epistemologie - web viewuniversitatea „transilvania” din braŞov. facultatea de...
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOVFacultatea de Sociologie şi Comunicare
Departamentul de Stiinte Sociale şi ale Comunicării500030 Brasov, Bd. Eroilor nr. 25, www.unitbv.ro
SUPORT DE CURS
Program de studii: SOCIOLOGIE
Disciplina: EPISTEMOLOGIE
Titular curs: lector univ. dr. Daniela SOREA
Braşov2013
EPISTEMOLOGIE
INTRODUCERE
(De la filosofia analitică la Internet)
Gnoseologia este ramura filosofiei ce are ca obiect cunoașterea. Epistemologia (de la gr.
episteme = cunoaştere sigură) este ramura filosofiei ce are ca obiect cunoaşterea certă. In măsura
în care se admite ca modalitate a cunoaşterii certe ştiinţa, epistemologia este teorie a cunoaşterii
ştiinţifice. Revendicată în egală măsură de ştiinţă şi filosofie, această teorie a cunoaşterii ştiinţifice
aparţine, în virtutea conceptelor specifice utilizate şi a performanţelor obţinute până în prezent,
filosofiei.
Intre gnoseologie şi epistemologie funcţionează o relaţie cu conotaţii recesive. Gnoseologia, ca
teorie generală a cunoaşterii, subsumează epistemologia. Epistemologia îşi construieşte discursul
uzând de consideraţii filosofice generale, dar vizează exclusiv cunoaşterea ştiinţifică. In măsura în
care este exemplar, acest discurs poate constitui modelul şi şansa gnoseologiei, în contextul
cunoaşterii contemporane. Gnoseologia se subordonează în felul acesta idealului epistemologic.
Epistemologia modernă începe, consideră Teodor Dima (în Dialectica procesului de
cunoaştere) cu René Descartes. Incorporarea mişcării între ideile clare şi distincte, în virtutea
corelării întinderii cu gândirea, aplicabilitatea demersului matematic la întreaga ştiinţă şi, nu în
ultimul rând, degajarea subiectului epistemic activ, constituie fundamente ale dezvoltărilor de tip
epistemologic.
In sens restrâns, termenul epistemologie nu acoperă întreaga filosofie a ştiinţei. Sfera lui
cuprinde empirismul logic şi diversele orientări filosofice ce se constituie în reacţii mai apropiate
sau mai îndepărtate la acesta.
*
Vă propun acum o călătorie în istoria filosofiei contemporane. Scopul călătoriei e cel de
clarificare a locului epistemologiei (și al diverselor orientări epistemologice)în acest context.
Empirismul logic constituie unul dintre curentele semnificative dezvoltate în cadrul filosofiei
analitice. Dominantă la începutul secolului XX, aceasta consideră limbajul obiect de drept al
filosofiei şi analiza logică a limbajului drept unică metodă de investigare filosofică.
Filosofia analitică desfăşoară două orientări principale:
A. Analiza formală. Printre precursorii acestei orientări pot fi consideraţi: G.W. Leibniz, B.
Bolzano, G. Frege. Lucrarea programatică a orientării este Principia Mathematica, scrisă de B.
Russell şi A.N. Whitehead.
Filosofia analitică de orientare formală se caracterizează, după Ilie Pârvu (în Teoria cunoaşterii
ştiinţifice) prin:
utlilizarea logicii matematice
evidenţierea deficienţelor limbajului natural
construcţia unor limbaje ideale
traducerea propoziţiilor ştiinţifice şi filosofice în aceste limbaje
originarea problemelor filosofice în neconcordanţa formei verbale cu forma logică a
expresiilor
In cadrul orientării formale se dezvoltă, în ordine cronologică, atomismul logic, empirismul logic
şi empirismul pragmatic.
1. Curentul filosofic cunoscut sub numele de atomism logic este legat de şcoala analitică de la
Cambridge, în fapt de personalitatea centrală a acesteia, B. Russell (îl știți de la seminar, cel cu
Problemele filosofiei), şi de L. Wittgenstein (Tractatus logico-philosophicus, știți de asemenea,
”Limitele limbajului meu…”), strălucitul student al celui dintâi.
Analiza logică, potrivit concepţiei reprezentanţilor atomismului logic, dezvăluie un nivel ultim al
limbajului, constituit din propoziţii simple, cu semnificaţie cunoscută din experienţă. Acestor
propoziţii simple, numite propoziţii de bază, sau atomare, le corespund, într-un izomorfism perfect,
fapte atomare, formate din obiecte individuale, proprietăţi şi relaţii ale lor. Atomismului logic îi este
proprie teoria adevărului corespondenţă.
Propoziţiile atomare pot fi conectate, în conformitate cu logica propoziţională, în propoziţii
moleculare, cărora le corespund fapte moleculare. Cunoştinţele generale şi abstracte sunt
construcţii logice din date senzoriale.
Atomismul logic a influenţat considerabil empirismul logic şi orientările epistemologice
ulterioare acestuia.
2. Empirismul logic reprezintă curentul analitic dezvoltat în principal de Cercul de la Viena (M.
Schlick, Ph. Frank, O. Neurath, R. Carnap, K. Gödel), Grupul de la Berlin (H. Reichenbach, C.G.
Hempel) şi Şcoala de la Cambridge (R. Braithwaite, F.P. Ramsey). In aceeaşi direcţie pot fi
înscrise demersurile şcolilor de logică şi filosofie de la Lwov şi Varşovia (A. Tarski, J. Lukasiewicz),
ale şcolii de la Oxford (A.J. Ayer) şi ale şcolii de la Paris (L. Rougier). Empirismul logic constituie
poziţia neopozitivistă în domeniul filosofiei ştiinţei. Trăsăturile lui caracteristice sunt, după Ilie
Pârvu, (în Teoria cunoaşterii ştiinţifice) următoarele:
considerarea fizicii matematizate drept standard al oricărei cunoaşteri,
reducerea filosofiei la logica ştiinţei,
predilecţia pentru construcţia de limbaje artificiale,
valorizarea inducţiei,
atitudine antimetafizică,
analiza ştiinţei în contextul justificării.
3. Empirismul pragmatic, din punct de vedere cronologic al treilea curent analitic de orientare
formală, s-a dezvoltat cu precădere în SUA. Sub semnul acestui curent se aşează scrierile lui
W.van O. Quine, N. Goodman, M. White. Trăsăturile comune acestora, relativ greu de degajat,
sunt (cf. Ilie Pârvu, în Teoria cunoaşterii ştiinţifice):
respingerea dihotomiei analitic-sintetic,
încercarea de a elimina din enunțurile teoretice entităţile abstracte,
elaborarea unor concepţii pragmatice despre cunoaştere şi verificare,
tentative de revalorizare a ontologicului.
B. Analiza neformală. Născută ca reacţie la analiza formală desfăşurată de atomismul logic şi
de neopozitivism, această orientare analitică propune o analiză a limbajului obişnuit. Cunoscută
sub numele de filosofie lingvistică, orientarea se revendică de la lucrarea Principiile eticii, a lui G.E.
Moore, şi are reprezentanţi semnificativi la Cambridge (G.E. Moore, L. Wittgenstein - a doua
perioadă, J. Wisdom) şi Oxford (G. Ryle, Fr. Weismann, J. L. Austin, P.F. Strawson, St.
Hamsphire). Discursurile acestora se aşează cu greu sub un numitor comun. O tentativă de izolare
a trăsăturilor comune neunitarelor demersuri de filosofie lingvistică poate viza extinderea cercetării
la limbajul eticii, esteticii, dreptului şi religiei, de asemenea, caracterul nesistematic al analizei
acestora şi considerarea problemelor filosofiei ca încurcături de limbaj (cf. Ilie Pârvu în Teoria
cunoaşterii ştiinţifice). Aceste probleme nu se datorează complexităţii limbajului obişnuit, ci utilizării
neadecvate a acestuia. Sarcina filosofiei constă în reorientarea cuvintelor de la întrebuinţarea lor
metafizică la cea adecvată, de zi cu zi. Semnificaţia cuvintelor, consideră reprezentanţii filosofiei
lingvistice, este rezultatul folosirii lor efective şi al convenţiilor. Construirea limbajelor artificiale
poate fi utilă filosofiei ştiinţei, dar nu justifică înlocuirea limbajului natural, remediabil şi subtil, în
celelalte demersuri filosofice. Analiza lingvistică este orientată cu predilecţie spre expresii ce
desemnează conduite mentale şi comportamente voluntare. Cercetarea acestor expresii
evidenţiază dublul statut al limbajului obişnuit în analiza neformală: acela de obiect al analizei şi,
simultan, vehicul al rezultatelor acesteia.
*
Primele reacţii critice la programul empirismului logic au fost înregistrate chiar în interiorul
acestuia.
Astfel, R. Carnap semnalează dificultăţile de corelare a termenilor observaţionali cu cei
teoretici, în conformitate cu pretenţia de definibilitate completă emisă de reprezentanţii curentului
logic empirist. Modalitatea propusă de Carnap pentru depăşirea acestor dificultăţi vizează
elaborarea unor enunţuri condiţionale care să delimiteze câmpul observaţional în care poate fi
întrebuinţat un termen teoretic, diminuând pretenţia iniţială.
De asemenea, C.G. Hempel demonstrează că teoria confirmării, specifică empirismului logic,
produce paradoxuri. Hempel încearcă să determine condiţiile ce se impun oricărei teorii viabile a
confirmării. O definiţie în concordanţă cu aceste condiții poate evita paradoxurile.
Poziţiile critice dezvoltate de R. Carnap şi C.G. Hempel se alătură empirismului pragmatic (prin
W. van O. Quine care critică dogmele analiticităţii şi reducţionismului şi înlocuieşte modelul
empirist logic cu unul holist) şi filosofiei lingvistice într-un prim val de reacţii la empirismul logic.
Aceste reacţii vin din interiorul filosofiei analitice şi nu contrazic presupoziţiile ei fundamentale.
Raţionalismul critic, orientare epistemologică legată de numele lui K.R. Popper, se înscrie în
acelaşi prim val de reacţii la empirismul logic.
K.R. Popper (îl știți, de asemenea, de la seminar) consideră eronată din punct de vedere logic
confirmarea unei teorii ştiinţifice prin consecinţele ei empirice. Din afirmarea consecventului nu
poate fi dedusă logic afirmarea antecedentului. Experimentele nu pot confirma teoria. O pot, însă,
testa. Popper propune înlocuirea modelului inductiv standard al teoriei ştiinţifice cu un model
ipotetico-deductiv. Consecinţele empirice ale ipotezelor dezvoltate în cadrul unei teorii ştiinţifice pot
fi verificate sau infirmate experimental, teoria fiind astfel coroborată sau falsificată. Coroborarea
este un concept gradual. Falsificarea este definitivă. Falsificabilitatea se constituie în criteriu de
comparare a teoriilor ştiinţifice. Experimentele falsificatoare trebuie încurajate. Progresul ştiinţei
este dependent de severitatea testelor la care sunt supuse teoriile.
J.W.N. Watkins, A. Musgrave, H. Albert sunt consideraţi continuatori ai orientării raţionalist
critice.
K.R. Popper respinge inductivismul empirist, reduce pretenţia de confirmare la testarea (adică
la coroborarea sau falsificarea) teoriilor şi înlocuieşte modelul standard cu un model ipotetico-
deductiv. Cu toate acestea, demersul popperian păstrează perspectiva lingvistică asupra ştiinţei şi
metoda logică de cercetare a acesteia, controlul teoriilor prin apel la experienţă precum şi
concepţia despre caracterul neştiinţific al metafizicii. Acestea sunt caracteristici ale empirismului
logic. Din acest ultim motiv, opoziţia raţionalismului critic la empirismul logic nu este considerată
absolută.
*
Zona de reacţii relativ critice la empirismul logic se învecinează, fără a se intersecta
programatic, cu poziţiile epistemologice asumate de fizicienii reprezentativi ai epocii. Discursurile
acestora urmăresc identificarea modalităţii corecte de raportare la lume şi accesează tangenţial
presupoziţiile logic empiriste, fără a face din analiza lor critică un centru explicit de interes.
Pentru A. Einstein, L. de Broglie şi E. Schrödinger aspectul probabilist al lumii este provizoriu,
depinzând de capacităţile limitate ale cercetătorului antrenat în procesul de înregistrare a realităţii.
Pentru N. Bohr, W. Heisenberg şi M. Born, lumea este alcătuită, în chiar esenţa ei, după legi
probabilistice. Disputa se desfăşoară în jurul unor concepte cu mare încărcătură epistemologică
(realitate, experienţă, clasic, obiectivitate) şi păstrează statutul privilegiat al ştiinţei în asumarea
onticului. Identificarea articulaţiilor subtile ale teoriilor fizicii de ultimă oră au evidenţiat un model
specific de desfăşurare a cercetării ştiinţifice concrete. Ignorând perspectiva lingvistică, acesta se
păstrează în contextul raportării lingvistice la realitate şi subliniază importanţa experimentalului în
cercetarea ştiinţifică, trăsături caracteristice empirismului logic. Multe dintre dimensiunile acestui
model, începând cu abordarea dinamicii demersului cognitiv, se vor regăsi în discursul raţionalist
critic desfăşurat de K. R. Popper.
*
Al doilea val de reacţii critice la empirismul logic este reprezentat de poziţiile filosofice
reunite sub denumirea de noua filosofie a ştiinţei, şi de neoraţionalismul dialectic. Cele două
orientări atacă presupoziţiile generice ale empirismului logic.
Originată în preocupările legate de logica descoperirii şi de angajarea teoretică a limbajului
observaţional, desfăşurate de N.R. Hanson în lucrarea Modelele descoperirii, sub influenţa
cercetărilor lui Ch.R. Peirce referitoare la raţionamentul abductiv (”inferența către cea mai bună
explicație”), noua filosofie a ştiinţei se opune simultan empirismului logic şi raţionalismului critic.
Intre reprezentanţii săi semnificativi trebuie enumeraţi: Th. Kuhn (și pe Kuhn îl știți de la
seminar, e cel cu știința normală ca rezolvare de puzzles), St. Toulmin, P.K. Feyerabend, I.
Lakatos.
Presupoziţiile comune discursurilor desfăşurate de reprezentanţii anterior menţionaţi se
referă la modificarea statutului epistemologiei şi a metodelor ei de investigare. In accepţiune
empirist logică, rostul epistemologiei este normativ, constă în elaborarea unui model spre care
trebuie să tindă teoriile ştiinţifice concrete. Analiza logico-matematică a ştiinţei se constituie în
metodă eficientă de îndeplinire a acestui rost. Noua filosofie a ştiinţei propune orientarea
epistemologiei spre descrierea şi explicarea ştiinţei în evoluţie şi spre utilizarea unei metode de
analiză istorico-sociologică pentru atingerea acestui scop. Experimentele ştiinţifice nu sunt
neutre teoretic. Evaluarea teoriilor depinde de presupoziţii ontologice istoric determinate. În
acest context, reprezentanţii noii filosofii a ştiinţei propun modele distincte de evoluţie a ştiinţei şi
de integrare a rolului factorilor sociali şi istorici în acestea.
*
Curentul filosofic cunoscut sub numele de neoraţionalism dialectic se alătură noii filosofii a
ştiinţei în tentativa de reorientare a discursului de tip epistemologic. Reprezentanţii
neoraţionalismului dialectic, G. Bachelard, Fr. Gonseth şi J. Piaget, fără a intra în dispute deschise
cu susţinătorii empirismului logic, desfăşoară demersuri ce se opun din altă perspectivă
întreprinderii radicale, rigide, antiistorice, desfăşurate de aceştia. Spre deosebire de noua filosofie
a ştiinţei, pentru care esenţială în analiza evoluţiei ştiinţei este cercetarea factorilor socio-istorici,
neoraţionalismul dialectic aduce în centrul preocupărilor epistemologice dimensiunea psihologică a
actului ştiinţific, dimensiune evidenţiată în practica ştiinţifică. Curentul valorifică poziţia kantiană
referitoare la rolul constructiv al subiectului în constituirea experienţei, într-o aprofundată cercetare
a procesului cognitiv. Mecanismele de creştere dialectică a cunoaşterii constituie centre comune
de interes pentru reprezentanţii neoraţionalismului dialectic.
Jean Piaget este creatorul epistemologiei genetice, orientare ce explicitează, pe fondul utilizării
metodelor psihogenetice în cercetarea epistemologică, aportul psihologiei în rezolvarea
problemelor de cunoaştere.
*
Al treilea val de reacţii critice la adresa empirismului logic este caracterizat de tendinţa de
depăşire a dihotomiei dintre paradigma logic-empiristă şi cea istorist-mutaţionistă de abordare a
ştiinţei. După P. K. Feyerabend, poziţiile empirist logice se subsumează paradigmei logicianului,
opusă net paradigmei antropologului, caracteristică noii filosofii a ştiinţei. Pentru epistemologii din
cel de-al treilea val, opoziţia paradigmelor nu este absolută. În procesul verificării intervin elemente
neraţionale, iar în descoperiri nu se poate face abstracţie de raţional. Modelele cognitive elaborate
în acest context încearcă să evidenţieze caracterul complementar al celor două paradigme.
De aici încolo, până la precursorii empirismului logic, materialul e facultativ, e pentru cei ce
chiar au curiozități epistemologice, nu pentru rezolvarea subiectului de examen.
1.Orientarea empirist logică este continuată de post-pozitivism, curent reprezentat de scrierile
lui H. Putnam, R. Rorty, R. Chrisholm, S. Kripke, şi de şcoala finlandeză de logică inductivă, prin J.
Hintikka, preocupat de depăşirea divergenţelor dintre empirismul logic şi raţionalismul critic.
Deschiderea spre ontologia umanului, spre antropologie şi axiologic, subminează poziţia
antimetafizică a acestor filosofii de ascendenţă analitică.
Noua filosofie a ştiinţei este continuată de L. Laudan, care propune utilizarea unui criteriu
pragmatic de evaluare a teoriilor şi încadrare a acestota în tradiţii de cercetare, de Paul Lorenzen,
creatorul unei epistemologii constructiviste ce respinge acceptarea necritică a ştiinţelor efective,
propunând intervenţia activă a epistemologului în elaborarea teoriei ştiinţifice, şi de reprezentanţii
şcolii sociologice de la Edinburg, pentru care raţionalitatea este dinamică şi ştiinţa reprezintă o
formă de cunoaştere oarecare.
Opoziţia dintre continuatorii empirismului logic şi cei ai noii filosofii a ştiinţei se reduce (cf.
Angela Botez, în Studiu introductiv la volumul Metamorfoze actuale în filosofia ştiinţei) la opoziţia
mai slabă dintre realism şi relativism epistemologic. Pentru realişti, scopurile cognitive sunt
comune tuturor oamenilor de ştiinţă, iar criteriile de alegere între teorii sunt unanime. Succesul
ştiinţei se datorează caracterului referenţial al adevărului. Cunoaşterea ştiiinţifică se referă la
lumea reală ce admite o singură descripţie adevărată, independent de punctul de vedere al
subiectului cunoscător. Pentru relativişti, scopurile şi valorile cognitive nu sunt măsurabile raţional.
Criteriile propuse pentru alegerea între teorii rivale s-au dovedit temporare şi degradabile în timp.
Schimbările de paradigmă presupun mutaţii în convingerile subiective.
Discursul lui P. Lorenzen întâlneşte scrierile postpozitiviştilor pe terenul unui
neotranscendentalism relativ răspândit în cadrul acestui al treilea val de reacţii la empirismul logic.
Poziţia transcedentalistă afirmă existenţa unor cadre conceptuale sau structuri lingvistice
constituite, ce condiţionează orice discurs despre cunoaştere şi experienţă. Neotranscedentalismul
constituie (cf. Ilie Pârvu, în Introducere în epistemologie) o modalitate internă de autoreflexie şi
autovalidare a ştiinţei, reprezentând o variantă slabă de deschidere a epistemologiei la experienţa
istorică.
2. Curentul filosofic numit structuralism epistemologic este rezultatul unei alte încercări de
depăşire constructivă a opoziţiei clasice dintre empirismul logic şi noua filosofie a ştiinţei. J. Sneed
şi W. Stegmüller, reprezentanţii acestui curent, întreprind un demers de axiomatizare a teoriei
epistemologice a lui Th. Kuhn, utilizând metoda asamblistă propusă de P. Suppes. Aceeastă
metodă, probată cu succes de către descoperitorul ei, în axiomatizarea unor teorii din mecanică şi
genetică, utilizează limbajul teoriei mulţimilor şi permite evitarea unor limbaje logic formalizate.
