dreptul concurentei

Universitatea “Dunărea De Jos”Galaţi

DREPTUL CONCURENŢEI COMERCIALE

Lector univ. doctor Oana Elena Gălăţeanu

D.I.D.F.R Facultatea: Drept

Specializare Drept

An: IV

Universitatea “Dunărea De Jos”Galaţi

DREPTUL CONCURENŢEI COMERCIALE

Lector univ. doctor Oana Elena Gălăţeanu

Galaţi - 2010

CUPRINS:

Capitolul 1 Noţiuni introductive privind concurenţa comercială

1.1. Noţiunea de concurenţă ............................................................................................. 2 1.2. Trăsăturile concurenţei comerciale ............................................................................ 3

1.2.1. Concurenţa licită şi concurenţa interzisă. Noţiuni............................................ 3 1.2.2. Delimitarea domeniului concurenţei licite ........................................................ 4

1.2.2.1. Domeniile deschise concurenţei comerciale ...................................... 4 1.2.2.2. Domenii cu concurenţa interzisă prin lege ......................................... 6 1.2.2.3. Convenţii prin care concurenţa este interzisă................................... 12

1.3. Felurile concurenţei comerciale................................................................................ 14 1.3.1. Concurenţa pură şi perfectă .......................................................................... 14 1.3.2. Concurenţa eficientă ..................................................................................... 16 1.3.3. Monopol şi monopson ................................................................................... 17

1.4. Piaţa relevantă ......................................................................................................... 17 1.4.1. Piaţa. Noţiune şi elemente ............................................................................ 17 1.4.2. Piaţa relevantă. Piaţa produsului. Piaţa geografică relevantă ....................... 18

Teme de auto evaluare..................................................................................................... 21

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

2.1. Definiţia dreptului concurenţei comerciale. Dreptul naţional şi Dreptul comunitar în materia concurenţei ............................................................................. 24

2.2. Obiectul dreptului concurenţei comerciale ............................................................... 28 2.3. Particularităţi ale dreptului concurenţei comerciale .................................................. 29 2.4. Delimitarea dreptului concurenţei comerciale şi raporturile lui cu dreptul

comercial şi cu dreptul consumatorilor. Divizarea materiei....................................... 31 2.5. Cadrul legal şi structuri instituţionale............................................................. 32

2.5.1.1. Reglementările naţionale ................................................................ 32 2.5.1.2. Reglementările internaţionale.......................................................... 33

2.5.2. Cadrul instituţional ........................................................................................ 36 2.5.2.1. Instituţiile naţionale ......................................................................... 36 2.5.2.2. Instituţiile comunitare în materia concurenţei.................................. 40


Capitolul 3 Politica comunitară în materia concurenţei

3.1. Dreptul comunitar (european) şi instituţiile sale. Formarea comunităţilor Europene. Personalitatea juridică a comunităţilor. ................................................... 44

3.2. Izvoarele dreptului comunitar ................................................................................... 47 3.3. Cadrul legal referitor la concurenţă stabilit prin Tratatul de la Roma........................ 49 3.4. Cartea verde în domeniul concurenţei privitoare la cererea de daune

pentru încălcarea regulilor comunitare antitrust ....................................................... 52 Teme de auto evaluare..................................................................................................... 54

Capitolul 4 Raportul juridic de concurenţă

4.1. Subiectele raportului juridic de concurenţă .............................................................. 56 4.1.1. Categoriile de subiecte ale raporturilor juridice de concurenţă...................... 56 4.1.2. Subiectele individuale de drept ..................................................................... 57 4.1.2.1. Persoanele fizice necomercianţi....................................................... 57 4.1.2.2. Persoanele fizice comercianţi........................................................... 58 4.1.3. Subiectele colective de drept ........................................................................ 58 4.1.3.1. Persoanele juridice necomerciante .................................................. 58 4.1.3.2. Persoanele juridice comercianţi ....................................................... 59

4.1.3.2.1. Societăţile comerciale....................................................... 59 4.1.3.2.2. Regiile autonome. Câmpurile de interes

economic .......................................................................... 60 4.1.3.2.3. Organizaţiile cooperatiste ................................................. 61 4.1.3.2.4. Întreprinderile ................................................................... 62

4.2. Conţinutul raporturilor juridice de concurenţă........................................................... 62 4.3. Obiectul raportului juridic de concurenţă .................................................................. 63 Teme de auto evaluare..................................................................................................... 65

Capitolul 5 Concurenţa comercială neloială

5.1. Noţiunea de concurenţă neloială şi cadrul legal de reglementare (la nivel naţional şi comunitar) ............................................................................................... 67

5.2. Concurenţa neloială pe piaţa internă........................................................................ 69 5.2.1. Formele de manifestare ale concurenţei neloiale pe piaţa internă ................ 69 5.2.2. Răspunderea juridică pentru comiterea actelor de concurenţă

neloială pe piaţa internă ................................................................................ 70 5.3. Concurenţa neloială pe piaţa internaţională ............................................................. 73

5.3.1. Cadrul economic şi juridic ............................................................................. 73 5.3.2. Dumpingul la export şi import........................................................................ 74 5.3.3. Subvenţiile .................................................................................................... 75 5.3.4. Răspunderea juridică pentru dumping şi subvenţii........................................ 76

5.3.5. Regimul juridic al ajutorului de stat în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 143/1999 modificată prin Legea nr.603/2003 .................................. 77


Capitolul 6 Practici restrictive de concurenţă (Practicile anti-concurenţiale)

6.1. Aspecte generale .................................................................................................... 81 6.2. Folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinută de unul sau mai

mulţi agenţi economici.............................................................................................. 82 6.3. Concentrarea economică ......................................................................................... 83 6.4. Practici anti-concurenţiale nesancţionabile .............................................................. 84 Teme de auto evaluare..................................................................................................... 86 Bibliografie


CONŢINUT 2.1. Definiţia dreptului concurenţei comerciale. Dreptul naţional şi Dreptul

comunitar în materia concurenţei 2.2. Obiectul dreptului concurenţei comerciale 2.3. Particularităţi ale dreptului concurenţei comerciale 2.4. Delimitarea dreptului concurenţei comerciale şi raporturile lui cu dreptul

comercial şi cu dreptul consumatorilor. Divizarea materiei 2.5. Cadrul legal şi structuri instituţionale

2.5.1. Cadrul legal 2.5.1.1. Reglementările naţionale 2.5.1.2. Reglementările internaţionale

2.5.2. Cadrul instituţional 2.5.2.1. Instituţiile naţionale 2.5.2.1. Instituţiile comunitare în materia concurenţei

OBIECTIVE: Studiul acestui capitol va avea ca finalitate înţelegerea:

• noţiunii de drept al concurenţei;

• modului cum este reglementată concurenţa la nivel naţional şi comunitar;

• obiectului şi particularităţilor dreptului concurenţei comerciale;

• deosebirii acestei ramuri de drept în raport cu alte ramuri precum dreptul comercial şi dreptul consumatorilor;

• structurile internaţionale legale înfiinţate în acest domeniu al concurenţei comerciale.


DREPTUL CONCURENŢEI COMERCIALE 24

2.1. Definiţia dreptului concurenţei comerciale. Dreptul naţional şi Dreptul comunitar în materia concurenţei

Noţiunea de „dreptul concurenţe comercialei” constituie motiv de controverse în literatura juridică de specialitate7. Există pentru acest concept o semnificaţie extensivă şi una restrictivă; adepţii acesteia din urmă sunt susţinători a două puncte de vedere: unul monist şi altul dualist.

Potrivit tezei extensive, dreptul concurenţei comerciale este definit ca acel ansamblu de reguli juridice care conduc competiţia dintre agenţii economici susţinută în vederea câştigării şi păstrării clientelei. Adică, potrivit acestei opinii, dreptul concurenţei este acea ramură de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice care au ca obiect concurenţa8.

Concepţia monistă este mai restrictivă decât cea menţionată anterior menţionată şi conform ei dreptul concurenţei comerciale are ca obiect exclusiv ansamblul de reguli care reprimă practicile monopoliste ale agenţilor economici9, adică, în special acele înţelegeri menite să facă imposibilă competiţia într-un anume domeniu al producţiei ori distribuţiei, sau abuzul de poziţie dominantă pe o piaţă determinată. În acest sens - dat de interpretarea monistă - dreptul concurenţei este echivalent cu aşa-zisul „drept anti-trust” din terminologia anglo-americană.

Mai există şi o altă teorie, tot monistă, care defineşte dreptul concurenţei comerciale ca fiind totalitatea acelor reguli ce au ca scop înăbuşirea exerciţiului abuziv al drepturilor de care se bucură agenţii economici în confruntarea pentru dobândirea, extinderea şi păstrarea clientelei.

