschise, totuşi lumina/ Mai bate în epiderma fanată, totuşi vântul/ Nu mai aeriseşte orbitele duhnind de amintiri.// Am pierdut totul. Portarii hotelurilor/ Ne-au uitat, femeile fragede şi aristocrate/ Ne-au uitat, hamalii din gări ne-au uitat şi liftierii,/ Vânzătoarele de flori şi negusto-rii de nestemate,/ Ne-au uitat străzile, ne-au uitat casele albe/ Pe care urca iedera ruginie a vechii «la bella estate».// Am pierdut totul./ În paradis, în clipa cea repede, în metalul închipuirii/ Nimic din noi n-a rămas. Un avort/ Rapid, aseptic, ele-gant”. Iată şi finalul: „c) Ei mi-au spus, sugerat, ordonat:/ TREBUIE E NECESAR SE CERE/ TREBUIE E NECESAR SE CERE/ TREBUIE

(dar eu… jap!) mi-au spus/ E NECE (dar real… buf!) SAR/ Ei/ TREBUIE! Mi-au ordonat.// d) «O.K.” am zis./ Şi am îmbătrânit.// 6. Ilustraţie/ «UN VOYAGE AGREABLE AVEC BUDILA-EXPRESS»/ «ABENTEUR UND EXOTISMUS MIT MUDILA-EXĂRESS»/ «HAPPY DAYS WITH BUDILA-EXPRESS»/ «LA VITA E BELLA CON BUDILA-EXPRESS»// Afişe imense. Color. Peisage./ În prim-plan, o frumu-seţe locală/ Cu basma roz, autentică, şi dinţii/ Întregi şi proaspeţi spălaţi. În fundal o fanfară de îngeri/ În costume naţionale./ (photo, Bild, foto: ALEXANDRU MUŞINA)”.

Cu poezia postmodernă a lui Alexandru Muşina asistăm la modificarea relaţiei eu-lu-me, în sensul că eul artistic şi eul fenomenic nu mai sunt antagonice ci complementa-re. Poetul a rămas fidel programului iniţial în toate cărţile apărute după debut. Să ne amintim că Budila-Express, poemul după care învaţă şcolarii postmodernismul poetic în manualele alternative, apărea în volumul colectiv Cinci (Ed. Litera, 1982, împreună cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter şi Mariana Marin). Au urmat volumele: Strada castelului 104 (Ed. Cartea româneas-că, 1992), Lucrurile pe care le-am văzut (Ed. Cartea românească, 1992) Aleea Mimozei nr. 3 (Ed. Pontica, 1993), Tomografia şi alte explorări (Ed. Marineasa, 1994) şi Tea (Ed. Axa, 1998), Hinterland (Ed. Aula, 2004).

Deşi obstaculează apariţia în text a magi-ei şi a revelaţiei, există în cazul lui Alexandru Muşina un demonism care asigură emergenţa şi dau farmec, viziune şi magnetism poemu-lui. Viziunea sarcastică a acestor poeme a fost observată de mai mulţi comentatori. Dacă N. Manolescu vorbea despre „viziunea lui sarcastică”, criticul Cornel Regman găsea în poeme chiar o „metafizică sarcastică”, Radu G. Ţeposu îi taxa poemele drept „elegii sar-castice”, iar Al. Cistelecan considera că aceas-tă viziune „constrânge realul la o condiţie entropică, face reportajul căderii lui în agonia unei singure dimensiuni. Notaţiile, asociaţiile, paradoxiile se ţin strâns de gramatica depri-mării, a cărei ultimă substanţă (morală, exis-tenţială) e mereu relevată”3.

Autor al mai multor poeme etalon/ reper/ manifest subscrise unei estetici pro-prii – antropocentrismul - între care Budila-Express, Lecţiile deschise ale profesorului de limba franceză A.M., Alexia, Breviarul anestezic, Duminica blondă, Tomografia, Alexandru Muşina este un clasic al optzecis-mului şi un reper clar al poeziei române din ultimul sfert de secol. (Daniel CORBU)3 Al. Cristelecan, Pe unde mai merge Budila-Express, postfaţă la Alexandru Muşina – Poeme alese 1975-2000, Ed. Aula, Braşov, 2003.

in memoriam

80pagina


BUDILA-EXPRESS

1. Introducere

Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,Cei care m-au înţelesAu fost loviţi pe la spate şi înmormântaţi în grabă, cei Care mi-au tras la xerox programul gene-tic au înnebunit Şi-şi plimbă în soarele amiezii Privirea tumefiată, creierul mirosind

a cloroform.

După o iarnă lungă a venit vara caldă,Fructele noastre nu au avut timp

să se trezească,Fructele celorlalţi se vând la suprapreţ. DimineaţaNe primeşte totuşi cu braţele deschise, totuşi luminaMai bate în epiderma fanată, totuşi vântul Ne mai aeriseşte orbitele duhnind de amintiri

Am pierdut totul. Portarii hotelurilor Ne-au uitat, femeile fragede şi aristocrate Ne-au uitat, hamalii din gări ne-au uitat şi liftierii, vânzătoarele de flori şi negustorii de nestemate, Ne-au uitat străzile, ne-au uitat casele albe Pe care urcă iedera ruginie a vechii „la bel-la-estate”.

Am pierdut totul.În paradis, în clipa cea repede, în metalul închipuiriiNimic din noi n-a rămas. Un avortRapid, aseptic, elegant.

Totuşi dimineaţa mai întinde Braţele ei transparente, de caracatiţă, spre trupul Învineţit de somn şi de vise, totuşi aerul Mai face troc cu celulele spongioase, totuşi moaca roşcată A servietei mele rânjeşte, tâmpă, fericită.

2. Senzaţie

Din când în când trompeta îngeruluiScoate sunete de fanfară. Din când în când ne aşezăm la masă,Ciocnim ouă roşii sau pahare de vin, conversăm.

Din când în cândDansăm în semiîntuneric cu femeiProaspăt spălate şi mereu stânjenite, din când în când Ieşim în spatele casei, la munte, din când în când Stingem lumina şi transpirăm.

Sau se sparge conducta, vecina ţipă După poştaşul întârziat cu pensia, beţivii urineazăPe zidul caselor de vizavi, o salvare Trece uşor pe deasupra inimii şi duce departe Câte un corp solid familiar.

Din când în când se aude trompeta, Maşini greoaie ca nişte hipopotami stropesc Pavajul încins, vânzătoarele din cofetării Fac strip-tease şi, goale, se bat cu frişca, din când în cândCâte-un director se umflă ca un balon, se înalţă Apoi se sparge, dispărând din univers, din când în când Câte-un afişMulticolor ne promite Noul Ierusalim În schimbul a treizeci de bani sau al tăcerii.

Sau traversăm zidul putrezit al Grădinii şi culegem Globuri de aur cu care îmblânzim viitorul, sau deschidem Nasturii aerului şi posedăm furioşi Trupul cald încă al iluziei.

Din când în când ne amintim de Gondwana, De pelasgii mâncători de scoici, de Cung-Fu,Ne amintim de sarea-n bucate, de Rosamun,De vasele de Micene, de sandauaFilosofului, din când în când pomenimNume fără sens, însă dulci Inimii noastre: Herbert Read, Marcuse,McLuhan, John Berryman, Platon, Eminescu, din când în când Vindem pielea ursului din pădure şi ne Cumpărăm jucării.

3. Context

Şi apoi mă întâlnesc cu păianjenul blond,Cu arlechinul domesticit, cu domnişoara de silicon,Cu ursuleţul Yoghi, cu marele gagicar.

in memoriam

81p a g i n a


Toţi mă întreabă despre poezii, toţi mă întreabăCum e noua mea viaţă.

Nu sunt trişti, dar nici veseli. Trăiesc Într-un aer de celofan, aşteaptă clipa -n mare linişte, gata împachetaţi.

Ei mă întreabă despre poezie, acea trebuinţăŢâfnoasă şi plină de ruşine a adolescenţei,Despre poezie, precupeaţă grasă şi careNe-a luat pe nimic inimile de puştani şi le-a pus pe aţă,Despre poezie, cuvânt plicticos,Pe care dicţionarele-l mai pomenescDin conformism şi vocaţie inerţială.

Despre noua mea viaţă în ţinuturile boreale, Dincolo de sciţii cei îmbrăcaţi în blănuri, Şi, bineînţeles, despre Budila-Express.

4. Defulare

Şi noi am călătorit cu Budila-Express În dimineţile toamnei, în amiezile de vară, Sub cerul iernii, primăvara am călătorit Cu Budila-Express.

Şi noi am coborît la Hermansdorf, am văzutBidonville-urile din marginea terasamentului,Nesfârşitele turme de capre râioase, şi noiAm văzut Teliu-Valley, şi noi am auzitGraiurile amestecate ale triburilor de cule-gători de ciuperciŞi noi am prăjit slănină la flacăra brichete-lor, am croşetatRăbdători, în aşteptarea minunii, şi noiAm vizitat Întorsura-City, ba chiar ne-am întorsCu preafrumoase suvenire.Şi noi am leşinat prin parcurile din Flowers-Town, Şi noi am văzut cadavrele strivite de loco-motivă, Şi noi am traversat simplonuri în carePoţi face dragoste pe tăcute liniştit, şi noi Am dormit, şi noi ne-am trezit mahmuri În Budila-Express.

Şi noi am curtat inaccesibile băştinaşeCu basmale roz şi mirosind a Transpirantz, şi noiAm vorbit la nesfârşit şi am ascultat la nesfârşit, şi noiAm consolat văduve triste şi neînţelese

soţii, şi noi am mâncatPe colţul meselor roşii sandvişuri cu salam,Cu pui pane, cu brânză, cu omletă, şi noiAm violat Legea jucândCărţi, bând ţuică şi rom, şi noi am călcat în picioarePrincipiul invizibil al demnităţii de sine.

Şi noi am călătorit cu Budila-Expres,La gradul zero al folosirii, ale junelor navetiste,Şi noi am simţit fluidul neîncrederii oarbeCoborând ca acidul sulfuric în oase, şi noi am văzutBanchetele jumulite de vinilinulDin care aborigenii îşi fac portmonee, şi noiAm descoperit cultul secretAl stomacului, sexului şi capului aplecat, şi noiAm pătruns în catacombele realităţii,În subsolul paginii de ziar şi mai jos de subsolAcolo unde nu mai există decâtCarnea şi timpul, senzorul obosit.

Şi noi am cules laurii de staniol Ai după-amiezelor petrecute-n şedinţe, şi noi Am luptat în întuneric cu diverşi Dumnezei judeţeni, şi noi am stat Pe malul fluviului şi am plîns, şi noi am căzut Sub mesele negeluite ale cazinoului Paupasse-Oul, am răcnit,am expectoratSofistica râncedă a acceptării, şi noi

in memoriam

82pagina


Am auzit şuieratul glonţului pe lângă urechi. În Budila-Express.

Şi noi am văzut bătrânii reumatici Din Flot-Royal, nasurile în formă de şa Ale locuitorilor din Las Crasnas, şi noi Ne-am rătăcit în fauburgul Barcany, Şi noi am flanat pe aleile prăfoase Din Cité de Sarmache, şi noi am cumpăratParfumuri şi chelari Made in France De la parterul blocului turn cu patru etaje.

Şi noi am visat în câmpul cu iarbă, până ce Vacile ne-au înghiţit, mestecat, defecat, şi noi Am ascultat cimpoiul şi glasul castrat Al lui Titir răsunând pe scenele locale, şi noi Ne-am întors vii şi teferi scară de seară în Budila-Express.

Budila-Express! Budila-Express! Budila-Express! Şi noi am ştiut, şi noi am iubit. Şi noi am avut şi-am putut, am scris şi-am citit!Budila-Expross, garnitură cu bou-vagoane, Garnitură dublată, uneori, garnitură bon-doacă, Iute şi verde-murdară printre grămezile de cartofi Putrezind pe câmpuri, pe lângă peroanele Pline de cioburi şi capace de bere, Budila-Express ruginind nevăzut Precum tinereţea, la încheieturi.

5.Filtru

a) Era o cameră oarecare. Fără pereţi. Cordoane moi o legau De universul placentar. Creierele, ele înse-le, păreau a nu exista Decât provizoriu, mereu în aşteptarea Confirmării de dincolo: pastile minuscule de oxigen.Dar aici se hptăra totul. În aceastăMetastază incipientă.

Era linişte. Puteam auziFeromonii teilor atacând epidedermaAdolescentelor. SemnificantulMai înghiţind o gură de semnificat.

Apoi el a ridicat mâna. Mâna saAva cinci degete. Fiecare degetUn trecut şi un viitor.

b) Atunci au năvălit, izbucnit, explodat;fofilatorii şi scatoscotocitorii pontatorii şi antemergătoriilingecuriştii şi drogheriştii femeile de cau-ciuc şi cele evidenţiateeşanjiştii şi stahanoviştii alchimiştii şi ver-slibriştii lucrătorii cu gura şi cu despicătura cu mapa şi sapasecretarele şi debarasoarele recţii şi erecţii matroanele şi prefecţii balena albă şi pajii coafezele şi dormezele brodeuzele şi vibromaseuzele liniştitorii şi concasorii puţopalmiştiiverbali şi funcţionarii municipali contribuabilii şi subcontabilii vacile domnului şi semina-riştii ac tiviştii şi pasiviştii comutatoarele şi pre-zentatoarelemamele patriei şi taţii burduhănoşi cititorii de manuale şi meşterii de zăbale animatorii şi picolii soioşi, scopiţii şi neofiţii scrobiţiineofaliţii soldaţii de plumb şi poliţaii de carbid cu amintirea copilăriei conservată în heliu lichid

c) Ei mi-au spus, sugerat, ordonat:trebuie e necesar se cere

TREBUIE E NECESAR SE CERE TREBUIE E NECESAR SE CERE

TREBUIE (dar eu... jap!) mi-au spusE NECE (dar real... buf!) SARei

TREBUIE! mi-au ordonat.

in memoriam

83p a g i n a


d) „O.K.” am zis Şi am îmbătrânit.

6. Ilustraţie

„UN VOYAGE AGREABLE AVEC BUDILA-EXPRESS” „ABENTEUER UND EXOTISMUS MIT BUDILA-EXPRESS” „HAPPY DAYS WITH BUDILA-EXPRESS”„LA VITA E BELLA CON BUDILA-EXPRESS”

Afişe imense. Color. Peisage. În prim-plan o frumuseţe locală Cu basma roz, autentică, şi dinţiiÎntregi şi proaspăt spălaţi. În fundal o fan-fară de îngeri În costume naţionale.(photo, Bild, foto: ALEXANDRU MUŞINA)

Putna, 2006. Daniel Corbu şi Alexandru Muşina

Coborând de la Cetatea Neamţului: Poeţii Daniel Corbu, Alexandru Muşina, Florin Iaru şi criticul literar Cristian Moraru (1986)

in memoriam

84pagina


portrete critice

Nicolae Tzone face parte din categoria acelor literaţi care mai întâi teoretizează, după care pun teoriile în practică. Astfel, autorul în discuţie a studiat până la deta-lii avangarda românească şi europeană, a scris studii despre avangarda clasică (are şi o lucrare de doctorat cu titlul geo bogza şi avangarda română), mai apoi a urmat stilistic pe cei mai buni poeţi avangardişti: Ştefan Roll, Tzara, Fundoianu, Voronca, Saşa Pană, Gellu Naum. Cărţile publicate poartă astfel energii şi experimente neoavangardiste: cu iova pe muntele iova (2011), viaţa cealaltă şi moartea cealaltă (2010), oase de înger (2009), capodopera maximă (2007), nicolae magnificul (2000).

Textele lui Nicolae Tzone (n. 10 mai 1958, la Malu, Giurgiu) sunt de obicei lungi, ditirambice, încrâncenate, agonice. Spune poetul: „am poftă să latru şi latru latru ca un lup matur şi hâtru latru ca un diavol/ întemniţat în pântece de femeie tânără şi foarte frumoasă/ don juana mă priveşte cu încântare se aşează pe tâmplă şi coapsă lângă/ tâmpla şi coapsa mea şi-ncepe lupoaică înnăscută să latre şi ea”.

Aflăm, dintr-un expozeu liric de un derutant narcisism, amănunte din viaţa de zi şi din vis a magnificului nicolae: „noi file la

UN NEOAVANGARDIST CU APLOMB

NICOLAE TZONE

85p a g i n a


portrete critice

tratatul asupra morţii şi-a reînvierii apoi sorbit o ceaşcă plină ochi cu miere neagră/ dona juana întinsă pe canapele îşi numără încântată genunchii şi sânii şi-i ies mereu cu unul mai mult/ hai vino zice să te-mbrăţişez până nu adorm până nu încep să plâng/ plânsul ca zahăr plânsul ca somn plânsul ca parfum plânsul ca iarbă plânsul ca scrum şopteşte ea/ plânsul ca apă ca apa ce se despică în două când trec morţii tineri pe ea/ plânsul ca fulger plânsul ca nisip de piatră ca nisip de sânge/ nicolae muşcă-mi toţi sânii ronţăie-le sfârcurile roşii şi negre/ fărâmiţează-mă apoi cu vigoarea ta de taur înfierbântat/ scrie hai poeme noi direct în trupul meu să le nasc dimineaţa în zori/ când se sinucid cocoşii singuri şi trişti/ poe-mele născute de mine copii pur sânge genii în faşe pui de taur năuci deja cu boturile şi coarnele-n transă.”

Grandilocvenţa şi narcisismul îşi dau mâna în texte care exacerbează importanţa autorului în lume.

În spiritul grandioşilor sultani turci (vezi Suleyman Magnificul!) poetul Tzone (la începuturile sale Ţone) şi-a spus Nicolae Magnificul, denumind astfel o întreagă spec-taculoasă carte. Să cităm: „dorm cu fruntea pe-o lacrimă-n flăcări roată de car antic perfect conservată/ pe care se poate desluşi încă urma sandalei lui ahile la troia/ mă ros-togolesc în mine însumi ca pe-o vâlcea căp-tuşită cu şiraguri/ de canini ascuţiţi de tigri şi lupi/ nu-i dimineaţă nici seară e un timp fără timp e un cuvânt fără litere/ e o viaţă fără cernoziom e un pământ fără sânge o flacără fără văzduh/ nu respir ci sar coarda de munţi sar capra peste carpaţi/ fumez pipa infinitului/ eu nicolae magnificul eu prinţul cu duminica-n stern precum colţii/ bocancului alpinistului în pulpa povârni-şului de granit/ nimic nu mă cere nimic nu mă biruie vopsesc în maron insomnia care nu mă vindecă/ soare de buzunar poemul în care îmi aşez creierul pentru a fi fotogra-fiat/ pentru marea expoziţie a sfârşitului/începutului de mileniu/ şerpi cu salbă de clopoţei literele în care mă-nfăşor ca-ntr-o pânză solzoasă ca-ntr-un giulgiu ermetic/ prin care nu pătrunde lumina prin care nu trece nici un grăunte de aer nici o adiere a vieţii/ şi inima mausoleu cu armăsari albi aşezaţi în sicrie de marmură neagră/ deal de uraniu ce se dă nevăzut de nimeni de-a rostogolul la orizont/ sînt regele care dom-neşte doar peste vieţile şi morţile sale doar

peste trupurile iubitelor sale rebele/ sînt tatăl şi mama numai al buricului degetelor de la mâna mea dreaptă şi mâna mea stân-gă.” (nicolae magnificul apollinaire bocancii lui mihai eminescu).

Asemenea multor poeţi din genera-ţia ’80, Nicolae Tzone a lucrat textual la detabuizarea sexului ca revoltă socială, ca teribilism asumat. Poemele sale se citesc uşor şi cu multă plăcere, având un mag-netism special, în ciuda sincopelor şi a unui fragmentarism specific: „aş vrea să cobor în carnea ta dulce/ până peste frunte până peste creştet/ aş vrea pe dinăuntrul tău să scriu un poem / pe care să-l citeşti pe nerăsuflate/ nouă luni mai târziu/ aş vrea pe spatele tău între omoplaţi/ să sap o fântână din care să pot să beau/ somn pur oricât de târziu după miezul nopţii/ aş vrea palmele tale să mi le lipesc de bărbie/ şi de obraz pentru totdeauna/ aş vrea să stau cu tine şi cu mama/ într-un scrânciob care în legănarea sa/ să atingă luna/ aş vrea chiar acum să-ţi fac din mere roşii/ o rochie roşie de care să fii foarte mândră/ aş vrea apoi în drumul spre pat merele roşii/ din rochia ta oarecum ciudată/ să se rostogolească pe podea de pe tine/ unul câte unul până la ultimul.”

Poet al explorării sinelui în zona oni-ricului, al revoltei („nicolae cel sincer şi masochist”), al refuzului realităţii, al con-troverselor, al inspiraţiei suprarealiste, al experimentului netrucat, Nicolae Tzone este unul dintre cei mai spectaculoşi poeţi ai generaţiei’80.

Daniel CORBU

86pagina


portrete critice

AMĂNUNTE DIN VIAŢA DE ZI ŞI DIN VIS A MAGNIFICULUI NICOLAE (I)

cerni răbdător apa de ploaie nicolae şi nu vrei să plînginu-ţi frîngi degetele ca pe nişte surcele să le arunci în sosulcine ştie cărei întîmplări faimoase cu elisabeta a noua

regina româniei fantasmagoricenici măcar nu surîzi nici măcar nu înjuri pe nemernicii care fac gălăgieîn viaţa de alături în camera aia mică în care sînt aduşi cîinii

pentru castrat

***seara a venit fecioară cu rochia ridicată i se vedea sexul luminosprecum steaua polară şi nu ştiam ce să fac în buzunar îmi crescuseun brad de optsprezece metri lungime visasem cîndva că voi însămînţacerul cu el că voi lăsa gravidă eternitatea cu frunze verzi strălucitoare

ascuţite virile

***cînd nu visez nu trăiesc sună simplu şi fabulos fraza aceastamă dau uţa în ea ca atunci la-nceputul începuturilor în pîntecul mameimă privesc fără scop într-o oglindă de petale de mac

şi mă văd cu ochii pătraţicu inima ca o navă cosmică cu genunchii ca un bici cu vîrful de plumbmîinile mele ah mîinile sînt pantere violente arme negre de sfâşiat

nimicul în fîşii subţirimuşc neantul de burtă cu negrii mei dinţi şi vai atît de mult

sînge negru curgeîn marea roşie din intestinele acestui poem care se scrie acum

***predau fantasmagoria la un liceu de fete din oraşul de munteprofesor tînăr şi brav îndrăgostit de profesoara de desenîntr-o dimineaţă ceţoasă liceencele mai focoase au prins-o

şi au legat-o de un bradau ameninţat-o că dacă nu pleacă în trei zile din aşezare

o prind iarăşi şi îi dau focşi chiar i-am dat foc spune isabela eleva cu pulpe trapezoidale

din clasa a XI-a Ai-am adunat cenuşa-ntr-un coş de frunze de stejar şi-am îngropat-o în pămîntvoi toţi aţi crezut că a dispărut fără urmă că au mîncat-o lupii sau urşiiaiurea i-am dat foc ca s-o uiţi să te păstrăm doar pentru noi

***precum în orice viaţă este o poartă care nu duce nicăieriaşa şi în dragoste aşa şi în cetatea cărnii aşa şi-n cîmpia retineisexul meu este argintiu şi este veşnic flămînd de poteci noide noi nume motiv pentru care neobosit sarela beregata destinului provocîndu-l

***mă întind leneş fosforescent pe linia vieţii din palma tadorm păzit de tine iubire rară comparaţie fără control fără cenzorii conştientuluiplantaţi pe celulele vii ale vieţilor noastre însămînţate dinaintea erei noastrecu noi cei de acum şi cei din vecii vecilor

10 febr. 1999

87p a g i n a


portrete critice

88pagina


portrete critice

AMĂNUNTE DIN VIAŢA DE ZI ŞI DIN VIS A MAGNIFICULUI NICOLAE (II)

primit scrisoare de la emil galaicu păun e bine a tipărit o carte de criticălucrez la un tratat de poetică stranie corozivă propoziţii dense

scrise negru pe negruploaie în draci în piaţa alba iulia în cîteva clipe ud paparudăacasă-ntr-un taxi primitiv şoferul alb ca laptele poezia era bine mercifăcea baie-ntr-un pahar de ceai

***stau cu genunchii la piept sub pătura groasă de lînă visez că-mi zboară

prin trup o pasăre cu pene metaliceciocul ei ticăie ca un pistol care macină gloanţe conice

bomboanele crimeicapul este un ceas cu nisip pe limba-i subţire se plimbă

şerpi incandescenţi de mercureu ies din gîtlejul ei ca o mînă din braţde nicăieri nu izbucneşte nici un strop de sîngeoare astfel se produce o naştere pură

***scriu de cîteva ceasuri beau sînge de taur şi scriu scriu scrie-mi-aş viaţape trupul morţii mele de fiecare zi şi pe trupul scurtelor clipe

de reînviere

***testicolele mele pline cu sămînţă de geniu geniul bărbăţiei

şi al demenţeipoezia nu versul nu ele nu se nasc din nici un fel de sămînţăele se nasc dintr-o dată mature fiinţe vii mamifere divinesexul lor este frumuseţea lormatafizica lor este virginitatea lor

***întunericul ca o mănuşă inima ca o mănuşă poemul ca o mănuşădumnezeu ca o mănuşă toate mari negre umflate de box

***ca o scară de fier coapsa iubitei mele gura ei ca o celulă a noroculuisînul ei ca o casă de piatră-n deşert laptele ei apă viedumnezeu beat vomită-n scaieţispaimă şi nemurire beteagă înlăcrimată

***văd întunericul din miezul pietrei albe incandescentevăd pietrele albe incandescente din miezul întunericuluiscriu poezii despre el poezii de pămînt negrupoezii de fier negrudar vă jur negrul este o culoare fierbinte liniştitoareşi în genere eleganţa negrului sexul negru al culorii negrenu au asemănare pe lume

l4 febr. 1999

89p a g i n a


portrete critice

AMĂNUNTE DIN VIAŢA DE ZI ŞI DIN VIS A MAGNIFICULUI NICOLAE (III)

bucureşti cîrciumă carnaval poezie demenţă dumnezeucu sprîncenele smulse

pe străzi se plimbă versurile mele la braţ cu lei negri foarte frumoşidorm întins pe asfalt sub arcul de triumf visez juisez imagini apocalipticeeu nicolae magnificul îndrăgostitul masochistul duba neagră

care adună nevăzătorii oraşuluişi-i pune să povestească despre cum văd ei noaptea moartea umbra

suferinţa imbecilitatea şi umilinţa

***mi-e foame ronţăi arbori mi-e sete beau dîmboviţa mi-e frig

mă-nvelesc cu surîsul monei-lisami-e somn dorm în sexul stelei polare din antecamera

sânului tău roşu cu sfîrcuri albe hiperhalucinante însămînţez versurile în pămînt de fier ca pe brazii de fier

sap adică groapa adâncă şi largă cu dinţii cu limbapun apoi în fundul ei literele una câte una litere sobre întunecate de fier

(...) le-nvelesc meticulos cu ţărâna neagră le ud cu sângelesă aibă cu ce se hrăni pînă cînd încolţesc pînă când ies din pămîntul de fier

la lumină pînă le dau primele frunzuliţe de fierapoi mi-e iarăşi foame mănînc iarăşi arbori beau din nou dîmboviţa

mă-nvelesc încă o dată cu surîsul monei-lisaapoi începe ploaia apoi vine apocalipsa mult aşteptată apoi dumnezeu

îşi smulge trist şi stingher părul limba sprînceneleaşa îşi smulge el trist şi stingher părul limba şi sprîncenele în ultimavreme de două ori pe zi dimineaţa şi seara cu un cleşte roşu

metalic vigilent ascuţit

***plimbarea pe jos în cişmigiu aici merg pe lac în picioareca un frate tardiv al lui Iisus

l6 febr. 1999

90pagina


PREDICĂ DESPRE MOARTE

În sfârşit ajungem şi la domeniul morţiicare purcede în escadron, letrină iniţială,paragraf şi cheie, acoladă şi diereză,la ce bun pupitru asirian? ori amvon creştin?intensul reper al mobilei vandaleo, cu atât mai puţin această retragere ante-penultimă?

Ca s-o sfârşeştimâine, ca exemplu de falică mândrie,cu diabet şi un ţucal albcu chip geometric,defunct,ai nevoie oare de predică şi migdale,să-ţi prisosească literalmente cartofiişi acest spectru fluvial unde aurul ardeunde se mistuie preţul zăpezii?Oare pentru asta să murim atât?Doar de dragul morţiiţinem să murim în fiecare clipă?Şi paragraful pe care îl scriu?Şi letrina iniţială pe care-o arborez?Şi escadronu-n care mi-a cedat copita?Şi cheia ce deschide toate porţile?Şi diereza justiţiară mâna,cartoful meu şi carnea mea şi contradicţia de sub cearceaf?

César VALLEJO

biblioteca de poezie

91p a g i n a


Nebun ce sunt, lup ce sunt, viţelul ce sunt.Mintosul, supracalul!Pupitru, da, întreaga viaţă; amvon,tot aşa, întreaga moarte!Barbară predică: hârtiile-astea;antepenultimă retragere: această piele.Astfel, gânditor, aurifer, muşchiulosîmi voi apăra prada în două momente,cu vocea şi tot aşa cu laringele,şi cu mirosul fizic cu care mă rogşi cu instinctul de imobilitate cu care umblu,şi mă-mpăunez cât trăiesc — trebuie s-o spun;iar bărzăunii mei se vor mândri căcila mijloc sunt eu şi tot eu la dreapta,şi la stânga iarăşi eu.

CONSIDERÂND LA RECE...

Considerând la rece, imparţialcă omul e trist, tuşeşte şi totuşise complace în pieptul său roşu;că tot ce face e să-şi compunăzile;că-i sumbru mamifer şi se piaptănă...

Considerândcă omul provine gingaş din muncăşi ricoşează şef, răsună subordonat,că diagrama timpuluiîn medaliile lui e una şi aceeaşi dioramăşi, abia întredeschişi, ochii lui studiarădin cele mai vechi timpurifamelica formulă a masei sale...

Înţelegând fără efortcă uneori omul cade pe gânduride parcă ar vrea să izbucnească-n plânsşi, silit să se întindă ca un obiect,devine bun tâmplar, asudă, omoară,şi apoi cântă, mănâncă, se încheie la nas-turi...

Considerând de asemenică omul nu-i în realitate decât un animalşi totuşi, când se întoarce,tristeţea lui mă izbeşte în moalele capu-lui...

În sfârşit, trecându-i în revistăodăile faţă-n faţă, closetul,disperarea, în timp ce-şi încheie groaznica zi, ştergând cu buretele...Înţelegândcă ştie cât îl iubesc,că-l urăsc cordial şi că-mi este, la urma urmei, indiferent...

Răsfoindu-i actele de identitateuitându-mă prin ochelari la acel cer-tificatce dovedeşte că s-a născut mic de tot...

îi fac semnel vineîl îmbrăţişez emoţionat.Ce mai contează! Emoţionat... Emoţionat

GHITARA

Plăcerea de a suferi, de a urî, îmi vopseştecu otrăvi plastice gâtul,dar coarda îşi implantează ordinea magi-că,grandoarea sa taurină, între prima,a şaseaşi-a opta mincinoasă, le îndură pe toate.

Plăcerea de-a suferi... Cine? din cauza cui?cine, dinţii? din cauza societăţii?carburile de turbare ale gingiei?Cum să fiişi să rămâi acolo fără să mâniezi vecinul?

Om singur, decât numărul meu eşti mai presus,mai presus decât un întreg dicţionarcu proza lui în versuri


92pagina


şi versurile lui în proză,spectacolul tău acvilămecanismul tău tigru, tandrul meu seamăn.

Plăcerea de a suferide a aştepta speranţele la masă,duminica cu toate limbile,sâmbăta cu ore chinezeşti, belgiene,săptămâna cu două flegme.

Plăcerea de a aştepta în papuci,de a aştepta ghemuit după un vers,de a aştepta cu forţă şi o bâtă zdravănă;plăcerea de a suferi: K.O. de femelămoartă cu-o piatră la brâu,moartă între coardă şi ghitară,jelind zile şi cântând luni întregi.

ANIVERSARE

Câte zile de paisprezece într-o existenţă!Câte credite ceţoase într-un colţ!ce diamant sintetic, copita!Cât mai suavă dulceaţăde-a lungul, cea mai adâncă suprafaţă:câte zile de paisprezece într-un an atât de mic!

Ce datorie,să despici şi ce tăietură,din amintire-n amintire, într-o geană!Cea mai galbenă, cea mai grena!Ce de paisprezece într-un singur paisprezece!

Armonică a după-amiezii în acest colţ,pian al zorilor în după-amiaza asta;goarnă a cărnii,tobă cu un singur băţ,ghitară fără pătrimi, ce de cvinteşi ce de-ntâlniri cu prieteni ţicniţişi ce cuib de tigri tutunul!Câte zile de paisprezece într-o existenţă!

Ce-ţi spuneam adineauri,cincisprezece fericiţi, străine, cincisprezece alţii?Doar părul meu - nimic altceva să nu crească,să vină să caute scrisorile,fiinţele de mine născute strălucească,să nu fie nimeni în groapa meaşi să mă confunde după lacrimi.

Câte zile de paisprezece într-o existenţă!

Traducere de Constantin ABĂLUŢĂ


93p a g i n a


O tendinţă accentuată de a găsi tră-sături mistice în psihologia lui Valéry şi-a făcut drum în unele din ultimele studii ce i-au fost consacrate.

Ideea aceasta contrazice portretul pe care i l-am făcut şi în care apare drept scep-tic şi necredincios.

Ni s-a părut necesar să încercăm să lămurim lucrurile.

Căile prin care s-a ajuns la concluzia misticismului lui Va léry au fost diferite iar ideea, prin ea însăşi, este izbitoare şi nu lipsită de seducţie.

O primă cale a fost cea aleasă de Dna Gilberte Aigrisse, în studiul său „Psychanalyse de Valéry” (Psihanaliza lui Valéry).

Cum arată şi titlul lucrării, autoarea foloseşte pentru ţelurile sale principiile şi metodele psihanalizei literare. Ea îi sta-bileşte lui Valéry un fond mistic, ba chiar creştin.

De-a lungul capitolelor lucrării, Dna Aigrisse ne predă, bucată cu bucată, un Valéry împodobit cu aproape toate comple-xele prevăzute în manualele ortodoxe de psihanaliză: complexul lui Oedip (ura tată-lui), complexul spectacular (cu riozitatea sexuală a copilului); complexul de aban-; complexul de aban- complexul de aban-don (com plexul de înţărcare); revendicarea (înlocuitorul găsit pentru plăcerile pierdu-te) etc.

Totul se întâmplă conform regulilor prestabilite şi, în final, autoarea ajunge la paradoxurile de neevitat ale inter pretării psihanalitice.

Pentru a ilustra rezultatele strădaniei şi a realiza ce devine Valéry într-o astfel de interpretare, iată, pe scurt, câteva mostre:

Căutarea purităţii de către Valéry se explică prin refu larea complexului lui Oedip: ura împotriva tatălui său (prezuma-tă fără vreun temei) dă naştere, prin subli-mare, neînvin sei sale nevoi de puritate.

Sentimentul de singurătate pe care-l încearcă uneori Valéry este considerat ca un sentiment de nesiguranţă şi de teamă, manifestare a complexului de înţărcare.

Dragostea lui Valéry pentru mare nu s-ar datora mării reale, căci el o iubea chiar înainte de a fi văzut-o; acest sen timent constituind o manifestare a iubirii filiale pentru mama sa, întrucât marea este un simbol matern.

În muzicalitatea versurilor sale, Valéry ar spera în mod inconştient să regă-sească farmecul magic al vocii mamei sale. Iar pasiunea de perfecţiune manifestată în activitatea sa li terară — „acest gust pervers al refacerii indefinite” — ar fi sublima-rea nevoii primitive de securitate pe care, copil, Va léry a trebuit s-o resimtă.

Mă opresc — reţinându-mi cu greu zâmbetul — şi socotesc ca aceste exemple

Paul VALÉRY. Note

şi controverse

Virgil NAUMESCU

„MISTICISMUL” LUI VALÉRY

eseu

94pagina


ne conving uşor de valoarea îndoielnică a analizei făcute de Dna Aigrisse.

Dar peste aceste consideraţii parti-culare, psihanaliza per mite autoarei şi o concluzie generală, care ne interesează mai mult, privind „misticismul” lui Valéry, şi pe care o transcriem în întregime:

„Inconştientul lui Valéry a fost acela al unui mistic bipolar. Cu Îngerul şi cu ulti-ma frază scrisă pe fila din urmă a caietelor, atingem polul creştin al lui Valéry.

Îngerul, prin tristeţea care-l stăpâ-neşte, este un simbol creş tin, mai mult occidental decât oriental. Lacrimile ce sunt gata să-i curgă din ochi provoacă o ruptură a echilibrului senin, sugerat de imaginea bipolară.”

Foarte sigură de interpretarea sa, autoarea invocă în spri jinul tezei sale un text al Caietelor, nu fără a lua precauţiunea de a ne pune întrebarea esenţială: „Valéry n-a fost mistic?”

Şi textul destinat — în convingerea Dnei Aigrisse — să-i nimicească pe cei care ar îndrăzni să se îndoiască de misticis mul lui Valéry, iată-l:

„Tu n’adorera pas les dieux des autres.Mais prends garde de te tromper sur le tien.Tu connaîtra le tien à sa simplicité.Il ne te proposera pas des énigmes vides.Il ne s’entourera pas d’éternitéIl sort de toi comme tu sors de ton sommeilComme la fleur et le parfum sortentde la terreConfuse et du fumier qui se décompose, il sortQuelquefois de ta vie, un peu de lui etD’une idée de son énergie.Cache ton Dieu. Que ce Dieu soit ton Trésor.Que ton trésor soit ton Dieu!”

Acest pretins Dumnezeu — de la care Valéry n-a păstrat decât numele, scris de altfel cu majusculă — este dezbrăcat de nemurire, de transcendenţă şi de uni-versalitate — adică de atributele esenţiale ale divinităţii.

El naşte din individ, din forţele per-sonale ale acestuia şi din ideea pe care ne-o facem despre o divinitate; nu poate servi altuia, ci numai individului; constitu-ie comoara avar as cunsă a fiecăruia.

Dna Aigrisse s-a înşelat asupra sem-nificaţiei textului, care nu face altceva decât să exprime, sub o nouă formă, ego-

tismul atât de caracteristic lui Valéry — adică exaltarea extremă a voinţei de forţă intelectuală şi spirituală a insului.

Nici invocarea poemului „l’Ange” nu este mai fericită; am arătat în prima parte a lucrării că „Ange” exprimă duali tatea tragică a spiritului. Puritatea care străbate poemul este de ordin uman şi nu divin.

Scopul de căpetenie al Dnei Aigrisse de a găsi la Valéry, „l’écrivain le plus rati-onnel qui soit” un fond mistic, „les sub-structures de la raison, cette vie chargée de magie et de terreur” rămâne nerealizat în confruntarea cu viaţa şi opera scrii torului.

*

O concepţie foarte aproape de ade-văr — între altele şi pentru că se bazează pe textele cele mai semnificative ale caie-telor — este aceea a Dnei Judith Robinson în studiul său „L’analyse de l’esprit dans les cahiers de Valéry”.

Formula pe care o foloseşte, „un mis-ticism antireligios”, dă o indicaţie precisă asupra naturii misticismului pe care i-l atribuie Judith Robinson lui Valéry.

Câteva texte ale lui Valéry — aproape toate din caiete — emană în mod ciudat un uşor parfum mistic:

„Chacun doit avoir sa Mystique, qu’il garde en soi, jalousement.” (Cahiers VII, p. 855.)

„...l’âme jouit de sa lumière sans objet. Son silence et le total de la parole, et la somme de nos pouvoirs composent ce repos. Elle se sait éloignée de tous les noms et de toutes les formes. Nulle figure encore ne l’altère ni ne la contraint. Le moindre jugement entachera sa perfection...

Quelle merveille qu’un instant universel s’édifie au moyen d’un homme et que la vie d’une personne exale ce peu d’éternel! N’est-ce point dans cet état si détaché que les hommes ont inventé les mots les plus mysterieux et les plus téméraires de leur langage?

...Sur le plus haut de l’être je respire une puissance indéfinissable comme la puissance qui est dans l’air avant l’orage.” (Mélange II, p. 351.)

Judith Robinson nu se lasă înşelată de aceste texte. Ea îşi fondează ideea des-pre misticismul lui Valéry „pe sentimentul ascuţit al gândirii, ca gândire, ca forţă pură şi intensă” — adică pe dezvoltarea

eseu

95p a g i n a


extremă a puterilor spirituale ale Eului. Iar textul invocat în sprijinul concepţiei sale, lămureşte definitiv ce ascunde formula „misticism antireligios”: „Que si on s’exalte et que je ne sais quel sentiment, sensation, nous soulève comme au dessus de toutes choses, vers un point de souvairaineté et simplicité de notre puissance d’existence — il n’y a aucune raison de nommer Dieu l’extrême de ce mouvement — sinon des choses apprises. Ni aucune raison de combiner cette „affection” avec l’idée de fabri-cation” du monde, de vie future etc. (Cahiers XXVIII, p. 543.)

*

Pierre Laurette atribuie lui Valéry un misticism de o na tură mai subtilă. Studiul său, „Le thème de l’arbre chez Paul Valéry”, deşi de proporţii mai reduse şi axat numai pe ima ginea arborelui, aduce idei noi şi precizări semnificative pentru cunoaşterea scriitorului. Ideea generală a cărţii este să exami neze rolul şi semnificaţia imaginii arborelui în opera lui Valéry.

Analiza este urmărită minuţios şi cu răbdare de-a lungul întregii opere: versuri, proză, chiar şi în caiete şi permite au torului să elaboreze şi să-şi exprime ideile.

Imaginea arborelui este, prin exce-lenţă, o temă simbolică, plină de sensuri iraţionale. La Valéry, arborele simbolizea-ză creşterea spirituală. Ca arborele, omul îşi împinge rădăcinile în profunzimile tul-buri şi ridică fruntea spre cer pentru a cuceri limpezimile conştiinţei.

În această idee, Pierre Laurette s-a întâlnit cu Maurice Bémol, care a expri-mat-o însă sumar:

„Arborele este potrivit naturii lucru-rilor şi potrivit sime triilor structurii sale, modelul gândirii vii a spiritului care vrea să crească.” (Bémol Maurice, Valéry, p. 412.)

Deasemenea, imaginea arborelui nu poate fi socotită ca o simplă temă poetică. Activitatea poetică a lui Valéry este prac tic încheiată în 1925, şi totuşi, tema arbore-lui devine mai frec ventă după acest an. Imaginea arborelui nu numai că a supra-vieţuit perioadei poetice, dar a dobândit o forţă şi mai mare: majoritatea desenelor de arbori şi admirabilul „Dialogue de l’Arbre” („Dialogul arborelui”) sunt realizate după această perioadă.

Persistenţa, obsesia imaginii arbore-lui, încărcată de sensuri iraţionale la un spirit care proclamă raţionalitatea operei sale, este semnificativă şi constituie pentru Pierre Laurette manifes tarea laturii mistice a lui Valéry:

„Dacă vrem să avem o viziune mai bogată a temei şi a numeroaselor sale arti-culări, este insuficient să o judecăm numai ca o simplă imagine literară. Este limpede că imaginea trece dincolo de forma poeti-că. Este absolut izbitor că tema arbo relui, temă poetică, supravieţuieşte poeziei mai mult sau mai puţin lăsată, după 1925; această temă, departe de a fi un ecou slăbit al maturităţii poetice, prinde o dezvoltare firească, cum dovedesc „Dialogul arbo-relui” şi minunatele desene din ultimele Caiete.

Putem atunci să cercetăm funcţia acestei teme şi să ne în trebăm dacă tema arborelui nu este o imagine fundamentală pentru cunoaşterea autorului? („Le thème de l’Arbre chez Paul Valéry, p. 178.)

„Este în aparenţă surprinzător că un scriitor pe care îl stăpâneşte sentimentul aprig al unei conştiinţe clare, să stăruias-că atât într-o temă bogată în semnificaţii inconştiente şi în conţinuturi iraţionale. Paradoxul nu există decât pentru acei care tind să reducă gândirea lui Valéry la aspec-tul ei intelectualist şi formal şi care, în acest sens, urmează pe autor însuşi care, pentru esenţial, n-a vrut să acorde vreo valoare decât operaţiilor analitice şi determinante ale spiritului”... (op. cit. p. 180).

...„Nu există imagine în opera lui Valéry care să facă să se simtă atât de bine că noţiunea de intelectualism întrebuinţată atât de des, nu trebuie folosită decât cu precauţiune.”

„...şi Valéry, dincolo de imaginea arbo-relui, presimte o trans formare, imposibil de realizat la nivelul conştiinţei clare, şi în afara oricărei credinţe.” (op. cit. p. 180).

Nu putem nega fineţea analizelor şi frumuseţea cuceritoare a interpretării.

Fără îndoială, încă de la originile culturii, imaginea arbo relui are o valoare mitică şi simbolică. Arborele cunoaşterii este reprezentarea simbolică a ştiinţelor omeneşti; iar imaginea ar borelui genealo-gic exprimă ciclul cosmic al vieţii, în care se înscrie şi ciclul existenţei umane.

Arborele şi imaginea arborelui au un loc însemnat în opera lui Valéry şi în

eseu

96pagina


special în poemele sale. Predilecţia pe care scriitorul le-o acordă, persistenţa şi forţa lor obsedantă ţin desigur de domeniul ira-ţionalului.

Dar nu au prin aceasta vreun caracter mistic.

Ele fac parte din forţele obscure ce zac în străfundurile omului şi constituie izvo-rul creaţiilor spirituale.