Modelul structuralist al teoriei ştiinţifice elaborat de Sneed şi Stegmüller uzează de concepte ca
nucleu al teoriei şi modele potenţiale şi evidenţiază posibilitatea interpretării diferite a unui
construct formal în modele diferite.
3. In al treilea val de reacţii la empirismul logic se integrează şi confruntările dintre empirişti şi
realişti, desfăşurate pe fondul unei ascendenţe comune şi contestate.
B. C. van Fraasen (în Imaginea ştiinţifică, 1980) propune ca alternativă la realismul ştiinţific şi
la relatarea literal adevărată pe care acesta o oferă despre lume, o soluţie empiristă. In empirism
ştiinţa nu poate depăşi limitele fenomenului. Empirismul constructiv propus de van Fraasen
urmăreşte elaborarea unor modele adecvate fenomenelor, iar capacitatea de explicare corectă a
acestora, numită adecvare empirică, se constituie în criteriu de evaluare a teoriilor ştiinţifice, ca
alternativă la criteriul realist al adevărului.
R.N. Giere (în Explicarea ştiinţei, 1988) propune înlocuirea ipotezei atacabile a izomorfismului
enunţurilor teoretice cu realitatea cu ipoteza mai modestă a similarităţilor între modelele teoriei şi
realitate. Fuziunea pe care o propune Giere, între realism şi un criteriu naturalist de evaluare a
teoriilor ştiinţifice, permite valorificarea comportamentului oamenilor de ştiinţă ca argument
împotriva empirismului lui van Fraasen: pentru cercetători, particulele elementare cercetate au
existenţă reală şi acest fenomen nu poate fi explicat în câmpul unei teorii empiriste care
păcătuieşte, astfel, prin inadecvare empirică. R.N. Giere consideră că adoptarea unui criteriu
pragmatic operaţionalist, potrivit căruia ceva este real dacă este controlabil fizic, poate salva
orientarea realistă în epistemologie.
4. In contextul aceleiaşi tentative de aducere a paradigmelor epistemologice clasice în poziţii
complementare se aşează şi demersurile de elaborare a unei noi filosofii a naturii.
Discursurile desfăşurate de R. Thom, M. Bunge, I. Prigogine, D. Bohm urmăresc (cf. Angela
Botez, în Studiu introductiv la volumul colectiv Metamorfoze actuale în filosofia ştiinţei) constituirea
unui ansamblu minimal de categorii şi principii necesare caracterizării oricărei existenţe fizice.
Fundamentele acestor discursuri trebuie căutate în domenii şi teorii semnificative ale ştiinţei (teoria
catastrofelor, teoria sistemelor, termodinamică, mecanica cuantică). Desfăşurările lor propun
închegarea experienţelor umane într-un întreg coerent şi abordează lumea ca totalitate organică.
*
Etapa actuală în filosofia ştiinţei poate fi numită, în bună tradiţie europeană,
postepistemologică. Diversificarea disciplinelor ştiinţifice şi conturarea profilurilor acestora impune
constituirea unor epistemologii specifice, de ramură. Acestea urmează disciplinele suport în
procesul de tot mai adâncă specializare, îndepărtându-se de poziţia epistemologică iniţială.
Abordările interdisciplinare, incontestabil folositoare creşterii cunoaşterii, erodează perimetrul
întreprinderilor net epistemologice. Discuţiile referitoare la statutul epistemologic al
interdisciplinarităţii, considerată disciplină sau context disciplinar, diminuează şansele unei definiri
curate a epistemologiei.
Fizica actuală întâlneşte, în chiar domeniul său de investigare, paranormalul. Complicate soluţii
ştiinţifice târzii se dovedesc similare unor rezolvări ancestrale, uluitoare în simplitatea lor, tributară
înţelepciunilor pierdute. Fritjof Capra şi Jacques Bergier desfăşoară în această direcţie discursuri
impresionante. Similarităţile împing faptul extraştiinţific peste graniţele ştiinţei. Demersul
epistemologic intră, din acest motiv, într-o ilegitimă şi periculoasă extrapolare, ridicând pretenţii de
cunoaştere certă asupra unui obiect ce nu poate fi cunoscut cu certitudine.
Deschiderile spre ontologic, antropologie, axiologie sau praxiologie, pe care le manifestă
epistemologia contemporană, şi tentativele de extindere a abordărilor hermeneutice la discursul
despre ştiinţă diminuează eficienţa definiţiei iniţiale a epistemologiei. Toate aceste consideraţii
pledează pentru intrarea filosofiei ştiinţei într-o zonă postepistemologică şi justifică speranţele de
constituire a unei teorii unice, mântuitoare, de largă cuprindere.
O astfel de teorie trebuie să asume impactul exploziei informaţionale generate, de facilităţile
tehnice de comunicare, ce caracterizează ultimii ani. Evoluţia epistemologiei ar putea înregistra un
viraj statutar, de la filosofia ştiinţei spre filosofia comunicării ştiinţifice.
PRECURSORI AI EMPIRISMULUI LOGIC
Franz Brentano (1838-1917)
Franz Brentano este primul filosof contemporan ce a utilizat analiza logică a limbajului pentru
dezlegarea problemelor filosofice (nu pentru desfiinţarea filosofiei). Brentano este un adversar al
platonismului. Potrivit lui, expresia lingvistică îngăduie operarea cu ficţiuni în locul lucrurilor. În
lucrarea intitulată Despre clasificarea fenomenelor psihice (1911), Brentano indică trei surse de
eroare în raportarea umană la lume:
psihică, legată de ignorarea caractererului intenţional al iubirii şi urii şi de considerarea
obiectului acestora ca exterior individului care manifestă aceste sentimente
istorică, legată de preluarea necritică a unor vechi concepţii
lingvistică, legată de utilizarea aceluiaşi nume pentru diferite fenomene, de utilizarea
aceleiaşi expresii cu sensuri diferite şi de utilizarea judecăţilor ce par (în mod fals) a lega
reprezentări (ex: Centaurul nu există.). În cazul acestui tip de eroare, expresia lasă ca în locul
lucrurilor să intre ficţiuni. Pentru evitarea erorii, este necesară distingerea sensului propriu de
cel impropriu ale existentului, adică a lucrurilor de esenţialităţi (ficţiuni produse prin folosirea
limbii, ex: Un corp există Corporalitatea există; Un gânditor gândeşte ceva Ceva este
gândit; Există judecăţi adevărateExistă adevăruri.) şi obiecte fictive (considerate lucruri,
ex: Eu nu cred că divinitatea există Eu cred în neexistanţa divinităţii; Karl va fi rege Karl
este un viitor rege; X este imposibil Există o imposibilitate a lui A.)
Datorită multiplelor semnificaţii ale lui este (existenţă reală, existenţă gândită, echivalenţă,
subordonare, identitate), a fi este eronat echivalat cu a exista. Filosofia trebuie, arată Brentano, să
elaboreze o imagine globală asupra existentului.
Gotlob Frege (1848-1925)
În lucrarea Sens şi semnificaţie (1892), G. Frege socoteşte că niciun limbaj, nici unul artificial, cu
expresiile riguros definite, nu poate elimina toate sursele de eroare, dar este dezirabilă
înaintarea spre edificarea unei limbi logic perfecte.
Există, arată Frege, două surse de eroare la nivelul limbajului:
folosirea expresiilor cu sens şi fără semnificaţie (sensul este împărtăşit, nu este total
subiectiv, ca în reprezentări; presupoziţia tacită a existenţei referentului generează eroarea)
existenţa expresiilor cu sensuri diferite în diferitele folosiri (asocierea mai multor sensuri cu
aceeaşi semnificaţie încarcă expresiile cu polisemie)
Înlăturarea surselor de eroare este posibilă, arată Frege, într-un limbaj ideal ce cuprinde (în cea
mai mare măsură) expresii scurte şi exacte, un nume propriu (cuvânt, semn, conexiune de
semne, expresie) exprimând sensul şi desemnând semnificaţia sa.
Într-o limbă logic perfectă:
fiecare expresie ce se constituie ca nume propriu din semne existente desemnează un
obiect;
niciun semn nou introdus ca nume propriu nu poate fi lipsit de semnificaţie.
Un limbaj real nu poate fi clarificat fără a trasa în prealabil distincţiile şi corelaţiile din limbajul ideal.
ATOMISMUL LOGIC
Atomismul logic reprezintă, din punct de vedere cronologic, prima dintre orientările
analitice în filosofia secolului XX. Reprezentanţii săi semnificativi, Bertrand Russell şi Ludwig
Wittgenstein, au influenţat considreabil apariţia şi dezvoltarea empirismului logic.
Bertrand Russell (1872-1970)
Bertrand Russell (1872-1970), personalitate centrală a Şcolii de la Cambridge, a
elaborat, împreună cu matematicianul A.N. Whitehead, Principia Mathematica (1910-1913), lucrare
monumentală cuprinzând rezultatele analizei conceptelor şi relaţiilor fundamentale din matematică.
Lucrarea a evidenţiat semnificaţia instrumentală a logicii moderne pentru cunoaşterea ştiinţifică.
Travaliul desfăşurat pentru finalizarea ei a clarificat poziţia filosofică a lui B. Russell.
În lucrarea Paradoxurile logicii (1905), B. Russell reformulează paradoxurile apărute în teoria
mulţimilor: orice predicat se aplică sieşi sau nu, terţul este exclus; dacă se aplică sieşi, e
predicabil; dacă nu se aplică sieşi, e impredicabil; termenii predicabil şi impredicabil sunt
predicate, aşadar există predicat predicabil şi predicat impredicabil; predicatul impredicabil,
dacă este predicabil, îşi atribuie sieşi proprietatea şi astfel este impredicabil; dacă este
impredicabil, nu-şi atribuie proprietatea şi este astfel predicabil. (Ex: paradoxul bărbierului).
Există, aşadar, erori de logică generatoare de paradoxuri în edificiul matematicii. Russell propune
o tehnică de analiză logică în logica simbolică pentru explicarea paradoxurilor, elaborând teoria tipurilor logice. Teoria limitează posibilităţile îngăduite de asertare: ceea ce cuprinde toate
elementele unie mulţimi nu poate fi element al acelei mulţimi. Enunţurile universale (Toţi...)
trebuie deosebite de enunţurile singulare. Russell propune reinterpretarea enunţurilor universale
cu ajutorul funcţiilor propoziţionale pentru a li se stabili domeniul de semnificaţie (ex: Toţi
oamenii sunt muritori Dacă X este om, atunci el este muritor):
f(x)=1, pt xU, unde U este domeniul de semnificaţie (în afara lui funcţia nu are sens,
întrucât există argumente pentru care funcţia nu are valoare de adevăr)
Domeniul de semnificaţie reprezintă tipul logic. Ierarhizarea tipurilor permite eliminarea
paradoxurilor (un întreg nu poate conţine elemente care se definesc prin el însuşi), odată cu
părăsirea logicii moniste (care operează cu Toţi…, sub presupoziţia existenţei unui întreg) în
favoarea logicii atomiste (conform presupoziţiei alcătuirii lumii din fapte singulare de divesitate
ireductibilă).
Metoda adecvată filosofiei este analiza. Aceasta permite identificarea propoziţiilor atomare
corespunzând stărilor de fapt atomare şi a modului în care din acestea, cu ajutorul constantelor
logice, sunt alcătuite enunţurile moleculare). Orice enunţ, arată Russell, trebuie examinat şi
redus la componente de maximă simplitate. Limbajul curent conţine mai mult decât enunţuri
moleculare. Într-un limbaj logic perfect pentru fiecare obiect simplu nu ar exista decât un singur
nume. Au semnificaţie doar cuvintele care desemnează ceva ce există în mod real. Cerber,
Pegas, centaur nu sunt nume proprii (au semnificaţie prin raportare la obiect), ci descripţii
prescurtate (nu presupun existenţa referentului, dobândindu-şi semnificaţia aparentă din
raporturile dintre înţelesurile numelor componente).
Scrierea intitulată Problemele filosofiei (1912) constituie (cf. Mircea Flonta, în Bertrand
Russell şi începuturile filosofiei analitice, studiu introductiv la B. Russell, Problemele filosofiei)
prima lucrare de filosofie analitică. Aceasta din urmă este caracterizată de reducerea problemelor
filosofice la problerme de clarificare analitică. Analiza conceptuală, sau analiza logică a
conceptelor, poate fi utilizată în domeniile descoperirii şi criticii filosofice. Ca instrument al
descoperirii, este folosită de Russell pentru precizarea conceptului de cunoaştere, iar ca
instrument critic, facilitează demontarea construcţiei kantiene din Critica raţiunii pure, în virtutea
imposibilităţii existenţei unor adevăruri sintetice a priori.
Filosofia trebuie abordată, consideră filosoful englez, cu aparatul de clarificare
conceptuală de care dispune logica modernă. Toate problemele filosofice pot fi reduse la probleme
de logică. În felul acesta, câmpul interogaţiilor filosofice se îngustează, iar pretenţiile argumentative
cresc.
Ideile lui B. Russell au influenţat creaţiile multora dintre filosofii contemporani. L.
Wittgenstein, R. Carnap şi întreg Cercul de la Viena, W. van O. Quine, K. R. Popper stau sub
semnul logicismului filosofului de la Cambridge.
Ludwig Wittgenstein (1889-1951)
Ludwig Wittgenstein (1889-1951), strălucit discipol al lui Russell, ocupă o poziţie
aparte în istoria filosofiei. Datorează această poziţie semnificativelor diferenţe de orientare
filosofică manifestate între Tractatus logico-philosophicus şi scrierile ulterioare acestuia.
Wittgenstein reia în Tractatus logico-philosophicus (1921) interogaţia kantiană cu privire la
posibilitatea şi condiţiile cunoaşterii, operând două tranziţii:
de la critica facultăţilor umane de cunoaştere la critica limbajului
de la problema adevărului la problema sensului propoziţiilor
Elementele ultime ale cunoaşterii, consideră Wittgenstein, sunt propoziţiile elementare, (enunţuri
în care unui subiect i se atribuie un predicat). Acestea reprezintă atomii cunoaşterii,
corespunzătoare propoziţiilor atomare despre care vorbea Russell. Propoziţiile elementare sunt
corelatele realităţii structurate atomar. Delimitarea lor contribuie la înlăturarea surselor de
neînţelegere.
Tractatus logico-philosophicus condensează poziţia filosofică a lui Wittgenstein în şapte propoziţii
principale şi propoziţiile derivate ale acestora.
Propoziţiile principale,
1. Lumea este tot ceea ce are loc (se petrece).
2. Ceea ce are loc, faptul, este existenţa stărilor de lucruri.
3. Tabloul logic al faptelor constituie gândirea.
4. Judecata este propoziţia ce are un sens.
5. Propoziţia este o funcţie de adevăr de funcţii elementare.
6. Există o formă generală a funcţiei de adevăr....
7. Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.
formulează dimensiunile ontologică (propoziţiile 1-2), gnoseologică (propoziţia 3) şi analitică
(propoziţiile 4-6) ale filosofiei lui Wittgenstein. Propoziţia 7 reprezintă concluzia Tractatus-ului,
semnalând, potrivit unora dintre comentatori, dimensiunea mistică a gândirii autorului.
Ontologie (propoziţiile 1şi 2)
Obiecte ce formează substanţa lumii sunt aşezate în reţele de conexiuni. Aceste reţele fac
posibile stările de lucruri. Faptul, adică ceea ce are loc, este existenţa unei stări de lucruri.
Suma faptelor alcătuieşte lumea reală. Aceasta nu se suprapune decât parţial realităţii care
reprezintă existenţa şi non-existenţa stărilor de lucruri.
„1.1. Lumea este ansamblul faptelor, nu al lucrurilor.”, arată Wittgenstein. Astfel, lucrurile nu pot fi
gândite decât ca purtătoare de proprietăţi. Conexiunile obiectelor sunt logice întrucât structura
lumii corespunde structurii logicii.
„1.13. Faptele în spaţiul logic formează lumea.” mai arată Wittgenstein. Spaţiul logic reprezintă
ansamblul invariabil al posibilităţilor de combinare a componentelor, adică a faptelor, ca stări de
lucruri.
Lumea reală diferită de celelalte lumi posibile este rezultatul actualizării anumitor componente ale
realităţii.
Gnoseologie
Conceptul central al gnoseologiei lui Wittgenstein îl reprezintă cel de tablou, ca transpunere a
realităţii. Tabloul este o reprezentare a faptului în spaţiul logic. (Spaţiul logic îngăduie
reprezentarea existenţei şi non-existenţei stărilor de lucruri.). În această accepţiune, tabloul are
câteva caracteristici:
nu este imagine picturală ci structură matematică
nu este reflexiv, nu-şi poate reprezenta propria formă (faptele pot fi stabilite dar nu se poate
stabili modul în care au fost stabilite)
nu există tablou a priori adevărat
tabloul are sens, sensul său fiind conţinutul său descriptiv. Propoziţia “3.225. Ceea ce tabloul
reprezintă constituie sensul său” condensează teoria descriptivă a sensului cunoaşterii
Filosofia limbii (propoziţiile 4-6)
Tablourile sunt propoziţii; o propoziţie are sens dacă este imagine a stărilor de lucruri sau dacă
poate fi transformată într-o asemenea imagine (în cazul propoziţiilor elementare sensul este
evident; în cazul propoziţiilor complexe este necesară pentru transformare utilizarea tabelelor
funcţiilor de adevăr).
Propoziţiile care redau stări de lucruri (au sens) sunt judecăţi.
Suma judecăţilor reprezintă gândirea. Aceasta este mai puţin cuprinzătoare decât limbajul.
Limbajul reprezintă totalitatea propoziţiilor. Expresiile lui depăşesc sfera propoziţiilor cu sens. Din
acest motiv, limbajul travesteşte /trădează gândirea.
Forma logică a limbajului diferă de forma limbajului natural. Există o sintaxă logică a unei limbi
ideale diferită de sintaxa oricărei limbi naturale. Construcţiile ei corespund faptelor. Această
sintaxă logică prescrie regulile de constituire a expresiilor cu conţinut descriptiv (şi sens). „5.6.
Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele.” Notează Wittgenstein.
O limbă edificată după regulile unei sintaxe ce prescrie condiţiile de sens ale propoziţiilor
reprezintă condiţia oricărei cunoaşteri.
Limbajul natural crează sensuri false, aparenţe. Acestea sunt erori ce pot fi înlăturate prin
utilizarea unui limbaj ce le exclude, întrucât se supune sintaxei logice.
Filosofia, arată Wittgenstein, reprezintă o continuă încălcare a condiţiilor privind sensul
propoziţiilor. Filosofia este o sursă de probleme lipsite de sens, probleme ce nu pot căpăta
răspuns deoarece oamenii nu înţeleg logica limbajului lor. În acest context, filosofia trebuie să-
şi schimbe (nu să-şi piardă) funcţia, devenind critică a limbajului. Scopul demersului critic este
cel de clarificare logică a gândirii.
În felul acesta filosofia nu mai este doctrină, ea este activitate.
Metoda justă a filosofiei consta, astfel, în a nu spune decât ceea ce se poate spune (adică prpoziţii
ale ştiinţelor naturii) şi a semnala în orice enunţ metafizic lipsa de semnificaţie a unor termeni.
Concluzia
“7. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.” consideră Wittgenstein în încheierea
Tractatus-ului. Este ceea ce, aparent paradoxal, Wittgenstein tocmai nu face prin Tractatus.
Aceasta deoarece rolul acestei lucrări filosofice este de a semnala lipsa de sens a propoziţiilor
filosofice (inclusiv a propoziţiilor Tractatus-ului):
„6.54. propoziţiile mele explică licrurile în aşa fel încât cel care mă înţelege le recunoaşte la sfârşit
ca absurde, dacăprin intermediul acestora—pe baza lor—a reuşit să le depăşească. (El trebuie, ca
să spunem aşa, să arunce scara pe care s-a urcat). Trebuie să depăşească aceste propoziţii, apoi
vede lumea corect.”
Cercetări logice (1953) este lucrarea definitorie pentru cea de-a doua perioadă de creaţie
filosofică a lui Wittgenstein. Acesta depăşeşte modalitatea de raportare la limbă caracteristică
Tractatus-ului, prin elaborarea unri noi teorii a semnificaţiei. În Tractatus, Wittgenstein creditează
cu sens doar enunţurile formulate într-o limbă construită după modelul propus de B. Russell şi
identifică semnificaţia expresiei cu obiectul desemnat de aceasta. În Cercetări logice sensul
expresiei cuprinde şi ceea ce se gândeşte prin aceasta, iar semnificaţia unui cuvânt constă în
utilizarea lui, îmbinând componenta cognitivă cu o componentă interacţională. Analiza limbajului
curent devine, în acest context, indispensabilă înţelegerii mecanismelor limbii. Joc de vorbire
constituie conceptul central al Cercetărilor logice şi presupune interacţiunea vorbitorilor.