Exemplu: Asemenea activităţi excesive sunt:

• confuzia cu întreprinderea sau producţie rivalului să de pe piaţă;

• denigrarea rivalului În concepţia dualistă - cea mai frecventă în doctrină - noţiunea

„dreptul concurenţei comerciale” include două laturi distincte, dar aflate în legătură datorită scopurilor adunate ale lor.

O primă latură este constituită din prevederile anti-monopoliste. A doua vizează reglementările ce reprimă actele de concurenţă

neloială. Elementul comun al celor două laturi este reprezentat de protejarea

libertăţii comerţului pe piaţa naţională, cât şi în raporturile de export şi import. Această concepţie (dualistă) percepe ca obiect principal al dreptului

concurenţei comerciale patologia concurenţei sub toate formele manifestate pe piaţă.

7 Y. Eminescu, “Tratat de proprietate industrială”, vol. 3, Bucureşti, 1984, p.16-18;

J. Azéma, “le droit français de la conturrence”, Paris 1989, p.15-18 8 J. Azéma, op. cit. p.18 9 în acest sens, J.J. Burst, R. Kovar, “Droit de la concurrence”, Paris, 1982, p.7



Definiţiile mai sus trecute în revistă au primit numeroase critici de genul că unele adună şi prevederi care în mod obişnuit sunt cuprinse în dreptul comercial şi dreptul proprietăţii intelectuale (este cazul interpretării extensive), în timp ce altele (teoria monistă şi dualistă) nu au în vedere şi normalitatea confruntării economice, ci doar aspectele patologice ale concurenţei pe piaţă.

Potrivit opiniei altor teoreticieni, la care achiesăm, dreptul concurenţei comerciale reuneşte cele două laturi distincte, respectiv cea represivă şi cea preventivă, care sunt inseparabile şi prezintă interes într-o egală măsură10.

Definiţie: Concluzionând, putem defini „dreptul concurenţei comerciale ca fiind

acea ramură de drept formată din totalitatea normelor juridice care au menirea de a asigura, în cadrul raporturilor de piaţă interne şi internaţionale, existenţa competiţiei şi exerciţiul normal al ei între agenţii economiei în lupta lor pentru câştigarea, extinderea şi menţinerea (păstrarea) clientelei”.

Elementele principale ale dreptului concurenţei comerciale rezultă din definiţia dată şi sunt:

a) Un ansamblu de reglementări proprii Este vorba de acele reglementări care au o menire anume, aceea de

a asigura existenţa şi exerciţiul normal al concurenţei. b) Un cadru economic adecvat Acest cadru constă într-o piaţă liberă. c) Existenţa competiţiei economice şi modurile de exercitare ale

ei. d) Relaţiile de concurenţă între agenţii economici care se

confruntă pentru a-şi câştiga şi consolida o clientelă proprie.

Dreptul naţional şi dreptul comunitar în materia concurenţei comerciale Aderarea româniei la Uniunea Europeană a avut urmări majore

asupra sistemului juridic naţional şi implicit şi asupra reglementărilor juridice din domeniul concurenţei. România a amendat unele acte normative chiar înainte de aderare, inclusiv Constituţia (legea fundamentală). Aceasta a fost revizuită pentru a transcrie principiile de bază, fundamentale ale dreptului comunitar, respectiv:

• prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul intern;

• efectul direct al prevederilor juridice ale C.E. . Astfel, Constituţia aşa cum a fost revizuită, include dispoziţii ce

recunosc dreptului comunitar prioritatea cât şi efectul direct asupra dreptului nostru intern după aderare. 10 O. Căpăţînă, “Dreptul Concurenţei Comerciale. Partea generală”, Editura Lumina

Lex,1998, p. 28, Ediţia a-II-a



Urmare (şi efect) al aderării, dispoziţiile tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene şi reglementările comunitare cu caracter obligatoriu au întâietate în raport cu prevederile contrare existente în legislaţia internă.

Fiind necesară crearea unui mediu concurenţial, Constituţia României prevede în art. 135 că „economia României este una de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi pe concurenţă” (pct. 1). Totodată mai prevede (la pct.2 al aceluiaşi articol) că statul are obligaţia să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale şi formarea unui cadru favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

Aceste principii sunt dezvoltate în legi speciale precum:

• Legea concurenţei nr. 21/1996 republicată;

• Ordonanţa de urgenţă nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat (în vigoare de la 1 Ianuarie 2007);

• Legea privind concurenţa neloială, nr. 11/1991. Aceste legi sunt detaliate şi transpuse în practică prin intermediul mai

multor regulamente, instrucţiuni şi alte acte emise de consiliul Concurenţei, conform modelului european, urmărindu-se transpunerea în mod corect şi complet a acquis-ului comunitar.

OBSERVAŢIE: Acquis-ul comunitar - totalitatea normelor juridice care stabilesc activitatea instituţiilor Uniunii Europene, acţiunile şi politicile comunitare, care constă în: a) conţinutul, principiile şi scopurile politice incluse în Tratatele

originare ale Comunităţilor Europene (CECO, CEE şi CEEA) şi în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam);

b) legislaţia adoptată de instituţiile Uniunii Europene pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente; directive; decizii; opinii şi recomandări;

c) Jurisprudenţa curţii de Justiţie a C.E. ; d) declaraţiile şi rezultatele adoptate în cadrul Uniunii Europene; e) acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii

declaraţii şi alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi a cooperării din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI);

f) acordurile internaţionale la care C.E. este parte (nu Uniunea Europeană întrucât aceasta nu are personalitate juridică) şi cele încheiate între statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la activitatea acesteia.



Normele dreptului comunitar în domeniu reglementări referitoare la concurenţă sunt cuprinse în Tratatul de

instituire a C.E. , în Titlul IV intitulat „Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă”, în capitolul I al acestuia, capitol ce cuprinde „norme privind concurenţa”.

1. Tratatul privind C.E. prevede printre activităţile principale ale acesteia şi constituirea unui sistem care să împiedice denaturarea concurenţei pe piaţa internă, adică să asigure un mediu concurenţial nedistorsionat pe piaţa internă (art. 3 alin.1, lit. g din Tratat). În acest sens sunt interzise prin dispoziţiile art. 81 şi 82 din Tratat:

• înţelegerile şi practicile care au obiect sau efect limitarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa comunitară;

• folosirea în mod abuziv a poziţiilor dominante deţinute pe piaţa comunitară sau pe o parte semnificativă a acesteia, dacă toate aceste activităţi afectează comerţul între statele membre.

De reţinut însă că, dacă asemenea practici au ca efect restrângerea concurenţei doar la nivelul unui anumit stat membru, nefiind afectat comerţul cu un altul, ele nu vor rămâne nesancţionate, ci vor intra sub incidenţa dispoziţiilor legale naţionale (ale respectivului stat membru) fără însă a fi aplicabile dispoziţiile art.81 şi 82 din Tratatul C.E. .

2. Art. 88 şi 89 din Tratatul C.E. - reglementează ajutorul de stat. 3. Art. 86 din Tratatul C.E. - prevede normele aplicabile agenţilor

economici cu caracter public (Exemplu: regii autonome, societăţi comerciale la care statul are participare majoritară), care au obligaţia de a respecta regulile specifice mediului concurenţial, dat fiind faptul că se află în situaţii privilegiate, speciale.

4. Conform art. 83 din Tratatul C.E., Consiliul European a adoptat legislaţia secundară pentru punerea în aplicare a normelor cuprinse în articolele menţionate în Tratat. Printre cele mai importante distingem Regulamentul nr.17/62 al Consiliului european privind aplicarea normelor de concurenţă prevăzute de art. 81 şi 82 TCE, înlocuit prin Regulamentul nr.1/2003 al Consiliului, intrat în vigoare în mai 2004.

Raportul dintre dreptul comunitar al concurenţei şi dreptul român al concurenţei

Curtea Europeană de Justiţie a decis, ca o caracteristică a dreptului comunitar, supremaţia ori preponderenţa lui.

În materia concurenţei, comunitatea are o competenţă unică (exclusivă). De aceea, în acest domeniu statele membre pot legifera doar în măsura în care transpun dreptul comunitar şi numai în acele sectoare care nu sunt încă reglementate la nivel comunitar, cum ar fi, de exemplu concurenţa neloială, sau activităţile ce nu cad sub incidenţa prevederilor art. 81 - 89 TCE.

În concluzie, în materia concurenţei, normele de drept intern (naţional) ale statelor membre şi modalitatea lor de punere în practică nu



trebuie să contravină normelor comunitare şi nici felului în care acestea sunt interpretate.

