ADOLESHIA FILOTEOS cauta ***

ADICĂ ÎNDELETNICIRE IUBITOARE DE DUMNEZU

adicăDin cetirea cărţii celor cinci Sfinte Scripturi ale lui Moise, înţelegeri de suflet

folositoare şi mântuitoare:

ALCĂTUITĂ DE ARHIEPISCOPUL EVGHENIE BULGARIUL

şi acum pe limba Românească tălmăcită, şi tipărită: de S. V. M. M.

ÎN ZIELELE PREA ÎNĂLŢATULUI DOMNSCARLAT ALEXANDRU CALIMAH VOIEVOD.

TOMUL I.Întru care se cuprind înţelegerile cele din cetirea uneia din cele cinici sfinte cărţi, a

Facerii

Sau tipărit în tipografie sfintei Mitropolii în IAŞI. LA ANUL 1815.

Psalm. 118 Stih: 15.,,Întru poruncile tale mă voi îndeletnici, şi voi înţelege căile Tale”.

Şi stih. 23. 24.,,Iar robul tău se îndeletnicea întru îndreptările tale: Pentru că mărturiile Tale

cugetarea mea sânt, şi sfaturile mele îndreptările tale”.Şi stih: 27.

,,Pe calea îndreptărilor tale înţelepţeşte-mă pre mine, şi mă voi îndeletnici întru minunile Tale.”

Stih: 48: ,,Şi am ridicat mâinile mele către poruncile Tale, pe care le-am iubit, şi mă

îndeleniceam întru poruncile tale.”Şi stih: 78.

,,Ruşineze-se cei mândri, căci cu nedreptate au nelegiuit asupra mea. Iar eu mă voi îndeletnici întru poruncile Tale.”

PUNEREA ÎNAINTE.a

CĂRŢII

Cetirea cea neîncetată a Sfintelor Scripturii, ce se face cu luare aminte cea după putere şi cu sârguinţă, se cădea a fi sârguinţa şi cugetarea cea de toate zilele a credincioşilor, şi împreună hrana sufletelor cea dea pururi, precum pâinea este a trupului. Pe acest fel de cetire, nu numai în aşezământul cel nou al darului o auzim că sau poruncit: ,,Cercetaţi Scripturile şi celelalte: Ci şi întru aşezământul cel vechi din început de văzătorul de Dumnezeu scriitorul de lege o aflăm pe ea poruncită. Israiliteanul cel vechi avea datorie, nu numai a asculta la adunările cele de obşte ce se făcea atunci în Sinagoguri, mărturiile lui Dumnezeu, care se cetea în rânduite vremi: Ci şi singur de o parte pe aceleaşi a le mai ceti. Şi încă şi fiilor săi, şi rudelor, şi casnicilor, adeseori a le pomeni: Avându-le pe ele totdeauna, şi spre somn întorcându-se şi sculându-se şi şezând, şi umblând înaintea ochilor săi prin aducere aminte, şi în mâini prin faptă, şi în scurt, şi pe însăşi uşile casei sale scrise, ca să se îndreptează după dânsele, şi intrând şi ieşind, toţi paşii săi. Acestea sânt (zice Legea o Israiliteanu-le) mărturiile lui Dumnezeu. (Deuteronom 6,7-9) ,,Şi le vei povesti pe ele fiilor tăi: şi vei grăi întru ei şezând în casă, şi mergând în cale, şi culcându-te, şi sculându-te: Şi le vei scrie pe ele spre semn pe mâna ta, şi va fi aceasta neclătit înaintea ochilor tăi: Şi le veţi scrie pe ele pe pragul casei voastre. Încă şi însuşi împăratul, mai întâi decât altora aceşti-i puneri de lege se supunea, când şedea pe scaunul său. (Deuteronom 17,18-19) ,,Şi îşi va scrie lui-şi a doua lege aceasta. …În carte… Şi va fi cu dânsul: şi va ceti întru ea în toate zilele vieţii sale: Ca să se înveţe a se teme de Domnul Dumnezeul său, şi a păzi toate poruncile acestea, şi a face îndreptările acestea. Însăşi aceiaşi sârguinţă a cetirii şi a cugetării cei osârdnice a sfinţitelor Scripturi, care era datorie a vechiului Israelitean, oare nu este supus şi creştinul, noul Israiletean al darului; supus este cu adevărat: şi cu atât mai mult, cu cât petrecerea, acestuia i se cere mult mai desăvârşit decât a aceluia, cu cât decât a aceluia este mai înaltă şi mai presus de fire cinstirea de Dumnezeu a acestuia. Oare cunoaşte-o aceasta creştinul; Oare o cugetă; Oare păzeşte-o; foarte puţin, ori nicidecum. Toată altă carte o vezi în mâinile celor mai mulţi: (uneori, vai. Şi întru ale celor ce se îndeletnicesc întru cuvinte afară de cartea ceasta de Dumnezeu dată. Mulţi poate socotesc, că îndestul cugetă Sfinţitele Scripturi, când adunându-se la cele de obşte şi prăznuitoare sfinţite adunări, ascultă Scriptura cea din cea veche şi din cea nouă, din parte, şi pe acestea degrabă şi de roata cetindu-se, fără de vreo luare aminte din partea lor şi de înţelegătore însemnare: Ci ca pe nişte cuvinte, ce aşa prost, se varsă în văzduh. Pe această lenevire şi trândăvie, cea către Dumnezeieştile Scripturi, scotindu-o eu oarecând întru sine-mi, că atâta este vrednică de osândire, cât şi de păgubire, am luat în mâini lângă mine atunci întâmplându-se, cartea sfinţitelor cinci Scripturi, şi deschizându-o pe ea, şi a o mai ceti sârguindu-mă, cu oarecare mai întinsă privire, am cunoscut, că între cetirea cea

de acest fel, se ridică în sufletul meu oarecare înţelegeri, şi gânduri de multe feluri folositoare de suflet şi mântuitoare care avea multă putere spre depărtarea răului şi spre facerea binelui. Drept aceea şi de folos am judecat, pe nişte aduceri aminte şi aşezământuri ca acestea, care-mi venea mie de aicea, şi de acolo în mintea mea să le aştern, precum îmi venea mie, şi pe hârtie scrisă. Scopul căţii aceştia, este acesta, şi apucarea una ca aceasta. Nu făgăduiesc întru aceasta, să tâlcuiesc şi mai luminat să desluşesc pe cele negrăite, care în sfinţitele acestea cărţi să cuprind, nici pe cele nedezlegate. Mare şi nestrăbătut este adâncul Dumnezeieştilor cuvinte. Puţul acesta adânc, şi eu acest fel de ciutură nu am. Cetind scot numai din izvoarele mântuirii cele ce se revarsă, ca printr-un puhoi, ca pe nişte revărsări mai pe deasupra şi plecându-mă marelui bogoslov Nazianzului, mă adeverezu, cum că, nu al fiecăruia este a filosofi pentru Dumnezeu, nici totdeauna, nici tuturor, nici pe toate. Şi cum că, bisericescul tâlcuitor pe altele din sfinţitele cuvinte le înţelege, şi poate oarecum a le lumina: Iar la altele tace, şi-şi mărturiseşte curat pe a sa ştiinţă. ,,Pe unele ştie a zice că le ţine, iar pe ale altora necunoştinţa o mărturiseşte. Neascunzând cum că multe îi sânt lui nearătate. Aşa plecându-mă eu trecu, pe câte cetind mă întâmpină mai înalte şi mai adânci: Şi las să le cerceteze pe unele ca acestea, şi să le tâlcuiască: Sau cei ce le grăiesc, sau şi cei ce le scriu, câţi sânt ,,din cei cercaţi, şi întru vedere, şi mai înainte de aceştia suiţi şi cu sufletul şi cu trupul curăţiţi. Precum împotriva lui Evnomie scriind grăitorul de Dumnezeu dascălul cel zis sfătuieşte. Deci nimeni de la mine nu aştepte să auză aicea: Pentru ce Dumnezeu veşnic fiind, zideşte lumea vremelnică; În ce fel oare ce au fost adâncul acela întâiul zidit, care de poetici mai pe urmă, negreşit din cele cinci cărţi ale lui Moise, sau prefăcut, numindu-l prăpastie întâi făcută; Cum întunericul fiind deasupra adâncului, Duhul se purta pe deasupra apei; şi ce fel de Duh; Şi cum pe deasupra strălucea lumina, după ce au luat fiinţa; Şi cum se despărţea de întuneric; şi alcătuia pe cele trei dintâi zile; Şi cum se număra zilele mai înainte încă de a se alcătui soarele; Şi câte, şi încă cum cerurile sau aşezat; Şi cum apele cele deasupra, de cele dedesubtu-l tăriei, sau despărţit şi ce este tăria; Şi când îngerii sau zidit; Şi cum fără trup fiind, sânt în loc; sau cum se mişcă, din loc în loc mutându-se; Şi cum din pământ, şi din ce fel de pământ, Adam sau zidit; şi cum Eva din coasta lui Adam; Şi încă din care coastă; Şi care au fost rodul pomului cunoştinţii, cel oprit despre cei întâi zidiţi; şi în care parte a pământului, Raiul cel din Edem sau sădit; Şi dacă şi până acum să păzeşte el pe pământ; şi oare câtă vreme, nevinovaţi rămâind începătorii neamului au petrecut în rai; şi ce fel au fost sabia aceea Heruvumi-cească de văpaie care pe călcătorii de poruncă de la intrarea în rai i-au închis; şi celelalte şi celelalte: Precum şi altele pe lângă acestea prea multe unele ca acestea prin toate cele cinic cărţi să pun înainte. Pre a acestora (am zis) pe asemenea şi a celor asemenea cercetătoare iscodire şi cu deamăruntul luminare nimeni aicea de la mine să o nădăjduiască. Pe a unora ca acestora nici Dumnezeieştii Părinţii noştri cei vechi tâlcuirea cea cu desăvârşită adeverire nu o făgăduieşte fără de îndoială. Şi între ceilalţi. şi fericitul Teodorit, (cu toate că pentru nedumeririle Dumnezeieştilor Scripturi, au scris cartea cea către Ipatie carele o ceruse) dar luminos mărturiseşte: Întrebarea 7 ,Că, unele din cele întrebate sânt de prisosit, ca nişte nefolositoare: Întrebarea 5. 11 Iar altele a se întreba sânt proaste şi fără minte. Şi cea de pe urmă au hotărât: Întrebarea. 4. Cum