Ele au condiţionat şi creaţiile lui Valéry, fără să facă din el un mistic.

Căci, niciodată, chiar pe culmile dez-orientării şi disperării, Valéry nu simte apropierea vreunei forţe transcendente conso latoare: „Pourquoi n’y a-t-il point de Dieu? Pourquoi des sommets de la détres-se et des abîmes de l’abandon ne viennent pas des messages certains? Nul signe, nul indice. Personne n’entend ma voix intérie-ure. Personne pour me parler directement, pour avoir l’intelligence de mes larmes et la confidence de mon coeur”. [Cahiers VIII, p. 466.)

Iar lucrurile religioase şi elementele cultului n-au avut pen tru Valéry altă valoa-re şi semnificaţie decât estetică: „J’adore ma vieille et austère Cathédrale et j’aime les Grand-Messes, comme aujourd’hui.

L’orgue suffit à remplir la cavité des voûtes. Comme cela parait lointain. Hors du siècle...

Quelle oeuvre d’art pur que la Messe.” (Lettre à Du Grip)

În tot timpul vieţii sale a rămas ferm în convingerile sale ireligioase. Necredinţa îi este organică şi naşte din aceleaşi rădă-cini cu scepticismul său, cu care face corp. Adâncimea şi forţa acestui sentiment apar în asprimea — neobişnuită la el — a limba-jului în care îl exprimă:

„Je n’ai jamais pu croire que quelqu’un crût, sans le considérer comme moindre.” (Cahiers, XXV, p. 475.)

„La race d’un esprit se marque par son indocilité naturelle, une inaptitude native à croire.” (Cahiers, XXIX, p. 172.)

„Ta croyance, tes livres de dogmes répon-dent à des questions qui n’ont pour moi aucun sens.” (Cahiers, XX, p. 866.)

Şi ce să spun de factura pamfletară a dialogului asupra credincioşilor:

T. „On remarque, avec étonnement, que ces hommes veu lent toujours avoir raison, qu’il n’est argument ni expérience qui les fasse changer d’avis, — et non seulement ils n’échangent pas mais ils veulent changer les

autres, comme si l’on n’avait rien dit.De sorte que j’en ai conclu bien simple-

ment que le croire devait se concevoir par le croyant (et non le croyant par le croire) car l’homme se voit et non la chose, et que le cro-yant est l’homme ou plutot l’etat de l’homme, dans lequel on est sourd a tout ce qui ne vient pas de soi — l’esprit devenant indépendent de la valeur des raisons, telles que l’on peut les exposer.

P. „Mais c’est la une sorte d’injustice!”T. „Oui. C’est une inégalité sans cause

ou du moins sans autre cause que la personne elle-même et ses secrets et ses singularités...” (Cahiers XVII, pp. 640-641.)

Chiar moartea l-a găsit pe Valéry nezdruncinat în convin gerile sale de necre-dincios, şi deloc dispus să facă vreo conce-sie, fie ea şi de formă.

Mondor evocă acest moment patetic: „De multe zile situ aţia era disperată. Am vor-bit cu el despre atitudinile ultime ale celor ce cred.”

Valéry a răspuns: „Mais ce sont eux les inquiets. Ils ont peur de l’enfer, du diable, de la fourche. Quant à moi, mes idées fondamentales restent ce qu’elles étaient.”

Cu 20 de ani în urmă — relatarea este tot a lui Mondor — Valéry spusese: „La connaissance du néant est la dernière réponse à la dernière question.”

eseu

97p a g i n a


Apropierea destul de des făcută între gândirea lui Valéry şi cea a lui Bergson con-stituie un paradox cu atât mai inexplicabil cu cât ea a fost făcută de comentatori de valoare.

Albert Thibaudet a fost printre primii care au făcut-o şi prestigiul său a contribuit desigur mult la persistenţa acestei confu-zii.

Valéry s-a apărat energic de această apropiere. Încă din 1912, cu ocazia apa-riţiei studiului lui Thibaudet asupra lui Mallarmé, deşi îi admiră atât pătrunderea cât şi cunoaşterea desăvârşită a meşteşugu-lui poetic, îi imputa criticului „un oare care bergsonism”: „Un certain bergsonisme à tel endroit me fait imperceptiblement me cabrer. Je connais cette philosophie aussi mal que je puis. Je sais que vous l’aimez assez; mais je vous aime mieux montrant par-ailleurs un mallarmisme comme substitut à toute philosophie, ou dispen-se...” Valéry ţinea să sublinieze chiar faţă de Thibaudet că gândirea sa nu are nici o legă-tură cu bergsonismul şi, mai mult, lipsa sa de afinitate cu această filozofie.

Iar 15 ani mai târziu, scriindu-i prea-cucernicului părinte Gillet — alt comenta-tor care-l apropia de Bergson — Valéry pro-testează cu hotărâre şi pe larg: „Puis-je me permettre à présent de vous présenter quelques remarques de fait? La plus importante concerne la réalité des rapports de ma pensée avec celle de M. Bergson. Or, l’influence de mon illustre confrère sur moi n’a jamais existé. C’est une question de cronologie et de biographie. Mes idées se sont faites entre 1892 et 1895. J’entend ma manière ou méthode de juger. En ce temps là qui connaissait Bergson? D’ailleurs je n’ai pas fait d’études philosophiques et n’oserais vous confesser à quel point ma culture dans cet ordre est déficiente. Cela doit se voir sans doute.

J’ai lu, il y a 2 ou 3 ans, l’Evolution créatrice et vous avoue qu’en dépit de la grande valeur de cet ouvrage il ne correspond pas du tout à mon exigence propre; une théorie de l’élan vital ne convient à mon genre d’esprit. Cela est métaphysique au premier chef. Thibaudet s’est étrangement trompé à mon sujet et cependant il me connait. Je n’y comprend rien.”

Este sigur că Valéry nu a cunoscut în fond opera lui Berg son şi este infinit probabil că n-a citit vreodată două din lucrările care exprimă cu forţă gândirea filozofului: „Matière et mémoire” (Materie şi memorie”) (1896) şi „Les deux sources de la morale et de la religion” („Cele două surse ale moralei şi religiei”) (1933).

Problema nu se rezolvă însă prin aceste consideraţii, căci influenţa se poate foarte bine produce şi indirect, cum a fost de altfel cazul influenţei lui Auguste Comte asupra lui Valéry, prin interme-diul lui Taine, Renan şi mai ales, Henri Poincaré.

În realitate, opoziţia între spiritul lui Valéry şi cel al lui Bergson este radicală şi ea se măsoară cu distanţa de la necre dinţă, la credinţă, de la scepticismul agnostic la cunoaşterea absolută pe calea intuiţiei quasi-mistice.

Dacă lucrurile sunt atât de clare, cum a putut să se pro ducă, totuşi, confuzia?

Analiza a două exemple ni se pare edificatoare.

Se cunoaşte una din tezele funda-mentale ale bergsonismului, critica făcută inteligenţei care este inaptă să pătrundă natura fenomenelor vitale.

Unii comentatori au crezut că găsesc la Valéry o idee simi lară şi s-au grăbit să stabilească o înrudire.

Iată în acest sens două texte din caie-te:

„Nous sommes rigoureusement obligés de penser des choses absurdes quand nous voulons comprendre quelquechose à la nature vivante.” (Cahiers, XXIX, p. 553.)

„...l’incompréhensibilité de la nature vivante doit être regardée comme une propriété positive d’icelle.” (Cahiers, XVIII, p. 878.)

Examinate în afara oricărui context, ideile par asemănă toare; dar, în realitate, ele sunt nu numai radical diferite, dar şi foarte caracteristice pentru opoziţia abso-lută care există între spiritul lui Valéry şi cel al lui Bergson.

Inaptitudinea inteligenţei de a pătrun-de fenomenele vieţii reprezintă pentru

„BERGSONISMUL” LUI VALÉRY

eseu

98pagina


Valéry o dată definitivă care marchează li mitele spiritului uman; împotriva acestei incapacităţi fundamen tale, omul rămâne neputincios.

Dimpotrivă, pentru Bergson, nepu-tinţa inteligenţei de a pă trunde fenomenele vieţii se datoreşte naturii funcţiunii sale: inteligenţa nu este o facultate de cunoaş-tere, ci un instrument de acţiune externă asupra materiei.

În sistemul de gândire bergsonian se pot cunoaşte, şi se cunosc în mod real, fenomenele vieţii, prin intuiţie, adică prin altă facultate a spiritului uman, destinată cunoaşterii. Agnosticism radical pe de-o parte, cunoaştere absolută pe de alta, iată polii opuşi la care se situează în acest domeniu al cunoaşterii vieţii ideile celor doi gânditori, ce păreau, la un examen de suprafaţă, destul de înrudite, dacă nu iden-tice.

Şi mai lămuritoare se va dovedi anali-za unui al doilea exemplu, de astă dată luat din domeniul situaţiei vieţii în an samblul universului.

Cunoscător desăvârşit ale ideilor fun-damentale ale fizicii mo derne, Valéry este adeptul legilor termodinamicei formulate de Carnot. El acceptă ca valabilă legea degradării energiei în uni vers şi consideră că în virtutea legii a doua a termodinami-cei, entropia (gradul de dezordine) unui sistem fizic nu poate decât să crească. Conceptul universal de entropie dă posibi-litatea mă surării matematice a gradului de organizare al oricărui sistem fizic izolat.

Valéry observă că, în opoziţie cu legile fizicii, ideea de orga nizare joacă, în ştiinţa modernă, un rol central în explicarea meca-nismelor spiritului.

Iar legile termodinamicei, de degra-dare a energiei, de creş tere a entropiei, sunt înfrânte de activitatea spiritului şi, în ge neral, de fenomenele vitale: „La nature pensante est une sorte de révolte contre la nature physique.” (Cahiers, XV, p. 569.)

Pentru a completa gândirea lui Valéry, este necesar să adău găm că moartea limi-tează aceste abateri de la legile termodina-micei şi că explicaţia lor este de ordin fizic: ele se datoresc faptului neizolării sistemu-lui.

Bergson opune şi el în „Evoluţia cre-atoare” activitatea fiin ţelor vii, legilor ter-

modinamice, de degradare a energiei şi de creştere a dezordinei din univers.

Dar în sistemul de gândire bergsoni-an, înfrângerea legilor fizicei nu este dato-rată faptului neizolării sistemului, ci unui factor spiritual. Elanul vital, care constituie substratul tuturor formelor şi manifestări-lor vieţii în univers, are un caracter cre ator care trece peste legile fizice. Orice act vital face parte din mişcarea generală evolutivă ascendentă a fiinţelor vii şi se opune prin forţa sa de creaţie imprevizibilă mişcării coborâtoare a materiei, îndreptate în sensul degradării energiei, a măririi dezordinei, în sensul morţii.

În exprimarea lor verbală, ideile celor doi gânditori pot părea apropiate şi pot da naştere la confuzie, cu atât mai mult cu cât au un element comun: opunerea fenome-nelor vitale la legile fizicii.

Dar dacă le examinăm în semnifi-caţia lor adâncă, ele rămân ceea ce sunt: idei opuse, reprezentând, la Valéry, o con-cepţie materialistă, pozitivă, pur ştiinţifi-că; la Bergson, o con cepţie metafizică, net spiritualistă.

Nutresc speranţa că analizele suma-re pe care le-am făcut mai sus lasă să se întrevadă cum au fost posibile unele con fuzii, permiţând concluzia eronată a „bergsonismului” lui Valéry.

eseu

99p a g i n a


Apropierea celor două aniversări (în 1970, douăzeci şi cinci de ani de la moar-tea sa; în 1971, un secol de la naştere) a determinat probabil publicarea caietelor lui Valéry.

Această operă postumă cuprinde aproape 25.000 de pagini, împărţite în 29 de volume, şi se întinde pe o perioadă de jumă tate de secol (1894—1945). Un material inedit, — vast şi divers — a fost pus la dispoziţia criticilor şi istoricilor literari, care s-au prăbuşit asupra lui, spe-rând să găsească răspunsuri la problemele mai greu de lămurit ale valerismului. Au rezultat de aci o sumedenie de studii, din care se desprinde prin valoa rea sa deose-bită „L’analyse de l’esprit dans les cahiers de Valéry” al Judithei Robinson.

Cu o pasiune şi un devotament care n-au făcut decât să crească în durata stră-daniei, autoarea a parcurs, timp de mulţi ani, imensul conţinut al caietelor şi ne-a dăruit o minunată sinteză critică, în care, ideile risipite în noianul paginilor şi apăru-te per accidentem în spiritul lui Valéry, sunt ordonate pe direcţii precise de gândire.

Din studiul Dnei Robinson ne apare un Valéry care a me ditat permanent şi sis-tematic asupra problemelor spiritului.

Intimitatea prelungită pe o perioadă de câţiva ani, cu cele 25.000 de pagini ale caietelor, analizele luminoase şi pline de erudiţie, pe care le-a izbutit, îi dau desigur dreptul să-şi fău rească, o metodă personală şi să afirme: „Or, caietele acum apărute, ele însele arată în chip dramatic cât de mult ne-am înşelat. Străbătând dezordinea lor aparentă şi diversitatea lor uimitoare, ele ne dezvăluie, încetul cu încetul, un adevă-rat univers de gândire, plin de idei tot atât de noi, pe cât de cuce ritoare. Ele ne dez-văluie mai ales o analiză a spiritului care depăşeşte de departe, în bogăţie, pătrunde-re şi consecvenţă lo gică, tot ceea ce Valéry a mai scris asupra acestui subiect.

Deseori Valéry a afirmat că această analiză pe care a ur mărit-o în „Caiete” a

fost opera principală a vieţii sale, operă căreia i-a consacrat tot ce avea mai bun şi în raport cu care a socotit drept secundare şi accesorii toate operele publicate.

Valéry reiese din „Caiete” ca unul din gânditorii moderni care au contribuit cel mai mult la cunoaşterea noastră despre spirit şi despre procesele mintale.”

Deşi admiraţia noastră pentru lucra-rea Dnei Robinson este aproape fără rezer-vă, nu împărtăşim în întregime concluziile sale.

Publicarea caietelor pune desigur probleme pe care le-au stârnit întotdeauna operele postume — cu unele nuanţe parti-culare, ţinând de personalitatea lui Valéry.

Întâi, trebuiau să fie publicate?În intenţia lui Valéry, caietele nu erau

destinate publicării: „Ma vie se partage. J’ai sur ma table, éternellement, un fouillis de papiers où mes vers et ma prose des-tinés à l’imprimeur s’élaborent et un cahier où je met à la suite les unes des autres, mes idées destinées à moi. Il y a échange entre ces écritures.”

Ideea persistă, repetată aproape în aceeaşi termeni, dar şi mai net, într-o con-vorbire cu Mondor, în iarna anului 1942:

„J’ai sur ma table un fouillis de papi-ers où vers et prose destinés à l’impression s’élaborent et un cahier pour mes idées qui ne sont destinées qu’à moi.”

Asupra aceluiaşi subiect scrisese, în 1921, lui Pierre Féline:

„J’ai profité du départ de ma familie pour extraire de leur sommeil, tous mes papiers notes accumulés depuis 30 ans.

Que tirer de là? D’abord le mal de mer devans ce chaos de mes idées, que je sens inu-tilisable et devant être utilisé.”

Publicarea, din viaţă, a caietelor lui Valéry, nu era de conceput.

Într-o privire de ansamblu, caietele apar ca jurnalul intelectual al unei vieţi consacrate cu o hotărâre neabătută pro-blemelor spiritului. Valéry a înscris în ele rezultatul lecturilor, reflecţiilor şi medita-

FUNCŢIUNEA ŞI SEMNIFICAŢIA „CAIETELOR”

eseu

100pagina


ţiilor sale, fără vreun sistem şi numai în ordinea naşterii lor.

Materialul este eterogen şi neorgani-zat. Forma trădează ca racterul provizoriu al ideilor. Ele sunt deseori exprimate sub formă de întrebare, de îndoială, — simple sugestii pe care şi le face sie însuşi.

Notările sunt sumare, prescurtate, eliptice. Lucrări literare: dialoguri, versuri, poeme în proză etc., destinate refacerii, sunt abia schiţate.

Există desigur excepţii, pagini de o mare valoare literară: Dialogul Arborelui, dialogul asupra credincioşilor, povestirea bi blică asupra rolului important al Evei în dezvoltarea ştiinţei — pe care Valéry nu le-a judecat demne de publicare. Trebuie să nu uităm că ne aflăm în prezenţa unui scriitor care ţine la perfecţiunea extremă a operelor sale, şi să ne plecăm în faţa voinţei sale.

Moartea lui Valéry a făcut posibilă publicarea caietelor. Operaţia s-a dovedit nu numai folositoare, dar chiar necesară.

Chiar dacă aceste caiete nu adaugă mult la gloria lui literară, ele permit să stabilim în dimensiuni exacte puternica personalitate intelectuală a lui Valéry, pe care trebuia de altfel s-o presupunem, din operele sale publicate.

Dar, prin caiete, călcăm pe un teren pozitiv, în care specu laţiile şi controversa nu mai sunt posibile, iar aprecierile rău-voitoare asupra competenţei ştiinţifice a poetului se risipesc. Citind caietele, desco-perim că Valéry a consacrat o bună parte a studiilor şi meditaţiilor sale problemei psihologice care l-a obsedat, aceea a spiri-tului.

În acest domeniu, Valéry constată existenţa unei greutăţi primordiale, rezul-tând din limbajul psihologic întrebuinţat în mod curent. Acest limbaj este mai întâi confuz şi imprecis: termeni ca suflet, con-ştiinţă, voinţă, liber arbitru, spirit, gân dire, raţiune, intelect etc. nu sunt net definiţi, iar sensul lor este larg şi vag. Mai mult, acest limbaj este impur, fiind năpădit de o mul-ţime de vechi noţiuni religioase, metafizi-ce şi morale: nemurirea sufletului, natura nematerială a spiritului, libertatea morală etc. Acest lucru ne împiedică să prindem

adevărata natură a spiritului şi a proceselor mintale şi să le reprezentăm cu exactitate.

Puterea sugestivă a limbajului con-sacrat ne-ar convinge de realitatea unui fenomen psihic, chiar dacă el nu există — prin simplul fapt că există un nume care-l desemnează; pu terea sa conservatoare (a limbajului consacrat) ne-ar determina să nu cunoaştem o stare spirituală nouă numai pentru motivul că nu există un cuvânt care să-l desemneze.

Concepţia lui Valéry asupra spiritului cuprinde întâi această critică a limbajului. Pentru a face faţă lipsurilor limbajului în domeniul general al gândirii, Valéry pro-pune un remediu: enunţarea cât mai netă şi mai precisă a problemelor:

„Quant à moi, j’ai pasée ma vie à chercher des énonces et non des solutions.” (Cahiers, XIII, p. 663.)

„Dans toute élaboration, l’essentiel est de déterminer le questionnaire précis, la table des questions aux quelles doit répondre le tra-vail efféctué, et aussi les signes, à reponses.” (Ca hiers XI, p. 711.)

Exprimând aceste idei, Valéry se situa în cadrul concep ţiilor pozitiviste din tim-pul său, exprimate de Russel, Wittgenstein, Schlick, Carnap:

„Este uşor să te laşi indus în eroare de gramatică, mai ales când toate limbile pe care le cunoaştem aparţin aceleiaşi singure familii.” (Russel B., Analiza spiritului)

„Majoritatea propoziţiilor şi proble-melor care au fost scrise asupra materiilor filozofice nu sunt false, dar sunt lipsite de sens. Cea mai mare parte a propoziţiilor şi a chestiunilor filo zofice provine din faptul că nu înţelegem logica limbajului nostru... O operă filozofică constă în mod esenţi-al în clarificări. Rezultatul filozofiei nu este un număr mare de propoziţii filozo-fice, ci faptul că propoziţiile se limpezesc.” (Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus)

„Şi apoi, când suntem siguri că vedem clar sensul unei probleme? Numai atunci când suntem în măsură să indicăm cu toată precizia condiţiile în care i se va putea răs-punde prin da sau prin nu. A defini aceste condiţii înseamnă a defini sen sul chestiunii; nu se defineşte altfel.” (Schlick, Enunţările ştiinţifice şi realitatea lumii exterioare)

eseu

101p a g i n a


*

Pentru a face faţă lipsurilor limbajului în domeniul mai restrâns al spiritului şi al funcţionării sale, Valéry ia în con siderare alte remedii.

El este convins că matematicile pose-dă instrumente mai bine adaptate pentru exprimarea aspectului formal al operaţiilor mintale decât limbajul obişnuit sau decât limbajul „aşa-zis tehnic”.

În această ordine de idei, Valéry ima-ginează câteva sis teme de notări sau de reprezentări matematice care ar putea să convină mai bine analizei spiritului.

Se gândeşte întâi la un sistem de vari-abile, capabil să re prezinte viaţa mintală. Cu toate că a urmărit multă vreme acest proiect, nu a reuşit să-l realizeze: „J’ai éter-nellement cherché à définir ou à construire un système de variables (c’est à dire d’un système de notations) qui permit de repré-senter la vie sensible consciente et pensan-te, que le langage ordinaire et le langage soit disant téchnique représente si mal.” (Cahiers XVIII, p. 608.)

Teoria grupurilor serveşte unei alte încercări a lui Valéry de a exprima matema-tic procesele mintale. El foloseşte această teorie după exemplul fizicienilor care au aplicat-o în câteva chestiuni de mecanică cuantică. În această ipoteză, schimbările mintale sunt luate în considerare ca grupe de transformări. Teoria grupurilor ar per-mite izolarea „mulţimilor” de transfor mări care lasă invariant un sistem dat.

A găsi în gândire aceste grupuri de transformări şi inva rianţii care le cores-pund, a încerca stabilirea relaţiilor care rămân constante de-a lungul modificărilor neîncetate, produse în cursul activităţii min-tale, iată scopul mărturisit al lui Valéry:

„Question capitale de ma psychologie. Qu’est-ce qui se conserve à travers tous les états? Qu’est-ce qui se conserve dans le som-meil, le rêve, l’ivresse, l’épouvante, la fureur de l’amour, la démence? (Cahiers VIII, p. 4.)

Întrebarea rămâne fără răspuns, efor-tul de cercetare şi de analiză nedepăşind stadiul conjectural.

Paginile nr. 90 şi 91 din Cahiers 29

eseu

102pagina


*

Ideea ciclurilor închise din termo-dinamică pune la dispo ziţia lui Valéry o modalitate mai bună de reprezentare a fap-telor psihice.

Activitatea corpului şi mai ales a cre-ierului nostru pre zintă o analogie izbitoare cu cercul închis al unui sistem termo-dinamic, care trece în mod succesiv de la faza solidă la fazele lichidă şi gazoasă, pen-tru a reveni apoi la faza iniţială:

„Il faut dans les êtres vivants, que la con-faut dans les êtres vivants, que la con-dition de retour, de cycle fermé est la règle et que toute la notion de fonctionnement l’implique.” (Cahiers X, p. 393.)

Pentru a ilustra ideea de faze, Valéry dă exemple:

- trecerea de la starea de veghe la somn şi reîntoarcerea la starea de veghe;

- echilibrul sistemului nervos, ruperea acestui echilibru, re stabilirea echilibrului;

- destinderea muşchilor, contracţia, relaxarea.

El remarcă apoi cu adâncime şi sub-tilitate că trecerea de la o fază la alta, de la o funcţionare de ansamblu la alta nu se poate efectua fără o pregătire, prin monta-rea unui mecanism al actului. Valéry acor-dă o valoare deosebită acestei concepţii: „Ma meilleure idée fut celle des phases... L’idée de phase ainsi comprise, me semble d’une importance capitale, et jamais énoncée par les psychologues.” (Cahiers XXIII, p. 663.)

Evident, analogia ne cucereşte şi ana-liza se impune prin fineţe, dar încă rămâne de găsit un limbaj matematic care să poată reprezenta stările mintale şi schimbările lor.

O încercare mai complicată în acest domeniu este concep ţia lui Valéry despre o „topologie a spiritului”. Pentru a ajunge la această concepţie, el a combinat ideea suprafeţelor sferice din geometria neucli-diană a lui Riemann cu teoria mulţimilor.

Conceptul de grupă de elemente ar da posibilitatea studierii fenomenelor psihice, în modul cel mai general şi mai abstract.

Proprietăţile figurilor geometrice ale lui Riemann (raporturi de contact şi de continuitate între punctele şi spaţiile con-

Aquarelle de Paul Valéry în Cahiers d'avril 1927

ţinute) ar permite reprezentarea destul de fidelă a variabilitaţii în con tinuitate (treceri şi substituiri), a faptelor şi transformărilor mintale.

Care a fost urmarea acestei concep-ţii? Valéry ne-o spune din 1933: „J’y pense sans lumières depuis 40 ans.” (Cahiers XVI, p. 622.)

Lumina care nu s-a făcut în acest domeniu, şi în altele, este probabil raţiunea esenţială pentru care Valéry nu s-a gândit niciodată să publice conţinutul caietelor. Când un autor publică o lucrare, îşi asumă responsabilitatea intelectuală a ide ilor pe care le preconizează. Valéry nu a înţeles să-şi ia vreo răspundere în ceea ce priveşte reflecţiile sale conţinute în caiete, asupra spiritului şi funcţionării sale. Caracterul ipotetic şi provizoriu al ideilor exprimate nu justifică, în nici un caz, afirmaţia că Valéry a fost „unul din gânditorii moderni care au contribuit cel mai mult la cunoaşte-rea de către noi a spiritului şi a proceselor mintale.”

eseu

103p a g i n a


Spre deosebire de multe dintre scri-erile altor creatori niponi de literatură, Haruki Murakami (născut în 1949 la Kyoto, absolvent al Universităţii Waseda din Tokyo, unde a studiat literatura, autor al mai mul-tor romane, premiate, având aproape fie-care statut de bestseller internaţional, între care: La sud de graniţă, la vest de soare; Ascultă cum cântă vântul; Automatul; Pădurea norvegiană; Dans, dans, dans; Cronica păsării-arc; La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor; Kafka pe malul mării etc.), situând acţiunea romanu-lui În cătarea oii fantastice [Hitsuji o meguru bōken], publicat în 1982 (iar, la noi, la Editura Polirom, Iaşi, 2003, în tra-ducere din limba japoneză de Andreea Sion), în Japonia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, mai exact în 1978, nu pune – cel puţin în aparenţă – accen-tul pe reliefarea unor aspecte care fac, de obicei, obiectul atracţiei occidentalului faţă de Orient, fiindcă aici scriitorul dezvoltă o situaţie care poate fi omniprezentă: inva-zia absurdului în viaţa anostă, a unui ins banal. Tocmai de aceea, cititorul, din afara spaţiului extrem-oriental, dornic să obţină informaţii prin care să-şi contureze eventu-al o imagine monografică a acestei părţi de lume, n-ar putea fi decât parţial satisfăcut, fiindcă autorul, familiarizat cu Occidentul, chiar daca rămâne, în mod firesc, tribu-tar în mare parte spaţiului originar, nu-şi propune o asemenea abordare. De aceea, lumea niponă înfăţişată în roman poartă

blugi, tricouri şi nu chimonouri, bea bere Heineken, coca-cola, whisky şi nu saké etc., însă unii au numărul de telefon al lui Dumnezeu, cu prefix de Tokyo! Şi ştiu că nimic nu este întâmplător.

Romanul lui H. Murakami este o naraţiune subiectivă, construită în jurul a două centre de interes: personajul prin-cipal, din perspectiva căruia se relatează acţiunea, reprezentând realitatea concretă, palpabilă, şi oaia fantastică, spre care acesta ajunge să-şi direcţioneze toate eforturile, fără a avea o imagine clar conturată a moti-vului pentru care trebuie s-o găsească. El e, iniţial, un individ obişnuit, cufundat în prozaic şi, împăcat cu starea sa, nici măcar nu-şi declină identitatea, situaţie care nu se schimbă nici după apariţia imperativului care-l scoate din platitudinea existenţială de până atunci, aruncându-l prin hazard în necunoscut, fiind pus să caute ceva ce nu el a pierdut, însă, căutând acel ceva, începe să-şi pună întrebări şi să simtă că el însuşi are un motiv de a investigal., dar că nu a pierdut ceva, ci încă nu şi-a cunoscut ceva fundamental, vital, ce ar fi trebuit să stăpânească: sinele.

Sub aspect diegetic, romanul nu este deloc spectaculos: un tânăr, în pragul împlinirii vârstei de treizeci de ani, lucrând într-o firmă de publicitate, inserează într-un anunţ o fotografie primită de la un foarte bun prieten, Şobolanul, cu un peisaj mon-tan şi nişte oi, fără niciun alt scop decât suc-cesul la public. Gestul acesta întâmplător

Mioara Bahna

Drumul spre sine – Haruki Murakami:

În căutarea oii fantastice

eseu

104pagina


aduce intriga acţiunii, pentru că, la scurt timp, îşi face apariţia un personaj miste-rios, care, implicit, îi dezvăluie naratorului apartenenţa la o organizaţie omnipotentă, al cărei mesager este, şi-i impune tânărului agent de publicitate să plece în căutarea uneia dintre oile care apar în fotografie şi a cărei prezenţă el nu o remarcase, un exemplar fără pereche pe lume, având o stea de culoare închisă pe blana-i albă şi un corp diferit de al tuturor raselor de ovine cunoscute.

Miza acestei călătorii nu este pe măsura dificultăţilor pe care le presupune drumul în necunoscut, mai ales că fan-tasticul e proteic. În consecinţă, lejeritatea acceptării incursiunii poate surprinde, dacă nu se iau în calcul educaţia, atitudinea orientalului în faţa vieţii, dar şi caracterul personajului-narator, fiindcă, după cum spunea odată un scriitor rus, ale cărui vorbe le citează, caracterul se mai schimbă cu timpul, dar mediocritatea e imuabilă, iar el s-a resemnat în mediocritate, pe care şi-o ignoră, cufundându-se mereu, după terminarea programului, în paharul de alcool dintr-un bar.

În consecinţă, placiditatea în care trăieşte personajul nu este întreruptă nici măcar de intruziunea fantasticului, ale cărui semne sunt prezente în viaţa lui, dar total ignorate, chiar şi înainte de plecarea în căutarea oii fantastice şi, din acest motiv, se adaptează incredibil de repede situaţiilor absurde în care e pus. De pildă, tot cu prilejul realizării unei reclame, i se oferă imaginea unor urechi feminine, a căror noimă n-o pricepe, însă, simţindu-se fasci-nat de urechi, doreşte s-o cunoască pe pose-soarea lor, alături de care trăieşte apoi o meteorică poveste erotică şi – firesc în acest caz – şi cu implicaţii fantastice, fiindcă, în momente critice, fata are harul de a percepe informaţii decisive pentru întreprinderea în care a fost implicat tânărul ei partener. Intrarea şi ieşirea ei în şi din acţiune se realizează ex abrupto, dar, copleşit de alte aspecte ale prezentului, el nu analizează acest lucru.

Ca urmare, eroul pleacă din Tokyo în Hokkaidō, însoţit de fata cu urechi spec-taculoase, apoi, cu aportul ei esenţial, se cazează la Sapporo într-un hotel simplu spre sărăcăcios – deşi organizaţia care l-a trimis să prospecteze zona în căutarea oii a fost prodigioasa, oferindu-i o sumă foarte mare de bani de cheltuială, fiindcă nu banii fac obiectul acestei aiuritoare, aproape onirice, căutări – , de unde îşi continuă cercetările, asumându-şi cât se poate de firesc dificultăţile şi absurdul situaţiilor în care ajunge, lipsa lui de reacţie la interacţiunile cu acesta putând fi şi o consecinţă, aşa cum am arătat, a inerţiei care i-a condus toată existenţa.

Punând cap al cap informaţiile adunate, eroul-narator ştie, în rezumat, că oaia pe care o caută e o fiinţă ale cărei ţeluri sunt, ca aproape tot ce se petrece, ambigue: caută inşi cu potenţial de excepţie, deosebit de inteligenţi, luptători, orgolioşi, idealişti etc., al căror corp să-l invadeze, să-l ia în stăpânire şi, prin ei să-şi înfăptuiască planurile, ba de ameliorare a lumii, ba de

eseu

105p a g i n a


dominaţie. Singurul lucru cert însă e că omul în care intră se îndepărtează de sine, de lume şi, în cele din urmă, pierzându-şi rostul, se alienează sau e perceput ca atare de cei din preajmă.

În multe privinţe, romanul lui Haruki Murakami e vizibil kafkian, în primul rând prin această intempestivă apariţie a absurdului, sub masca fantas-ticului, în viaţa personajului-narator. În al doilea rând, tot aşa cum personajul lui Kafka, Josef K. (de treizeci de ani ca şi nara-torul lui Murakami), ajunge să fie cercetat / deferit justiţiei, fără a se cunoaşte exact cauza acuzării, personajul romanului de faţă caută oaia fantastică, fără alt scop decât localizarea ei, iar, în final, chiar dacă nu poate s-o aibă în formă palpabilă, cel care l-a trimis în căutare, mesagerul Şefului, care între timp a murit, îl felicită pentru felul în care a acţionat de-a lungul acestei expediţii.

Finalul romanului rămâne la fel de ambiguu ca şi multe dintre episoadele expediţiei întreprinse de acest argonaut modern: ajuns în ţinutul îndepărtat văzut în fotografia care i-a răsturnat viaţa, după incalculabile şi neverosimile pericole, îşi regăseşte prietenul, pe Şobolanul, al cărui tată cumpărase de mult vila şi terenul

unde era paradisul oii fantastice, află de la acesta, care, de fapt, e doar o fantomă, că s-a spânzurat cu o săptămână înainte de sosirea prietenului-narator, după ce a umblat el însuşi în căutare himera oii, şi că a făcut acest gest ca s-o omoare pe oaie în el, înainte de a pune stăpânire şi pe voinţa lui, aşa cum făcuse cu a altora.

Nici măcar acest episod nu-i dă frisoane naratorului, după cum şi întâlnir-ile cu Omul Oaie le trăise firesc. De-abia în epilog, pe malul râului, plânge două ore încheiate – imagine în acord cu sensi-bilitatea orientală –, după care se scutură de nisipul plajei şi pleacă, auzind în spatele său zgomotul valurilor: pentru că, poate, nepăsarea dinainte, venind din banalul receptat ca suveran, după această terifiantă experienţă, s-a metamorfozat într-un calm imperturbabil, dat de cucerirea sinelui, care-i dă siguranţa de a merge mai departe, fără să ia in seamă zădărnicia valurilor, fiindcă el însuşi a devenit o oaie separată de turmă şi silită să supravieţuiască. Şi-a pier-dut, în consecinţă starea dinainte, pe care a înlocuit-o cu altă stare, fiindcă, aşa cum îl ameninţase mesagerul Şefului, când a venit să-l trimită în căutarea oii fantastice, orice om mai are întotdeauna câteva lucruri de pierdut…

eseu

106pagina


În dimineaţa de după furtună, pe plaja ce se întin dea la o depărtare de cinci mile în partea de nord-vest a oraşului, marea a purtat spre ţărm cadavrul unui uriaş. Vestea ivirii sale fu adusă de un fer-mier din vecinătate, fiind confirmată ulteri-or şi de reporterii ziarului local şi de poliţie. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor, printre care şi eu, rămaserăm sceptici. Cum însă tot mai mulţi erau cei care se întorceau de acolo, susţinând că se convinseseră cu ochii lor de impresionantele dimensiuni ale uriaşului, curiozitatea ne fu în cele din urmă stârnită. Bi blioteca în care îmi des-făşuram cercetările alături de cole gii mei rămase aproape pustie când, curând după ora două a după-amiezii, o pornirăm spre ţărm. În tot cursul zilei putură fi văzuţi oameni părăsindu-şi birourile sau prăvă-liile, pe măsură ce se răspândeau în oraş poveştile despre uriaş.

Până să ajungem noi la dunele de deasupra plajei, o mulţime apreciabilă se

adunase la faţa locului. La în ceput, păre-rile privitoare la dimensiunile sale părură mult exagerate. Era vremea refluxului, ast-fel încât trupul uria şului ieşea aproape în întregime din apă şi totuşi nu se arăta a fi mai voluminos decât al unui rechin ce se soreşte. Zăcea pe spate, cu braţele întinse pe lângă corp, într-o poziţie de repaus, de parcă ar fi adormit pe oglinda de nisip ud, răsfrângerea pielii sale livide pălind pe măsură ce apa se retrăgea. În lumina crudă a soarelui, trupul său lucea precum penajul alb al unei păsări marine.

Uimit de această privelişte şi nemul-ţumit de explica ţiile banale ale mulţimii, am coborât, împreună cu priete nii mei, pe prundiş. Nimeni nu părea dispus să se apro pie de uriaş, dar, o jumătate de oră mai târziu, doi pes cari cu echipament special se aventurară peste nisipul ce cobora la mică adâncime. Pe măsură ce siluetele lor mi niaturale se apropiau de trupul culcat, o rumoare se iscă din mijlocul mulţimii.

Prozator englez, născut în 1930 la Shanghai, China, unde trăieşte până la vârsta de 15 ani. Ajunge în Anglia în 1946. Studii medicale la King’s College, Cambridge, ce-i vor influ-enţa ulterior opera literară. Desfăşoară o intensă activitate ca editor de reviste ştiinţifice. Debutează în literatură cu o povestire în 1956. În 1962 îi apare romanul „Lumea scufundată” ce se bucură de elogii unanime din partea criticii. Urmează „Lumea de cristal”, „Nisipurile pur-purii”, „Distrugerea”, „Compania de vise nesfârşite”, „Imperiul Soarelui” este ecranizat în 1977, cu mare succes de public, de cunoscutul regizor american Steven Spielberg.

URIAŞUL ÎNECAT

J. G. BALLARDAnglia

meridianele prozei

107p a g i n a


În comparaţie cu uriaşul, cei doi pescari păreau pur şi simplu pitici. Cu toate că avea călcâiele îngropate parţial în nisip, degetele se ridicau la o înălţime cel puţin de două ori mai mare decât aceea a pescarilor. Am înţeles atunci că leviathanul acela înecat avea dimensiunile celui mai mare caşalot.

Trei pescadoare mici îşi făcuseră apa-riţia, rămânând cu chilele ridicate la vreun sfert de milă depărtare de ţărm, în vreme ce marinarii priveau de la proră. Rezerva lor îi descurajă şi pe spectatorii de pe ţărm de a se aventura peste nisip. Nerăbdători, coborârăm cu toţii de pe dune, aşteptând pe povârnişul pietros un prilej de a privi mai de aproape. În jurul trupului prăvălit, nisipul fu sese măturat de valuri, lăsând în urmă o adâncitură ce-ţi dădea impresia că uriaşul căzuse din cer. Cei doi pescari se postaseră între cele două socluri ale labe-lor picioarelor, fluturându-şi mâinile spre noi ca nişte turişti rătăciţi printre coloa-nele unuia din templele spălate de apele Nilului. Pentru o clipă, m-am temut ca uriaşul să nu fi fost cumva doar adormit şi că s-ar fi putut mişca brusc, lovindu-şi căl-câiele unul de celălalt, dar ochii săi sticloşi fixau în continuare cerul, fără să aibă habar de cele două replici minuscule rătăcite între picioarele sale.

Pescarii începură să-i dea înconjurul, preumblându-se în lungul versanţilor albi ai picioarelor. După ce se opriră puţin să examineze degetele mâinii lipsite de vlagă, ei dispărură din vedere în spaţiul dintre braţ şi piept, de unde reapărură apoi pen-tru a-i examina capul, apărându-şi ochii cu podul palmei ca să se poată zgâi în sus la profilul lui grecesc. Fruntea mică, nasul înalt şi drept şi buzele răsfrânte mă trimi-teau cu gândul la o statuie a lui Praxitele, în vreme ce desenul elegant al nărilor întărea im presia de sculptură monumentală.

Un strigăt se slobozi deodată din mulţime şi o sută de braţe arătară înspre mare. Cu o tresărire am observat că unul din pescari se urcase pe pieptul uriaşu-lui, plimbându-se acum încolo şi-ncoace şi făcând semne celor de pe ţărm. O rumoare de uimire şi triumf străbătu mulţimea, ce se pierdu în zgomotul avalanşei de pietriş stârnită de picioarele celor ce se avântară pe panta de nisip a mării.

Pe măsură ce ne apropiam însă de tru-

pul culcat în tr-un ochi de apă de întinderea unei pajişti, vorbăria noastră aprinsă se domoli din nou, sub impresia copleşi toare produsă de vederea colosului mort. El era aşezat într-un uşor unghi faţă de ţărm, cu picioarele înspre plajă, şi acest efect de racursi ne înşelase în privinţa adevăra telor sale dimensiuni. În ciuda celor doi pescari care-i stă teau pe abdomen, mulţimea se răspândi într-un cerc larg, grupuri de trei sau patru oameni înaintând înspre mâini şi picioare.

Am înconjurat împreună cu tovarăşii mei partea din spre larg a trupului uria-şului, ale cărui coapse şi torace se înălţau deasupra noastră precum carena unei nave eşuate. Pielea lui sidefie, umflată din prici-na apei sărate, ascundea contururile muş-chilor şi tendoanelor enorme. Tre curăm pe sub genunchiul stâng, uşor flexat, pe care atârna de-o parte şi de alta, tortul umed al algelor. O eşarfă dintr-un material greoi, cu urzeală aparentă, decolorată de apa mării înspre un galben pal îi traversa mijlocul ca un vag semn de decenţă. Uscându-se la soare, aceasta emana un iz puternic de apă sărată amestecat cu mirosul dulceag, dar puternic, al epidermei uriaşului.

Ne-am oprit în dreptul umărului, rămânând cu privirile pierdute la profilul lui nemişcat. Avea buzele uşor depărtate, iar ochiul deschis era ceţos şi opac, de parcă i s-ar fi injectat un lichid de un albastru lăptos. În schimb, ar cadele delicate ale nărilor şi sprâncenelor împrumutau feţei un farmec ornamental ce contrasta cu forţa brutală a pieptului şi umerilor.

Deasupra capetelor noastre, urechea semăna cu ca drul sculptat al unei uşi. Când mi-am ridicat mâna ca să ating pendulul lobului, pe marginea frunţii apăru cineva care strigă la mine. Speriat de neaştepta-ta apariţie, m-am dat înapoi şi atunci am constatat că un grup de tineri ur caseră pe faţă şi se hârjoneau, intrând şi ieşind din orbite.

Oamenii se căţârau acum peste tot trupul uriaşului, ale cărui braţe înclinate ofereau o dublă scară. Din palme, ei por-neau în lungul antebraţelor, până la cot, după care se târau peste pântecul destins al bicepşilor, pentru a se bucura apoi de o promenadă pe suprafaţa plată a muş chilor pectorali ce acopereau jumătatea superioa-

meridianele prozei

108pagina


ră a pieptului neted, fără un fir de păr. De aici, urcau înspre faţă, preumblându-se cu mâinile la spate în lungul buzelor şi nasu-lui, sau coborau pe abdomen pentru a se întâlni cu alţii care încălecaseră gleznele şi patrulau acum pe cele două coloane geme-ne ale coapselor.

Ne-am continuat rondul prin mulţi-me, oprindu-ne să examinăm mâna dreaptă întinsă. Un mic ochi de apă se deschidea în palma uriaşului, ca o rămăşiţă dintr-o altă lume, risipită acum de picioarele celor care-şi începeau ascensiunea în lungul braţului. M-am străduit să citesc liniile ce brăzdau epiderma palmei, căutând o cheie pen tru a descifra caracterul uriaşului, dar destin-derea ţesu turilor ştersese orice indiciu al identităţii şi sorţii lui tragice.

Muşchii şi încheieturile uriaşe ale mâinilor nu trădau o sensibilitate deosebi-tă, în schimb, delicata flexiune a degetelor şi unghiile îngrijite, retezate simetric, până la şase ţoli de vârful degetului, indicau un anume rafina ment temperamental, sugerat şi de trăsăturile greceşti ale feţei, pe care orăşenii poposiseră ca nişte muşte.

Un tânăr stătea chiar pe vârful nasu-lui, fluturându-şi braţele pe lângă corp şi strigând în jos la tovarăşii săi; cu toate aces-tea figura uriaşului îşi păstră masivitatea-i netulburată.

Întorcându-ne pe ţărm, ne-am aşezat pe pietriş, urmă rind necontenitul şuvoi de oameni ce se scurgea aici din spre oraş. Vreo şase sau şapte pescadoare se aduna-seră în larg, iar echipajele lor înaintau prin apa de mică adâncime ca să privească mai de aproape acea enormă pradă a furtunii. Ceva mai târziu, apăru un echipaj al poliţi-ei, care încercă, fără prea mare convingere, să înconjoare plaja cu un cordon. Când ajunseră însă lângă trupul în tins, orice gând de acest soi îi părăsi şi plecară cu toţii, aruncând în urmă priviri buimace.

O oră mai târziu, pe plajă se aduna-seră o mie de persoane, din care cel puţin două sute stăteau ori şedeau pe trupul uriaşului, îngrămădiţi în lungul braţelor şi pi cioarelor sau preumblându-se într-un necontenit du-te-vino în curmezişul piep-tului şi stomacului. O numeroasă ceată de tineri luaseră în stăpânire capul, făcându-şi vânt peste obraji şi lunecând pe toboganul lin al maxilarelor. Vreo doi sau trei încăle-

cară pe nas, iar altul se tîrî în interiorul unei nări, de unde scotea nişte sunete asemănă-toare lă tratului unui câine.