Acesta este motivul pentru care legislaţia română transpune aproape în totalitate acquis-ul comunitar în materia concurenţei şi a ajutorului de stat, iar autorităţile române sunt obligate să aplice prevederile respective în mod corect şi potrivit interpretării date la nivelul Comunităţii Europene.

Însă, în practică, aplicarea efectivă a acestor prevederi întâmpină greutăţi generate de stadiul reformelor economice şi de nivelul insuficient de dezvoltare a economiei de piaţă funcţionale. Acest fapt impune, de exemplu, necesitatea acordării de către stat a unor ajutoare în sectoarele cu probleme ale economiei (însă acestea trebuie făcute cu titlu de excepţie şi cu respectarea strictă a legislaţiei concurenţei).

Fiind posibile dezacorduri (conflicte) între legislaţiile naţionale şi legislaţia comunitară cât şi între autorităţile comunitare în domeniu (Comisia Europeană) şi cele naţionale de concurenţă, Regulamentul C.E. nr.1/2003 include norme privitoare la stabilirea competenţelor şi la cooperarea dintre autorităţile amintite.

2.2. Obiectul dreptului concurenţei comerciale În contextul economiei de piaţă competiţia dintre agenţii economici

poate îmbrăca forme diferite de manifestare şi poate atinge grade diverse de intensitate. Astfel, putem distinge pe de o parte competiţia firească într-o economie de piaţă, cea stimulativă, iar pe de alta competiţia patologică, anormală.

În raport cu această împărţire a concurenţei, dreptul concurenţei comerciale urmăreşte o dublă finalitate:

a) să aleagă cea mai bună soluţie pentru desfăşurarea competiţiei dintre agenţii economici în condiţii corecte şi oneste;

b) să pună capăt , prin măsuri drastice, la modalităţile abuzive ale concurenţei, care dăunează relaţiilor de piaţă.

Patologia concurenţei are două forme de manifestare şi anume: 1. O primă formă o constituie acapararea agresivă de către ce i mai

puternici a unor segmente de piaţă pe calea practicilor monopoliste. Această formă are ca finalizare înlăturarea în bloc a agenţilor

economici mai puţin competitivi, prin dispariţia liberei concurenţe în zona economică respectivă şi suprimarea concurenţei.

2. A doua formă constă în exercitarea în mod abuziv a concurenţei. În scopul eliminării de pe piaţă a unui agent economic anume (determinat), acaparându-i clientela.

În această a doua formă a patologiei concurenţei se foloseşte practic, în mod neonest, libertatea pe care trebuie să o aibă toţi participanţii la activitatea productivă într-o economie de piaţă. Efectul ei constă în aceea că, deşi concurenţa subzistă, unul dintre agenţii economici este înlăturat, eliminat constrâns fiind prin mijloace neoneste şi nepermise să abandoneze lupta.



În raport cu aceste forme patologice de concurenţă, dreptul concurenţei comerciale include, în plan intern, pe piaţa naţională două categorii de reguli:

Prima categorie se referă la reprimarea practicilor monopoliste pentru a asigura menţinea competiţiei în sectorul pus în pericol; aceste prevederi formează aşa numitul „Drept anti-trust”.

A doua categorie - include reglementări menite să prevină, împiedice şi sancţioneze exerciţiul abuziv al concurenţei. Ele urmăresc să asigure o competiţie onestă, normală, corectă şi formează „Dreptul concurenţei neloiale”.

În planul relaţiilor comerciale internaţionale, dreptul concurenţei comerciale, pentru a menţine (şi) aceste relaţii în limitele fireşti, stimulative, cuprinde norme ce alcătuiesc „Dreptul anti-dumping şi anti-subvenţii”.

2.3. Particularităţi ale dreptului concurenţei comerciale Sub aspect formal, dreptul concurenţei comerciale are următoarele

particularităţi: a) este o ramură de drept în curs de formare, tânără; b) are o natură pluridisciplinară; c) are o natură profesională; d) are un caracter finalist în care factorii economici au o pondere

însemnată. În cele ce urmează vom explica succint fiecare dintre aceste

caracteristici: a) O primă particularitate, spuneam constă în aceea că este o

ramură de drept tânără, în formare. Aceasta în sensul că la noi, în stadiul actual al sistemului de piaţă

liberă, dreptul concurenţei comerciale este o disciplină nouă cât şi premergătoare a unor relaţii neconsolidate însă pe plan economic, privatizarea fiind un proces în curs de desfăşurare.

În practică este necesar să luăm ca exemple unele soluţii la care au recurs state cu structuri de piaţă tradiţionale şi să le însuşim (asimilăm) în legislaţia română.

b) Natura pluridisciplinară a dreptului concurenţei comerciale este o altă particularitate ce rezultă din numeroasele şi diversele domenii guvernate de acest drept.

Dreptul concurenţei comerciale cuprinde atât o latură de fond, cât şi una procedurală.

Prevederile de fond (sau substanţiale) ale lui au ca obiect, în principal ţeluri preventive cu scop de a preîntâmpina destabilizarea sau coruperea pieţei libere. Pentru îndeplinirea acestui scop (preventiv) dreptul substanţial al concurenţei comerciale statuează principiile comportamentului



onest al agenţilor economici şi identifică, defineşte şi structurează faptele de natură monopolistă şi cele de concurenţă neloială.

Mai fac obiect al reglementărilor substanţiale şi scopurile represive, motiv pentru care prin dreptul concurenţei comerciale (D.C.C.) se stabileşte un regim de răspundere specific, care include sancţiunii corelative, fie penale fie contravenţionale, fie de natură civilă (reparatorii).

Prevederile procedurale ale dreptului concurenţei comerciale stabilesc competenţele organelor îndreptăţire prin lege să determine abaterile de la normele concurenţei corecte şi modurile de acţionare pentru prevenirea, reprimarea şi repararea prejudiciilor cauzate de abuzul de libertate în activitatea competiţională de piaţă.

Această multitudine de obiective şi mijloace dovedeşte că dreptul concurenţei comerciale trebuie să îmbine în mod armonios reglementări de naturi diferite, în special, civile, administrative, penale şi procesuale. De aici rezultă şi multitudinea de legături pe care acest drept le are cu celelalte ramuri ale sistemului de drept.

c) Caracterul profesional al dreptului concurenţei comerciale derivă din realitatea că reglementările lui se referă la o categorie aparte de participanţi la circuitul comercial - respectiv cea a agenţilor comerciali. Aceştia sunt definiţi de exercitarea uniformă (neschimbată) şi de durată a unei activităţi lucrative anume (ca de exemplu: producere de mărfuri, distribuire de mărfuri, prestări servicii, executări lucrări), iar acest fapt dă operaţiunilor astfel îndeplinite un caracter profesional.

d) Caracterul finalist al dreptului concurenţei comerciale Întrucât dreptul concurenţei comerciale are ca scop să asigure un

echilibru la nivel naţional între tendinţe contrar, uneori inconciliabile şi rebele la constrângeri. El îndeplineşte dificila funcţie de „balanţă” între mobiluri adverse şi se adaptează constant la cerinţele conjuncturii de pe piaţa unde se aplică.

Orientarea reglementărilor dreptului concurenţei comerciale şi transpunerea lor în practică sunt determinate în mare măsură, de finalităţile economice.

Toate aceste trăsături specifice dreptului concurenţei comerciale duc la concluzia că această ramură a dreptului urmăreşte o disciplinare şi teoretizare a unor fenomene social-economice dominate de dezordine, în condiţiile libertăţii necesare pentru iniţiativele privat antagonice. De aici rezultă natura relativistă a soluţiilor pe care dreptul concurenţei comerciale le consacră.



2.4. Delimitarea dreptului concurenţei comerciale şi raporturile lui cu dreptul comercial şi cu dreptul consumatorilor. Divizarea materiei

Delimitarea dreptului concurenţei comerciale şi raporturile cu alte ramuri de drept

Aşa cum spuneam, dreptul concurenţei comerciale este un drept cu caracter pluridisciplinar. El are legături şi cu alte ramuri de drept cum ar fi: cu dreptul civil, dreptul penal, dreptul consumatorilor, dreptul comercial.

De la dreptul civil şi penal dreptul concurenţei comerciale împrumută concepţii, tehnici, soluţii precum şi procedurile corespunzătoare acestora.

Dreptul concurenţei comerciale are legături şi cu dreptul consumatorilor - o altă ramură nouă a dreptului, tot cu caracter pluridisciplinar, care se bazează pe prevederi legale actuale la noi11.