că, şi îndrăzneţ lucru socotesc că este a zice, pentru cele ce Dumnezeieştile Scripturi nu zice descoperit. Ravinii cei vechi ai Evreilor, mai înţelepţi decât cei de pe urmă fiind, nici aceea n-au judecat a fi de folos, ca să se tâlcuiască de obşte la toţi, oarecare cărţi, ori capete ale aşezământului celui vechi: Şi mai ales: Pe cele întâi ale facerii: Şi pe începutul vedeniei lui Iezechil proorocului, şi pe cele ce la sfârşitul proorociei acestuia: Şi cântarea cântărilor lui Solomon, măcar deşi la dânşii sânt canonisite. Şi laudă luarea aminte cea Ravunicească, şi o află binecuvântată şi părinţii Bisericii noastre. Origen întru mai înainte cuvântarea pomenirii cei din cântare. Şi Ieronim în epistolia cea către Paulin, şi întru înainte cuvântarea cea la Iezechil către Eustohie.) Încă şi Grigorie Nazianzul în cuvântul cel răspunzător zicând, ,,că trebuie legea a fi şi la noi. Şi în cuvântul cel pentru buna rânduială întru voroviri. Şi Marele Vasile încă în Epistolia 12. către Hilon ucenicul său, adăogând: Aceasta, ,,Că din cetirea Vechiului Aşezământ, de multe ori se face vătămare. Adică acelor ce mai presus de sine-şi, vor cu prea îndrăzneală a le prea cerceta. Pentru aceasta dar şi eu acum Cărţile sfinţitelor cinci Scripturi puindu-le înainte spre cugetare, cercările adică şi pricinile cele mai adânci şi mai grele le-am trecut, ca pe cele ce sânt mai presus de puterea mea: Iar oarecare socotinţe numai şi gândiri ce între cetire îmi venea mie, dincoace şi din colea, le-am însemnat: şi mintea spre dânsele întorcându-mi, nu fără folos le-am judecat pe nişte înţelegeri ale mele ca acestea, şi prin scrisoare a-le aşterne, şi aşternuturile mele acestea de faţă a-le pune aicea, ca pe unele ce nu puţin folos îmi pricinuiesc prin procetire. Aceasta este cea de faţă a mea Adoleshia ori (Îndeletnicire.) Şi nimenea să nu prihănească, mă rog, scrisoarea deasupra ca pe oarecare ca şi cum din nou izvodită, şi neobicinuită, şi străină: Ştiind că numele Adoleshie (în limba Elinească) care mai de obşte, în loc de oarecare glumă necuviincioasă, şi multă cuvântare de prisosit, sau înţeles: Acesta-şi în Scripturile cele de Dumnezeu date mai luându-se, în oarecare chip sau afierosit***, (vezi la pag. 125 Lexicon Suida) şi a însemna pe cugetarea cea adeasă şi dinadinsul: sau rânduit: Pe care un suflet de Dumnezeu cinstitor şi de Dumnezeu iubitor o afieroseşte, la cetirea Dumnezeieştilor şi sfinţitelor Scripturi, şi la mai aducerea aminte, şi chibzuire. Deci nădăjduiesc cum că, şi ori carele altul va voi, într-această a mea îndeletnicire împreună cu mine a se îndeletnici, nu va avea pricină a se jălui căindu-se, că în zadar şi fără câştig vremea sa ş-au cheltuit. Aceasta, de va urma aşa, (precum mă rog!) şi oarecare rod de aicea de sufletesc folos va aduce cel ce să va îndeletnici împreună cu mine, aceasta îmi va fi singură, şi una dorită răsplătire şi dare înapoi a smeritei mele ostenelii aceştia.

CĂTRE IUBIŢII MEI CETITORI.

Pe depărtarea de lumeştile turburări, nu numai următorii Dumnezeieştii descoperiri, ci şi însuşi cei ce cearcă canoanele cele drepte ale firii omeneşti, o au urmat, măcar şi neştiind ei pe Ziditorul firii, carele după cerescul călător Pavel Apostolul din dreapta privire a firii să cunoaşte. ,,Că cele nevăzute ale Lui de la

zidirea lumii, din făpturi înţelegându-se. Se privesc, şi veşnica Lui putere şi Dumnezeirea…” Iar aceştia, măcar necunoscând pe Ziditorul prin privirea zidirilor Lui, au cunoscut, pe viaţa cea liniştită şi neprimejduitoare şi afară de turburări ca pe o mai folositoare decât toate bunătăţile cele ce-s în turburări, şi decât isprăvile cele de obşte folositoare. Drept aceea poate a vedea acela ce voieşte , pe mulţi din amândouă stările, şi din cea a blagocestivii Dumnezeieştii soarte cei-i din cereasca descoperire, şi din cea din pământeasca dreapta privire, că viaţa aceasta asemenea o au urmat, pe care şi marele acela Moise oarecând cu lucrul o au învăţat. Că de bunătăţile Egiptului depărtându-se, Dumnezeieştii vederi de Dumnezeu sau învrednicit: şi, mai toţi proorocii aceasta o au urmat, dintre care Ilie este martur şi Elisei, şi alţii asemenea de întâlnirea cea cu mulţi depărtându-se. Şi ce îmi este mie pe aceştia a-i număra; Însuşi dătătorul veşnicii şi ascunsei descoperiri, carele pentru mântuirea noastră s-au înomenit, în multe feluri pe chipul acesta mai înainte învăţându-l: ,,Îndeletniciţi-vă zicând, şi cunoaşteţi că Eu sânt Dumnezeu, au arătat apoi a pustietăţii şi în singurătate ucenicilor din tainele Sale pe cele mai înalte. Iar aceea din singură privirea zidirii pornindu-se, drept, precum mi se pare, au înţeles, că şi aceasta are trebuinţă de îndeletnicirea cea în deosebire şi în locuri ascunse. Că mintea pururi în turburările lumeşti îndeletnicindu-se, şi în înţelegerile lumii cele cu amăgiri încurcătoare învârtindu-se, anevoie va putea ceva drept a judeca, ca una ce pururia cu în-feluritele înţelegeri se amăgeşte. De unde şi aceasta, noaptea sfatul întru cei înţelepţi se face, înţelepţeşte s-au socotit. Că noaptea, pentru singurătate, cu cei ce vieţuiesc în pustiu se aseamănă. Şi acestea cu adevărat mai înainte vremea le-au arătat, şi de la cei ce Dumnezeieşte au voit a vieţui, şi de la cei ce fireşte au filosofit în viaţă, că afară de turburări toată noima cea mai dreaptă să adună. Eu dar viaţa acestora oarecând dorindu-o, am ieşit de voie, ci, că de n-ar mai fi fost, m-am întors iarăşi, vrând, nevrând, la aceeaşi turburare. Iar în vremea ce petreceam viaţa cea singuratică, şi, precum eu judec, mai iubitoare de Dumnezeu, spre a mea mângâiere pe iubitoarea de Dumnezeu îndeletnicirea aceasta a celui întru sfinţii filosofi prea slăvitului Evghenie de multe ori o ceteam, la cei de pe urmă, mi sau părut a fi bine, şi în patrioticeasca mea Moldoveneasca limbă, din cea Elinească a o tălmăci, şi precum am putut o am făcut aceasta, şi voiam în ascundere oare unde a zăcea nearătată: Dar de vreme ce sau făcut ştiută aceasta şi altora din cei mai de aproape ai mei, şi aceştia către alţii din prieteni lor au vestit lucrul, şi cetindu-o, întru atâta sau îndulcit, încât spre a se da în obşte, spre folosul multora, de multe ori m-au îndemnat, prea multe zicându-mi, câte nici a să însemna se pot, ca nu cu dreptate să mă arăt după povestitul Astudam mie-mi laude împletindu-mi, m-am plecat şi nevrând cererii iubitorilor de cele bune, spre a se da în tipar, precum şi cei ce o ştia m-au îndemnat spre folosul multora. Iar precum eu judec spre un slab semn de pomenire a mângâierii cei-i mici a petrecerii mele în pustie, întru care ca un prunc începusem puţin a umbla pe calea ce duce înainte, şi care aduce noimi înalte, şi iarăşi la cele din urmă întorcându-mă zic acum, dupre cei ce şi-au spânzurat organele în sălciile Babilonului. Deci primească tot ori carele blagocestiv căutător iubirea mea de osteneala aceasta, ca pe un lucru de aşezare iubitoare de blagocestie, care aşezare voieşte a mai năzui către oarecare bine mai înalt decât cel văzut, şi a se întinde nu poate. Şi de i se va părea lui a fi ceva vrednic de petrecerea

mea cea în pustie, pe cel ce întru acestea se vede laude-l. Că de la Acesta toată buna dăruire să trimite, de multe ori şi prin cei nevrednici. Iar de se va socoti vreo naştere greţoasă a neputinţei mele, cu buna cunoştinţă ierte meteahna minţii omeneşti. Că nădăjduiesc, că de nu va fi muscă ce suge din rane cetitorul meu, ci albină care adună din cele mai bune şi mai mirositoare flori, mult folos va secera în cămara sufletului său dintru acestea, şi va învistieri lui-şi dulceaţa mierii cei cuvântătoare. Care lucru rog de la Domnul tot celuia ce le va ceti acestea.

S. V. M. M.

PARTEA, I.

A ÎNDELETNICIRII CEII IUBITOARE DE DUMNEZEUADICĂ

Din cetirea cărţii: I. a Sfintelor cinci Scripturi, înţelegeri folositoare de suflet şi mântuitoare.

DE LAFACERE

PARAGRAF: 1.Ziditorul este veşnic: iar zidirea vremelnică.

,,Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Facere cap 1. Stih 1. Auz aceasta: ,,Întru început au făcut,” şi mă învăţ pricina cea mai presus de început şi fără început a unui vremelnic început. Auz aceasta: ,,Au făcut cerul şi pământul,” şi mă învăţ că apoi nici o făptură era, mai înainte de a se face cerul şi pământul. Sau cum amintrilea, cerul şi pământul sau făcut întru început: Deci fac socoteala dintru aceste două, împreună şi deodată să zic, cum că făptura ce nu era: adică de sineşi era nimic mai înainte de a se face, pentru că au luat început de a fi. Iar Făcătorul era de Sineşi, din a Sa fire, fiindcă au dat pe fiinţa nimicăi, şi ceea ce cu totul nu era: şi ca Unul ce nu au luat început El de a fi, ci pe fiinţa celorlalte afară de Dânsul dându-o, El cu adevărat era mai înainte de tot începutul fiinţii. Adică, El era fără de început. După împreună urmarea aceasta binecuvântată dintru mine a înţelegerilor, celor fireşti, pe aceea, întru început a se face din ce n-au fost, din urmarea cea de nevoie o dau cei-i ce sau făcut: iar pe întru început a face, fără îndoială o aduc Celui ce o au făcut. Pe aceea o înţeleg, că de Acesta: iar pe Acesta îl pricep şi îl cunosc, ca şi cum prin aceea. Fără de Acesta, aceia de sine-şi ar fi fost neînfiinţată. Fără de aceea, ar fi fost Acesta, şi mie însumi, şi la toată cuvântătoarea zidire necunoscut: Fiind El adică singur de Sine-şi, ca Cel ce este de la Sine-şi, dar necunoscându-să de altul cineva, fără numai, Însuşi singur şi de la Sine-şi. Pe Acesta eu acum, întru Sine-ş eu nu-l cunosc, cum este, şi ce fel este, precum este. Ci îl cunosc din cuvântarea ceea ce este în mine povăţuindu-mă, şi mă pliforisescu a crede fără de îndoială, cum că este. Şi aşa prin ceea ce n-au fost mai înainte, şi din