După-amiază se întoarseră poliţiştii, deschizând drum prin mulţime unui grup de experţi ştiinţifici — autorităţi în materie de anatomie macroscopică şi biologie mari-nă — de la universitate. Ceata tinerilor şi cea mai mare parte a celor cocoţaţi pe uriaş coborâră, lăsând în urmă câţiva în dărătnici, care nu-şi părăsiră posturile de pe frunte şi din vârful degetelor de la picioare. Experţii se preumblară în jurul uriaşului, dând din cap şi consultându-se aprins, pre cedaţi de poliţiştii care ţineau la distanţă spectatorii. Când ajunseră în dreptul mâinii întinse, ofiţerul cel mai mare în grad se oferi să-i ajute să urce în palmă, ceea ce experţii refu-zară numaidecât.

După ce experţii se întoarseră pe ţărm, mulţimea îşi reluă asaltul asupra uriaşului. La ora cinci, când plecarăm noi, curioşii îl luaseră pe deplin în posesiune, acoperin-du-i braţele şi picioarele ca un cârd nume-ros de pescăruşi aşe zaţi pe cadavrul unui peşte voluminos.

Trei zile mai târziu, am vizitat din nou plaja. Prietenii mei de la bibliotecă reveniseră la lucru şi m-au delegat pe mine să ţin uriaşul sub observaţie şi să întocmesc un raport. Simţiseră, probabil, că mă inte-resa în mod deosebit cazul şi, într-adevăr, muream de nerăbdare să mă în torc pe plajă. Nu era un semn de necrofilie din parte-mi, căci, în toate privinţele, uriaşul era încă viu pentru mine, chiar mai viu decât mulţi din

meridianele prozei

109p a g i n a


oamenii care-l studiau. Ceea ce mă fascina atât de mult erau, în parte, dimensiunile lui uriaşe, imensele volume ocupate de braţe şi de pi cioare, ce păreau să dea ade-vărata măsură a propriilor mele membre miniaturale, dar, mai presus de orice, mă copleşea simplul fapt categoric al existenţei sale. Orice alt element din viaţa noastră putea fi pus sub semnul în doielii, uriaşul, în schimb, mort sau viu, exista într-un sens absolut, deschizându-ne o fereastră înspre o altă lume de similare valori absolute, ale cărei imperfecte şi şterse copii eram noi, spectatorii de pe plajă.

Când am ajuns pe ţărm, am văzut că mulţimea adu nată se rărise simţitor; vreo două sau trei sute de oameni şedeau pe pietriş, mâncând şi privind la grupurile de vizi tatori care traversau nisipul. Mareele succesive purtaseră uriaşul mai aproape de ţărm, răsucindu-l cu capul şi umerii înspre plajă, astfel încât părea acum de două ori mai mare, colosul trupului său făcând ca bărcile acostate în vecină tatea picioarelor sale să pară minuscule. Conturul nere gulat al plajei îi arcuise uşor spinarea, lărgindu-i pieptul şi trăgându-i uşor capul pe spate, împrumutându-i astfel o înfăţişare şi mai eroică. Efectul combinat al apei sărate şi al tumefierii ţesuturilor îi uniformizase trăsăturile, dând feţei un aspect mai puţin tineresc. Cu toate că, din pricina gigantis-

mului trăsăturilor, era imposibil să-i poţi stabili vârsta şi caracterul, desenul clasic al gurii şi nasului uria şului îmi sugeraseră, cu ocazia vizitei mele anterioare, că fusese un tânăr cu o fire discretă şi modestă. Acum însă arăta cel puţin la începutul vârstei mijlocii. Obrajii umflaţi, nasul şi tâmplele mai proeminente şi ochii ce se îngustau îi dădeau aspectul unei maturităţi bine hră-nite, ce pre vestea chiar şi acum o viitoare degradare.

Această evoluţie rapidă suferită post-mortem de carac terul uriaşului, de parcă elementele latente ale personali tăţii sale ar fi câştigat suficient avânt în timpul vieţii pentru a se dezlănţui într-un scurt rezumat final, nu înceta să mă fascineze. Ea marca începutul capitulării uriaşului în faţa inexo-rabilului sistem temporal în care sălăşluieş-te res tul umanităţii şi al cărui produs final sunt vieţile noastre, asemeni puzderiei de bucle ale unei secţiuni într-un maelstrom. Mi-am reluat locul pe pietriş, de cealaltă parte, chiar în faţa capului uriaşului, de unde puteam observa pe noii sosiţi şi copiii care se căţărau pe braţele şi picioa rele colo-sului.

Printre vizitatorii matinali, se numă-rau şi câţiva băr baţi purtând haine de piele şi şepci de pânză, care scrutau uriaşul cu un ochi critic şi profesionist, măsurându-i tru-

meridianele prozei

110pagina


pul cu paşii şi efectuînd calcule aproxima-tive pe nisip cu nişte rigle de lemn. Mi-am închipuit că sunt de la serviciul lu crărilor publice ori de la alte organe municipale, care se întrebau, fără îndoială, cum să scape de acest Gargantua naufragiat.

Îşi făcură apariţia şi alţi indivizi, ceva mai spilcuiţi, proprietari de circ sau alţii de acest gen, care se preumblau cu paşi mari în jurul uriaşului, cu mâinile înfundate în buzunarele paltoanelor şi fără să schimbe o vorbă între ei. Era evident că dimensiunile colosului depăşeau până şi posibilităţile neîntrecutului lor meşteşug. După ce aceş-tia au plecat, copiii continuară să se fugă-rească pe membrele uriaşului, în vreme ce băieţandrii se hârjoneau pe faţa lui culcată, scuturându-şi pe alba-i piele nisipul de pe tălpi.

A doua zi, mi-am amânat în mod deliberat vizita până după-amiaza târziu, iar când am ajuns, pe pietriş se aflau mai puţin de cincizeci sau şaizeci de persoa-ne. Uriaşul fusese purtat şi mai aproape de ţărm, găsindu-se acum la o distanţă de aproximativ şaptezeci şi cinci de iarzi, picioarele sale zdrobind palisada unui dig mâncat de mare. Panta fermă a fundului marin nisipos îi înclina trupul către larg, iar faţa tumefiată era întoarsă acum de la noi cu un gest aproape conştient. M-am aşezat pe un troliu metalic, prins cu un lanţ de un cheson de beton şi am privit de pe prundiş la silueta culcată.

Pielea lui lividă îşi pierduse trans-parenţa sidefie, fiind împroşcată acum de nisipul murdar ce-l înlocuise pe acela spă-lat la mareele nopţii. Cocoloaşe de alge marine îi intreţeseau golurile dintre degete, iar adânciturile de sub şolduri şi genunchi se umpluseră de gunoaie şi carapace de caracatiţă. În ciuda acestui fapt şi a ştergerii treptate a trăsăturilor, uriaşul îşi mai păstra statura homerică. Enor ma lărgime a umeri-lor şi uriaşele coloane ale braţelor şi picioa-relor mai purtau gigantul într-o altă dimen-siune, el părând mai degrabă o autentică imagine a unui argonaut înecat ori un erou al Odiseei decât portretul convenţional în mărime umană pe care-l purtasem anterior în minte.

Am coborât pe nisip şi m-am îndrep-tat printre bălţile de apă înspre uriaş. Doi

băieţandri şedeau în fântânile urechilor, iar la celălalt capăt, un tânăr solitar se coco ţase în vârful unui deget de la picior, urmărin-du-mă cu privirea în vreme ce mă apropi-am. După cum şi sperasem, atunci când îmi amânasem vizita, nimeni altcineva nu-mi acorda vreo atenţie, cei de pe ţărm rămâ-nând mai departe ghemuiţi în hainele lor.

Mâna dreaptă a uriaşului zăcea întin-să, acoperită cu fragmente de scoici şi nisip, pe care se întipăriseră urme de paşi. Rotunjimea şoldului se înălţa deasupra mea, luându-mi cu totul vederea spre mare. Mirosul dulce-înţepător pe care-l simţisem mai înainte era şi mai pătrunză tor, iar prin opacitatea pielii se întrevedeau vasele de sânge coagulate. Oricât de respingătoare ar fi părut, această necontenită metamorfoză — o vizibilă viaţă-în-moarte — îmi îngădu-ia să pun piciorul pe cadavru. Folosindu-mă de degetul arătător ca de rampa unei scări, am urcat până în podul palmei, de unde mi-am început ascensiunea. Pielea era mai rezistentă decât mă aşteptam, abia cedând greu tăţii mele. Am urcat repede panta antebraţului şi rotun jimea volumi-noasă a bicepşilor. Faţa uriaşului înecat se contura la dreapta mea, cu nările ei caver-noase şi cu flancurile imense ale obrajilor, asemeni conului unui vul can neîmblânzit.

Înconjurând cu bine umărul, am păşit pe larga faleză a pieptului, în curmezişul căreia crestele osoase ale cutiei toracice se înălţau ca nişte grinzi uriaşe. Pe pielea albă înnegreau nenumărate urme de paşi, în care pecetea fie cărui călcâi individual se imprimase cu precizie. Cineva constru-ia un castel de nisip în centrul sternului, iar eu am urcat pe acest edificiu, în parte demolat, pentru a-i vedea mai bine faţa. Cei doi copii escaladaseră acum urechea şi se împingeau unii pe alţii în orbita dreaptă, al cărei glob ocular, complet înecat într-un lichid lăptos, era aţintit fără viaţă undeva, în spatele siluetelor lor miniaturale. Privit pieziş şi de jos, chipul arăta văduvit de orice graţie şi seninătate, gura strânsă şi bărbia ridicată, proţăpită în arcul muşchi-lor gigantici semănând prorei sfâşiate a unei nave colosale. Pentru prima oară am devenit conştient de dramatismul extrem al acestei ultime agonii fizice a uria şului, cu nimic mai puţin sfâşietoare prin faptul că el era inconştient de prăbuşirea musculaturii

meridianele prozei

111p a g i n a


şi ţesuturilor. Desăvârşita izolare a trupului nimicit, aruncat precum o navă abandonată pe ţărmul pustiu, unde aproape că nu mai ajungea zgomotul valurilor, îi transforma chipul într-o mască a epuizării şi neajuto-rării.

Făcând un pas înainte, piciorul mi s-a cufundat într-o adâncitură de ţesut moale şi un abur fetid năvăli afară printr-o des-chizătură a coastelor. Retrăgându-mă din calea aerului infestat ce plutea ca un nor deasupra capului meu, m-am îndreptat către mare ca să-mi aerisesc plămânii. Spre surprinderea mea, am constatat că mâna stângă a uriaşului fusese amputată.

M-am holbat uluit la ciotul înnegrit, în vreme ce tânărul singuratic, înfipt în vârful său aerian, mă studia cu un ochi sângeros.

Acesta nu a fost decât primul dintr-o serie de acte pră dătoare. Am petrecut urmă-toarele două zile în bibliotecă, şovăind, din-tr-un motiv obscur, să mai merg pe ţărm, con ştient de faptul că fusesem poate martor la sfârşitul imi nent al unei mari iluzii. Când am traversat din nou dunele şi am păşit pe pietriş, uriaşul se găsea la vreo douăzeci de iarzi depărtare şi, odată ajuns în inti-mitatea pietrelor grosolane, orice urmă a fascinaţiei magice exercitate de silueta lui depărtată, spălată de valuri, dispăruse. În ciuda dimensiunilor sale colosale, contuzi-ile şi mizeria trupului îl reduseseră la scară umană, enormitatea volumelor nefăcând decât să-i sporească vulnerabilitatea.

Mâna şi piciorul drept îi fuseseră tăiate, urcate pe panta nisipului şi târâte mai departe de căruţe. Din câte am înţe-les, chestionând grupul de oameni care se îngrămă diseră lângă dig, responsabili de acest fapt fuseseră o companie producătoa-re de îngrăşăminte şi un fabricant de hrană pentru bovine.

Piciorul rămas se înălţa în aer, de unul din uriaşele sale degete fiind fixat un odgon, evident în vederea a ceea ce avea să urmeze a doua zi. Plaja din apropiere fusese răscolită de vreo duzină de mun-citori, şi şanţuri adânci brăzdau locul de unde remorcaseră mâna şi piciorul. Un fluid negru, greţos se scurgea din cioturile braţelor, păţind nisipul şi albele conuri ale caracatiţelor. Pe când coboram pe pietriş, am observat că pe pielea cenuşie fuseseră

cres tate tot felul de lozinci batjocoritoare, svastici şi alte semne, ca şi cum mutilarea colosului nemişcat ar fi descătuşat brusc o antipatie reprimată. Lobul uneia din urechi fusese străpuns cu o lance de lemn şi un mic foc arsese în mij locul pieptului, înne-grind pielea din vecinătate. Vântul mai risi-pea încă pulberea fină a cenuşii de lemn.

Un duhnet puternic învăluia cadavrul, semnul inconfundabil al putrefacţiei de nestăvilit care alungase, în cele din urmă, obişnuita adunătură de tineri. M-am întors pe pietriş şi m-am urcat pe macara. Obrajii umflaţi ai uria şului îi închiseseră aproape ochii, depărtându-i buzele în tr-un rânjet monumental. În mijlocul feţei umflate ca un balon, nasul odinioară drept, cu profil grecesc, se strâmbase şi se turtise, bătătorit de nenumărate călcâie.

Când am vizitat plaja a doua zi, am constatat, aproa pe cu uşurare, că fusese îndepărtat şi capul.

Au trecut câteva săptămâni până la următorul meu drum pe plajă şi atunci am observat că similitudinea umană pe care o constatasem mai înainte se atenuase şi mai mult. La o examinare atentă, toracele şi abdomenul culcat ară tau, fără îndoială, ca ale unui bărbat, în schimb, din pri cină că toate membrele fuseseră retezate, mai întâi de la genunchi şi de la cot, iar mai apoi din umăr şi din coap să, carcasa semăna acum cu oricare animal marin de capitat, balenă ori rechin. O dată cu această pierdere a identităţii şi a puţinelor urme de personali-tate înscrise vag în trăsături, interesul spec-tatorilor se stinse. Plaja se goli, cu excepţia unui bătrân vagabond şi a unui paznic pos-tat în uşa colibei antreprenorului.

În jurul carcasei gigantice, fusese înăl-ţat un sumar eşafodaj din lemn, ale cărui scări se balansau în bătaia vântului. Pe nisipul din jur, se răsfăţa un adevărat tal-meş-balmeş: sfori, cuţite lungi cu mâner de metal şi ancore; pietre pătate de sânge, fărâmituri de oase şi bucăţi de piele sfâşi-ată.

Am dat din cap către paznic, care mă privea aspru peste vasul cu tăciuni aprinşi. Tot aerul din jur era invadat de mirosul pătrunzător al uriaşelor calupuri de seu fierte înăbuşit într-un cazan în spatele coli-bei.

meridianele prozei

112pagina


Ambele femururi fuseseră îndepărta-te cu ajutorul unei mici macarale, pe care atârna pânza ce acoperise cândva ca un zăbranic mijlocul uriaşului. Braţele, oasele gâtului şi organele genitale avuseseră o soartă similară. Restul de piele ce acoperea toracele şi abdomenul fusese marcat cu smoală în fâşii paralele, iar primele cinci sau şase sec ţiuni, tăiate până la diafragmă, lăsaseră la vedere uriaşa arcadă a cutiei toracice.

Pe când mă îndepărtam, un cârd de pescăruşi ateriză în volute pe plajă, ciu-gulind nisipul pătat de sânge cu ţipete feroce.

Câteva luni mai târziu, când vestea apariţiei uriaşului fusese în general dată uitării, felurite bucăţi din trupul său dez-membrat începură să reapară pretutindeni în oraş. Majoritatea acestora erau oase pe care fabricanţii de îngrăşăminte nu le putu-seră sfărâma, iar dimensiunile lor enorme, uriaşele tendoane şi discuri de cartilaje din jurul încheieturilor le trădau numaidecât identitatea. Dintr-un motiv oarecare, aceste fragmente izolate păreau să suge reze într-o mai mare măsură măreţia originară a uri-aşului decât buhăitele organe ce fuseseră ulterior amputate. Pri vind peste drum la localul celor mai mari negustori angro de pe piaţa de carne, am recunoscut cele două femure gigantice de o parte şi de alta a intrării. Ele se înălţau peste capetele porta-rilor precum megaliţii ameninţători ai unei religii primitive şi deodată am avut vizi-unea uriaşului care se ridica în genunchi peste acele oase goale şi se îndrepta cu paşi mari pe străzile oraşului, adunând părti-celele risipite ale trupului său în drumul de întoarcere spre mare.

Peste câteva zile, am descoperit hume-rusul stâng la intrarea unuia din şantierele navale (geamănul său a zăcut ani în şir în mâl, rătăcit printre stâlpii de sub principa-lul ponton comercial al portului). În aceeaşi săptămână, dreap ta mumificată a uriaşului a fost expusă pe un pod plutitor, de carna-val, cu ocazia sărbătorii anuale a marinei.

După cum era de aşteptat, maxilarul inferior a luat drumul muzeului de istorie naturală. Restul craniului a dis părut, dar mai zace, probabil, undeva, pe terenuri-le virane sau în grădinile particulare ale

oraşului. Foarte recent, în vreme ce cobo-ram pe râu, am descoperit două coaste ale uriaşului, alcătuind o arcadă decorativă într-o grădină de la marginea apei, pe care proprietarii le confundaseră, probabil, cu oasele maxilarelor unei balene. Un pătrat imens de piele, argăsită şi tatuată, de mări-mea unei pături indiene, serveşte ca decor păpuşilor şi măştilor dintr-un magazin de noutăţi din apropierea parcului de distrac-ţii şi nu am nici o îndoială că prin alte părţi ale oraşului, în hoteluri şi cluburi de golf, nasul sau urechile mumi ficate ale uriaşului atârnă pe pereţi, deasupra căminului. De fapt, majoritatea oamenilor, chiar şi aceia care l-au văzut prima oară aruncat pe ţărm după furtună, nu-şi mai amintesc de uriaş — dacă îşi mai amintesc cumva — decât ca de un gigantic monstru marin.

Rămăşiţele scheletului, complet des-cărnate, încă se mai odihnesc pe ţărm, învălmăşeala coastelor albite semănînd cu nervurile unei nave părăsite. Coliba antre-prenorului, macaraua şi schelăria de lemn au dispărut, iar nisipul transportat în golf de-a lungul ţărmului au îngropat şira spi-nării şi bazinul, lama, înaltele arcade de os sunt părăsite, spălate doar de valuri. Vara, în schimb, ele ser vesc ca un minunat suport pescăruşilor osteniţi.

În româneşte de Maria-Ana TUPAN

Pictura de Avril Brand,

Irlandameridianele prozei

113p a g i n a


Câteva tentative de a-l pune în faţa microfonului (casetofonului) au eşuat, Updike spunându-mi: Tot ceea ce am învăţat despre viaţă şi despre arta scrisului am expus în cărţile mele. Experienţele mele sunt inten-sificate armonic prin prisma personajelor din romanele mele. Emoţiile le-am retrăit scriind versuri.

Nu m-am lăsat, totuşi, bătut. Sprijinit de o recomandare făcută de Irving Layton, l-am acostat din nou, în reşedinţa lui de vară, la Martha’s Vineyard (New England), Updike primindu-mă cu o surprinzătoare curtoazie. Îmbrăcat sumar, cu un pantalon Bermuda, într-un T-shirt alb şi cu picioarele goale, Updike m-a primit în grădina casei, sub un parasol imens, umbrind întregul domeniu.

Updike este un vorbitor iscusit, con-struind punţi agreabile cu interlocutorii, păstrând o distanţă cuviincioasă, refuzând intimismul. Confesiunile sale sunt rare şi atunci când le aplică, în diferite circum-stanţe, Updike porneşte mereu de la un fenomen exterior, de la un moment al pre-zentului, pentru a intra în vibraţia expu-nerii. Când privesc albastrul cerului, realizez cât de imperfectă este optica vizibilităţii, - totul zburând în jurul meu, fără a fi capabil de-a înregistra tot ceea ce ascunde realitatea... este partea din mine care încearcă să restituie reali-tatea nevăzută.

John Updike s-a născut în 1932, la Shillington (Pennsylvania), un orăşel cu patru mii de locuitori, în cartierul Jackson Road, încadrat de arţari. Mai importanţi decât spiralele galaxiilor. Familia, de origine

germană dinspre mamă, este de confesi-une lutherană, - de rit calvinist, din par-tea tatălui. Clanul Updike locuieşte într-o fermă, moştenită de la străbunicii mamei. Updike urmează şcoala elementară şi cole-giul în Shillington. Copilăria se desfăşoară pe câmpia din spatele casei, Updike prac-ticând sporturile naţionale: fotbal, baseball şi baschet. Paralel, sub imboldul tatălui, învăţător, John îşi cultivă intelectul, lectu-rile preferate fiind Alice in Wonderland şi The Adventure of Tom Sawyer. Duminicile, după slujba religioasă, John viziona filme-le „en vogue” - din acea epocă (Ivanhoe, Queen Elizabeth, Gone with the Wind), completând imaginea esenţială a vieţii cu savoarea ei unică. Copilăria a fost întune-cată de un accident medical, John contac-tând, la vârsta de şase ani, o boală de piele (psoriasis) în urma rujeolei. La vârsta de 13 ani, familia părăseşte Shillington, fixându-se la Plowville, John fiind alergic la polenul oraşului natal.

Gustul lecturii a fost dublat de pasiu-nea desenului. La vârsta de 15 ani, Updike a expediat desene şi caricaturi la revista „The New Yorker”, un periodic elitar, extrem de exigent, reflectând macrocosmosul social al Americii, epistemologia şi Zeitgeist-ul epocii. Dorinţa mea a fost să devin desenator şi caricaturist profesionist... Desenul este o artă a perfecţiunii, pe care proza doar rareori o atinge... Limbajul este aproximativ, deoarece cuvinte-le au conotaţii diferite, la diversele populaţii. Neajungând la această perfecţiune, Updike s-a dedicat scrisului, magia cuvintelor şi graţia naraţiunii acaparându-l în întregime.

Nicholas CATANOY

IEPURII LUI JOHN UPDIKE

eseu

114pagina


Updike urmează studiile universitare la Harvard, aprofundând toate aspectele literaturii. Obţine o bursă (1954/55) urmând cursurile Academiei Ruskin, de la Oxford (Anglia). La întoarcerea sa în SUA, Updike devine colaboratorul permanent (1955/57) al revistei „The New Yorker”, care îi publi-că povestirile (short stories), eseurile, recen-ziile şi poemele, în mod constant. Proza lui Updike este de o exactitate matemati-că, prin stenografierea cotidianului şi prin bogăţia amănuntelor. Este faţa lui cea mai autentică.

Updike a debutat în lumea poeziei cu volumul The Carpentered Hen (1958), o manieră fugace de-a capta realitatea, conti-nuând sporadic suita de poeme publicată în volum (Midpoint, Tossing and Turning, Facing Nature, Collected Poems, 1953-1993). Carieră poetică secundară, proza inspirându-l din ce în ce mai mult. Poezia este o activitate explozivă... Fulgerul te loveşte şi începi să versifici... Unii aşteaptă fulgerul (inspiraţia), alţii sunt fascinaţi de un tablou, de un peisaj, imaginile stimulând actul creator... Azi, poezia s-a transformat în rap şi tehno, degradând fluxul emotiv şi rezonanţa sufletu-lui... Poezia ar trebui să apere valorile uma-nismului, ale clasicismului, luptând împotriva devaluărilor deconstructivismului radical... Eu am rămas în cadrul unui modernism ponderat, păstrând înalta frecvenţă a viziunii...

Povestirile (short stories) constituie genul preferat al lui Updike (admirator al lui Cehov, J.D. Salinger, John Cheever, Dorothy Parker), fiind în acelaşi timp şi o sursă de venit, modestă, însă suficien-tă pentru a duce o viaţă decentă. Stilul elegant, voluptatea analizei, concentrată şi subtilitatea excepţională a observaţii-lor, constituie un certificat de validitate al acestui gen -impus de redactorii revistei „The New Yorker”, cerinţe pe care Updike le-a împlinit, dovadă numeroasele volume de povestiri (The Same Door, The Music School, Museum and Women, Problems, Trust Me, The Afterlife).

Viaţa trepidantă a New Yorkului, mediul pseudo-literar şi intrigile din această societate interlopă l-au dezgustat, Updike retrăgându-se în orăşelul Ipswich (Massachusetts), o localitate dominată de protestanţi, puritani. În metropola new-yor-keză m-am simţit strămtorat fizic şi psihic... Egoismul, invidia, gelozia şi falsitatea relaţiilor sociale şi literare, m-au alungat definitiv din

acest mediu... În Massachusetts am reuşit să respir... să apreciez peisajul idilic al locului... Imaginea centrală din romanele mele: On the Farm, The Centaur, Rabbit, Run şi a nuvelei Pigeon Feathers, este imaginea evadării din mediul new-yorkez.

Lăsând în urmă trecutul metropoli-tan, Updike a aterizat într-un mediu domi-nat de protestanţi, bigoţi, ipocriţi, măcinaţi de complexe de culpabilitate, tipic regiunii New England. Aceste vicii apar pregnant în tetralogia Rabbit, Run (1960), Rabbit, Redux (1971), Rabbit, is Rich (1981) şi Rabbit, at Rest (1991), - o tragicomedie, într-un mic orăşel de provincie, Updike trasând viaţa şi cariera fostului sportiv de baschet - Harry Angstrom, ce duce o viaţă precară, alături de soţia lui, alco-olică, Janice, în mediul social al anilor 1960, dominat de mişcarea de eliberare sexuală, dezlănţuind perversităţile cele mai deşănţate. Ceea ce îl turmentează pe Harry Angstrom este conflictul dintre amorul fizic şi căutarea iluzorie a unei emoţii afective... Noi nu am reuşit să integrăm sexualitatea în concepţia noastră despre bine... Sexul rămâne o problemă misterioasă, secretă, curioasă... Harry acceptă compromisul degradant al realităţii, visând la o lume purificată, ca un teren de baschet... Femeia îl domină, dintr-o necesitate atavică... Bărbatul înfricoşat o ia la fugă, ca iepurii... şi fuge în permanenţă... Iepurele reprezintă căutarea exa-sperată a omului timid, pentru că iepurele este un animal timid... El nu serveşte la mare lucru, cu excepţia actului de fecundaţie, impregnând iepuroaica... Iepurii Americii au părul lung şi sunt protestatari (Hippies). Iepurele din noi rămâne sălbatic şi timid, afectuos şi răufăcător, insensibil şi totuşi deschis la mişcările graţiei... Epopeea lui Rabbit Angstrom - timp de 30 de ani - a fost o modalitate de a mă cufunda în inima Americii protestante... Incestul şi impo-tenţa sunt aromele naraţiunii, în timp ce o mare parte a partenerilor sexuali sucombă, încheind saga lui Harry Angstrom.

Dacă dezvăluirile trupului din ciclul Rabbit au fost de ordin erotic, corpul în romanul Couples este o cădere în barba-ria simţurilor şi a perversităţilor sexuale, fără perdea, spasmul animal al acuplării abolind participarea sentimentelor. Sexul este practicat în grup, cu parteneri inter-şanjabili, între tineri căsătoriţi, în orăşelul Tarbox. Este o filozofie a trupului, dincolo de gândire, viaţa care se încearcă în sine, se simte şi se resimte ca subiect întrupat.

eseu

115p a g i n a


Obsesia erotismului a fost deseori ata-cată de critici. Nu văd de ce romanul Couples a fost clasat în grupa romanelor pornografice... Aşa au fost condamnate în trecut romanele lui Henry Miller, D.H. Lawrence, Nabokov... Sexul este un instinct normal, ca şi foamea sau setea... Pornografia este modalitatea de a descrie per-versităţile sexualităţii într-un limbaj obscen... Poetizarea sexualităţii este actul estetic al ero-tismului... Există, apoi, fenomenul social al sexualităţii... Când sexualitatea devine o preo-cupare obsesivă, cauzalitatea trebuie căutată în deficienţele sexualităţii...

I s-a imputat, în acelaşi context, ima-ginea degradantă pe care Updike a dat-o femeii. Într-un interviu acordat revistei „The Paris Review” (1967), Updike măr-turiseşte: Femeia este o fiinţă stranie, venită parcă dintr-o altă planetă... O debarcare mis-terioasă... Noi nu ştim niciodată ce intenţii are şi ce va face în momentul următor... Femeia este sigură de demersul ei, sporovăind vrute şi nevrute, formând cu celelalte femei un fel de cerc restrâns, conspirativ, din care bărbaţii sunt excluşi... O rasă bizară... Femeia pare să fie paznica unui secret, al unei confrerii curioa-se... Obiectul conspiraţiei ei este impenetrabil... Nu cred totuşi că săgeţile ei să fie îndreptate împotriva bărbaţilor, deşi în raporturile sexuale ea este dominantă, interesele ei fiind utilitare, primând... dezinteresându-se de dorinţele par-tenerului mascul. Această alternanţă de inte-rese este descurajantă. Atitudine misogină? Disperarea momentului neîmplinit al acu-plării? Precaritatea senzaţiilor? Orgasmul singular al adâncimii? Rectificând, Updike spune: În romanele mele, femeia este o fiinţă care întâlneşte lumea telurică... bărbatul fiind mai aproape de cer (fără a fi un sfânt).

Sexualitatea este un subiect major în opera lui Updike, însă nu singurul subiect, autorul interesându-se de tot ceea ce viaţa îi oferă, şi în primul rând viaţa clasei de mijloc, protestante (cu decăderea morală a acestei clase, cu frica insuccesului şi a rată-rii, cu sentimentul culpabilităţii şi cu frus-trările ei sexuale) şi evenimentele impor-tante prin care a trecut America în ultimii cincizeci de ani: al doilea război mondial, războiul din Vietnam, mişcarea Hippy şi revoluţia sexuală, Woodstock, New Age, şi momentele importante sub preşedinţia lui Kennedy, Johnson, Nixon, Ford, Bush Sr., Bush Jr.

Pentru romanul S, Updike a studiat religiile Indiei, hinduismul şi buddhismul.

Glosarul şi notele pe marginea roma nului devenind însăşi melodia şi esenţa poetică a acestuia.

Disputele teologice, meditaţiile şi comedia umană sunt componentele roma-nului Roger’s Version, marcând un nou tip de explorare, operând la nivelul religiei. Pentru ca perfecţiunea să se împlinească, religia trebuie să prindă viaţă. Religia, ca variantă a supravieţuirii. Sunt lutheran ca şi Kierkegaard (lectură care l-a transformat), această apartenenţă îmi dă un confort spiritual în viaţă şi un imbold în viaţa creativă... Credinţa ne fereşte de iluziile secularizării şi de tiraniile monocromatice... Omul trăieşte în permanenţă într-o stare de frică, izolat de Dumnezeu, urmă-rit de spaime, dezorientat de cerinţele biologice şi de ambiguităţile intelectuale, de condiţionări-le sociale, trăind într-o continuă stare de agita-ţie... Dumnezeu este proiecţia naturală şi nece-sară vieţii noastre, trăită pe marginea abisului... Dumnezeu este speranţa de a ieşi din magma haotică a lumii... Într-adevăr, unele roma-ne poartă epigrafe cu conţinut religios. În romanul The Poorhouse Fair, epigraful este extras din Evanghelia lui Luca: în Rabbit, Run, din Pascal; în Centaur, din Karl Barth; în Couples, din Paul Tillich. Departe de puritanismul protestant, confesia lutherană este foarte liberală, indulgentă în privinţa păcatelor, iar cerinţele ritului sunt succin-te: A te ruga şi a bea bere, fără a-l indigna pe Dumnezeu.

eseu

116pagina


Din toată seria beletristică scrisă de Updike, până în prezent, romanul care îi stă la inimă este romanul (cvasi-autobio-grafic) The Centaur. Personajele romanului sunt portretele ascunse ale lui Updike şi ale tatălui său, romanul fiind scris din dorinţa de a eterniza spaţiul nostalgic al copilăriei. The Centaur este povestea lui Peter Caldvell şi a tatălui lui, Updike folosind un cadru mitologic pentru a explora relaţiile dintre un tată-învăţător şi fiul lui - elev. Acţiunea se derulează în decurs de trei zile. În fieca-re zi Peter şi tatăl lui se duc cu maşina în orăşelul Ollinger (Shillington), la şcoala la care tatăl lui este învăţător, predând ştiin-ţele naturii. Într-o zi, tatăl şi Peter se duc în oraşul Alton, unde tatăl face o radiografie. La întoarcere sunt blocaţi într-un noian de nămeţi, timp de două zile. Perturbat de crizele pubertăţii, Peter începe să delire-ze, starea transpunându-l într-un mediu mitologic, în care Peter se vede întruchipat în rolul lui Adonis, traversând ciclurile sezoanelor. Pe parcurs, el întâlneşte, succe-siv, femei care au vârste diferite: o femeie bătrână (Ceres), mama lui; o femeie virgină (Artemis), care îl va iniţia în studiul limbii latine; şi femeia hipersexuată, Molly Bloom. Tatăl lui Peter, centaurul Chiron, apare în poza ecvestră, galopând spre moarte, sub un cer plumburiu. Indiferent de interpre-tările psihanalitice, de la impulsurile „frus-trărilor sexuale” până la dorinţa criminală a lui Peter, din complexul „uciderii tatălui”, romanul The Centaur rămâne o bijuterie a genului. Romanul a fost evenimentul literar major al anului 1963, Updike fiind răsplătit cu prestigiosul premiu National Book Award.

Fuga protagoniştilor din romanele lui Updike escaladează spaţiul pentru a găsi un teren vid, într-o lume dislocată. Haosul se infiltrează în toate ungherele vieţii. Timpul căderii se accelerează, fiind trăit ca un episod format din multiple cataclisme, bătrâneţea fiind ultima etapă a fugarilor. Teama de-a îmbătrâni este constantă în preocupările americanilor. A rămâne veşnic tânăr, biologic şi psihic, este visul fiecărui american. În romanul The Poor House Fair, am descris o Americă modernă, în care nu este loc pentru bătrâni... Pe vremea tinereţii mele, viaţa în comun, între bătrâni şi tineri, era un fenomen normal... Azi bătrânii (vârsta de aur?) sunt expediaţi în casele pentru pensionari... Este un substitut artificial, înlocuind dragostea familială, care lipseşte...

Critica literară şi recenzia cărţilor sunt activităţi complementare creaţiei literare, domenii în care Updike a excelat (Hugging the Shore - 1983; Odd Jobs - 1991; More Matter -1999; Due Considerations - 2007). Interesul explorărilor este imens (de la W.H. Auden până la Edmund Wilson). Textul este poetic. Stilul desăvârşit. Updike ştie să transforme observaţiile lui în mici piese strălucitoare, într-un jeux d’esprit, ine-galabil. Modelul lui Updike este Proust, nu Freud, într-un joc de oglinzi recurente, fraze muzicale, imitând stările sufleteşti, ca şi cum muzica tainică, urcă şi umple viaţa, ca într-o compoziţie mozartiană.

Fericirea?O altă ipostază a himericului, cu far-

mecul greu şi rotunjit în sine, al fructului în pârg. Fericit sunt aici, în New England, de treizeci de ani... Nordul - aspru şi uscat, com-plex şi vulnerabil, inteligent şi reticent, lucid şi respirabil - îmi este mai mult decât convenabil.

eseu

117p a g i n a


Sintagma din titlu nu se vrea a fi o aluzie, străve zie de altfel, la cunoscutul roman al lui Vintilă Horia des pre ale cărui avataruri aflăm detalii interesante în nr. 3 din 27 ianuarie 1990 al „Timpului”. Ea s-a impus de la sine prin faptul că prima plachetă de versuri a laureatu lui Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1987 (v. Poezii şi poeme, 1965) apăruse la New York unde emi grează în 1972. Chiar titlul interviului apărut în decembrie 1987 în „Le Nouvel Observateur”, acordat după de cernarea prestigiosului premiu la locu-inţa sa din Greenwich Village (New York), se intitulează semnificativ „Exi lul - singura mea patrie”, adăugând: „Exilul este, poate, condiţia firească a poetului, spre deosebire de narator care simte nevoia să aibă în jurul său structura societăţii pe care o descrie. Aş considera un fel de mare privilegiu această coincidenţă între modul meu de viaţă şi ocupa ţia mea”.

Cât de semnificative sunt aceste cuvin-te dacă le colaţionăm cu acelea ale unui alt mare exilat Vasili Axionov (n. 1932), autorul celebrului roman Colegii (1961), al „Pârjolului” (în exil adăugând volu-mul de teatru „Aristofaneşti cu broaşte”), al romanelor Peisaj de mucava, Atenţie, stafide!, Insula Crimeea, dar mai ales al mult comen tatului jurnal american În cău-tarea tristului baby... Titularul cursului de proză rusă şi sovietică la Universitatea „George Mason”, intitulat „Romanul con-temporan — gen proteic” afirmă şi el că „Obiectivitatea nu are ce căuta în treburile noastre literare”.

În poetica lui Brodski regăsim aceeaşi orgolioasă afirmare a subiectivismului, în opoziţie, spre pildă, cu poe zia pasterna-

kiană care căuta cu obstinaţie elementele recognoscibile ale realului poate ca o reac-ţie la acuzaţiile de evaziune din realitate; Brodski consideră observaţia drept una dintre sursele poeziei, dar nu cea mai importantă. El consideră poezia drept „o traducere” şi anume „traducerea adevă-rurilor metafizice în limbaj pământesc”. Interesantă este diseparea poeziei sale de cea pasternakiană de care, volens-nolens, a fost apropiată: „Pasternak era un mare poet al detaliului; de aici el se ridica spre înălţimi. Interlocutorul ideal al poetului nu este omul, ci îngerul, mediatorul invizibil. Chiar dacă, în realitate, adevărata raţiune a poeziei este cu totul alta”. Întrebat în ace-laşi context care ar fi vehicolul veritabil al poeziei, Brodski răspunde fără să pregete o clipă: limba, respec tiv, cu propriile-i cuvin-te: „Poetul este un produs al lim bii şi nu invers”, aceasta din urmă fiind „mai veche decât noi”. El vedea în sesizarea „raportu-rilor dintre lu cruri” o „lege superioară” a poeticii.

Într-o perioadă când apar o serie din romanele interzise până mai ieri în patria sa semnate de Pasternak (Doctorul Juvago), E. Zamiatin (Noi), V. Grossman, F. Gorenstein (Iarna lui ‚53), Efreim Seveli (Opriţi avionul, mă dau jos!), când se retipăresc lucrări de filosofie, estetică, memorialistică semnate de P. Florenski, V. Nabokov, V. Hodasevici, G. Kozinţev (Istoria singurătăţii mele, amintiri de teatru acoperind perioada 1959-1969 aşa numită a „stagnării”) Iulia Axel (nepoata lui Leon Troţki), când fac senza-ţie interviurile lui Mihalkov-Koncialovski privitoare la filmele realizate peste Ocean ca şi acelea ale lui Al. Soljeniţîn, Brodski se arată dezinteresat de proză („Nu-mi

Alexandru PINTESCU

Iosif Brodskisau poezia s-a născut

în exil

eseu

118pagina


place subiectul, ficţiunea estetică ascunsă în spa tele prozei îmi este complet străină. Transformarea poe tului în romancier nu funcţionează aproape niciodată. Contrariul este mai uşor: Thomas Hardy, Ivan Bunin ...”).

Pe acest cel mai tânăr „nobelist” cu greu îl poţi numi curat liric. Născut la 24 mai 1940 într-o familie de inte lectuali din Leningrad s-a bucurat de timpuriu de o „glo rie subterană” după expresia lui Pasternak, singura au tentică de altfel. Iată cum evocă unul dintre prietenii săi lenin-grădeni începuturile sale: „Locuiau în cele-bra casă Muruzi la intersecţia bulevardului Liteinîi cu strada Pes tei, unde au stat la vremea lor Hippius şi Marejkovski, unde mai târziu s-a instalat Studioul de traduceri al lui Kornei Ciukovski şi unde venea frec-vent Blok... Tatăl său, Aleksandr Ivanovici Brodski era un fotoreporter cunoscut în Leningrad, a făcut războiul. Caracterul fiu-lui s-a format sub influenţa părintelui. După absolvirea şco lii medii, Iosif a intrat în câmpul muncii. A plecat în expediţii geologice, cu ajutorul tatălui şi-a însuşit tehnica fotografică la nivel de profesionist, a lucrat ca paznic de far, ca frezor într-o uzină — mi se pare că în cartea lui de muncă figurează circa douăzeci de locuri de muncă (...)”. Acelaşi Evgheni Rein, tra-ducător şi scenarist cunoscut, va evoca şi începuturile sale pur literare: „L-am cunos-cut în august 1959. Eram într-un cerc de scriitori, un prieten a venit la mine şi mi-a spus că vrea să-mi prezinte un tânăr, nebun

de poezie...”. Mult timp poe ziile lui n-au văzut lumina tiparului în U.R.S.S. I s-a con-diţionat publicarea de unele modificări pe care a re fuzat să le facă. Chiar Evtuşenko, mărturiseşte Brodski de astă dată, în cali-tate de responsabil al secţiei de poe zie a revistei „Iunosti” a făcut atari demersuri.

Deşi avea un cerc larg de prieteni (Dmitri Bobâşev, Anatoli Neiman, Gleb Gorbovski, Aleksandr Kuşner, Ilia Averbah, Vladimir Ufleand, Lev Losev, Ev. Rein), deşi se bucura de aprecierea nedrămuită a Annei Ahmatova, Brodski a publicat extrem de rar în revista „Kosteor”, ori în almanahul „Molodoi Leningrad”. Publica însă frec-vent traduceri, îndeosebi din poeţii metafi-zici englezi (J. Donne, spre pildă), fără ca să ajungă membru al Uni unii Scriitorilor însă, motiv pentru care la 17 ianuarie 1962 i se înscenează un proces pentru vagabondaj şi pa razitism social, iar judecătoarea Savelieva îl condamnă la muncă forţată în satul Norinskoe, regiunea Vologda. Iată cum cel care avea să aibă o influenţă covârşitoare asupra unor importanţi scriitori sovietici (Bella Ahmadulina, David Samoilov) sau americani (Allen Ginsberg, Arthur Miller), dar mai ales asupra tinerilor poeţi avan-gardişti leningrădeni (Oleg Ohapkin, Elena Şvarţ, Elena Ignatova, Boris Kupreianov, Viktor Krivulin) sau mos coviţi (Aleksandr Veliceanski) a fost obligat la munci dez-umanizante (defrişări, zootehnie) pentru intelectualul de ales rafinament, cunoscător al mai multor limbi de circulaţie care a fost deja maturul de acum Iosif Brodski.

Dar ceea ce demnitarii lipsiţi de dem-nitate ai popo rului său îi vor refuza, îi va oferi Demiurgul exilaţilor. Vor apare, în străinătate (S.U.A.), rând pe rând: Poezii şi poeme (1965), Sfârşit de belle epoque (2 vol.) şi Părţile vorbirii (ambele în 1977), În Anglia, Noi stanţe în au gust (1984) Urania (1987), dar şi Marmoră (1984), piesă de teatru, Mai puţin de unu (eseistică), pre-cum şi complexele sale poeme: Moartea lui Jukov (1974), Cântec de leagăn pentru Capul Batogului, Noul Jules Verne, Laguna, Ele gii din Roma, 20 de sonete pentru Maria Stuart (despre ultima scrisese şi Pasternak vizavi de tălmăcirea lucrării (trilogiei — lui Swinburne).

Brodski cultivă o poetică a recluziu-nii, el scrie despre tragedia omului singur, a insului marginalizat, abandonat pe fale-za contemporaneităţii după un scenariu mai mult existenţialist decât psihanalist.

eseu

119p a g i n a


Vorbind despre şansa sal vării omului prin artă Brodski îl evocă atât pe Dostoievski („Frumuseţea va salva lumea”), cât şi pe Matew Arnold („Poezia ne va salva”), pre-cizând cu scepticismul „ingur gitat” din metafizicienii anglo-saxoni: „Probabil că lumea nu mai poate fi salvată, însă omul ca individ poate fi întotdeauna salvat”. Este însăşi esenţa discursului ţinut cu ocazia decernării Premiului Nobel.

Vorbind în diverse contexte despre legăturile sale cu tradiţia poeziei ruse, Brodski a invocat numele lui Pas ternak, Ahmatova, dar mai ales Ţvetaeva de care se simte strâns legat. Mai strânse legă-turi susţine cu scriitorii af laţi în emigraţie (Kublanski, Losev, Gorbanevskaia, Kuşner, Bitov). De altfel, chiar la venirea lui de la Viena în S.U.A. Brodski a afirmat că nu va mânji cu catran por ţile Patriei, de care se simte legat prin înnoirile ce se produc în vremea din urmă, privind cu satisfacţie grupa jul de poezii din „Novâi Mir” (deşi este surprins de se lecţia făcută), arătând ca posibilă revenirea, ca turist, în Ţară. El nu consideră răul ca fiind o determinantă a crea ţiei fie el politic sau social. Brodski afir-ma: „Nu este vorba atât de faptul că virtu-tea nu mai reprezintă garan ţia făuririi unei capodopere, cât de faptul că răul, în special cel politic, este totdeauna un prost stilist. Cu cât este mai bogat, mai precis, gustul estetic al individului, cu atât este mai clară opţiunea lui morală, cu atât este el mai liber chiar dacă, poate, nu şi mai fericit”.

Considerat continuatorul spiritual al Ahmatovei, la intervenţia căreia (conjuga-tă cu a lui Tvardovski) a fost eliberat din detenţia siberiană, Brodski se simţea, totuşi, mai apropiat lui Ossip Mandelştam, motiv pentru care soţia marelui poet, Nadejda Iakovlevna, îl alinta cu apelativul „Ossei cel tânăr”, poate la sugestia unor atari versuri:

„doar peştii mărilor cunosc preţul libertăţiidar pe ei muţenia nu-i obligă, ca pe noi,spre creaţie şi compromis.Spaţiul chiar se insinueazăîn catalogul preţurilor.Moartea generează timpul.Necesitatea iscă nevoia de oameni şi de obiecte,dar calităţile lor sunt aidomalegumelor proaspete”.