Cu privire la aceste două noi ramuri de drept s-au conturat în legislaţiile diferitelor state poziţii diferite, în sensul că unele includ prevederile referitoare la protecţia consumatorilor în dreptul concurenţei comerciale (cum este cazul Germaniei), în timp ce altele autonomizează dreptul consumatorilor (cazul Franţei, Spaniei şi, în perspectivă şi cel al României).

Raporturi există şi între dreptul concurenţei comerciale şi dreptul comercial. Practic dreptul concurenţei comerciale s-a desprins (în sec. XX) din cadrul acestuia, dobândindu-şi autonomia, aşa cum s-a întâmplat anterior şi cu dreptul maritim şi fluvial, dreptul aerian, dreptul cambial.

Între aceste două ramuri de drept există diferenţe ce ţin de: a) finalitatea normelor lor - în sensul că dreptul concurenţei stabileşte

ceea ce trebuie să fie în economia de piaţă (sau ce ar trebui să fie), în timp ce, dreptul comercial vizează ceea ce există efectiv pe piaţă. Primul urmăreşte o ameliorare a climatului relaţiilor de piaţă, în timp ce al doilea se aplicăm depersonalizat, situaţiilor din realitatea imediată.

b) domeniul de aplicare - întrucât dreptul comercial are ca obiect principal faptele de comerţ, ia obiectul dreptului concurenţei este reprezentat de fapte distincte, ce nu cad sub incidenţa primului (cum ar fi: practicile concertate de tip monopolist; denigrarea unui rival; abuzul de poziţie dominantă pe piaţă; dumping-ul subvenţiile la export).

Delimitarea materiei Dreptul concurenţei comerciale poate fi divizat în două mari părţi: A. Teoria generală a dreptului concurenţei comerciale - care

studiază normalitatea competiţiei pe piaţa liberă (cadrul legal, instituţional şi economic al concurenţei, trăsăturile definitorii ale competiţiei pe piaţa liberă, raportul juridic de concurenţă).

B. Partea specială - destinată abuzurilor ce apar în rivalitatea dintre agenţii economici (practici monopoliste, fapte de concurenţă neloială şi 11 ca de exemplu O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, aprobată prin L 11/1994,

ce statuează drepturile fundamentale ale consumatorilor



modalităţile de reprimare a lor; dumping-ul şi subvenţiile la export şi măsurile de combatere a acestora).

2.5. Cadrul legal şi structuri instituţionale 2.5.1. Cadrul legal 2.5.1.1. Reglementările naţionale vorbind despre reglementările române în materia concurenţei

comerciale trebuie să precizăm că aceste au parcurs patru perioade de evoluţie şi anuem:

I. Iniţial actelor de concurenţă neloială le erau aplicabile dispoziţiile de drept comun din materia răspunderii extracontractual, reguli generale aplicabile acelor obligaţii născute din delicte şi cvasidelicte, prevăzute de art.998 şi următoarele din Codul Civil.

Acest regim avea incovenientul de a supune prin extindere concurenţii - fenomen predominant economic şi cu particularităţi ce nu sunt reductibile (limitate) la tratamentul juridic aplicabil faptelor ilicite civile: dispoziţiile Coduli civil.

II. În a doua etapă s-a început aplicarea prevederilor specifice în domeniu, dintre care menţionăm:

• cele mai vechi reglementări, cu o sferă de aplicare limitată, erau incluse în Legea din 17 martie 1884, privitoare la comerţul ambulant. Aceste dispoziţii vizau ocrotirea consumatorilor faţă de concurenţa determinată de lichidările abuzive de mărfuri ale agenţilor economici.

• Legea concurenţei neloiale din 18 mai 1932, intrată în vigoare între cele două războaie mondiale. Această lege avea caracter cazual, ocazional. De asemenea era incompletă întrucât viza doar faptele de concurenţă neloială constând în confuzie cât şi acelea de false indicaţii de provenienţă.

• Decretul pentru reglementara şi controlul cartelurilor din 10 mai 1937, completat ulterior prin legea din 26 octombrie 1939. Această lege introducea măsuri preventive menite să împiedice încheiere de acorduri monopoliste. Exercitarea controlului de competenţa unui organ specializat din cadrul Ministerului Industriei.

III. A treia etapă , reprezentată de perioada comunistă este cea în care au fost abrogate actele normative mai sus prezentate. Abrogarea lor a fost rezultatul instituirii monopolului de stat şi al planificării economice rigide, care, evident, sunt incompatibile prin definiţie cu libertatea pieţei şi a concurenţei.

IV. A patra etapă - începe cu anul 1990 prin abolirea comunismului. Au fost adoptate reglementări prin care s-a urmărit, concomitent cu progresele economiei de piaţă, să se garanteze înăbuşirea exercitării abuzive a concurenţei atât în cadrul economiei interne cât şi în raporturile de schimburi de mărfuri şi servicii externe.



Asemenea prevederi sunt cuprinse atât în constituţie, cât şi în alte acte normative.

Sistemul legal actual este completat cu convenţii internaţionale - la unele dintre ele România devenind parte contractantă - întocmite în special sub auspiciile G.A.T.T.

2.5.1.2. Reglementările internaţionale Înăbuşirea manifestărilor de concurenţă neloială în cadrul relaţiilor

economice internaţionale (cu elemente de extremitate) face obiectul unor norme de natură diversă cum ar fi:

• o primă categorie este constituită din acele acorduri pe care românia le-a încheiat cu alte state devenind parte contractantă prin aderare, aprobare sau ratificare.

Conform art. 11 pct. 2 Constituţia României, „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, statul român obligându-se să-şi îndeplinească cu bună-credinţă şi întocmai obligaţiile care îi revin din acele acte internaţionale la care este parte (conform pct.1 al aceluiaşi art.11).

• o foarte mare însemnătate în dreptul concurenţei comerciale o prezintă şi Codul de conduită privitor la practicile comerciale respective, adoptat sub sprijinul Organizaţiei Naţiunilor Unite în 1980.

Adunarea generală a ONU a adoptat la 5 decembrie 1980 rezoluţia numită „Ansamblul de principii şi de reguli echitabile convenite la nivel multilateral pentru controlul practicilor comerciale restrictive”. Denumirea frecventă a acestui document este „Codul de conduită referitor la practicile comerciale restrictive”. El conţine norme ce urmăresc ca:

• practicile comerciale restrictive ale întreprinderilor să nu anuleze şi să nu înfrâneze (împiedice) îndeplinirea acelor avantaje ce ar trebui obţinute din liberalizarea dificultăţilor (obstacolelor) tarifare şi netarifare în comerţul mondial, în special în ţările care sunt în curs de dezvoltare;

• regulile echitabile pe care le conţine să ajute la sporirea eficienţei comerţului internaţional şi a progresului în ţările în curs de dezvoltare prin mijloace precum:

încurajarea inovaţiilor; crearea şi protejarea concurenţei; controlarea, supravegherea concentrării de capital şi a puterii

economice a întreprinderilor.

• să ajute la creşterea avantajelor pentru schimburile internaţionale prin eliminarea neajunsurilor ce pot rezulta, din practicile restrictive ale societăţilor transnaţionale ori ale altor întreprinderi, pentru dezvoltare şi comerţ;



• principiile echitabile cuprinse în cod să fie adoptate de ţările membre ONU în legislaţiile şi politicile lor, atât la nivel naţional, cât şi regional.

Codul statuează în special directive menite să stopeze practicile monopoliste ale agenţilor economici şi prevede măsurile ce ar trebui adoptate de statele membre ONU pentru combaterea efectelor negative ale acordurilor anticoncurenţiale care se încheie între „giganţii” comerciali sau industriali. Mai cuprinde şi recomandări referitoare la modurile de cooperare tehnică în materie în raporturile reciproc e dintre statele interesate.

Convenţia de Uniune de la Paris La 23 martie 1883, s-a încheiat Convenţia de Uniune de la Paris

pentru protecţia proprietăţii industriale, pe care România a ratificat-o prin Legea din 13 martie 1924 în forma revizuită la Washington în 1911, când au fost incluse dispoziţiile referitoare la concurenţa neloială.

Au mai urmat şi alte revizuiri la Convenţie (la Lisabona în 1958 şi la Stockholm în 1964) ce au fost ratificate de ţara noastră prin Decretul nr. 427 / 19 octombrie 1962 şi prin Decretul nr. 1117 / 1968 din 6 ianuarie 1969.

Reglementări ale G.A.T.T. Normele adoptate sub sprijinul G.A.T.T. au o sferă de aplicare mai

largă în raport cu ele ale Convenţiei de Uniune de la Paris (care sunt limitate la faptele de concurenţă neloială), vizând în special dumping-ul internaţional şi subvenţiile la export.

