Epistemologia ramura a metastiintei, filosofiei a cunoasterii stiintifice

Enciclopedia Universalis, Paris 1970 - precizează că epistemologia ca discurs al ştiinţei a apărut în forme embrionare în cadrul gândirii antice dezvoltindu-se concomitent cu ştiinţa şi filosofia, se arată că termenul de epistemologie a venit tardiv să desemneze o foarte veche formă de cunoaştere, contemporană cu practica primilor savanţi. Folosirea termenuui de epistemologie este dată recent fiindcă nu este întâlnit decât începând cu sec. XIX în vocabularul specializat al filosofiei.

Creatorul termenului este HuxleyEtimologic episteme (ştiinţa)+logos (teorie, metodă)Epistemologia cercetează originea, structura, metodele şi validitatea

cunoaşterii ştiinţifice. Unii autori o mai numesc criteriologie sau teoria certitudinii. Sarcina epistemologiei este să stabilească condiţiile, valorile şi limitele cunoaşterii ştiinţifice, să precizeze gradul de îndoială şi de certitudine pe care îl comportă ştiinţa dobândită precum şi metodele prin care se poate atenua îndoiala şi spori certitudinea.

Un univers al ştiinţei despre ştiinţă=epistemologie Metaştiinţa, scientologia=termeni noiCorpul unei ştiinţe îl constituie legile (formulări lingvistice care surprind

regularităţile unui domeniu de procese şi fenomene).Fiecare generaţie trăieşte într-o lume incomplet şi imperfect cunoscută -

cunoaşterea ştiinţifică rămâne o obligaţie permanentă a omenirii, atât a mediului cât şi a cunoaşterii de sine a omului. Omul trebuie să se orienteze în lume, el trebuie să conserve, să transforme lumea şi să elaboreze scopurile şi mijloacele de a le atinge. Cunoaşterea lumii este necesară iar cunoaşterea lui însuşi ca fiinţă individuală şi colectivă de asemenea.

Cunoaşterea obtinută din aceste doua procese atunci când ating stadiul cel mai elaborat, se supune unui examen critic (originea, felul în care s-au format, validitatea, funcţiile).

A cunoaşte un lucru înseamnă a-1 identifica, a-1 delimita de ceea ce nu este el, a-1 situa în spaţiu şi timp. Trebuie sa cunoaştem lumea dar şi cunoaştera acestei cunoaşteri.

1. ŞTIINŢA EPISTEMOLOGIAAnaliza ştiinţei este diferită de analiza ştiinţifică.Analiza ştiinţifică a obiectului este făcută de ştiinţă însăşi. Analiza ştiinţei

generează o teorie care diferă de oricare altă ramură a ştiinţei şi de întreaga ştiinţă căreia i se atribuie.

Metaştiinţa-teorie elaborată pentru analiza ştiinţei.Ştiinţa poate fi investigată din unghiuri diferite:

1. Cercetarea activităţii ştiinţifice în evoluţia ei temporală - perspectivă diacronică - istoria ştiinţei

2. Studierea dependenţei muncii ştiinţifice, a randamentului ei, de însuşirile individuale ale cercetătorilor ştiinţifici - psihologia ştiinţei

3. Descrierea cailor urmate în cercetarea ştiinţifică, a strategiilor,a metodelor, tehnicilor şi procedeelor, inovaţii intelectuale - euristică sau metodologia creaţiei ştiinţifice

4. Cercetarea corelaţiei dintre situaţia ştiinţei şi realităţile sociale, cercetarea dependenţei ştiinţei de structura societăţii,a rolului cunoaşterii ştiinţifice şi al reprezentanţilor săi în viaţa socială - sociologia cunoaşterii sociale

5. Studiul modalităţilor de expresie, de comunicare, de respândire şi aplicare a cunoaşterii ştiinţifice, cercetarea tendinţelor diferitelor capitole şi ramuri ale ştiinţei- scientica

6. Studierea ştiinţei ca un sistem de cunoaştere dobândită, în acest caz produsele sau rezulatele ştiinţei sunt analizate fără a se considera cine le-a obţinut, în ce condiţii sociale, psihologice, în ce scop. Această analiză se face şi ea din două unghiuri diferite:

Sintaxa logica - ştiinţa este considerată exclusiv sub forma expersiilor încare constă ea pentru a se releva modul de construcţie, de formare şi transformare a acestor expresii, astfel se realizează un studiu închis asupra formei, deci analizaca sintaxă se concentrează exclusiv formal urmărind analiza limbajului ştiinţific cu scopul de a determina condiţiile de corectitudine formală, de compatibilitatea enunţurilor ştiinţifice, de consistenţă a teoriilor

Semantica logică - enunţurile din care este alcătuită ştiinţa suntanalizate ignorându-se în continuare laturile psihologice şi sociale ale limbajului, dar cu considerarea nu numai a formei expresiilor lingvistice ci şi a conţinutului lor, a semnificaţiei elementelor limbajului urmărindu-se cunoaşterea relaţiilor de desemnare. Deci, problema aceasta a relaţiilor de desemnare din semantica logică introduce şi problema valorii adevărului ca raport al enunţurilor obiectului material sau ideal al universului extralingvistic.

2. RAPORTURILE EPISTEMOLOGIEI CU ALE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE

Raportul cu gnoseologiaGnoseologia - teoria generală a cunoaşterii, este acel domeniu al filosofiei

care studiază natura şi întinderea cunoaşterii, presupoziţiile şi fundamentele acesteia. Deci, are în vedere orice tip de raport reflexiv între subiect şi obiect, în timp ce epistemologia este teoria filosofică a cunoaşterii ştiinţifice.

Acţionând ca fiinţă gânditoare, omul execută în mod spontan un anumit discernământ numit bun-simţ, ceea ce îl ajută să facă diferenţa dintre real şi fantastic, fals şi adevăr, dar, deşi este o condiţie necesară pentru claritatea gândirii şi eficacitatea acţiunii, nu este şi suficientă. Este nevoie deci de un examen mai elaborat, cu teorii, proceduri, metode ce ţin de metateorii ale cunoaşterii.

Omul de ştiinţă stabileşte căile cunoasterii obţinute. Discursul critic este tocmai epistemologic.

Epistemologia este o disciplină cu dubla dependenţă, aparţine în acelaşi timp şi metaştiinţei şi filosofiei.(R. Blanche).

Ea trebuie să verifice valoarea tuturor operaţiilor intelectuale, să stabilească principiile şi regulile de cunoaştere în genere, condiţii fundamentale ale cunoaşterii, funcţionarea acesteia şi procedeele pentru a construi ştiinţa.

Kant - critica raţiunii pure - apriorism critic al cunoaşterii.Raportul dintre epistemologie şi gnoseologie este în principiu un raport ca

între specie şi gen.G.Bachelard-neoraţionalist-susţinea că nu există nici o legătură.

Raportul cu psihologia gândiriiCunoaşterea este obiectul comun dar fiecare o studiază prin caractere

specifice. Psihologia gândirii prezintă cunoaşterea aşa cum procedează şi cu afectivitatea, voinţa, ca pe ceva trăit de subiect. Dezvăluie geneza proceselor psihice cognitive, natura lor specifică, etapele dezvoltării acestora. Psihologia gândirii se ocupă de fenomenul real, de cunoaştere aşa cum apare ea ca act al subiectului.

Investigarea psihologică a cunoaşterii nu se opreşte asupra conţinutului, asupra obiectului ei decât în măsura în care aceasta serveşte la caracterizarea procesului cognitiv aşa cum se prezintă el în realitate. Ea studiază cunoaşterea în starea ei de fapt şi nu în starea ei de drept, nu se ocupă de valorile cunoaşterii, nu işi pune probleme dacă rezultatele cunoaşterii valorează ceva şi dacă se verifică. Aceste aspecte aparţin cunoaşterii de drept, logicii cât şi epistemologiei.

Raportul cu logicaAmbele examinează sub un unghi diferit valoarea cunoaşterii.Logica se mulţumeşte cu o apreciere intrinsecă a conţinutului gândirii, nu se

preocupă decât de condiţiile de validitate a conţinutului gândirii, veghind la corectitudinea funcţiei acesteia.

Raportul datelor abstracte ale gândirii cu obiectele lor nu este cercetat de logică, nu este avut în vedere, cu mici excepţii în cazul kantianismului.

Epistemologia caută în plus faţă de logica să stabilească valorile cunoaşterii. Studiază aspectul conformităţii universului cunoştinţelor, real, cu scopul de a releva măsura în care cunoaşterea, ştiinţa pot modela obiectul lor.