nimic întru început sau făcut, mă înalţ la înţelegerea Celuia ce este dea pururi, carele şi pe ceea ce nicăiorea nicidecum n-au fost mai înainte întru început o au înfiinţat. Şi de m-ar întreba cineva: şi cum ai înţelegere de ceea ce mai-nainte n-au fost; sau de unde o ai; o am (îi răspund:) că numi este neştiut, cum că însumi eu acum, sânt şi mă aflu: şi încă sânt şi încredinţat asemenea la aceasta, cum că eu nu eram dea pururea, nici totdeauna mă aflam: şi nici cât de puţin pot a mă îndoi pentru sine-mi, cum că nu aveam fiinţă dea pururi: ci ştiu bine şi fără îndoială, cum că am început oarecând de a fi, mai înainte nefiind: şi am început încă şi aceasta pentru sine-mi a o cunoaşte şi a o şti: că eu însumi oarecând eram nimic, mai înainte de a lua fiinţa aceasta pe care o am. Nu eram, şi acum sânt: şi este cu adevărat fiinţa, care pe mine, cel ce mai înainte eram nimic, şi pe celelalte asemenea mie, care mai înainte nu era, din nimic ne-au adus întru fiinţă: negreşit Acela, carele, întru început au făcut cerul şi pământul. Bine este cuvântat Dumnezeu, şi prea lăudat, şi prea proslăvit în veci. Această matimă mă învaţă despre o parte şi sfinţita descoperire cea dăruită mie prin Scriptura cea de Dumnezeu dată, şi însăşi firea, prin cuvântătoarea putere ce este întru mine, despre cealaltă parte: Şi întocmai mă adeverează şi mă încredinţează cum că, aceasta însuşi este şi Dumnezeul, şi Făcătorul, şi Ziditorul, şi al lumii toate aceşti-i ce se vede, precum şi însuşi al meu. Aceia deplin mă încredinţez, pentru că nu sânt fără de minte şi nebun: ,,Au zis nebunul întru inima sa, nu este Dumnezeu.” Psalm 52 stih 1. Aceasta, pentru că nu sânt orb, nici de tot nesimţitor şi fără socoteală: ,,Bărbatul nebun nu va cunoaşte, şi cel nepriceput nu va pricepe acestea.” Psalm 91 stih 6. ,,Că cele nevăzute ale Lui de la zidirea lumii, prin făpturi înţelegându-se să văd, şi puterea Lui cea pururi vecuitoare, şi Dumnezeirea.” Romani. I stih 20.

2.Sporirea alcătuirii şi a împodobirii tuturor celor făcute în şase zile.

,,Şi au zis Dumnezeu, facă-se lumină, şi sau făcut lumină.” Facere. I Stih 3. Cuvântul lucru. Au zis Ziditorul facă-se, şi făptura s-au făcut. Aşijderea de ar fi zis; toată împodobirea zidirii, împlinită şi sfârşită, după cum este acum, facă-se negreşit îndată în clipeală s-ar fi făcut, precum sau făcut şi lumina. Dar Ziditorul au voit să alcătuiască lumea întru o prea lungime oarecare de vreme: ,,Prin zidirea cea pe rând alcătuită, cunoscut pe Sine-şi făcându-se celor cuvântători:” (precum au însemnat Ghenadie.) Pentru aceasta de Dumnezeu văzătorului scriitor, i sau poruncit a scrie împrejur din parte, facerea lumii făcută în şase zile, spre a noastră mai luminată învăţătură, ca să luăm ca înaintea ochilor alcătuirea priveliştii aceştii a toată lumea, după părţile cele mai cuprinzătoare, din zi în zi arătată, şi pentru fiecare să slavoslovim, pe Acela ce le-au înfiinţat pe ele. Psalm 18. Stih. 1. 2. Şi au povestit de aceea din început atuncea, după moştenire zidirile, cele în şase zile şi în şase nopţi alcătuite, mărirea cea nemărginită şi slava Celui ce le-au zidit: ,,Când făceam stelele, M-au lăudat cu glas mare toţi îngerii Mei:” precum şi acum toate cele

înfiinţate, în toate zilele şi nopţile cu ne tăcere o povestesc pe ea, şi în veacul veacului o vor povesti. ,,Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria:” ,,Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte cunoştinţă.” Şi dar, în ziua dintâi (scrie văzătorul de Dumnezeu) că după cer şi după pământ, sau adus întru o fiinţă lumina, şi după ce sau adus, sau despărţit de întuneric. Iar în ziua a doua: sau întins pe deasupra pământului o îndestulă lungime: lungimea aceasta nu deşartă şi neînfiinţată, după cum cea a matematicilor în trei părţi despărţită, care cu nişte goale aflări se socoteşte: ,,Ci lungime întărită, (zice arătătorul de cele Dumnezeieşti Vasile) lângă lungime (adică lângă depărtări) şi care are închipuire, tare, şi neînduplecată. Adică, o lungime acoperitoare şi întărită (precum tâlcuieşte Teodorit:) ca să ştie alunecarea şi lesne curgerea firii apelor celor ce poizesc pe deasupra tăriei, şi de cele de sub dânsa despărţite, să le deosebească: pentru aceasta şi tărie sau numit, şi cer aceeaşi. Una adică, căci pe deasupra pământului este întinsă, iar alta, căci ca o îngrădire, sau ca un zid din mijloc ţine apele cele zise, şi pe unele de altele le desparte. În ziua a treia, sau strâns apa cea rămasă sub acest fel de tărie cerească, în văile pământului adunându-se, şi au înfiinţat mările. Şi după urmare izbăvindu-se pământul de adâncul apelor, de către care fiind acoperit petrecea nevăzut şi ne tocmit. Deci îndată sau arătat uscatul şi au odrăslit cu Dumnezeiască poruncă, buruiană de iarbă, şi au răsărit lemne, adică pomii, care dau roduri de multe feluri, după seminţele ce să cuprind întrânşi. Întru a patra sau întărit toate stelele, şi împreună cu ele luminătorii cei mari, Soarele şi Luna, ca să lumineze pământul, ca unii ce sânt mai apropiaţi de dânsul mai cu îndestulare, şi să stăpânească, oarecum, peste zile şi peste nopţi, însemnând vremile, şi anii, şi celelalte lungimi vremelnice, şi pe cele ce se văd, cărora, din înconjurarea şi purtarea împrejur a acelora, soarta noastră această pământească se supune. Întru a cincia: sau adus întru fiinţă toate felurile de neamuri ale jivinelor celor însufleţite, şi câte au traiul şi hrana în ape, şi câte înaripate zboară pe deasupra pământului către tărie: luând de obşte şi acelea şi acestea blagoslovenia cea de la Dumnezeu, fiecare spre înmulţirea lor, şi spre cuviincioasa creşterea cea după felul lor. Întru a şasea: au ieşit din pământ cele cu câte patru picioare, şi dobitoacele, şi hiarăle, şi pământeşti-le târâtoare, împărtăşindu-se şi ele asemenea de aceeaşi blagoslovenie a creşte şi a se înmulţi. Şi după toate cele zise, întru aceeaşi a şasea zi Dumnezeu au făcut pe om: pe Adam şi pe Eva, parte bărbătească şi femeiască: Şi i-au blagoslovit pe ei, nu numai ca pe celelalte jivine, încât a creşte şi a se înmulţi: Ci încă şi ,,Ca să domnească pământul, şi să stăpânească hiarăle mării, şi păsările cerului, şi pe toate dobitoacele a tot pământul, şi pe toate cele ce se târăsc pe pământ. Facere. I. până în sfârşit. Deci mai înainte sau împodobit palatul, apoi sau băgat întrânsul locuitorul: mai înainte sau aşezat stăpânirea, apoi sau întărit împăratul cel hirotonisit. Cine; cel din nefiinţă zidit, precum şi celelalte! Omul cel din pământ şi din tină plăsmuit! Cine socotindu-le acestea, să va afla, carele şi decât însuşi pruncii, şi decât copii care încă sug ţâţă, avându-şi gura şi inima mai neputincioasă, nu se va înspăimânta şi nu se va minuna, de iubirea de oameni, şi prea buna bunătatea lui Dumnezeu cea atât de multă spre noi; ,,Doamne Domnul nostru, cât este de minunat numele Tău în tot pământul! Cu adevărat sau înălţat mare cuviinţa Ta mai presus de ceruri.” Psalm 8

Stih 1. 2. Şi din însu-ş cerurile, precum şi din celelalte toate zidiri ale Tale, să arată cu adevărat, şi se cunoaşte, nemărginita puterea, şi înţelepciunea, şi bunătatea Ta: ,,Minunate sânt lucrurile Tale, şi sufletul meu le cunoaşte foarte:” Psalm 138 Stih 14. Însă nemărginită bunătatea Ta mai cu deosebire sau cunoscut spre mine viermi-le cel prost. ,,Minunată sau făcut cunoştinţa Ta de la mine: Sau întărit, nu voi putea spre dânsa,” Psalm 138 Stih. 6. nici cu îndestulare pot a o înţelege, nici precum se cade pentru dânsa a-ţi mulţămi.

3.Deosebire şi despărţire a luminii şi a întunericului.

,,Şi au despărţit Dumnezeu între lumină şi între întuneric.” Facere I. Stih 4. Lumina este fiinţa şi firea cea prea subţire şi prea ascuţită şi prea lucrătoare, pe care Ziditorul în ziua cea dintâi, în care au zidit cerul şi pământul o au vărsat peste acestea, şi prin care văzute se fac ochilor trupurile cele mai groase. Iar întuneric sau numit lipsirea fiinţei cei-i zisă: Care se întâmplă sau din depărtarea cea cu totul a luminii când nu este, sau din lipsire, puindu-se la mijloc vreun trup neluminos, şi care prin împotrivă îngrădire curmă razele cele din aceea. După chipul cel dintâi întunericul era mai înainte de lumină. Şi aceasta este, lumina nu era ci era o întreagă lipsire de lumină, care încă nu se zidise, şi după urmare: ,,Întuneric era deasupra adâncului.” Că amândouă punerile înainte acestea, adică: nu este lumină, şi este întuneric: sânt de o putere şi aceiaşi însemnează. După chipul cel al doilea să făcea întuneric, când mai pe urmă lumina după ce sau zidit, cu porunca Celui ce o au zidit se abătea întru o parte, şi de la o parte a adâncului, se muta la cealaltă parte. Şi aşa înţelegem pe cele trei zile ce au fost mai înainte de a patra, în care sau alcătuit luminătorul zilei, soarele, şi după chipul acesta şi Dumnezeiescul Nazianzin zicea: ,,Iar întunericul mai în urmă au venit***” De vreme ce după chipul cel dintâi, fiindcă fiinţa cea luminătoare atunci încă nu se făcuse, după întreaga lipsire a luminii, ,,Întunericul era deasupra adâncului,” de unde şi mai vechi sau numit: precum şi prăpastia cea mai înainte de împodobirea lumii. Pentru aceasta, pentru lumină adică cetim, căci cu amelinţarea Ziditorului, ş-au luat fiinţa din nefiinţă: ,,Facă-se:” iar pentru întuneric atâta numai auzim, că mai înainte de lumină era deasupra adâncului. Însă ce; nu cumva oare întunericul au fost veşnic; să nu fie! Această socoteală este cuviincioasă prea rău credinciosului Manet. Unul este din veac ΟΩΝ, singur Ziditorul: Iar celelalte toate vremelnice, şi împreună cu acestea şi lumina şi întunericul: Însă lumina, ca una ce este o fire pusă şi lucrătoare, cu rânduirea şi cu lucrarea, şi sau făcut, şi este: Iar întunericul, nici sau făcut chiar nici este cu lucrul, ci ca unul ce ,,Nu este fire stătătoare scrisă împrejur,” după luminătorul Nazianzului, este numai o întâmplare ce urmează după un chip din cele mai înainte zise, ori după întreaga înfiinţatica lipsire a luminii, ori după împotriva îngrădire: Încât cel ce zice că au fost, sau că este întuneric, acesta chiar o zice: că nu era, ori că nu este lumină, şi nimic altă. Deci într-acest chip Ziditorul ,,Au despărţit între lumină, şi întuneric:” Învaţă şi Dumnezeiescul Hrisostom, cum