România a devenit membru al Organizaţiei GATT în baza Protocolului din 15 octombrie 1971, ratificat prin Decretul nr. 480/27 ianuarie 1972.

Acordul de bază al GATT a fost încheiat la 30 octombrie 1947 la Geneva şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. El a prevăzut, în materia practicilor anticompetitive, măsuri represive. Astfel: în art. VI - au fost instituite „drepturile anti-dumping şi drepturile compensatorii”, iar în art. XVI s-au inclus sancţiuni prevăzute pentru subvenţiile la export. Pentru rezolvarea posibilelor diferende au fost incluse în art. XXIII al Acordului proceduri corespunzătoare.

Aceste dispoziţii iniţiale s-au dovedit a fi, însă, nesatisfăcătoare în practică din două motive:

OBSERVAŢIE: GATT (OMC) - reprezintă prescurtarea de la General Agreement on Tarrifs and Trade - Acordul General pentru Tarife Vamale şi comerţ) Este un acord la care sunt parte, în prezent 123 de state ce reprezintă 90% din comerţul mondial. Scopul lui este eliminarea barierelor din calea schimburilor economice între ţările membre.



1. Un prim motiv este reprezentat de faptul că dispoziţiile pe care le-am menţionat mai sus nu aveau caracter obligatoriu. Protocolul de punere-n aplicare a Acordului de bază GATT prevăzând că acele dispoziţii deveneau incidente efectiv doar în limita în care erau compatibile cu prevederile legale în vigoare la nivelul fiecărui stat membru.

Din această cauză, acele state membre care aveau reglementări proprii anti-dumping diferite de prevederile GATT, au continuat să le dea aplicare.

2. Al doilea motiv constă în faptul că în Acordul de bază al GATT nu era explicită îndeajuns noţiunea de „dumping”. Acest fapt a generat opinii şi interpretări divergente care au dus la aplicare anevoioasă a reglementărilor cuprinse în Acord.

Pentru acoperirea acestor lacune, dispoziţiile Acordului de bază GATT au fost întregite şi dezvoltate cu ocazia negocierilor comerciale multilaterale desfăşurate de-a lungul timpului în mai multe „runde” şi anume:

a) o primă rundă de asemenea negocieri desfăşurată sub patronajul GTT a avut lor în perioada noiembrie 1963 - mai in1976. Este cunoscută sub denumirea „runda Kennedy” şi a avut ca finalitate elaborarea Codului anti-dumping.

Prin acest Cod s-au adus completări articolului VI şi a fost instituită obligaţia statelor contractante de a se conforma regimului anti-dumping stabilit prin textele lui. Astfel a încetat facultativitatea ce exista până la data adoptării Codului.

Tot prin intermediul acestui cod a fost creat, sub egida GATT un comitet al practicilor anti-dumping şi astfel s-a constituit un sistem internaţional pentru supraveghere în acest domeniu.

b) o altă rundă de negocieri comerciale a avut loc în principal la Tokio şi s-a încheiat în 1979 la Geneva. În cadrul ei s-a reanalizat Codul anti-dumping şi la finele ei s-a conturat versiunea noului Cod anti-dumping, semnat în 12 aprilie 1979 la Geneva, prin care:

• au fost înlăturate dispoziţiile din vechiul cod conform cărora era necesar ca dumping-ul să reprezinte principala cauză a prejudiciului suportat de statul importator;

• au fost indicate normele pentru stabilirea (determinarea) pagubei produse de dumping.

În prezent raporturile economice internaţionale ale statelor părţi contractante sunt guvernate de acest al doilea Cod anti-dumping.

c) A treia rundă, care a mai adus şi cea mai recentă rectificare (îmbunătăţire) este runda Uruguay, începută în 1986 la Punta del Este. A durat 8 ani, încheindu-se în 1994. În cadrul ei s-a constatat necesitatea de a fi precizate metodele ce se utilizează pentru identificarea existenţei unui dumping efectiv, motiv pentru care s-au adoptat criterii corespunzătoare.

Au fost aduse completări şi conceptului de prejudiciu produs prin dumping, cât şu a fost mai bine subliniată condiţia existenţei legăturii de



cauzalitate dintre dumping şi prejudiciu s-a stabilit şi un control al măsurilor anti-dumping pentru a fi evitat orice abuz concis de statele membre ale Gatt cu privire la importuri.

A fost , de asemenea limitată perioada de timp în care măsurile anti-dumping pot produce efecte, la 5 ani de la data instituirii lor.

Concomitent cu Codul anti-dumping s-a întocmit tot sub sprijinul GATT şi un cod referitor la regimul subvenţiilor şi al măsurilor compensatorii. Şi acesta a fost completat în cadrul rundei Uruguay.

România nu a devenit parte (deocamdată) nici la Acordul rundei Uruguay şi nici la Actul internaţional privind regimul subvenţiilor şi măsurilor compensatorii.

2.5.2. Cadrul instituţional 2.5.2.1. Instituţiile naţionale Consiliul Concurenţei Consiliul Concurenţei este în românia autoritatea naţională în materie

de concurenţă. Este autoritate administrativă, autonomă, cu personalitate juridică în domeniul concurenţei şi cu sediul central în municipiul Bucureşti. Deţine în teritoriu structuri (teritoriale) numite inspectorate.

Prin Legea nr. 21/1996 a fost înfiinţat, pe lângă Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei, ca organ de specialitate în această materia în subordinea Guvernului.

Ulterior, prin O.U.G. nr. 121/2003 a fost desfiinţat acest organ de specialitate iar Consiliul Concurenţei a preluat o parte din personalul Oficiului.

Regulamentul nr.1/2003 (din 16 decembrie 2002) referitor la punerea în aplicare a regulilor de concurenţă pe care le prevede Tratatul C.E. în art. 81-82 prevede în art. 35 că statele membre au posibilitatea de a alege organul sau organele care să fie autorităţi naţionale în domeniul la care ne referim şi să stabilească atribuţiunile.

A. Organizarea Consiliului Concurenţei Aşa cum este prevăzut în art.16, alin.2 din Legea nr. 21/1996 (a

concurenţei) modificată (publicată în Monitorul Oficial nr. 742/ 16 august

OBSERVAŢIE: În acest domeniu al concurenţei, structura autorităţilor naţionale este diferită de la un stat membru la altul. În unele state există un singur organism ce ia toate deciziile ce se impun şi investighează cauzele ce apar. În altele atribuţiile în domeniu sunt împărţite în două organe:

unul răspunde de investigaţiile necesare în cauzele ce apar, iar unul (de regulă un colegiu) are atribuţii în luarea deciziilor. În alte state membre numai o instanţă poate dispune interzicerea şi aplicarea amenzilor, iar în calitate de „procuror” în drept a aduce cauza în faţa instanţei de judecată va acţiona o altă autoritate în materie de concurenţă.



2005), „structura organizatorică şi de personal al consiliului concurenţei, atribuţiile de conducere şi de execuţie ale personalului său se stabilesc prin regulamente interioare adoptate de acesta”.

Conform art. 17 din Legea 21/1996 a concurenţeim Plenul Consiliului Concurenţei este organ colegial şi este constituit din şapte membri, respectiv:

• 1 preşedinte;

• 2 vicepreşedinţi;

• 4 consilieri de concurenţă. Membrii Plenului sunt numiţi de Preşedintele României la

propunerea Guvernului. Mandatul lor este de 5 ani, având posibilitatea de a fi reinvestiţi cel mult încă o dată.

Pentru a putea fi numit membru al Consiliului Concurenţei sunt necesare: studii superioare, înaltă competenţă profesională, o bună reputaţie şi vechime de minim 10 ani în activităţi din domeniile economic, comercial, al preţurilor şi concurenţei sau juridic.

Preşedintele, vicepreşedinţii şi consilierii de concurenţă trebuie să deţină o independenţă reală şi să se bucure de o înaltă reputaţie profesională şi probitate civică.

Aşa cum se prevede în art. 23 din Legea concurenţei, funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei este asimilată celei de ministru; cea de vicepreşedinte celei de secretar de stat, iar cea de consilier de concurenţă celei de subsecretar de stat.

Calitatea de „membru al consiliului Concurenţei” este incompatibilă cu exerciţiul oricărei alte activităţi profesionale ori de consultanţă, cu participarea directă ori prin persoane interpuse - la conducerea sau administrarea unor entităţi publice ori private sau cu deţinerea de funcţii ori demnităţi publice, cu excepţia activităţii didactice din învăţământul superior., Ei nu pot fi numiţi experţi sau arbitri nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească ori de către o altă instituţie (conform art. 17 alin.5 din Legea 11/1996 modificată).