Epistemologie

Epistemologia ( ε π ι σ τ ε μ ε în limba elină se pronunță episteme ) - este teoria cunoașterii științifice. Este o ramură a filozofiei care se ocupă cu originile, natura și scopurile, metodele și mijloacele cunoașterii de tip științific. Epistemologia are la bază două întrebări: Ce este cunoașterea științifică?, Cum este posibilă cunoașterea științifică?

EtimologieCuvântul epistemologie derivă din două cuvinte grecești: epistēme, care

înseamnă „cunoaștere” și logos care înseamnă „studiu al” sau „teorie a”.

În antichitate epistēme semnifica cunoaștere/știință și era contrariul cuvântuluilui doxa care însemna părere, opinie deci o cunoștință nesigură.

„Epistemologia este ramura teoriei științei și totodată a filosofiei care cercetează originea, structura, metodele și validitatea cunoașterii științifice.” (Ștefan Georgescu, 1970)

Epistemologia este studiul cunoașterii de tip științific.

Obiectul epistemologieiO primă operație a epistemologiei este distincția intre cunoașterea de tip

comun, general-uman și cunoașterea științifică. Se consideră cunoaștere de tip științific, acea cunoaștere care are următoarele însușiri:

1.Se îndepărtează de cunoașterea comună și de bunul simț.2.Descompune automatismele mentale generate de experienta cotidiană.3.Matematizare.4.Utilizarea metodelor speciale: modelarea, axiomatizarea, formalizarea etc.5.Obține ca produse, cunoștințe cel puțin verificabile dacă nu verificate.Epistemologia poate avea ca obiect cunoașterea științifică în general fiind

numită epistemologie generală.Cunoașterea cunoașterii științifice specializate constituie epistemologii particulare îndepărtându-se de reflecția filozofică.

MetodăCercetarea cunoașterii științifice se face preponderent inductiv deoarece fără

contribuțiile oamenilor ce produc știință obiectul epistemologiei nu se dezvoltă.Pe lângă generalizările asupra procesului cunoașterii științifice se procedează și la o analiză critică din perspectiva teoriei generale a cunoașterii umane ca de exemplu prin descoperirea supozițiilor filozofice preexistente în teoria și metoda utilizată de omul științei.Epistemologia descinde din latura cognitivă a filozofiei și se încadrează în teoria științei desemnată prin termenul de metaștiință sau scientologie.Epistemologia se inserează in grupul disciplinelor ce studiază știința alături de istoria științei, metodologia științei, sociologia științei, economia știiinței, psihologia științei, logica științei, etc.

Sub aspect metodologic specificul epistemologiei este cercetarea critică a fundamentelor cunoașterii științifice.

În epistemologia generală se procedează prin analiză directă, prin analiza logică formalizantă, analiza istorică-critică precum și prin analiză experimental-genetică.

Concepte cheieCunoaștere, adevăr, justificare, întemeierea opiniilor, a ști cum vs. a ști că,

opinie adevărată. Cea mai importantă contribuție a epistemologiei este filozofia științei. Epistemologia studiază numai cunoașterea științifică.

EpistemologiSir Francis BaconRoger Bacon

Roy BhaskarRudolph CarnapNoam ChomskyAuguste ComteRené DescartesEmpedoclePaul FeyerabendGalileo GalileiRobert GrossetesteImmanuel KantThomas KuhnImre LakatosErnst MachIsaac NewtonCharles PeirceMichael PolanyiSir Karl PopperBertrand RussellMoritz SchlickȘtefan Lupașcu

Orientări epistemologiceEmpirismul logicRaționalismul științificRaționalism criticEpistemologia geneticăEpistemologia genetică este o teorie și o practică a cercetării cunoașterii prin

control experimental.Bazându-se pe experimente de geneză a psihicului și de dezvoltare a sa urmărind apariția și dezvoltarea conceptelor și structurilor operatorii de la vârste mici, tinde la abandonul cunoașterii general filozofice în favoarea cunoașterii precise, în act, a procesului cunoașterii.Este o orientare care agreează interdisciplinaritatea în abordarea cunoașterii atașându-și logica,psihologia, istoria cunoașterii.În felul acesta nu are prejudecăți intemeindu-și concluziile abia ulterior după experimente asupra structurilor mentale.Concepția a fost inițiată de Jean Piaget.