Lirismul lui Brodski este un aliaj de clasicitate şi barochism traversate de expe-rienţa metafizicilor englezi J. Donne şi W.

H. Auden. Dar obstinaţia lui pentru poe-zia de sorginte metafizică nu este singura curiozitate / sau contradicţie a lui Joseph Brodsky (în grafie engleză, atunci când îşi scrie textele în proză direct în această limbă, lăsând-o abandonată integral poeziei pe cea natală). Tra diţiile prozodiei ruse, ale poezi-ei ruse în genere, nu agre ează metafizica pe care, însă, proza o abordează cu non şalanţă de ar fi să-l pomenim doar pe Merejkovski sau pe discipolul dostoievskian care a fost Leonid Andreev.

Brodski a renunţat la continuarea şco-lii pentru a de veni un „geniu pustiu” (pro-scris), un autodidact de vastă cultură litera-ră şi filosofică, trăind aidoma „căpitanului” lui J. Verne o veritabilă aventură (de astă dată în spirit). Învăţatul fără studii de spe-cialitate predă în prezent la cinci universi-tăţi americane, păstrându-se iconoclast şi in sensibil la presiuni de orice fel. El poartă in nuce acel demon (Daimon) al prefaceri-lor, acel semn care face recognoscibilă poe-zia adevărată. Aceasta este „trăsătura lui Apelles” de care amintea Pasternak, o veri-tabilă ars com binatoria în care construcţia / destrucţia poemului, este aidoma mozai-curilor din băile publice romane, în textura ei intrând informaţii diverse: culturale sau alogene, dar şi absorbţii ale cotidianului (vezi „buretele” pasternakian):

„...şi îngheţul lui februarie potopind zăpezile,va desluşi vocea: „La revedere, prieteni!”Voi zări douăvieţi dincolo de râuîn vreme ce patul, cu indiferenţă,mi se lipeşte de obraz ...”

eseu

120pagina


Chiar el îşi caracteriza sintaxa drept „o compunere înceată, surdul meu repuls faţă de variile tendinţe”. Sau, într-un alt context: „Aripa unde ne atinge / şi cui încredinţăm vieţile noastre?” Dar Brodski nu este un poet lesne de receptat, după cum şi poezia lui nu se înregimentează „democraţiei liri-ce” maiakovskiene. Paşaportul lui liric este policrom. La el poezia vieţii coexistă – într-un spaţiu semantic plin de aluzii culturale, unele abia perceptibile -, cu o sfâşiere a eului (eul caché al existenţialiştilor?!) care repudiază orice formă constituită chiar şi pe aceea de sine omologată...

Cel mai bine exprimă poetul însuşi această stază existenţială (dar şi lirică) prin intermediul unui interviu acordat unui ziarist sovietic şi publicat în revista „Skif” („Sputnik-kino-festival”), organ de presă apărut pe durata Festivalului Filmului de la Moscova (iulie 1989): „Vedeţi, fără istorie omul mai poate rezista, dar fără geogra-fie... Asta afirm pentru a atrage atenţia că nu se poate trăi doar din aglomerări de fapte şi de realităţi înconjurătoare. Trebuie limpezită corespondenţa dintre spaţiu şi întâmplări: totul se petrece într-un spaţiu determinat, altui spaţiu fiindu-i caracteris-tice alte coordonate”. Brodski invoca aici influenţa lui Hegel care s-a manifestat mult mai târziu decât data elaborării sistemului său filosofic. Ireversibilitatea Timpului i se pare un concept fundamentat metafizic. „Nu ne scăldăm de două ori în acelaşi râu şi nu călcăm de două ori în acelaşi râu şi nu călcăm de două ori acelaşi asfalt” spune el cu autoironie. Iar despre întoarcerea în Patrie afirmă că dacă criminalul se întoar-ce la locul crimei, asta nu e valabil pentru

reîntoarcerea la locul unei vechi iubiri...Este un minunat pandant pentru o

lirică adresându-se direct sufletului, legată nu doar de tradiţia marii poezii ruse, dar şi de cea actuală (Evtuşenko, Voznesenski, Rojdestvenski, dar şi Rubţov, Vîsoţki, Okudjava), neignorînd nici noua avangar-dă sovietică (Koroliov, Parşcikov, Jdanov). Dar ceea ce îl seduce cu adevărat pe poet este sen timentul spaţiului planetar infinit, al Oceanului ca rea litate ireductibilă la un simplu concept fie el şi metafizic: „Pentru mine Oceanul a fost cea mai mare zgudu-ire, cu toate că el este până la un punct aido-ma mării: apa, cerul, linia orizontului. Dar în preajma lui te în depărtezi de călduţele convenienţe domestice, de reali tăţile vieţii imediate (...) El îţi dă sentimentul că tre buie să pierzi totul ca să-i dai de capăt. Să pierzi şi să refuzi totul. Posibil ca la sfârşit să te acapareze sentimen tul infinitudinii”.

Acest „sentiment al infinitudinii” îi evocă lui Brodski şi această secvenţă lirică amintind de lagună (motiv liric recurent) şi de Insula Vasilievski, din proximitatea Leningradului, invocaţie tragică până la cel de pe urmă dia pazon:

„M-am născut şi am crescut în glodurile altice,

alături de ochiurile de un cenuşiu de zincalergând îngemănate şi, de aici, rimeleşi vocea mea şoptită care le înlănţuieca părul ud şi învălătucit.Sprijin cu cotul pavilionul urechii,zgomotele nu le voi percepe ci doar

fâifâitul pânzei,al obloanelor, al palmelor,al ceainicului fierbând pe lampa de petroldata la maximum — strigătele pescăruşilor.Aceste locuri joase doar inima le păzeştede falsitate, nu ai unde să te ascunzi,totul se vede de departe.Doar pentru sunet spaţiul este

întotdeauna vremelnică piedicădar vocea nu va regreta pierderea ecoului”

Semnificative sunt aceste versuri din Părţile vorbirii în ce priveşte capacitatea teurgică a literaturii, a poeziei in spe, din ele răzbătând, dincolo de rezonanţele pas-ternakiene (îndeosebi detectabile în poemul Petersburg), — poet mereu trădat şi veşnic iubit —, o viziune a Totu lui înţeles ca durată a fragilei fiinţe umane în Infinit. Un Infinit al tuturor posibilităţilor... Aidoma unei co loane dorice...

eseu

121p a g i n a


ERGHELIA CARE MĂ VA LUA CU SINE

Iepurele de cotitură, Măgarul capital.Gloaba săltată, Câinele plouat.Motanul năpârlit, Cocoşul mut.Tăuraşii castraţi, Iapa înclinată.

cotitura - presupune creştere,capital - urmăreşte arhetipul,săltat - trimite la simţuri,castraţii - au luat hora,plouat - îi petrece pe cei dragi,năpârlit - merge cu nestins,lunaticul - zgârie zgârietura copilă-

riei,metonimicul - preia arhetipul,muţii - au luat hora,înclinat - piere capul mitic.

Tăuraşii castraţi, Iapa înclinată,Porcul lunatic, Purcelul metonimic,Motanul năpârlit, Cocoşul mut,Gloaba săltată, Câinele plouat,Iepurele de cotitură, Măgarul capital.

SCRISOARE CĂTRE TATA

Dragă tată,lunea trecută m-am trezitîn stradă. Priveam cumapa aleargă prin acest oraş străin. Am mers

pe firul apei până la izvor. Acolo am întâlnitun şipot frumos şi o placăde tablă.Când mi-am desprins o clipă ochiide izvor, am aflatcă acesta a fost zărit de altcinevaînaintea mea. Pe placăodihnea numele celui din cauza căruiaatâta lume şi-a găsit odihna veşnică.

Placa

M-am întors la apă. Tabla atârna acoloşi pe mai departe. Apa eralimpede, iar eu mergeam în urma ei.Prin oraş. Apa limpede –paşii repezi. Prin piaţăşerpuiau oamenii străzii.

Apa limpede se opri brusc,pentru a găzdui coloana de uniforme negre.E doar o aplicaţie, mi s-a spus.

Zgomotul era mai puternic decât noi.Inunda piaţa.Am intrat în clădirea poştei.Şi acolo am rămas.

MIELUL CU GÂTUL BĂLŢAT

Mielul din Carpaţi şimielul din Kopaonik şimielul din Sarae unul şi acelaşi miel.

Ţi-e cunoscut limbajul prin care elîşi defineşte relaţiile cu iarba cu laptele cu aglica şi ciobaniicu înnourarea.

Oaia românească şi oaia noastrăşi oaia din Prokletiee una şi aceeaşi oaie.N-o julesc înălţimile.

Zăpada e un fenomen natural.Ca boul.În marea de iarbă, şi calule oaie.

Iar oaia e neagră şi mielule negru. Dar boul şi calul?Întocmai ca oaia. Ca norul

Miljurko VUKADINOVICISerbia

galaxii lirice

122pagina


ce se pogoară pestenoi.

Vezica norului e otrăvitoare.Nebalsam pentru ierburi.Fiere pentru ierbivore.

În ceruri o turmă neagră.Pe pământ o turmă albă

behăie.

ZILELE LA MIRCEŞTI

Transmite-mi norii ori undade nostalgieîn Moldovasa executemobilierul pe masura furt-unii si omului de rîndde Acolo demnul demila si de rîs.

Dupa ruperea denori toti avem impresia catraim înca în Dumbrava Rosieori în basmul apocrif dar cuapele – basma curata… orisinguri mîncam o Gogoasa patriotica ,cum spune Alecsandri.

ALERG DUPA EA PÎNA LA BÎRLAD

Pielea acestei femei este mai albadecît halatul surorii medicale. Sînii eisînt tulburati dar cresc. Brusc,în odaie dintii mei albi printrecoapsele ei care transpirdeasupra capului meu rosu.Pielea ei aude vocea mea. Cusuta în albeata sa. Alergdupa ea. Pînala Bîrlad.

Traducere de Ioan FLORA

galaxii lirice

123p a g i n a


Nu există expresie mai concretă a puterii decât activitatea şefului de orches-tră. Cel mai mic detaliu al atitudinii sale în public este tipic, prin cele mai mici gesturi ale sale ne edifică asupra puterii. Cel care nu cunoaşte nimic despre putere ar putea deduce în mod succesiv toate proprietăţile ei din observarea minuţioasă a unui şef de orchestră. Există o explicaţie pentru ce acest lucru nu s-a făcut niciodată: muzica produ-să de şeful de orchestră părea esenţialul şi niciodată nu s-a pus la îndoială faptul că se merge la concert pentru a asculta simfonii. Cel mai convins dintre toţi este chiar şeful de orchestră; activitatea sa e în slujba muzi-cii, gândeşte el, e menită să o redea exact, şi nimic mai mult.

Şeful de orchestră se consideră primul servitor al muzicii. E atât de dominat de acest gând, încât ideea de-a atribui alt sens, extramuzical, activităţii sale nici nu-i poate trece prin minte. El ar fi primul care s-ar mira de interpretarea ce urmează.

Şeful de orchestră stă în picioare. Înălţarea persoanei constituie o amintire arhaică ce joacă un rol important în multe reprezentări ale puterii. El singur se află în picioare. Orchestra sa este aşezată în jurul lui, în spatele său sunt aşezaţi ascultătorii, el singur, în picioare, are o poziţie fra-pantă. Este supraînălţat, vizibil din faţă şi din spate. În faţă gesturile sale acţionează asupra orchestrei, iar în spate asupra ascul-tătorilor. Indicaţiile propriu-zise le dă cu mâna sau cu bagheta. Iată că, după dorinţă, un mic gest este suficient să trezească şi să anime dintr-o dată cutare sau cutare voce ori să reducă la tăcere altele. Are deci pute-

rea de viaţă şi de moarte asupra vocilor. O voce care a murit demult poate reînvia sub comanda lui. Diversitatea instrumen-telor reprezintă diversitatea oamenilor. Orchestra este ca o adunare a celor mai importante tipuri umane. Graba lor în a-i da ascultare permite şefului de orchestră să le transforme într-o unitate pe care el o reprezintă atunci în ochii tuturor.

Opera pe care o execută. întotdeauna de natură complexă, îi cere o atenţie susţi-nută. Prezenţa de spirit şi rapiditatea fac parte din calităţile sale cardinale. El trebuie să fulgere pe oricine încalcă legea. Legile sunt în mâinile sale, acestea fiind partitura. Şi alţii o au şi-i pot judeca execuţia, dar el este singurul care hotărăşte şi judecă pe loc greşelile. Deoarece asta are loc în public, vizibil tuturor până la cel mai mic amă-nunt, el capătă de aici un sentiment deose-bit al valorii sale. Şeful de orchestră ajunge să se obişnuiască să fie mereu la vedere şi-i este din ce în ce mai greu să se lipsească de asta.

Liniştea ascultătorilor ca şi disciplina orchestrei fac parte din planul şefului de orchestră. Printr-o constrângere ascultă-torii sunt obligaţi să rămână nemişcaţi. Înainte de sosirea şefului, deci de începe-rea concertului, sporovăiesc şi se mişcă în dezordine. Prezenţa muzicienilor nu jenează pe nimeni, nu se face caz de ei. Dar iată-1 pe şeful de orchestră. Se restabileşte liniştea. El îşi ia poziţia; îşi drege glasul; îşi ridică bagheta: toată lumea tace şi încre-meneşte. Atâta timp cât dirijează, nimeni nu trebuie să mişte. Din clipa în care a terminat, de la oameni se aşteaptă aplauze.

Elias CANETTI

EXPRESIA PUTERII Şeful de

orchestră

eseu

124pagina


Nevoia de mişcare, trezită şi accentuată de muzică, trebuie să se acumuleze toată până la sfârşit, dar să izbucnească în acel moment. Pentru mâinile care aplaudă se înclină el. Pentru ele revine de câte ori o cer. Se predă lor, dar numai lor, pentru ele trăieşte. Ceea ce culege astfel este antica aclamare a învingătorului. Măreţia victoriei sale se traduce prin intensitatea aplauzelor. Victoria şi înfrângerea constituie formele în care îşi organizează economia spirituală. Nimic nu contează, tot ceea ca poate umple viaţa altora se transformă aici în victorie şi înfrângere.

În timpul execuţiei şeful de orches-tră serveşte drept ghid mulţimii din sală. El este în frunte, întors cu spatele. El este cel urmat, căci el face primul pas. Dar în loc să pornească cu picioarele, o face cu mâna. Mersul în interiorul muzicii, operă a mâinii sale, înlocuieşte drumul pe care l-ar purta picioarele înainte. El antrenează mul-ţimea îngrămădită în sală. Oamenii nu-i văd niciodată chipul pe întreaga durată a unei opere. E necruţător, nu permite nici o oprire. Spatele lui este mereu în faţa lor ca şi cum acesta ar fi scopul. Dacă o singură data s-ar întâmpla să se întoarcă, vraja s-ar destrăma. Ei s-ar regăsi aşezaţi şi dezamă-giţi într-o sală nemişcată, drumul pe care-l urmează n-ar mai fi drum. Dar el nu se va întoarce, putem avea toată încrederea. Căci în timp ce ei îl urmează, el are de stăpânit

în faţa lui o mică armată de muzicieni de meserie. Şi pentru ei tot de mână se folo-seşte dar acum ea nu se mai mulţumeşte să indice cadenţe ca pentru oamenii din spate, ci dă ordine.

Privirea sa, cât se poate de intensă, îmbrăţişează întreaga orchestră. Fiecare se simte văzut, dar încă şi mai mult, auzit: Vocile instrumentelor sunt părerile şi con-vingerile cărora el le acordă o atenţie extre-mă. El este omniscient, căci în timp ce muzi-cienii nu au în faţă decât partiturile lor, el are întreaga partitură în cap sau pe pupitru. El ştie exact ce este permis fiecăruia în orice clipă. Faptul că-i ţine pe toţi laolaltă sub supravegherea sa îi conferă prestigiul omni-prezenţei. Este, cum s-ar spune, în capul fie-căruia. El ştie ce trebuie să facă fiecare dar ştie de asemenea şi ce face fiecare. Culegere vie de legi, el domneşte în acelaşi timp asupra celor două laturi ale lumii morale. El, prin comanda mâinii sale, indică ce se face şi împiedică ce nu trebuie să se facă. Urechea sa explorează aerul în căutarea a ceea ce este interzis. Pentru orchestră, şeful ei reprezintă cu adevărat opera în totalita-tea ei, în simultaneitatea şi în succesiunea ei şi, cum în timpul execuţiei lumea întrea-gă trebuie să se rezume în operă, el este cel care, exact pentru acest timp, devine stăpânul lumii.

În româneşte de Iacob FLOREA

eseu

125p a g i n a


meridianele prozei

Bărbatul se opri o clipă la răspântia drumurilor, vizibil descumpănit. Trebuia să se hotărască: s-o ia drept înainte şi even-tual să se piardă în tufişurile care licăreau în căldura zilei la orizont sau să facă la stânga, de-a lungul drumului prăfuit, care cotea împrejurul mai multor dealuri, unde pă mântul fusese desţelenit, părând a se sfârşi la piciorul unei coline, încununată de un smoc de pini adormiţi în soare. La dreapta, străjuind încrucişarea drumurilor, în spatele unui şir de arţari, se afla şi o casă scundă, cu unul din pereţi peticit cu recla-me stridente.

Bărbatul se hotărî să urce colina unde-l ademenea şi umbra binevenită de sub împletitura ramurilor. O luă în unghi, cu pas obosit, apăsat, trecând peste covorul de ace de pin şi ajunse la o movilă de nisip, dincolo de care pământul se lăsa în jos.

Costumul nou şi cămaşa viu colo-rată îi puneau în relief trupul bine făcut, cu umeri drepţi. Profilaţi pe cer, semănau oarecum cu un puternic jug de lemn, sortit să care greutăţi. Omul îşi lăsă desaga jos.

Peisajul i se desfăşura sub priviri; poate că adevăratul pământ pe care-l căuta se afla în faţa lui. Acum că se oprise, umbra şi vântul răcoros de primăvară îi aduse oarecare uşurare, deoarece urcuşul făcuse de nesuportat căldura bruscă.

Pământul se întindea înaintea lui în fâşii lungi, ondulate, lăsându-se în jos într-un povârniş abrupt; după câteva văi îngus-te se pierdea apoi într-o strungă adâncă şi se ridica iar, de partea cealaltă; dincolo, în urcuş înverzit, se înălţa, fâşie după fâşie,

până la ultimul deal, prea înalt pentru a-i îngădui să vadă ce urmează. Pentru asta ar fi trebuit s-o ia mai departe, la dreapta.

Jos, la încrucişarea drumurilor, într-o curte de păsări, un cocoş începu să cânte cât îl ţinea gura un cântec de dragoste satis-făcută, un cântec răsunător ce-şi revărsa bucuria peste toată lumea lui: pământul, lumina soarelui, ziua de primăvară. Timp de o clipă el umplu întreg ţinutul, dar se opri, mirat de-a nu fi înfăptuit nimic. Liniştea se întoarse dintr-o dată, neînvinsă, maiestuoasă şi decisivă. Foşnetul ramurilor în adie rea uşoară ce atingea doar vârfuri-le pinilor îndreptate spre cer, părea să fie numai o parte din această linişte.

Pentru o clipă, în veranda casei apăru o femeie în bluză ţărănească; apoi se ivi imediat lângă ea un bărbat. Făcându-şi umbră ochilor, ei priviră spre colină la băr-batul care se ridica împlinind peisajul cu prezenţa lui neobişnuită. Apoi dispărură.

Înaintând puţin în lungul movilei, călătorul mai observă ceva: un pod cenuşiu peste strungă. Cu siguranţă că acolo se afla râul. Îşi ridică desaga şi coborî dealul. Şovăi o clipă înainte de a intra în prăvălie, dar apoi dădu din umeri şi împinse uşa des-chizând-o. Femeia în bluză ţărănească se stre cură în dosul tejghelei soioase, unde se găseau într-o vitrină de sticlă câteva bom-boane şi tutun de mestecat.

- Puteţi să-mi spuneţi dacă proprie-tatea răposatului Bap tiste Langelier se află undeva pe aici pe aproape?

- Ce?- Mi-au spus că pământul care a apar-

ţinut răposatului Baptiste Langelier ar fi pe

MOŞTENIREA(The Heritage)

Philippe PANNETON (RINGUET)

126pagina


undeva pe aici.- Oh, pământul lui Baptiste Langelier.- Da. Pământul lui Baptiste Langelier.Repetase în chip mecanic ceea ce i se

spusese, ca cineva obişnuit cu felul simplu de-a fi al acestor oameni.

- Ei, urmă ea, întrebi de pământul lui Baptiste Langelier?

El nu răspunse.Femeia dispăru în dosul unei pături

pline de praf ce atârna ca o perdea în locul unei uşi. Peste o clipă apăru un bărbat. El se uită cercetător la străin.

Fără nici o urmă de nerăbdare, acesta repetă întrebarea:

Aş dori să ştiu unde se află pămân-- tul lui Baptiste Lan gelier.

Baptiste Langelier? Dar a murit. A - murit nu demult.

Ştiu, dar întreb de pământul lui.- - Ei bine, îţi voi spune. O iei la stânga,

pe drumul de la poalele dealului. E foarte uşor de găsit. E al treilea loc de la răspântia drumului.

- Bun. Vă mulţumesc foarte mult.Femeia şi bărbatul rămaseră în dosul

perdelei, la fereastră, privindu-1 cum se depărtează pe drum.

Poate că într-adevăr e el, rosti feme-- ia.

Aşa pare să fie, răspunse bărbatul.-

Într-adevăr, el era.În februarie, când bătrânul Baptiste

Langelier murise subit, toţi se-ntrebară cine-l va moşteni, deoarece era burlac şi — după cât ştiau — n-avea rude nici la oraş şi nici în altă parte, la ţară. Câtva timp nimeni nu aflase nimic. Dar apoi, veni cineva din Saint-Alphonse care văzuse pe moştenitor; ştirea se răspândi cum că de fapt exista un moştenitor, un orăşan care se numea tot

Langelier. Poate vreun văr.Ba, mai mult! Încetul cu încetul poves-

tea ieşi la iveală: acest nou ortac era fiul bătrânului, lucru aproape sigur. Dar bătrâ-nul nu fusese niciodată căsătorit, şopteau ei. Alţii afirmau cu hotărâre că era fiul unei femei cu care Baptiste se căsă torise cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Ba cunoş-teau şi amănunte: femeia era din Montreal, dar nu trăise cu ea decât câteva săptămâni, în 1916, pe când lucra la muniţii. Singurul lucru cu care erau toţi de acord era că prun-cul fusese crescut de călugăriţe, de parc-ar fi fost orfan sau din flori.

Oricare ar fi fost adevărul asupra acestui lucru, Albert Langelier se mută aici. Luă în primire casa; cheia o avea. Luă în primire clădirile fermei, sigur de sine, ca un proprietar. Luă apoi în posesie ferma, dar ca cineva care nu se pricepe, cu un fel de ezitare şi nesiguranţă. Şi chiar din prima zi, deschise toate ferestrele, până şi cele de la salon.

Timp de câteva zile, vecinii fură tul-buraţi şi prietenoşi. La urma urmei! Cât timp casa fusese goală îşi făcuseră un obicei în a o cerceta în timpul nopţii şi dacă s-ar fi întors bătrânul Langelier ar fi trebuit să umble multă vreme după lucruri care cu siguranţă că nu mai erau la locul lor obiş-nuit.

Ai lui Vadenois n-au îndrăznit câtva timp să se folosească de tăietorul de tutun, iar Ma Caron, femeia din casa de pe colţ, păstră ceaunul mare de săpun ascuns în pivniţă.

Un alt vecin, Langlois, rânjind cu gura până la urechi, aduse înapoi dispersatorul de îngrăşământ; îl ţinuse în şopron ca să nu-l fure cineva.

În acelaşi fel sosiră acasă un cal bătrân, două vaci şi un porc pe care le găzduiseră suflete milostive, pentru a nu le lăsa să moară de frig şi de foame. Cheltuiseră cu nutreţul, dar noul venit se încruntă doar şi plăti, fără vorbă. Toate astea i se părură puţin cam ciudate.

În ceea ce priveşte puii, îi mâncaseră, se vede, vulpile, căci nimeni nu ştia ce s-a ales de ei.

La Grands-Pins pământul e sărac şi nepotrivit pentru ceea ce se cultivă de obi-cei la o fermă, aşa că multă vreme fusese aproape lăsat în părăsire. Numai după ce s-a început cultivarea tutunului, au venit să se aşeze acolo oameni săraci — tot atât

meridianele prozei

127p a g i n a


de săraci ca pământul însuşi. La început cu greutăţi şi sufe rinţe, apoi ceva mai uşor, cultivarea tutunului avea să ţină în viaţă familiile chiar şi la Grands-Pins.

Bătrânul Langelier fusese unul dintre cei dintâi care încer case. Întrucât nu mai era tânăr şi nu mai aştepta de la viaţă decât câţiva ani de linişte, ca o răsplată a tru-dei sale, nu tre buise să facă sacrificii prea mari. Construise un uscător destul de bun, obişnuita clădire cu două cuptoare încăl-zite dinafară. Se mulţumea cu câteva mii de răsaduri pe care le obţinea din seminţe cultivate în casă, pe vechea sobă de fier, în timpul zilelor moarte de februarie. Dar când sosea vremea să le răsă dească afară, angaja pentru câteva zile de lucru băiatul unui vecin sau vreun muncitor în trecere. La fel făcea şi în timpul recoltării, când era multă treabă.

Era mândru de tutunul lui, un soi pe care-l oblăduise ani de-a rândul. Îşi culegea seminţele cu râvnă. Ca şi ceilalţi, acoperea şapte sau opt plante şi, legate în pungi de hârtie, le lăsa să ajungă la maturitate. Îşi avea părerile lui. De pildă, n-ar fi adu-nat niciodată seminţele, decât atunci când bătea vântul de est.

Albert Langelier găsi în bucătărie lun-gile cutii cu răsaduri, dar toate se veştejise-ră. Nu rămăsese decât o pulbere; o pulbere prăfuită de pământ mort cu câteva fire sub-ţiri ofilite, era tot ce rămăsese din vestitul soi al bătrânului.

Iarna aşternuse rugina pe sobă, iar în jur zăceau o mul ţime de cutii goale; el le dădu la o parte cu piciorul şi puse în locul lor propriile sale cutii de conserve, pline.

Intrînd pe uşa din dos, intrarea obiş-nuită, dădeai în bu cătărie şi de acolo într-un fel de salon, în care nu se găsea nimic altceva decât două scaune tapisate cu păr de cal, din care ieşea umplutura, şi un bufet şubred. Un vechi calendar de perete rămă-sese la fila din februarie, pe care bătrânul nu mai apucase s-o smulgă.

Dintre cele două camere de dormit de la etaj, Albert o alese pe cea mică, fiind mai puţin întunecoasă. Se părea că şi bătrânul dormise acolo, fiindcă pe pat era un cearşaf mototolit, atârnând în praf, pe podea. Şi o pătură murdară. Noul venit socoti că se va simţi mai acasă în această încăpere în care era vădit că cineva trăise înaintea lui.

Distrat, începu să scotocească prin sertarele toaletei, deschizându-le unul câte

unul. Un bufet mare de brad ocupa între-gul perete. Se uită în el; un pahar spart, o coajă de pâine mucegăită şi sub ţesătura păienjenişului, în colţ, un număr vechi din People’s Almanach. Se găsea acolo şi o bucată de zdreanţă cu care şterse rafturile înainte de a-şi rândui lucrurile. Apoi zări, ieşind dintr-o crăpătură, o bucată de hârtie. O scoase şi începu s-o citească. Era o parte dintr-o scrisoare:

„...la Montreal nu te-am putut întâlni. Eram cu prieteni. Dar aş fi voit, deoarece aveam nevoie să te văd. Te-aş fi ascultat şi aş fi făcut şi eu ca Violette, în loc să plec astfel. Dacă îţi vei ţine promisiunea, va fi foarte bine. Am fost la maici să-l văd pe...”

Aici scrisoarea era ruptă:„nu prea rău. Dar am reuşit să cum-

păr...” „pantaloni şi un chipiu...”„să pricep...”O întoarse pe dos, dar umezeala deco-

lorase cerneala şi nu putu descifra cuvinte-le.

Şezând la picioarele patului cu scri-soarea în mână o reciti şi începu să se gân-dească. Se vorbea acolo despre el, despre copilul care fusese, sărman copil, lăsat într-un orfelinat; era oare singurul loc de care-şi putea aminti din copilăria sa ?

Nu-şi aducea aminte s-o fi văzut vre-odată pe maica-sa; surorile ţinuseră să-i spună că nu lăsase nici un fel de sumă pen-tru el şi că mănăstirea nu primea nimic de la nimeni pentru întreţinerea lui.

Privi din nou hârtia şi o azvârli pe podea ca un burlac ne păsător. Dar, nu, nu trebuie să procedeze aşa, pentru că asta era casa lui. Casa lui. Vîrî hârtia în buzunarul cămăşii.

De ce să se mire? De ce să recheme stafii din trecut, când nici măcar nu ştia cum arătau la faţă? Puţin înainte, căutase instinctiv cu privirea fotografii pe pereţii salonului, care să-i dezvăluie trăsăturile tatălui său. De la acesta nu primise decât două daruri, dar erau remarcabile: întâi însăşi viaţa, dar o viaţă nedorită de nimeni. Îndată ce devenise conştient de asta îl duru-se, îl duruse atât de tare că nu se hotărâse niciodată să trăiască cu adevărat o viaţă reală, după cum ar fi dorit el, la început poate şovăind, dar dobândindu-şi încrede-rea în el pe măsură ce ar fi mers înainte. Al doilea dar a fost această neaşteptată moş-tenire. Întâi nu-i venise să creadă, într-atât

meridianele prozei

128pagina


era de convins de ghinionul lui fără leac. Auzise de ea pe la mij locul sezonului mort, pe când era fără lucru, aşteptând să se topească gheaţa, să înceapă navigaţia, să se poată întoarce la meseria lui de docher. În fiecare an se întâmpla la fel: câştiga în tim-pul verii salarii mari, dar le cheltuia îndată ce le pri mea; şi fiecare toamnă îl găsea cu privirea aţintită-n larg, spre ultimul vas de linie care pornea pe râu în jos, înainte de îngheţ, şi tot ce avea în buzunar era leafa pe ultima săptămână.

Când moşteni în martie suma rotundă de opt sute de dolari îşi spuse că era un om bogat: îi rămăsese şi o fermă pe undeva la Grands-Pins, departe, încolo. Asta era partea proastă. Era sigur că n-o va vedea niciodată.

În câteva zile cheltui o sută de dolari, dar nu-i păru rău niciodată după ei. Fusese o minunată sărbătorire zgomotoasă, a cărei amintire va dăinui tot restul vieţii lui. Un prieten îi oferi atunci prilejul de a intra cu el şi cu încă cineva într-o contrabandă de băuturi spirtoase; singurul lucru de care duceau lipsă era un mic capital pentru a procura materia primă. Vor avea apoi bani de risipit. O baftă!

Tocmai când începuseră să câştige ceva, dădu poliţia peste ei, distilatorul fiind prins asupra faptului.

Albert îşi aminti atunci de ferma din Grands Pins. Era atât de departe! Nimeni nu-l va găsi niciodată acolo la capătul lumii. Şi se hotărî să se refugieze la Grands Pins, de răul po liţiei.

Nu-i rămânea decât să trăiască şi să-şi câştige viaţa ca ori care om. Asta nu putea fi atât de greu şi dacă cei de la ţară izbuteau va fi şi el în stare de atâta, băiat deştept de la oraş cum era. Îl porecliseră „Nebunul nimănui”. Astfel, tatăl său, pe care nu-l văzuse niciodată, deveni pentru el un fel de pro videnţă, intervenind la timpul potrivit, pentru a avea de atunci înainte dreptul la o recunoştinţă aproape pioasă.

Se socotea aşadar destul de înstărit.Din moştenire mai rămăsese cu aproa-

pe trei sute de do lari pe care n-apucase să-i joace la noroc sau să-i risipească. Niciodată n-avusese atâţia bani grămadă; ducea dese-ori mâna la centură, unde sulul de bacnote îi dădea încredere.

Totuşi, pe meleagurile acestea străi-ne încrederea începea să-l părăsească. Era parcă ceva viclean în jurul acestui pământ,

ceva ce-i împiedica paşii, ceva misterios în tufişul care îm prejmuia râul; ceva tulbură-tor în spaţiul înconjurător, părând să-l lase ca pe un izolat. Pentru a-şi redobândi încre-derea, începu să-şi lucreze pământul; era partea cea mai palpabilă a averii sale.

Cumpără răsaduri de la vecini, ascul-tându-le lungile şi plicticoasele sfaturi, cu expresia unui om care ştia mai multe decât pare. A treia zi ieşi cu calul înhămat la câmp; când aruncă o uitătură spre casă, zări pe cineva privind în direcţia sa. O clipă inima-i bătu să-i sară din piept. Dar nu, nu era nici o primejdie; era doar o femeie. O femeie?

Hei! strigă ea.- Hei! răspunse el.-

Opri calul şi în timp ce o luă la deal, spre casă, femeia coborî, ieşindu-i în întâm-pinare. Ea se rezemă apoi de gard aşteptân-du-l.

Bună ziua. Eu sunt Butch.- Bună ziua.-

- Am venit să-ţi spun că pe când trăia bătrânul, obişnuiam să vin să-i deretic în fiecare dimineaţă.

- Aha.- Da, îi dereticam în casă. Măturam,

spălam vasele, ru fele. Obişnuia să-mi dea doi dolari pe lună.

- Foarte bine.Albert se uită la Butch cu nedumerire.Pentru el nu existau decât două soiuri:

târfe şi femei cum secade. Prima categorie purta ciorapi de mătase, îşi ruja bu zele şi-şi făcea reclamă; le puteai culege; cunoşteau răspun surile şi puteau să râdă, să pălăvră-gească şi să-ţi ţină tovă răşie la petreceri zgomotoase în zilele de leafă. Iar femeile cumsecade se devotau căminului, gospodă-riei lor, nu ieşeau decât duminica la biserică şi nu beau niciodată.

Era desigur o clasificare cam simplă, dar fata din faţa lui nu făcea parte din nici una din ele. Avea tinereţea şi chipul surâ-zător al celor din prima categorie, dar era mai zveltă decât le place de obicei celor de la ţară. Totuşi, buzele ei nu erau vopsite, părul îi era precum i-l dăruise natura, iar în picioare purta obişnuiţii ciorapi de bum-bac.

Cine ai spus că eşti?- Ţi-am spus doar. Sunt Butch.- Butch şi mai cum?-

Ea-i aruncă o privire mirată. Nu era de ajuns Butch?

meridianele prozei

129p a g i n a


Locuiesc la familia Vaillancourt, a - treia casă colo, de vale, casa cea verde.

Atunci Vaillancourt este...- Nu. Nu-mi este rudă. M-au luat la ei -

de când eram mică.Părinţii de unde-ţi erau?- Părinţii mei?-

Fata ridică din umeri plină de mirare. Demult nu-i mai pusese nimeni o asemenea întrebare.

- Stau numai la Vaillancourt. Numele meu este Saint-Ange. Marie Saint-Ange. Dar toţi îmi spun Butch.

- Foarte bine. Acum, ascultă, Marie. Dacă faci şi pentru mine aceleaşi treburi pe care le-ai făcut pentru bătrân, îţi voi da şi eu cei doi dolari pe lună. Poate mai mult. N-arăţi prea rău. Îţi cunoşti treaba.

- Fireşte că o cunosc.- Poate că ştii ceva şi despre tutun.Nu făcea decât s-o tachineze, dar ea îi

răspunse cu serio zitate.- Se-nţelege că ştiu tot despre tutun.

E singurul lucru pe care-l cultivăm pe aici. Întotdeauna dau o mână de ajutor, dar mai ales în timpul răsăditului.

Se vedea că nu-i înţelesese insinuarea, dar îşi zise că nu-i decât o fată simplă de la ţară.

La o săptămână îl vizita un agent care vindea maşini pen tru fermă, un bărbat voinic, cu ochelari. La prima întâlnire păru lipsit de agerime, dar se dovedea un om de afaceri cu un spirit foarte pătrunzător.

Era obişnuit să aibă de-a face cu oameni de la ţară şi să se adapteze felului lor de-a fi. Le vorbea limba şi le înţelegea îndoielile. Pentru nimic în lume nu le-ar fi înşelat încrederea, tocmai pentru a le-o putea păstra. Era apoi foarte atent să nu vorbească despre bani decât în ultimul moment, după ce exa minase — sau se făcea că examinează — pământul, maşinile, răsa-durile de tutun.

De data asta văzu însă că are de-a face cu un altfel de client. Mai presus de toate, adulmecase un lucru foarte rar: bani gheaţă la mână; şi încă ceva şi mai rar: bani gata să-şi schimbe proprietarul.

Verificară împreună ce a rămas din uneltele lui Baptiste: vechiul dispersator de îngrăşăminte şi un plantator demodat.

- E de necrezut, repeta agentul. E de necrezut că bătrânul Langelier a putut cultiva un tutun atât de bun, cu unelte ca astea, o adunătură de vechituri. Toate lao-

laltă nu fac doi bani. O dată pe an, când veneam pe aici, îl vedeam. Era un bă trân minunat, adevăratul tip vechi de bun cana-dian — dar demodat. Ştii, foarte demodat. Îmi părea rău de el.

- Bineînţeles. Îţi părea rău că nu-l aveai de client.

- Ei bine, la urma urmei asta mi-e meseria. Dar mai era ceva.

Privi în jur cu un aer misterios, ca şi când fiecare plantă ar fi prăsit urechi. Şoseaua mare era pustie; singurul lucru viu în tot ţinutul nu erau decât graurii negri, ciugulind pe câmp; aerul avea ceva ciudat de tare, ceva ce se desprinde primăvara din pământul înviorat, acţionând asupra muscula turii fermierului ca un întăritor.

- Desigur că mai era ceva. Ştiai că oamenii de aici l-au pizmuit întotdeauna pe bătrânul Langelier?

Să-l pizmuiască? De ce? Bănuiesc că - n-a făcut nimănui nici un rău.

O, Doamne, nu. Dar tocmai mă pre-- găteam să-ţi poves tesc. Tutunul bătrânului Langelier nu era un tutun obişnuit. De douăzeci de ani cutreier fermele de tutun şi am văzut tu tun de tot felul: bun şi mai puţin bun: roşu mare, roşu mic şi albastru mic; comstockul şi cannella1. Dar niciodată un tutun ca al bătrânului Langelier...

Şuieră apoi printre dinţii înnegriţi.Lua preţ bun pe el? întrebă Albert.- Fiul meu, ai nimerit-o. Dac-ar fi vrut, -

1 Două soiuri de tutun cultivate în Canada.

Portret de Nikky Huges

meridianele prozei

130pagina


s-ar fi îmbogă ţit în câţiva ani, dar n-a vrut să-şi schimbe obiceiurile. Nu se despărţea de vechile lui unelte. Ar fi trebuit să-i vezi, de pildă, unealta de tăiat. Era o crimă, pur şi simplu sfâşia plantele şi nu mai puteau fi vândute. Trebuie să-ţi fi lăsat ceva, nu-i aşa? Ceva bun...! Îşi coborî glasul într-o şoaptă abia tre murată... Sămânţa... tutunu-lui său.

În timpul acesta ajunseseră la capă-tul câmpului, unde poalele dealului erau înghiţite de zmeuriş şi de crinii porto calii, până jos, la râu.

- Dacă vrei să faci niscai parale, vreau să zic bani mulţi, trebuie să ai unelte bune. Doar ştii asta. Ai venit de la oraş. Industriaşii mari sunt cei care au uneltele cele mai bune, maşinile cele mai noi, nu-i aşa? Oricât ar costa, ele îţi eco nomisesc bani — de n-ar fi decât economia de timp pe care o ai de pe urma lor. Ele îşi acoperă cheltuiala.

Pe scurt, îl convinse pe Albert să cum-pere toate maşinile de care avea nevoie. Condiţiile de plată erau uşoare: o sută de dolari peşin şi restul mai târziu.

Răsadurile erau bine dezvoltate. Sfătuit de agent şi fiindcă ştia să lucreze cu uneltele, îşi făcu o seră. Acolo, în soarele cald al primăverii, petrecu zile fericite, sim-ţind că-i prieşte şi lui, la fel ca şi lăstarelor fragede ale răsadurilor. Era uimit de felul cum creşteau şi pândea minusculele gurgui verzi, fără să-i vină să creadă că într-o zi se vor preface în frunze late, răsfirându-se ca o mână generoasă.

Când era uneori sus pe deal şi-şi cârpea gardul de-a lungul pantei de lângă pinii negri, înălţa privirea şi zărea un nor întunecat la orizont. Alerga atunci acasă, la seră, pentru a da răsadurilor aer, speriat că s-ar putea asfixia înainte de furtună.

Rămăsese însă tot om de la oraş şi erau lucruri pe care nu era în stare să le priceapă. Unul dintre ele era uimirea sa permanentă în faţa micilor şiretlicuri ale naturii, în ace laşi timp binefăcătoare şi periculoase: încăpăţânatul război al buru-ienilor; furtunile, când bubuitul trăsnetului îneca zgomo tul vântului; grindina, de ale cărei lovituri ascuţite începu să se teamă la gândul că puteau fi un pericol pentru vii-toarea recoltă. Un alt lucru nou fu pentru el imensitatea pământului, pe care umbra lui nu-l acoperea decât cu o infim de mică parte, chiar şi atunci când apusul soarelui o prelungea, prefăcând-o pe pământ într-o

suprafaţă neagră, uriaşă.Îşi păstrase obiceiul de la oraş de a

se scula târziu dimi neaţa. Fireşte că la ora şase era în picioare, dar de fiecare dată avea o senzaţie nouă când se vedea treaz la o asemenea oră, îndeosebi când se îmbrăca să iasă şi se simţea atât de liber şi plin de vigoare. Apoi îl uimea şi faptul că vecinii ie şeau la lucru, în lumina limpede şi catife-lată a dimineţii, tot deauna înaintea lui.

Pe la ora nouă venea Butch. Era dor-nic de tovărăşie, de aceea se obişnuise s-o pândească şi să se întoarcă acasă îndată după sosirea ei.

- Spune, Marie, nu mi-ai văzut cumva sapa?

Tresărea când se auzea strigată pe un nume pe care aproape că-l uitase şi pe care el stăruia să-l folosească.

- Doar n-ai să zici c-ai mai uitat ceva. Acum, fiindcă eşti aici, nu vrei să-ţi fac o cafea? Ai mâncat ceva?

- Am luat ceva de dimineaţă.- Foarte bine. Ai să te-ntorci îndată şi

atunci îţi voi pre găti ceva cald.Ea începu să bănuie că toate uitările lui

nu se datorau decât foamei. Ceea ce o sur-prindea însă mai mult era că se purta atât de frumos cu ea, câtuşi de puţin îndrăzneţ. De fie care dată când apărea, tresărea închi-puindu-şi că-şi va simţi mijlocul cuprins de două braţe şi că va trebui să se apere. În definitiv, bătrânul fusese destul de rău. Dar domnul Albert, după cum îi spunea încă spre marele haz al vecinilor, avea altceva în cap. Când i se termina ziua de lucru abia de-o striga să-i spună bună seara; şedea în verandă şi-şi fuma pipa jucându-se cu câi-nele, căci adoptase un câine. Şi ce câine!

Îl găsise într-o dimineaţă la uşă, gâfâ-ind, murdar, plin de purici şi pe deasupra mai mirosea a sconcs. De unde venea? Probabil de departe. Tragedia era uşor de reconstituit. Se vede că vânase unul din acele animale cu miros pestilenţial şi a dat de obişnuita apărare. Un jet şi câinele fugise ca nebun, sufocându-se, căutând să scape de mirosul nesuferit care se ţinea de el; se tăvălise în noroi, se aruncase în apă, dar mi rosul ruşinos tot nu dispărea.

Într-atât era de îngrozitor mirosul, că Albert fu silit să-l alunge. Sărmanul animal căută un refugiu la râpă, lângă râu, unde se bălăcea cu ceasurile într-o baltă, încercând să se cu reţe şi întorcându-se mereu acasă. În cele din urmă îl hrăniră şi până la sfârşit

meridianele prozei

131p a g i n a


îl acceptară.Bărbatul care nu avusese până atunci

de-a face cu anima lele, cu acesta se împrie-teni; i se părea atât de ciudat că încercă să-i explice lui Butch, singura fiinţă cu care avea pri lejul să stea de vorbă:

La ţară lucrurile sunt, în orice caz, - ciudate. Da, e bizar cum se pot schimba oamenii.

Fireşte, nu poţi fi acelaşi la ţară cu - cel de la oraş.

Ai spus-o. Cine s-ar fi gândit vre-- odată că voi avea un câine? Nici măcar arătos nu e.

Asta-i drept. Nu-i prea arătos.- Nu, nu este. Dar oricum nu e prost. -

Seara, când fumez pe verandă, îi vorbesc. Oamenii simt nevoia să vorbească cu cine-va.

Butch trebuia să atârne rufele pe care tocmai le albise; prinse frânghia de spatele şopronului şi de o salcie tânără, se aplecă peste coşul vechi, scoase rufele, le puse de-a lungul braţului ca un drapel şi apoi le fixă cu cârligele pe care le scotea din buzu-narul şorţului.

În spatele ei, soarele îi sublinia silueta pe cearşaful alb, prefăcându-i părul într-o boare fluturată de vânt — un soare cam indiscret, care-i contura picioarele zvelte în fusta sub ţire.

Albert o privi o clipă cu un zâmbet înţelept pe buze, dar tot ce spuse fu:

- Da, domnule, stau de vorbă cu câi-nele meu. Îi povestesc despre oraş şi des-pre mine. N-aş zice că mă înţelege, dar aşa pare.