Mandatul de membru al Plenului Consiliului Concurenţei poate înceta în următoarele moduri:

1. la expirarea duratei; 2. prin demisie; 3. prin deces; 4. prin imposibilitatea definitivă de exercitare, constă într-o

indisponibilitate mai lungă de 60 de zile consecutive; 5. la apariţia unei incompatibilităţi între cele prevăzute de Legea

concurenţei; 6. prin revocare, pentru încălcarea gravă a Legii concurenţei şi

pentru condamnare penală, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pentru comiterea unei infracţiuni.



B. Funcţionarea Consiliului Concurenţei Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea concurenţei, Consiliul

concurenţei îşi exercită activitatea, deliberează şi ia decizii în plen şi în comisii, cu majoritatea voturilor membrilor.

În ceea ce priveşte comisiile, legea prevede că fiecare comisie este formată din 2 consilieri de concurenţă în componenţa stabilită de preşedintele Consiliului concurenţei, pentru fiecare cauză în parte şi este condusă de un vicepreşedinte al Consiliului Concurenţei.

Preşedintele Consiliului Concurenţei este cel care ordonă executarea de investigaţii şi desemnează raportorul pentru fiecare investigaţie.

C. Atribuţiile Consiliului Concurenţei În art. 26 lit. a-s din Legea concurenţei sunt prevăzute atribuţiile ce îi

revin Consiliului Concurenţei şi acestea sunt:

• efectuarea în urma unei plângeri, sesizări sau notificări, ori din oficiu, investigaţiilor privind practicile anticoncurenţiale şi concentrările economice ilegale;

• luarea deciziilor legale pentru cazurile de practici anticoncurenţiale şi concentrări economice ilegale, în urma investigaţiilor efectuate de inspectorii de concurenţă în baza dispoziţiilor legale şi a abilitării de a inspecta, dată prin ordin al preşedintelui;

Aceste decizii pot fi de constatare a încălcării legii şi de aplicare a sancţiunilor legale ce se impun, sau de încheiere a investigaţiei, dacă din informaţiile şi documentele din dosarul cauzei nu rezultă că persoanele investigate au încălcat legea.

• luarea deciziilor de acordare a dispenselor în situaţiile de exceptări individuale de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate, care se încadrează în prevederile exprese ale Legii concurenţei (prevăzute în art. 5 alin.2, cât şi a deciziilor în cazurile de concentrări economice;

• luarea deciziilor de retragere a beneficiului exceptării de la prevederile legale privind practicile anticoncurenţiale (din art. 5 alin.1) stabilit de Consiliul Concurenţei prin regulament pentru unele categorii de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economicei sau practici concertate, atunci când se constată că ele nu mai îndeplinesc condiţiile legale (prevăzute în art. 5 alin.2 din lege);

• luarea oricăror alte decizii necesare în exercitarea atribuţiilor ce le revin;

OBSERVAŢIE: Plângerile, sesizările şi notificările pot fi transmise Consiliului de peroane fizice sau juridice.



• Consiliul Concurenţei poate face sesizări şi propuneri . Astfel, el sesizează:

Guvernul - asupra existenţei unui caz de monopol ori a altor cazuri

referitoare la creşterea excesivă sau blocarea preţurilor (prevăzut în art.4 alin.2 şi 3);

- cu privire la situaţiile de imixtiune a organelor administraţiei publice centrale şi locale în aplicarea Legii concurenţei;

Instanţele de judecată - asupra cazurilor în care acestea sunt competente;

• Face propuneri: Guvernului

- pentru adoptarea acelor măsuri ce se impun în vederea remedierii disfuncţionalităţii constatate (existenţa cazurilor de monopol sau deblocare ori creştere excesivă a preţurilor);

- pentru luarea măsurilor disciplinare împotriva personalului din subordine în cazul în care acesta nu respectă dispoziţiile obligatorii ale Consiliului Concurenţei;

Aceleaşi propuneri le poate face şi organelor administraţiei publice locale.

• Consiliul Concurenţei poate face şi recomandări către: Guvern şi organele administraţiei publice locale - pentru adoptarea acelor măsuri menite să faciliteze dezvoltarea pieţei şi a concurenţei;

• Consiliul Concurenţei asigură aplicarea în mod efectiv a propriilor decizii;

• Efectuarea, din oficiu, a investigaţiilor utile pentru cunoaşterea pieţei;

• Urmărirea aplicării dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente în domeniul de reglementare al legii concurenţei;

• Emiterea de avize conforme pentru proiectele de acte normative ce pot avea impact anticoncurenţial şi propunerea modificării acelora care nu produc un asemenea efect;

• Realizare de studii şi întocmirea de rapoarte referitoare la domeniul său de activitate şi furnizarea către Guvern, public şi organizaţii internaţionale specializate, de informaţii privind activitatea sa.

• Stabilirea şi aprobarea misiunii, strategiei generale şi programelor de activitate ale autorităţii de concurenţă;

• Reprezentarea României şi promovarea schimbului de informaţii şi de experienţă în cadrul relaţiilor cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profil şi cooptarea cu autorităţile de concurenţă străine şi comunitare.



Potrivit art. 27 din Legea concurenţei (nr. 21/1996 modificată) Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, emite ordine, ia decizii şi formulează avize, face recomandări şi întocmeşte rapoarte pentru aplicarea legii concurenţei; toate aceste activităţi sunt detaliate în aceeaşi lege, în articolele 27 alin.2, 3, 4, 5, 6.

2.5.2.2. Instituţiile comunitare în materia concurenţei În domeniul concurenţei, la nivel comunitar competenţa revine

Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei Europene. a) Consiliul Uniunii Europene (CUE) Consiliul Uniunii Europene mai este numit şi Consiliul de miniştri

întrucât este alcătuit din miniştrii ori reprezentanţii delegaţi de Guvernele statelor membre. Îşi are sediul la Bruxelles.

Domeniile în care îşi efectuează activitatea sunt: Afaceri generale şi relaţii externe; Afaceri economice şi financiare; Cooperare în sfera Justiţiei şi a Afacerilor externe; Muncă, politică socială, sănătate şi protecţia consumatorilor; Concurenţă; Transport, telecomunicaţii şi energie; Agricultură şi pescuit; Mediul înconjurător; Educaţie, tineret şi cultură. Domeniul concurenţei este conturat (structurat) de Consiliul Concurenţei, care a fost constituit prin gruparea Pieţei Interne, Industriei şi Cercetării, în iunie 2002.

Lucrările CUE sunt conduse de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre) şi pregătite de comitete şi grupuri de lucru formate din delegaţi ai statelor membre.

Consiliul Concurenţei este constituit din miniştri ai afacerilor europene, industriei, cercetării, care se întâlnesc anual de 5 - 6 ori. El are ca scop garantarea competitivităţii între state şi creşterea economică la nivel european. Este sprijinit în realizarea acestui scop de Comisia Europeană care îi furnizează toate analizele necesare.

Consiliul are competenţă în propuneri legislative în diverse domenii de activitate ale lui.

Domeniile de interes principal ale Consiliului Concurenţei sunt:

• Piaţa Internă (cu achiziţii publice, libera circulaţie a bunurilor, legislaţia concurenţei şi companiilor; drepturile de proprietate industrială şi intelectuală);

• Industria

• Cercetarea - pentru a rezista, a face faţă concurenţei în domeniul economic pe plan mondial.

b) Comisia Europeană (Comisia Comunităţilor Europene) Este o instituţie importantă a Uniunii Europene ce formează alături

de Consiliul Uniunii Europene şi de Parlamentul European „triunghiul instituţional” de decizie la nivel comunitar. Sediul ei este la Bruxelles.

Printre competenţele sale se numără şi cea de execuţie, ea jucând rolul unui guvern la nivel comunitar.



Exercită atribuţiile unui executiv îndeplinind trei funcţii de bază: 1. De supraveghetor (alături de Curtea Europeană de Justiţie) al

respectării prevederilor tratatelor Comunităţilor Europene; 2. Iniţiator unic al politicilor comunitare, ea fiind cea care întocmeşte

proiecte de legi pe care ulterior le supune spre adoptare Parlamentului European şi Consiliului;

3. Organ executiv al Uniunii Europene. În materia concurenţei funcţionează Direcţia Generală de

Concurenţă, condusă de un Director General al Concurenţei şi de un Comisar pentru probleme de concurenţă.

Această Direcţie Generală de Concurenţă are ca obiectiv controlul aplicării regulilor de concurenţă cuprinse în tratatele comunitare pentru ca pieţele să funcţioneze cât se poate de eficient şi să nu se producă o denaturare a concurenţei.