că: ,,Fiecăruia osebit loc i-au împărţit: şi potrivită vreme i-au osebit.” Adică, când şi unde stăpâneşte unul, lipseşte celălalt: Şi când şi unde merge acesta, acela fuge. ,,Întunericul fuge de năpădirile luminii, (zice arătătorul de cele cereşti Vasile:) Şi adaoge, că lumina nici primeşte nici sufere venirile întunericului, ci-l alungă şi-l goneşte: ,,Firească făcându-le lor înstrăinarea. Că din fire sânt ele neîmpâclate şi ne-învoite.” Şi acestea cu adevărat aşa sânt. Dar eu aicea din punerea împotrivă, şi din despărţirea luminii şi a întunericului, acelor din lumea aceasta mare făcând socoteală, aflu acestea-ş întâmplându-se şi întru mine lumea cea mică. Uneori şi întru mine străluceşte lumina, când mă plec spre bine: Uneori dimpotrivă stăpâneşte întru mine întunericul, când mă abat şi mă întorc la rău. Iar mai rău este, că de multe ori la o faptă oarecare binele voindu-l, iar la alta răul îmbrăţişându-l, socotesc că unesc pe cele de sine-şi ne-învoite şi ne împreunate. Mă rătăcesc ticălosul! Le-au despărţit Dumnezeu şi pe acestea, precum pe acelea. Faptă bună împreună, şi răutate; Lumină împreună, şi întuneric; Ziuă împreună, şi noapte; Strălucire şi negură; Cum se poate; Aceasta este o unire silnică şi afară de fire, o amestecare de cele ce nu se pot amesteca. ,,Ce împărtăşire este luminii cu întunericul; Deci oare ce fel sânt eu, în câtă vreme viez şi petrec aşa ticălosul; Cum poate cineva a mă numi când petrec acest fel; fiu al zilei şi al luminii; sau al nopţii şi al întunericului; Ah! pe mine o întunecare încă mai covârşitoare mă acopere! Umbră deasă din toate părţile mă înconjoară! Adâncă este negura aceea ce împrejurul meu se varsă! Jalnică este nevederea şi orbirea ceea ce de năprasnă cade asupra mea! ,,M-au cuprins fărădelegile mele, şi n-am putut să văz! Binevoieşte Doamne a mă izbăvi! Doamne spre a-mi ajuta mie ia aminte.” Psalm 39 Stih 16. 18. Din toată inima mea acum cânt ţie acest irmos al Bisericii: ,,Negura sufletului meu risipeşte-o dătătoru-le de lumină Hristoase Dumnezeule, Cel ce ai gonit întunericul cel de demult al adâncului, şi dăruieşte-mi lumina poruncilor Tale Cuvinte.” Glas 8 Marţi la Utrenie.

4.Alcătuirea Soarelui, şi a Lunii şi a stelelor.

,,În ziua a patra, au făcut Dumnezeu Soarele, şi luna, şi stelele. Facere 1 16. Pe cei doi Dumnezeiasca Scriptură i-au numit luminători mari: Şi pe Soare luminător mare, iar pe Lună luminător mai mic. Nici al meu lucru este, nici în scurt să zic al fiecăruia cetitor credincios, a cerceta ca să afle, cât este Soarele mai mare; Şi de este cu un milion de ori mai mare decât pământul, este de zece milioane de ori mai mare decât luna, carea, într-alt fel, se prepune de patruzeci de ori mai mică decât pământul. Nici de este departe Soarele de Cronos planita ceea ce se poartă pe deasupra lui, atâta departe, cât o funie, care de treizeci de mii de ori şi mai mult, ar înfăşura prin mijloc, această sferă de apă şi de pământ, pe care locuim. Nici de este Soarele (precum zic unii) încă şi cu neasemănare mai depărtat decât cea prea de jos din stelele ce sânt pe tărie. Acestea cerce-le, de pot a-le înţelege, cei bogaţi de înţelepciunea lumii, şi care să zăbovesc întru cele de acest fel: Noi luând aminte la cele scrise de proorocul cel de Dumnezeu înţelepţi-t, mari numim pe aceşti doi

luminători, după mărimile lor, cele ce pentru apropierea de noi, se arată nouă deosebit decât celelalte stele, şi după mai însemnatele trebuinţe, care ni le plinesc nouă, aceste două vase dătătoare de lumină, cele aşa alcătuite şi rânduite de Ziditorul, ca să fie adică: ,,Spre luminarea întru tăria cerului: ca să lumineze pe pământ, ca să despartă între zi şi între noapte: Şi să fie spre semne, şi spre vremi, şi spre zile, şi spre ani.” După tot felul de schimbări şi de prefaceri, ce se întâmplă într-acest pământ locuit de noi, pe care le cer hotarele alcătuirii lumii cei împodobite. Că fără acestea, toate celelalte ale lumii aceşti-i pământeşti vrea să fie fără de rânduială şi turburate: sau cel mai puţin, ni sar fi întâmplat nouă oarecare năprasnice şi necunoscute. Iar prin aceste, aşa prea cu înţelepciune aşezate de Împodobitorul, şi zidirile prea bine se îndreptează, şi cele ne ajută şi ne folosesc nouă, din feluri de socotinţe şi de semne, oarecum mai înainte se cunosc, şi mai înainte se iconomisesc. Citesc Psalmul 103, întru carele cu de-amănuntul să scrie împrejur pronia şi purtarea de grijă pentru noi a Ziditorului cea mare lucrătoare şi prea bună, şi văz că în fiecare zi şi ceas, nenumărate pricini am ca să mă smeresc şi să mă minunez, de mărirea şi bunătatea lui cea nepovestită, care este către toate şi mai cu deosebire către mine omul. ,,Binecuvintează suflete al meu pe Domnul! Luna merge înainte la vremile sale: Apune seara Soarele, să face noapte: să ivesc hiarăle şi cer de la Dumnezeu mâncare, şi o află. Răsare Soarele: Să dau în laturi hiarăle: Iasă omul, şi se îndeletniceşte la lucrarea sa, ziua întru ne-temere, până seara. ,, Cât sau mărit lucrurile tale Doamne! Binecuvintează suflete al meu pe Domnul.

5.Preoţii sau rânduit ca nişte luminători pe tăria Bisericii.

Precum prin alcătuirea lumii au pus Dumnezeu luminători pe tărie, adică Soarele, şi Luna, şi stelele spre luminare pe pământ: Aşa prin mântuitoarea iconomie, au pus (după Pavel călătorul spre cer) pe oarecare duhovniceşti luminători în lume: Adică care ţin rânduiala de luminători. Şi precum luminătorii aceia ai lumii, nu sânt lumina cea mai veche, ci sau făcut ca nişte vase primitoare de lumină cea mai veche: Aşa şi în Biserică, (precum învaţă Marele Vasile) ,,Alta este lumina lumii cea adevărată, după a căreia împărtăşire sfinţii, să făcea luminători ai sufletelor, şi învăţa, izbăvindu-le pe ele de întunericul neştiinţei. Şi pentru însăşi aceasta dar, şi luminătorii Bisericii Ierarhii sau rânduit, ca să dea noroadelor celor încredinţate lor-uşi razele şi strălucirile luminii cei mai presus de lume, de care ei prin dar sau împărtăşit. ,,Pentru aceasta i-au pus pe ei pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ.” Facere I. 15. 16. Te-ai pus dar, (frate) pe înălţimea tăriei cei gândite a Bisericii: Te-ai hirotonisit preot, te-ai suit la treapta episcopului: dar nu te-ai pus la această mărime numai pentru ca să te înalţi, te-ai înălţat ca să luminezi: spre luminare pe pământ: Ca să goneşti întunericul cel ce poezeşte al răutăţii, al minciunii, al rătăcirii, al necunoştinţei, al eresului al necredinţei: ,,Spre a despărţi între zi, şi între noapte:” Ca să iconomiseşti vremile, şi să desluşeşti întâmplările.

Ca să sămuieşti şi să însemnezi voirile, şi aşezările, şi după dânsele să te faci povăţuitor de mântuire celorlalţi. ,,Spre semne, şi spre vremi, şi spre zile, şi spre ani. F acere I. 14. 18.

6Nimeni nu cugete înalt, pentru strălucirea neamului.

Dintru acelaşi smerit loc îşi au începutul naşterilor sale şi jivinile cele pe jos târâtoare şi de cele de jos râvnitoare, şi păsările cele înalt şi presus zburătoare. ,,Scoată apele ape-le târâtoare de suflete vii, şi păsări ce zboară pe deasupra pământului, către tăria cerului.” Facere I. 20. De se târăsc acelea trăgându-se pe pământ, de zboară acestea înalt spre înălţimi, însă unul şi acelaşi le este începutul şi materia alcătuirii acestora, precum şi al acelora, adică, adică apele cele curgătoare şi lene vărsătoare. Aceasta se cade a o socoti şi oamenii la felul lor. Ce pricină are a se mări întru mândrie, şi întru defăimarea celui mai mic şi prost şi sărac, cel mare şi cel întru dregătorie şi bogatul; Pentru că acela se trage smerit şi jos aruncat în adâncuri, acesta are cuvânt a se ridica la înălţimi trufaş şi înalt; Ua! Unul este începutul facerii şi al aceluia, precum şi al acestuia: Pământul, ţărâna, tina: Şi acelaşi va fi şi sfârşitul. Deosebeşte, poate, rânduiala, sau starea, întru care se află, nu înfiinţarea din care sau alcătuit. Şi pentru aceasta, cele târâtoare, şi păsările cele zburătoare întocmai: Împăraţii pământului, şi toate noroadele întocmai: împreună se cheamă la aceiaşi slavoslovie întocmai, căci ca nişte lucruri ale Ziditorului, întocmai sânt datori Lucrătorului a toate cu aceeaşi laudă şi cinste. De este deosebire între om, şi între om, una este mai vârtos cea prea adevărată: aceea adică,care vine din faptele bune şi din darurile sufletului, sau din metehne şi din răutăţi; sau şi dintru o faptă bună, din alcătuirea şi cumpănirea cu altă faptă bună. Fiindcă încape şi între o faptă bună cu altă faptă bună uneori oarecare despărţire, care le deosebeşte. Nu este, ba, nu este dea pururi tot aurul de acelaşi preţ, ci are şi aur de aur deosebire. La multe părţi ale pământului se află metalul acesta dorit şi iubit, dar aurul Evilat covârşeşte pe celelalte, şi se deosebeşte. ,,Iar aurul pământului acela este bun. „ Facere II 11. 12. O cât aur, dar însă nu este atât de bun! Ca unul ce este amestecat din nişte părţi de altă fire. Câtă faptă bună, dar însă nu-i îmbunătăţită, pentru amestecarea socotelilor celor pământeşti şi a multor feluri de metehne! Câtă părută faptă bună, dar însă este cu adevărat răutate, pentru fumul mândriei cel ce locuieşte întrânsa, sau pentru făţărnicia cea sub dânsa ascunsă şi tăinuită!