Cred că te simţi uneori singur, deşi îl - ai acum pe el.

Da, uneori, dar m-am obişnuit.- Nu-i viaţă pentru un bărbat, la o -

fermă ca asta. Butch rosti aceste cuvinte fără nici o intenţie.

Ei, nu sunt sigur că voi rămâne la - ţară. Dacă lucrurile merg bine, voi mai aştepta niţel şi o voi vinde când va veni vremea.

Să-ţi vinzi pământul? Aşa-i, cred că - în zilele noastre există oameni care să vrea să-şi vândă pământul.

El începu totuşi să se adapteze la noua lui viaţă ciudată. Găsea cea mai mare satisfacţie când putea arăta acestor oa meni de la ţară că şi un orăşan ştia să se ocupe de fermă. Dăduse şi de vânzătorul care-i expli-

case cum să folosească maşinile, şi ţinuse minte tot ce-i spusese. În puţinele ocazii când se dusese în vreo vizită, dădu ascul-tare fiecărui cuvânt rostit despre pământ, creşterea tutunului sau munca ce urma să fie îndeplinită la fermă.

Mai mult decât orice îi plăcea viaţa neregulată de acolo. Câteodată era sărbă-toare fiindcă ploua; alteori însă trebuia să lucreze din zori şi până noaptea târziu, mai ales la vremea ră săditului. Atunci era greu.

Angajă un om, precum şi pe Butch, fiindcă era zdravănă şi ştia să se ţină de treabă; de fapt era una dintre foarte puţi-nele femei din ţinut care putea planta toată ziua, la rând cu bărbaţii.

El petrecu trei zile plin de nerăb-dare, ţinând loc de vizitiu, sprijinit cu spinarea de rezervorul de apă încălzit la soare. În spatele lui, pe două mici scăunele, la nivelul pământului, Jeremy Beland şi Butch şedeau ţinând pe genunchi cutiile cu ră saduri. Lopeţile din faţă despicau braz-dele; ei puneau răsa dul, ţinându-l numai o clipă; răsadul primea apoi o gură de apă din rezervor, iar lopeţile din spate acope-reau brazdele. Munca trebuia făcută repede şi îţi frângea spatele. Dar în fe lul acesta plantară în prima zi o mie două sute de răsaduri, o mie patru sute a doua zi, iar a treia zi, înainte de venirea ploii, şase sute.

Totul fusese făcut cu mare iuţeală. El se simţise totuşi ciudat de neîndemânatic. Trebuise să fie cu ochii la cai, pen tru a-i mâna drept înainte, având pe cei doi plan-tatori la spate. Toţi lucrară zeloşi, fără multă vorbă, doar la început Jeremy o tachinase în felul său aspru, dar prietenos pe Butch, care-i răspunse fără nici o sfiiciune.

Soarele se înălţă apoi sus pe cer, înţe-penindu-i cu sufla rea lui fierbinte. Mişcările le deveniră mecanice. Din când în când plantatorii furau câte-o gură din apa răsa-durilor, băută din căuşul mâinii, cu pămân-tul cleios lipit de palmă.

Într-una din zile după prânz, făcură o pauză jos la râu, care în arşiţa copleşitoare a amiezii, părea un fluviu de cositor to pit. Albert fu de părere să facă o baie; celălalt bărbat, sur prins de o astfel de idee, refu-zase, intenţionând poate să se dea bine pe lângă Butch; în cele din urmă coborî şi el la marginea râului şi se furişă printre trestii în torent; lu mina transparentă strălucea pe trupurile lor bărbăteşti, pu ternice. Cât des-

meridianele prozei

132pagina


pre Butch, ea dormea dusă.Dar în ultima zi, înainte de izbucnirea

furtunii, atmosfera fu foarte înăbuşitoare. Ei o presimţiră şi zoriră cu răsăditul. Cerul era atât de apăsător, încât picăturile lor de sudoare că deau pe brazdă ca o ploaie. Stârnit fără-ndoială de electricita tea din aer, Jeremy începu din nou să sâcâie fata şi să-i atingă genunchii, în timp ce mâinile acesteia erau ocupate.

În faţa lor spinarea lui Albert era curi-os de ţeapănă şi încordată.

După câteva zile el observă pe fruntea lui Butch o crestă tură.

Spune, Marie, ai luat parte la vreo - luptă?

Ea-şi văzu de treabă fără să răspun-dă.

Pariez că ai fost la o petrecere. Ce - naiba e asta?

- Nu-i nimic, zise fata cu glas potolit, cenuşiu. El îşi dădu seama că se petrece cu ea ceva neobişnuit.

- Te-ai împiedicat de ceva?- De data aceasta Butch se întoarse şi-l

privi ţintă cu ochii ei mari, grei.- Nu, n-am căzut. Jean-Jacques mi-a

făcut-o.- Jean-Jacques?- Bineînţeles. Unul din băieţii lui

Vaillancourt; cel care are aproape şaispre-zece ani.

- Ce l-a apucat? E nebun?- Ne-am încăierat.- Povesteşte-mi.El stărui mai mult din dorinţa de a

vorbi cu cineva decât din curiozitate. I se întâmpla din când în când să simtă nevoia unui contact uman; obosise de-a fi mereu singur cu liniştea de gheaţă a naturii.

- Aşadar, v-aţi încăierat, repetă el. Cred că Jean-Jacques al tău e un băiat pro-miţător. Se pare că-ţi plac prietenii tineri.

- Nu e prietenul meu. E un soi rău. Mi-a aruncat o ceaşcă în cap. M-ar fi putut ucide.

Ce i-ai făcut?- El a început. N-am vrut să-l las ieri -

în mulgătorie să mă sărute şi mi-a spus lucruri îngrozitoare. N-am făcut nici odată nimănui nici un rău. Nu doresc decât să fiu lăsată în pace. Pentru a se dezvinovăţi a zis că eu am scăpat dinadins viţelul afară, la tutun. Iar când am spus că el dăduse drumul viţelului şi că l-a văzut cineva, a început să mă îmbrâncească şi să-mi spună cuvinte de ocară.

Ce ţi-a spus?- Fata nu vorbise niciodată în felul aces-

ta despre sine; învăţase să-şi ascundă neca-zurile, să le azvârle unul câte unul într-un morman, în vreun colţ întunecat al memo-riei, atât de întunecat încât nu se făceau văzute sau simţite prea des. Întrebările lui Albert deschideau acum o fereastră asupra acestui colţ întunecos şi toată grămada necazurilor ieşi deplin la iveală, ţâşnindu-i în ochi şi arzându-i inima.

Ce ţi-a spus, Marie?- Mi-a spus lucruri de ocară. Zicea -

că nu-i nimic de capul meu, că n-am nici mamă, nici tată.

Oh, şi ce-ai zis?- Eu n-am spus niciodată nimic.-

Apoi se opriră din vorbă. Marie se-ntoarse la soba unde fierbea fasolea pentru supă. Dar el o mai auzi scâncind din când în când. În clipa aceea se trezi câinele, se-ntinse şi căscă, arătându-şi limba mare, roz, cerul negru al gurii şi colţii albi stră-lucitori.

- Patira, vino aici.- De ce-i spui Patira?- De ce? Să-ţi spun, Marie, de ce. E un

nume pe care l-am citit într-o carte.- Ai citit o carte?- Da. Am găsit-o undeva pe o bancă.

Era vorba în ea despre un ins fără noroc,

Amok

Har

vest

- de

Jace

k Ye

rka

meridianele prozei

133p a g i n a


aşa ca mine. Îl chema Patira şi avea mereu necazuri. Acest câine, când l-am găsit era singur; fără mamă, fără tată. De aceea l-am botezat Patira.

- Dar Patira acesta e altfel. Acum e destul de fericit.

- Se poate. Ce zici, amice? Acum nu-i rău, nu-i aşa? Numai să ţină. Dar dacă eşti cumva ca mine, nu vei avea deloc noroc.

Marie se uită la el şi tresări, cuprinsă de un sentiment cald şi blând de fraternita-te. Mângâie capul câinelui şi rosti:

- Câine bun.

Peste pământ se abătu apoi o secetă lungă, asemenea unui blestem. Cerul era neclintit şi crud în splendoarea lui. În fieca-re seară se prăbuşea peste orizontul înflă-cărat un soare gigantic, prevestind o altă zi ucigătoare.

Cât era ziua de lungă, mii de greieri făceau un singur zgomot ascuţit, fără între-rupere; începea o dată cu zorile şi nu înceta decât noaptea târziu, sub lumina catifelată şi pustie a stelelor. Arşiţa lovea câmpuri-le, sfredelea cu toată greutatea ei enormă, nevăzută, pentru a zdrobi slaba recoltă a omului.

La început râurile continuară să curgă, însoţite de cântecul lor nepăsător, fericit, încrezătoare că ploaia le va umple în curând albia stâncoasă. Muzica lor matina-lă slăbi apoi, până ce nu mai rămase decât un susur. Pe unde fuseseră bălţi adânci, nu mai erau acum decât pete scârboase, care cu fiecare zi ce trecea, erau tot mai crăpate.

Sub arşiţa dogorâtoare tutunul înflo-rise; rădăcinile pătrun seră tot mai adânc, până ce dădură de apă. Arşiţa ajunse apoi şi-n terenul nisipos, uscându-l cu fiece zi ceva mai mult. Răsadurile se luptară, scoţând radicele, care căutau umiditatea pe care o simţeau acolo. În curând nu mai găsiră decât o crustă arsă, care se prefăcea treptat în praf.

Tulpina şi frunzele începură şi ele să slăbească; capătul lor verde dispăruse şi vârfurile prinseră a li se răsuci. În fiecare zi se înclinau mai tare, obosite, disperate, pe moarte.

Ţăranii, mai întâi aşteptară, apoi înce-pură a se împotrivi. În zori, pe câmp, îşi umpleau la râu găleţile cu apă şi măsurau pentru fiecare plantă câte o gură care dispă-rea îndată, ca trecută prin ciur. Dar soarele se ridica sus pe cer şi le-o lua înainte. Apa

n-apuca să atingă pământul şi se evapora pe loc, luând-o iute spre soare. Întreaga familie uda pământul, într-o febrilă izbuc-nire degrabă; chiar şi-n toiul amiezii, fermi-erul tot mai zăbovea în mijlocul câmpului său, ridicând fruntea transpirată spre cerul de aramă, scrutând zarea, atent la cea mai mică adiere de vânt care se putea îndrepta spre sud-est.

Atmosfera părea uneori îmbâcsită, saturată cu umiditatea pe care o râvnea pământul însetat; aburea ca un cazan. La orizont apărea un nor, la început mic şi vag, ca până la urmă să se umfle şi să aco-pere albastrul cerului. Fermierii ieşeau din case, bărbaţi, femei şi copii, aţintindu-şi privirile spre furtuna făgăduită, privind-o cum îşi desfăşura aripile pe cer, ca o pasă-re mare, cu speranţa că se va coborî asu-pra lor şi asupra recoltei. Norii de ploaie alunecau spre orizont, dar, din nefericire, mereu în altă parte. În ultima clipă venea şi ploaia salvatoare, tocmai când pământul, pe moarte, nu mai suporta amânare, un adevărat potop, dar niciodată la Grands-Pins, ci mai încolo, la Saint-Sulpice, unde pământul era mai puţin sărac şi nu se afla într-o atât de disperată nevoie.

Albert renunţă la luptă, bucurându-se de trândăvie. Ca şi ceilalţi, încercase întâi şi el să-şi salveze recolta, cărând la câmp — sub loviturile de ciocan ale soarelui — apa pe care cerul o refuza, dar mai apoi renunţa să se obosească. Vecinii erau câte şase, opt, zece într-o familie; el era singur.

Mai mult decât atât, era dezamăgit, cuprins de un fel de dezgust calm şi hotă-rât, pornit din convingerea lui că nu e în stare să facă ceva. Începu să-şi dea seama că natura nu era deloc simplă, ci ca o carte pe care n-o putea citi.

La început îşi închipuise în mod naiv că un băiat deştept de la oraş se putea descurca fără nici o greutate dacă ţăranii o puteau face. Nu le cunoştea decât calmul şi feţele cam stu pide. Acum însă îşi dădea seama că omul de la ţară trebuie să ştie mai multe lucruri, chiar lucruri mai grele decât omul din uzină; şi mai trebuie să ştie şi cum să fie mai răbdător, mai ingenios, mai cu răspundere.

Atunci se abătu asupra localităţii un fel de vânt afurisit, iar peste mintea locui-torilor, un alt soi de vânt, cu urmări ca ale celui care a rupt răsadurile slăbite acolo unde rădăcinile veştejite n-au fost în stare

meridianele prozei

134pagina


să se ţină de pământ.Albert le spusese unora că n-a avut

niciodată noroc; altora nu le era pe plac — veri îndepărtaţi ai bătrânului Baptiste, care speraseră să-l moştenească, mai ales doi dintre ei, care avuseseră pământul ipotecat sau îl vânduseră pe mai nimic.

Ei hotărâseră că Albert era un Jona. Lunga secetă era din vina lui. De unde se iscase? Această absurdă credinţă în magie, care e totdeauna gata să apară la ţară, doarme în prăpăstiile întunecate, în pădu-rile tainice şi în inimile neîncre zătoare ale oamenilor, izbucnind mereu la vreme de dezastru. Făcuseră rugăciuni, dar fără nici un rezultat. Cântaseră slujba anume împo-triva secetei, plătiseră liturghii una după alta, tot fără rezultat. Se vede că ceva stătea în cale din moment ce asemenea lucruri se dovedeau nefolositoare. Deznădejdea pre făcu omul în ceea ce el fusese demult, în vremuri depărtate: un animal speriat şi răzbunător, gata să fugă şi să se ascundă sau gata să muşte.

Frumuseţea drăcească a cerului părea să fi risipit orice veselie din inimile lor. Aceşti oameni simpli, buni, mai degrabă înclinaţi spre glumă decât spre mânie, îşi simţeau sufletul tot mai apăsat, cu fiecare furtună care le ameninţa câmpul, dar nu izbucnea niciodată.

La început şi-au manifestat sentimen-tele printr-o atitudine mai degrabă stânga-ce, bănuitoare. Albert, care nu-i cunoştea se simţea în mijlocul lor tot mai străin. Ei îi mai spuneau ,,bună-dimineaţa”, când se-ntâlneau pe drum, dar dacă se întor cea, după ce trecea de un grup de fermieri, băga de seamă că se uitau îndelung după el şi-şi vorbeau pe şoptite.

Cea care-l lămuri fu Butch.Într-o dimineaţă ea nu mai veni. Când

se-ntoarse Albert de la câmp, unde încer-case alene să-şi îngrijească plantele muri-bunde, nu găsi nici fata şi nici cafeaua cu care-l aştepta de obicei la vremea aceea.

Fata nu apăru până a doua zi, când îi servi masa într-o tăcere mocnită.

Cred că nu voi mai putea veni, dom-- nule Albert, rosti ea.

De ce, Marie?- Pur şi simplu nu mai pot veni.- Nu eşti bolnavă, nu-i aşa?- Nu, nu sunt bolnavă.- Atunci...?-

Butch începu să spele farfuriile cu spa-

tele la el; Albert nu-i putea vedea faţa, doar umerii aplecaţi asupra vasului de spălat, cocul mare al părului blond şi şuviţele aurii de pe ceafă. Privind-o, uită o clipă de sine. Fusese atât de mult timp singur. Se-ntoarse apoi la prezent, la treburile imediate.

De ce nu vrei să mai vii? Nu-ţi plă-- tesc de ajuns?

Nu-i asta. Câştig ceva bani... de altfel - e tot ce câştig, fiindcă Vaillancourt nu-mi plăteşte nimic. Lucrez la ei numai pentru casă şi masă.

Atunci ce e?- De data aceasta fata se întoarse spre el

cu ochii împăienje niţi. Cu greu îi recunoscu chipul şi pentru prima oară îşi dădu seama, acum că sclipirea îi pierise, cât de străluci-tor şi fermecător îi fusese zâmbetul.

Sunt oameni răi, domnule Albert. - Oameni răi, ţi-o spun. Ei zic... zic...

Ce zic?- Spun că eşti ghinionist şi că ai adus -

ghinion în parohie. Spun că... spun că n-o să plouă până ce nu pleci.

Aşadar, asta este. Da...- Prin uşa deschisă Patira intră şi se

aşeza la picioarele stăpânului său. Albert se aplecă şi-l mângâie cu un gest mecanic.

Câine bun. Câine bun.- Apoi, ai lui Vaillancourt spun că -

n-am ce căuta aici. Cântecul înspăimântă-tor de triumf al greierilor anunţa o altă zi de arşiţă, o altă zi de înfrângere.

Toate astea n-au prea multă noimă, - răspunse Albert. Apoi râse, dar era un râs de suprafaţă, ca o undă deasupra unui lac fără fund.

Ştiu că n-am avut niciodată noroc. - Dar, Marie, asta n-are nici o însemnătate, nu-i aşa? Butch şovăi; începu să-şi facă de lucru cu spălătorul de vase, pentru a nu-l privi în faţă.

Într-adevăr, nu ştiu. Dar oricum, e - ceva ciudat cu o vreme ca asta. Nimeni n-a mai văzut aşa ceva. Nu se ştie niciodată.

Au mai trecut aşa încă vreo câteva zile. Vecinii începură să cureţe plantele care mai supravieţuiau — muncă grea, în care toată ziua stăteai aplecat, culegând vlăsta-rele nefolositoare, ce împiedicau frunzele bune să crească şi să se dezvolte.

Când Albert îşi căută ajutoare, nu găsi pe nimeni. Unii îi răspunseră că aveau de lucru; alţii doar îl priviră, iar când văzură că nu pleacă îi întoarseră spatele.

Primi apoi o scrisoare de la agent,

meridianele prozei

135p a g i n a


care-l anunţa că trebuie să plătească maşi-nile cumpărate. Atunci când semnase, înţe-lese că urma să plătească doar după recoltă, după seceriş, după vânzarea recoltei, după ce-şi va fi încasat banii.

Într-o seară, într-o altă seară când cerul era îmbâcsit ca o pâclă amară, îşi dădu seama că venise sfârşitul. Trecu peste câmp unde tulpinele stăteau înşirate ca nişte jertfe pe mor minte micuţe. Merse drept în jos, fără să ia seama încotro, căl-când peste tutun, care, sub picioarele lui, foşnea ca mătasea.

La poalele râpei mari se uită la râul care dormea liniştit, un râu foarte mic, cu maluri mult prea mari pentru el. Se opri şi mâncă maşinal o mână de zmeură. Soarele sângeriu apunea într-o mare de aburi. Ultimele lui raze învăpăiau pajiştile, nu verzi, cum ar fi trebuit să fie la acea vreme a anului, ci galbene, gata să ia foc. Aerul era lipicios şi umed, iar sudoarea ce-i curgea pe frunte o simţea sărată în ochi. Patira stătea lângă el gâfâind, iar setea pământului îi înghiţea saliva.

Pe-nserat urcară amândoi spre casă, stăpânul ţinându-şi capul sus, iar câinele urmându-l la picior. Rămaseră în verandă până ce se-ntunecă de-a binelea.

Albert îşi aprinse atunci lanterna. Trecu dintr-o încăpere în alta, închizând fiecare uşă în urma lui, trăgând storurile de la fiecare fereastră. Făcu din lucrurile sale o boccea, ca cea cu care venise, nici mai mare, nici mai mică. Când se înnoptă, se duse la culcare. Apoi când se trezi, avu impresia că nu dor mise deloc; totuşi, ceasul arăta ora patru dimineaţa.

Noaptea era pe sfârşite, dar în aerul dimineţii nu se simţea nici o răcoare. Se uită la cerul pe care nu se vedea nici o stea; pământul părea ciudat de liniştit. Ce li se întâmplase păsărilor că-şi încetaseră cân-tecul? Din ajun mai rămăsese ceva fasole; o mâncă rece, cu puţină pâine şi o gură de apă.

Spre est, sub norii de deasupra, înce-pu să licărească o lumină vagă, palidă. Trebuia să se grăbească.

Patira era în coteţul lui, lângă uşă. Albert îl auzi scâncind în somn, dar nu-l chemă.

Se duse cu pas hotărât la remiză şi ieşi cu o secure. Se uită o clipă în jur, apoi se îndreptă spre câmp, trezindu-se deodată printre plantele de tutun. Nu, nu acesta era locul!

Thomas K

inkade - Beginning of a

Perfect Day

meridianele prozei

136pagina


Se-ntoarse spre râu, unde se afla o adâncitură cu tufişuri verzi în umbră. Fluieră încet: îi răspunse un lătrat.

Când îl ajunse Patira, gâfâind după goană, îl ucise cu securea fără un cuvânt, fără o mângâiere. Apoi începu să sape o groapă adâncă. Nu-i curse o lacrimă, doar buzele îi erau încleştate. Aruncă apoi secu-rea cu toată puterea, cât putu de departe.

Când se întoarse acasă îşi luă bagajul şi porni în lumina sură a zorilor.

La depărtare de câteva case, din dosul unui grup de brazi, se strecură atunci o umbră. Butch îl văzuse pesemne de la fereastra podului. Îşi pusese o rochie pe ea, dar nu-şi încheiase ghetele, iar părul îi atârna pe spate.

Hei, tu eşti, Marie?- Unde pleci aşa? Arătă spre bocceaua -

lui, care se legăna.Oh, bineînţeles, bineînţeles, rosti el, -

dându-şi seama că fata ghicise. Mă întorc la oraş. Acesta nu-i un loc potrivit pentru mine.

Dădu să-şi vadă de drum. Butch ezită o clipă, apoi făcu şi ea câţiva paşi alături de el.

Nu-ţi pare rău că pleci aşa?- Ridică din umeri fără să-i răspundă.

Ar fi trebuit să mi-o spui mai întâi - mie.

De ce? încercă el să glumească. Ai fi - venit cu mine? Fata păstră o clipă de tăcere; apoi îi atinse duios umărul şi la rândul lui, tăcu şi el.

Să plec cu dumneata? Să plec de aici - cu dumneata?

Între ei se aşternu o tăcere. În acest timp se auzi o oarecare mişcare în casa Vaillancourt. Fata îi vorbi blând, iar cuvin-tele izvorau parcă dinlăuntrul ei, ca apa limpede dintr-un izvor.

Poate că da. Aş fi mers cu dumnea-- ta... dacă ai fi dorit. El o privi iar, o privi drept în faţă, de sus în jos. O privi cu ochii mai limpezi decât îi avusese vreodată, ca şi când n-ar mai fi văzut-o până-n acea dimineaţă nenorocită; gura ei proaspătă, cu surâsul ciudat, talia subţire, picioarele drep-te, puternice, în ghetele descheiate. Simţi că în tot acest ţinut, era singura fiinţă care nu-i era străină, singurul lucru prietenos, singu-rul lucru care-i era scump, cu toate că nu-şi dăduse seama. Era singura parte din averea lui pe care dorea s-o ia cu el.

Foarte bine, vii?- O văzu şovăind o clipă, întorcându-se

şi privind înapoi spre casa care nu era a ei, deşi trăise în ea atâta vreme. Îşi dădu seama că dacă se întoarce, fie şi numai pentru a-şi strânge câteva lucruri, avea să pornească singur.

Dar ea se aplecă doar să-şi lege şire-turile ghetelor. Îşi răsuci apoi cu grijă părul într-un coc, la ceafă.

Porniră.După o bună bucată de drum, de-a lun-

gul şoselei, făcură primul popas. Mergeau aproape de o oră şi ajunseră pe vârful coli-nei. Se opriră un moment să respire. Albert stătea şi se uita spre est. Fata se aşezase pe nisip, la marginea drumului.

Cu gesturi mecanice şi cu oarecare greutate, ea înscrise cu degetul pe nisip: ALBERT, BUTCH.

Când el se uită în jos să vadă ce face, fata roşi. Apoi, uşor, cu piciorul şterse Butch, şi, aplecându-se, scrise MARIE.

Porniră iar la drum.Printr-o spărtură în mulţimea norilor,

deasupra lor, se furişă o rază de soare. Se uitară în depărtare, spre vest. Peste Grands-Pins se îngrămădiseră nori suri, încărcaţi cu ploaie binefăcătoare, iar printre razele piezişe ale soarelui zăriră fâşia neagră a ploii torenţiale.

- Vezi, Marie? Şi-au primit ploaia.Ea adăugă aproape în şoaptă:

Şi-au primit-o... acum că ai plecat.- Da, rosti Albert hotărât. Iar noi am -

dobândit lumina soarelui.

Traducere de P. NEGOŞANU

meridianele prozei

137p a g i n a


TITLU COMUN

Încercam să vorbesc darnu se auzea nimic: lavă mi se prelingeaîn gâtlej când încercam să numesc trupulacela, chipul ce hoinăreşte prin oraşe-nsin-gurateşi creşte, iluminat, prin defileele lor.

Încercam să redau vocea acesteiruine, să revitalizez substantivele, verbelepline de-ntuneric fosforescent, de luciu jovialînălţându-se de pe coapsele noastre înspre beznanerostitului: să-ntind o horă pe chipurilesperiate, hlizite, hoaţe.

Nu se auzise nimic despre oraşeleadăpostind curţi de oase,despre convoaiele de suflete îndreptându-sespre temelia, spre groapa singulară.Ochii noştri străluceau precum patru con-stelaţiiincendiindu-le măruntaiele de hârtie.

Cenuşă cădea pe inimile noastre şi se-mpietrea-ndelung,îndelung.

DE CE, LEONARDO?

De ce te mai osteneşti, Leonardo?

N-aş vrea să fiu Leonardo:atâta suferinţă, atâtea şi-atâtea bucurii,şi aş spune - tot pe-atâta nesomn.Din chipul meu nu pot înfiripa o Giocondă, câtă vremenu ştiu cine sunt nici în veacul acesta, nici în veacul acela.Oftez doar, şi tac:au trecut toate: şi madone, şi cai,şi lilieci, şi aripile loruscate pe spinarea mea.S-au scorojit frescele, Iisus s-a împărţit în două.Doar consemnările nu trec niciodatăşi-aici aş vrea să stărui,să mai văd o dată, la lumina neonuluişi, mai târziu, când de toate se va alege praful,la lumina umilă a opaiţului, amirosind a untdelemn,să descriu păienjenişul dintr-o mână,strugurii, din cealaltă.

CÂNTĂREŢUL BALCANIC

O mică prăpastie stă chircită pe umărul meu,Chiar lângă ureche şi mă îndeamnă să cânt:numai astfel laptele se va brânzi, grâul va răsări,iar râurile vor începe iarăşi să curgă.Astfel vor putea fi oprite oştile, femeilevor rămâne însărcinate, vor fi repopulate oraşele,şi înţelepciunea poprită va întreba încă o datăde cei rătăciţi cu duhulce au pârjolit orice cărare.Cântă, mă îndeamnă micuţul înger, îşi vor recăpătabărbăţia toate mădularele, suferinziise vor ridica din aşternuturi, cântă,căci dacă amuţeşti, în toate se va cuibăriiarăşi întunecarea şi va-nflori cucuta-nve-ninată,cântă până nu ţi se umflă gâtlejul,până nu se umple de voce fagurele celest,cântă până nu plesneşte aorta.

Bratislav MILANOVICISerbia

galaxii lirice

138pagina


BATEAU MOUCHE

În nopţi leneşe, încununat cu lampioane,alunecă pe Sena, de-a lungul zidurilor regalereînviind umbrele amanţilor şi intoxicaţi-lor, alunecăspre rădăcina beznei - corabia strălucitoare.

Aşa cum în Serbia, la parastase,către sufletul blajinilor, al curvelor şi asasinilorplutesc lumânări înfipte-n prescuripe apele pârâurilor de cleşterîn noaptea fără decapăt.

DE PARTEA DREAPTĂ

Capul luminos al îngeruluizace zi şi noapte pe ţâţa mea dreaptăşi, uşor-uşor, din oră-n oră,îmi sapă în coaste o rană mirificădin care răsar ochi miraţice văd, aici un rug aprins,acolo, frica.

NU, ÎNGERUL MEU

Fii liniştit, îngerul meu, totul se ştie dinainte:cămăşi însângerate, un licăr de bucurie în ochi,pulbere de-a curmezişul pupilelor, cum s-ar surpapolenul peste bătrânul surâs al lumii, iar mai apoi - negura...

Nu slobozi nici o lacrimă în vremuritrufaşe şi pustii:ai văzut ce trebuia văzut.Acum doar deşertăciunea ce ne mai face să fimdevotaţi locurilor tale ascunse, dar teamă mi-ecă şi pentru asta-i prea târziu.

Lumina aceea este acum acolo unde nu sunt,acolo unde nimeni nu-i: nici în piatră, nici în apăşi de unde, odată şi-odată, când nebunia se va sfârşi,altcineva va îngâna iarăşi numele tău, aşa cum vorbele-nţelepte,cum vorbele de taină trebuie spuse în şoaptă.

ALBINELE DE GRACEANIŢA1

În amiaza fierbinte, câtă vreme poetulsorbea din palme, de la cişmeaua mănăstirii,licoarea dătătoare de viaţă,în jurul capului săus-a format o aureolă de albine.

Îi cercetau gândurile,implorau versuricare să le însoţeascăîn zborul lor deasupra lăcaşului sfânt,ce stătea tot mai singur,zi de zi, an de an,asediat de-o limbă străină:altfel de litere pronunţă, într-otot mai tăcută şoaptă, frescele sale.

S-a oprit, derutat, poetulde acest cânt de iubire împrejurul capului săuşi-a înţeles deodată că-i vorba de călugărişi răzeşi, de nobili şi domni,de grămătici şi zografi, scrişi în peretelede lângă altar, din odaia de taină,zumzăind în zbor pe sub cupolelemaicii Graceaniţa şi-a aflatce fel de poezii trebuie scrise.

Atunci albinele îşi luară zborulprin porţile văzduhuluiînspre alte vremi,altcinevavenind aici la apă.

Traducere de Ioan FLORA1 Mănăstire sârbească din apropierea Priştinei, construită, la 1321, de regele Milutin.

galaxii lirice

139p a g i n a


ELOCVENTUL APRIL

Aprilie, trezind oralumea însăşi o trezeşte.

Luaţi iniţiala A,cu gura larg deschisă şi pătimaş rostiţi-oîn boarea înviorătoare a nordului.

Apoi, p, r, unelte pentr-a răscoliîndărătnica iarbăîncălzind-o, ca să renască.

În final, i şi 1,sunând dulci şi liricepe limbă,încărcate de promisiunile cânteculuişi ale primăverii.

Aprilie, semn al Berbecului,Iveşte-te!

NINSOAREA DE SEARĂ

Deodată cerul şi-a schimbat culoarea,Zarea,Care fusese rece şi-amară,Deveni dulce-clară.Cu adieri uşoare,Dintr-un arbore nins de floareMilioane de petale albeAtinse de vânt,Roind, fluturândCad odată cu noaptea, în salbe.

ACUM O ORĂ

Acum o oră cerul era albastru curat,Nici un semn de trădareA grozavelor hăuri din care s-a ridicatFurtuna şi ploile-n revărsare.

Acum o oră marea era liniştită, blajină -Ce ascunsă cauză oareStârni înspumegaţii colţi, suflul acela ca de jivină,Acele-ncrâncenate gheare?

Acum o oră inima mea năpădită eraDe-o dureroasă stareŞi nu ştiu, vai, ce mi s-ar mai putea-ntâmplaÎn ora următoare.

UNA CÂTE UNA

Una câte una,Creangă după creangă,Frunzele se rostogolescÎn zig-zagPrin rigidul Octombre,Se zbat,Cad;-Păsări de aurCu aripile frânte.

BURNIŢĂ

BurniţaSfredeleşte gheaţaCu spada-i;

Înşiră boabe de-argintPe negrele crengi;

Ţese cerulCu iarbă.

Melville CANEAmerica

Melville Cane este autorul a 13 volume de versuri, între care: “January Garden”-1926 (debut), „Behind Dark Spaces” - 1930, „A Wider Arc”-1947, „To Build a Fire” - 1964, „So That It Flower” - 1966, „Eloquent April” -1978, „Snow Toward Evening” - 1974.

galaxii lirice

140pagina


NINSOAREA FERMECATĂ

Cum stau spre searăPrivind de după geam afarăPământu-n alb învolburat cum se-nfăşoară,Eu caut iar, în van, cheia străvecheMisterul să-l dezlege.

Dar nu ştiamCă ştiinţa de legi făcătoareE neajutoratăSă ne releve cauza cea mare.Şi astfel, dat-am greş încă o dată.

Şi azi, în cea de-a opta mea decadă,Sunt mai neştiutor decât acel copilCe prima oară a contemplat febrilAcum - vreo şaptezeci sunt anii, iată,Ninsoarea fermecată.

DOI

Prea greoica să zboare,el se va înrădăcinaîn pământ, până la moarte.

Prea aeriană, prea uşoarăca să coboare,ea îşi va toarce zborulpână la capăt.

Astfel legat,astfel plutindniciunulnu poate alina destinul celuilalt.

CASĂ DE ŢARĂ, NOAPTEA

Întrerupătorul a pocnitŞi când lumina s-a stinsMareea întunericului a năvălit înăuntru.

Aceasta a fost o cameră –Iată îmbietoarele balansoare,Păunii-nfoindu-se-n tapiserie-„Opera” lui Blake-,Telefonul.

Întunericul inundă spaţiul,Învăluie vatra,Preschimbă orice formă-n arătare.

Sus, pe locul fostului ceasornic,Dintele unui şobolan de metalMuşcă şi ronţăie-ntruna.

AM ASCULTAT

Am ascultatCaptivantele cadenţe ale clopotelorCând acestea nu se mai legănau;Am aflatSunetul care se-nfiripă din linişte,Care sălăşluieşte şi curge din tăcere;Am cunoscutMelodiaCare se stinge în guşile păsărilor.

Iar acum, în cele din urmă, ascultChemarea la care eu niciodată nu ţi-am răspuns,Acum când chemarea ta a-ncetat.

A CONSTRUI UN FOC

Inima aşteaptăCurată, nudă, pregătită.

Mai întâi:Aşterne pe hârtieUn strat de cuvinte, prin care să-ncepi.

Apoi:Dibaci, puţin câte puţin,Adaugă surcele,Expresii învolburate,Simboluri vii, ardente.

Aranjează un cuib ritmic de ramuriŞi-ncununează-l cu buşteni simetrici.

galaxii lirice

141p a g i n a


În final:Eliberat, degajat,Suflul interior poate ţâşniIar flacăra se poate-nălţa.

CREIONUL

Degajat între degete,Nemişcat,Creionul zace-n aşteptareaComenzii,Umil executant,Gata să transmităOrice i se încredinţează.

Orice ar fi?Dar cine cunoaşte chimiaFuriei ori a extazului?

Un curent înfioară inima,Dă un imediat semnalDegetelor,Pătrunde în creion,Un cânt pulsează viu prin neagra tijă.

Miracolul zăvorâtSe deschide ca o pâlnieIluminând imaculata pagină.

Strălucirea preschimbă vânăta mină de grafitÎn sânge aprins.

PE STERPELE STÂNCI MI-AM VĂRSAT SÂNGELE

Pe sterpele stânci mi-am vărsat sângeleIar pe locul în care am statÎn faţa ochilor mei înneguraţi,Sub cerul deznădăjduit,O minune s-a petrecut.Ceva nevăzut s-a mişcat!Şi pe schimbătoarea planetăFlorile au înfruntat primejdiaSterilelor regiuniIar ierburile au străpuns granitul.

DĂ FRÂU LIBER DURERII

Dă frâu liber dureriiŞi, fără jenă,Abandonează un timp stoica dârzenie,Lasă-ţi o vreme liber sufletulSă-şi poarte în voie povara.

Lacrimile nevărsate sunt pietre pe inimăCe-nchid şuvoiul tămăduitor.

Deschide umflatele porţi;Eliberează apele.Hai, înfruntă durerea.

ÎNTÂMPLARE

Zăceam lungit pe iarbăCu gândurile colindând în voieCând o frunză de arţar se aşeză lângă mineRâzând în modul cel mai amical cu putinţă.Habar n-aveţi voiCe oră minunată am petrecut noi, împreună.

DUPĂ CITIREA RECENZIILOR LA „FINNEGANS WAKE”

Totu-i altfel, altfel vaiDe când numele-ţi aflai,Nume cu descânt în elAnna Livia Plurabell.

Fată, râu ori zburătoareImportanţă, zău, nu are,Doar cel glas rostind fidelAnna Livia Plurabell.

Ce-ai făcut, n-oi ştii nicicândDe mi te-nfipseşi în gând!Prinde tâlcul! Iad rebel!Anna Livia Plurabell.

CĂTRE POEMELE MELE

Când nu voi mai putea de-o parteA ţine învăluitoarea moarteContinua-veţi voi – reminiscenţeAle-ndârjitelor experienţe.Voi veţi păstra esenţa distilatăA tot ceea ce-a fost odatăPrezenţă vie năzuind, în rime,Durerea, bucuria s-o exprime.

Traducere de Ion SEGĂRCEANU

galaxii lirice

142pagina


„Ăst donquijotesc/ don Miguel de Unamuno, - straşnic basc,/ în văzul tuturor pune pe sine hlamidul grotesc/ şi năstruşni-cul casc/ ale iubitului nostru de la Mancha crai ceresc/ Don Miguel umblă călare/ pe-o himerică arătare;/ cu pinteni de aur şi-ncin-ge îngereasca-i sminteală/ şi nici că-i pasă de-a lumii trăncăneală,/ La alde gură-cască şi pierde-vară:/ cartofori şi zarafi, puşlamale şi telegari,/ le ţine discursuri despre cum/ trebuie să se încalece pe catâri şi măgari./ Al neamului său suflet, încrâncenat şi huidum,/ adumbrit de-o năprasnică ghioagă,/ doarme, încă doarme. Trezi-se-va, poate, într-o bună zi./ Vrea, dumnealui, al îndoielii rost să înţe-leagă/ înainte de-a se, cum se cuvine, îndoi./ Aidoma lui Hamlet, vrea, - fără boabă de teamă/ să se uite cum, lângă inimă, se zben-guie a hangerului lamă./ Cutezător e, precum e neamul lui cel vajnic/ care, a tot visat, de la vetrele sale să plece departe/ şi aurul îl scor-moni în coclauri, peste Atlantic./ Sus şi tare, zice că, gloria vine după moarte”.

Aşa îl elogia, în 1905, „întru prea cin-stirea cărţii sale Viaţa lui Don Quijote şi-a lui Sancho” -, atunci apărută, pe don Miguel, mai tânărul cu nouă ani, cirac resurecţional la „El noventa yochisno”, - mişcarea literar-artisti-că, ideatică, spaniolă de la 1898, - minunatul poet şi filosof Antonio Machado. Cu doar un an mai devreme, când autorul acestui „cate-hism întru hispanitate”, - cum adulează că-i Viaţa lui Don Quijote şi-a lui Sancho un exeget unamunian, José Ferrater Mora, - împlinise

Miguel de UNAMUNO

frumoasa vârstă de patruzeci de ani, acelaşi Antonio Machado (în poema „Lumină, lui Don Miguel de Unamuno, în semn de admi-raţie şi recunoştinţă”), după ce se întreabă, elenchi, dacă sagacele detunător al „Spaniei nevertebrate” nu-i cumva un histrion, un mimo de mogigangas huecas,/ mim cu grimase fistichii,/ dacă, pe obrajii săi nu curg, cumva, lacrimi de crocodil, se întoarce şi zice: „Dar, nu-i adevărat... Am văzut - o stranie figură, înveşmântată de doliu, - cât de grotescă/ -/că, într-o zi, vine la mine acasă:/ Cu ceruză şi funingine mânjiţi mi-s obrajii/, într-atât cât să lumească o dureroasă farsă;/ eu, gloria îţi dărui, poete!,/ - mi-a zis -, tu, în schimb, să-mi dai o lacrimă...”

Acesta ar fi să fie, - într-o istorică între-tăiere de drumuri - cel ce se născuse la Bilbao, în citadela Ţării Bascilor, la 24 iunie 1864, şi care, în tumultul vieţii lui agonice, de încleş-tată luptă cu morile de vânt ale eternului, pătimaş şi frenetic, - aidoma carpatinului Iorga, cu care, consonant, a fost comparat -, într-o continuă şi dureroasă contrazicere cu sine însuşi, şi-a dorit, şi nu şi-a dorit, tocmai ceea ce, generos, oferea tuturor: gloria, - în schimbul unui surâs, al unui oftat din inimă, al unei lacrimi, de hombre vivo, en came y sangre. Cel ce a scris En torno al casticismo,/ Întoarcerea la casticism/ şi El sentimiento tra-gico de la vida.../ Sentimentul tragic al vieţii,/ Anedanzas y visionos espanoles,/ Orizonturi şi viziuni spaniole/ şi El Cristo de Velásquez, - eseist, romancier, filosof şi poet, întru toate acestea şi pe deasupra, - aidoma Cavalerului Tristei Figuri: encarno la Gloria y la Mamo Dulcinea de Toboso,/ încarna Gloria şi-o numi Dulcineea din Toboso/, în dragostea sa pen-tru o Spanie ideală şi arhetipală, în vasta, intensa, fascinanta sa operă, - unde a izbu-tit să se „dezbrace de verde şi mai apoi, de albastru; să se dezbrace de alb şi, de tot ce-i lumină” - (Desnudorse del verde - y luego del azul;/ desnudorse del blanco y de toda la luz...), - Unamuno, aidoma magului său Cervantes, căruia i-a înălţat, în vremurile moderne, horaţiana statuie mai tare decât bronzul, „trăieşte şi el o viaţă eternă, atât pe dinlăun-tru cât şi în afara istoriei poporului său”. Şi-a pus în ea căldură şi viaţă. N-o să vă dea nici cunoştinţe, nici idei, spunea el adoratorilor şi admiratorilor prezumtivi, ci „bucăţi rupte din sufletul meu”. Iată, în transpunerea noas-tră românească - doar doar două din ele.

Spania

galaxii lirice

143p a g i n a


Care ţi-i viaţa, suflete-al meu?(Qué es tu vida, alma mia?...)

Care ţi-i viaţa, suflete-al meu? Cine îţi face pe plac?Ploaia, când plouă pe lac!Care ţi-i viaţa, suflete-al meu? Cum mi te înlumi?Cum vântul, învântindu-se pe culmi!Care ţi-i viaţa, suflete-al meu? Cum de ţi-i eternă?Aşa, ca umbra într-o cavernă!Ploaia, când plouă pe lac! Vântul, vântind pe culme!Umbra, umbrind într-o cavernă! În lume,lacrimi ale Cerului ploile suntşi vântul, hohotu-i de plâns nemângâiat!Mâhnirea-i e umbra! Din vântşi din umbră, din ploaie, e-al vieţii sunat!

De-aş izbuti, cu ochii larg deschişi, să mor...(Logre morir con los ojos abiertos...)

De-aş izbuti, cu ochii larg deschişi, să mor! uşa, celestele Tale culmi, în ei, să rămână dăinuitoare- lucoarea vieţii eu am sorbit-o din plaiurile tor -, aşa, eternele-ţi lăuntruri să-mi fie pururi soare, iubită Spanie visătoare !

Cu mine să iau acolo, în ale Tale cremeni, imaginea Ta, pecetluită, îndoldorată de glorii;în trupu-mi să-şi afle sălaşul cel neasemeni; în el, să se veşnicească, povestea Ta cu splendorii, iubită Spanie a visării!

Două fire de iarbă ochii mei, aşa, să devină: cu ele să sorb din lumina Ta, soarele meu pământesc! Mumă, dărui-le osemintelor mele, lumina Ta divină: alină-le cu căldura Ta, purure să veşnicesc, oh, Spania mea de lumină!

Izbucnească în verde, lăuntricul Tău clocot de viaţă:el, cel ce, în sufletu-mi, vie, dăltui icoana Ta/, şi-n lume dă întrupare eternă învăluitelor în ceaţă, - îngăduie credinţa inimii tot ceea ce speră ea - oh, Spanie a mea, visătoare şi măreaţă!

De-aş izbuti, cu ochii larg deschişi, să mor, cu zarva Ta de viaţă, în inimă, etern dăinuitoare!În trupu-mi să rămână aurul miriştilor Tale!, în ele să-mi durez speranţa mea nemuritoare, oh, Spania mea, măreaţă şi visătoare!

Prezentare şi traducere de Daniel LASCU

galaxii lirice

144pagina


Şcolăriţele din curtea unui pension

Tu-mi spui adesea blând apăsând ţarina cu călcâiul tu-mi spui cum se deschide sălbatica răsură înfiripată doar din rouăTu spui întreaga mare şi tot cerul pentru O singură izbândă în ţara dansului sau chiar mai binePentru o îmbrăţişare în culoarul unui tren Care se duce la dracu odată cu împuşcătu-rile lui cu tot peste un podSau mai mult încă pentru un singur groaz-nic cuvântAşa cum trebuie să spună privindu-vă Un om sângerând al cărui nume trece din-tr-un arbore-n altul Şi care intră şi iese din stolul acestor păsări de zăpadă Unde-i atât de bine Şi când tu rosteşti aceste lucruri întreaga mare şi cerul Se-mprăştie ca norul de fete din curtea unui sever pensionDupă o dictare în care „inima-mi cere” Se scrie, poate, „Inima-mi cer”.