Semnificaţiile se constituie la confluenţa unor reguli lingvistice cu valabilitate intersubiectivă. Suma
celor din urmă alcătuieşte gramatica jocurilor de vorbire.
Problemele filosofice sunt greşeli de limbaj. Filosofia îşi pierde, în acest context, funcţia
explicativă şi pe cea normativă, dar îşi păstrează utilitatea terapeutică. Sarcina ei constă în
clarificarea critică a limbajului, iar metodologia ei adecvată este de tip observaţional.
De la Tractatus logico-philosophicus la Cercetări logice atitudinea filosofică a lui L.
Wittgenstein evoluează, consideră Andrei Marga (în Cunoaştere şi sens) într-o direcţie relativistă:
atomismul logic se îndulceşte în interacţiuni comunicative, limbajul curent este repus în drepturi cu
statut de metalimbaj indispensabil şi semnificaţia-descriere lasă locul semnificaţiei prin folosire.
Continuitatea între cele două etape în filosofia lui Wittgenstein este dată de asumarea limbajului ca
o condiţie de natură transcendentală a oricărei cunoaşteri. Sub semnul acestei asumări se va
aşeza o bună parte din filosofia contemporană.
EMPIRISMUL LOGIC
Empirismul logic reprezintă varianta ”soft”, postbelică, a pozitivismului logic interbelic. Denumirea
de empirism logic a fost propusă de R. Carnap (unul dintre teoreticienii de seamă ai orientării, vom
reveni asupra ideilor lui) pentru a izola, într-o accepțiune foarte restrânsă, forma moderată a
acestei orientări..
Contextul epistemologic al apariţiei empirismului logic este marcat de:
problema fundamentelor matematicii: autonomizarea matematicii a suscitat interesul pentru
unificarea discursurilor de specialitate şi, implicit, pentru elaborarea unui limbaj specific;
problema fundamentului unitar al matematicii, conturată în acest context, a căpătat diverse
răspunsuri reprezentative pentru mai multe orientări: formalism, intuiţionism, logicism.
Orientarea logicistă, prin interesul pentru structura logică a teoriilor ştiinţifice şi pentru limbajele
logice specifice, a susţinut metodologia de analiză logică a discursului ştiinţific, devenită
emblematică pentru empirismul logic. Autonomizarea matematicii a evidenţiat rolul dublu,
deductiv-transformator (sintactic) şi constitutiv-formativ (semantic), al matematicii în
cunoaşterea ştiinţifică. Empirismul logic exploatează independenţa matematicii exclusiv pe
latura ei sintactică. Separarea categorică între sintactic şi semantic defineşte modalitatea
empirist logică de abordare a faptului ştiinţific.
criza fizicii la începutul sec. XX: evoluţia neaşteptată a fizicii (prin teoria relativităţii şi mecanica
cuantică) în prima jumătate a secolului trecut a pus sub semnul întrebării capacitatea filosofiei
de a construi teorii privind realitatea. Teoriile filosofice ale momentului se dovedeau neadecvate
conform noilor dezvăluiri venite dinspre fizică. Constatând şi recunoscând faptul că nu are la
îndemână mijloacele pentru a investiga realitatea nouă ce se contura pentru fizicieni, filosofia s-
a repliat, asumându-şi rolul de a analiza realizările cercetării ştiinţifice.
Progresele din logică, matematică, filosofia limbajului au determinat, în acest context, apariția
unui nou tip de filosofie empiristă. Potrivit acesteia, unele probleme trebuie rezolvate iar altele
(celelalte) trebuie respinse ca lipsite de sens.
Reprezentanţii empirismului logic au asumat şi au respectat câteva poziţii filosofice comune,
socotite presupoziţii ale orientării:
perspectiva lingvistică asupra ştiinţei:
Potrivit acestei presupoziţii, ştiinţa este formulată în teorii ştiinţifice. Teoriile ştiinţifice sunt sisteme
logice de propoziţii ce pot fi descompuse în propoziţii legate prin conectori logici. Conectorii
conservă caracteruul de propoziţie al componentelor şi astfel teoria în ansamblul ei este o
propoziţie (R. Carnap, Problema logicii ştiinţei, 1935).
doctrina fizicalistă:
Potrivit acestei presupoziţii, bazate pe distincția analitic/sintetic, ştiinţele pot fi logico-matematice
sau factuale, în funcţie de tipul de propoziţii utilizat. Ştiinţele logico-matematice operează cu
propoziţii analitice, fiind astfel reductibile la logică. Propozițiile matematicii nu descriu lumea, ci
înregistrează decizia utilizatorilor lor de a opera cu simboluri. Singurele propoziții analitice sunt a
priori. Matematica pură este analitică, geometria (după Euclid) are două părți: una analitică ce
nu spune nimic despre lume, ci descrie sisteme geometrice posibile; cealaltă este un set de
enunțuri sintetice care spun ce sistem geometric se aplică lumii. Ştiinţele factuale operează cu
propoziţii sintetice, fiind astfel reductibile la fizică. Orice propoziţie din ştiinţele factuale, chiar
aparţinând psihologiei sau sociologiei, paote fi exprimată în termenii fizicii. Studiul filosofic
asupra ştiinţei (adică epistemologia ca metadisciplină) se poate limita la studiul logicii şi cel al
fizicii. (R. Carnap, Sintaxa logică a limbajului, 1934).
Asumarea acestor presupoziţii a avut câteva consecinţe teoretice semnificative pentru orientare:
A. Criteriul de demarcaţie este verificabilitatea.
Investigarea asupra adevărului unei teorii este precedată de stabilirea caracterului ştiinţific al
acesteia. Demarcarea, adică separarea teoriilor ştiinţifice de cele neştiinţifice cere stabilirea unui
criteriu de demarcaţie. Sunt științifice enunțurile cu sens, adică (amintiți-vă, vă rog, de Russell)
enunțurile cu valoare de adevăr. Un enunţ are sens (adică i se poate atribui valoare de adevăr)
dacă poate fi verificat direct sau indirect. Enunţurile pentru care nu pot fi elaborate metode de
verificare trebuie eliminate ca neştiinţifice. Este cazul metafizicii, socotită în empirismul logic lipsită
de sens, necognitivă, poezie.
Singurele enunţuri cu sens sunt cele verificabile. Sunt verificabile enunţurile referitoare la
fenomene, elaborate empiric. Verificabilitatea reprezintă astfel criteriul logic empirist de
demarcație(R. Carnap, Vechea şi noua logică, 1931).
Câteva observații aici: 1. Sensul este dat de semnificație. A cunoaște semnificația înseamnă a ști
cum să verifici. În empirismul logic verificabilitatea este apropiată conotativ de testabilitate, adică
de stabilirea valorii de adevăr a enunțului.
2. Verificaționismul reprezintă unul dintre principiile ”tari” ale empirismului:
potrivit lui, experiența este singura sursă de semnificație și cunoaștere.
B. Problemele legate de ştiinţă (de adevărul teoriilor) pot fi elucidate prin analiza limbajului
ştiinţific.
Dacă ştiinţa este ansamblul teoriilor şi teoriile ştiinţifice sunt sisteme de propoziţii, problemele
legate de ştiinţă pot fi elucidate prin analiza limbajului lor. Teoria este o propoziţie. Teoria
întemeiată (acceptabilă) este o propoziţie adevărată. Valoarea de adevăr a propoziţiei poate fi
stabilită utilizând metoda analizei logice a limbajului ştiinţific.
Dficultăţile de decizie asupra valorii de adevăr a teoriilor pot fi depăşite prin atomism logic şi
programe reductive.
Criteriul de demarcaţie (verificabilitatea) stabileşte caracterul ştiinţific al unei teorii. Asupra valorii
de adevăr a acesteia (după ce a fost acceptată ca științifică utilizând verificabilitatea drept criteriu
de demarcație) nu se poate decide direct întrucât:
conţine operatori logici
conţine termeni teoretici (aceştia nu sunt direct accesibili experimental și interpretabili pe
domeniile realităţii).
Astfel, cerinţa deciziei asupra valorii de adevăr a teoriei impune abordarea:
a. Problemei operatorilor logici : În analiza logică a limbajului, orice teorie corect constituită se descompune în propoziţii şi conectori
logici. Decizia presupune identificarea propoziţiilor componente şi a influenţei conectorilor
asupra valorii de adevăr a acestora (cu ajutorul funcţiilor de adevăr, evidențiate, vă amintiți, de
L. Wittgenstein).
Teoria ştiinţifică are în alcătuire:
propoziţii adevărate sau false prin structura lor (analitice, pentru evaluarea acestora decizia
logică este suficientă) şi
propoziţii factuale (sintetice). Valoarea de adevăr a acestora scapă procedeelor evaluative strict
logice, utilizarea funcţiilor de adevăr fiind insuficientă. Această situaţie cere adoptarea ipotezei
atomismului logic (adică a existenţei unui nivel ultim al limbajului, cel al propoziţiilor atomare).
b. Problemei termenilor teoretici : Propoziţiile care conţin termeni teoretici (ex. forţă, putere, energie) nu sunt direct verificabile.
Pentru verificarea lor au fost elaborate două tipuri de programe reductive:
programe vizând elaborarea unei teorii alternative din enunţul căreia au fost eliminaţi termenii
teoretici;
programe vizând elaborarea unui enunţ al teoriei în care termenii teoretici sunt înlocuiţi cu
variabile cuantificabile existenţial:
Ǝ u1, u2…un Φ (u1, u2…un, o1, o2…..on), unde o1, o2…..on sunt termeni observaționali
Astfel (a+b), pentru ca teoria, o conjuncţie de număr finit de propoziţii elementare (construite cu
termeni experimentali care dau conţinutul empiric al teoriei)
T= p1& p2 &……pn
să fie adevărată este necesar şi suficient ca fiecare propoziţie elementară să fie adevărată.
Decizia asupra adevărului teoriei se mută astfel la nivelul propoziţiilor elementare. Situaţia aceasta
presupune existenţa corespondenţei biunivoce propoziţii elementare—stări de lucruri (sunt
adevărate propoziţiile elementare pentru care stările de lucruri au loc, sunt fapte) susţinută de
Wittgenstein.
Epistemologia de orientare analitică urmăreşte reconstrucţia raţională a ştiinţei. Metodologic,
această reconstrucţie presupune analiza logică şi restructurarea limbajului ştiinţific, a sistemelor
conceptuale şi a teoriilor ştiinţifice.
Pe fondul identificării ştiinţei ideale cu fizica exprimabilă matematic, se dezvoltă interesul
pentru structura şi statutul teoriilor ştiinţifice. Rezultatul acestui interes este elaborarea unui model
sistematic al structurii unei teorii ştiinţifice:
Modelul standard:
T=V, Vt, Vo, A, Ri, Rt, C
V: mulțimea termenilor teoriei
Vt: mulţimea termenilor teoretici
Vo: mulţimea termenilor experimentali (observaţionali: Vo=V- Vt)
A: axiome (propoziţii construite cu termeni din Vt)
Ri: mulțimea regulilor de interpretare a termenilor observaționali în domeniul realităţii
Rt: reguli de traducere a Vt în Vo
C: consecinţele empirice ale teoriei; acestea decurg logic din axiome, conţin numai termeni
observaţionali şi determină conţinutul empiric al teoriei.
C. Teoriile constituite inductiv trebuie confirmate.
Logica deductivă furnizează concluzii certe ale raționamentelor corecte cu premise adevărate. În
logica inductivă concluziile sunt susținute de premise, dar nu sunt garantat certe. Potrivit lui M.
Schlick (vom reveni asupra lui, ca reprezentant important al empirismului logic), omul de știință
caută regulile ce guvernează conexiunea experiențelor și reprezintă singura cale prin care se pot
face predicții. Dar nici cele mai bune doezi în favoarea unei teorii științifice nu sunt decisive, există
întotdeauna posibilitatea erorii. Se po tface predicții raționale despre experiențele viitoare, dar fără
garanții. Nu există cale alternativă către cunoaștere în afara experienței.
Empirismul logic încearcă să demonstreze cum dovezile experimentale ar putea susține teoria,
explicând relațiile dintre enunțurile care alcătuiesc teoria științifică și enunțurile care descriu
observațiile. Observațiile sunt particulare, știința urmărește generalizări. În accepțiunea largă a lui
Carnap, logica inductivă este teoria tuturor argumentelor bune care nu sunt deductive: inferențe
inductive, proiecții (inferențe despre cazul următor, nu despre toate cazurile), abducții (inducții
explicative, inferențe spre cea mai bună axplicație). Astfel, în empirismul logic o teorie este confiramtă atunci când se poate deriva de la ea o propoziție adevărată despre fenomene observaționale.
In contextul discursului epistemologic centrat pe modelul standard al teoriilor, progresul ştiinţific
dobândeşte un caracter cumulativ. Creşterea cunoaşterii este posibilă prin lărgirea domeniului de
aplicabilitate al unei teorii, sau prin integrare a teoriilor diferite într-o teorie cuprinzătoare. O teorie
confirmată rămâne definitivă în limitele domeniului iniţial de definiţie.
Evoluţia epistemologiei înregistrează depăşirea modelului standard iniţial. S-a impus, în acest
context, rediscutarea rolului termenilor teoretici în ştiinţele empirice, interpretarea realistă a teoriilor
ştiinţifice (ca descrieri ale unor entităţi şi procese nonobservabile, legate indeterminat de
observabil) şi explicitarea modalităţii de conectare a fenomenelor cu aparatul teoretic. Datorită
dificultăţilor de ordin practic, a fost admisă ulterior o variantă mai slabă a principiului verificaţionist
al semnificaţiei, prin verificabilitate potenţială sau confirmabilitate.
Între vulnerabilitățile și obiecţiile principale aduse empirismului logic figurează:
La nivel logic:
în confirmarea teoriilor: logic, T→TvS; dacă T este teoria, și S orice propoziție dovedită
experimental adevărată, enunțul TvS = 1 (este adevărat) și astfel T=1 (este adevărată).
Asemănător, dacă T→R, logic T&S→R, S putând fi orice propoziție pe care adevărul lui R o
confirmă.
pentru verificabilitate (în scopul excluderii filosofiei și tuturor enunțurilor științifice în interiorul
științei): Enunțul p&q este verificabil (i se poate stabili valoarea de adevăr) dacă p este dovedită
experimental falsă; q poate fi orice propoziție, p&q este o propoziție compusă verificabilă. Astfel,
un enunț de felul Apa e mai grea decât ueliul și Spiritul absolut guvernează lumea ar trebui admis
ca enunț științific.
La nivel filosofic:
caracterul îndoielnic al ipotezei atomismului logic (nu a fost întemeieată teoretic existenţa
propoziţiilor elementare şi necesitatea acestora);
caracterul îndoielnic (nenecesar) al principiului corespondenţei biunivoce al lui Wittgenstein;
abordarea unilaterală a relaţiei teoreticului cu experienţa şi caracterul simplificator al
interpretării după modelul standard.
În pofida acestor critici, empirismului logic nu i se poate contesta pledoaria pentru rigoare şi
claritate, nici încercarea de sistematizare a discursului ştiinţific. Socotit adesea rigid și prea tehnic
(”exercițiu de ciopârțire logică”), a impus un program de curățenie transdisciplinară și flexibilitate
intelectuală, emblematice pentru știința și raționalitatea contemporană.
CERCUL DE LA VIENA
Cercul de la Viena reprezintă gruparea filosofică definitoriu legată de poziţia empirist
logică. Programul Cercului a fost redactat de Rudolf Carnap, Hans Hahn şi Otto Neurath şi publicat
în 1929, sub titlul Concepţia ştiinţifică despre lume. De orientare net antimetafizică, programul
propune valorizarea cercetării ştiinţifice experimentale în abordarea tuturor problemelor teoretice şi
practice şi acordarea rezultatelor din diversele discipline într-o ştiinţă unitară, utilată cu un sistem
de concepte neutre formal. Ştiinţa ideală este fizica matematizată, iar sistemul său conceptual este
rezultatul unui proces de ordinare spre conceptele primare, întemeiate empiric.
Moritz Schlick (1882-1936)
Moritz Schlick (1882-1936) este considerat animatorul Cercului. Fizician şi filosof,
acesta consideră că sarcina cunoașterii constă în descrierea relațiilor dintre obeicte, nu în
determinarea esenței acestora. Schlick dezvoltă o teorie a cunoașterii bazată pe distincția dintre
cunoaștere (care este formală) și trăire (care este conținut). Wittgenstein susținea în Tractatus că
suma enunțurilor cu sens ( cu conținut descriptiv, adică) reprezintă cunoașterea, graniţele acesteia
fiind fixate logic. Schlick consideră că nu poate fi exprimat, împărtășit conținutul care este trăire.
Numai forma poate fi împărtășită. Comunicarea intersubiectivă se realizează doar la nivel formal.
Schlick elaborează, în sprijinul acestei susţineri, teoria definiţiei implicite (în Teoria generală a
cunoaşterii,1925). În definiția implicită, conceptele fundamentale sunt definite astfel încât să
satisfacă axiomele (spre deosebire de cazul definiției concrete în care conceptele ultime sunt luate
din intuiție și revelează relația cu realitatea). Semnificația conceptelor depinde astfel de alegerea
axiomelor.
Teoria definiţiei implicite este utilizată de Schlick pentru respingerea metafizicii
considerată lipsită de sens. Filosofiei, distinctă de metafizică, îi revine sarcina delimitării
enunţurilor cu sens de cele fără sens, prin intermediul aparatului logicii simbolice. Sensul
enunţurilor depinde, consideră M. Schlick, de posibilitatea lor principială de verificare. Acest punct
de vedere va fi însuşit de întreg Cercul de la Viena. In opoziţie cu orientarea rigid empiristă a
câtorva dintre membrii acestuia, Schlick optează pentru o accepţiune largă a termenului de
verificabilitate, acordând sens şi enunţurilor a căror verificare poate fi doar gândită. Programul
Cercului de la Viena a fost, în acest sens, mai reducționist decât poziția lui Schlick.
Otto Neurath (1882-1945)
Otto Neurath (1882-1945) este unul dintre reprezentanţii de seamă ai Cercului de la
Viena. Preocupările lui sunt orientate spre neta separare a ştiinţei de metafizică. Studiul Căi ale
concepţiei ştiinţifice despre lume (1931) recunoaşte actului filosofic exclusiv dimensiunea
descriptivă, propunând înlocuirea termenului de filosofie cu cel de concepţie ştiinţifică despre lume
și evidenţiind desprinderea acesteia de metafizică.
Neurath pledează pentru evoluţia disciplinelor ştiinţifice spre o ştiinţă unitară, susţinută
cu aparat logic. Sub semnul acestei ştiinţe unitare se pot aşeza şi disciplinele sociale, cu condiţia
ieşirii lor din zona speculativului.
Otto Neurath este susţinătorul teoriei coerenţei în demersul tradiţional filosofic de
conceptualizare a adevărului. Potrivit acestei teorii, un enunţ este adevărat dacă este în
concordanţă cu celelalte enunţuri acceptate de comunitatea interogatoare.
Rudolf Carnap (1891-1970)
Rudolf Carnap (1891-1970) este considerat (cf. A. Marga, în Cunoaştere şi sens) cel
mai productiv dintre membrii Cercului de la Viena şi unul dintre marii filosofi ai epocii
contemporane. In scrierile sale, orientarea empirist logică îşi găseşte formularea canonică, iar
analiza logică a limbajului atinge maximul de rigurozitate.
In lucrarea Edificiul logic al lumii (1928) Carnap consideră teoria științifică drept sistem
ordonat de concepte derivate din conceptele fundamantale raportate la datul nemijlocit. Susţinerea
sa se bazează pe două premise: una pozitivistă, referitoare la reductibilitatea realităţii la datul
nemijlocit, şi cea de-a doua, ştiinţifică, referitoare la utilitatea logicii simbolice în explorarea
realităţii. Valabilitatea acestui sistem de constituire a conceptelor este condiţionată de edificarea lui
într-o zonă neutră filosofic.