7Omul nelucrător, este ca un om mort.

Nici înăuntrul raiului desfătării să cădea omul a rămâne desăvârşit nelucrător şi deşert: Şi acolo aflându-se era cu cale oarece a lucra. ,,Şi au pus Dumnezeu (pe om) în raiul desfătării, să-l lucreze, şi să-l păzească. Lucrarea lui Adam cea din rai, Severian o împărţea, în lucrarea faptei bune, şi întru deplina adeverire a

credinţei: ,,A lucra (zice) porunca lui Dumnezeu, şi a crede.” Cuviosul Efrem Sirul o împărţea în lucrare trupească, şi sufletească: ,,A zis să lucreze şi să păzească, însemnând pe lucrarea cea cu trupul şi cu sufletul. Iar Dumnezeiescul Hrisostom socotea, că lucrarea lui Adam trebuia să fie împreună al amândoror: A sufletului adică, ca să ia aminte la cele cuviincioase, iar a trupului, ca să uneltească ceva, şi să nu se lenevească. Însă o lucrare, nu cu totul slobodă de toată osteneala măsurate-că, ci neîmpărtăşită de toată supărarea şi îngreuitoarea chinuire. ,,Că de ar fi fost slobod de toată osteneala, îndată sar fi abătut la lenevire, mult uneltind odihna: Iar acum lucrând oarecare lucrare nedureroasă, şi fără de ticăloşie, mai cu întreagă înţelepciune sar fi aflat. Desăvârşita nelucrare prea cu adevărat naşte pe trândăvire, trândăvia pe pregetare, pregetarea pe moloşire şi pe lenevire, lenevirea pe odihna cea rea şi nemişcare, odihna cea de acest fel pe slăbănogire şi pe tâmpire. Însă lucrarea lui Adam ar fi fost ne ostenicioasă şi ne truditoare şi ne turburătoare, veselă şi dulce şi de bucurie pricinuitoare, mai presus de tot felul de scârbă şi de necăjire. Singură lucrarea cea ostenicioasă şi grea, şi care porneşte sudori, cea împreunată cu ticăloşie şi cu necazul, este rodul cel amar al călcării de poruncă. Dar prost lucrarea, care nu prea îngreuiază pe fire, se vede a fi alcătuirii omului oarecare potrivită şi cuviincioasă urmare. Lucrarea întracest chip prinvindu-se este o potrivită iscusire a facerii, şi facerea este o săvârşire a puterii cei întru deprindere. Puterea nelucrătoare, este o putere moartă: Şi puterea cea moartă prea puţin este departe de desăvârşita neputere.

8.Omul este însuşi lui-şi păgubitor.

Dumnezeu au pus pe Adam în raiul desfătării ca să-l lucreze pe el şi să-l păzească. Să-l păzească; De cine; Cu cuviinţă Severian nu se dumireşte ,, şi să-l păzească pe el despre cine; Tâlhar nu era bântuitor. Ci ca să-l păzească: Pentru sine, ca nu călcând porunca să-l piarză. Trebuia a păzi Adam raiul de Adam. Însă avea Adam în Rai şi pe alt bântuitor: (Şi ierte-mă la aceasta Severian) avea pe şarpe, de avea pe femeie, bântuitori înfricoşaţi. Dar bântuitorul cel mai dintâi, şi tâlharul cel mai dintâi împotriva noastră şi prădătorul, este înşine noi: întâia pricină a pagubei nouă ne vine de la sine, păzirea cea dintâi şi prea de nevoie este, a lua bine aminte de sine-ne. ,,Pe acela ce nu se nedreptăţeşte pe sine-şi, nimeni poate a-l vătăma: Precum prea bine au adaos şi au arătat arătătorul de cele cereşti Vasile. Şi eu la această socoteală a Marelui Părinte, care se pare străină, însă este prea adevărată, îndrăznesc şi adaog , cum că nimeni altul atâta, cât singur pe sine-şi fiecare poate, şi a se bântui, şi a se nedreptăţi şi a se vătăma. Şi am zis de multe ori către mulţi din cei cunoscuţi mie şi prieteni, şi acum pe acesta-ş o zic şi o scriu: cum că răul şi paguba, care însumi eu o am pricinuit mie-mi vrăjmaşul meu cel mai potrivnic nicidecum ar fi putut a mi-le pricinui.

9.

Mincinos numită înţelepciune este vicleşugul.

Parte a faptei bune este înţelepciunea, zice Teodorit. Adevărat este, că înţelepciunea, care (precum eu îi desluşesc începutul) este folosul celui ce înţelege: este nu numai parte a faptei bune: Adică felul: Ci şi fapta bună mare: faptă bună de frunte: Şi ca şi cum am zice, ea este oarecum sarea tuturor celorlalte fapte bune, că fără înţelepciune, toată fapta bună oarecum fără rânduială fiind, sau fără de gust să arată şi greţoasă, sau nefolositoare să face, şi câteodată şi păgubitoare. Drept aceea şi filosoful Aristotel prea bine hotăra: Că nu este cu putinţă a fi vreun bine chiar fără de înţelepciune, nici înţelept fără de năravnica fapta bună. Cum dar şarpele cel cu totul rău şi începătorul răutăţilor cel din Edem sau numit, înţelept; însă acest nume înţelept; după sfinţitul Teodorit, aicea sau zis cu asemenea nume: ,,Precum şi la idolii neamurilor dumnezei i-au numit, şi pe grăitorii de basme i-au zis înţelepţi. Şi după asemenea numirea aceasta Dumnezeiasca Scriptură pe şarpe aicea înţelept, ca pe un viclean l-au numit. Pentru aceea şi Achila i-au tâlcuit: ,,Şi şarpele era mai viclean decât toată jivina. Şi tâlcuitorul Diodor asemenea au tâlcuit, zicând: Că ,,înţelept, nu pe înţeleptul îl zice, ci pe unealta cea îndemânatecă spre amăgire. Al uneia ca aceştia rele uneltiri învăţător pe pământ, cel întâi sau arătat, şarpele cel prea viclean din Edem. ,,Şarpele era cel mai înţelept decât toate hiarele cele de pe pământ,” Facere 3. 1. şi sau arătat prea viclean împreună şi prea făcător de rău acelaşi, că au uneltit înţelepciunea sa spre vicleşug, şi au amăgit pe omul, cel până atunci, prost şi neispitit de răutate. Câţi, de atunci, sau arătat ucenici a-i învăţătorului celui acest fel de prea viclean! Sânt înţelepţi spre a vicleni, sânt înţelepţi spre a amăgi. Să fălesc a fi înţelegători, mintioşi, şi politicoşi: Dar isteţimea şi politichia lor, toată se întoarce întru a minţi, a amăgi, şi a vătăma. Înţelepciunea cea de acest fel de răzvrătită şi diavolească, mai rea este şi mai păgubitoare decât nebunia cea mult vrednică de osândă.

10.Fugi de întâmplările ce se fac prilejuri păcatului.

Dumnezeu zice: Nu veţi mânca… ca să nu muriţi. Diavolul deplin încredinţează cea dimpotrivă: ,,Nu cu moarte veţi muri.” Şi Eva nu se plecă la ceea ce au zis Dumnezeu, crede ceea ce au zis diavolul. Este cu putinţă; Atâta orbire; Atâta nebunie; Atâta ne-desluşire; mai vrednică de credinţă decât toată îngrozirea lui Dumnezeu, socoteşte pe făgăduinţa şarpelui; Dar mărul era aproape, era înaintea ochilor, era bun la mâncare: Era ,,plăcut ochilor a-l vedea, şi frumos de a-l cunoaşte,” Facere 3. 6. Prilejul au covârşit, patima pe gând l-au biruit, nesocotinţa pe judecată o au strâmbat: Şi Eva luând… au mâncat. Prea bine au însemnat aicea dascălul cel cu Graiul de Aur: ,,Strică pe bunele năravuri, vorbele cel rele, cuvântul lui Pavel: ,,Că pentru ce mai înainte de sfătuirea acelui viclean drac, nimic de acest fel au pătimit, nici au cunoscut pomul, nici i-au văzut frumuseţea lui; căci se temea de porunca lui Dumnezeu, şi de certarea ce vrea să i se întâmple din împărtăşire.

Vorbirea cea împreună cu vicleanul şarpe împuternicindu-se din privirea cea cu amăgire îndulcitoare, şi din poftirea cea pătimaşă a gustării din rodul cel oprit, au dezlegat frica poruncii, şi au făcut să se uite certarea călcări de poruncă: au lesnit alunecarea, au adus la prăpastie. Ah! Departe, cât este cu putinţă departe, departe de prilejurile şi de întâmplările care pornesc, şi până în sfârşit aduc la păcat: Departe: Apropiatuteai; ai început a te birui: Rămas-ai întru ele; ai căzut, te-ai biruit.

11.Mulţi poftesc a avea şi pe ceilalţi împreună părtaşi şi împreună

cuminecaţi întru păcatele lor.

Nu ştiu, pentru ce la faptele cele rele, mai de multe ori, omul iubeşte să aibă şi pe altul împreună părtaş şi împreună cuminecat; La acele păcate numai, la care împărătşirea unuia, aduce celuilalt pe lipsirea de lucrul cel dorit, sau pe micşorarea şi împuţinarea, fiindcă mai înainte se strică împărtăşirea, sau se curmă şi se micşorează dobândirea sa, la singure acelea iubeşte omul a fi singur. Iubitorul de argint va pe celălalt. slobod: Mândrul va pe celălalt, smerit: Şi îndrăcitul ibovnic va pe celălalt, întreg înţelept, făcându-se şi către prietenul său pizmătăreţ: Iar la patimile acelea, la care pe împărtăşirile cu celălalt cât de puţin nu o strică, nici îi micşorează dobândirea sa, omul pofteşte a avea şi pe celălalt supus metehnelor sale, şi întru câte el păcătuieşte, şi de acela se bucură văzându-l râvnitor şi următor. Oare pentru ce; Poate socoteşte, că prin vătămarea celuilalt, el mai puţin se vatămă; Că păcătuind şi celălalt, se face el mai puţin greşit; Şi pentru aceasta trage şi târăşte pe celălalt în prăpastie, ca să fie căderea cea însuşi a sa mai uşoară; Poate socoteşte, că şi cu un chip ca acesta îşi acoperă ruşinea sa, prin goliciunea celuilalt; Poate nădăjduieşte să domolească mânia judecătorului celui rânduit pentru vinovăţia celuilalt; la toate acestea greşeşte, de judecă aşa, la toate se amăgeşte. Şi paguba lui este mai mare, şi greşeala mai grea, şi prăpastia mai adâncă, şi ruşinea mai multă, şi vinovăţia mai vrednică de osândă, şi mai tare vinovat. Cu lucrul o au arătat aceasta strămoaşa, când: ,,Luând din rod au mâncat, şi au dat şi bărbatului său,şi au mâncat cu dânsa.” Facerea 3. 6. Amândoi au mâncat, însă păcatul femeii sau aflat mai greu. Pentru aceasta şi cea dintâi femeia, după şarpe, au luat certarea, şi la mai grea pedeapsă sau supus. Facerea 3. 16. Şi greşeala lui Adam, cât greşeala aceea a Evei mai uşoară sau hotărât de Apostolul: ,,Adam sau amăgit.” Într-acest chip Severian au tâlcuit lucrul: ,,Pofta a fi întocmai cu Dumnezeu amăgeşte pe femeie. Şi aceea pe bărbat nu-l amăgeşte, ci îl pleacă: Şi mărturiseşte Pavel, zicând: ,,Adam nu sau amăgit. I Timotei 2. 14. Şi pentru ce sau osândit; vezi greul: Femeia amăgindu-se au mâncat. Pleacă, după mâncare şi pe bărbat, ca nu singură să se răstoarne: Şi l-au plecat nu l-au amăgit.