Aerul apei

Visez te văd indefinit suprapusă ţie însăţiPe un taburet înalt de coral aşezatăÎn faţa oglinzii taleCu două degete pe aripa de apă a pieptenuluiŞi în acelaşi timp

Te-ntorci din drum rămâi cea din urmă în grotaŞiroind de fulgereTu nu mă recunoştiStai întinsă pe pat te trezeşti sau adormiTe trezeşti acolo unde-ai adormit sau aiureaGoală fiind dopul de soc sare iarăşi prin aerMii de dopuri de soc deasupra ta zumzăieAtât de uşoare încât în fiecare clipă uiţi de eleRespiraţia şi sângele tău atârnă de nebu-neasca lor jonglerie din aer Traversezi strada maşinile pornite spre tine sunt propria lor umbră Şi-aceeaşi CopilăPrinsă ca-ntr-un vârtej de paieteSari coardaDestul de mult ca-n vârful nevăzutei scări să aparăSingurul fluture verde din asiatice piscuri Şi mângâi tot ce mi-ai fost înainte Şi tot ce trebuie să mai fii încă Ascult cum fluieră melodioase Nenumăratele braţe-ale tale Un singur şarpe răsucit prin toţi arborii Braţele tale în mijlocul cărora se roteşte roza vânturilor Fântâna mea vine asemenea fântânii lui Şiva.

Veghe adâncă

Turnul Saint-Jacques se clatină-n ParisAsemeni florii-soareluiŞi-i gata uneori să izbească Sena cu fruntea când umbra-ilunecă pe nevăzute printre remorchere

André BRETON

galaxii lirice

145p a g i n a


În această clipă intru în somn în vârful picioarelor Pornesc spre camera în care stau întins Şi-i dau foc Ca nimic să nu mai supravieţuiască din acest consimţământ ce mi-a fost smuls Mobilele fac loc animalelor de-aceeaşi mări-me care se uită cu blândeţe la mine Lei în coamele cărora epuizate scaunele se destramăRechini ţepoşi în pântecul alb al cărora se întrupează ultimul foşnet de cearceafuri La ceasul dragostei şi-al pleoapelor albastre Văd cum mă mistui şi văd această solemnă carcasă de fleacuri Ce mi-a fost trup Şi-n care ibişii focului scurmară cu ciocuri răbdătoareCând totul s-a sfârşit intru nevăzut în corabie Fără să mai fiu atent la trecătorii care-şi târşie paşii foarte departe Văd coamele soarelui Străbătând răsurile ploii Aud cum se sfâşie umana rufărie precum o frunză mare Sub unghia absenţei şi-a prezenţei în bună înţelegereToate îndeletnicirile pălesc şi mai rămâne din ele doar o dantelă de mireasmăO scoică de dantelă în forma perfectă-a unui sân Şi astfel nu-mi rămâne decât miezul lucru-rilor ţin straşnic fim

Într-o minunată dimineaţă…

Într-o minunată dimineaţă din 1934 Văzduhul era un splendid trandafir de culoarea rândunicii roşii de mareŞi pădurea în clipa când mă pregăteam s-o străbat Începea cu-n arbore cu frunze de foiţă de ţigare Fiindcă te-aşteptam Şi că dacă te plimbi cu mine OriundeGura ta-i nestemata Din care porneşte albastra roată difuză şi ruptă ce suie Ostenind prin făgaşToate nălucile se grăbeau să mă-ntâmpine O veveriţă îmi lipise pântecu-i alb drept pe inimă Nu ştiu cum putea să se ţină Dar pământul era plin de răsfrângeri mai adânci decât cele-ale apeiCa şi cum metalul ar fi rămas descojit

Şi tu culcată pe-o înspăimântătoare mare de perle Întorcându-te GoalăÎntr-un teribil soare din foc de artificii Te vedeam cum cobori încet printre radiolari Şi chiar printre cochilii de arici de mare eram şi eu acoloIertare deja nu mai eram Ridicasem capul abia fugise caseta vie de albă catifea Şi eram tristCerul strălucea năucit printre frunze tăios ca libelulaEram pe cale să-nchid ochii Când cele două faţete-ale lemnului înde-părtate brusc se zdrobiră Încet, fără zgomot Ca două frunze din mijlocul unei uriaşe lăcrimioareO floare-n stare să conţină-ntreaga noapte Eram unde presimţi că sunt În vălul necuprins de mireasmă Mai înainte ca ele să-şi revină ca-n fiecare zi la viaţa schimbătoare Încât avui răgazul să mai sărut o dată Coapsele tale de sticlă.

În româneşte de Vasile NICOLESCU

galaxii lirice

146pagina


meridianele prozei

Prozator, eseist, critic, Yasunari Kawabata se naşte la Osaka în 1899 şi moare (se sinuci-de, fără a lăsa nici o explicaţie) în 1972. La vârstă fragedă îşi pierde părinţii, bunicii şi unica soră. Copilăria frustrată de căldura familiei va marca puternic creaţia de mai târziu, senti-mentul solitudinii fiind prezent în toate operele sale. După absolvirea secţiei de literatură engleză de la Universitatea Impe rială din Tokyo, se consacră unei vaste activităţi publicistice conducind revista „Bungei Jidai”, iniţiatoarea mişcării senzualiste. Im portant critic literar, Y. K. descoperă numeroase tinere talente, printre care pe Yukio Mishima, cel care ulterior îi devine discipol şi prieten. Preşedinte al PEN-Club-ului japonez, vicepreşedinte al PEN-Club-ului internaţional. Membru al Academiei de Arte a Japoniei. Opera sa cuprinde romane: „Ţara zăpezilor” (1948), „Sembazuru” (1949), „Kyoto” (1961); povestiri: „Dansatoarea din Izu” (1920), „Hi mere de cristal” (1934), „Frumoasele adormite” (1960).

Premiul Nobel (1968) „pentru măiestria cu care înfăţişează esen ţa gândirii japoneze”.

(Japonia)Yasunari KAWABATA

Două povestiri: Cereusul şi Negul

CEREUSUL

Erau deja trei veri de când Komiya obişnuia să invite colegele de şcoală ale soţiei pentru a privi cereusul, cactu sul ce înfloreşte numai noaptea.

- Minunat, spuse doamna Murayama sosind prima, în timp ce intra în salonul oaspeţilor. Masa fusese dată la o parte, iar cereusul stătea în mijloc, pe un podium cir-cular. Podiumul se ridica până mai jos de genunchi, şi totuşi, doamna Murayama se uita la flori înălţându-şi privirile.

- E ca o-nchipuire albă. Spusese acelaşi lucru şi anul trecut. Spusese acelaşi lucru şi cu doi ani înainte, când văzuse cereusul pentru întâia oară.

Se apropie de el, îl privi câteva clipe cu ochii ridicaţi, apoi se întoarse pentru a-i mulţumi lui Komiya.

- Bună seara, Toshiko, rosti către fata ce stătea lângă el. Îţi mulţumesc că mi-ai îngăduit să vin. Ai mai crescut şi eşti mai frumoasă. Cereusul înfloreşte de două ori pe an, şi tu la fel.

Fata o privi fără să-i răspundă. Nu părea sfioasă, dar nu schiţă nici un zâm-bet.

- De bună seamă c-aţi muncit din greu, se adresă d-na Murayama lui Komiya, să-l faceţi să înflorească atât de frumos.

- Cred că este cea mai rodnică seară a anului. De aici şi invitaţia aceasta pripită, ar fi vrut fără îndoială să mai adauge, dar vocea nu-i trăda cu nimic intenţia.

D-na Murayama locuia în vecinătate, la Kugenuma. El o anunţase spunându-i că aceasta va fi seara mult aş teptată, iar ea le-a înştiinţat pe prietenele ei din Tokyo. Apoi i-a comunicat lui Komiya răspunsul: două

147p a g i n a


din cele cinci invitate aveau alte angaja-mente, a treia trebuia să-şi aştepte soţul să vină acasă, iar doamna Imasato şi doam na Omori vor veni cu siguranţă.

- Doamna Omori se întreba dacă nu cumva, fiind doar trei, n-ar putea-o invita şi pe Shimaki Sumiko. Ea n-a mai fost aici niciodată. E singura dintre noi care nu s-a măritat.

Toshiko se ridică şi vru să iasă pe uşa din spatele cereusului.

- Hai să-l privim împreună, Toshiko, spuse doamna Murayama.

- L-am văzut înflorind.- Chiar l-ai văzut înflorind? Cu tatăl

tău? Trebuie să-mi povesteşti cum a fost.Fata părăsi încăperea fără să priveas-

că în urmă.Acum doi ani, îşi amintea doamna

Murayama, Komiya îi spusese că cereusul înfloreşte la fel ca lotusul, unduindu-se uşor, parcă legănat de-o adiere.

- Lui Toshiko nu-i face plăcere pre-zenţa noastră. Şi nici să ne audă vorbind de mama ei. Aş dori ca Sashiko să fie acum cu noi. Deşi, dacă ea ar fi aici, nu v-aţi mai osteni să ne chemaţi.

Doamna Murayama a văzut pentru prima oară ce reusul într-o seară de vară, cu doi ani înainte, când venise să-i spună lui Komiya că soţia lui dorea o împăcare. A mai venit apoi din nou cu câteva prietene şi l-au rugat s-o ierte.

Auziră un automobil. Sosise doamna Imasato. Era aproape zece. Cereusul înflo-rea seara şi se ofilea către ora două, trei dimineaţa. Era floarea unei singure nopţi. Zece minute mai târziu sosi d-na Omori cu Shimaki Sumiko. Doamna Murayama i-o prezentă pe Sumiko lui Komiya:

E încă prea tânără şi prea drăguţă. - De aceea nu s-a măritat.

Pentru c-am fost bolnavă mult timp, - adăugă aceasta. Îi străluciră stele-n ochi când privi la cereus. Îl înconjură încet şi-şi apropie obrazul de el.

Florile se înşirau pe lujere groase, la capătul unor frunze lunguieţe. Mari şi albe, se legănau uşor în adierea ce intra pe fereastră. Era o floare ciudată, cu petale di ferite de cele ale crizantemei şi daliei. Era ca o floare ce-ţi apare-n vis. O explozie de frunze verde întunecat ce se-nălţau semeţ pe trei tulpini solide. Ca şi la ceilalţi cac tuşi, pistilul era lung, iar frunzele creşteau dintr-una într-alta.

Sumiko nu băgă de seamă cum Komiya, atras de ar doarea ei, ajunse lângă ea.

- Există multe exemplare în Japonia, dar este neobişnuit ca într-o singură noapte să se deschidă treisprezece flori. Înfloreşte şase sau şapte nopţi pe an. Noaptea aceasta pare să fie cea mai bogată.

Îi spuse că ceea ce arăta aidoma unui mugure de crin avea să se deschidă în seara următoare. Din protube ranţele mărunte cât boaba de fasole vor creşte din unele frun-ze, din altele flori. Şi cam o lună le trebuia mugurilor mai mici ca să înflorească.

Sumiko fu învăluită într-un parfum dulce, mai dulce decât al crinului şi mai suav.

Fără a-şi lua ochii de la cereus, se aşeză încet.

O vioară? Cine cântă?- Fiica mea.- Ce bucată frumoasă! Ce este?- N-aş putea să spun.- Un splendid acompaniament pentru -

cereus, adău gă doamna Omori.După ce stătu un timp cu privirea

aţintită în tavan, Sumiko ieşi pe peluză. Marea se aşternea dedesubt, la numai câţi-va paşi.

Când se înapoie în cameră, spuse:- Era sus, pe terasă. Şi nu se uita spre

mare, stătea cu spatele la ea. Poate că-i mai bine astfel, cine ştie.

meridianele prozei

148pagina


NEGUL

Noaptea trecută am visat despre neg.E suficient să scriu acest cuvânt ca tu

să înţelegi ce vreau să-ţi spun. Negul acela — de câte ori n-am fost certată pentru el!

Se află pe umărul meu drept sau poate ar fi mai nimerit să zic că este sus pe spate.

„A şi-ntrecut deja o boabă de fasole. Dacă-l mai zgândări mult, azi, mâine o să facă muguri.”

Aşa mă necăjeai. Dar recunosc, ca neg obişnuit era prea mare; prea mare, prea cărnos şi poate prea rotund.

Pe când eram copil, obişnuiam să stau în pat şi să mă joc cu el. Dar cât m-am ruşi-nat când l-ai văzut întâia oară.

Ba chiar am plâns şi încă îmi amintesc perfect figura ta surprinsă.

,,Destul, Sayoko. Pe măsură ce-l atingi se face tot mai mare.”

Şi mama mă certa. Eram copil, nici treisprezece ani, dar prostul obicei mi-era deja familiar. Şi nu m-am dez bărat de el decât târziu.

Întâia dată când l-ai observat, eram mai mult copil decât soţie. Mă-ntreb, dacă bărbat fiind, îţi poţi închipui ruşinea ce mă cuprinsese. Era ceva ce depăşea ruşinea. Căsătoria, în acel moment, părea cu adevă-rat cumplită.

Simţeam cum taina mea cea mare fusese dată în vileag — de parcă tu-mi smulgeai, pe rând, secretele ascunse, chiar şi pe cele pe care nici chiar eu nu le ştiam — iar eu stăteam acum descoperită.

Când adormeai, eu mă simţeam elibe-rată, deşi puţin cam singură, de fiecare dată însă, prindeam puteri când degetele-mi dezmierdau în treacăt negul.

,,Nici să-l ating cu mâna nu mai pot”, voisem să-i scriu mamei, dar chiar şi numai gândul mă stingherea deja.

,,Dar ce prostie să te tulburi din cauza acestui neg”, aşa mi-ai spus odată. M-am bucurat şi-am fost cu totul de acord. Acuma însă, mă întreb de n-ar fi fost mai bine ca tu să îndrăgeşti niţel ciudatul obicei.

De fapt eu nu eram atât de-ngrijorată. Ştiam că un bărbat, privind gâtul femeii, nu s-ar fi bucurat să întâlnească negi. Iar vorba „neprihănită ca o cameră încuiată” descrie deseori o fată cu diformităţi. Dar orice neg,

oricât de mare ar fi, cu greu e socotit drept o infirmitate.

De ce-ţi închipui oare că mă jucam cu negul?

Şi de ce obiceiul ăsta te supăra atât?„Termină!”, îmi spuneai. ,,Termină!”

Nu ştiu de câte ori nu mă certai aşa.„E absolut obligatoriu ca să-l atingi

cu stânga?, mai întrebat într-un acces de iritare.

„Cu stânga?” am tresărit nedumerită.Era adevărat. Nici nu-mi dădusem

seama, întotdeauna însă, mă foloseam de stânga.

„Doar e pe umărul cel drept. Cu mâna dreaptă ţi-ar fi mult mai simplu.”

„Da?” şi-am ridicat mirată mâna dreaptă. „Dar e ciudat”

„Ba nu-i deloc ciudat.”„Dar mie-mi este mai firesc cu mâna

stângă.”„Cu dreapta este mai direct.”„Da, dar e prin spate.”„Prin spate?”„Bineînţeles! Decât s-o trec comod pe

dinainte, ar trebui s-o răsucesc spre spate.” Şi recunosc acum, în timp ce-ţi răspun-deam înţelesesem că aducându-mi braţul stâng prin faţă, eu te împiedicam de fapt să te apropii, de parcă singură m-aş fi îmbră-ţişat. Şi îmi dădusem seama că fusesem crudă.

Şi totuşi te-am întrebat încet: „Şi dacă e cu mâna stângă, ce importanţă are?”

,,Că-i stânga sau e dreapta, e-un obi-cei oribil.”

„Ştiu asta.”„De-atâtea ori ţi-am spus să mergi la

doctor şi să ţi-l operezi.”„Dar nu pot. Mi-este groaznic de ruşi-

ne.”,,Dar e-o nimica toată.”„Şi cine merge la un doctor doar pen-

tru atâta lucru?”„Eu ştiu că foarte mulţi.”„Ce l-ar avea pe faţă, poate. Mă îndo-

iesc că cineva s-ar „opera de-un neg crescut pe gât. Nu te gândeşti că doctorul ar râde? Ar şti că sunt acolo doar fiindcă soţul meu e cel nemulţumit.

,,Şi n-ai putea să-i spui că-l zgândări toată ziua?”

„Desigur... Dar pentru aşa un lucru lipsit de impor tanţă, pe care nici măcar

meridianele prozei

149p a g i n a


nu-l vezi... Ar trebui să fii puţin mai indul-gent.”

„Nu mă interesează negul, dar nu suport să văd că tu te joci cu el.”

„Dar ştii că nu vreau asta.”„Eşti totuşi încăpăţânată. Nu faci nici

cel mai mic efort ca să te schimbi.”„Ba mă silesc din răsputeri. Îţi amin-

teşti c-am îm brăcat o cămăşuţă cu guleraş înalt să nu-l mai pot atinge.”

„E-adevărat, dar pentru scurtă vreme.”

„Dar ce-i aşa de rău dacă-l ating cu mâna?” Simţeam că mă dădeam bătută.

,,Nu c-ar fi rău neapărat. Îţi cer să încetezi, căci mă irită gestul.”

„E greu să te-nţeleg.”,,Ce rost să mai intrăm în amănunte.

Un obicei urât de care aş vrea să scapi.”„Dar n-am spus niciodată că n-am să

mă opresc”.„Iar în momentul în care îl atingi cu

mâna, ai o expresie stranie, preocupată. Şi pur şi simplu nu pot să te privesc aşa.”

Probabil că aveai dreptate — nu ştiu de ce, dar vor bele acelea mă sfredeliră adânc. Şi am dorit pe dată să ştii că sunt de acord cu tine.

„Când mă mai vezi făcând aşa, dă-mi una peste mână. Chiar una peste faţă.”

„Dar nu te supără să ştii că de atâta vreme, tu sin gură nu poţi să te dezbari de-un obicei urât?”

Nu ţi-am răspuns nimic. Nu auzeam decât cuvintele acelea: „Şi pur şi simplu nu pot să te privesc aşa.”

Imaginea aceea, cu braţul stâng în jurul gâtului, îţi sugera probabil tristeţe, deznădejde. Deşi „singurătate” se potrivea mai bine. Dar mi-era teamă să spun acel cuvânt cu voce tare. Şi totuşi, meschină, egosită, postura unei femei interesată să-şi protejeze doar propriul suflet, şi acela lipsit de importanţă. Desigur, expresia ce mi se înti părea pe faţă era exact aşa, ai spus tu foarte bine: „stranie, preocupată.”

Să fi părut un semn că eu de fapt nu reuşisem să fiu a ta cu totul? De parcă între noi mai exista un spaţiu? Şi cele mai adevă-rate sentimente să fi ieşit la suprafaţă, când, atingându-mi negul mă cufundam în vise, aşa cum se-ntâmpla pe când eram copil?

Sau mai degrabă erai deja nemulţumit de mine şi asta te făcea să dai atâta însem-

nătate acelui tic nenorocit. În caz contrar ai fi zâmbit şi nici nu ţi-ar mai fi păsat.

Acesta era gândul de care mă temeam mai tare. Şi-am început să tremur când o idee mi-a trecut prin minte: că unora, urâtul obicei putea să li se pară plin de farmec.

Iubirea pentru mine te-a îndemnat la început să fii nemulţumit. Sunt sigură de asta şi acum. Apoi această mică supărare, s-a dezvoltat, s-a deformat şi s-a înfipt adânc în căsnicia noastră. Pentru un cuplu adevărat, de fectele nu mai contează: iar pe de altă parte există soţi ce veşnic au ceva de împărţit. Nu vreau să spun că cei ce se acomodează se şi iubesc unul pe altul, după cum nici cei care se ceartă n-ajung să se urască. Dar totuşi sunt convinsă că ar fi fost mai bine să fi rămas indiferent la obi-ceiul meu.

Tu însă începuseşi să mă loveşti de-a dreptul. Plângeam şi te rugam să ai mai multă milă, de ce să-ndur atâta din pricina acelui neg. Dar realitatea era de fapt cu totul alta. „Cum o să poţi să te opreşti?” m-ai întrebat cu vocea tremurândă şi în acel moment aproape că înţele sesem tot ceea ce simţeai, şi n-am mai spus nimic. Ori cine din afară te-ar fi considerat un soţ brutal, nestăpânit. Dar întrucât eram în faza în care orice fleac făcea să crească încordarea, faptul că mă loveai ne aducea la amândoi un sentiment de uşurare.

,.Niciodată n-o să reuşesc, niciodată. Leagă-mi bra ţele.” Mi-am încrucişat mâini-le şi ţi le-am pus pe piept, de parcă m-aş fi dăruit cu totul ţie.

Tu te uitai confuz. Mânia te lăsase fără vlagă, nu mai simţeai nimic. Mi-ai desfăcut cordonul din jurul chimonoului şi mi l-ai răsucit de braţe.

Am fost nespus de fericită când ţi-am văzut expresia din ochi, privindu-mă cum încercam cu mâinile legate să-mi pieptăn părul. De data aceasta, mă gândeam, o să mă lecuiesc de vechiul obicei.

Oare din cauză că el mi-a revenit, acesta să fi fost motivul că ultima fărâmă de afecţiune pe care mi-o mai arătai să fi murit cu totul? Voiai să-mi spui că renunţasei şi că puteam să fac ce-mi place? Când mă jucam cu negul te prefăceai că nu mă vezi şi nu-mi spuneai nimic.

Apoi s-a petrecut un lucru straniu. Urâtul obicei pe care nici bătaia şi nici

meridianele prozei

150pagina


cearta nu izbutiseră să-l lecuiască — n-a dispărut el brusc? Nici o măsură nu fusese potrivită. Şi dintr-o dată, când nu ne aştep-tam, s-a dus.

,,Nu vezi? Nu mă mai joc cu negul.” Ţi-am spus-o de parcă doar atunci am remarcat. Dar tu ai mormăit ceva şi mai privit indiferent.

Dacă-ţi păsa aşa puţin, am vrut să te întreb, de ce m-ai chinuit atâta? Iar tu, la rândul tău, aşa presupuneam, urma să mă întrebi de ce, având un obicei aşa uşor de lecuit, n-am fost în stare să mă vindec mai devreme. Dar nu mi-ai spus nici un cuvânt.

Un obicei ce nu stârneşte interesul, nu e nici leac şi nici otravă — şi dacă-ţi place, te poţi lăsa în voia lui de dimineaţa până seara. Aceasta era expresia ce se citea pe faţa ta. Şi m-am simţit descurajată. Ca să te necăjesc, am vrut să-mi mângii iarăşi negul, acolo, în faţa ta, dar ce ciudat, mâna stătea înţepenită.

M-a copleşit singurătatea; şi în acelaşi timp, mânia.

M-am gândit chiar să-l ating când nu erai acasă. Dar, într-un fel, gestul părea res-pingător, chiar ruşinos, şi mâna refuza din nou să se supună.

Descumpănită, mi-am lăsat în jos pri-virea.

,,Ce s-a-ntâmplat cu negul?”, te aştep-tam să mă întrebi, însă cuvântul ,,neg” nu-l mai rostea nici unul.

Şi poate multe alte lucruri au dispărut cu el.

De ce n-am fost în stare să mă vindec atunci când mă certai? Sunt o femeie de nimic.

Mă întorsesem în casa părintească. Eram în baie, când a intrat şi mama. M-a măsurat din cap până-n picioare şi mi-a spus:

,,Nu mai arăţi aşa de bine cum arătai odată. Nu poţi să lupţi cu vârsta.”

Am tresărit şi am privit-o. Era aşa cum o ştiam: grăsuţă şi proaspătă ca roua.

,,Şi negul ăla al tău părea atrăgător pe vremuri.”

Am suferit cumplit din pricina acelui neg, dar nu puteam să-i spun. În schimb i-am zis: ,,Pentru un doctor e un fleac să-l opereze.”

,,Ei, pentru un doctor, poate... dar o

să ai o cicatrice.” Ce liniştită şi ce calmă era mama. ,,Râdeam când ne gân deam la tine. Probabil că Sayoko se joacă şi acum cu negul, când este măritată.”

,,Ei... m-am jucat cu el.”,,Aşa gândeam şi noi.”„Era un obicei urât. De când mă apu-

casem?”„De când crescuse negul, cred. Copiii

foarte mici nu au.”„Nici unul din copiii mei nu are.”„Serios?” Cu vârsta s-ar putea s-apa-

ră. Şi niciodată nu mai trec. Mama se uită la negul meu şi râse.

Îmi aduc aminte cum, tânără fiind, mama şi surorile îmi atingeau în treacăt negul, o mică pată încântătoare pe atunci. Şi oare nu aşa mi-am început şi eu urâtul obicei?

M-am aşezat în pat şi, pipăindu-mi negul, am în cercat să-mi amintesc de zilele copilăriei şi ale tinereţii.

Trecuse multă vreme de când nu-l atinsesem. Oare câţi ani erau?

În casa unde mă născusem, ştiindu-te departe, puteam să mă distrez cu el de câte ori doream. Nimic nu mă oprea.

Dar la ce bun?

Igor Morski

meridianele prozei

151p a g i n a


Când am atins cu degetele negul, ochii mi se umplură de lacrimi îngheţate.

Doream să-mi amintesc de anii când eram copil, dar m-am trezit gândindu-mă la tine.

Fusesem sorocită să fiu nevastă rea; dar nu mi-aş fi închipuit că-n patul meu, din casa părintească, să nu pot face altceva decât să mă gândesc la tine.

Am adormit într-un târziu şi am avut un vis ciudat. N-aş fi putut să spun unde eram, dar tu te-aflai acolo, şi mai era cu noi şi o femeie. Băusem foarte mult. Eram chiar beată. Şi mă certam cu tine.

Urâtul obicei îmi revenise. Cu mâna stângă peste piept, ca într-o îmbrăţişare. Dar negul — nu-mi venea să cred — se desprinsese. Căzuse pur şi simplu, şi, între degetele mele, părea a fi o boabă neagră de fasole.

Ca un copil ce se alintă, te-am îndem-nat să-l pui în locul negului micuţ care-ţi creştea pe nas.

Îl împingeam spre tine. Plângeam, te imploram, mă agăţăm de braţul tău şi te trăgeam de piept.

Când m-am trezit, perna mustea de lacrimi. Şi-am con tinuat să plâng.

Eram extenuată. Dar în acelaşi timp, simţeam o uşu rare, de parcă mă eliberasem de-o povară.

Am stat un timp culcată, zâmbind şi mă-ntrebam dacă ciudatul vis putea să fie aievea. Nu îndrăzneam să mă

conving.Cam asta ar fi povestea mea cu negul.Îl simt şi-acum în degetele mele.Nicicând nu m-am gândit prea mult

la micul neg care-ţi creştea pe nas, şi nici n-am pomenit vreodată despre el, şi totuşi presupun că-mi stăruia în minte.

Ce nostimă poveste or fi ieşit, doar să fi vrut să-l schimbi cu negul meu!

Şi cât aş fi de fericită dacă şi tu, la rândul tău, m-ai fi visat în noaptea asta, pe mine, cu negul ca o boabă de fasole, pe umărul cel drept.

Dar am uitat un singur lucru.,,Şi pur şi simplu nu pot să te privesc

aşa”, mi-ai spus atunci, iar eu întrezărisem în vorbele acestea un semn de afecţiune. Credeam că toate hibele ieşeau la supra-faţă, pe când, cuprinsă de visare, îmi atin-geam cu mâna negul.

Cu toate acestea, un fapt de care-ţi pomenisem mai înainte, eu cred că m-ar putea justifica: adeseori, surorile şi mama, ca să mă consoleze, îmi mângâiau în treacăt negul.

,,Aşa-i că mă certai, când mă vedeai jucându-mă cu el, demult?” am întrebat-o într-o zi pe mama.

„Adevărat — dar nu e chiar atât de mult de atunci”.

„Dar ce motive aveai ca să mă cerţi?”„Era un obicei urât.”„Şi ce simţeai când mă vedeai făcând

aşa?”„Ştiu eu...” Şi mama clătină din cap. „Nu se făcuse chiar atât de mare.”„Dar asta n-are importanţă. Tu, ce

simţeai atunci? Durere pentru mine? Sau mă credeai dezgustătoare, ba chiar neruşi-nată?”

„Nu pot să-ţi spun că m-am gândit prea mult. Dar tot la fel de bine, cu mutra aia adormită, puteai să-l laşi în pace.”

„Eram supărătoare?”„Mă deranja puţin.”„Dar tu şi ceilalţi, de ce mi-l atingeaţi?

Ca să mă consolaţi?„Da, presupun că da.”Iar dacă acesta-i adevărul, nu-mi cul-

tivam urâtul obicei ca să-mi aduc aminte de dragostea surorilor şi-a mamei? Mai mult, să-mi amintesc de oamenii pe care-i îndrăgeam?

Aceasta este ceea ce trebuia să-ţi spun.

Te-ai înşelat amarnic, sunt tot mai mult convinsă.

Puteam eu oare să mă gândesc la alţii când tu erai cu mine?

Şi gestul pe care atât de mult îl detes-tai, să nu fi fost el oare un semn al dragostei ce n-o puteam mărturisi în vorbe?

Urâtul obicei de a-mi atinge negul e un capriciu, şi nici nu vreau să mă justific; dar oare toate faptele ce m-au calificat drept o soţie cu care nu te potriveai, n-au început la fel? Ca o confesiune de iubire răstălmăci-tă doar prin refuzul tău de-a înţelege?

Dar chiar şi acum când scriu, mă tem că nu te merit şi că mă străduiesc din răs-puteri să par nedreptăţită. Şi totuşi, este necesar să-ţi spun aceste lucruri.

În româneşte de Viorica MIRCEA

meridianele prozei

152pagina


O soluţie de continuitate ca o scu-fundare uriaşă de teren în urma unui cata-clism desparte literatura şi istoria ei. Un hiatus peste care s-au ridicat baricadele minţii precum o grădină suspendată a unei semiramide răsturnătoare de valori şi principii şi de pe care totul a fost trecut prin ochiurile unui ciur inedit. DADA. Există o literatură dinainte şi alta după Dada.

Dada n-a fost, n-a vrut şi n-a trebuit să fie literară, deloc şcoală literară, ci numai dadaism. „O puşcă încărcată cu zgomot pur” (F. Brunea). Dada atotştiutorul a arun-cat la gunoi logicul şi arta, iar locul lor l-a revendicat pentru idioţia pură. Dada, acest

inventator al telefonului cu spiritele, a sfâr-ticat ca un ful ger planeta unei arte facile şi a unei literaturi în care creierul se mozolea ca într-o baie de gelatină şi care asemenea sosului de zgârciuri mai putea fi conserva-tă doar în răceala de cavou a bi bliotecilor cărora hârtia imprimată se trimite din ordi-nul unui ar ticol de lege şi unde din ceasul sosirii, i se pecetluieşte fişa de în cetare din viaţă.

Dada, anunţă unul din manifestele comune ale grupării1, este „amărăciunea care îşi cască râsul peste tot ce a fost făcut consacrat uitat în limbajul nostru în creierul nostru în obiceiurile noas tre. El vă zice: iată umanitatea şi frumoasele prostii care au făcut-o fericită până la această vârstă înaintată”.

Epicentrul cataclismului a fost Cabaretul Voltaire din Zürich, în 1916, anul când alt cataclism, pregătit în cancelariile legaţiilor şi ale fabricanţilor de tunuri, sfâr-teca prin continente intestine de pământ prin care trebuiau să şiroiască sângele şi 30 000 000 de vieţi. Această Europă care ardea ca o Romă în jurul Elveţiei şi-a găsit pe pla-nul spiritual corespondenţă într-un tineret de toate naţionalităţile2 doldora de revoltă, refugiat atunci în ţara care pe harta pare o mânuţă de copil aşezată liniştit pe inima continentului.

Ignorând valorile (aşa-zise) inamovi-

1 DADA SOULÈVE TOUT, Paris 12 janvier 19212 Manifestul apărut doi ani după transplantarea grupului la Paris, recomanda pe semnatari că „locuiesc în Franţa, America, Spania, Germania, Italia, Elveţia, Anglia etc., dar n-au nici o naţionalitate”. America trimisese pe minunatul Marcel Duchamp.

INSURECŢIA DE LA ZÜRICH

prezentată de Saşa PANĂ

manifeste, curente, idei

153p a g i n a


bile şi realitatea şi iubind paradoxul, Dada consemna logica şi nesiguranţa unor ani şi anar hia unui început de ev cu spiritele la paroxismul dezechilibrului. Revolta con-tra viziunii tradiţionale şi normale a lumii şi a realităţilor, credinţa că universul e mai miraculos. Astfel mişcarea îşi avea un ciment bine turnat prin sinceritatea explo-zivului din temelii: omenirea îşi trecea letopiseţii pe la cea mai abruptă co titură a vieţii.

*În toamna anului 1915 Tristan Tzara

părăseşte România. Până atunci redactase, în 1912, revista Simbolul la care colaborau Ion Vinea, Emil Isac, Marcel Iancu, A. Solocolu, Adrian Maniu. Tzara era la frage-dul 16 ani. (S-a născut la Moineşti în judeţul Bacău, la 16 aprilie 1896.)

Urmează un intermezzo. Numele lui apare abia peste trei ani tipărit sub o poemă din Noua Revista Română condusă de Rădulescu-Motru şi încă de două ori, tot în 1915, în revista lui Ion Vinea, Chemarea.

Pe cer păsările nemişcateCa urmele ce lasă muşteleStau de vorbă servitorii în pragul graj-

duluiŞi-au înflorit pe cărare rămăşiţele dobi-

toacelor3

Printre manuscrise, mai lasă limbii române, înainte de ple care, cinci strofe de pătrunzător şi personal Glas.

Zid dărăpănatEu m-am întrebatAstăzi că de ceNu s-a spânzurat

Lia, blonda LieNoaptea de-o frânghieS-ar fi legănatCa o pară coaptă4

Dar abia de acum înainte Tristan Tzara trebuia să însemne pentru slova scrisă pia-tră de hotar.

3 Prima strofă din Vacanţă în provincie, publicată în Chemarea I, 1 din 4 octombrie 1915.4 Primele două strofe din Glas, publicate în Contimporanul III, 45, din aprilie 1924.

La Zürich, în acel sfârşit de vară se afla o echipă cosmopo lită de tineri a căror conştiinţă interzicea ideea de război. Prin acest veto antirăzboi se găsesc uniţi dintr-un început. Domnea spiritul lui Georg Fr. Nicolai care în exil îşi scria de mult răsu net urmata Biologie a războiului. Aceşti pacifişti fugiţi de ororile care înecaseră continen-tul erau poeţii şi pictorii Hans Arp, Hugo Ball, creatorul Cabaretului Voltaire, Fritz Baumann, Emmy Hennings care era şi talentată „diseuză” (calificativul nu contu-rează îndeajuns pe această poetă prietenă a lui Hugo Ball şi animatoare a ideilor aces-tuia), Richard Huelsenbeck, Marcel Iancu aflător acolo pentru studii anterior exo-dului, Max Oppenheim, Sophie Taueber, Tristan Tzara, H. Zlotky. De la primul şoc de apropiere, evadaţii s-au îmbrăţişat ca după o cunoaştere dintr-o existenţă ante-rioară.

Hugo Ball (poreclit Rimbaud; va trăi şi muri în mizerie) a închiriat o sală într-un local din vechiul Zürich, în Niederdorf. Un local unde burghezul cumsecade (ple-

1918. Programul unei manifestări Dada (La Zürich). În dreapta portretul lui Tzara,

de Marcel Iancu. Ceilalţi: Hugo Mall şi Emmy Hennings


154pagina


onasm) nu intra. Alegerea s-a făcut sub degetul ajutător al providenţei: patronul cu care în cheie contractul de preluare artisti-că a localului — denumit ime diat Cabaret Voltaire — era un om călătorit mult prin Africa. Revenise cu o valiză mintală de poe-zii, cântece negre şi de ritua luri ale triburi-lor de care s-a apropiat şi cu altă valiză de concrete măşti africane. Aceste valize vor fi „materialul de consultat” la al cătuirea pro-gramului de cabaret de către poeţii entu-ziasmaţi pen tru o artă până atunci după cortina ignoranţei. Ball acoperă pereţii cu tablouri trimise de Picasso, Arthur Segal (originar din Ro mânia) şi cu altele luate de la prietenii de acolo, Marcel Iancu şi O. van Rees.

5 februarie 1916: seara deschiderii. Emmy Hennings citeşte versuri simultane-iste de Richard Huelsenbeck, Tristan Tzara şi poeme trimise de Blaise Cendrars. O orchestră de balalaici cântă arii populare şi dansuri ruseşti.

În acelaşi an, la 15 mai, apare prima publicaţie Cabaret Vol taire redactată tot de Hugo Ball şi aidoma celor care îi vor urma — apare la date sporadice. Revistele miş-cării au fost discontinue, câteva numere, câteva titluri.

Muzica neagră şi variaţia celor mai nebănuite improvizaţii aduceau cu fiecare seară următoare, un public mai dens. Mani-festaţiile din mâneca de prestidigitator a Cabaretului dospeau în amploare.

Acum trebuia grupului acestuia de entuziaşti o firmă. Mi siune ce şi-au luat-o iniţiatorii Hugo Ball, Tristan Tzara şi Hans Arp. Trebuia un cuvânt cât mai pe măsura manifestaţiilor alogice, cuvânt cu sonori-tăţi de tam-tam, cuvânt ce să intrige şi să însemne indiferent ce şi să se pronunţe cât mai identic la Paris, Bucureşti, Viena sau restul lumii. Degetul lui Tzara a pipăit vorbele dicţio narului, s-a oprit şi a aprins fitilul uneia. Cuvântul a rămas DADA. „Se pretează la calambururi — va spune mai târziu Breton. Chiar de aceea întrucâtva l-am adoptat”. Da, da, deşi pentru Dada, nu era egalul lui da oui non pentru că cele mai absurde idei obţineau permisul de circulaţie al acestei mişcări5. „Amirabilul

5 În „Manifestul Dada 1918” se poate citi: J’écris ce manifeste pour montrer qu’on peut faire les actions opposées ensemble, dans une seule fraîche respiration ;

spirit de revoltă al lui Tzara”6 era dinamul manifestărilor de la Cabaret Voltaire. După ce se citeau acolo, erau publicate împreună cu picturile care înnoiau pereţii, în buleti-nul Mouvement Dada, prima revistă după botezul mişcării.

Grupul mai organiza spectacole încheiate cu conferinţe, expoziţii de pictu-ră şi desen cubist. Versurile noi, poemele simulta neiste crestau minţile ascultători-lor nedumeriţi cu apa tare a nou tăţii. La Conferinţe explicau tendinţele tineretului în febră. Se însămânţa entuziasm pentru muzica şi dansurile negre. Dragostea pen-tru arta primitivă a negrilor, înţelegerea şi perseverarea întru răspândirea ei e una din temerarele contribuţii ale dadaiştilor. Influ-enţa a fost covârşitoare: curentul pentru arta primitivă a făcut şcoală. Descoperirea filonului revine lui Dada.

Tot în 1916 Tristan Tzara tipăreşte prima carte din Colecţia Dada : „La première aventure céleste de Monsieur Antipyrine”, ilustrată de Marcel Iancu.

În anii 1917, 1918, cu acelaşi braţ ferm Tzara agita ca un toreador flamu-ra Manifestelor grupării. Cuvintele metal incandes cent culegeau efervescente apla-uze. El era „cântăreţul plin de farmecul teroarei, oferind lichiorul poemului în cupa granatelor, explodând în mâna lumii, sta-tuia ecvestră a unui nou destin... Loviturile de bici pe hoitul unei literaturi înfloreau cicatricele de sidef ale unui trup nou. Fără sinchisire distrugători ai sensurilor, nişte porci de câini, nişte adorabili” (Stephan Roll).

Grupul s-a mărit cu Wiking Eggeling creatorul primelor filme cubiste, Otto Flacke, Augusto Giacometti, Hauser, Oskar Lüthy, Mary Wigman. Prin colaborări ade-rară Guillaume Apollinaire, Pierre Reverdy şi Pierre-Albert Birot — autorul „poemei de urlat şi de dansat”, poemă generatoare a unui lirism al faptei — adică poeţii care în Soirées de Paris, Nord-Sud şi Sic au precedat Dada cu o poezie zisă „cubistă”, pentru a se recomanda echivalentă pic turii lui Picasso. Tristan Tzara redactează Buletinul aproape în în tregime şi virulente Manifeste „pe cari

je suis contre l’action; pour la continuelle contradiction, pour l’affirmation aussi, je ne suis ni pour ni contre et je n’explique pas car je hais le bon sens.”6 Expresia lui André Breton.


155p a g i n a


nici o istorie a literaturii oricât de ostilă mişcării nu le va putea ignora. Profetul Dadaismu lui apărea la Cabaretul Voltaire cu ochiul impasibil apărat după transpa-rentul monoclu cu panglică lată de moar, sfinx al unei le gendare blândeţi”7.

Buletinul îşi schimbă titlul cu nume-le străzii unde locuia Arp: Der Zeltweg. Tzara tipăreşte a doua şi ultima plachetă din Collection Dada care va mai apărea la Zürich, Ving-cinq poèmes. Hans Arp colabo-rează cu desene.

*Poemul Dada?— Luaţi un ziar, luaţi nişte foarfece,

alegeţi un articol, tăiaţi-l, luaţi apoi fiecare cuvânt, puneţi-l într-un sac, agitaţi...8 şi scoateţi ca dintr-un săculeţ de loton!

Poate pentru poemul Dada „abso-lut”:

BOIS PARLANT OU INTELLIGIBLE SIGNE DE L’ILE DES PAQUES VIOLON LAMPES UNE QUEUE UNE LUMIÈRE

BLANCHE TRÈSBLANCHE FUIR SOLEIL ET ÉTOILE ESCARGOT OU POISSONS VOLANTS DANS LA GARE UN PIED

HUMAIN SALLE D’ATTENTE DES POTS DIFFÉRENTS EN TERRE CUITE DEUX COUTEAUX UN OISEAU SUR LE POT

EN TERRE CUITE L’AXE 4 HOMMES EN POSITION DIFÉRENTE UNE ECHELLE

ICI LA COULEUR9

Altfel reţeta mai pretindea degetele cu vârf de retină şi cu pre destinat magne-tism poetic ale lui Tzara. Din urnă fără acci-dente şi plină de măduvă creştea înecată în graţie

La chanson d’un dadaistequi avait dada au coeurfatiguait trop son moteurqui avait dada au coeur

7 Anthologie de la nouvelle poésie française (Editions Kra, pag. 423).8 Tristan TZARA, Sept manifestes Dada, ilustrată de F. Picabia (Ed. Jean Budry et Co., Paris, 1924).9 Fragment din Bois parlant ou intelligible, în De nos oiseaux, ilustrată de H. Arp (Ed. Kra).

l’ascenseur portait un roilourd fragile autonomeil coupa son grand bas droitl’envoya au pape à rome

c’est pourquoil’ascenseurn’avait plus dada au coeur

mangez du chocolatlavez votre cerveaudadadadabuvez de l’eau

II

la chanson d’un dadaïstequi n’etait ni gai ni tristeet aimait une bicyclistequi n’etait ni gaie ni triste

mais l’époux le jour de l’ansavait tout et dans une criseenvoya au vatican

Dada la Paris (1920). Vizite şi falsedistribuiri de ciorapi


156pagina


leurs deux corps en trois valises10Încă şase strofe în acelaşi pur limbaj

completează acest Cântec Dada din carate inimitabile.

Prin Dada o literatură vetustă a fost sfâşiată, o literatură ce mai respira din inerţia de a reacţiona a publicului şi a literatorilor să-şi înşire altcum slova decât în aceleaşi batalioane de păduchi. Nimic nu mai zgâria sub căptuşală creierul, nu-i punea nici un picior ascuns piedică. Era atâta facilitate în ceea ce în anii care au pre-cedat războiului se numea artă, atâta peltea zaharisită încât azi, ca un alt ou turtit de Columb, insurecţia de atunci pare simplă şi conformă programului. Şi totuşi, fără ploa-ia din mitralierele spi rituale de la Zürich, fără asasinarea tuturor principiilor tabù, a tuturor zeilor cu picioare de lut vopsite cu alifii simulând bronzul, fără acest Dada care n-a fost „nici nebunie, nici cuminţenie, gentilul meu burghez” sângele care circu-la prin varicele artei s-ar fi sleit prin acea perseverare de a lipsi din cazanul în care fierbea contem poraneitatea, cum se sleieşte orice grăsime de porc cultural când mano-metrul personalităţii arată unul sau mai mulţi zero. Dada a lichidat vechile morale, a fost o reacţiune contra trecutului. N-a fost o formulă. André Breton i-a zis stare de spirit, iar inventa torul: dictatură a spiri-

10 Fragment din Fragment din Chanson Dada, în De nos oiseaux.

tului în contra artei „mijloc de expresie”11 care se prostitua cu oricine în patul orică-rei idei bune, rele, hi doase sau graţioase, necesare sau nu şi care nega poezia ca acti-vitate a spiritului. A fost un veto pe care în anii de holocaust al con tinentelor şi din ei iscat asemeni unei unde seismice, când în restul lumii era interzis un cuvânt mai răspicat rostit, tineretul concetrat la Zürich îl zvârlea cu pumnul în fruntea ca o admi-rabilă felie de dovleac a Domnului Poet, a Marelui Romancier şi a Graţioa sei Pictoriţe specializată în ochiul-boului şi autoportrete langu roase. Din aceeaşi Elveţie care a gestat şi revoluţia socială, din aceeaşi Elveţie care mai târziu a cercat să adăpostească o cen-trală a păcii, a pornit cu furie idoloclastă şi declaraţia de război contra artei de pastişă.

Aceasta a fost o mişcare estetică, indi-viduală — fără pseudopozi în masa citito-rilor — fără menirea de a construi, ci doar a trece prin etuvă. Umbra unui nihilism: „cu unitatea de măsură Eternitatea, orice acţiu-ne este zadarnică” (Tristan Tzara). Idee de negaţie, logică în acei ani, pe care o regăsim mai dură şi la Breton: „E inadmisibil că un om lasă vreo urmă prin trecerea sa pe pământ”.