Problemele filosofiei se datorează unor erori de limbaj, consideră Carnap, în studiul
Depăşirea metafizicii prin analiza logică a limbajului (1931). Propoziţiile metafizicii sunt lipsite de
sens, a) fie pentru că operează cu cuvinte cărora li se atribuie în mod eronat semnificaţie, b) fie
pentru că procedează sintactic greşit.
a) Carnap reia teoria verificaţionistă a sensului: sensul unui cuvânt este dat de semnificaţia sa
(asemenea conținutului descriptiv despre care vorbea Wittgenstein) şi aceasta este recunoscută
cuvântului doar dacă propoziţiile elementare în care acesta apare sunt reductibile la propoziţii
protocolare. Propoziţiile protocolare sunt propoziţii de observaţie. Conceptele metafizicii nu sunt, în
acest context, verificabile.
b) Filosofia utilizează abuziv limbajul comun, consideră Carnap, exemplificându-și susținerea cu un
fragment din Ce este metafizica?, eseul lui Heidegger: ”Cum stau lucrurile cu acest nimic? Nimicul
este mai original decât negația și decât negarea…Angoasa dezvăluie nimicul…”. Fragmentul
operează (limbajul permite acest lucru) cu nimicul ca nume de obiect existent.
Există mai multe feluri de propoziții cu sens:
tautologii (sunt adevărate în baza formei lor, sunt analitice; nu bspun nimic despre realitate,
servesc la transformarea enunțurilor asupra realității; sunt propoziții din logică, matematică);
contradicții (negații ale tautologiilor);
propoziții de experiență, aparținând științelor empirice.
Nu poate exista vreo propoziție metafizică despre care să se spună că are sens, mai arată Carnap,
întrucât sarcina asumată de metafizică e cea de prezentare a cunoștințelor care nu sunt accesibile
științelor empirice. Filosofiei i se condiţionează supravieţuirea de o schimbare de statut: epurată de
enunţurile speculative lipsite de sens, aceasta trebuie să devină analiză logică: purificare a
cunoașterii de propoziții fără sens și clarificare logică a conceptelor din teoriile științifice.
Propozițiile metafizicii sunt asemănătoare artei, exprimă sentimentul vieții.
In lucrarea Sintaxa logică a limbajului (1934) Carnap reformulează criteriul sensului: un
enunţ are sens dacă este parte a unui limbaj ce conţine doar enunţuri confirmabile şi dacă este
construit după reguli de sintaxă logică. Enunţurile pot fi abordate formal sau material. Modul formal
de abordare este necesar filosofiei şi aduce cercetarea epistemologică în proximitatea analizei
limbii.
Studiul Testabilitate şi semnificaţie (1937) constituie o reacţie la critica întreprinsă de Karl
R. Popper la adresa criteriului verificaţionist al sensului. Enunţurile au sens, susţine în acest studiu
R. Carnap, dacă sunt confirmabile sau testabile. Un enunţ este confirmabil dacă poate fi redus
logic, direct sau indirect, la propoziţii de observaţii. Un enunţ este testabil dacă i se poate indica
empiric modalitatea de verificare.
Carnap operează, consideră A. Marga (în Cunoaştere şi sens) distincţii ce nu sunt
funcţionale în practica cercetării. Astfel, inducţia este valorizată net în raport cu deducţia, ştiinţa
propriu-zisă este ruptă de problematica genezei ei şi a factorilor umani ce-i influenţează evoluţia,
iar judecăţile despre fapte nu se pot întâlni cu judecăţile despre valori. Aceste distincţii au fost
exploatate în criticile aduse empirismului logic şi au constituit baza unor semnificative poziţii
epistemologice ulterioare.
CERCUL DE LA BERLIN
Hans Reichenbach (1891-1953)
Hans Reichenbach (1891-1953) este un membru important al Cercului de la Berlin. Este
susţinătorul unei abordări probabilistice a adevărului, abordare compatibilă cu viziunea impusă de
mecanica cuantică asupra realităţii şi cu logica cuantică pe care o construieşte în sprijinul acestei
viziuni. Reichenbach propune o justificare pragmatică a inferenţelor inductive ca răspuns la criticile
aduse metodologiei empirist logice în practica ştiinţifică.
De numele filosofului german se leagă distincţia, frecvent utilizată în epistemologie, între
demersurile desfăşurate în contextul justificării şi demersurile desfăşurate în contextul descoperirii
(în Experienţă şi predicţie, 1938). Prima poziţie caracterizează empirismul logic şi consideră că
obiectul de studiu al epistemologiei este constituit exclusiv din rezultatele demersului ştiinţific. Cea
de-a doua poziţie caracterizează în principal noua filosofie a ştiinţei şi consideră mai importante
pentru epistemolog evidenţierea actului creator, în desfăşurarea lui, şi înţelegerea mecanismului
cercetării ştiinţifice.
Pe structura acestei distincţii, orientările epistemologice se dispun polar, suprapunând
răspunsurile la criterii diverse de comparare. Această polarizare va fi exploatată de P.K.
Feyerabend care aşează metodologic discursurile epistemologice fie sub semnul logicianului, fie
sub cel al antropologului.
Carl Gustav Hempel (1905-1997)
Carl Gustav Hempel (1905-1997) este unul dintre membrii importanţi ai Cercului de la Berlin şi unul dintre filosofii ce au dezvoltat o atitudine critică la adresa empirismului logic, din
interiorul acestuia. Obiecţiile lui Hempel sunt îndreptate împotriva teoriei empirist logice a
confirmării, teorie pe care o acuză de generare de paradoxuri:
Enunțurile științifice trebuie confirmate prin propoziții protocolare (propozițiile universale
prin propoziții particulare). Enunțurile științifice sunt implicații (dacă p, atunci q). confirmarea lor se
face prin adăugarea unei propoziții protocolare, evidența. Între enunț și evidență relațiile pot lua
mai multe forme: p & q: confirmarea ipotezei; p & nonq: infirmarea ipotezei; nonp & q și nonp &
nonq: situații de neutralitate a evidenței în raport cu enunțul.
Mai mult, p→q implică nonq→nonp (vă amintiți, desigur, SaP→¯PeS).
Astfel, Toți corbii sunt negri→Niciun non-negru nu e corb. Asta înseamnă, arată Hempel, că potrivit
teoriei empirist logice a confirmării prin consecințe empirice, o propoziție de felul Pantoful alb nu e
corb confirmă propoziția Toți corbii sunt negri.
Soluţia propusă de Hempel pentru evitarea acestei situații constă în impunerea unor
condiţii de confirmabilitate:
Condiţia de atragere (un enunţ care este urmarea unei observaţii este confirmat de acea
observaţie);
Condiţia de consecvenţă (o observaţie care confirmă orice enunţ dintr-o clasă de enunţuri
confirmă şi orice consecinţă a enunţului din acea clasă);
Condiţia de echivalenţă (o observaţie ce confirmă o ipoteză confirmă orice ipoteză echivalentă
cu prima);
Condiţia de consistenţă (orice observaţie logic consistentă este consistentă în ipotezele pe
care le confirmă).
C.G. Hempel este și autorul teoriei nomologice a explicaţiei (sau teoria explicației prin
subsumare la legi). Premisa acestei teorii constă în necesitatea utilizării aceluiaşi tip de explicaţie
în diferitele ştiinţe pentru care se doreşte unificare metodologică. În studiul Funcţia legilor generale
în istorie (1942), Hempel separă descrierea (ca răspuns la întrebarea Ce se petrece?) de
explicaţie (ca răspuns la întrebarea De ce se petrece?), considerând-o pe cea din urmă
caracteristică ştiinţei.
Explicația are două componente: Explanandum (ceea ce este de explicat) și explanans (ceea ce
explică, explicativul). În explanans sunt cuprinse enunțuri despre două clase de fenomene
condiţii iniţiale şi limită pentru producerea fenomenului
legi generale
Explicaţia unui fenomen constă în deducerea enunţului descriptiv referitor la acesta, din legile
generale şi din condiţiile determinate de producere a lui. A explica= a deduce enunţul descriptiv
referitor la explanandum din explanans.
Hempel impune explicaţiei impun condiţii de adecvare, concordante cu poziţia empirismului
logic:
explanans să conţină minim o lege generală
explanans şi explanandum să conţină numai enunţuri cu sens (cu conţinut empiric, verificabil)
explanandum să rezulte logic din explanans
expplanans să conţină enunţuri adevărate
Discursul istoric trebuie să respecte cerinţele privind explicaţia operante în celelalte ştiinţe.
Comportamentul uman este în întregime explicabil prin legi generale, deşi a fost explicat
neştiinţific, dinspre viitor spre prezent, prin motive. Teoria nomologică a explicaţiei constituie un
punct de referinţă în abordările ulterioare ale cunoaşterii.
EMPIRISMUL PRAGMATIC
Willard van Orman Quine (1908-2000)
Willard van Orman Quine este principalul reprezentant al empirismului pragmatic.
Discursul său se derulează la confluenţa filosofiei limbajului cu ontologicul şi cu epistemologia.
In studiul Identitate, ostensiune şi ipostază (1950), Quine încearcă evidenţierea naturii
termenilor singulari şi a raporturilor existente între aceştia şi termenii generali. Termenii singulari
nu se suprapun decât într-o accepţiune idealistă realităţii, iar termenii generali, justificaţi prin
eficienţă în economia discursului, sunt lipsiţi de referinţă.
Lucrarea Cuvânt şi obiect (1960), evidenţiind relaţia limbii cu realitatea, desfăşoară un
discurs de orientare holistă, în linia întregului scrierilor lui Quine. Limba este dexteritate socială
dobândită prin comportament. In consecinţă, semnificaţia este redusă la o proprietate a
comportamentului, iar propoziţiile individuale nu sunt integral traductibile. Limba funcţionează ca
un întreg şi semnificaţia se poate stabili doar la nivelul acestuia.
Studiul Relativitatea ontologică (1969) evidenţiază două dimensiuni ale raportării
relativiste la realitate: domeniul unei teorii poate fi deplin circumscris numai în funcţie de o teorie
cadru şi imaginea realităţii este concepută prin prisma teoriilor deja acceptate.
Lucrarea Adevăr prin convenţie (1936) contestă distincţia dintre ştiinţele formale şi
ştiinţele factuale, susţinând dependenţa logicii şi matematicii de experienţă.
Studiul Două dogme ale empirismului (1953) condensează majoritatea ideilor
epistemologice răspândite în corpul scrierilor lui Quine.
Empirismul modern presupune distingerea netă a analiticului de sintetic şi eficacitatea
teoriilor reducţioniste. Cele două presupuneri sunt dogmatice şi trebuie abandonate pentru a
permite metafizicii să se apropie de ştiinţele naturii, arată Quine.
Distincţia analitic-sintetic poate fi analizată la nivelul limbajului în sine. Reformulând
ideea analiticităţii, prezentă deja la Leibniz şi Kant, un enunţ este analitic dacă este adevărat în
virtutea sensurilor şi independent de fapte. Abordarea sensurilor ca entităţi intenţionale, cu statut
ontic intermediar limbajului şi realităţii empirice, nu poate fi susţinută empiric. În acest context, o
teorie a sensului trebuie să se refere la sinonimii. Întemeierea sinonimiei ar explica analiticitatea.
Cu excepţia cazului limită al introducerii unei notaţii convenţionale noi, definiţia (inclusiv
în forma explicaţiei conceptuale) nu poate întemeia sinonimia, deoarece se bazează pe sinonimii
anterioare.
În limbajele extensionale, intersubstituibilitatea nu poate constitui temeiul sinonimiei
deoarece nu are caracter necesar. În limbajele intenţionale (care conţin un adverb de tipul
“necesar” sau un echivalent al acestuia), intersubstituibilitatea ar putea garanta sinonimia dar
inteligibilitatea acestor limbaje presupune înţelegerea prealabilă a analiticităţii.
Analiticitatea nu poate fi întemeiată în limbaj natural prin sinonimie. În limbajele formale
există reguli semantice ce determină analiticitatea, dar acestea presupun cunoaşterea
semnificaţiei termenului “analitic”, aşadar nu-l pot întemeia.
Distincţia analitic-sintetic poate fi abordată şi din perspectiva raportului dintre limbaj şi
experienţă. Adevărul enunţurilor depinde de limbaj şi de fapte extra lingvistice. Analiza adevărului
enunţuurilor idetifică o componentă lingvistică şi una factuală. Enunţurile analitice sunt enunţuri cu
componenta factuală nulă. Conform principiului clasic al semnificaţiei, principiu formulat de Frege
şi Carnap, semnificaţia unui enunţ constă în condiţiile adevărului lui. Principiul se bazează pe
posibilitatea de a confirma sau infirma enunţuri izolate. Această posibilitate constituie expresia unui
reducţionism radical ce nu poate explica relaţia complexă a lmbajului cu experienţa. În fapt,
semnificaţia oricărui enunţ depinde de întregul cunoaşterii.
Cele două dogme ale empirismului sunt solidare, în virtutea comunei lor originări în
reducţionism: dacă se admite posibilitatea confirmării sau infirmării unui enunţ izolat, se poate
admite şi existenţa unor enunţuri limită, confirmabile în absenţa componentei factuale.
Alternativa la empirismul dogmatic o constituie abordarea cunoaşterii ca totalitate ce
înfruntă experienţa numai de-a lungul graniţelor, într-un model holist de dezvoltare a ştiinţei.
Potrivit acestuia, semnificaţie empirică are ştiinţa în ansamblul ei, nu fiecare dintre enunţurile ce o
alcătuiesc. Intregul demersului ştiinţific se află în contact cu experienţa de-a lungul graniţelor. Nicio
experienţă particulară nu este legată de un enunţ izolat. Un conflict cu experienţa la periferie
determină reajustări în zona centrală, a enunţurilor teoretice.
Ştiinţa se află în dublă dependenţă, de experienţă şi de limbaj. Ca instrument, ea se
foloseşte de stipulări ireductibile pentru a simplifica legile, eficientizând raportarea la lumea
sensibilă.
Discursul desfăşurat de Quine păstrează cadrul lingvistic de analiză şi concepţia verificaţionistă a
semnificaţiei, trăsături caracteristice empirismului logic. Din acest motiv este considerat o critică
din interior a celui din urmă.
Poziţia epistemologică a lui W. van O. Quine raportată la empirismul logic
Premise comune:
Cadru lingvistic global de analiză a discursului ştiinţific Abordare verificaţionistă a semnificaţiei Rolul fundamental al observaţiei în stabilirea adevărului şi a
semnificaţieiDeosebiri R. Carnap (reprezentant al empirismului
logic)W. van Orman Quine (reprezentant al empirismului pragmatic)
Există o distincţie de natură între
cunoaşterea analitică (logică şi
matematică) şi cunoaşterea
sintetică (ştiinţe factuale)
Logica este un limbaj, nu o teorie
Logica este analitică (evidentă, fără
conţinut specific, universală)
Explicare metateoretică formalistă a
conceptelor (prin analiză în
contextul unui limbaj vid, structurat
anterior teoriei)
Teorie atomistă a semnificaţiei
(semnificaţia întregului cunoaşterii
este determinată de semnificaţia
părţilor şi fiecare enunţ poate fi
confirmat sau infirmat izolat)
Model atomist de raportare a teoriei
ştiinţifice la experienţă (infirmarea
empirică a unui enunţ, parte
componentă a unei teorii, provoacă
infirmarea teoriei în ansamblul ei, în
virtutea raportării izomorfe la
realitate a propoziţiilor protocolare)
Nu există distincţie de natură, ci
distincţie de grad între
cunoaşterea analitică şi cea
sintetică
Nu există distincţie de natură între
limbaj şi teorie
Logica este revizuibilă
experimental (conform
mecanicii cuantice)
Explicare metateoretică
naturalistă a conceptelor (prin
întemeiere intuitivă în contextul
limbajului natural)
Teorie holistă a semnificaţiei
(semnificaţia oricărui element
este determinată de întegul
cunoaşterii şi enunţurile nu pot fi
confirmate sau infirmate izolat)
Model holist de raportare a teoriei
ştiinţifice la experienţă
(infirmarea empirică a unui
enunţ la frontieră cu experienţa
provoacă reajustarea
enunţurilor din interiorul teoriei,
în virtutea subdeterminării
empirice a teoriilor
RAŢIONALISM CRITIC
Karl R. Popper (1902-1994)
De numele lui Karl R. Popper (1902-1994) se leagă orientarea filosofică numită
raţionalism critic, considerată reacţie din primul val la empirismul logic, fără negarea presupoziţiilor
fundamentale ale acestuia. Discursul lui Popper se desfăşoară pe coordonatele abordării
lingvistice şi în contextul întemeierii logice a ştiinţei, păstrând interpretarea empiristă a teoriei
ştiinţifice, ca sistem de enunţuri, şi încrederea în existenţa unor norme anistorice de raţionalitate.
Criticile lui Popper la adresa poziţiei empirist logice vizează inductivismul, teoria confirmabilităţii şi
discreditarea categorică a metafizicii.
Lucrarea Cele două probleme fundamentale ale teoriei cunoaşterii, elaborată la
sugestia lui H. Feigl, membru al Cercului de la Viena, şi publicată într-o versiune prescurtată, în
1934, sub titlul Logica cercetării, reprezintă cea mai importantă scriere a lui Popper. Notele şi
anexele adăugate diverselor ediţii ale acesteia înregistrează evoluţia concepţiei epistemologice a
autorului.
Popper reproşează concepţiei inductiviste de dezvoltare a ştiinţei lipsa unui temei logic
pentru raţionamentele amplificatoare şi, de asemenea, imposibilitatea de a explica originea
propoziţiilor elementare. In privinţa teoriei empiriste a confirmării, Popper evidenţiază sofismul ce-i
stă la bază (deducerea antecedentului din confirmarea consecventului) şi propune reducerea
pretenţiilor de confirmare la testarea teoriilor. Mecanismul de testare este operaţional pe un model
ipotetico-deductiv al ştiinţei, model pe care autorul îl propune ca alternativă la modelul inductiv
standard. Considerarea teoriei ca ansamblu deductiv de ipoteze condiţionează testarea acesteia
de deducerea consecinţelor ei empirice, verificabile experimental. Oricât de multe astfel de
consecinţe sunt verificate experimental, teoria nu poate fi considerată confirmată. Este, în schimb,
coroborată, concept gradual ce indică numărul şi severitatea testelor la care a fost supusă teoria
ştiinţifică. Infirmarea unei singure consecinţe empirice falsifică, pe de altă parte, teoria. Verificarea
este provizorie, semnifică apropierea teoriei de adevăr. Falsificarea este definitivă. Inegalitatea
consecinţelor testării experimentale se datorează restricţiilor impuse de legile logicii şi justifică
importanţa conceptului de falsificabilitate în discursul popperian. Conţinutul empiric al unei teorii
este dat de numărul consecinţelor empirice ale acesteia. O teorie cu înalt grad de generalitate are
multe consecinţe empirice şi, implicit, multe posibilităţi de falsificare prin testarea lor.
Falsificabilitatea funcţionează, în acest context, cu statut de criteriu de ierarhizare a teoriilor
concurente. Utilizarea conceptului ca criteriu de demarcaţie permite respingerea pretenţiilor de
ştiinţificitate ale discursului speculativ, fără a contesta conţinutul cognitiv al metafizicii.
Ştiinţa autentică are, consideră Popper, dimensiuni eroice. Eroismul ei vine, în
concordanţă cu concepţia despre falsificabilitate, din asumarea de către cercetători a riscului
infirmării empirice a teoriilor ştiinţifice îndrăzneţe. Teoria trebuie împinsă spre testele cele mai
severe, falsificarea ei trebuie stimulată. Eşecul testării este exploatabil cognitiv, consideră autorul
Logicii cercetării, întrucât susţine progresul cunoaşterii ştiinţifice.
Pentru Popper, aflat în dispută în această privinţă cu Thomas Kuhn, progresul ştiinţific
este raţional şi se realizează prin răsturnarea repetată a teoriilor ştiinţifice şi înlocuirea lor cu altele,
superioare. Raţionalitatea progresului provine din posibilitatea de a decide logic asupra
superiorităţii sau inferiorităţii unei teorii, în raport cu predecesoarea ei. Decizia este luată după
aprecierea caracterului revoluţionar şi conservativ al noii teorii. Autorul Logicii cercetării
evidenţiază lipsa de semnificaţie a ştiinţei normale în istoria cunoaşterii şi pledează pentru
perenitatea dimensiunii eroice a discursului ştiinţific.
Karl R. Popper consideră Logica cercetării expunere a unei metodologii filosofice critice, menită să
evidenţieze suportul logic al demersurilor de cercetare ştiinţifică şi să corecteze prejudecăţile
operaţionale în acest context. Sub presiunea obiecţiilor venite din diverse direcţii epistemologice,
obiecţii favorizate de transparenţa cu care autorul îşi expune ideile, acesta din urmă îşi îndulceşte,
în numeroasele adăugiri şi revizuiri făcute versiunii iniţiale a lucrării, criteriile de evaluare a teoriilor
ştiinţifice.