Epistemologia fenomenologicăFenomenologia existențialăEpistemologia structuralistăEpistemologia realist-criticăEpistemologia neotomistăEpistemologia materialist-dialectică

Epistemologia este o parte a filosofiei care se constituie ca o teorie generala a cunoasterii. O problema perena a epistemologiei este stabilirea naturii adevarului.

In modul sau de interpretare epistemologia opereaza cu doua metafore ale cunoasterii. Prima priveste construirea cunoasterii ca pe construirea unei piramide care are nevoie de asezarea unei fundatii solide. Acest punt de vedere pune problema validitatii cunostintelor care trebuie fundamentate rational pe o baza solida, care urmeaza sa sustina argumentatia.

Cea de a doua metafora priveste o barca. Ea nu are nevoie de fundatie, ci doar de stabilitate. Aceasta se obtine din constructia care asigura potrivirea intre diferitele parti componente. In aceasta perspectiva, cunoasterea trebuie sa se bazeze pe coerenta elementelor care se imbina si care trebuie sa dea impresia de intreg.

Cunoasterea intr-o acceptie larga este o credinta care beneficiaza de doua caracteristici. Este justificata, poate fi argumentata si este adevarata, adecvata cu realitatea.

Conform conceptiei lui Platon, cunoasterea poate sa se refere la o lume in schimbare, materiala sau poate sa priveasca o realitate de raporturi neschimbatoare cum sunt propozitiile matematice. Cunoasterea care pretinde ca detine adevarul, poate fi subsumata conceptual ansamblului acelor termeni pe care filosoful G. Ryle (1949) ii califica drept cuvinte de succes. Acestor cuvinte nu li se pot alipi adjective negative fara a produce o contradictie. O idee considerata falsa nu ar putea trece in mod obisnuit drept cunoastere, iar o teorema este in principiu considerata adevarata.

Aceasta definitie este totusi o ingustare a sferei conceptului de cunoastere care atat in simtul comun, cat si in stiinta s-a asociat adeseori si cu idei fragile sau false pana la urma.

In general, sociologia cunoasterii abordeaza sensul larg al cunoasterii interesandu-se de orice idee care a facut la un moment dat obiectul adeziunii colective a unui grup semnificativ de indivizi. Exista idei care evolueaza in timp si care nu tin in mod evident intr-un mod absolut de categoriile adevarului sau falsului.

Karl Mannheim foloseste un exemplu care pune in evidenta modul in care se schimba, in functie de evolutia vietii sociale, statutul unei idei.Mannheim se intreaba de ce a disparut treptat tabuul imprumutului cu dobanda. El interpreteaza aceasta erodare prin dezvoltarea schimburilor comerciale. Atat timp cat schimburile se realizau intre indivizi care se cunosteau bine intre ei, cel care dadea cu imprumut astepta ca cel ce luase imprumutul sa-i faca, daca se ivea ocazia, servicii echivalente cu acela facut prin acordarea imprumutului. Odata cu aparitia economiei de schimb, acest sistem bilateral se dovedeste a fi tot mai rigid. Cel care acorda imprumutul nu poate accepta sa raspunda nevoilor financiare ale unui client anonim decat daca are garantia ca acesta ii va plati in plus, adica dobanda. Nevoia aceasta vine la inceput in contradictie cu credinta in caracterul imoral al dobanzii. Dar treptat, nevoia este cea care se impune, credinta se erodeaza. Aici, comportamentul va determina schimbarea opiniilor. Asa se face ca astazi, tabuul imprumutului cu dobanda functioneaza doar in cadrul comunitatilor restranse.

In analiza pe care o face, Mannheim da sens schimburilor in gandire pornind de la observarea schimbarilor care au loc in societate.

In domeniul sociologie cunoasterii s-au conturat trei atitudini in ceea ce priveste competenta ei de a elucida acceptarea unor enunturi de catre colectivitatile de oameni. Intrebarea la care au vrut sa raspunda sociologii privea masura in care ii revine sociologiei sarcina de a se interesa deopotriva de enunþurile cu caracter istoric si de enunturile matematice, irecuzabile.

Aceasta problema de demarcare a dat nastere la „trei pozitii canonice" in sociologia cunoasterii.