Supusă roentgenului dadaiştilor, preacurvia artei a fost de nunţată fără genu-flexiunile adjectivelor gentile: ca pe o placă radiografică, sulimanurile care ascundeau cabotinismul odată spălate, scheletul rămâ-ne hidos de artificial. Dada? Reacţiunea unor tem peramente care aruncă testul sfin-tei tradiţii în podul cu scaune scoase din uz. Cuvintele încep să fie alăturate rupte din chingile gramaticii şi goale de sens, să acti-veze în poem „prin simpla lor putere evoca-toare în lumina unei magii tot atât de difici-lă de se sizat cât şi de exprimat12. În contra poeziei mijloc de expresie şi pentru poezia activitate a spiritului. Fiind dictată de spirit nu va putea fi explicată. „Ne repugna de altfel a o explica”13. Numai depărtându-se de limbaj şi de forma sa, poezia putea ajun-ge acolo şi tot Tzara adaugă „dacă Dada nu s-a putut lipsi de limbaj, el a constatat

11 Într-un articol apărut în 1920, Tristan Tzara îşi arată Într-un articol apărut în 1920, Tristan Tzara îşi arată dispreţul contra acestui fel de poezie scriind : „gândul se face în gură”.12 Tristan TZARA: Essai sur la situation de la poésie în Tristan TZARA: Essai sur la situation de la poésie în le Surréalisme a.s.d.l.r.13 Nr. 4 din decembrie 1931. Nr. 4 din decembrie 1931.


157p a g i n a


îndeajuns greutăţile şi piedicile ce pune la eliberarea poe ziei”. Iar André Breton acuză pe oameni de greşeala monstruoasă care îi face „să creadă că limbajul e născut pentru a le uşura legă turile reciproce”. De aceea au apărut în Cannibale alfabetul sub forma unei poeme de Aragon intitulată Suicide şi un extras de adrese din cartea de telefon cu titlul Psst semnat de Breton.

Umorul componentă a dadaismului trebuie primit aşa cum l-a înţeles Jacques Vaché: „un sens de l’inutilité théâtrale et sans joie de tout, quand on sait”14.

Aceste manifestări, „reţeta” poeziei Dada, „sunt afirmarea că opera poetică n-are valoare statică, poemul nefiind sco-pul poeziei, acesta putând foarte bine exista aiurea” (T. Tzara). Drastică şi necesară luare de sânge din trupul pletoric la sufocaţie al Lite raturii şi, pentru Artiştii ghiftuiţi cu Artă cel mai de efect emetic. Emile Bouvier numeşte dadaismul „o criză de creştere”. Dar Bouvier e universitar cu câmpul vizual pătat de cenzura insuficienţei de a înţelege (ca şi un alt mâzgălitor pe hârtie a unei Histoire de Dada) cea mai radicală mişcare, cel mai caustic burete.

Pentru noi, din perspectiva celor aproape două decenii, Dada se defineşte CHINTESENŢA SUPREMEI INTELIGENŢE DEZLĂNŢUITĂ PRINTR-O SUPREMĂ LIBERTATE A SPI RITULUI.

*„Nu există început, nu tremurăm şi

nu suntem sentimentali; vânt năprasnic, sfâşiem rufele norilor şi ale rugăciunilor şi pregă tim marele spectacol al dezastru-lui, incendiul, descompunerea. Pre parăm suprapresiunea unui doliu şi înlocuim lacrimile prin sirene întinse de la un conti-nent la altul. Revoltă totală până la anar hie, fără degetul pe buze al moralei: „Dada ştie tot, Dada scuipă tot”15. Nu se clădeşte pe un cuvânt sensibilitatea; construcţia toată, convergentă perfecţiunii care plictiseşte, ideii stagnante ca o mocirlă de aur, produs omenesc relativ. Opera de artă nu trebuie

14 �i nu paragraful unui asterisc ci un platou de lumină �i nu paragraful unui asterisc ci un platou de lumină ar trebui să cuprindă pe cei care au fost dadaişti înainte şi independent de Dada: straniul Jacques Vaché şi, în Statele Unite, Marcel Duchamps şi Francis Picabia. Vom încerca altă dată, aiurea.15 v. nota (1) pag. 10�. v. nota (1) pag. 10�.

să fie însăşi frumuseţea, fiind astfel un cadavru; nu trebuie să fie nici veselă, nici tristă, nici clară, nici obscură, nici să bucure sau să maltrateze individualităţile servin-du-le budinca au reolelor sfinte sau sudoa-rea unei curse cabrate peste atmosferă. O operă nu e niciodată frumoasă prin decret” (Tristan Tzara).

*Armistiţiul. Sfârşitul războiului.

Ultima tipăritură în Elveţia a grupului s-a numit Anthologie Dada. I-am văzut coperta de sânge; sus la stânga, cunună, o gravură de Hans Arp. Elegant ti părită, ca şi prece-dentele. Din străinătate trimiseseră pen-tru pri ma oară colaborări Aragon, André Breton, Cocteau, Chirico, Hausmann, Paul Klee, Radiguet, G. Ribemont-Dessaignes, Ph. Soupault. O antologie — nu cântec de lebădă, ci cortina după primul act Dada16.

La Paris, Dada continuă după dislo-care prin revistele Cannibale, prima serie de Littérature (aşa numită prin antifrază) cerând „independenţa artistului şi opere pentru totdeauna neîn ţelese”. Se convoacă conferinţe-întruniri cu programul

Antiliteratură DadaAntimuzică DadaAntipictură Dada.

Organizatorii cântau, vorbeau, cioc-neau talgere şi publicul aştepta altceva decât vacarm. Or, programul Dada se con-sumase. Din aceeaşi linie de demostraţie a caducităţii unei anume poezii (poezie-artă, poezie-frumuseţe statică, poezie-raft de băcănie sau chiar de farmacie), la un matineu (galeria Montaigne) al revistei Littérature, Tzara citeşte un articol de ziar în timp ce o sonerie îi acoperă glasul şi Picabia expune pe o tablă neagră un desen pe care îl şterge în faţa publicului nedume-rit. Revolta auditoriului contra unor inşi pe care îi socotea la locul lor într-un ospiciu, îmbrăca manifestaţiile Dada ca o mănu-şă degetele. Intervenţia poliţiei era uneori epilogul. Alteori un public în majoritate de

16 Hausmann şi Huelsenbeck se vor înapoia după Hausmann şi Huelsenbeck se vor înapoia după armistiţiu în Germania şi Dada va provoca, la amintirea profesiunii lor de pacifişti, o interpelare în Reichstag. Volanul mişcării e în mâinile poetului, atunci şi tânărul deputat, Bader.


158pagina


literaţi era apostrofat de la tribună: Sunteţi toţi nişte dobitoci. Sunteţi toţi preşedinţi ai mişcării Dada! Prima manifestare din aceas-tă serie s-a ţinut la Salonul Independenţilor la 5 februarie 1920. Un neofit al dadaismu-lui, medicul neurolog André Breton, întors de pe front spunea:

„Cubismul a fost o şcoală de pictu-ră, futurismul o mişcare politică; Dada este o stare de spirit. A opune unul altuia în seamnă ignoranţă sau rea-credinţă.

Libera credinţă în materie religioasă nu seamănă unei biserici. Dada e libera gândire artistică.

Cât timp se vor recita în şcoli rugă-ciuni sub forma explică rilor de texte şi se vor face plimbări în muzee vom striga contra despotismului şi vom căuta să tur-burăm ceremonia.

Dada nu se dă nimănui, nici iubirii, nici muncii”.

Familia Dada crescuse. Manifestul Dada soulève tout17 din 12 ianuarie 1921 e semnat de E. Varèse, Tristan Tzara, Ph. Soupault, Soubeyran, J. Rigaut, G. Ribemont-Dessaignes, M. Ray, F. Picabia, B. Péret, C. Pansaers, R. Huelsenbeck, J. Evola, Max Ernst, Paul Eluard, Suz. Duchamp, M. Duchamp, Crotti, G. Cantarelli, Marg. Buffet, Gab. Buffet, A. Breton, Baargeld, Arp, W. C. Arensberg, L. Aragon.

Lipsesc André Gide şi Paul Valéry care în urmă cu doi ani colaborau la Littérature. Acesta din urmă cu aforisme perfect mula-te pe spiritul Dada, precum „cea mai mică ştersătură vio lentează spontanul”, iar per-turbatorul Gide se întreba: „Ah! Cine va eli-bera spiritul nostru de lanţurile greoaie ale logicei?”, — pe care le reaminteşte Marcel Raymond18.

*„Adevăraţii Dada sunt contra lui

Dada”, sau cum scria J. L. Blanche „Dada ne subsistera qu’en cessant d’être”. Nevrând nimic, dispreţuind toate sistemele „lite-rare” vor dispreţui şi pro pria lor revoltă când va deveni reţetă. Se autointoxicaseră devenind proprii lor sclavi. Lui Philippe

1� Iată un ciob din care se află că DADA E�ISTE Iată un ciob din care se află că DADA E�ISTE DEPUIS TOUJOURS LA SAINTE VIERGE FUT DEJA DADAÏSTE18 „De Baudelaire au Surréalisme”, Ed. R.A. Corrêa, Paris, 1933.

Soupault îi plăcea mai mult să i se spună Philippe Dada.

La Weimar, într-o conferinţă rostită în 1922, Tristan Tzara declară: „Ne separăm, demisionăm. Primul care îşi dă demisia din mişcarea Dada sunt eu”. Declaraţia, s-ar părea de deces, e scrisă şi rostită de însuşi şeful mişcării într-un oraş din Germania, după ce — simplă coincidenţă — la stră-mutarea grupului de pe malu rile lacului Zürich la Paris s-a susţinut cu o adorabilă rea-credinţă că mişcarea de libertate artisti-că sintetizată în Dada e instrumentul finan-ţei germane pentru destrămarea Franţei victorioase19.

*La 1 decembrie 1924 apare primul

număr din La revolution surréaliste. Un nou grup, o nouă antegardă. Porţile i le deschisese Dada: după negarea logicului, sentimentalului, dictatura spiritu lui lăsase ca singură realitate subconştientul, acel lacăt secret, ne bănuit, acea ţesătură care nu minte şi în care suprarealiştii îşi vor cufunda găleţile de exploratori ai unor forţe ignorate. Nu scri sese deja Dostoievski în „Vocea subpămînteană”sau în alt roman al său: „Admit că de două ori două patru e un lucru excelent, dar ca să laud totul, vă voi zice că de două ori două fac cinci e de asemenea un lucru fermecător” (citat de Marcel Raymond).

Textele suprarealiste vor fi într-un limbaj evocator sudat din însăşi materia din care sunt plăsmuite visele. Paşi incon-sistenţi pe trepte suspendate printre insule neverosimile cu faună şi fructe magice. Invulnerabile rostogoliri în abis în secunda plină cât un ev de peripeţii mai mult decât reale. Imponderabil caleidoscop; mereu împrospătat vocabularul de nabab risipitor, un „talaz de vise”20. Va fi o nouă ofensivă, individualistă la începutul ei, fiindcă de braţele noilor chinuiţi ai spiritului, care în parte erau cei de ieri, au crescut în primii

19 Jacques RIVIÈRE, în Nouvelle Revue Française, I�, Jacques RIVIÈRE, în Nouvelle Revue Française, I�, �2, 1920. Dar va reveni asupra acuzaţiei, în numărul pe august 1920 din aceeaşi revistă în articolul Reconnaissance à Dada ca urmare ripostei şi unei scrisori deschise adresate de Tristan TZARA (Littérature I, 8 şi 10, 1920).20 Vague de rêves. Titlul unui manifest al lui L. ARAGON, apărut în 1925 în Nr. 2 al revistei Commerce.


159p a g i n a


ani de pace dezordinea şi nesiguranţa.Dar în revista aceleiaşi grupări, peste

un deceniu, Tristan Tzara, care se va afla acolo pentru că între Dada şi suprarea-lism e continuitate şi întrepătrundere (nu o continuitate flască, ci de swinguri une-ori violente şi determinante), termina un tablou al poeziei actuale adoptând fraza lui Lautréamont; „L’art doit être fait par tous, non par un”.

Bucureşti, noiembrie 1933

P. S. DUPĂ PATRU DECENII

Prilej azi găsim să dăm în vileag câteva amănunte cu privire la întocmirea primei ediţii a Primelor poeme ale lui Tristan Tzara de la a cărei apariţie în editura unu, au trecut 36 de ani.

Am republicat întocmai (cu mici corec-tări) postfaţa — „In surecţia de la Zürich” — deoarece Tristan Tzara, după lectura ei, la apariţia cărţii, ne-a scris: „J’ai lu avec attention votre post-face et j’approuve entièrement votre point-de-vue. L’édition aussi en est très réussie et cela m’a produit un curieux effet de relire de bien vieilles choses...” (scrisoare din 2 iunie 1934.)

Respectăm întocmai şi titlul primei ediţii21, fiind titlul pe care şi l-a ales auto-rul din cele două propuse, argumentând opţiu nea: „Voici donc mes propositions concrètes:

Le titre „Poèmes d’avant-dada” laisse-rait supposer une espèce e de rupture dans ma personne poétique si je puis m’exprimer ainsi, dûe à quelque chose qui se serait produit en dehors de moi (le déchaînement d’une croyance simili-mystique, pour ainsi dire: dada) qui à proprement parler n’a jamais existé, car il y a eu continuité par à-coups plus ou moins violents et déter-minants, si vous voulez, mais continuité et entre-pénétration quand-même, liées au plus baut degré, à une nécessité latente. Je vous propose donc les titres suivants:

„T.T.

21 Cuprinsul ediţiei întâi (1934) a volumului Primele poeme a fost următorul: Index cronologic ° Verişoară, fată de pension, Vacanţă în provincie, Furtuna şi cântecul dezertorului (I), Vino cu mine la ţară, Cântec de război, Glas, Înserează, Duminecă, La marginea oraşului, Tristeţe casnică, Îndoieli ° Insurecţia de la Zürich (Saşa Pană).

Premiers poèmes, ou plutôtLes premiers PoèmesdeT.T.recueillis et suivis (ou précédés) d’une

post-face(ou préface) (ou d’un commentaire)parS.P.”(scrisoare din 17 ianuarie 1934).

De asemenea n-am inclus nici în această ediţie cele patru poe zii apărute în revista Simbolul (1 noiembrie — 25 decem-brie 1912). De oportunitatea lor îmi mani-festasem îndoiala. Tristan Tzara mi-a răs-puns: „Ceci me parait tout-à fait capital. Je ne vois pas la nécessité de faire figurer dans ce recueil las poèmes parus dans «Le Simbole», nos pas parce que symboliste comme vous dites, mais — autant que je puisse m’en reppeler — parce que franche-ment dépourvus d’intérêt. J’avais moins de 16 ans que je les avais écrits. Il y aura toujours assez de croque-morts, quand je serai crevé, pour déterrer les épluchures et les scories, mais de là à m’associer dès maintenant à cette sorte de plaisir de mau-vais goût, que je comte ne leur procurer


160pagina


que le plus tard possible, me sembe vrai-ment excessif. Ce serait une erreur de notre part de donner à notre plaquette un autre sens que celui d’une signification d’ordre poétique et d’en attacher une quelqonque valeur à ce qui, probablement, n’en a pas du tout” (în aceeaşi scri soare).

Ediţia de faţă cuprinde toate poeme-le primei ediţii şi în plus: partea a doua a poemei „Furtuna şi cântecul dezertorului”, des coperită curând după apariţia plachetei, cinci poeme inedite aflate în arhiva poetu-lui Ion Vinea, cele aproape 20 descoperite în ser tarele — arhiva — celui care ne-a părăsit la 25 decembrie 1963, precum şi cele două poeme descoperite în revista Versuri şi proză.22

La o primă scrisoare, din 11 septem-brie 1933, prin care soli citam încuviinţarea să editez acea plachetă precum şi numele revis telor româneşti la care colaborase, răs-punsul sosi după numai cinci zile. Tristan Tzara era de acord, „cu o reală plăcere”. Îmi mărtu risea că nu posedă nimic sau aproape nimic din poeziile scrise în româ-neşte „et malgré ma grande bonne volonté il m’est impossible de vous fournir de dates ou des indications précises sur les revues où ces poèmes avaient paru. Les seules personnes qui devraient pouvoir, je crois, posséder des documents de l’époque et

22 Detalii, consultând Indexul cronologic. Detalii, consultând Indexul cronologic.

peut-être même des manuscrits sont Vinea et Voronca — mais c’est à vous de dire si vous voulez et si vous pouvez les décider à vous les communiquer” (scrisoare din 16 septembrie 1933). Ilarie Voronca nu poseda nimic de Tzara. Cu Ion Vinea am avut două între vederi în redacţia ziarului Facla a cărui direcţie preluase. Mi-a dat câteva indicaţii, numele revistelor la care Tzara colaborase, dar nici un cuvânt despre cele 5 poeme ine-dite descoperite în arhivă în anii din urmă. Cum nici în pagina a doua a Faclei nu au apărut, e de presupus că uitase de ele. Dar nici Tzara nu şi-a amintit de marele lot de manuscrise aduse cu el din patria natală („personnellement je ne possède rien (ou presque) de ce que j’ai écrit en roumain”). O primim ca o îngăduită cochetărie!

Ar mai fi de menţionat despre acea ediţie a „Primelor poeme” că cenzura mili-tară a interzis difuzarea cărţii (...cu un tiraj de 213 exemplare!) din cauza vocabulei insurecţie aflat pe copertă. Explicaţiile, dic-ţionarele aduse maiorului cenzor au rămas multă vreme zadarnice. Eram tocmai în luna în care se împlinea un an de la „eve-nimentele” de la atelierele Griviţa şi de pe Valea Pra hovei. Cum nu bănuiam posibi-litatea unei oprelişti, trimisesem anticipat criticilor literari de la reviste şi ziare, pre-cum şi unor prieteni ai activităţii noastre editoriale cartea. Şi astfel, cronicile literare au apărut înaintea difuzării cărţii!

In căutarea unui pseudonim literar (1913?)


161p a g i n a


*Curând după dispariţia corifeului

dadaismului, a ilustrului poet, eseist şi luptător în Rezistenţă, a luat fiinţă, la Paris, o Asociaţie pentru studiul mişcării Dada — care după un an şi-a lărgit sfera preocu-părilor şi la suprarealism — şi face să apară anual ample buletine cu studii ale celor grupaţi în acest for de cultură şi istorie lite-rară. În calitatea de membru al Asociaţiei, cu prilejul sărbătorii cincantenarului Dada (primăvara 1966) am fost invitat şi am confe-renţiat la Maison des Lettres, sub auspi ciile Asociaţiei şi ale Sorbonei. Titlul expunerii a fost „Scurta privire asupra avangardei române între cele două războaie şi prezenţa lui Tristan Tzara în România (afişul parizi-an anunţa: „L’Avant-garde roumaine depu-is 1912”). În acelaşi an „Primele poeme” ale lui Tzara, conform ediţiei unu (1934) îmbogăţită cu cele cinci poeme găsite în arhiva Ion Vinea, au apărut în impe cabila traducere în franţuzeşte a poetului Claude Sernet. Edi tată la Seghers, în superlative condiţii grafice. „Les Premiers Poèmes sui-vis de 5 poèmes oubliés” a prilejuit france-zilor să descopere în tânărul Tristan Tzara un poet matur, autentic şi in teresant. Scrise între 1913 şi 1915, în jurul vârstei de 18 ani. Fragmente din câteva referinţe critice, de pe poziţii diferite, spre exemplificare:

René Lacôte23 ar vrea să ştie exact de ce Tzara ţinea la această carte „despre care nu vorbea, dar o dedicase editorului din România „à qui je dois d’avoir fait revivre de très vieux souvenirs malgré la housse du temps amer et tant de printemps impurs, dont je sens encore en moi les échos dou-loureax...” Acelaşi critic aminteşte discreţia nemărginită a lui Tzara despre cele câte îl priveau. „Dacă nu pomenea de fel despre aceste poeme române noi ştim acum că el continua să le poarte cu dânsul. În antolo-gia pe care o stabilisem în 1952 pentru edi-ţia întâia a cărţii mele consacrate lui Tristan Tzara, am ales din culegerea „De nos oisea-ux” (1923) două poeme dintre care unul era „Soir” (Seară). Azi, prin traducerile lui Claude Sernet, ni se revelează că „Soir” este în franceză o versiune nouă, după Dada, a unui poem românesc din 1913, »Le Soir decline« (Înserează)”. După câteva intere-23 Les Lettres françaises, nr. 1103, Paris, 28.10—3.11.65.

sante remarci pe marginea acestor prime poeme, René Lacôte conchide că „această carte ne devine indispensabilă pentru că ne aduce o lumină nouă asupra persona-lităţii sale şi a poeziei sale. Prin aceasta se integrează operei complete propriu-zise şi nu trebuie să fie rezervată doar la notele comentatorilor”. De men ţionat că Lacôte susţine acestea când nu cunoştea decât a treia parte din poemele de tinereţe ale lui Tzara! Că Tristan Tzara nu se îndura să se despartă de această parte a operei sale, o dovedeşte păstrarea aproape o jumătate de veac a manuscriselor cu care ve nise la Zürich. Pe marginea lor se află adnotări în franţuzeşte, care demonstrează că ele n-au zăcut necercetate prin ani.

Henri Kréa, sub titlul „Avant Dada”24 opinează că poemele compuse de Tzara în limba patriei sale natale, „avant d’arriver en Suisse, sont émouvants à plus d’un titre” [...]. „D’abord parce qu’il s’agit d’un des poètes les plus inspirés de ces temps. Ensuite et surtout, l’on ne peut dissimuler une certaine surprise: si la formulation est radicalement différente des textes que jusque-là nous connaissions de Tzara, le registre est resté le même.” Şi mai con semnă criticul ceva ce pare paradoxal: „există o continuitate de ton între aceste «versuri libere» şi poemele compacte pe care le va compune după furtuna dadaistă”.

Întru întărirea afirmaţiei despre cara-tul estetic mare al aces tor poeme, mai adu-cem mărturia lui Marc Alyn25. Se-ntreabă acesta, cine era Tzara înainte de Dada? Poemele traduse de Claude Sernet „poet excelent el însuşi”, permit să se dea un răs-puns just. „En effet, on croit, généralement, que la poésie de Tzara s’est déployée selon un itinéraire allant de la destruction au lyrisme [...]. Or „Les Premiers Poèmes” me paraissent prouver précisément le contrai-re: Tzara à ses débuts était déjà un élégi-aque de grande souffle, aimant sans doute les rapprochements insolites („La lumière met des gants”) et s’exprimant pour ainsi dire d’emblée en vers libre mais anonçant beaucoup plus, en definitive, le lyrisme souverain de la maturité que le dinamiteur du langage de la brève — mais éclatante — période dadaïste.”24 Le Nouvel Observateur, Paris, 1.12.65.25 Le Figaro littéraire, Paris, 2.12.65.


162pagina


La 26 iunie 1965, veneratul preşedinte al Asociaţiei pentru Studiul mişcării Dada şi al Suprarealismului a făcut să pătrundă Dada la Sorbona, — se consemnă în primul număr al analelor Asociaţiei. În acea zi, dl. Michel Sanouillet susţinu teza principală consacrată istoriei generale a Mişcării Dada, cu al cincilea tom „Dada à Paris”26 şi teza complimentară „Francis Picabia et 391”. Eruditul candidat obţinu menţiunea foarte onorabil şi felicitările unanime ale juriului. Pentru o muncă de 15 ani. Şi care continuă: istoria critică a insurecţiei Dada va avea 5 volume (mai ur mează Predada, — în S.U.A., două volume Dada la Zürich, în Germania unde, prin Richard Huclsenbeck şi Raoul Hausmann, în frunte, va căpăta un caracter politic şi revoluţionar alături de Spartakişti). Până la sosirea la Zürich a lui Picabia (în 1919). Dada — arată Pierre Restany27 — era literar, analitico-destruc-tor, experimental. „Eclectismul său manifes-ta voinţa lui Tzara de a folosi la maximum disponibilitatea prezentă, posibilităţile de acţiune imediată pe tabula rasa.” Dar lui Huelsenbeck nu-i plă cea această „neutra-litate”. Şi înapoiat în patria sa va cerca să 26 Editura Jean-Jacques Pauvert, Paris, 1965, 648 p Editura Jean-Jacques Pauvert, Paris, 1965, 648 p (25x16 cm).2� Domus, 444, 445 (noiembrie, decembrie 1966), Domus, 444, 445 (noiembrie, decembrie 1966), Milano.

pună forţa de eliberare pe care o întrevede în fermentul Dada, în slujba revoluţiei şi a proletariatului. Activitatea lui începe încă din ianuarie 1917. Dar acest capitol, ca şi Dada la Paris, depă şeşte subiectul acestei postfeţe şi al post-scriptumului.

*În 1969, Monetăria Parisului a adus un

omagiu insurecţiei Dada: a bătut o medalie cu efigia lui Tristan Tzara. În execu ţia gra-vorului André-Henri Torcheux, omagiatul e prezentat cu inseparabilul monoclu legat cu panglică lată de moar, aşa cum apărea, prin 1916—1918, la Cabaretul Voltaire „sfinx al unei le gendare blândeţi”, în epoca eroică şi nebunatică a Dadaismului. Epocă de bătălii literare, antiliterare şi... neliterare. Pe rever-sul medaliei se află câteva obiecte familiare suprarealiştilor: escarpeni, mănuşi feme-ieşti şi alte obiecte insolite.

Încheiem acest post-scriptum cu câte-va fraze din cel mai re cent exeget al mişcării ultraneconformiste Dada, mai sus-aminti-tul Pierre Restany: „Astăzi, cincizeci de ani după întemeierea sa, Dada, care prin anii ‚20 se împotmolise în confuzia antiartei, Dada, al cărui deces istoric fusese constatat oficial, Dada e un fenix înviat din propria-i cenuşă. El constituie referinţa de bază, experienţa culturală pe care se întemeiază cercetările de limbaj al căror ansamblu defi-neşte stilul epocii noastre, stilul celei de a doua jumătăţi a veacului al XX-lea, spiritul de dincolo de după 1945. De la letrism şi de la poezia fonetică la muzica concretă, de la arta asamblajului la noţiunile de împrejmu-iri, de la happening sau dans modern, de la tabloul-cursă la teatrul total, reali zările cele mai desăvârşite ale avangardei noastre au un punct de plecare dadaist.”

*Această a doua ediţie, mult spori-

tă, a Primelor poeme ale lui Tristan Tzara, apare mulţumită bunăvoinţei savantului Cristophe Tzara, fiul poetului, care ne-a dat autorizaţia publicării ei, precum şi doamnei Colomba Voronca, care ne-a pus la dispozi-ţie fotogra fiile manuscriselor originale.

Le mulţumim în numele nostru per-sonal şi al cititorilor aces tei cărţi prin care se adaugă pagini valoroase la patrimoniul literaturii naţionale originale.

August, 1970


163p a g i n a


Tiberiu ROŞU: În anul 1983 aţi fost anchetat de securitate fiind la revista Opinia Studenţească. Ce repercusiuni a avut sistemul comunist asupra scriitorului, omului de cultură Liviu Antonesei şi cum aţi descrie acea întâm-plare privită acum prin fereastra democratic deschisă de douăzeci de ani?

Liviu ANTONESEI: Interesant, Tiberiu, şi mă voi duce ca un nostalgic în trecut. În acea anchetă din 1983, dacă aş fi fost doar eu victima ar fi fost o chestie sim-plă, toţi ar fi spus: un individ a fost anchetat de securitate, nimic ieşit din comun. Atunci a fost însă o acţiune de mare amploare, în care au fost anchetaţi zeci de oameni ce aveau legături cu revistele studenţeşti din Iaşi.

T.R.: Printre cei anchetaţi au fost şi stu-denţi, ţinând cont că era vorba de reviste dedi-cate studenţilor?

L.A.: Au fost cam douăzeci-treizeci de oameni anchetaţi, atât studenţi, cât şi pro-fesori universitari, cercetători. Au fost cam toţi vizitaţi în acea zi de 18 mai, începând cu orele 06:00 a.m. Deoarece atunci aveau voie din punct de vedere legal să înceapă ancheta şi, la fiecare persoană anchetată, au fost acasă câte trei securişti. Acum, că m-ai întrebat cum privesc după douăzeci de ani fenomenul, îmi dau seama că a fost o des-făşurare de mare amploare.

T.R.: Dacă privim utopic întâmplarea, ne putem imagina cum se trezise dis-de-dimi-neaţă, cel filat pentru anchetă şi îşi bea liniştit

nechezolul când pe nepusă masă se trezeşte cu securitatea la uşă.

L.A.: Acesta este un caz fericit, dacă putem folosi un astfel de termen referindu-ne la acele condiţii. Eu mă culcasem la orele 04:00 a.m. şi, pe la 06:00 a.m., aud sunând la uşă în disperare. Buimac, nici nu m-am mai uitat pe vizor şi deschizând uşa unul dintre ei şi-a băgat piciorul în uşă.

T.R.: Stăteaţi la cămin sau aveaţi locuinţă personală?

L.A.: Aveam locuinţa proprie, eram însurat, aveam un copil, eram un familist normal. Individul după ce a pus piciorul în uşă mi-a spus: „Suntem informaţi că aveţi înscrisuri care contravin securităţii statu-lui”. Citisem într-o carte a lui Paul Goma că, pentru o astfel de percheziţie, trebuie să-mi prezinte mandatul şi i-am întrebat dacă au mandat de percheziţie şi unul din ei mi-a răspuns: „Nu avem dar putem face rost”. Atunci am deschis şi toţi trei au intrat în casă; era un maior, un colonel şi un locote-nent-major, care era trimis de la Bucureşti. Tot ce găseau ceilalţi doi, de pe unde răs-coleau, arătau locotenentului-major pentru a confirma sau nu ridicarea obiectelor. Era mai mult o chestie de intimidare deoare-ce au lungit percheziţia timp de şase ore, după care mi-au ridicat nişte cărţi primite din străinătate, o poză în care era ilustrată o scenă în care copiii cehi aruncau cu pietre în tancurile sovietice etc. Pe la orele 11:30, au dat telefon la sediu şi au cerut să vină un Aro spunându-mi: ,,De acum încolo

Tiberiu Roşu în dialog cu Liviu Antonesei

Filosofia la rang

de gnoză

interviu

164pagina


continuăm discuţia la sediu”. Copilul meu avea şase ani şi, când au început să cotro-băie securiştii prin casă, s-a speriat şi m-a întrebat cine sunt, iar eu i-am răspuns că sunt nişte domni care doresc să cumpere cărţi. Când a venit maşina, am întrebat pe unul dintre ei cum să mă consider, arestat, reţinut, invitat, pentru a lăsa un bileţel vecinilor unde să-i spun soţiei mele unde mă aflu, că de ce mă aflu nu ştiam nici eu. La care unul din ei mi-a răspuns pompos: ,,Consideraţi-vă invitat”. În maşină discu-tau între ei spunând: ,,Tovarăşe, din 1950 nu am mai avut asemenea acţiune”. Este adevărat, după 1960 nu au mai făcut anche-te de mare amploare. Odată ajunşi la sediul securităţii, m-au mai ţinut circa şase ore şi muream de foame, nu mâncasem nimic, ei m-au servit cu apă minerală când le-am spus că mi-e foame. Când am cerut voie la toaletă am fost cu însoţitor care nu mi-a permis să închid uşa. Pe la orele 07:00 p.m., m-au pus să dau o declaraţie, pe care iniţial au vrut să mi-o dicteze, dar eu am scris în acea declaraţie ce am avut eu de spus, nu ce doreau ei să scriu.

T.R.: Ce doreau ei să scrieţi?L.A.: Să scriu că mă văd cu străinii,

că pun la cale comploturi, când mă văd cu prietenii mei, împotriva sistemului, lucruri tipice. După aceea, mi-au dat înapoi cam

tot ce-mi luaseră. Fie vorba între noi, lucru-rile sensibile nu le ţineam în casă, le ţineam la institut. Multe dintre publicaţiile din Opinia studenţească sau Dialog au fost citate la Europa Liberă, unele dintre ele au fost lăudate. În luna septembrie a aceluiaşi an, am fost chemat la sediul securităţii ieşene şi m-au anunţat că s-a încheiat ancheta şi m-au pus să dau o declaraţie în care să mă angajez că nu mă întâlnesc cu străinii şi nici cu unii prieteni de-ai mei. Nu am accep-tat, atunci mi-a spus să scriu că am luat la cunoştinţă pericolul pe care-l poate prezen-ta luarea contactelor cu străinii.

T.R.: Cum reuşeaţi să scoateţi anumite articole, din categoria celor interzise, pe care alte reviste nu ar fi putut să le publice?

L.A.: În primul rând, noi încercam şi, în al doilea rând, cei de la partid, cei de la cenzură, aveau anumite prejudecăţi despre ziarele cu tiraj mic, nevândute. Şi, în aceeaşi ordine de idei, nu aveau oameni speciali-zaţi pe toate domeniile care să fie pregătiţi pentru a controla totul aşa cum trebuie. Eu nu scriam articolele transparent; spre exemplu am scris un articol despre plura-lism. Plecând de la pluralismul criticii lite-rare, în ultimul pasaj, am scris pluralismul este benefic în toate domeniile vieţii culturale şi sociale. Spuneam că pluralismul politic este bun dar nu în mod direct, foloseam sensul metaforic, aluziv, bazându-mă şi pe faptul că cei de la cenzură nu erau nişte genii. Aici mai intervenea un lucru, revista nu era difuzată-n chioşcuri, ci numai prin căminele studenţeşti şi cei de la partid, de la cenzură, de la securitate credeau că tot ce se scrie rămâne acolo între studenţi. Dar noi trimiteam la toate revistele literare, inclusiv la Europa Liberă.

T.R.: Cum reuşeaţi să trimiteţi reviste la Europa Liberă?

L.A.: Trimiteam prin poştă, pe adre-se fictive, pe ocolite, prin Franţa. Iar când a început ancheta toţi de cei de la revistă am fost daţi afară, eu am avut noroc că nu eram membru de partid; pentru cei care au fost membri de partid, s-a făcut şedinţă de demascare la universitate, apoi au fost mustraţi în scris.

T.R.: Revenind la prima treaptă de forma-re intelectuală a dumneavoastră, cine a fost pri-mul care a lăsat o ‚‚rană’’ deschisă spre cultură în copilul Liviu Antonesei?

L.A.: Formarea mea a fost un pic ciu-dată, lucrurile stau diferit de la o etapă la

interviu

165p a g i n a


alta; în primă fază, la vârsta de cinci ani, bunica mea m-a învăţat să citesc pe Biblie, ajutându-se de Scânteia. De ce din aceste două mijloace, Tiberiu? Pentru că Biblia reprezenta pentru ea funda-mentul exis-tenţei ei, deci avea un interes ideologic, iar Scânteia pentru că titlurile erau scrise cu litere mari şi erau mai uşor de prins. Perioada de dezvoltare a mea în prima fază a avut şi o parte proastă, în clasa I, la vârsta de şapte ani, învăţătoarea nu mă mai putea repune să învăţ alfabetul şi-mi dădea ceva de citit şi nefăcând repetiţie cu scrisul, am şi acum un scris oribil.

T.R.: Dacă ştiaţi să citiţi de la o vârstă fragedă, vă mai aduceţi aminte care a fost prima carte citită?

L.A.: Prima carte serioasă, căci poveş-tile şi basmele le epuizasem până la şapte ani, am citit în clasa a II-a, Cavalerii Teutoni a lui Henryk Sienkiewicz. Apoi, prin clasa a III-a, m-am apucat de scris un roman cu fascişti, o adevărată nebunie. Regret că nu mai am manuscrisele.

T.R.: Prima poezie tot la o vârstă fragedă aţi scris-o?

L.A.: Tiberiu, aici a fost o problemă de sentiment. Prin clasa a IX-a m-am îndră-gostit nebuneşte şi atunci m-am apucat de scris poezii şi de atunci am rămas la poezie. La un moment dat, am avut o criză din cauza vârstei, nu mă mai satisfăcea poezia şi mi-am ars toate manuscrisele, asta se întâmpla înainte de 25 de ani. Cel mai mult regret un Ciclu de Psalmi, era prima serie de poezii mature. Cred că de-a lungul anilor am epuizat toate genurile literare mai puţin cel dramatic.

T.R.: Povestiţi de perioada studenţiei cu regret. Vorbiţi-mi, vă rog, de personajele mar-cante pentru literatură pe care le-aţi întâlnit de-a lungul anilor!

L.A.: Un prim nume al vremurilor studenţiei mele l-am cunoscut la o lansare de carte a lui Mihai Ursachi, în personajul căruia era însuşi autorul. La acea lansare, a recitat el câteva poezii şi am rămas uimit. Nu ştiam cum scriu poeţii noi ai vremii. Cu Mihai Ursachi am avut o prietenie strânsă până în anul 1981, când a fugit în America, reluată după 1990, când s-a întors. Cât a fost în Iaşi, îl vizitam acasă duminica diminea-ţă, apoi ne plimbam prin Piaţa Unirii unde se întâlnea cu pictorul Val Gheorghiu şi cu Eugen Andone, scriitor ce nu şi-a publicat opera. Ei trei formau un echipaj fenomenal

ce puneau calificative femeilor ce treceau pe stradă. Ţin să precizez că aveau criterii de notare foarte diferite, Mihai Ursachi era foarte exigent, Eugen Andone le-ar fi pus nota maximă la toate, astfel încât echilibrul venea de la Val Gheorghiu. Mihai Ursachi radia o putere interioară fantastică; după patru ani de închisoare politică - ţin să precizez că cei care au trecut prin puşcă-riile politice şi nu au murit în ele, ieşind afară au ieşit tari, căliţi, au trăit mult - dar Mihai Ursachi nu a avut, din păcate, ace-eaşi soartă. Îmi aduc aminte o întâmplare, cu drag şi respect, cum făcea el cu textele scrise proaspăt. Nu mi le dădea în mână şi nici nu-mi zicea, le lăsa aruncate pe jos sau prin birou şi eu îl întrebam dacă pot să mă uit. Era ceva interesant, un mod de abor-dare indirect, un joc intelectual frumos. Mihai Ursachi a fost primul meu mentor. Un al doilea personaj de calibru mare este Alexandru Zub, care m-a publicat cu stu-dii înainte de 1989 şi tot ce-am publicat în domeniul ştiinţelor umaniste atunci, îi datorez aproape în întregime. El adunase în jurul lui o seamă de tineri talentaţi din mai multe domenii şi organiza dezbateri pe diverse teme. Pe la Alexandru Zub, treceam dimineaţa înainte de-a merge la muncă, serveam o cafea, nu nechezol cum se servea la noi pe acele vremuri, apoi mă duceam la institut unde stăteam toata ziua. Institutul era în casa lui Gheorghe Asachi şi iarna era cald, ceea ce la mine acasă era imposibil să găsesc. Dealtminteri este explicabil pe linie de partid, deoarece ţeava care încălzea casa primei secretare trecea pe sub institut şi pe sub câteva case şi ăia nu se gândiseră să ne taie căldura!

T.R.: După perioada comunistă, aţi publi-cat o carte de interviuri unde printre cei inter-vievaţi a fost Paul Goma. Vorbiţi-mi despre întâlnirea şi, respectiv, interviul cu dumnealui.

L.A.: În perioada aceea, am primit o bursă de 5000 de franci la Paris şi, fiind la modă atunci problemele din România, am mai dat nişte interviuri la BBC, RFI şi Europa Liberă şi am mai făcut rost de nişte bani. Aflându-mă în Paris şi neavând prea multe obligaţii faţă de bursa respec-tivă, m-am gândit să fac nişte interviuri cu românii stabiliţi în Franţa, deoarece la vremea aceea erau mulţi. Ajuns la Paris, am locuit la un prieten. De la el am luat numărul de telefon al lui Paul Goma, am telefonat. El auzise de numele meu de la

interviu

166pagina


Europa Liberă şi a acceptat interviul. Ajuns la el, ne-am pupat ruseşte de trei ori, m-a servit cu un vin şi am început interviul. A ieşit ceva splendid, respectiv şaizeci de pagini de carte. Paul Goma era o tornadă de informaţii, ceva greu de imaginat, o splendoare să lucrezi cu el. Tot atunci am intervievat pe Alexandru Paleologu, pe Mircea Iorgulescu, pe alţii, dar din păcate din această carte de interviuri nu mai am decât un exemplar. O întâmplare nefericită a fost cu Paul Goma, deşi am rămas prie-teni pentru mult timp. El m-a dat în jude-cată că am publicat în revistă un articol al unui autor care-l critica, un articol cu titlul Prea mult Goma.

T.R.: Ştiu că v-aţi întâlnit cu Emil Cioran şi că a fost o întâlnire, aş numi-o indecisă, din partea dumneavoastră.

L.A.: Da, ai perfectă dreptate. Era o toamnă ploioasă, doream să-l văd pe Emil Cioran, nu doream să-l intervievez. Ştiam unde stă, am sunat dar nu era acasă şi am aşteptat la uşă. La un moment dat apare din depărtare Cioran, într-un trenci boţit cu un fel de basc pe cap şi, când s-a apro-piat, am zis Bună ziua, Cioran a răspuns tot în română şi am plecat. Emil Cioran nu vorbea în limba română decât dacă ţinea la cineva. De pildă, Petru Creţia mi-a

arătat o scrisoare primită de la Cioran, în 1980, unde era un singur cuvânt în limba română, sfâşiere. Reacţia mea nu i s-a părut anormală lui Cioran.

T.R.: Sub egida Liviu Antonesei se întâl-nesc mai multe ego-uri, poetul, prozatorul, eseistul. Pentru a contura portretul final al scri-itorului trebuie să se îmbine cele trei elemente?

L.A.: Tiberiu, este neapărat nevoie de cele trei ego-uri, altfel nu mă pot simţi un singur personaj capabil să creez. Încă de la începuturi, am avut nevoie de aceasta, într-un fel de alipire fiinţială. Eu am fost cunos-cut ca scriitor în Iaşi cu valul optzecist şi prima carte a fost de eseu Semnele Timpului. O etichetă în acest sens este mai greu de creat, în sensul că nici măcar criticii nu au reuşit să spună de fapt ce sunt eu.

T.R.: În revista Timpul aţi lansat nume ce şi-au păstrat sonoritatea până astăzi; puteţi să menţionaţi câţiva dintre cei publicaţi?

L.A.: Sunt primul care i-am publicat pe Nichita Danilov, Dan Alexe, Spineanu, Antohi. Publicarea tinerilor a fost ca un fel de recunoştinţă pentru că şi eu am fost publicat la fel.

T.R.: Capitolul intrării şi al demisionării din Uniunea Scriitorilor din România este un capitol interesant din viaţa dumneavoastră. În ce context s-au petrecut cele două etape?

L.A.: În Uniunea Scriitorilor din România m-a băgat Mircea Dinescu pe fondul revoluţiei, respectând desigur sta-tutul că aveam cărţi publicate. Demisia de la conducerea USR-ului a fost influenţată de nişte lucrături culturale locale cu rami-ficaţii naţionale care m-au dezgustat şi am demisionat. Nu numai eu, au demisionat mai mulţi.

T.R.: Vorbeaţi despre intrarea în USR pe fondul revoluţiei. Ce aţi făcut în timpul izbuc-nirii revoluţiei?

L.A.: Eram arestat la domiciliu de când a apărut apelul împotriva lui Ceauşescu, pe 8 octombrie 1989, iniţiat de Dan Petrescu, semnat de 17 persoane din toată ţară, inclu-siv de mine. Pe 10 octombrie, m-au chemat la universitate să îmi retrag semnătura, am spus că nu vreau să o retrag şi mi-am jus-tificat afirmaţia. Am plecat de la rectorat. Mergând pe stradă, a oprit un securist cu maşina lângă mine şi a început să urle la mine să plec acasă. Am cerut să se legiti-meze şi a scos un baston din maşină, zicân-du-mi asta-i legitimaţia. Atunci într-o clipită am luat-o la fugă pe stradă, urlând din toţi

interviu

167p a g i n a


rărunchii sunt scriitorul Liviu Antonesei şi mă omoară securitatea. Când fugeam, mi-am dat seama că mă apropii de sediul securi-tăţii, am luat-o în sens invers, iar securistul cu maşina încerca să mă calce pe trotuar. Ajuns la universitate, m-am gândit că sunt salariatul universităţii şi trebuie să îmi ofere protecţie, dar portarul văzându-mă mi-a zis Domnule profesor, vă rog nu-mi faceţi asta. Nemaiputând alerga am luat-o agale pe trotuar; atunci am văzut-o pe doamna Cojan, prima soţie a lui Mihai Ursachi şi i-am cerut ajutorul; atunci securistul a încercat să sugereze că mă iau de femei pe stradă, să mă poată sălta, dar doamna Cojan, inspirată, a început să ţipe la secu-rist, spunându-i să-i lase colegul în pace. Ea m-a luat de braţ şi am mers cu ea până la părinţii mei acasă. Aceasta a fost printre ultimele întâmplări legate de securitate.

T.R.: Să revenim la fundamentul literar al acestui popor legându-mă de un interviu al dumneavoastră în care vorbeaţi despre drama individului dornic de lectură; dacă nu se mai citeşte, cum se poate hrăni poporul aceasta din punct de vedere intelectual?

L.A.: Mi-e milă de cei ce nu mai au timp să citească din cauza programului încărcat. Eu, după ’90, spun cu sufletul des-chis că nu a trecut o zi de la Dumnezeu fără să citesc câteva zeci de pagini.

T.R.: Dacă cineva i-ar întrerupe accesul la literatură lui Liviu Antonesei, ce ar face?

L.A.: Am trecut într-o perioadă scur-tă prin ceva similar, în oraşul tău natal, Tiberiu. Deschisesem o filială a partidului P.A.C şi seara am dormit la o familie şi-mi uitasem geanta cu ce aveam de citit într-o altă cameră; lumea dormea şi dacă nu citesc nu pot să adorm; am pipăit prin camera în care dormeam şi am găsit o carte pe dulap, o carte de Sandra Brown, am citit 50 de pagini forţat până am adormit.