Depăşirea iraţionalismului şi subiectivismului în cunoaştere este posibilă, consideră Popper în
Prelegerile Kenan Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte (1969), în virtutea existenţei unei
lumi a conţinuturilor obiective, independente de condiţionările personale sau istorice ale actului
creator. Această lume a treia, conţinând produsele minţii omeneşti, deosebită de domeniul faptului
fizic şi de cel al psihismului
are realitate
furnizează criterii anistorice de raţionalitate
găzduieşte cunoaşterea obiectivă (teorii, probleme şi argumente).
Toate organismele rezolvă probleme, socoteşte Popper. Schema formării teoriilor:
P1 (problema iniţială) TT (teoria cere încercă răspunsul) EE (teste pentru eliminarea
erorilor)P2 (noua problemă apărută după testare)....
evidenţiază evoluţia emergentă prin rezolvare de probleme.
Principala obiecţie adusă concepţiei epistemologice a lui Popper vizează inconsecvenţa
acestuia în respingerea inducţiei. Conceptul de coroborare reprezintă o reintroducere tacită a
acesteia, în măsura în care propune selectarea ipotezelor pe baza unor propoziţii particulare.
Discursul popperian iniţial, modificările suferite ulterior de acesta şi completările aduse lui
constituie puncte de referinţă în evoluţia epistemologiei.
Poziţia epistemologică a lui K.R. Popper raportată la empirismul logic
Premise
comune
Perspectivă lingvistică asupra ştiinţei
Metodică logică de cercetare a ştiinţei
Situare în contextul întemeierii
Existenţa unor reguli şi norme anistorice de raţionalitate
Apropierea discursului filosofiei de rigurozitatea ştiinţifică
Neştiinţificitatea metafizicii
Deosebiri Empirism logic Raţionalism critic (K.R. Popper)
Abordare inductivistă a creşterii
cunoaşterii
Model standard al teoriilor
Problema confirmării teoriilor
Concept de confirmare
Criteriu de demarcaţie:
verificabilitatea sensului enunţurilor
teoriei
Enunţurile metafizicii nu au sens
Evidenţierea aspectului sincronic
Progresul ştiinţific este liniar,
cumulativ
Abordare deductivistă a creşterii
cunoaşterii
Model ipotetico-deductiv al
teoriilor
Problema testării teoriilor
Concept de coroborare
Criteriu de demarcaţie:
falsificabilitatea teoriei
Enunţurile metafizicii nu sunt
ştiinţă, dar au conţinut cognitiv
Evidenţierea aspectului diacronic
al ştiinţei
Progresul ştiinţific are două
dimensiuni, este revoluţionar şi
conservativ
NOUA FILOSOFIE A ŞTIINŢEI
Orientarea epistemologică numită noua filosofie a ştiinţei este considerată poziţie
reprezentativă pentru cel de-al doilea val de reacţii critice la empirismul logic, ale cărui presupoziţii
generice le contrazice. Noua filosofie a ştiinţei se opune, în acelaşi timp, raţionalismului critic.
Orientarea este lipsită de unitate de metodă şi stil. Apariţia ei este legată de preocupările lui N.R. Hanson (1924-1967) vizând logica specială a descoperirii. Hanson îşi delimitează (în Modelele
descoperirii, 1958) discursul de poziţia lui H. Reichenbach, pentru care filosofia ştiinţei nu are
dreptul să abordeze raţionalitatea alegerii ipotezelor, ocupându-se doar de analiza criteriilor
alegerii acestora. Nu este, de asemenea, de acord cu concepţia lui K.R. Popper care scoate în
afara domeniului de analiză logică momentul naşterii teoriei ştiinţifice.
Hanson exploatează ideea raţionamentelor abductive, propusă de Ch. R. Peirce tocmai pentru
justificarea logică a descoperirii ştiinţifice. Abducţia este o inferenţă retroductivă, de la fapte la
ipoteza explicativă a acestora.
Criticii poziţiei lui Hanson au susţinut că deosebirea modelului retroductiv de modelul ipotetico-
deductiv nu este semnificativă. Hanson şi-a restrâns treptat pretenţiile de întemeiere logică rigică a
descoperirilor ştiinţifice, dar cercetările epistemologice s-au deschis la problematica genezei
teoriilor.
Gruparea constituită în jurul acestei problematici pledează pentru separarea raţionalităţii ştiinţei
de logicitatea ei. Cunoscută sub numele de noua filosofie a ştiinţei, gruparea revalorizează
distincţia făcută, cu două decenii în urmă, de H. Reichenbach (în Experienţă şi predicţie, 1938)
între demersurile în contextul justificării şi demersurile în contextul descoperirii. Th. Nickles, citat
de Ilie Pârvu (în Introducere în epistemologie), evidenţiază liniile acestei distincţii:
Contextul justificării este normativ şi se referă la conexiunile logice între idei;
contextul descoperirii este descriptiv şi se referă la conexiunile psihologice între
gânduri.
Contextul justificării este legat de testarea ipotezelor; contextul descoperirii
este legat de obţinerea ipotezelor.
Contextul justificării este logic; nu există o logică a descoperirii.
Descoperirea nu poate fi raţionalizată, este ilogică.
Descoperirea este nediscursivă, nu poate fi reconstituită ca raţionament.
Contextul justificării caracterizează epistemologia; contextul descoperirii
caracterizează psihologia, istoria şi sociologia ştiinţei.
Lucrările reprezentanţilor noii filosofii a ştiinţei pledează pentru superioritatea epistemologică a
contextului descoperirii. Discursul epistemologic iese, în acest context, din perspectiva lingvistică
de abordare a faptului ştiinţific. Logica îşi pierde statutul de ustensilă necesară de analiză a
cercetării ştiinţifice, iar raţionalitatea se dovedeşte istorică şi dependentă de context.
Scopul întreprinderii epistemologice devine descrierea şi explicarea ştiinţei reale. Realizarea lui
presupune o abordare socio-istorică a demersului de constituire şi evoluţie a discursului ştiinţific.
Ştiinţa este considerată proces în desfăşurare. Rezultatele ei nu sunt independente de
dimensiunile psihologice, sociale şi istorice ale momentului în care apar. Condiţiile de testare
experimentală sunt variabile istoric şi evaluarea ipotezelor este dependentă de presupoziţiile
ontologice implicite. Din aceste motive, teoriile ştiinţifice sunt, în accepţiunea reprezentanţilor noii
filosofii a ştiinţei, incomensurabile. Interesul epistemologilor din această orientare este îndreptat
spre identificarea unităţilor de conţinut cognitiv ale ştiinţei şi spre elaborarea unor modele de
evoluţie în concordanţă cu încărcătura psiho-socială şi istorică a demersului creativ.
Noua filosofie a ştiinţei desfăşoară o accepţiune necumulativă şi iraţionalistă a progresului
cunoaşterii. Disputa derulată pe această temă între Th. Kuhn, reprezentantul cel mai de seamă al
orientării, şi K.R. Popper constituie un punct proteic de referinţă în epistemologie.
Thomas Kuhn (1922-1996)
Structura revoluţiilor ştiinţifice (1962)
Thomas Kuhn (1922-1995) este reprezentantul cel mai de seamă al noii filosofii a
ştiinţei şi autorul lucrării, de referinţă în epistemologie, numită Structura revoluţiilor ştiinţifice
(1962).
Kuhn consideră că modelul standard al empirismului logic şi criticile asociate lui nu furnizează
lămuriri cu privire la modul în care a evoluat ştiinţa de-alungul timpului. Modelul este normativ,
indicând cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească o teorie pentru a fi ştiinţifică. Kuhn
propune o schimbare de obiectiv, în speţă orientarea demersului epistemologic spre descrierea
şi explicarea demersului de cercetare ştiinţifică. Această schimbare de obiectiv asocaiză o
schimbare de metodă, în speţă înlocuirea analizei logică-matematice a disciplinei deja
constituite cu cercetarea socio-istorică a constituirii şi evoluţiei disciplinei ştiinţifice.
Îm aceasta din urmă nu manualul este sursa principală de documentare. Manualul conţine ştiinţă
statică, nu poate evidenţia evoluţia cercetării ştiinţifice. Alternativa fericită la cercetarea manualelor
o reprezintă articolele din revistele de specialitate, memoriile cercetătorilor, corespondenţa
acestora, prefeţele lucrărilor ştiinţifice publicate. Acestea surprind momentele principale în
constituirea disciplinelor ştiinţifice.
Factorul uman esenţial în cercetare nu este omul de ştiinţă izolat, observă astfel Kuhn, ci
comunităţile ştiinţifice, adică grupările de oameni de ştiinţă din interiorul unei discipline care
împărtăşesc un set de ipoteze fundamentale şi principiile metodologice aferente lor. Cercetarea
epistemologică are, în acest context, un caracter pluridisciplinar, alăturând cunoştinţe psihologice,
filosofice, de sociologia ştiinţei.
În evoluţia ei, o disciplină ştiinţifică parcurge două faze, arată Kuhn: o fază timpurie,
preparadigmatică, şi faza de ştiinţă matură, paradigmatică.
În faza preparadigamtică a disciplinei există mai multe comunităţi ştiinţifice rivale, responsabile de
disputele dintre şcoli. Aceste comunităţi rivale au puncte de vedere diferite privind fundamentele
disciplinei. Existenţa şi susţinerea acestor puncte de vedere diferite risipesc timpul şi energia
cercetătorilor. Nu există un progres considerabil al cercetării, ci o permanentă reluare a
problemelor.
În faza paradigmatică unul dintre punctele de vedere asupra fundamentelor disciplinei este
acceptat de majoritatea cercetătorilor care alcătuiesc astfel o singură comunitate ştiinţifică,
dominată. Acel punct de vedere acceptat este numit de Kuhn paradigmă. După asumarea
acesteia, cercetarea avansează spre rezolvarea problemelor specifice.
Paradigma are un caracrter deschis, ea lasă suficiente probleme nerezolvate pentru a oferi câmp
larg de activitate cercetătorilor. Paradigma conţine:
ipoteze privind fundamentele disciplinei
reguli metodologice pentru rezolvarea anumitor clase de probleme
aspecte metafizice (Weltanschauung) presupuse de disciplină.
Faza paradigmatică est ireversibilă şi definitivă. Disciplinele au ritmuri inegale de dezvoltare şi
intră, din acest motiv, mai devreme sau mai târziu în faza paradigmatică. Odată intrată în această
fază, o disciplină trece printr-o succesiune de perioade de ştiinţă normală şi ştiinţă extraordinară.
Ştiinţă normală este demersul desfăşurat de cercetători după impunerea paradigmei şi acceptarea
standardelor de cercetare comune. Cercetătorii rezolvă problemele lăsate deschise în paradigma
respectivă. Despre aceste probleme se ştie că admit o soluţie în paradigmă. Kuhn le numeşte pe
acestea probleme puzzles. Ele au sens doar în interiorul paradigmei. Cercetătorii le caută, rareori
spectaculos, soluţiile. Exemple la îndemână pentru demersurile de cercetare din ştiinţa normală
sunt experimentele de izolare a elemetelor chimice pentru completarea tabelului lui Mendeleev şi
predicţiile privind traiectoriile planetelor.
Cu timpul, apar probleme ce nu pot fi rezolvate în interiorul paradigmei. Acestea sunt anomalii.
Acumularea lor determină scăderea încrederii cercetătorilor în paradigmă şi căurtarea unor
soluţii care să rezolve criza de încredere. Succesiv, cercetătorii opează pentru una dintre
următoarele soluţii, desfăşurând un demers de cercetare diferit de cel din ştiinţa normală, adică
un demers de ştiinţă extraordinară:
ignorarea anomaliilor (prezente în număr mic) şi continuarea cercetărilor pe baza paradigmei
elaborarea unei ipoteze ad-hoc care să împace anomaliile cu paradigma
schimbarea paradigmei, adică revoluţia ştiinţifică.
Schimbarea paradigmei presupune schimbarea comunităţii ştiinţifice dominante. Acest fapt se
produce rar prin convertire; de cele mai multe ori presupune apariţia unei generaţii noi de
cercetători.
După schimbarea de paradigmă urmează o nouă periaodă de ştiinţă normală.
În faza paradigmatică se poate vorbi, arată Kuhn, de două forme de progres: cel cumulativ,
caracteristic ştiinşei normale şi constând în acumulare de soluţii la problemele specifice
paradigmei, fără descoperiri spectaculoase sau noutăţi majore şi, respectiv, cel necumulativ, prin
salt, caracteristic ştiinţei extraordinare. Nu există continuitate între paradigme. Acestea sunt,
consideră Kuhn, incomensurabile. Noua paradigmă aduce schimbări conceptuale, dispariţii,
modificări majore, apariţii. Paradigmele oprează cu limbaje diferite, sunt intraductibile. Nu se poate
stabili, din toate aceste motive, care conţinut cognitiv este mai mare. Singurul avantaj al noii
paradigme îl constituie capacitatea acesteia de a depăşi criza, în vederea instaurării calmului
necesar rezolvării de probleme puzzles.
Concepţiei lui Kuhn i s-au adus critici vizând, în principal:
istorismul exagerat, corelat cu eliminarea componentei logico-matematice din aparatul
epistemologiei
presupunerea existenţei unei componente iraţionale în activitatea omului de ştiinţă (manifestă în
aleferea paradigmei)
banalizarea activităţii ştiinţifice în ştiinţa normală
circularitatea din definirea comunităţii ştiinţifice şi a paradigmei.
Pentru rezolvarea situaţiei de circularitate, Kuhn propune fundamentarea epistemologică a
paradigmei şi fundamentarea sociologică a comunităţii ştiinţifice.
Caracteristicile abordării progresului ştiinţei din perspectiva lui K.R. Popper şi a lui Th. Kuhn
Caracteristici comune
Antireducţionism Antiinducţionism Studiul dinamicii cunoaşterii ştiinţifice Respingerea modelului cumulaţionist al progresului Proces revoluţionar de trecere de la o teorie ştiinţifică la succesoarea ei Rezolvarea problemelor este caracteristică esenţială a practicii ştiinţifice Geneza ipotezelor ştiinţifice nu este analizabilă logic
Deosebiri K. R. Popper (raţionalism critic) Th. Kuhn (noua filosofie a ştiinţei) Dinamica produselor unei ştiinţe
optimale Unitatea de semnificaţie: ipoteza
Unitatea de validare a cunoaşterii: individul
Orice observaţie este raportabilă logic la consecinţele unei teorii şi mulţimea acestora din urmă este determinată
Logica descoperirii se referă la evoluţia unei lumi a cunoaşterii obiective, independente de subiectul cunoscător
Progresul ştiinţific este în concordanţă cu principiul corespondenţei
Progresul ştiinţific are două laturi, revoluţionară şi conservativă, de discontinuitate şi de continuitate (noua teorie contrazice teoria anterioară, dar explică succesul acesteia)
Istoria ştiinţei reţine numele celor ce fac ştiinţa autentică (eroică)
Progresul cunoaşterii înseamnă apropiere treptată a acesteia de adevăr
Progresul ştiinţific poate fi afirmat raţional (este raţional decidabil dacă o teorie este superioară precedentei)
Dinamica producerii unei ştiinţe reale
Unitatea de semnificaţie: paradigma
Unitatea de validare a cunoaşterii: comunitatea ştiinţifică
Raportul teoriei cu realitatea nu este strict determinabil logic
Logica şi metodologia nu furnizează răspunsuri complete la problematica ştiinţei şi, din acest motiv, trebuie depăşite
Istoria ştiinţei este sumă de mutaţii paradigmatice
Singurul progres ştiinţific legitim este înregistrat în perioadele de ştiinţă normală
Majoritatea oamenilor de ştiinţă fac ştiinţă normală
Evoluţia cunoaşterii nu are un scop determinat
Paradigmele sunt incomensurabile
Paul K. Feyerabend (1924-1994)
Împotriva metodei (1975)
Paul K. Feyerabend (1924-1994), reprezentant de seamă al noii filosofii a ştiinţei, este autorul
lucrării intitulate Împotriva metodei (1975).
Lucrarea propune extinderea perioadei numită de Kuhn “extraordinară” la întregul cercetării
ştiinţifice. Progresul este posibil în absenţa constrângerilor metodologice. Exploatând accentele
iraţionaliste din scrierea lui Kuhn, Feyerabend pledează pentru anarhism epistemologic. Progresul
este rezultatul confruntărilor libere, în contextul operaţionalităţii principiului de toleranţă
epistemologică: orice metodă este bună dacă duce la rezultatul dorit. Activitatea omului de ştiinţă
se aşează, consideră Feyerabend, sub semnul dadaismului.
Caracteristica definitorie a ştiinţei este, arată Feyerabend, capacitatea de a progresa. Ştiinţa se
află în permanenţă în progres, e mereu ştiinţă extraordinară în terminologia lui Kuhn, demers care
nu acceptă ipoteze şi reguli metodologice comune, punând la îndoială vechea paradigmă şi
pregătind apariţia paradigmei noi. Ştiinţa, arată Feyerabend, e liberă de orice constrângere
metodologică. Orice teorie epistemologică trebuie să accepte libertatea ştiinţei şi a cercetătorului
pentru a justifica posibilitatea progresului. De aici anarhismul epistemologic. Această poziţie are
câteva consecinţe:
A. Cercetarea ştiinţifică nu se desfăşoară după o metodologie stabilită anterior, nu există o
metodă ştiinţifică impusă. Deconstrucţia metodei, susţinută de Feyerabend, este un demers
specific postmodernismului. Regulile metodologice împiedică progresul întrucât sunt
conservatoare. Totuşi, nu este vorba despre despre respingerea oricărui apel la metodă, ci
de respingerea ideii de existenţă a unei metodologii general valabile pentru ştiinţe.
Metodele de anvergură limitată rezolvă probleme specifice. Raportul dintre ştiinţă şi metodă
este guvernat de principiul toleranţei: orice metodă este bună dacă duce la rezultatul
urmărit.
Cercetătorul are libertatea deplină în alegerea metodei utile de cercetărilor sale. Pentru
ştiinţă nu există morală. Orice demers metodologic normativ este respins. De aici conotaţia
de dadaism a poziţiei lui Feyerabend.
Principiul toleranţei implică negarea existenţei unei paradigme unice. Cercetătorii dezvoltă
strategii proprii, personalizate de cercetare. În contextul pluralist al coexistenţei teoriile
rivale şi concurente, progresul se naşte în mulţimea alternativelor, a confruntărilor.
B. Admiterea intervenţiei unor mecanisme iraşionale în alegerea teoriilor sau ipotezelor de
lucru. Aceste alegeri sunt decizii luate în funcţie de părerile majorităţii şi de trăsăturile de
personalitate ale cercetătorilor, nu după criterii obiective. Decizia ştiinţifică este similară
celei politice, sensibilă la propagandă şi persuasiune.
C. Teoriile ştiinţifice sunt incomensurabile. Consecinţele (experimentale) ale teoriilor discern
între teroiile rivale, dar orice limbaj de observaţie este angajat teoretic.
P.K. Feyerabend este autorul distincţiei sintagmatice între abordarea ştiinţei prin metoda
antropologului” şi metoda logicianului. Metoda antropologului constă în studierea comunităţii
ştiinţifice din punct de vedere al comportamentului şi orientării ei ideatice. Metoda logicianului
examinează relaţia teoriei ştiinţifice cu modelul ideal. Feyerabend valorizează pozitiv metoda
antropologului. In fapt, demersurile tuturor reprezentanţilor noii filosofii a ştiinţei se aşează sub
semnul acesteia.
St. Toulmin (1922- )
Intelectul uman (1972)
St. Toulmin (1922-) se înscrie, de asemenea, în linia noii filosofii a ştiinţei. Lucrarea sa,
Intelectul uman (1972), este o încercare de elaborare a unui model evoluţionist al dezvoltării
ştiinţei, model care să furnizeze răspunsurile la următarele întrebări:
Ce anume se modifică atunci când ştiinţa este în progres?
Cum se petrec aceste modificări?
A. Toulmin identifică drept suport al schimbărilor în ştiinţă conceptele ştiinţifice şi criteriile de
selecţie a acestora.
conceptele ştiinţifice: grupate în populaţii de concepte, acestea generează în timp discipline
ştiinţifice distincte. Cercetarea epistemologică vizează evoluţia disciplinelor astfel constituite.
Perspectiva lingvistică, arată critic Toulmin, referindu-se la propoziţii maschează conceptele.