Cea dintai considerata minimalista, apartine lui Karl Mannheim care clasifica enunturile in doua categorii: enunturi universale de tipul celor matematice 2 + 2 = 4 si enunturi relationale care implica si o situare intr-un context cum ar fi enuntul „incasare de dobanzi la imprumuturi este un lucru bun". El insa nu stabileste in acelasi timp si criteriile de departajare a enunturilor, dar considera ca sociologia trebuie sa se ocupe de enunturile relationale.

La randul sau, Robert King Merton (1949) afirma de asemenea o atitudine pragmatica. El considera ca sociologia ar trebui sa se intereseze de problema modului in care valorile sau instituþiile influenþeaza producerea cunostintelor - in special al celor stiintifice. Sociologul nu trebuie sa incalce teritoriul epistemologului, caruia ii revin problemele legate de validitatea enunturilor.O atitudine intermediara este exprimata de Emile Durkheim care sugereaza ca sociologia poate contribui la explicarea modului in care iau nastere conceptele stiintifice. El sustine ideea ca stiinta se dezvolta fiind sustinuta de elemente de origine extrastiintifica.

„Am vazut ca pana si notiunile esentiale ale logicii stiintifice au o origine religioasa. Fara indoiala, pentru a le putea utiliza, stiinta le supune unei noi elaborari, epuizandu-le de orice fel de elemente circumstantiale". Intre religie si stiinta este perceput un conflict, dar acesta are o arie limitata. In fond, relatia intre credinta si stiinta este mult mai profunda si mai subtila. „Credinta este in primul rand elan de a actiona, iar stiinþa, oricat de departe ar fi inaintat, ramane totdeauna departe de actiune. Stiinta este fragmentara, incompleta; ea progreseaza lent si nu este niciodata incheiata; or viata nu poate astepta.

Prin urmare, teoriile destinate a intretine viata, actiunea, sfarsesc prin a o lua inaintea stiintei completand-o prematur. Ele nu sunt posibile decat daca exigentele practicii si necesitatile vitale, asa cum le intuim, fara a le sesiza deslusit, propulseaza gandirea dincolo de afirmatiile formulate de stiinta…intuitiile obscure ale senzatiei si sentimentului tin adesea loc de ratiuni logice".Iata si modul in care societatea este responsabila de aparitia notiunilor fundamentale din stiinta. „Dar daca notiunile fundamentale ale stiintei sunt de natura religioasa, cum le-a putut religia genera? La o prima vedere, natura raporturilor dintre logica si religie este greu de descifrat. Din moment ce realitatea exprimata de gandirea religioasa este societatea, intrebarea poate fi formulata in urmatorii termeni, care au avantajul de a scoate in evidenta complexitatea sa: ce a putu face din viata sociala un izvor atat de important al vietii logice?" Durkheim simplifica: „Materia gandirii logice este alcatuita din concepte. A explica rolul

societatii in geneza gandirii logice se reduce deci la a ne intreba in ce mod a putut ea lua parte la formarea conceptelor?" Prin caracterul general si comunicabil, conceptele sunt opera comunitatii. Ca exemplu: „Conceptul de totalitate nu este decat forma abstracta a societatii: ea este totul care cuprinde toate lucrurile, clasa suprema in care se afla toate celelalte clase" apoi „Daca lumea este in societate, spatiul pe care-l ocupa se confunda cu spatiul total" si „ritmul vietii sociale sta la baza categoriei de timp".

Cea de a treia pozitie canonica, pozitia maximalista este reprezentata de sociologul englez D. Bloor. Pentru acesta orice cunoastere poate face obiectul sociologiei. Imprumutand ideea ca orice trecut este interpretat pornind de la prezent, Bloor apreciaza ca istoria stiintelor nu este de fapt o suita de cuceriri si progrese, ci este vorba doar de cunostinte diferite. Semnificatia lor poate fi descoperita doar prin raportarea lor la intrebarile si obiectivele ce reies din raportarea lor la contextul social in care apar.

Pozitia maximalista a sociologiei cunoasterii se bazeaza pe ideea ca nu exista o diferenta de fond intre conventiile sociale si convingerile stiintifice. Toate fac obiectul unei conventii, in conceptia lui D. Bloor existenta unei stiinte obiective, fiind o pura iluzie.

Pentru Bloor, magia este cea care premerge si pregateste demersul stiintific. Din moment ce notiunile de adevar si obiectivitate sunt doar simple iluzii, atunci toate cunostintele sunt deopotriva interesante pentru sociologie si pot face obiectul ei de interes.