12.

Deschiderea ochilor celor sufleteşti este ştiinţa.

,Şi sau deschis ochii amândorora, şi au cunoscut că erau goli.” Facerea 3. 7. Deschiderea ochilor ai acelor întâi zidiţi, după gustarea rodului celui oprit, alt nu era, precum de obşte zic Dumnezeieştii părinţi, fără numai simţirea păcatului, pe care l-au îndrăznit, şi a lipsirii slavei din care au căzut. ,,Pre simţirea cea după păcat aşa o au numit Dumnezeiasca Scriptură (zice Teodorit.) Că îndată după păcat se împunge ştiinţa. Şi Hrisostom: Când vei auzi că li sau deschis lor ochii, aceasta înţelege-o: Că iau făcut pe ei de aceea a simţi goliciunea, şi căderea din slava, pe care mai înainte de mâncare o dobândea. Bine este, ca măcar după ce va păcătui, să aibă păcătosul, simţirea păcatului său. Bine, că începătorul neamului, după ce au mâncat rodul cel oprit, li sau deschis ochii. Bine, că au cunoscut, precum că era goli, şi au căutat să se acopere. Bine, că au auzit glasul Domnului când umbla. Bine, că sau temut şi sau ascuns. Bine, că chemându-se pe nume au auzit, şi au răspuns. Facerea 3. 7. 12. Adâncul cel mai de pe urmă al răutăţii este, când păcătosul, după ce păcătuieşte abia o simte: nu-şi deschide ochii, nu-şi cunoaşte păcatul său, nu se ruşinează de goliciunea sa, nu-şi înţelege nici îşi socoteşte ruşinea sa, nu se teme, nu se ascunde, nu aude glasul a însu-şi Judecătorului său ce umblă, şi vine: Sau de-l aude nu-l ascultă, şi întrebându-se, nici răspunde. Aceasta este adâncul acela al relelor, întru carele cel ce au căzut, (după cum Apostolul zice) defaimă.

13.Păcătosul şi nu ascultă, şi afară din cale vorbeşte.

Care întocmire are, sau care asemănare şi ţinere dreaptă, aceea ce răspunde începătorul neamului către ceea ce au întrebat Dumnezeu; ,,Dumnezeu au chemat pe Adam, şi i-au zis lui, Adame unde eşti; Potrivirea şi răspunsul cel potrivit către întrebare era, să zică: Aicea sânt. Dar Adam au răspuns: Te-am auzit umblând, m-am temut, sânt gol, m-am ascuns. Iarăşi Dumnezeu l-au întrebat: ,,Cine ţi-au spus ţie că eşti gol; şi Adam, ,,femeia (zice) miau dat mie din pom, şi am mâncat.” Întrebarea este pentru cunoştinţa goliciunii, şi cine i-au spus lui; Răspunsul se dă pentru mâncarea cea din pom, şi cine i-au dat. Alta se întreabă, şi pentru alta răspunde. Însemnează-mi dintru acestea întunecarea sufletului, şi turburarea, şi lipsirea de minte, şi nebunia, care se pricinuieşte omului din păcat. Păcătosul se face ieşit din minte: Sufletul păcătosului, pentru relele în care cade, totdeauna este cu totul întunecat: Înţelegerea lui turburată, judecata lui greşită, învierea lui nepotrivită şi nu după urmare: Socoteala lui o amăgire. ,,Unde eşti; Gol sânt. Cine ţi-au spus ţie, că eşti gol; ,,Femeia mi-au dat mie din pom, şi am mâncat.” Prea potrivit numeşte Dumnezeiasca Scriptura pe păcătos fără de pricepere şi nebun adeseori: precum spre a lucra neînţelegătoriu, aşa şi spre a înţelege ne socotitoriu.

14.Pricinuiri întru păcate.

Alta întreabă Dumnezeu, alta călcătorul de poruncă Adam răspunde. Dumnezeu întreabă ,,Cine ţi-au spus ţie că eşti gol; ori nu cumva din pomul ce am poruncit ţie din singur acesta să nu mănânci, dintru dânsul ai mâncat; Şi Adam răspunde: femeia pe care mi-o ai dat cu mine, aceasta mi-au dat din pom, şi am mâncat.” Într-acest chip aruncând de asupră-şi sarcina păcatului, însărcinează pe femeia sa. Iată însuşirea greşitului încă şi când arătat mustrându-se nu are chip a-şi ascunde greşeala; Încă şi când se pare, că îşi mărturiseşte păcatul său, încă şi atuncea caută oarecare pricinuiri, şi pricini, şi cuvinte înduplecătoare ca să-l micşoreze, şi cu oarecare chip să-l îndrepteze: ,,Am mâncat, aşa: Dar însă femeia mi-au dat din pom, şi am mâncat. Şi femeia cine mi-o au dat; nu mi-o ai dat Tu; ,,femeia pe care mi-o ai dat cu mine, aceasta mi-au dat din pom, şi am mâncat. Şi pentru ce mi-au dat; Nu mi-o ai dat ca să-mi fie mie ajutătoare; Acest fel este tâlcuirea lui Severian: ,,Aceasta mi-au dat şi am mâncat: În loc de cea dată mie spre ajutor. Că te-am auzit când m-am zidit eu: iar aceea încă nu, că ai zis: Să-i facem lui ajutor asemenea lui: ,,Pe care mi-o ai dat, aceasta mi-au dat. De ar fi răspuns aşa Adam către Dumnezeu, spre dezvinovăţirea sa pe ajutătoare puindu-o înainte, nu ştiu cu Severian să hotărăsc; Dar iată îndrăzneala cea mai de pe urmă a omului păcătos, şi nebunia cea mai desăvârşit, când se obrăzniceşte de multe ori de aduce până şi la însuşi Dumnezeu (carele El nu este Dumnezeu ce voieşte fărădelege) pricina păcatului său. Câte mărturisiri de acest fel, de strănepoţii lui Adam se fac asemenea şi în ziua de astăzi; Părinţi duhovniceşti, cercetători şi judecători înţelegerilor şi ai gândurilor, precum şi lucrărilor şi ai faptelor, celora ce se mărturisesc către voi; voi o ştiţi.

15.Dezvinovăţirea păcătosului, se face asupră-i mai grea osândă.

Se nevoieşte de multe ori după feluri de chipuri păcătosul cu cuvinte a se îndrepta: însă de va socoti bine, acelea care el uneori spre dezvinovăţirea sa le pune înainte, mai vârtos însăşi acelea îl fac mai mult vinovat: Şi prin cele ce socoteşte că mai uşor îşi arată păcatul său, însăşi acelea îl dovedesc încă mai greu. Aceasta o văz arătat, de nu greşesc, la începătorul neamului nostru. Aceasta pune înainte, ca pe un pricinuitor al călcării sale de poruncă, pe Eva: ,,Femeia mi-au dat din pom, şi am mâncat.” Dar aceasta mai vârtos îţi creşte greşeala o Adame. Vrednic de osândă eşti pentru că ai mâncat, şi încă şi mai mult vrednic de osândă, căci ai protimit îndemnarea femeii tale, mai mult decât pe porunca Dumnezeului tău. Drept aceea dreptul judecător Dumnezeu aduce asupră-i pedeapsa, întâi pentru aceasta, şi după urmare apoi pentru aceea: ,,Căci ai ascultat glasul femeii tale(iată cea dintâi) şi ai mâncat din pomul, care am poruncit ţie dintr-acesta singur să nu mănânci, dintrânsul ai mâncat: Facere 3. 17 (Iată cea a doua) blestemat va fi pământul întru

lucrurile tale, şi celelalte. Nu numai căci ai mâncat, ci şi căci Eu ţi-am poruncit să nu mănânci, iar femeia ţi-au dat să mănânci, şi tu ai mâncat, şi dezvinovăţirea ta dar ţi se face adăogire de vinovăţie, spre mai grea osândire.

16.Facerile de bine nesăvârşite fiind, prinoasele şi jertfele sânt

neprimite.

Păcătuind creştinule mai în toate zilele, şi ceasurile, sub sarcina cea prea grea a păcatelor tale trăieşti fără purtare de grijă cea mai multă parte din zilele tale, şi cu astăzi şi cu mâine întârziezi vremea, care ţi-o dăruieşte Dumnezeu ca să te întorci către Dânsul, cu o adevărată şi curată întoarcere şi pocăinţă. Cu toate acestea, ori întâmplarea primejdiei cei întâmplate ţie dintrânsa, ori de astă dată frica judecăţii cei-i nescăpate ce va să fie, când şi când te deşteaptă din însăşi ameţeala cea adâncă, în care te afli afundat. Zici să te apuci să faci vreun bine, spre milostivirea judecătorului şi Dumnezeului tău: afieroseşti vreun ceas, în care nu ştii unde aiurea să mergi, sau ce alta să faci, te duci la Biserică. Dăruieşti vreun lucru, care puţin îţi trebuieşte, la vreo Biserică. Dai puţină milostenie, poate din cele nedrept câştigate, sau din cele cu nedreptate păzite, săracilor: Şi altele, şi altele. Dar nu socoteşti; Aceasta este o jertfă nesăvârşită, jertfa ta este, ca a lui Cain. Aduci şi tu, precum şi acela, pe cele mai rele din care ai: Aducerea ta este puturoasă, ca o întinată din noroi şi din tină: Rugăciunea ta nu se îndreptează ca tămâia înaintea lui Dumnezeu. Cele ce se aduc prin aceea, ori cele ce se cer prin aceasta, sânt roduri cu totul şi cu totul pământeşti şi înnoite. Nimic este întru dânsele înalt şi ceresc curat: nici un abur de bună mireasmă şi de dar duhovnicesc: Nici un duh de viaţă. ,,Şi au adus Cain din rodurile pământului jertfă Domnului. Facerea 4. 3. Socoteşti creştinule, că bunătăţile tale aceste de acest fel aducându-se, Dumnezeu cu bună plăcere le primeşte; Nu: Te amăgeşti. Dumnezeu primeşte arderile întregi ale lui Abel: ,,Iar spre Cain, şi spre jertfele lui n-au luat aminte, nici au învrednicit a căuta asupră.