Planul de aplicare a regulilor de concurenţă este bazată pe patru principii fundamentale:

• prioritatea activităţilor de aplicare a regulilor concurenţei;

• abordarea economică a evaluării cazurilor;

• cooperarea între instituţiile Uniunii Europene, şi

• soluţii eficiente şi împiedicare comiterii de infracţiuni. Comisia Europeană alături de autorităţile naţionale de concurenţă şi

de instanţele competente la nivel naţional, formează o reţea europeană instituţională pentru punerea în aplicare a dreptului concurenţei, care trebuie să funcţioneze în mod omogen (închegat) şi să asigure o piaţă internă competitivă şi un mediu concurenţial conform cu prevederile Tratatului C.E. (potrivit noului Regulament nr.1/2003 privind aplicare regulilor de convurenţă prevăzute în art. 81 - 82 din Tratatul C.E.)



TEME DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi dreptul concurenţei comerciale şi analizaţi elementele principale

ale acestei ramuri de drept. 2. Explicaţi care este raportul dintre dreptul comunitar al concurenţei şi

dreptul român al concurenţei. 3. cum se manifestă patologia concurenţei? 4. Explicaţi în ce constă natura pluridisciplinară a dreptului concurenţei. 5. Ce este Consiliul Concurenţei şi care este modul de organizare al

acestuia? 6. Care sunt instituţiile comunitare în materia concurenţei comerciale? 7. Care este raportul existent între Comisia Europeană şi autorităţile

naţionale de concurenţă?

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Potrivit dispoziţiilor constituţionale: a) economia României este o economie de piaţă bazată pe concurenţă; b) economia României este o economie de piaţă bazată pe liberul

schimb şi pe concurenţă; c) economia României este o economie de piaţă bazată pe libera

iniţiativă şi pe concurenţă. 2. Acquis-ul comunitar se referă la:

a) legislaţia adoptată de instituţiile Uniunii Europene pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor;

b) acordurile internaţionale la care Uniunea Europeană este parte; c) acordurile încheiate între statele membre ale Uniunii Europene cu

privire la activitatea C.E; d) jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene; e) acordurile internaţionale la care C.E. este parte.


CONŢINUT 3.1. Dreptul comunitar (european) şi instituţiile sale. Formarea comunităţilor

Europene. Personalitatea juridică a comunităţilor. 3.2. Izvoarele dreptului comunitar 3.3. Cadrul legal referitor la concurenţă stabilit prin Tratatul de la Roma 3.4. Cartea verde în domeniul concurenţei privitoare la cererea de daune

pentru încălcarea regulilor comunitare antitrust

OBIECTIVE: Studiul acestui capitol va ajuta la reţinerea aspectelor referitoare la:

• formarea Comunităţilor Europene;

• dreptul comunitar şi izvoarele acestuia;

• cadrul legal comunitar referitor la concurenţă;

• noţiunile de „Carte verde” şi „Carte albă” în domeniul concurenţei şi la rolurile lor în materie.



3.1. Dreptul comunitar (european) şi instituţiile sale. Formarea comunităţilor Europene. Personalitatea juridică a comunităţilor.

Prima dintre Comunităţile Europene a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Aceasta s-a format la iniţiativa franceză, Jean Monet12 fiind cel care a fost interesat de realizarea unei unităţi europene. El a propus ca producţiile de cărbune din Franţa şi Germania să fie administrate de un organism supranaţional.

Inspirat de teoria lui Monet, la 9 mai 1950 Robert Schuman13 a propus înfiinţarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului care să fie condusă prin mijloace (metode) supra-naţionale. În concepţia acestuia se urmărea crearea mai întâi a unei solidarităţi sectoriale, în special în domeniule economic mai înainte de realizarea unei unificări politice.

La 18 aprilie 1951 Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a fost semnat şi a intrat în vigoare la 10 august 1952. a fost ratificat de şase state semnatare: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

A fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, încetând să mai aibă efecte la 23 iulie 2002.

La 25 martie 1957 au fost semnate de aceleaşi şase state la Roma Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) (care avea ca scop formarea unei pieţe comune generalizate) şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EUTAROM) care viza o solidaritate sectorială14.

12 Jean Omer Marie Gabriel Monnet (n. 9 noiembrie 1888 – d. 16 martie 1979) - a fost un

politician francez, considerat arhitectul Unităţii Europene. In 1945, a propus guvernului francez. „plan global de modernizare si dezvoltare

economică” care viza plasarea producţiei franco-germane de cărbune si oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, independente, în cadrul unei organizaţii deschise participării si altor state europene.

A abordat într-o manieră nouă, de un pragmatism prudent, problema construcţiei europene şi a impus principiul supra-naţionalismului. Metoda propusă, şi anume calea comunitară de integrare, acorda prioritate integrării sectoriale şi celei economice, în detrimentul celei globale şi, respectiv, politice.

A fondat Comitetul de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei. „Monnet a fost o persoană cu o viziune pragmatică asupra nevoii Europei de a scăpa de

limitarea istorică.” Dean Acheson 13 Robert Schuman (n. 29 iunie 1886, - d. 4 septembrie 1963) a fost un politician francez,

unul dintre fondatorii Uniunii Europene. În lupta contra inflaţiei şi a pieţei negre, a urmărit o politică de restricţii pentru atingerea

echilibrului bugetar. Opera sa politică esenţială se situează în perioada 1948-1952, timp în care a îndeplinit

funcţia de Ministru de Externe şi a imprimat orientări noi în politica externă a Franţei. În acelaşi timp, a pus fundaţia construcţiei europene, instalând o autoritate supra-naţională la Luxemburg - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului - care includea şi Germania.

Între 1958 şi 1960 a fost primul preşedinte al Adunării parlamentare europene. 14 La Tratatul de la Roma au aderat în 1972 şi Danemarca, Regatul Unit al Marii Britanii şi

Irlandei de Nord şi Norvegia. Toate au devenit member ale Comunităţilor din 1 ianuarie 1973, cu excepţia Norvegiei. În 1 ianuarie 1981 a devenit membră Grecia, iar în 1 ianuarie 1986 Spania şi Portugalia.



Toate aceste trei Tratate au format cadrul fundamental al integrării economice. Ele se bazau pe anumite principii precum:

• desfiinţarea taxelor de import şi export pentru produse;

• interzicerea împărţirii pieţei şi a practicilor restrictive;

• interzicerea acelor măsuri şi practici discriminatorii între producători, cumpărători şi consumatori;

• interzicerea subvenţiilor, ajutoarelor şi taxelor de orice fel atribuite de stat.

Personalitatea juridică a comunităţilor Fiecare dintre cele trei comunităţi (CECO în prezent nu mai

funcţionează), potrivit Tratatelor încheiate, are capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, poate avea şi dispune de bunuri (mobiliare şi imobiliare); poate fi reprezentată la nivel internaţional etc. Practic personalitatea juridică a fiecărei comunităţi se exprimă atât la nivel naţional (al statelor membre) cât şi în plan internaţional, în cadrul raporturilor cu organizaţii internaţionale şi cu statele terţe.

După creşterea numărului de state membre ale comunităţilor s-au înregistrat dificultăţi în constituirea şi punerea în aplicare a unei practici economice comunitare. Aceste dificultăţi au făcut necesară o cooperare în plan politic şi drept urmare a fost constituit Consiliul European al Şefilor de Stat şi de Guvern (CE) ca instanţă interguvernamentală de orientare politică la cel mai înalt nivel (prin întâlnirea de la Paris 9 - 10 decembrie 1970).

El este format din şefii de stat sau de guverne şi Preşedintele comisiei comunităţilor Europene. Se întâlneşte de cel puţin două ori pe an sub preşidenţia şefului statului care deţine preşidenţia Consiliului Uniunii Europene15.

Astfel, toate deciziile importante (principale) referitoare la politica economică comunitară erau luate la nivel comunitar.

Aşa s-a putut realiza Piaţa unică, caracterizată prin lipsa frontierelor, libertatea circulaţiei persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, crearea unei politici de unitate economică şi socială, dezvoltare tehnologică şi ştiinţifică, crearea unităţii monetare şi fixarea cotelor de schimb ECU în 1978 - 1979.

Tratatul de la Maasticht din 7 februarie 1992 în vigoare din 1 ianuarie 1993 a întărit integrarea europeană a celor 12 state membre.

Prin acest tratat au fost modificate şi completate trei tratare existente şi anume:

15 C.E. (Consiliul European) nu se confundă cu Consiliul Uniunii Europene (consiliu de

miniştri). Aceasta din urmă este una din instituţiile fundamentale ale Construcţiei comunitare; este instituţia decizională principală a Uniunii Europene şi reuneşte miniştrii din cele 25 state member. Consiliul European este o instituţie comunitară şi deci nu se supune controlului Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene



• Tratatul Comunităţii Economice Europene se va numi Tratatul C.E, iar Comunitatea Economică Europeană - Comunitatea Europeană;

• Tratatele CECO şi EUTACOM au fost şi ele modificate;

• s-a instituit prin acest Tratat conceptul de Uniune Europeană cu următoarele obiective:

o cetăţenie unională; o uniune economică şi monetară; o uniune politică.