Schimbările conceptuale urmăresc un model evoluţionist, în care populaţia de concepte este
similară speciei, mediul este cel instituţional şi inovaţiile conceptuale sunt acceptate similar
printr-un proces similar selecţiei naturale. Studiul ştiinţific în legătură cu mediul social
conturează o ecologie socială a ştiinţei. Omul de ştiinţă este element al mediului social şi
provocator al selecţiei inovaţiilor conceptuale.
criteriile de selecţie: Omul de ştiinţă utilizează în selectarea inovaţiilor conceptuale trei tipuri de
criterii: cantitatea de noutate adusă de o modificare conceptuală
conţinutul inovaţiei
tipurile de inovaţie ce pot fi acceptate în tradiţia ştiinţifică a disciplinei
Criteriile ce acţionează la un moment dat în mecanismul selecţiei determină raţionalitatea ştiinţei la
momentul respectiv. Raţionalitatea este un parametru relativ. Odată cu achimbările de mediu, în
trecerea de la o etapă la alta se modifică şi criteriile de selecţie utilizate.
B. Există în evoluţia ştiinţelor două tipuri de schimbări, arată Toulmin:
cumulative, prin selecţia inovaţiilor şi astfel, introducerea lor în tradiţie)
necumulative, prin apariţia unor noi criterii de selecţie. Modificarea criteriilor de selecţie revoluţii
ştiinţifice. Principalul factor în producerea acestora este apariţia unei generaţii noi de cercetători.
Imre Lakatos (1922-1974)
Criticism şi creşterea cunoaşterii (1970)
Teoria lui Kuhn, arată Lakatos, nu explică unele fenomene constatate în istoria ştiinţei, de
exemplu nu explică faptul că, deşi respinsă de teoria realtivităţii, mecanica newtoniană continuă să
funcţioneze cu succes. Nu poate explica nici faptul că, deşi nu existau suficiente argumente în
favoarea ei, teoria lui Copernic a sfârşit prin a fi adoptată. Într-o tentativă de explicare a acestui
fapt, Lakatos avansează ideea existenţei unor părţi ale teoriilor imune la experienţă, adică
neafectate de rezultatele niciunui test empiric. Aceste părţi constituie nucleul tare al teoriei (ex:
relaţia dintre forţă, masă şi acceleraţie în mecanica newtoniană).
În jurul nucleului se constituie succesiv sau simultan mai multe teorii, alcătuind centura de protecţie a nucleului. Aceasta este cea care primeşte şocul testelor empirice.
Din nucleul de cercetare pornesc extinderi teoretice, alcătuind programul de cercetare. Ca mulţime
a teoriilor cu acelaşi nucleu, acesta este rezultatul unei forţe generative, euristice. Mărimea acestei
forţe dă capacitatea programului de a realiza noi extinderi din nucleu, pentru a răspunde
provocărilor testelor empirice.
Euristica are o dimensiune pozitivă, legată de dezvoltarea programului de cercetare, şi o
dimensiune negativă, legată de respingerea asaltului testelor empirice. Când nucelul îşi epuizează
forţa euristică, acesta este înlocuit.
Lakatos contestă posibilitatea experimentelor cruciale, în virtutea imunităţii nucleelor la testele
empirice. Nucleele preferabile nu pot fi selectate în funcţie de rezultatele acestora. Singurul criteriu
de slecţie este forţa euristică, generativă a nucleelor.
Larry Laudan (1941-)
Progresul şi problemele sale (1977)
Laudan propune un alt model al dezvoltării ştiinţifice, bazat pe un concept nou de raţionalitate.
Modele teoretice anterioare au eşuat, arată acesta, datorită neînţelegerii specificului raţionalităţii
ştiinţei. În aceste concepţii anterioare, raţionalitatea este socotită cauză a progresului şi criteriu
fundamental în evaluarea acestuia. Aportul de raţionalitate al unei teorii este determinat după
criterii semantice (adevăr, coroborare). Potrivit acestora, teoria e cu atât mai raţioanlă ( şi mai
bună sursă de progres) cu cât este mai aproape de adevăr sau mai înalt coroborată.
Criteriile acestea sunt dificil de aplicat, arată Laudan. Sunt neoperaţionale, greu de cuantificat.
Soluţia alternativă propusă de Laudan constăîn înlocuirea criteriilor semantice cu un criteriu pragmatic (de tipul operaţionalităţii sau cuantificabilităţii)
Obiectivul ştiinţei de-a lungul evoluţiei ei a constat în rezolvarea de probleme. O teorie este
formualtă pentru a da o soluţie unei clase anumite de probleme. Capacitatea unei teorii de a
rezolva probleme reprezintă un criteriu de raţionalitate.
Problemele pe care cercetarea ştiinţifică le are de rezolvat sunt de natură empirică şi de natură
conceptuală.
Problemele empirice cer răspunsuri privind lumea, realitatea. Ele sunt dependente de teorie: au
sens, admit răspunsuri numai raportate la o teorie anumită. Au caracter istoric, se pun într-o
anumită perioadă, apoi dispar. Ele apar în urma constatării unor fapte şi sunt de trei tipuri:
rezolvate, nerezolvate şi anomalii.
O problemă e rezolvată când enunţul rezolvării ei poate fi dedus dintr-o teorie. Rezolvarea e
relatică la o anumită teorie. Diferite teorii rezolvă diferite probleme. O problemă poate fi rezolvată
într-o teorie şi nerezolvată in alta. Problemele nerezolvate sunt relative la o teorie; ele cer
detvoltarea teoriei sau elaborarea alteia. Anomaliile sunt probleme empirice cu rezolvări diferite în
teorii diferite sau probleme rezolvate în unele teorii şi nerezolvate în altele.
Problemele conceptuale, ignorate mult timp de cercetarea epistemologică, sunt cele pe care
Kuhn le localizează în faza preparadigmatică a unei discipline, socotindu-le piedici în calea
progresului. Ele sunt probleme de ordin secund care nu rpivesc realitatea empirică ci modul în care
sunt rezolvate problemele empirice. Problemele conceptuale sunt de două tipuri: interne şi externe.
Problemele interne vizează fundamentul unei teorii şi modul în care teoria rezolvă problemele.
Problemele externe vizează apărarea teoriei în confruntările cu teoriile rivale.
Scopul ştiinţei este maximizarea numărului de probleme rezolvate şi reducerea numărului
celorlalte tipuri de probleme. Conform criteriului pragmatic, o teorie este mai bună dacă numărul
problemelor rezolvate de ea este mai mare decât în cazul altei teorii.
Teoriile pot fi grupate după strategia utilizată în rezolvarea problemelor în tradiţii de cercetare (ex.
atomismul). Fiecare tradiţie ara un număr de teorii succesive sau simultane care o exemplifică şi o
constituie. Fiecare tradiţie reprezintă un angajament metafizic şi metodologic.tradiţiile de cercetare
pot îmbrăca forme diferite, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp.
Raportul dintre tradiţia de cercetare şi teoriile specifice tradiţiei are, arată Laudan, câteva
trăsături caracteristice:
teoriile unei tradiţii sunt adesea rivale sau contradictorii
tradiţiile au caracter normativ, nu sunt testabile empiric şi nu au funcţii explicative sau predictive;
teoriile lor sunt testabile şi predictive
prin metafizica aferentă şi metodologia presupusă, tradiţiile determină mărimea şi conţinutul
clasei de probleme ce pot fi rezolvate de teoriile specifice
capacitatea unei teorii de a rezolva probleme depinde de eficienţa tradiţiei din care face parte
raportul tradiţiei cu teoriile ei nu este unul de implicaţie logică: pot să apară teorii rivale şi
contradictorii în cadrul aceleiaşi tradiţii
chiar dacă apar teorii independente de tradiţiile recunoscute la un moment dat, acestea vor fi
ănglobate la un moment ulterior într-o tradiţie nou apărută.
Tradiţiile de cercetare îndeplinesc câteva funcţii: determină şi delimitează domeniul problemelor rezolvabile de către o teorie
dirijează dezvoltarea selectivă a teoriilor (au rol constrângător)
conţin şi furnizează indicaţii privind modul în care teoriile pot fi dezvoltate pentru a le spori
capacitatea de a rezolva probleme
raţionalizează şi justifică teoriile specifice
influenţează dar nu determină în totalitate concepţia despre lume
Laudan indică trei criterii de evalu are a tradiţiilor ce cercetare , anume:
adecvarea: o tradiţie este mai adecvată decât alta dacă cea mai recentă teorie dezvoltată de ea
este superioară (cu capacitate mai mare de a rezolva probleme) celei mai recente teorii
dezvoltatede cealaltă teorie.
progresul global (evoluţia în timp a adecvării): o tradiţie poate genera în timp teorii cu
capacitate de rezolvare a problemelor din ce în ce mai mare în raport cu altă tradiţie.
tendinţa de progres: capacitatea unei tradiţii de a genera teorii superioare în raport cu tradiţia
rivală (existenţa temeiurilor pentru a considera că o tradiţie va putea produce în viitor teorii
superioare).
Criteriile de evaluare se aplică în două contexte diferite, anume:
contextul acceptării: de natură sincronă, acesta vizează modul în care tradiţiile satisfac criterile
amintite la un moment dat: este acceptată tradiţia ce satisface criteriile înmăsură mai mare.
contextul urmăririi: de natură diacronică, acesta vizează compararea tradiţiilor din punctul de
vedere al perspectivelor pe care le oferă.
Laudan indică modul de schimbare a tradiţiilor (dinamica lor) :
O tradiţie evoluează. Evoluţie ei provoacă secătuirea posibilităţilor de elaborare de teorii sau
modificarea teoriilr anterioare pentru a le spori capacitatea de rezolvare a problemelor. În paralel
apar noi tradiţii, promiţătoare. Ele trezesc intresul cercetătorilor şi sunt utilizate pentru producerea
de teorii noi. Utilizarea noilor tradiţii reprezintă revoluţii ştiinţifice. Spre deosebire de Th. Kuhn,
Laudan consideră că o tradiţie este în permanenţă supusă verificării şi criticilor privind
fundamentele ei, că nu există perioade cu adevărat normale sau extraordinare. În orice moment al
cercetării ştiinţifice se împletesc caracteristicile celor două tipuri de cercetare.
Laudan propune o relaţie a raţionalităţii cu progresul diferită de cele conturate în modelele
anterioare (pentru care teoria este cu atât mai raţională cu cât conţine mai mult adevăr şi progresul
este o consecinţă a raţionalităţii):
Progresul trebuie judecat după criterii pragmatice, în speţă tot după capacitatea de rezolvare de
probleme. În acest caz, raţionalitatea este un „parazit al progresului”. Cu cât o teorie e mai
progresistă, cu atât are o capacitate de a rezolva probleme mai mare, adică e mai raţională.
Concepţiei epistemologice a lui Laudan i s-au adus, de asemenea, critici:
Laudan ocoleşte fără să rezolve problema epistemologică a valorii de adevăr a discursului
ştiinţific şi a referinţei teoriei ştiinţifice.
Concepţia lui Laudan este riscantă întrucât în acord cu ea toate alegerile făcute în trecut de
oamenii de ştiinţă pot fi socotite la fel de raţionale dacă la momentul respectiv reprezentau un
progres.
Criteriul pragmatic al rezolvării de probleme este aplicabil numai în măsura în care se presupune
că problemele ştiinţifice nu se modifică în timp (altfelnu se pot compara tradiţiile actuale cu cele
anterioare pentru a le considera un progres în cunoaştere).
Gerard Holton (1922-)
Invenţia ştiinţifică (1982)
Epistemologia operează, arată Holton, cu două accepţiuni ale termenului ştiinţă. Termenul se
referă, pe de o parte, la realizările ştiinţifice, adică la ştiinţa deja constituită, şi, pe de altă parte, la
activitatea de cercetare ştiinţifică, adică la ştiinţa născândă. Această ultimă componentă a fost
destul de multă vreme ignorată de epistemologi. Spre ea îşi îndreaptă Holton atenţia.
În ştiinţa născândă, diferită de ştiinţa raţională constituită deja, sunt prezente elemente de
iraţionalitate. Activitatea cercetătorului nu respectă în mod absolut canoane raţionale. Doi
cercetători interpreteauă diferit acelaşi fapt.
Pentru ştiinţa deja constituită componenta empirică şi cea analitică sunt suficiente pentru a
caracteriza orice enunţ ştiinţific. Acesta se găseşte în planul empirico-analitic. Dar planul empirico-
analitic nu poate cuprinde ştiinţa născândă. Aceasta operează cu presupoziţii ce nu aparţin nici
empiricului, nici analiticului. Ele constituie componenta iraţională a ştiinţei, themata. Un robot, un
calculator nu pot aduce inovaţii în cercetarea ştiinţifică deoarece le lipseşte abilitatea thematică.
RELEVANŢA EPISTEMOLOGICĂ A SCHIMBĂRII DE PARADIGMĂ ÎN FIZICA SEC. XX
Fizica teoretică a constituit în prima jumătate a secolului XX terenul unei dispute ideatice cu
mare încărcătură epistemologică. Niels Bohr (1885-1962), susţinut de Werner Heisenberg (1901-
1976), Wolfgang Pauli (1900-1958) şi Max Born (1882-1970), pe de o parte, şi Albert Einstein (1879-1955), Erwin Schrödinger (1887-1961) şi Louis de Broglie (1892-1987), pe de altă parte,
au dezvoltat interpretări contradictorii referitoare la semnificaţia modalităţii cuantice de
reprezentare a lumii. Exigenţele clasice ale descrierii naturii, în vigoare în perioada declanşării
disputei, vizau continuitatea proceselor naturale, determinismul şi derivabilitatea tuturor
caracteristicilor de stare ale unui sistem din caracteristicile stării lui anterioare. Orientările ştiinţifice
aflate în dispută se raportează distinct la aceste exigenţe.
Teoria cuantelor se conturează în fizică în jurul conceptelor de “cuantă de acţiune”, propus
de Max Planck, “cuantă de lumină”, propus de A. Einstein şi “structură cuantică a atomului”,
substrat al modelului atomic al lui N. Bohr şi A. Sommerfeld. Mecanica cuantică, sau noua teorie a
cuantelor, are la bază mecanica matricială a lui W. Heisenberg şi M. Born şi mecanica ondulatorie
a lui E. Schrödinger, ca modalităţi de reprezentare matematică a structurii atomului. Aceste
modalităţi constituie suportul unor interpretări epistemologice divergente, referitoare la natura
duală a particulelor elementare.
In opoziţie cu tentativele lui E. Schrödinger şi L. de Broglie de acordare a exigenţelor clasice
de descriere a naturii cu mecanica cuantică, prin mecanică ondulatorie şi teoria dublei soluţii, W.
Heisenberg avansează ideea accesării domeniului microfizic prin prisma relaţiilor de incertitudine.
Acestea redau limitarea produsului dintre nedeterminarea coordonatelor spaţiale şi cea a
impulsului electronului la valoarea cuantei de acţiune a lui M. Planck (∆x×∆px≥h, poate vă aduceți
aminte), fiind justificate de demonstrarea de către Heisenberg (în articolul Despre conţinutul intuitiv
al cinematicii şi mecanicii cuantice, 1927) a dependenţei preciziei de determinare experimentală a
electronului de lungimea de undă a razei luminoase utilizate în acest scop.
Niels Bohr susţine, în Teoria atomică şi descrierea fenomenelor (1927), că orice observaţie
sau măsurare ştiinţifică implică interacţiunea instrumentelor cu sistemul observat sau măsurat.
Considerarea instrumentului şi a sistemului fizic investigat prin intermediul acestuia ca întreg
indisociabil afectează posibilitatea de utilizare a conceptelor fizicii clasice în abordarea
fenomenelor atomice. In acest context, Bohr și Heisenberg elaborează principiul
complementarităţii, referitor la aplicarea conceptelor mecanicii ondulatorii şi corpusculare în
abordarea domeniului microfizic, şi subliniază necesitatea descrierii probabilistice a caracteristicilor
de stare ale obiectelor fizicii cuantice.
Contopirea poziţiilor lui N. Bohr şi W. Heisenberg a generat interpretarea standard a
mecanicii cuantice, caracteristică Şcolii de la Copenhaga. Susţinătorii ei s-au ferit să o ataşeze
vreunei orientări filosofice constituite în epocă.
W. Heisenberg introduce în discursul epistemologic conceptul de teorie închisă ce
circumscrie un sistem axiomatic necontradictoriu de reprezentare idealizată perenă a naturii.
Valabilitatea absolută a teoriei închise este argumentată istoric şi se bazează pe caracterul
compact şi confirmabilitatea ei experimentală. Heisenberg evidenţiază patru teorii închise în fizică:
mecanica newtoniană, termodinamica statică, teoria restrânsă a relativităţii şi teoria cuantică
nerelativistă. Intre acestea se stabilesc raporturi de discontinuitate conceptuală şi continuitate
metodologică. Teoriile închise devin prealabili metodologici ai cunoaşterii. Progresul ştiinţei este
redat prin succesiunea teoriilor închise. Heisenberg prezintă dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice ca
pe un proces cu trei faze: constituirea şi evoluţia unei teorii închise (desfăşurarea structurilor
abstracte), apariţia unor dificultăţi majore în aplicarea teoriei închise (dezordine şi nesiguranţă) şi
trecerea la o altă teorie închisă (schimbarea structurilor de gândire).
N. Bohr dezvoltă o concepţie asemănătoare referitoare la evoluţia ştiinţei, concepţie bazată
pe conceptul de generalizare raţională. Cei doi semnificativi susţinători ai interpretării standard a
mecanicii cuantice abordează problematica revoluţiilor ştiinţifice prin prisma principiului de
corespondenţă.
Alături de E. Schrödinger şi de L. de Broglie, ale căror încercări de menţinere a discursului
fizicii în parametrii supoziţiilor fundamentale clasice au fost menţionate anterior, A. Einstein
desfăşoară un demers, îndelung susţinut, de discreditare a interpretării standard. Pentru adversarii
acestei interpretări, admiterea caracterului ireductibil probabilist al mecanicii cuantice este
incompatibilă cu spiritul cunoaşterii ştiinţifice. Lui Einstein îi displace limitarea unei teorii fizice la
descrierea unor situaţii posibile, nu reale, şi susţinerea completitudinii acestei descrieri. Incercările
repetate de a construi experimente mentale care să infirme relaţiile de nedeterminare sunt semnul
acestui disconfort epistemologic. Einstein consideră că incapacitatea mecanicii cuantice de a
caracteriza complet sistemele atomice individuale afectează pertinenţa ei în explicarea
caaracterului dual al substanţei şi în descrierea sistemelor atomice complexe. Mecanica cuantică,
probabilistă şi incompletă, nu poate constitui baza fizicii teoretice. Spre deosebire de aceasta, o
viitoare teorie unitară a câmpului, deterministă şi completă, ar respecta condiţiile universal valabile
de descriere a realităţii fizice şi criteriul de eficienţă, dat de raportarea numărului axiomelor şi
conceptelor de bază la aplicaţiile empirice ale teoriei.
Atitudinea lui Einstein referitoare la statutul şi imperfecţiunile mecanicii cuantice, repetat
exprimată în articole şi prelegeri, şi-a găsit formularea paradigmatică în articolul publicat împreună
cu B. Podolsky şi N. Rosen sub titlul Poate fi considerată descrierea făcută de mecanica cuantică
realităţii completă? (1935). Argumentaţia desfăşurată în articol se bazează pe următoarele premise
(cf. Mircea Flonta în Cuvânt înainte la lucrarea lui David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei):
* Criteriul realităţii (o teorie fizică descrie evenimente şi procese reale, independente de
observator şi de dispozitivul de observare)
* Criteriul completitudinii (teoria este completă dacă fiecărui element al realităţii îi
corespunde un element în teorie)
* Criteriul validităţii (predicţiile mecanicii cuantice sunt valide experimental)
* Criteriul separabilităţii (două obiecte care nu interacţionează sunt separate şi
acţiunea asupra unuia nu este resimţită de celălalt).
Autorii articolului construiesc un experiment mental în care imaginează separarea celor două
particule ale unui sistem atomic şi măsurarea caracteristicilor de stare ale uneia dintre particule. In
virtutea apartenenţei comune la sistemul iniţial, pe baza acestor măsurători ar trebui să poate fi
indicată exact şi starea celeilalte particule, chiar dacă aceasta se află la mare distanță de prima.
Imaginarea soluţiilor de eliminare a acestei situaţii paradoxale impune, prin reducere la absurd,
incompletitudinea mecanicii cuantice în condiţiile respectării premiselor de argumentare: dacă s-ar
presupune că particulele acționează la distanță, acțiunea lor rămânând neschimbată odată cu
mărirea distanței, ar fi încălcat principiul separabilității; dacă s-ar presupune că subiectul
cunoscător acționează telepatic asupra particulelor, ar fi încălcat criteriul separabilității; criteriul de
valabilitate nu poate fi pus la îndoială, așadar, pentru a respecta principiile realității și
separabilității, trebuie să se srenunțe la criteriul completitudinii: mecanica cuantică nu e completă.