17.Păcatul însuşi de sineşi pedeapsă este păcătosului

Păcatul, nu numai după ce se face, pricinuieşte necaz şi turburare de suflet, ci de multe ori şi mai înainte de a se face. El este o naştere ciudată; Naştere afară de fire, şi urâcioasă, şi sălbatecă: Care, ca puiul de viperă sparge şi rupe măruntaiele pântecelui ce îl naşte. Vezi pe Cain, întristarea sufletului lui, se vede în faţa lui, încă şi mai înainte de a ucide pe fratele său. ,,Pentru ce te-ai întristat, şi pentru ce au scăzut faţa ta;” Facerea 4. 6. Poate căci au văzut nebăgat în seamă şi lepădat de la Dumnezeu jertfa sa; Dar însuşi la dânsul era, de ar fi voit, să vindece pe o întristare ca aceasta. Facerea 4. 7. ,,De ai aduce drept, dar n-ai despărţi drept, n-ai păcătuit; Fă dar împărţirea aducerii tale dreaptă, şi de aceea păcatul piere şi ştiinţa se

mulţumeşte, şi sufletul se odihneşte şi se linişteşte: ,,Linişteşte-te. Dar ba: el preste răsturnarea jertfei sale cei-i fără de rânduială, vede şi îndreptarea jertfei fratelui său, şi pentru aceasta îndoit să mâhneşte. ,,Îndoit i sau făcut lui mâhniciunea, (zice Dumnezeiescul Hrisostom.) Nu căci el singur sau făcut lepădat, ci căci şi darul fratelui său primit. Drept aceea ca şi cum deznădăjduindu-se nebunul, cugetă încă în inima sa, şi alt rău oarecare-le mai nelegiuit, cugetă să verse sângele fratelui său: Şi faţa ucigaşului vădeşte turburarea şi nestatornicia şi rea nărăvirea cea ascunsă în suflet, încă şi mai înainte de al ucide. După ce au ucis, suspină şi tremură pe pământ: Adevărat. Acestea sânt plăgile păcatului, acest fel sânt dările de roadă ale sadului acestui prea rău. Însă, mai înainte de ucidere se întristează Cain, şi se mâhneşte, şi se necăjeşte, şi se turbură: Având, precum au auzit, lesnicios chipul a se linişti: ,,Linişteşte-te. Sufletul ca şi cum mai înainte de lucru de la sineşi mai înainte lua osânda asupra sa, singur de la sineşi se munceşte, şi se ticăloşeşte, încă şi mai înainte de a greşi, precum şi după ce au păcătuit greşind. ,,Iată au chinuit nedreptate, , au zămislit durere, şi au născut fărădelege.” Psalm 7. 14. Dureri şi chinuri mai înainte de naştere, şi apoi dureri şi la însăşi naşterea, şi la cea de pe urmă dureri, şi după însăşi naştere mai grele şi mai cumplite. Încai femeia se îndulceşte când zămisleşte, sufere durere şi chinuieşte când naşte, dar prea se bucură veselindu-se şi făcând voie bună, după ce naşte, văzând că au dat om pe pământ. Iar păcătosul pătimeşte durere şi când zămisleşte, cugetând să săvârşească păcatul, Au zămislit durere: Pătimeşte durere când chinuieşte fapta cea fărădelege, ,,Au chinuit nedreptate: Pătimeşte durere şi după ce o săvârşeşte, pentru că atunci mai vârtos îşi vede ruşinea sa, cunoscând grozăvia cea cu totul urâtă, şi prea îngreţăluitoare, şi prea rea, pe care întru fărădelege o au născut, ,,şi au născut fărădelege.” Este vreo viaţă oare, decât viţa păcătosului mai amară şi mai chinuitore mai ticăloasă şi mai nenorocită;

18.Mulţi se aseamănă lui Cain.

O născători: De vă va întreba cineva pe voi, unde este fiul vostru; De multe ori răspunde-ţi. Nu ştim. O Părinţi duhovniceşti! De vă va întreba cineva, unde se află, sau cum petrec fii voştri cei duhovniceşti; Răspunde-ţi: Nu ştim. O preoţi, şi Episcopi, şi păstori ai sufletelor! De vă va întreba cineva, unde încugiură sau cum se poartă turmele cele cuvântătoare ale enoriei, sau ale Eparhiei voastre; Oile păşunii voastre; Răspundeţi, (şi aceasta de veţi voi a mărturisi adevărul, se cade în cele mai de multe ori a o răspunde:) Nu ştim: Nu cunoaştem. Dar pe acest răspuns l-au dat şi Cain către Dumnezeu, când au fost întrebat: ,,Unde este Abel fratele tău;” Cu un chip ca acesta au răspuns şi acela: Nu cunosc: Nu ştiu. Încai el au îndrăznit a adaoge, aceea: ,,Au doară păzitor al fratelui meu sânt eu; Adevărat este, că uciderea de frate trebuia a face pe Cain fără de glas. De nu eşti o Caine, după breasla stării asupră, păzitor al fratelui tău, nu se cădea a te face nici ucigaş al fratelui tău. Ci au îndrăznit (am zis,) şi încă au mai adaos aceea care, după

înfricoşata ucidere de frate, nu se cădea nicidecum a deschide gură să o zică: gura să o zică: ,,Au doară păzitor al fratelui meu sânt eu; Dar voi o născători! Pentru fii şi fiicele voastre: Voi o sfinţiţi părinţi pentru duhovniceştii fii voştri: Voi o preoţi: Pentru enoritenii voştri: Voi o Episcopi pentru eparhioţii voştri, puteţi a zice: Au doară păzitor al fiului meu, sau al fiicei mele; Au doară păzitor al fiului meu celui duhovnicesc; Au doară păzitor al enoritului meu; Au doară păzitor al eparhiotului meu, sânt eu; Aşa tu cu adevărat, sau după rânduiala naşterii, sau după datoria breslii şi a stării asupră, tu eşti păzitorul, tu de grijă purtătorul, tu grijitorul, tu dichisitorul, tu asupră stătătorul. Nu poţi după urmare lenevindu-te, să zici spre îndreptarea ta, nici aceea ce o au zis Cain: Mai rău eşti întru aceasta decât Cain, şi mult mai fără de cuvânt de îndreptare. Fără cuvânt şi aspră, poate vei răspunde, este mustrarea mea aceasta Căci Cain au vărsat sângele fratelui său. Ah… Răspunde-voi; Şi tu de câte ori ucizi pe fiul, şi pe fiica, şi pe creştinul cel dat povăţuirii şi stării asupră cei duhovniceşti a tale, pricinuindu-i lui omorârea sufletului, mai cumplită cu neasemănare multă decât cea a trupului; Dând încă lui şi pricini către păcat, ori cu relele tale sfătuiri şi îndemnări, ori cu pilda ta cea rea. Şi moartea, (vai) moartea aceasta, este fără de asemănare decât moartea aceea, mai cumplită, şi mai păgubitoare! Moartea sufletului! Moartea veşnică! Moartea fără de adevărată nădejde de înviere! Acolo, ,,Pământul căsca gura sa, aicea iadul şi-au deschis gâtlejul. Acolo, glasul sângelui fratelui, striga către Dumnezeu din pământ împotriva lui Cain. Aicea, glasul sângelui fiului tău strigă către Dumnezeu împotriva ta: însă nu din pământ, nici din cele de desubtul pământului, ci din gheena, ci din muncă, şi din căznirile cele de acolo nemângâiate şi nesfârşite: ori, să zic mai bine, glas de duh ce neîncetat să chinuieşte, glas de foc nestins, glas de vierme, neadormit, glas de scrâşnirea dinţilor, şi de suspinuri necontenite, şi de plângeri nemângâiate şi nevindecate. Blestemaţilor născători! Blestemaţilor învăţători! Blestemaţilor păstori, stătători asupră ca şi când, şi povăţuitori, şi păzitori ai sufletelor noastre, însă asupră stătători sau trândavi şi leneşi, şi cu totul nepurtători de grijă: sau păgubitori şi pierzători, şi stricători, şi desăvârşit prădători păgubitori.

19.Chip al păcătosului este Cain.

Voi fi suspinând şi tremurând pe pământ. Nu este, rogu-vă, Cain ca un oarecare chip arătat şi prea potrivit, al păcătosului celui osândit, în ziua judecăţii; Asemenea şi păcătosul atuncea, el de sineşi, va fi silit să cunoască dreapta hotărâre cea asupra sa: de sineşi va mărturisi, ce este drept să pătimească; ,,Voi fi suspinând şi tremurând pe pământ: (Cain zicea) tot acela ce mă va afla mă va ucide. Voi fi suspinând şi tremurând, (are să zică atunci şi osânditul.) Deosebirea însă este mare, neasemănată, netâlcuită. Că nu pe pământ, ci sub pământ, voi fi chinuindu-mă în văpaia gheenei, în adâncurile cele prea de jos, în tartar, unde este scrâşnirea dinţilor. Nu până ce voi muri, ci dea pururi, ci în veci. Căci, acolo nu tot cel ce mă

va afla mă va ucide, ci nimeni acolo se va afla, carele mă va ucide: mai vârtos eu însumi voi dori atuncea de ar fi fost chip să aflu pe cel ce să mă omoare: Dar moartea aceea este nemuritoare.

20.Despărţirea de Dumnezeu este muncă prea grea.

Ce folos este lui Cain, de locuieşte în pământul Naid, Facerea 4. 16. şi de petrece în pământul Edenului; După ce au ieşit de la faţa lui Dumnezeu, nu în preajma Edenului de petrece, ci şi întru însuşi raiul desfătării, nu are ticălosul dintru aceasta nici un câştig, nici cât de mică mulţumire, sau vreo odihnă şi răsuflare şi mângâiere. ,,Munca cea prea grea, la cei ce cugetă drept,,, (precum marele Vasile zice) este despărţirea de la Dumnezeu. Departe de Dumnezeiasca faţă, şi Edenul, este ne veselitor: departe de darul lui Dumnezeu, şi însuşi raiul este o muncă: mai vârtos şi privirea cea de preajmă a locului desfătării a celui bun şi cu totul veselitor, mai creşte şi mai întinde munca. Starea înaintea ochilor a lucrului celui dorit, în fieşte ce cirtă de vreme aţâţă dorirea, şi aducând aminte de paguba lipsirii, mai înnoieşte necazul, şi mai îngreuiază pedeapsa. Pentru aceasta şi începătorul neamului, după ce pentru neascultare se izgoneşte din rai, se sălăşluieşte şi el în preajmă, ca să vază de ce sau lipsit, şi să-şi tânguiască primejdia. Asemenea şi bogatul Evangheliei, priveşte în preajmă odihna săracului Lazăr în sânurile lui Avraam, şi aşa mai dureroasă simte pe iuţeala văpăii cei-i ce de tot îl arde pe el

21.Răutatea altora nu sileşte a se face răi şi ceilalţi.