T.R.: Aşezat în faţa operei dumneavoas-tră, v-aţi adresat vreodată – întrebarea retorică – de ce scriu?

L.A.: Tiberiu, îmi pun des întrebări retorice şi această întrebare mă mistuie, iar răspunsurile la care am ajuns, fie ele şi filosofico-metafizice, am realizat că scriu pentru că nu pot să nu scriu. Uneori mă suspectez de grafomanie, în momentul de faţă ţin patru rubrici, săptămânal: Adevărul, Observatorul Cultural, Iaşul universitar şi blogul meu, apoi două rubrici, lunare, în Bucovina literară şi Timpul.

T.R.: Dacă v-aţi cere să vă daţi o definiţie în maximum o frază, care ar fi aceea?

L.A.: Sunt un singuratic cordial.T.R.: Cum vedeţi cultura românească

peste ani?L.A.: Am ajuns aproape un fel de

populaţie fără memorie, nu ştiu cât o să mai fie omul o fiinţă culturală. Oricum, nu ştiu dacă aici.

Nicolae Băciuţ, Lucian Vasiliu, Aurel Rău, Liviu Antonesei, Daniel Corbu. Satu Mare, 1989

interviu

168pagina


arte vizuale

O nouă expoziţie, cuprinzînd lucrări de mare profunzime şi rafinament, ne prezintă, în spaţiul librăriei Cărtureşti, Palas Mall Iaşi, tînăra grafician şi pic-tor Simona Barticel. Expoziţia, purtînd drept generic La Rue, impresionează atît prin viziunile abisale, rod al unei imaginerii artistice temerare, cît şi prin armonia cromatică a lucrărilor. În fiecare lucrare, fie panoramică, fie en gros plan, autoarea realizează o magnetică muzică a culorilor. În planurile suprapuse ale lucrărilor, în cercurile frînte (sugestionînd că perfecţiunea lumii rămîne de neatins, de neatins!) coexistă fericit verdele tonic cu albastrul şi bleul sau tonurile cromati-ce albastru-alb-galben.

O menţiune aparte se cuvine acordată obsesiei mîinilor. Mîna, element de echilibru, este ipostaziată în cadrul acestor viziuni în fel şi chip: mîna posesivă, mîna protectoare, mîna cerşetoare de ideal , mîna ţinînd în palma-i divină o lume.

Fără a risca subsumînd-o vreunui curent vizual postmodern (cele mai în vogă, de-o vreme, instalaţii şi transim-age), vom încheia apreciind mîna sigură a unei mari speranţe a artelor plastice şi afirmînd că Simona Barticel se înfăţişează publicului şi prin această expoziţie, în mantia autenticităţii şi originalităţii.

Daniel CORBU

O MARE SPERANŢĂ AARTEI PLASTICE ROMÂNEŞTI

SIMONA BARTICEL

169p a g i n a


arte vizuale

170pagina


promo libris

Ce se întâmplă când un critic literar adaugă un inel în plus - ca la vârsta arbo-rilor - preocupărilor sale cotidiene? Ce se întâmplă când un critic literar - în cazul nostru: Daniel Cristea-Enache - vrea să dialo gheze cu autori români, pornind de la cărţi, vrea să-i ia la întrebări? Trebuie să ne alarmăm, să fim panicaţi, să ne arătăm dezgustul şi îngri jorarea, să chemăm medi-cul sau preotul? E grav, e sinistru, e ridicol, e condamnabil? Ei bine, răspunsul este: nu. Un „Nu” categoric. Că Daniel Cristea-Enache chestionează oamenii cărţilor - sco-ţându-i din fotografia aia în care aceştia stau cu degetul la tâmplă sau cu mâna la bărbie - e foarte bine pentru o cultură care vrea să spună ceva cititorilor, nu doar scă-rilor, balcoanelor sau marmurii din diverse case de creaţie. Că Daniel Cristea-Enache a făcut aceste dialoguri pe un site literar şi cultural,! LiterNet, iarăşi e foarte bine pentru o cultură care se adaptează lumii în care nu se mai prind muşte cu ceaslovul. Că Daniel Cristea-Enache a dialogat cu invi-taţii săi, construindu-şi dialogul în funcţie de răspun surile primite, e iarăşi un fapt pe care trebuie insistat.

Aparent, Daniel Cristea-Enache şi-a construit dialogurile pornind de la o reţetă simplă: punea o întrebare de deschidere, primea răspunsul, în funcţie de răspuns, urmau a doua, a treia, a patra şi a cincea întrebare. Ce simplu pare totul!

Nu e chiar aşa lejer şi am să explic

de ce. în primul rând, aceste 12 dialoguri realizate de Daniel Cristea-Enache sunt cu 12 personalităţi literare şi culturale extrem de bine alese. Nu sunt doar reprezentanţii unui anumit curent literar, nu provin din-tr-o singură zonă a ţării, nu sunt doar poeţi sau doar romancieri, nu gândesc la fel politicul şi nu se raportează nediferenţiat la oamenii politici, într-un soi de simpatie otova sau de antipatie obsesivă..

Masa de scris nu este doar a celui care stă singur şi chiroteşte, în aşteptarea inspi-raţiei. Masa de scris este şi un dispozitiv sofisticat şi fabulos prin care poţi să dialo-ghezi cu scriitorii pe care i-ai citit şi pe care îi preţuieşti. Dialogurile lui Daniel Criştea-Eache cu oamenii cuvintelor şi ai scrisului sunt forma lui concretă de a arăta că invo-carea dialogului nu e o vorbă în vânt, ci o asumată realitate, concretizată în aceste 12 dialoguri pline de miez şi culoare.

Ovidiu ŞIMONCA

Daniel CRISTEA-ENACHELiteratura de azi. Di@loguri pe net.Editura Polirom, 2013-0�-02

Gellu Dorian a fost şi el - mai în felul lui sfielnic - un vitalist şi un „trăirist”, chiar dacă n-a exaltat vitalitatea la fan-fară. Înclinaţia spre hieratic şi ritualizare îmblânzea jeturile vitale, le transforma în ceremoniale, dar acestea se vedeau lim-pede în exploziile necontrolate (dar şi în cele controlate) ale imaginarului. Când pe vitalişti îi cuprinde deprimarea existen-ţială e, de regulă, dramă mai mare decât atunci când ea apasă pe firi natural elegi-ace. Dorian, măcar că a scris elegii, nu e un elegiac: elegiile lui sunt un cadru ritualic pentru dezlănţuiri (vitale şi expresive deo-

Gellu DORIANCartea singurătăţilorEditura CHARMIDES, 2012

171p a g i n a


potrivă). Acum însă, în Cartea singurătăţilor, tema deprimării (fiziologice şi vitale) s-a interiorizat şi a corupt ritmul confesiunilor, transformându-le în monodii. Deşi rupt în cinci secvenţe (plus o addenda), volumul are o circularitate - şi o fluenţă - monodică a temei, pe care doar o interpretează în mai multe registre, dar n-o şi distorsionează. Cel mai pregnant se iveşte această depri-mare în reveriile senzuale care joacă între înflăcărare şi abstinenţă, între ispită (de/din memorie) şi consolare (ca să zic aşa). Vitalitatea poetului a atins o cotă absolută a deprimării şi lehamitei de viaţă, atât de totală încât „chiar moartea de s-ar arăta/ ar pleca plictisită spre altă viaţă”. Vitalitatea poeziei rezistă însă prin forţa cu care ea se ridică de la notaţie la imaginaţie, al cărei motor e, şi aici, analogia. Căci Dorian ima-ginează prin relaţie şi prin succesive aca-parări fantasmatice. Ceea ce înseamnă, de fapt, că nu e atât de deprimat pe cât zice, de vreme ce poemele exultă - încă - imagi-nativ.

Al. CISTELECAN

Ce are romanul distinct, individuali-zant? Are un autor, Val Andreescu, care ştie să pună personajele şi evenimentele acolo unde trebuie. Care dă tuşă distinctă actori-lor prin toate mijloacele disponibile, fie că îi urmăreşte în naraţiune, fie că reuşeşte să îi portretizeze printr-o fină artă a descrierii, dar, mai ales, prin dialogul foarte bine gra-dat. În cazul întâmplărilor prin care trece

Val ANDREESCUÎnvierea pământeanăEditura PIM, Iaşi, 2013

Rică, aventurile cu femeile încep cu discuţii mergând de la formalism la profunzime, personajele se cunosc vorbindu-şi, de obi-cei deschis, însuşi Rică, de la un moment la altul, se maturizează, este din ce în ce mai sigur pe el (trecând astfel, în câţiva ani, printr-un proces de auto-construcţie), prin arta vorbirii, sau mai bine spus printr-un crescendo în rafinamentul vorbirii.

Liviu APETROAIE

Beneficiind de o scriitură simplă, aler-tă, fără sofisticări de prisos, „De-ale pro-fesorilor şi elevilor” nu este o carte de memorii în sensul clasic, ci o carte de povestiri ale evenimentelor, cu scene, sec-venţe impresionante din viaţa unei tinere profesoare de artă plastică, repartizată la o şcoală rurală. Prezentând cu o cuceritoare sinceritate o serie de „istorii”/întâmplări, Mariana Stratulat îşi etalează talentul de povestitor autentic şi de constructor de personaje şi caractere. Ea realizează şi imor-talizează astfel imagini filmice ce cuprind personaje din cele mai diverse (elevi, profe-sorii colegi, părinţi, oamenii administraţiei locale, navetiştii de C.F.R.) şi o atmosferă a anilor ’80, într-o Românie unde se-amestecă speranţa cu eşecul, oscilaţiile pesimismului cu optimismul tinereţii.

„De-ale profesorilor şi elevilor” e o carte de proză percutantă, cuprinzând un univers magnetic, o carte care, şi datorită ironiei fine şi umorului conţinut, se citeşte cu plăcere. (Daniel CORBU)

Mariana STRATULATDe-ale profesorilor şi elevilorEditura Princeps Multimedia, Iaşi, 2013

promo libris

172pagina


Poezia lui Daniel Corbu, de un livresc fermecător, dar şi sentimental-barocă, este o poezie a marilor deschideri spre un univers “rătăcind prin hangarele lumii”, sfidând, în acest ceremonial, acrobaţia care pentru poet este “doar o problemă estetică”. Daniel Corbu, după părerea mea de cititor asiduu al acestei cărţi, dar nu numai, pentru că i-am citit aproape toate cărţile publicate în cei 30 de ani de activitate editorială, este un poet trist, pe alocuri este un poet tragic, preocupat de marile drame ale existenţei umane în general şi ale lui în mod special şi, din această cauză el mânuieşte, cu abi-litate, o floretă de cuvinte, floretă care are în vârful ei otrava ironiei şi auto-ironiei, floret cu care fandează în faţa cititorului, uneori bravând parcă în acest ritual. Cartea de poeme “Noi veşti despre pasărea oarbă Dali”, a apărut la editura Junimea din Iaşi, editură care continuă, într-un anume fel, celebra colecţie Magul călător, fiind deschi-zătoarea seriei noi.

Poeziile din această carte semnată de poetul Daniel Corbu ne prezintă scene liri-ce dintr-o operă în care el este preocupat, în mod special, de soarta dar şi de şansa cuvântului scris, de şansa cărţii în această lume mereu mai aglomerată, mereu aglu-

tinată de problem apocaliptice, dar şi mai divizată, şi mai disipată datorită acelor aşa numite molii care populează, cu asiduita-te.

Ros de întrebări fundamentale, aseme-nea vechilor plicuri sau file “din învechitele cărţi ca: Înţelepciunea Iubirea Speranţa şi Credinţa“ poetul îşi dă seama că: “pulvis et umbra sumus/ cinis el umbra…/ nihil homini erum est”.

Ceremonialul fiecărei poezii este un amestec de pioşenie şi de păcat, de ironie şi de melancolie, de bucurie dar şi de tristeţe, ştiind că “Apocalipsa mai întârzie cu o mie de ani”.

El exersează, oracular, la un clavecin de ceaţă, dar şi de umbră deasă, precum călugării budişti sau şamanii din ţara aceea îndepărtată, “versete cu zornet pământesc” când vizitează “pe Internet facerea Lumii şi facerea Edenului şi a şasea zi”, dar mai ales când cântă “primul om şi prima lui umbră” care, cu siguranţă, va fi fost chiar Poetul.

Amestecul de ancestral şi de modern, de religios şi de păgânism, în aceeaşi poe-zie, îl ajută să-şi decodifice marele decalog trecut în tainicele sensuri ale liniilor din palmă, linii care altădată glorificau mereu o împingere a lucrurilor spre altă dată şi “încropeau un destin”. Orfic, dar şi oniric, aşa cum am mai spus şi, mai ales cum s-a mai spus, poetul Daniel Corbu îşi asumă, cu fiecare poem, rolul de preot al deşertului dintre cuvinte, de sacerdot, dând poeziei sale un ton oracular, un ton imnic, pentru că “cine gustă azi din azima cerului/ îşi are privirea surpată în lacrimi”.

Această nouă carte publicată în anul de graţie 2012 deschide o uşă spre templul celor şase zeci de ani care vestesc faptul că poetul a depăşit faza de optzecist, devenind un veritabil şasezecist, cu acte în regulă.

El scoate în prim plan prin poeziile din această carte, un dramatism bine temperat dar şi bine regizat, care îl face să exclame: ”Aşa-i dragul meu prieten, frumuseţea/ nu are nevoie de explicaţii”.

Şi cu adevărat, nici frumuseţea şi nici poezia nu au nevoie de explicaţii, ci doar de admiraţie!

Emilian MARCU

Daniel CORBUNoi veşti despre pasăreaoarbă DaliEditura Junimea, 2012

promo libris

173p a g i n a


Cele trei capitole (cărţi) din volumul Parasca, volum semnat de Ion Mititelu, par asemănătoare cu cărţile sacre, despre locuri, fapte şi întâmplări, multe dintre ele, dacă nu chiar toate, legate de un străvechi sat de răzeşi din Moldova de centru, sat numit Curseşti, denumire care parcă ne+ar duce cu gândul spre un ornic imens ce înregistrează, cu maximă precizie, trecerea timpului, sat din preajma Vasluiului. În fond ce înseamnă parască ar trebui să ne întrebăm? Cred, deşi nu sunt sigur, că acest cuvânt este un derivat din cuvântul parascovenie, care înseamnă printre altele: drăcie, drăcovenie, fleac, năz-bâtie, nimic, palavră, poznă, ştrengărie. Am luat drept bună această supoziţie şi pen-tru faptul că în cartea lui Ion Mititelu cele mai multe povestiri par adevărate năzbâtii, pozne, palavre şi mai ales ştrengării, crea îşi au obârşia în acel sat uitat de Dumnezeu, acolo unde parcă este cuibul tuturor năzbâ-tiilor de pe lume. Galeria ciudaţilor, Un sat numit Curseşti şi Cutia cu maimuţe compun un univers mitic, apocaliptic uneori, într-o lume în continuă prefacere, care se află, când în aşteptarea, când după un război, mereu aşteptând „Când vine primăvara?”, când la începutul lumii, când în luptă cu moderni-zarea (vezi scena cu introducerea unei linii telefonice în sat), când la sfârşitul lumii (vezi scenele apocaliptice cu inundaţii, înzăpeziri etc.). Trenul din zori este proza care, cu ade-vărat, arată în persoana lui Ion Mititelu un prozator redutabil, un prozator care reuşeşte pe spaţii restrânse să ansambleze personaje memorabile. Dramatismul acţiunii, comple-xe şi aproape ermetice, se arată prin cuvinte puţine, amintind de nuvelistica lui Liviu Rebreanu, cuvinte rostite mai mereu sinco-

pet, aproape răstite, deşi şoptit de cele câteva personaje: Mihui, Nenea, fetiţa etc. În primul capitol (carte), sugestiv intitulat Galeria cu ciudaţi, Ion Mititelu prezintă tipologii de personaje, care de care mai ciudate, cu un profil bine conturat, personaje adesea aflate în situaţii limită. Cel de-al doilea capitol al cărţii, Un sat numit Curseşti, este mai mult un elogiu adus acestui sat vasluian, o descărcare sentimentală de amintirile pe care le duce în spate de ani şi ani de zile, o subtilă radi-ografie sentimentală a locurilor şi oamenilor atât de dragi autorului. Prin acest capitol Ion Mititelu reuşeşte să readucă, parcă din străfunduri de istorie, viaţa uni sat, cu întâm-plări vesele şi triste, cu datini şi obiceiuri, cu semne de păstrare a fibrei autentice de exis-tenţă. Prin cel de al treilea capitol, Cutia cu maimuţe, Ion Mititelu ne dovedeşte că este un fin analist şi observator al fenomenelor isto-rice multiple pe care le trăieşte satul româ-nesc, dar şi un critic acid, pregătit mereu să compare timpurile istorice între ele, cu umor şi cu detaşare. El este un bun constructor de tipologii umane, de personaje complexe, ceea ce îi dă un farmec aparte prozelor sale. Şarjele umoristice din fiecare piesă din acest adevă-rat dosar de existenţă a unui sat din podişul central al Moldovei, aflat între păduri secu-lare şi ultimele invenţii ale civilizaţiei, dă cititorului posibilitatea unei lecturi atractive dar şi plină de învăţăminte.

Emilian MARCU

Ion MITITELUParascaEditura PIM, Iaşi

Vasile TĂRÂŢEANUEu sunt cel ce suntCu această nouă carte de poeme, Eu sunt

cel ce sunt, Vasile Tărâţeanu își consolidează statutul de poet în căutarea unei identităţi, de limbă și de ţară. Poemul Anonimus își conturează periplul liric, un periplu ardent,

promo libris

174pagina


un periplu care „nu-mi permite să fac greva tăcerii” cum spune poetul, cel care se vede ancorat în vechea și buna tradiţie cronică-rească știind că: o pană învechită de gâscă/ poate devasta un calculator” pentru că „la taraba economiei de piaţă” el are „locul de muncă/ la care nu atentează nimeni/și care nu poate fi desfiinţat de nici o revizuire/ sau de modernizarea mijloacelor de scriere”.

Poet al dorurilor care, din nefericire, rămân mereu neîmplinite, separate de sârma ghimpată pusă pe limba trăitorilor în această neputinţă de identificare, Vasile Tărâţeanu, rămâne un vajnic luptător pentru limba româ-nă, care acolo în Bucovina de Nord este doar grai. Pentru el care este mesagerul celor de acolo ”Ca un fluviu neîntrerupt/ Curge prin noi, prin fiecare./ Din timp străvechi, din-tru început/ Lumina-i bine făcătoare lumina fiind în concepţia lui Vasile Tărâţeanu, și numai, desigur a limbii române, o poartă în suflet, mereu cuprinsă de fior” știind că ”Ţara Fagilor renaște în muguri”. Chiar dacă se pot vedea la tot pasul ”urme de urși, lupi flămânzi/ populând văgăuni”.

Și prin această carte, poetul Vasile Tărâţeanu a devenit un simbol al luptei pen-tru identitate românească, un adevărat tribun pentru limba română, trăitor în Bucovina de Nord, dar respirând în întreaga Românie, îl limba moșilor și strămoșilor pe care îi poar-tă mereu în suflet. „O luptă grea se duce-n toate” conchide poetul, care într-un anume fel parcă simte că și de dincolo de vremelnic, tot mai puţine voci le cântă, tot mai puţine urechi le ascultă durerea și-amarul. Poeziile pline de dramatism, ca și aceasta intitulată : ”Inchizitorul către poet” în care citim versu-rile: „Vei fi ars pe rug/ cu toate cercurile tale/ adică nu, am vrut să spun/ cu toate poeziile tale// Renunţă la ele”, pun în valoare un poet patriot cum tot mai puţini sunt astăzi în peisajul liric românesc, un poet tribun ce se jertfește pe rugul poeziei.

Întru sfârtecarea limbii române, întru demnitate, ca în acest poem ”De patrie” pe care îl voi cita în întregime: ” De Patrie/ să vorbești/ doar cu sufletul/curat ca izvorul/și harnic/ și darnic/ ca el// De Patrie/ să vorbești/ ca despre Mamă,/ despre muma noastră,/a tuturora.// Despre Patrie/ Să cânţi/ Imn de dragoste aleasă/Ca și cum/ Ai cânta despre viaţă/ Cea fără de moarte// De Patrie…”. Iată

Maria Mănucă face parte din categoria poeţilor naturali, care îmbracă artistic sentimente şi idei lirice firesc, fără sofisticări de prisos. Cititorul va fi cucerit de frusteţea acestei poezii, precum şi de imagineria textuală a autoarei care fondează, pictural, un univers de mare fast şi originalitate: apar astfel „clinica de metafore”, în care plutesc „sirene vălurind apele văzduhului”, „poarta cosmică a sărutului”, „frunza luminii”, „semnul de lună” şi, mai ales, „mereu tânără uimirea”. Prin această recuzită (şi atmosferă) neoromantică, precum şi prin rafinamentul scriiturii, Maria Mănucă dăruieşte cititorului de poezie cea mai spectaculoasă carte a sa.

Daniel CORBU

pentru ce luptă, cu arma sacră a cuvântului, poetul Vasile Tărâţeanu cel care se definește, chiar prin titlul cărţii ”Eu sunt cel ce sunt”.

Luptă pentru a relansa limba română acolo unde de secole a fost izgonită și urgi-sită.

Emilian MARCU

Maria MĂNUCĂClinica de metaforeEditura Princeps Multimedia,2013

promo libris

175p a g i n a


SUPLIMENT FEED BACK27Rainer Maria RILKE

Dumnezeu vorbeşte fiecăruiaPoeme

176pagina


Scrisoare adresată de Rilke prietenului său, Hugo Salus

177p a g i n a


suplimentul Feed Back

INTRODUCERE

Oricine-ai fi: seara păşeşte afarădin odaia ta, unde ştii toate;ca ultim lucru în faţa depărtării stă casa ta:oricine-ai fi.Cu ochii tăi, care, obosiţi, abia se pot desprinde de pe pragul tocit,ridici încet de tot un copac negruşi îl aşezi în faţa cerului: svelt, singur.Şi ai făcut lumea. Şi ea este mareŞi asemenea unui cuvânt, care se coace încă în tăcere.Şi cum voinţa ta îi înţelege sensul,ochii dau drumul lumii cu blândeţe.

DINTR-UN APRIL

Din nou miroase pădureaPlutitoarele ciocârlii ridică odată cu ele cerul, care ne era greu umerilor;se mai vedea totuşi prin crengi ziua, cum era goală,dar după lungi şi ploioase după-amiezi,sosesc mai noile ceasuri însorite cu aur,dinaintea cărora, fugind, dau sperioase din aripitoate rănitele ferestre de ladepărtate faţade de case.

Apoi se face tăcere. Chiar şi ploaia cade mai uşor peste linişti-ta strălucire întunecată a pietrelor.Toate zgomotele se pitesc cu totul în străluciţii muguri ai mlădiţelor.

ÎNGERII

Ei au toţi guri obositeşi suflete senine fără margine.Şi un dor ca de păcatle trece uneori prin vis.

Aproape că se aseamănă toţi între ei;în grădinile lui Dumnezeu tac,ca multe, multe intervaleîn puterea şi melodia Lui.

Numai când îşi întind aripilesunt deşteptătorii unui vânt:ca şi cum Dumnezeu ar umbla cu cuprinzătoarelesale mâini de sculptor prin paginileîntunecatei cărţi a începutului.

178pagina



COPILĂRIE

Se scurg lung frica şi timpul şcolii,cu aşteptări, cu tot felul de lucruri surde.O, singurătate, o, grea petrecere a timpului...Şi apoi afară: străzile scânteiază şi răsunăşi în pieţe fântânile ţâşnescşi în grădini se face lumea atât de largă.Şi prin toate acestea să mergi în îmbrăcămintea micătotal altfel decât alţii merg şi mergeau:o, timp ciudat, o, grea petrecere a timpului,o, singurătate.

Şi să priveşti departe în toate acestea:Bărbaţi şi femei; bărbaţi, bărbaţi, femei şi copii, care sunt altfel şi pestriţi;şi-aci o casă şi când şi când un câineşi frica schimbată tăcut cu încredere:o, întristare, fără înţeles, o, vis, o spaimă, o, adânc fără fund.

Şi să te joci aşa: minge şi inel şi cercîntr-o grădină, care păleşte blând,şi să te loveşti uneori de cei vârstnici,orb şi sălbăticit în graba de-a-i apuca,dar seara, liniştit, cu mici paşi ţepeni,să te întorci acasă, strâns ţinut de mână...O, înţelegere care-ţi scapă mereu mai mult,o, frică, o, povară.

Şi ore întregi să stai îngenunchiat în faţa marelui lac cenuşiu,cu un mic vaporaş cu pânze;şi să-l uiţi, căci încă altele asemeneaşi mai frumoase pânze trec printre ineleşi să trebuiască să te gândeşti la micul obraz palid,care scufundându-se se desluşea din lac.O, copilărie, o, alunecătoare paraleleÎncotro? Încotro?

179p a g i n a



CINA

Sunt strânşi, nedumeriţii, turburaţiîn jurul Său, care se închide ca un înţelept,şi care se retrage dintre acei cărora le aparţine,şi care curge străin pe lângă ei.Vechea singurătate, care-L crescu pentru fapta lui adâncă,vine asupra lui,acum are să umble din nou prin pădurea de măslinişi cei care-L iubesc au să fugă de El.

I-a chemat la cea din urmă masăşi (ca o detunătură de armă care goneşte păsărilesperiindu-le din salcâmi) le alungă mâinile din mâinicu cuvântul Său: ele zboară spre El;ele fâlfâie neliniştit în jurul mesei rotundeşi caută o ieşire. Dar Eleste pretutindeni, ca un ceas de asfinţit.

NELINIŞTE

În pădurea veştedă este un ţipăt de pasăre,care pare fără înţeles în această pădure veştedă.Şi totuşi se odihneşte rotundul ţipăt de pasăreîn această clipă, care-i dădu naştere,larg ca un cer peste veşteda pădure.Supus se strânge totul în ţipăt.Întregul loc pare să stea liniştitmarele vânt pare să se mlădieze în el,şi clipa, care se vrea mai departe,este palidă şi liniştită, ca şi cum ar şti lucruridin care fiecare ar trebui să moară,scoborându-se din el.

SINGURĂTATE

Singurătatea este ca o ploaie. Ea se ridică din mare înaintea serilordin şesuri, care sunt depărtate şi retrase,se duce la cer, care o are totdeauna.Şi abia din cer cade pe oraş.

180pagina



Plouă în orele corcitecând toate uliţele se îndreaptă spre dimineaţăşi când iubiţii, care n-au găsit nimic,se despart dezamăgiţi şi trişti,şi când oamenii care se urăsctrebuie să doarmă laolaltă într-un pat

atunci singurătatea se duce cu apele.

SFÂRŞITUL TOAMNEI

Eu văd de la un timpcum totul se preschimbă.Ceva se ridică şi se poartăşi ucide şi face să doară.

De la o clipă la alta nusunt grădinile aceleaşi;de la cele îngălbenite la nimicireaînceată a celei galbene.Ce departe mi-era drumul.

Acum sunt la grădinile goaleşi privesc prin toate aleile.Aproape până la depărtatele măripot să văd greul cer serios care te opreşte.

SEARĂ ÎN SKANIA

Parcul este înalt. Şi ca dintr-o casăpăşesc afară din amurgul săuîn câmpie şi seară. În vânt,acelaşi vânt, pe care-l simt şi norii,râurile limpezi şi morile cu aripicare stau măcinând încet la marginea cerului.Acum sunt şi eu un lucru în mâna Lui,cel mai mic sub aceste ceruri. Uite:

Este acesta un cer?Fericit albastru luminos,în care se îmbulzesc nori tot mai curaţi,şi dedesubt toate gradaţiunile de alb

181p a g i n a



şi deasupra acel subţire mare cenuşiu,învălurându-se cald ca pe un fundal roşuşi peste toate această liniştită strălucirea soarelui asfinţind.

Ciudată clădire,mişcată în sine şi susţinută prin ea însăşiplăsmuind forme, aripi de uriaşi, faldurişi înălţimi de munte sub primele steleşi deodată, acolo: o poartă în asemenea depărtări,cum nu le cunosc poate decât pasările.

SEARA

Seara îşi schimbă încet veştmintelepe care i le ţine un şir de copaci bătrâni,te uiţi: şi înaintea ta se despart câmpiileuna înălţându-se la cer şi alta, care se pierde,

şi nu te lasă să aparţii nici uneia în întregime,nu atât de întunecat ca locuinţa, care tace,nu atât de hotărât conjurând veşniciaceea ce se face stea în fiecare noapte şi se ridică

şi-ţi lasă (nespus de greu de dezlegat)viaţa ta neliniştită şi uriaşă şi în plămădireaşa încât, când mărginită când cuprinzătoare,preschimbându-se pe rând să se facă în tine piatră şi stea.

[AM MULŢI FRAŢI...]

Am mulţi fraţi în sutane,în sud, unde în mănăstiri cresc dafini.Eu ştiu ce omeneşte închipuiesc fecioareşi visez adesea tineri Tiţieni,prin care Dumnezeu trece-n văpăi.

Dar, de m-aplec şi-n mine însumiDumnezeul meu este întunecat şi ca o ţesăturădin sute de rădăcini, care beau tăcut.Atât, că mă ridic din căldura Lui,mai mult nu ştiu, deoarece ramurile mele toateodihnesc jos în adânc şi numai în vânt fac semne.

182pagina



[VOI, MULTE ORAŞE NEASALTATE...]

Voi, multe oraşe neasaltate,nu v-aţi dorit niciodată duşmanul?O, ca să vă fi asediatun lung deceniu clătinat.

Să-l suferiţi până la nemângâieri şi doliu,până la înfometare,stă în faţa zidurilor ca un peisajcăci astfel el ştie să rămână în preajmăpentru acelea pe care le-a încercat.

Uitaţi-vă de la marginea acoperişelor voastre,acolo stă aşezat şi nu oboseşteşi nu se împuţinează şi nu slăbeşteşi nu trimite pe nimeni să ameninţe şi să făgăduiascăşi să înduplece în oraş.El este marele spărgător de ziduri,care face-o lucrare mută.

[TRĂIESC TOCMAI CÂND...]

Trăiesc tocmai când se sfârşeşte veacul.Se simte vântul unei file mari,pe care Dumnezeu şi tu şi eu am scris-oşi care se întoarce sus în mâini străine.

Se simte strălucirea unei pagini noipe care totul poate să mai fie.

Liniştitele puteri îşi măsoară întindereaşi se privesc întunecate.

[EU SUNT, TEMĂTORULE ...]

Eu sunt, temătorule. Nu m-auzicum mă sparg de Tine cu toate gândurile?Sentimentele mele, care găsiră aripi,încercuiesc albe faţa Ta.Nu-mi vezi sufletul, cum stă strâns lângă Tine

183p a g i n a


într-o cămaşă de linişte?Rugăciunea mea primăvăratică nu se coacela privirea ta, ca pe un copac?

De eşti visătorul, eu îţi sunt visul.Dar, de vrei să fii treaz, îţi sunt voinţaşi mă fac stăpânul a toată splendoareaşi mă rotesc ca o tăcere stelarăpeste ciudatul oraş al timpului.

[CE-AI SĂ FACI...]

Ce-ai să faci, Doamne, când am să mor?Eu-ţi sunt ulciorul (dacă mă sparg ţăndări?)Eu-ţi sunt băutura (dacă mă risipesc?)Îţi sunt îmbrăcămintea şi îndeletnicirea,cu mine Îţi pierzi înţelesul.

După mine, nu mai ai casă, undecuvintele să te salute, aproape şi cald.Îţi cade de pe picioarele obositesandala de catifea care sunt.Mantaua Ta mare te lasă.Privirea Ta, pe care o primesccu obrazul meu cald, ca o pernă,are să vină, are să mă caute îndelungşi la apusul soarelui are să se culceîn poala unor pietre străine.

Ce-ai să faci, Doamne? Sunt neliniştit.

[DUMNEZEULE, CUM ÎŢI ÎNŢELEG ...]

Dumnezeule, cum îţi înţeleg ceasul,când Tu, ca să se rotunjească-n spaţiu,Ţi-ai aşezat vocea înainte.Îţi era nimicul ca o rană,atunci ai răcorit-o cu lumea.

Acum se vindecă încet printre noi.

Căci trecutul băumultele febre din bolnavi,


184pagina


aproape că simţim în blânde clătinăripulsul liniştit al străfundului.

Stăm pe neant, potolindu-lşi învelim toate spărturile;Tu însă creşti în nelămuritîn umbra feţei Tale.

[DUMNEZEU VORBEŞTE FIECĂRUIA ...]

Dumnezeu vorbeşte fiecăruia numai înainte de a-l face,atunci se duce cu el tăcând afară din noapte.Dar cuvintele, înainte ca fiecare să înceapă,aceste noroase cuvinte, sunt:

Trimis afară de simţurile tale,du-te până la marginea dorului tău;dă-Mi vestmânt.

În dosul lucrurilor să creşti ca un foc,ca umbrele lor, întinse,să Mă acopere mereu întreg.Lasă să ţi se întâmple orice: frumuseţe şi spaimă.Trebuie numai să mergi: nici un sentiment nu este cel mai depărtat.Nu te lăsa despărţit de Mine.Aproape este ţarape care ei o numesc viaţa.

Ai s-o recunoştidupă gravitatea ei.

Dă-Mi mâna.

[PE TINE NU TE SURPRINDE ...]

Pe tine nu te surprinde puterea furtunii,ai văzut-o crescând;copacii fug.Fuga lor plăsmuieşte alei care umblă.Atunci, tu ştii, acel de care fugeste acel spre care te ducişi simţurile tale-l cântăcând stai la fereastră.

Săptămânile verii stătură liniştite,


185p a g i n a


se ridica sângele copacilor;acum tu simţi că vrea să cadăîn acel care face totul.Tu credeai că ai şi cunoscut puterea,când ai apucat fructul,acum se face din nou tainicăşi tu eşti din nou oaspe.

Vara a fost asemenea casei tale,în care ştii că stau toate,acum trebuie să te duci în inima taca afară pe câmpie.Începe marea singurătate,zilele se fac surde,vântul îţi ia lumea din simţurica pe un frunziş veşted.

Printre ramurile sale goale priveştecerul pe care-l ai;fii acum pământ şi cântec de searăşi ţară pe care să se potrivească.Fii acum smerit ca un lucru,copt pentru adevăr,încât acel despre care s-a dus vesteasă te simtă, când are să te apuce.

[TU, VEŞNICULE, TU...]

Tu, veşnicule, Tu mi Te-ai arătat.Te iubesc ca pe un fiu iubitcare m-a părăsit odată copildeoarece destinul îl chemase pe un tronîn faţa căruia toate ţările sunt văi.Am rămas în urmă ca un moşneagcare nu-şi mai înţelege fiul cel mareşi ştie prea puţin despre noile lucrurispre care se duce sămânţa voinţei Sale.Tremur uneori pentru norocul Tău adânc,care călătoreşte pe atâtea corăbii străine,Te doresc uneori în mine înapoi,în acest întuneric care Te-a hrănit mare.Mă înfricoşez uneori că nu mai eşti,când mă pierd tare în timp.Atunci citesc despre tine:evanghelistul scrie pretutindeni despre veşnicia Ta.


186pagina


Eu sunt tatăl; dar fiul este mai mult,este totul, ceea ce a fost tatăl,şi cel ce nu fu se face în acela mare;el este viitorul şi întoarcerea,el este leagănul, el este marea...

[TU EŞTI VIITORUL...]

Tu eşti viitorul, marea aurorăpeste şesurile veşniciei.Tu eşti ţipătul cocoşului după noaptea timpului,roua, utrenia de dimineaţă şi fata,bărbatul străin, mama şi moartea.

Tu eşti forma în prefacerecare se înalţă totdeauna singuratică din destin,care rămâne neslăvită şi nejeluităşi nedescrisă, ca o pădure sălbatică.

Tu eşti adâncul înţeles lăuntric al lucrurilorcare-şi tace fiinţa ultimului cuvântşi se arată celorlalţi mereu altfel:corabiei drept coastă şi ţărmului corabie.

RECVIEM PENTRU UN BĂIEŢEL

Câte nume nu mi-am întipăritşi câine şi vacă şi elefantîncă de atâta timp acum şi de departe recunoscuteşi apoi zebra, ah, pentru ce?Cel ce mă poartă acumcreşte ca un strat de apăpeste toate acestea.Este aceasta linişte,să ştii c-ai fost, când pătrundeaiprin obiecte delicate sau tariîn faţa lor înţelegătoare?

Şi aceste mâini începute...

Voi spuneaţi uneori: el promite...Da, promiteam, dar ceea ce vă promiteamnu mă nelinişteşte acum.Câteodată, aproape de casă, stăteam îndelungşi priveam după o pasăre.


187p a g i n a


Să-mi fi fost îngăduit să fiu această privire!Să-mi fi fost îngăduit să fiu această pasăre!Mă ducea, mă ridica, sprâncenele mele erau sus de tot.Pe nimeni nu iubeam;a iubi însemna doar frică, înţelegi tu, atuncinu eram zăpăcit...şi eram mult mai mare decât un bărbatşi eram,ca şi cum aş fi fost eu însăşi primejdia,şi înăuntrul eieram sâmburele.Un sâmbure mic, îl las străzilor,îl las vântului. Îl dau.Că stăteam toţi aşa împreună,aceasta n-am crezut-o niciodată.Pe cuvântul meu de onoare.Voi vorbeaţi, râdeaţi, totuşi nici unul nu era în vorbă şi în râs.Nu.Aşa cum vă clătinaţi, nu se clătina nici zaharniţa, nici paharul cu vin.Mărul stătea.Ce bine era uneori să apuci mărul tare, plin,masa puternică, tăcutele ceşti de ceai:bunele de ele, cum linişteau anul.Şi jucăria mea mi-era uneori plăcută.Putea să fie aproape tot atât de demnă de încredere ca şi cele-lalte lucruri,numai nu atât de odihnită.Astfel stătea mereu treazăca la mijloc, între mine şi pălăria mea.Aci era un cal de lemn, aci era un cocoş,aci era o păpuşă numai cu un singur picior;am făcut mult pentru ele.Cerul l-am făcut mic, când îl vedeau,aceasta am înţeles devreme:ce singur este un cal de lemn.Că se poate face un cal de lemn de orice mărime.Este vopsit şi mai târziu îl tragişi primeşte loviturile unui drum adevărat.De ce nu era minciună, când numeai aceasta cal?Pentru că tu însuţi te simţeai puţin ca un cal,ajungeai să fii cu coamă, vânjos, patruped(şi deodată să te faci un om?)Dar nu erai totodată şi puţin lemn datorită luişi deveneai tare în linişteşi făceai o figură micşorată?Acum aproape că sunt de părere că ne-am înşelat mereu.


188pagina


De vedeam o gârlă, cum am mai murmurat acolo,de murmura gârla, atunci mă aruncam în ea.Acolo unde percepeam un sunet, am sunat,şi unde suna, eram temeiul acelui sunet.Astfel m-am impus tuturorşi totuşi toate erau mulţumite fără mineşi se făceau mai triste legate de mine.

Acum m-am despărţit deodată.Începeo nouă învăţătură, noi întrebări?Sau trebuie să spun acumcum este totul la voi?Atunci mă-nfricoşez.Casa? N-am înţeles-o niciodată prea bine.Încăperile? Ah, acolo s-aflau atâtea... Tu, mamă, cine era de fapt câinele?Şi chiar a fi găsit fragi în păduremi se pare acum o ciudată descoperire.

Aci trebuie să fie însă copii morţicare să vină să se joace cu mine.Totdeauna s-a întâmplat să moară câte unul.Zăcea mai întâi în odaiecum am zăcut şi eu, şi nu se mai însănătoşea.Sănătos. Cum sună acest lucru aci. Mai are aceasta sens?Acolo unde sunt,nu este, cred, nimeni bolnav.De la durerea mea de gât a trecut atâta timp.Aci fiecare este ca o băutură proaspătă.Pe cei care ne beau încă nu i-am văzut.

MOARTEA POETULUI

Stătea întins.Faţa sa ridicată era palidă şi rebarbativă în perna scrobităde când lumea şi ceea ce se ştie despre ea,smuls simţurilor lui,căzu înapoi în anul nepăsător.

Acei care îl văzură trăind astfel nu ştiaucât de unit era cu toate acestea,căci adâncimile acestea, aceste pajiştişi aceste ape erau faţa lui.


189p a g i n a


O, faţa sa era toată această depărtarecare acum încă tinde spre el şi se luptă să-l recâştige,şi masca lui, care moare acum neliniştită,este delicată şi deschisăca miezul unui fructcare putrezeşte la aer.

PLECAREA FIULUI RISIPITOR

Acum să pleci din tot ceea ce este confuzdin ceea ce este al nostru şi totuşi nu ne aparţine,din ceea ce, ca apa în vechile puţuri,ne oglindeşte tremurând şi ne zădărniceşte chipul;din toate acestea, care se agaţă încă o datăde noi ca şi cu spini, — să plecişi pe acest lucru şi pe acelape care aproape nu le mai vedeai(atât de cotidiene erau şi atât de obişnuite)să le priveşti deodată: cu blândeţe, împăciuitorşi ca la un început şi de aproapeşi presimţind să te uiţi înăuntrul lor, ce impersonal,cum se desăvârşea peste toate suferinţa,cu care copilăria era plină, până la margine.Şi atunci totuşi să pleci, mână din mână,ca şi cum ai rupe din nou ceva vindecatşi să pleci: încotro? În nelămurit, departe, într-o neînrudită ţară caldă,care, dincolo de orice acţiune,are să fie nepăsătoare ca un decor:grădină sau perete şi să pleci: de ce?Din impuls, dintr-un fel de-a fi,din nerăbdare, dintr-o întunecată aşteptare,din neputinţa de-a înţelege şi lipsă de minte:să iei toate acestea asupra ta şi zadarnicsă părăseşti poate ceva de valoare,pentru a muri singur, neştiindde ce este acesta începutul unei vieţi noi?


190pagina


LEBĂDA

Această trudă, de-a te duce greuşi ca legat prin ceea ce nu este încă făcut,se aseamănă mersului nedesăvârşit al lebedei.

Şi moartea, această nemaiatingerea acelui fund, pe care zilnic stăm,se aseamănă înfricoşatei sale încredinţări

apelor, care-o primesc blând,şi care, parcă fericite şi supuse,i se retrag dinainte, val cu val,în timp ce ea, nesfârşit de liniştită şi sigură,tot mai mare şi mai suveranăşi mai calmă, binevoieşte să treacă mai departe.

FÂNTÂNĂ ROMANĂ

Două bazine, unul ridicându-se pe celălaltdintr-o bătrână rotundă margine de marmorăşi din apa de mai sus plecându-se uşorspre apa care aşteptând stă jos,

tăcând acelei ce-i vorbeşte-n şoaptă,şi tainic, deopotrivă în mâna scobită,arătând pe cer din verde şi întunericca un obiect necunoscut,

întinzându-se ea însăşi liniştită în frumoasa cupăfără dor de-acasă, cerc din cerc,numai uneori visătoare şi cu picuri

prelingându-se pe perdelele de muşchila ultima oglindă, pe care bazinul săuo face să zâmbească de jos cu ce trece pe deasupra.


191p a g i n a


CĂLUŞEII

Cu acoperişul şi umbra lui se învârteşteo mică bucată de timp cuprinsulde cai pestriţi, toţi din ţaracare întârzie mult până să se mistuie.Într-adevăr unii sunt înhămaţi la trăsurici,dar toţi au curaj în figurile lor;un leu roşu supărat merge cu eişi când şi când un elefant alb.

Chiar şi un cerb este acolo aidoma ca-n pădure,numai că poartă o şea şi pe deasupraîncălecată o mică fetiţă albastră.

Şi pe leu călăreşte alb un băiatşi se ţine cu mica mână fierbintecăci leul arată limbă şi colţi.Şi când şi când un elefant alb.

Şi pe cai vin în trecereşi fetiţe, luminoase, aproape prea maripentru acest salt de cal; şi în mijlocul avântuluiîşi ridică privirea încoace, undeva.

Şi când şi când un elefant alb.

Şi aceasta se duce şi se grăbeşte, ca să sfârşească,şi se roteşte şi se învârteşte şi n-are ţintă.Un roşu, un verde, un cenuşiu trimis în trecere,un mic profil abia-nceput.Şi câteodată un surâs, întors încoace,unul fericit, care orbeşte şi se risipeşte,în jocul acesta orb fără suflare.


192pagina


CÂNTEC DE LA MARE

Străveche adiere dinspre mare,vânt de mare noaptea:nu vii încoace la nimeni,dacă veghează vreunul,trebuie să vadă cum elte rabdă;străveche adiere dinspre mare,care bate parcă numai pentru roca primitivărupând de departeun spaţiu curat.

O, cum te simteun smochin mişcatsus, în lumina lunii.

FLAMINGII

În oglindiri ca de Fragonard,nu le este totuşi dat din albul şi roşeaţa lormai mult decât ţi-ar oferi unulcare-ar spune de prietena lui: era

încă blândă de somn. De se ridică în verdeaţăşi stau, uşor răsuciţi pe vrejuri roze,laolaltă, înflorind, ca într-un strat de flori,se ademenesc ei înşişi mai ademenitori ca Phryne;

până când îşi adăpostesc paloarea ochiuluiîmbrăţişându-se în propria moliciune,în care se ascunde negru şi roşu de poame.

Deodată ţipă ascuţit o pismă prin cuştiei însă s-au întins miraţişi păşesc unul câte unul în închipuire.

Traducere de Dinu PILLAT


feed back iulie - august 2013

Documents