Concluzia articolului, impecabilă din punct de vedere logic, nu poate fi atacată decât prin
modificarea premiselor. N. Bohr amendează operarea cu criteriul separabilității (arătând că
sistemul alcătuit din cele două particule este un întreg indivizibil care nu poate fi analizat prin
descompunere) și susţine inadecvarea criteriului clasic al realităţii fizice în domeniul fenomenelor
cuantice. La nivel atomic, consideră conducătorul Şcolii de la Copenhaga, interacţiunea dintre
sistemul fizic măsurat şi dispozitivele experimentale este esenţială, intrând în descrierea oricărei
realităţi fizice. In acest context, imposibilitatea de a determina toate caracteristicile microparticulei
nu dovedeşte incompletitudinea mecanicii cuantice, ci dependenţa existenţei fizice a
caracteristicilor respective de dispozitivele experimentale. N. Bohr consideră completă mecanica
cuantică şi justifică această completitudine în virtutea principiului corespondenţei. Principiul
limitează aplicabilitatea legilor mecanicii clasice la acţiuni fizice mari în raport cu cuanta de acţiune
şi la mişcări ale corpurilor cu viteze mici în raport cu viteza luminii, stabilind înlocuirea legilor
mecanicii clasice cu legile mecanicii cuantice şi ale teoriei relativităţii în cazul nerespectării
condiţiilor de aplicabilitate ale celor dintâi. Teoriile clasice devin, în acest context, cazuri particulare
ale teoriilor moderne.
Discursul dezvoltat de reprezentanţii Şcolii de la Copenhaga şi de M. Born, apropiat
ideologic de aceasta, este caracterizat de Mircea Flonta (în Perspectivă filosofică şi raţionalitate
ştiinţifică) drept empirist, critic şi holist. Discursurile adversarilor interpretării standard a mecanicii
cuantice sunt apreciate ca raţionaliste, necesitariste, absolutiste. Indelungata lor împletire într-o vie
controversă impulsionează considerabil demersurile epistemologice ulterioare.
David Bohm (1917-1992), încercând o împăcare a adversarilor, sugerează ideea unei
teorii cu parametri ascunși (O interpretare sugestivă a teoriei cuantice în termenii variabileor
ascunse, 1952). Legile ultime ale naturii nu au, în această accepție, caracter pobabilist. Realitatea
are niveluri distincte, dispuse ierarhic. Relațiile de incertitudine valabile la un nivel sunt inoperante
la altul, ale cărui legi reinstaurează cauzalitatea și predicitibilitatea. Poate fi construită o teorie cu
parametri ascunși care să dea completitudine teoriei cuantice, arată Bohm, cu condiția renunțării la
criteriul separabilității. Acesta, și nu criteriul completitudinii reprezintă adevăratul centru de interes
al experimentului EPR: sau mecanica cuantică nu e corectă, sau lumea nu paote fi analizată în
termeni de realitate separabilă. Implicația ontologică ascunsă în structura matematică a mecanicii
cuantice constă în conturarea realității ca plenitudine, totalitate continuă și indivizibilă.
Bohm descrie în Plenitudinea lumii și ordinea ei (1980) această plenitudine, aflată în permanentă
curgere. Nivelurile realului sunt, în accepțiunea lui, interconectate. Cercetarea lumii reprezintă
descrierea interdependenței nivelurilor de realitate în această ordine înfășurată. Substanța lumii
este aceeași în orice parte a ei, diferențierile făcându-se după gradul de înfășurare sau
desfășurare a plenitudinii (aceasta se desfășoară în ordine explicită și se înfăsoară în ordine
implicită). Aceste înfășurări/desfășurări reprezintă suportul justificativ al mecanicii cuantice și al
teoriei relativității. Cercetarea științifică presupune asimilarea faptului cercetat pe nivelul adecvat
de implicitare. Fizica contemporană, mai arată Bohm, operează cu structuri ale fenomenelor
asemănătoare hologramelor: fiecare regiune spațio-temporală conțien ordinea totală în sens
implicit; teoriile științifice concurente evidențiază aspecte diferite ale totalității; inteligența poate fi
implicitată în fluxul unitar, materia și conțtiința fiind proiecții interdependente ale unei ordini
superioare care nu este nici materie, nici conștiință.
Paradigmele cunoaşterii la F. Capra Fritjof Capra, în Momentul adevărului (1982), semnalează încărcătura epistemologică a
mutaţiei paradigmatice produse în fizică în prima jumătate a sec. XX şi a consecinţelor acesteia.
Noua fizică a impus schimbări esenţiale în conceperea spaţiului, timpului, obiectelor,
cauzalităţii. Fizica şi-a dezvăluit astfel caracterul organic, holist şi ecologic. Universul descris de ea
este întreg indivizibil şi dinamic. În acest context, “Un număr tot mai mare de oameni de ştiinţă sunt
conştienţi că gândirea mistică oferă un fond filosofic coerent şi relevant pentru teoriile ştiinţei
contemporane, o concepţie a lumii în care descoperirile ştiinţifice pot fi în perfectă armonie cu
scopurile lor spirituale şi credinţele religioase.” [pg. 77] arată Capra.
Teoria cuantică operează cu aspectul dual, undă-particulă, al materiei şi lumii. Particulele
subatomice nu sunt nici particule nici unde, dar prezintă aspecte de particulă sau de undă în
fiecare situaţie experimentală în care se află. W. Heisenberg a exprimat în relaţiile de incertitudine
imposibilitatea aplicării depline a conceptelor fizicii clasice la fenomenele atomice. Caracterul dual
al materiei a pus sub semnul întrebării chiar realitatea materiei. În fizica secolului XX, existenţa
materiei este înlocuită cu tendinţe de existenţă exprimate ca probabilităţi. Particulele subatomice
nu au sens ca entităţi izolate, ci ca interconexiuni în procesul de observare şi măsurare. Universul
îşi dezvăluie astfel unitatea, ca imposibilitate de descompunere a lui în segmente independente.
Natura este reţea de relaţii între părţile întregului unitar. În fizica atomică şi subatomică variabilelor
locale li se adaugă conexiuni non-locale. Acestea susţin esenţa teoriei cuantice. În interiorul ei,
fiecare eveniment este influenţat de întregul Univers, conform ordinii exprimate prin legi statistice.
Comportarea oricărei părţi este determinată de conexiunile sale non-locale cu întregul. În fizica
cuantică mintea cercetătorului joacă un rol esenţial în cercetare. “Caracteristica crucială a teoriei
cuantice este faptul că observatorul nu este doar necesar pentru a observa proprietăţile unui
fenomen atomic, ci este necesar chiar pentru a genera aceste proprietăţi.[…] Electronul nu are
proprietăţi obiective independente de mintea mea. În fizica atomică, nu se mai poate menţine
diviziunea carteziană strictă între minte şi materie, între observator şi observat.” [pg. 88] arată
Capra.
Alături de conceperea Universului ca reţea de relaţii, teoria cuantică impune şi reprezentarea
materiei în permanentă mişcare, sub efectul cuantic al reacţiei particulelor prin mişcare la
constrângeri. Întrucât particulele subatomice dezvoltă viteze apropiate de cea a luminii, descrierea
lor impune utilizarea teoriei relativităţii. În fizica relativistă spaţiul şi timpul nu pot fi separate.
Particulele subatomice sunt accesibile ca entităţi cuadri-dimensionale în spaţiu-timp. Ele sunt
modele dinamice cu aspect de spaţiu şi timp. Natura lor este intrinsec dinamică.
Teoria cuantică şi teoria relativităţii întemeiază dezvoltările fizicii contemporane. Teoria
cuantică prezintă particulele ca modele de probabilitate în reţeaua cosmică ce include şi
observatorul conştient. Teoria relativităţii dezvăluie caracterul dinamic al Universului. Acesta din
urmă, perceput ca întreg indivizibil şi dinamic, este alcătuit din modelele procesului cosmic. “La
nivel subatomic, interconexiunile şi interacţiunile între părţile întregului sunt mai importante decât
părţile în sine. Există mişcare, dar, în ultimă instanţă, nu există obiecte în mişcare; există activitate,
dar nu există actori; nu există dansatori, există doar dansul.” [pg. 95], arată aristotelian Capra.
Schimbarea de paradigmă din fizică are corespondențe în celelalte zone ale cunoașterii. În
psihologie această schimbare corespunde trecerii de la psihanaliza freudiană (deterministă) la
psihologia analitică a lui Carl Gustav Jung.
TEORII ALE ADEVĂRULUI
Conturarea conceptului de adevăr constituie una dintre problemele epistemologice de mare
însemnătate. Accepţiunea aristoteliană a adevărului drept corespondenţă între enunţuri şi stările
de fapt la care acestea se referă este punct de referinţă pentru dezvoltările ulterioare ale
problemei.
Adevărul corespondenţăÎn demersurile de evidenţiere a conotaţiilor semnificative ale adevărului, interesul pentru
purtătorii acestuia se alătură interesului pentru posibilele specificări ale conceptului de
corespondenţă. Adevărul a fost considerat, succesiv, proprietate a propoziţiilor pe care omul le
descoperă, proprietate a obiectului denotat, proprietate a relaţiei propoziţiei cu denotatul şi,
respectiv. proprietate a propoziţiilor considerate constructe fără existenţă de sine stătătoare.
Încercările de definire a adevărului au dus la cristalizarea câtorva accepţiuni teoretice distincte
ale acestuia. În teoria corespondenţei adevărul este considerat acordul cunoştinţelor cu realitatea.
În Metafizica, Aristotel stabilea că “O enunţare adevărată este aceea prin care spui că este ceea
ce este şi că nu este ceea ce nu este”. În empirismul logic, aşezat parţial sub semnul adevărului-
corespondenţă, adevărul este considerat adecvare a limbajului la realitate. Într-un izomorfism
riguros, propoziţia este reprezentare picturală a realului. Poziţia logic-empiristă, susţinută de
scrierile lui Ludwig Wittgenstein şi de Moritz Schlick, a primit critici consistente. Mario Bunge
apreciază izomorfismul ca inoperant dincolo de structurile matematice. Realitatea ineficient
definită, arată Bunge, depăşeşte în complexitate teoria şi aceasta din urmă conţine constructe
lipsite de corespondent real. Willard van Orman Quine critică accepţiunea logic-empiristă dintr-o
perspectivă holistă. Corespondenţa trebuie căutată, arată iniţiatorul empirismului pragmatic, la
nivelul întregii teorii, nu al enunţurilor elementare, atomare.
Teoria corespondenţei, în întregul ei, este atacabilă din direcţia inaplicabilităţii ei în logică şi
matematică. Este, de asemenea, neoperaţională în cazul reconstrucţiei logice a teoriilor factuale.
Rămâne, cu toate acestea, prima dintre marile teorii ale adevărului şi între acestea, teoria cu cea
mai mare încărcătură ontologică.
Adevărul coerenţăÎn teoria coerenţei, adevărul este considerat concordanţă reciprocă a ideilor. Adevărul-
coerenţă, operaţional în filosofia raţionalistă clasică, este susţinut în filosofia contemporană tot de
unul dintre reprezentanţii marcanţi ai empirismului logic, Otto Neurath, membru al Cercului de la
Viena, nucleul orientării logic empiriste.
Teoria coerenţei evidenţiază importanţa relaţiei dintre propoziţii pentru stabilirea valorii lor de
adevăr. Este, din acest motiv, utilă investigării desfăşurărilor argumentative. Este, din acelaşi
motiv, criticabilă. Ideea adevărului-coerenţă favorizează ample formalizări dar îngăduie cunoaşterii
cu pretenţie de adevăr să se constituie în întregime în relaţia dintre propriile-i instanţe. Cea mai
puternică obiecţie adusă accepţiunii coerentiste a adevărului vizează posibilitatea existenţei unor
sisteme coerente de erori.
Adevărul utilitate Teoria pragmatică a adevărului îl asumă pe acesta ca utilitate. Principalii susţinători ai
orientării pragmatice sunt Charles S. Peirce şi William James. Pentru Peirce semnificaţia unui
cuvânt este mulţimea consecinţelor lui experimentale şi confirmabile. Pentru James, adevărul este
de natura procesuală. Ideile nu sunt, ci devin adevărate. Adevărul este procesul de asimilare,
validare şi verificare a susţinerilor. Propoziţia este utilă deoarece este adevărată şi este adevărată
deoarece este utilă. Adevărul reliefează utilitatea ideilor.
Obiecţiile epistemologice referitoare la teoria pragmatică vizează amestecul a două planuri
cognitive pe care aceasta îl presupune: planul semantic, de definire a adevărului se confundă cu
planul metodologic. Pragmatismul nu este, din acest punct de vedere, teorie a semnificaţiei
adevărului, ci cale de investigare a aplicabilităţii ideilor teoretice la faptele particulare.
Din concepţia pragmatică derivă abordarea instrumentalistă a adevărului. St. Toulmin,
reprezentant al noii filosofii a ştiinţei, este susţinătorul unui instrumentalism moderat. Potrivit lui
Toulmin, legile ştiinţei sunt instrumente de inferare asupra caracteristicilor fenomenelor. Din acest
motiv, legile nu pot fi apreciate ca adevărate sau false ci ca operaţionale, aplicabile. În acest
context, interesul epistemologic trebuie reorientat de la adevărul propoziţiilor la adecvarea
conceptelor teoretice utilizate. O variantă radicală a instrumentalismului este desfăşurată în teoria
statistică a deciziei.
Cele trei mari teorii ale adevărului au fiecare zone atacabile şi domenii de mare eficienţă.
Teoria corespondenţei şi teoria coerenţei pot fi complementar utile. Accepţiunea adevărului drept
corespondenţă este folositoare întemeierii adevărului teoriilor. Accepţiunea coerentistă este
eficientă în verificarea adevărului teoriilor. Teoria pragmatică le poate însoţi deopotrivă pe celelalte
două. În abordarea pragmatica, adevarul este privit în dinamica edificării lui. Celelalte două
abordări operează, arată W. James, o ipostaziere a adevărului.
Din teoria coerentistă derivă accepţiunea consensuală a adevărului. Datorată lui Jürgen
Habermas, această orientare interesează direct cercetările din domeniul socioumanului.
Teoria consensului se conturează în proximitatea problematicii competenţei comunicative.
Habermas propune abordarea comunicării prin prisma structurii situaţiilor de vorbire posibile. În
actele umane de comunicare sunt angajate componente sociale, extralingvistice. În actul de
vorbire se dezvăluie dubla structură a comunicării curente: simultan, cei doi locutori vorbesc unul
cu altul şi despre obiect.
Acţiune comunicativă şi discursÎn viaţa socială, comunicarea se poate realiza în două forme: ca acţiune comunicativă şi ca
discurs. În acţiunea comunicativă se transmit informaţii admise problematic ca valide. În enunţarea
unei propoziţii este prezentă implicit intenţia realizării unui consens între locutori, sub presupoziţia
satisfacerii posibile a patru intenţii de validitate: inteligibilitatea expresiei, adevărul conţinutului,
justeţea interacţiunii cu ascultătorii şi veridicitatea exprimării. Dimensiunea intenţională şi intenţiile
de legitimitate caracterizează modelul acţiunii comunicative pure. Abaterea efectivă de la model se
constituie în regulă istorică, arată Habermas. În discurs nu se transmit informaţii ci se încearcă
întemeierea ori respingerea intenţiilor de validitate ale acestora. În orice discurs se presupune tacit
o situaţie de vorbire ideală, realizabilă prin acte de vorbire aflate la dispoziţia vorbitorilor, în virtutea
competenţei lor comunicative. Situaţia de vorbire ideală exclude contorsiunea sistematică a
comunicării şi coerciţia celui mai bun argument. Este aparenţă transcedentală şi, simultan, condiţie
a vorbirii posibile.
Informaţiile sunt sigure sau nesigure. La nivelul lor, arată Habermas, nu se pune problema
adevărului. Adevărul este o pretenţie de validitate a acţiunilor comunicative, putându-se constitui,
din acest motiv, în obiect de discurs. Importanţa concepţiei habermasiene constă, arată Andrei
Marga (Cunoaştere şi sens, 1984) în evidenţierea premiselor sociale ale comunicării.
Și partea ce urmează în curs, despre teorie și ipoteză, până la bibliografie, este facultativă.
Bucurați-vă, așadar, dacă ați ajuns până aici.
TEORIA ŞTIINŢIFICĂ ÎN DISCIPLINELE SOCIOUMANULUI
În mod curent, în epistemologie teoria ştiinţifică este considerată sistem de propoziţii logic
organizat care sintetizează o anumită cantitate de informaţie referitoare la un domeniu al realităţii
pe care îl descrie şi explică. Teoria ocupă locul central în construcţia ştiinţifică. Ştiinţa
contemporană, definibilă prin ansamblul teoriilor pe care le cuprinde, înaintează cognitiv printr-o
succesiune de teorii. Orice cercetare ştiinţifică urmăreşte elaborarea sau consolidarea teoriilor
ştiintifice. Structurarea conceptelor unei teorii într-un ansamblu coerent este semn de maturitate
disciplinară.
Rolul teoriilor ştiinţifice în creşterea cunoaşteriiImplicarea teoriilor ştiinţifice în creşterea cunoaşterii se realizează, consideră Mario Bunge,
după următoarele direcţii: sistematizarea cunoaşterii, explicarea faptelor prin intermediul sistemului
de ipoteze, extinderea cunoaşterii prin predicţii, sporirea testabilităţii ipotezelor. În plus, teoriile
ştiinţifice orientează cercetarea şi impun stiluri noi de gândire.
Istoria cunoaşterii ştiinţifice înregistrează, în succesiune, trei modele de creştere cognitivă:
modelul categoric-deductiv, modelul inductivist-empiric şi modelul ipotetico-deductiv. In modelul
categoric-deductiv, de origine aristoteliană, ştiinţa este considerată sistem deductiv de propoziţii ce
satisface, pe lângă postulatul deductivităţii, următoarele postulate: de realitate, de adevăr, de
evidenţă. Evoluţia ştiinţei în câmpul disputei filosofice clasice între raţionalism şi empirism o
îndepărtează pe aceasta de modelul categoric-deductiv. Modelul inductivist-empiric concretizează
prescripţiile de ordin cognitiv elaborate de Francis Bacon. Acest model asumă legile şi teoriile ca
rezultat al unui proces de inducţie. Funcţionalitatea modelului este condiţionată de admiterea
faptelor brute, independent de orice interpretare sau idee preconcepută şi, de asemenea, de
derivabilitatea teoriilor din fapte brute. În câmpul modelului de sorginte baconiană, teoria, obţinută
inductiv din investigarea fenomenelor, nu are caracter ipotetic.
Modelul cronologic următor, ipotetico-deductiv, consideră teoria ştiinţifică drept sistem de
ipoteze. În acest sistem, orice enunţ este supoziţie iniţiala sau consecinţă a supoziţiilor iniţiale.
Teoria ştiinţifică este unitară din punct de vedere sintactic, prin relaţiile logice evidenţiabile între
termenii implicaţi şi, de asemenea, din punct de vedere semantic, prin referinţa comună a
termenilor teoriei. Cunoaşterea contemporană operează preferenţial cu acest model. Pentru Karl
R. Popper teoriile sunt ipoteze provizoriu nefalse şi demersului cognitiv îi sunt folositoare, dintre
acestea, cele mai bogate în conţinut şi cele mai îndrăzneţe.
Teoretic şi empiric în disciplinele socioumanuluiTeoria, arată Septimiu Chelcea, este o "construcţie intelectuală prin care un anumit număr de
legi sunt asociate unui principiu din care ele pot fi deduse în mod riguros." [Tehnici de cercetare
sociologică, 2001, pg. 15]. Este un ansamblu de enunţuri cu valoare de adevăr privind relaţia dintre
fenomene. Într-o abordare restrictivă, arată Ioan Mărginean, teoria este "set de ipoteze şi propoziţii
care au forma logică sau matematică şi care sunt avansate pentru a explica un domeniu al realităţii
empirice." [Proiectarea cercetării sociologice, 2000, pg. 74].
Pentru disciplinele socioumanului, cerinţelele abordării restrictive a conceptului de teorie sunt
dificil, de nu chiar imposibil de satisfăcut, arată Mărginean. Utilizarea limbajului natural ridică
probleme considerabile de definire a termenilor iar valenţele predictive ale teoriilor socio-umanului
sunt îndoielnice. Realitatea socioumanului este caracterizată de un mare dinamism şi distorsiunile
de teoretizare sunt inevitabile. Clara Dan arată că în cazul investigării socioumanului
falsificabilitatea teoriilor îşi pierde statutul de criteriu de demarcaţie. Acest fapt se datorează
imposibilităţii admiterii unei presupoziţii de invarianţă a fenomenelor menţionate explicit în
interdependenţă cu fenomenele studiate.