Oamenii cei mai înainte de potop, se făcuse toţi cu totul trupuri: adică toţi daţi la cele ale trupului, şi de cealaltă deşertăciune a lumii, şi pentru aceasta nevrednici de împărtăşirea Dumnezeiescului Duh: ,,Nu va rămânea Duhul Meu în oamenii aceştia, pentru,, că sânt ei trupuri. Facerea 6. 3. ,,Pentru că la fapte trupeşti ei se cheltuiesc, şi nu spre trebuinţă uneltesc fiinţa sufletului, ci ca şi cum ar fi înfăşuraţi numai cu trup, şi de suflet ar fi pustii, aşa îşi cheltuiesc viaţa lor. (Precum Dumnezeiescul Hrisostom tâlcuieşte.) Aceasta însemnează negreşit pe răzvrătirea cea covârşitoare a neamului omenesc, şi pe stricarea cea de obşte a năravurilor şi a vieţii. ,,Toţi sau abătut, împreună netrebnici sau netrebnicit, nu este cel ce face bunătate nu este până la unul.” Fiindcă unul poate, sau şi puţini alţii, la potopirea cea peste tot a obştimi mai nici se deosebesc. Însă răbdarea cea de acest fel covârşitoare a răutăţii, nu oprea a se afla şi oarecare suflete, întru care încă rămânea Duhul lui Dumnezeu. Sau înmulţit cu adevărat răutăţile oamenilor pe pământ foarte: ,,Şi fiecare cugeta în inima sa cu sârguinţă spre cele rele. Facerea 6. 5. Însă între răzvrătirea cea obştească aflându-se Noe, nu sau tras de curgerea aceea împreună cu ceilalţi. El sau păzit, ,,Drept, desăvârşit întru neamul său: Pentru aceea

au aflat har înaintea Domnului, şi au bine plăcut lui Dumnezeu.” Facerea 6. 8. 9. Nimeni nu este silit, căci sau întâmplat a petrece împreună cu oamenii răi şi stricaţi, pentru aceasta să cază şi el întru aceeaşi stricăciune, până când este stăpân pe voia sa. Nimeni cu drept cuvânt, pe răutatea altora, o pune înainte de pricină a răutăţii sale,

22.Fapta bună a părinţilor, prea folositor lucru este fiilor.

Dreptatea lui Noe Dumnezeiasca Scriptură luminat o propovăduieşte: ,,Noe om drept, desăvârşit…. Facerea (pagina 34 citate 3 la număr) Noe au aflat har înaintea Domnului Dumnezeu… Noe au bine plăcut lui Dumnezeu. Iar pentru fii lui, pe care şi pe nume îi pomeneşte, şi pentru femeia lui şi nurorile lui, pe care le pomeneşte nu pe nume, nici o mărturie de faptă bună şi de dreptate Dumnezeiescul Cuvânt nu aduce. Tăcerea aceasta poate va porni pe oarecine spre prepunere, nu cumva şi familia lui Noe, nu era nici ea cu totul neîmpărtăşită de stricarea cea cuprinzătoare a tot trupul, şi a tot omul. Facere 6. 12. 13. Şi prepunerea cea de acest fel poate lua oarecare încredinţare din neruşinarea ce au arătat mai pe urmă către Tatăl Noe, Ham unul din cei trei fii ai lui. Dar însă cu dreptul este, de nu vom sui la săvârşirea faptei bune a tatălui pe toată familia, nici iarăşi să o pogorâm, până la răzvrătirea cea mare care atunci stăpânea peste cealaltă omenire. Vedem că Dumnezeu au luat purtare de grijă pentru toată familia, precum şi pentru tatăl, ,,Intră tu, şi toată casa ta în corabie: (Şi măcar că adaoge) că te-am văzut pe tine drept înaintea Mea, întru neamul acesta.” Facerea 7. 1. Însă aceasta o putem a o lua mai (ales) cu osebire că pentru Noe sau zis: Da nu cu chip că şi toată casa dreptului să nu fi fost vrednică de mântuirea aceea, mai vârtos când nu avem vreun cuvânt de aiurea, care să întărească întru noi acest fel de ipolipsis rău pentru casa dreptului. Drept aceea şi după scăderea apei, ieşind ei din corabie, vedem că asemenea ,,Au blagoslovit Dumnezeu pe Noe, şi pe fii lui:” Facerea 9. 1. Şi acelaşi aşezământ de obşte l-au pus, şi cu Noe, şi cu fii lui. Facerea 9. 9. Şi au zis Dumnezeu lui Noe, şi fiilor lui cu dânsul, grăind. Iată Eu pun aşezământul Meu cu voi, şi cu seminţia voastră după voi. Facerea 9. 9. Însă ori toată familia de era dreaptă şi desăvârşită înaintea Domnului Dumnezeu, ca însuşi Noe, ori nu: ci şi ea se împărtăşea oarecum de păgânătatea şi de vătămarea a tot neamului omenesc de atunci, şi a tot trupul: oricum şi ar înţelege cineva lucrul, şi după o socoteală, şi după alta, de aicea tuturor părinţilor, prea mult folositoarea matima aceasta le stă înainte: Cum că, dacă familia nu urma urmelor dreptăţii şi a săvârşirii tatălui, sau folosit însă din fapta bună a tatălui ei, căci întru pierzarea cea de obşte a pământului, familia aceasta toată sau păzit, pentru fapta bună şi sfinţenia tatălui ei. ,,Intră tu, şi toată casa ta în corabie, că te-am văzut pe tine drept înaintea mea în neamul acesta. Şi iarăşi, de vieţuia familia după părinţescu-l chip, urmând pildei capului (precum este cu dreptul să credem.) De la tatăl cu cuviinţă socotim, cum că îndoit au câştigat folosul: una adică, că de dânsul la fapta bună povăţuindu-se, au bine plăcut precum

şi el, aşa şi ea Domnului: Iar alta, că sau slobozit şi ea de pierzarea cea de istov, Domnului bine plăcând. Auziţi matima aceasta mare şi prea mult folositoare o Părinţilor: Vieţuiţi cu cinstire de Dumnezeu, petreceţi cu plăcere de Dumnezeu, sârguiţi-vă întru fapta bună, lucraţi dreptatea după cât puteţi, întru neamul vostru. Atunci şi fii voştri, şi în mijlocul neamului oamenilor celor răzvrătiţi, vor urma pildei voastre: Încă şi acolo unde se va strica pământul, şi se va umplea de nedreptăţi, încă şi când se va răsturna tot trupul, şi se va abate la răutate tot omul, cu cuviinţă este, fii a-i lui Noe să urmeze tatălui lor celui drept întru neamul său: Şi atunci vor fi cu adevărat fericiţi şi bine norociţi. Iar dacă, din nenorocire, într-alt fel sar întâmpla lucrul, iarăşi sânt mai puţin ticăloşi: Iarăşi se folosesc fii din fapta bună şi buna sporire a tatălui. Iarăşi pentru fapta bună şi dreptatea aceluia, prea bunul Dumnezeu îi va milui şi pe aceştia, şi de multe împotrivnice întâmplări îi va păzi: Şi după urmare rămâne buna nădejde, a se băga împreună cu Noe, şi casa lui în corabia mântuirii, că Dumnezeu l-au văzut pe el drept întru neamul lui. Acest fel de făgăduinţă au dat Dumnezeu şi proorocului şi împăratului David: ;De vor părăsi fii tăi legea Mea, şi după judecăţile Mele nu vor umbla. De vor spurca dreptăţile Mele, şi poruncile Mele nu le vor păzi, voi cerceta cu toiag fărădelegile lor, şi cu bătăi nedreptăţile lor, iar mila Mea nu o voi risipi de la dânşii, nici voi nedreptăţi întru adevărul Meu, nici voi spurca aşezământul Meu, şi cele ce ies din buzele Mele nu le voi defăima. Psalm 88 30. 34.

23.Lesnicioasă este răutatea, grea este îndreptarea:

În patruzeci de zile şi în patruzeci de nopţi Facerea 7. 12. prin potop tot pământul sau afundat, şi toată creşterea cea din trânsul sau stricat. Dar ca să se întoarcă pământul, şi cele din trânsul iarăşi la starea cea mai dinainte: Câtă vreme au trebuit: ,,În anul al şase sute în viaţa lui Noe, a lunii a doua, în douăzeci şi şapte ale lunii…. sau desfăcut toate izvoarele adâncului, şi jgheaburile cerului sau deschis.” Facerea 7. 11. Apoi ,,în anul şase sute unul… în luna a doua, sau uscat pământul, în douăzeci şi şapte ale lunii.” Facerea 8. 13. 14. Drept aceea ca să vie pământul iarăşi în starea sa cea mai dinainte, iau trebuit o lungime de vreme un an întreg. Şi ca iarăşi să ajungă câte puţin neamul omenesc pe pământ la înmulţirea cea mai înainte de potop, oare câtă vreme au trebuit; din întâmplarea aceasta a toată lumea, înţelege frate, ce se întâmplă, (pentru nelegiuirile ce se fac) şi ţie lumii cei mici. Potopul păcatului şi în puţină lungime de vreme prea degrabă te afundă, şi desăvârşit pierde din sufletul tău toată creşterea faptei bune, câtă o avea: Dar ca să depărtezi apoi stricăciunea cea atâta de mare, şi întorcându-te prin pocăinţă să ajungi iarăşi la starea cea mai dinainte, Vai! Câtă vreme se cere! Câte ostenele, câte nevoinţe trebuiesc! Din însăşi firea lucrurilor aşa urmează. Nu se vindecă atâta cu lesnire boala, pe cât cu lesnire vine. Nu se scurg asemenea din suflet curgerile patimilor, aşa de cu îndemânare, precum se varsă întrânsul. Să răsară în chip de izvor, în chip de valuri, îl pohăesc, îl cufundă: Dar să întorc şi se trag din trânsul, ca nişte

stropituri şi subţiri picături. Această curgere înapoi nu se face cu o potrivă vreme, curgerea în sus multe şi mari împiedicări întâmpină. Ajută ispitirea la adeverirea privirii, şi nu rămâne îndoială. Nu atâta de cu îndemânare se îndreptează păcătosul, cât de cu grăbire şi însuşi dreptul se răzvrăteşte.

24.Beţia cea fără de voie este iertată: Beţia cea de voie, este patimă

urâtă şi fără de ruşine.

Au băut Noe din vin, şi sau îmbătat, şi sau golit în casa sa. Facere 9. 21. Îmbătându-se sau golit. Întâmplarea aceasta a beţiei lui Noe, nu sau socotit vrednică de mare prihănire. N-au ştiut Noe puterea băuturii, n-au văzut mai înainte isprava: Cel întâi el au aflat întrebuinţarea vinului, şi el cel întâi i-au cercat reaua uneltire. ,,A ne iscusirii nu a desfrânării au fost patima. (Dă răspuns pentru dânsul Teodorit) Darea de răspuns cea de acest fel la beţivii cei după Noe nu are loc. Aceluia adică fără de voie <<<<39<<