Relaţia specifică ce se instituie între teoretic şi empiric în sociouman, reflectare a raporturilor
speciale existente între subiect şi obiect, dă trăsăturile caracteristice teoriilor ştiinţifice ale
domeniului. Considerate de Mario Bunge în anii '70 ca subdezvoltate, datorită deficitului de teorii
profunde şi cuprinzătoare care să valorifice materialul empiric existent din belşug, disciplinele
socioumanului au reuşit într-o etapă ulterioară să alăture eficient teoreticul cu experienţa.
Considerată multă vreme nereprezentativă, teoretizarea, chiar prematură, s-a dovedit utilă,
impunându-se în ştiinţele despre om. Disputele legate de statutul cognitiv al istoriei, prototip ar
disciplinelor incapabile să elaboreze teorii riguros exacte şi legi universal aplicabile a
redimensionat interesul pentru teoretic şi teoretizare în sociouman.
Traian Rotariu şi Petru Iluţ (Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, 1997) evidenţiază
unitatea funcţională pe care teoreticul şi empiricul o alcătuiesc. Autorii subsumează conceptului de
teoretic modelele explicative, ipotezele, teoriile şi reflecţiile cercetătorilor. Culegerea datelor prin
care cercetătorii contactează şi iau în stăpânire realitatea se aşează sub semnul conceptului de
empiric. Orice construcţie teoretică are o minimă bază factuală şi orice investigaţie empirică
presupune un minim suport teoretic, arată Rotariu şi Iluţ. Între cei doi termeri ai relaţiei se instituie
un raport de feed-back pozitiv: teoria potenţează cercetarea concretă şi constatările empirice
suscită formularea ipotezelor şi teoriilor noi. Activitatea teoretică se concretizează în stabilirea
schemelor clasificatoare, formularea conceptelor complexe şi a problemelor de cercetare,
elaborarea de predicţii pe baza ipotezelor şi interpretarea faptelor empirice. Cercetarea empirică
îndeplineşte, arată R.K. Merton, câteva funcţii: de iniţializare a teoriei prin descoperirea unui fapt
uimitor, de reformulare a teoriei, de orientare a interesului teoretic şi de clarificare conceptuală.
Considerând teoria drept corp de propoziţii articulate în raport de congruenţă, accepţiune
generos acoperitoare a întregului câmp teoretic, Rotariu şi Iluţ identifică trei raporturi posibile între
teoretic şi empiric: de anterioritate, de emergenţă, de posterioritate. Teoriile socioumanului pot fi
slabe sau tari, arată autorii mai sus menţionaţi. Teoriile slabe, vagi şi flexibile, se potrivesc
concretului real fără a-l contura riguros. Teoriile tari, înalt formalizate, sunt mai degrabă normative
decât descriptive în raport cu empiricul. Prezenţa teoreticului în cercetările empirice poate fi
implicită. Presupoziţiile netransparente existente în astfel de situaţii, frecvente în investigarea
socioumanului, sunt periculoase, trebuie conştientizate şi explicitate.
Elaborarea teoriilor socioumanuluiRobert K. Merton îi recunoaşte sociologiei o structură multinivelară, marilor teorii
(structuralism, funcţionalism, materialism, fenomenologie) alăturându-li-se teorii de rang mediu şi
teorii de rang minim.
Achim Mihu (Introducere în sociologie, 1992) indică strategiile fundamentale de elaborare şi
extindere a teoriilor în sociouman: inferare inductivă, inferare deductivă, abordare compozită şi
explicaţie cauzală.
Inducţia şi deducţia, forme specifice diferite de inferare, se presupun reciproc în demersul de
cercetare]. Abordarea compozită admite derularea cercetării prin interacţiunea a trei stadii:
explorativ, descriptiv, explicativ. Carl Gustav Hempel consideră explicaţia cauzală un tip special al
explicaţiei deductiv-nomologice. Forma corectă a celei din urmă, arată S. Chelcea, este de tipul [L,
C] E, unde [L, C], explanans-ul, este alcătuit din legea L, generalizare a rezultatelor empirice, şi
condiţia concretă particulară C, confirmată, iar E, explanandum-ul, este rezultatul unor investigaţii
ştiinţifice. Modurile explicaţiei cauzale clasice, consideră Mihu [6], sunt reprezentate de căile de
cercetare inductiva evidenţiate de John Stuart Mill, în pofida rezervelor acestuia în privinţa utilităţii
lor în cercetarea socioumanului: metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda variaţiei
concomitente, metoda reziduurilor. Toate variabilele legate cauzal sunt corelate statistic dar nu
toate variabilele corelate sunt legate cauzal, arată Mihu (Introducere în sociologie, 1992). Septimiu
Chelcea consideră că în cunoaşterea socioumanului determinismul trebuie înţeles în sensul
empirismului probabilist. Metafizica probabilistă este fertilă pentru abordarea fenomenelor sociale.
Petru Iluţ (Abordarea calitativă a socioumanului, 1998) semnalează operaţionalitatea teoriilor
întemeiate în investigarea socialului. Conceptul de teorie întemeiată conotează o teorie generată
în timpul cercetării efective, în interacţiunea dintre culegera datelor şi analiza lor. Procedura de
generare cuprinde, arată Iluţ, patru faze: faza exploratorie, în care se extrag concepte preliminare
din materialul colectat, faza de definire a conceptelor, faza de reducere şi condensare a
enunţurilor şi, respectiv, faza de integrare, în care conceptele implicate sunt puse în relaţie empiric
testabilă.
Gary King, Robert Keohane şi Sidney Verba (Fundamentele cercetării sociale) consideră că în
ştiinţele socioumanului teoria este speculaţie raţională şi precisă asupra răspunsului la o problemă
de cercetare, incluzând motivele pentru care răspunsul propus este corect. Teoria legată de
ipoteze descriptive şi cauzale nu este insensibilă la datele colectate în desfăşurarea cercetării.
Frecvent, cercetătorul identifică forma corectă a teoriei abia după prelucrarea datelor.
Ştiinţele socioumanului utilizează cu predilecţie limbajul natural. Utilizarea acestuia în discursul
ştiinţific este caracterizată de o creştere a preciziei semantice a termenilor şi de o mai bună
coordonare propoziţională, limbajul matematic, incontestabil util cercetărilor contemporane, nu este
esenţial abordării socioumanului. Limbajul universal al disciplinelor celui din urmă nu este afectat
semnificativ de procedurile de formalizare. Relaţia specială existentă în acest domeniu între
subiectul şi obiectul investigaţiei este reflectată de indistincţia limbajului obiect de metalimbajul
disciplinelor socialului.
Statutul teoriei ştiinţifice în abordarea socioumanului este corelat cu specificul epistemologic al
disciplinelor din acest câmp cognitiv. Similaritatea de natură dintre obiectul şi subiectul cunoaşterii
constituie miezul acestui specific, impregnând necesar întregul demersurilor investigative.
IPOTEZA ŞTIINŢIFICĂ ŞI STATUTUL ACESTEIA ÎN CERCETAREA SOCIOUMANULUI
Ipoteza ştiinţifică este un instrument indispensabil creşterii cunoaşterii ştiinţifice şi se regăseşte
în aceasta din urmă ca parte a complexelor cognitive constituite deja şi ca item al procesului de
constituire.
Evaluarea ipotezelor ştiinţificeIpoteza ştiinţifică este un enunţ cu valoare de adevăr incertă, elaborat pe baza faptelor şi
legilor ştiinţifice cunoscute, în vederea explicării altor fapte, neabordabile direct, experimental.
Utilitatea ipotezei ştiinţifice este dependentă de plasticitatea ei în confruntarea cu experienţa. În
logică, ipoteza este o supoziţie presupusă adevărată în vederea demonstrării unei teze derivate
din aceasta.
Ipotezele sunt construcţii mentale. Legăturile lor cu faptele de observaţie nu sunt univoce şi
nici necesare. În elaborarea unei ipoteze, logica se alătură imaginaţiei, intuiţiei şi voinţei. Locul
ipotezei este, din acest motiv, la graniţa dintre subiectivul context al descoperirii şi obiectivul
context justificativ conturate de Hans Reichenbach. K. R. Popper consideră că oricărui enunţ
ştiinţific trebuie să i se atribuie caracter ipotetic.
Eficacitatea unei ipoteze o legitimează pe aceasta, consideră Ferdinand Gonseth. Pentru a fi
ştiinţific eficientă, o ipoteză trebuie să fie plauzibilă şi testabilă empiric. Plauzibilitatea ipotezei este
indicată de consistenţa sa internă şi de compatibilitatea cu celelalte enunţuri acceptate în câmpul
cognitiv. Testabilitatea presupune operarea exclusiv cu concepte tangibile experimental.
Testarea empirică a ipotezei se poate face direct sau indirect, după cum în confruntarea cu
experienţa intră ceea ce ipoteza enunţă explicit sau ceea ce aceasta implică. În testarea directă
ipotezele sunt verificate. În testarea indirectă ipotezele sunt confirmate. O ipoteză verificată este
adevărată. O ipoteză confirmată poate fi adevărată întrucât toate consecinţele sale investigate
experimental sunt adevărate. O ipoteză infirmată este o ipoteză cu cel puţin o consecinţă
contrazisă de experienţă. Rezultatul testării constă în constituirea suportului evidenţial al ipotezei.
Alături de plauzibilitate şi testabilitate, în evaluarea ipotezelor se constituie în criterii
probabilitatea, domeniul de adecvare, precizia adecvării şi potenţialul de descoperire aferente
ipotezei.
Ipoteza este mai bogată în conţinut decât evidenţa. Aceasta din urmă ar trebui să fie relevantă,
adică autentică, demnă de încredere şi adecvată [8]. Validarea teoretică, înseamnând introducerea
ipotezei într-un sistem de enunţuri ce se susţin reciproc, compensează deficitul informaţional al
suportului evidenţial.
Statutul ipotezei în creşterea cunoaşterii
Rolul ipotezei în creşterea cunoaşterii este, în conformitate cu concepţia lui Ferdinand
Gonseth, bine stabilit. Gonseth, reprezentant al neoraţionalismului dialectic, a conturat o strategie
de angajare şi înaintare cognitivă centrată pe articularea triplului orizont al cunoaşterii cu o
procedură de cercetare în patru timpi. Multiplicitatea orizonturilor şi procedura normală în patru
faze alătură sincronicul cu diacronicul în ceea ce Gonseth a numit teoria autofundării disciplinelor
ştiinţifice exacte.
În ştiinţele socioumanului, specificitatea demersului cognitiv se răsfrânge asupra statutului şi
caracteristicilor ipotezei ştiinţifice. Traian Rotariu atenţionează asupra necesităţii inventarierii
atente a tuturor ipotezelor implicate în cercetarea sociologică. Sensibilitatea actului de cercetare la
judecăţi de valoare, sensibilitate caracteristică socioumanului, face din ipotezele neconştientizate
centre de perturbare a ştiinţificităţii demersului cognitiv.
În domeniul socioumanului, arată Rotariu, ipotezele pot fi formulate pe parcursul desfăşurării
cercetării, pe măsură ce se obţin informaţiile. Fără a contrazice strategia gonsethiană, această
posibilitate reclamă flexibilizarea ei, necesară extinderii domeniului ei de aplicare dincolo de
câmpul ştiinţelor exacte.
5.3. Statutul ipotezei în creşterea cunoaşterii
Întreprinzând o analiză a ipotezelor în disciplinele socioumane, Septimiu Chelcea (Tehnici de
cercetare sociologică, 2001) defineşte ipoteza ca formă specifică a gândirii ştiinţifice care dă
posibilitatea trecerii de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor şi la elaborarea lor. În
această accepţiune, ipoteza diferă de principiu, de axiomă, de presupunere şi de bănuială.
Principiul, arată Chelcea, este valabil în virtutea temeinicelor verificări anterioare, în timp ce
verificarea ipotezei este ulterioară elaborării acesteia. O axiomă este adevărată prin definiţia ei
înalt abstractă şi, spre deosebire de ipoteză, nu este direct testabilă. Presupunerea este un enunţ
care are funcţie instrumentală şi nu se confruntă cu realitatea. Bănuiala este echivalentul ipotezei
la nivelul simţului comun.
Ipoteza, mai arată Chelcea, este un enunţ testabil despre relaţia probabilă dintre variabile.
Funcţia ipotezelor constă în obţinerea de cunoştinţe noi. Structura logică a ipotezelor este de tipul
implicaţiei materiale. Falsificarea unei ipoteze nu se face prin confirmarea altei ipoteze ci printr-o
conjuncţie de antecedent adevărat şi consecvent fals. R. K. Merton indică existenţa în procesul
cercetării socioumanului a două tipuri de ipoteze: ipotezele teoretice, elaborate în timpul revoluţiilor
ştiinţifice, şi ipotezele de lucru, caracteristice perioadelor de ştiinţă normală. Ipotezele teoretice
propun interpretări noi pentru fapte şi fenomene cunoscute şi sunt indirect testabile. Ipotezele de
lucru sunt referitoare la fenomene empirice şi sunt testabile direct. Madelein Grawiz [apud.
Chelcea] diferenţiază ipotezele de lucru, după nivelul de abstractizare, în ipoteze de uniformizare a
cazurilor, ipoteze de corelare empirică şi, respectiv, ipoteze despre relaţiile dintre variabilele
analitice.
În investigarea socioumanului, arată Chelcea, conturarea ipotezelor este fie expresia
experienţei directe a cercetătorului, fie rezultatul unei analogii cu fenomene investigate în alte
domenii ale cunoaşterii ştiinţifice, fie concluzia unei deducţii cu premisă teoretică. Considerând
teoria sociologică drept sistem de ipoteze cu nivel de maximă generalitate din care se pot deduce
ipoteze de nivel intermediar, la rândul lor premise pentru deducerea ipotezelor de lucru empiric
testabile, această ultimă modalitate de elaborare a ipotezelor ştiinţifice furnizează posibilitatea
verificării indirecte a teoriilor cu grade mari de generalitate. Elaborarea ipotezelor este dependentă
de condiţiile praxiologice ale cercetării, de nivelul de dezvoltare al disciplinei ştiinţifice şi de
calităţile cercetătorului.
În câmpul socioumanului, cercetările cantitative sunt caracterizate de formularea a priori a
ipotezelor în timp ce în cazul cercetărilor calitative ipotezele sunt formulate a posteriori, mai arată
Chelcea. Eficienţa ipotezelor este dependentă de îndrăzneala lor.
Ioan Mărginean (Proiectarea cercetării sociologice, 2001) consideră ipoteza o explicaţie
plauzibilă care devine teorie dacă este confirmată de cercetare. Ocupând o poziţie mediană între
observaţie şi teorie, ipoteza nu consemnează o simplă constatare, nu este predicţie şi nu se
aşează în raport de parte-întreg cu teoria aferentă. Elaborate pe baza cunoştiinţelor dobândite
anterior, ipotezele orientează activitatea de cercetare. Mărginean alătură ipotezelor teoretice şi
ipotezelor de lucru pe care le consideră deopotrivă ipoteze de cercetare, teoria ipotetică. Aceasta
din urmă este o explicaţie adoptată într-un domeniu în care teoriile nu sunt accesibile prin ipoteze
de cercetare, verificabile.
Johan Galtung (Theory and Methods of Social Research, 1987) indică zece condiţii în care
ipotezele ştiinţifice sunt valide: generalitate, complexitate, specificitate, determinare,
falsificabilitate, testabilitate, predictibilitate, comunicabilitate, reproductibilitate şi utilitate. Utilizarea
cu pretenţii de ştiinţificitate a ipotezelor în disciplinele socioumanului presupune conformarea, cel
puţin principială, la aceste condiţii de validitate. În fapt, ştiinţificitatea demersului investigativ este
direct dependentă de caracteristicile ipotezelor utilizate.
Bibliografie
1. Bachelard, Gaston: Dialectica spiritului ştiinţific modern, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984
2. Bauman, Z.: Hermeneutics and Social Science, Gregg Revivals, Hampshire, 1992
3. Bohm, D.: Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995
4. Capra, Fritjof: Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995
5. Carnap, Rudolf: Semnificaţie şi necesitate, Ed. Dacia, Cluj, 1972
6. Cassirer, E., Eseu despre om, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
7. Culianu, I.P.: Experienţe ale extazului, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
8. DeKetele, J. M., Roegiers, X.: Methodologie du recueil d'informations, De Boeck-Wesmael,
Bruxelles, 1993
9. Einstein,Albert: Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992
10. Flonta, M.: Cognitio , Ed. ALL, Bucureţti, 1994
11. Flonta, Mircea: Perspectivă filosofică şi raţionalitate ştiinţifică, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985
12. Foucault, M.: Arheologia cunoaşterii, Ed. Univers, 1999
13. Galtung, J., Theory and Methods of Social Research, Cambridge, 1987
14. Galtung, J.: Methodology and Development, Christian Ejlers, Copenhagen, 1988
15. Habermas, J.: Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
16. Heisenberg, Werner: Paşi peste graniţe, Ed. Politică, Bucureşti, 1977
17. Hollis, M.: Introducere în filosofia ştiinţelor sociale, Ed. Trei, Bucureşti, 2001
18. Iluţ, P.: Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
19. King, G., Keohane, R., Verba, S.: Fundamentele cercetării sociale, Ed. Polirom, Bucureşti,
2000
20. Kuhn, Thomas: Structura revoluţiilor ştiinţifice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1976
21. Lorenz, K.: Aşa-zisul rău, Humanitas, Bucureşti, 1998
22. Lorenz, K.: Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996
23. Lupasco, S.: Logica dinamică a contradictoriului, Bucureşti, Editura Politică, 1982
24. Lyotard, J.-F.: Condiţia postmodernă, Ed. Babel, Bucureşti, 1993
25. Marga, A.: Cunoaştere şi sens , Ed. Politică, Bucureşti, 1984
26. Marga, Annrei: Introducere în filosofia contemporană , ED. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988
27. Moles, Abraham, A.: Sociodinamica culturii,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
28. Nicolescu, B.: Transdisciplinaritatea, Iaşi, Editura Polirom, 1999
29. Pârvu, Ilie: Existenţă şi realitate în ştiinţă şi filosofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1977
30. Pârvu, Ilie: Introducere în epistemologie , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
31. Pârvu. Ilie: Teoria ştiinţifică , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
32. Pauwels, L., Bergier, J.: Dimineaţa magicienilor, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994
33. Popelard, M.D., Vernant, D.: Marile curente în filosofia ştiinţelor, Ed. Institutului European,
Iaşi, 1999
34. Popper, Karl, R.: Logica cercetării, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
35. Quivy, R., Van Campenhondt, L.: Manuel de recherche en sciences sociales, Dunod, Paris,
1988
36. Rotariu, T., Iluţ P.: Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
37. Russell, Bertrand: Problemele filosofiei, Ed. ALL, Bucureşti, 1995
38. Sayer, A.: Realism and Social Science, Sage Publicatoins, London, 2000
39. Sorea, D.: Epistemologia socioumanului. Caiet de seminar, Brasov, Ed. Universitatii
Transilvania, 2005
40. Studdert-Kennedy G.: Evidence and Explanation in Social Science, Routledge&Kegan
Paul, London, 1975
41. Trigg, R.: Înţelegerea ştiinţei sociale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996
42. von Wright, G.H.: Explicaţie şi înţelegere, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995
43. von Wright, G.H.: Normă şi acţiune, Ed. Şt. Şi Encicl., Bucureşti, 1982
44. Ward, S.C.: Reconfiguring Truth, Rowman&Littlefield Publishers, Inc., Lanham, 1996
45. Weber, M.: Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
46. Winch, P.: The Idea of a Social Science, Routledge&Kegan Paul, New Zork, 1970
47. ***: Cunoaşterea faptului social, Ed. Politică, Bucureşti, 1972
48. ***: Epistemologia ştiinţelor sociale, Ed. Politică, Bucureşti, 1981
49. ***: Epistemologie. Orientări contemporane,Ed. Politică, Bucureşşti, 1974
50. ***: Perspective filosofice în abordarea fenomenelor sociale, Ed. Academiei RSR,
Bucureşti, 1983
51. ***: Philosophy of the Social Sciences, Random House, New York, 1963
52. ***: Postmodernismul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995
53. a***: Sociology for the Twenty-first Century, University of Chicago, 1999
54. ***: Teoria cunoaşterii ştiinţifice , Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1982
55. ***: Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării, Ed. Politică, Bucureşti, 1988
56. Sorea, D.: Epistemologie generala. Caiet de semniar, Repr. Universitatii Transilvania din
Brasov, 2000
57. Sorea, D.: Epistemologia socioumanului. Caiet de seminar, Edit. Universitatii Transilvania
din Brasov, 2005