Totodată s-au stabilit şi fundamentele Uniunii Europene. Aceste fundamente, denumite şi piloni au ca bază cele trei tratate al Comunităţilor Europene şi sunt:

• Pilonul 1 - îl formează cele trei comunităţi; • Pilonul 2 - este constituit de politica externă şi de securitate

comună; • Pilonul 3 - este reprezentat de cooperarea în sfera justiţiei şi a

afacerilor interne. Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, în vigoare din 1

mai 1999 a modificat Tratatul de la Maasticht de creare a Uniunii Europene şi Tratatele de constituire a comunităţilor Europene în sensul simplificării lor.

Acest tratat a subliniat că se parcurge o nouă fază în formarea unei uniuni tot mai strânse între „popoarele Europei”, în care deciziile se iau cât mai deschis şi aproape de cetăţeni.

S-au restabilit obiectivele Uniunii Europene:

• progresul economic şi social, o dezvoltare durabilă într-un spaţiu fără graniţe; un nivel înalt de folosire a forţei de muncă; o uniune economică monetară;

• instituirea cetăţeniei Uniunii Europene;

• dezvoltarea acquis-ului comunitar şi garantarea utilităţii mecanismelor comunitare;

• afirmarea Uniunii Europene în plan internaţional printr-o politică externă şi de securitate unică, crearea unei politici de apărare comune.

Tratatul privind Uniunea Europeană şi cele ale Comunităţilor Europene au mai suferit şi modificări şi prin Tratatul de la Nisa din 26 februarie 2001, în vigoare la 1 februarie 2003.

Acest tratat a acut ca scop principal includerea de prevederi pentru asigurarea unei bune activităţi la nivelul instituţiilor. Se urmărea o reformă instituţională cu următorii piloni principali:

• cooperarea consolidată între instituţii;



• componenţa şi modul de funcţionare a instituţiilor europene;

• procedura de decizie din Consiliul de Miniştri. Tratatul de la Nisa a constituit o etapă importantă şi necesară în

evoluţia construcţiei europene. Lărgirea ariei geografice a Uniunii Europene prin aderarea de state

noi a necesitat ca această Uniune să deţină o reţea instituţională eficientă pentru evidenţierea organizaţiei la nivel mondial. acesta a fost motivul pentru care s-a urmărit o adaptare a structurii Uniunii (iniţial creată pentru şase state membre) la stadiul impus de o Europă unită ce includea 30 state.

Astfel, au fost revizuite:

• structura Parlamentului European (care număra mai mulţi deputaţi, numărul maxim urmând a ajunge la 732), făcându-se o nouă repartiţie a locurilor;

• componenţa şi funcţionara Comisiei (pe baza principiului colegialităţii);

• Curtea de Justiţie a U.E. (au fost înfiinţate camere jurisdicţionale specializate ajutătoare pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă - TPI; au fost repartizate competenţele între Curte şi TPI etc.);

• Curtea de Conturi (în care fiecare stat membru va avea un reprezentant numit de consiliu prin vot cu majoritate calificată).

Constituţia Europeană a fost elaborată iniţial de Consiliul Europei de la Lacken din decembrie 2003 şi finalizat în iunie 2004. Textul ei a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C310 din 16 decembrie 2004.

În 2003, la 15 aprilie au fost încheiate şi semnate tratate de aderare pentru 10 state: Cehia, Slovacia, Estonia, Ungaria, Slovenia, Polonia, Letonia, Lituania, Cipru şi Malta. Au intrat în vigoare la 1 mai 2004.

LA 25 aprilie s-a semnat la Luxemburg tratatul de aderare a României şi Bulgariei şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007.

Acest ultim tratat vizează şi anumite domenii pentru care acţionează „perioadele de tranziţie şi derogări obţinute pentru România”; printre ele se numără şi concurenţa. România a beneficiat de o perioadă de tranziţie în care s-au acordat scutiri de taxe în zonele defavorizate.

3.2. Izvoarele dreptului comunitar Izvoarele dreptului comunitar sunt clasificate în izvoare primare şi

izvoare secundare, derivate. Izvoarele primare ale dreptului comunitar sunt reprezentate de cele

trei state constitutive ale Comunităţilor, cât şi de tratatele de modificare de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa.

Izvoarele secundare sunt: directivele, regulamentele şi deciziile adoptate de Consiliul European şi Comisia Europeană.



Dreptul comunitar are următoarele caracteristici: 1. Are aplicabilitate imediată pe teritoriul tuturor statelor membre,

nefiind necesară vreo procedură specială pentru transpunerea tratatelor în legislaţiile interne; odată intrate în vigoare normele de drept comunitar, ele devin automat, parte şi din dreptul intern al statelor membre, nefiind necesare acte normative de ratificare, recunoaştere sau introducere a lor.

2. Are aplicabilitate directă , ca efect al ţelului integrator al Tratatului C.E.E. în formare unită la Roma. Toate tratatele de creare a Comunităţilor Europene şi de modificare ale lor sunt aplicate direct atât de statele membre (în teritoriile proprii), cât şi de instituţiile comunitare în spaţiul comunitar. Se conturează raporturi speciale între statele membre, cetăţenii acestora şi instituţiilor comunitare.

Răspund pentru aplicare directă a dreptului comunitar şi pentru efectul direct al lui, fiecare stat membru pentru teritoriul propriu, naţional. În situaţia încălcării dreptului comunitar, răspunzător pentru prejudiciul cauzat oricărui cetăţean comunitar va fi statul respectiv.

Tratatele beneficiază de prezumţia de legalitate absolută. Au prioritate în faţa actelor (comunitare) emis de instituţiile comunitare, cât şi faţă de legislaţiile (naţionale) din satele membre.

Doctrina a făcut o clasificare a actelor cu aplicare directă şi efect direct. Efectul direct a fost clasificat în efect direct vertical şi orizontal. Cel direct - vizează stabilirea relaţiilor dintre stat şi persoane.

Efectul direct orizontal - are în vedere relaţiile dintre persoane. Izvoarele secundare sunt reprezentate, după cum spuneam de

regulamente, directive şi deciziile ce se adoptă în vederea aplicării prevederilor tratatului .

Dintre acestea regulamentele au aplicabilitate directă, cât şi efecte directe, statele membre neavând posibilitatea de a completa, transforma sau modifica dispoziţiile lor. Ele trebuie aplicate uniform şi sunt în întregime obligatorii.

Directivele au caracter general (de regulă) şi este obligatorie îndeplinirea obiectivelor lor, a rezultatelor pe care ele le urmăresc. Însă, statele membre au libertatea de a alege modalităţile şi formele de transpunere a lor, directivele precizând cu caracter obligatoriu, doar termenul pentru introducerea în dreptul intern a dispoziţiilor lor. Din acest motiv ele nu au un efect direct, singura excepţie fiind dată de situaţia în care termenul pentru îndeplinirea rezultatelor dorite a expirat şi un stat membru nu a luat în interiorul acestuia măsurile ce se impuneau pentru transpunerea lor în legislaţia naţională.

În acest caz operează doar efectul direct vertical, adică numai în raporturile cu statul pasiv se va putea invoca directiva neimplementată, nu şi în raporturile dintre particulari.

Efectul direct vertical va opera şi în cazurile în care un stat membru a implementat directiva cu întârziere sau când a făcut-o incorect (cauzând un efect diferit de cel urmărit de Comunitate).



Deciziile sunt obligatorii în totalitatea lor pentru subiectul urmărit. Ele au caracter individual. Au efect direct şi aplicabilitate directă.

3.3. Cadrul legal referitor la concurenţă stabilit prin Tratatul de la Roma

Potrivit art. 2 al Tratatului, scopul instituirii Comunităţii Europene îl reprezintă „instituirea unei pieţe comune, a politicilor sau acţiunilor comune (...), promovarea în întreaga comunitate a dezvoltării armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice, a unui nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială a egalităţii între bărbaţi şi femei, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un grad ridicat de competitivitate şi convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului, creşterea nivelului şi calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi solidaritatea între statele membre”.

În art. 3 din Tratat sunt prevăzute pentru realizarea acestor obiective, printre alte acţiuni ale comunităţii şi următoarele:

• instituirea unei politici comerciale comune;

• crearea unei pieţe interne caracterizată prin eliminarea, între statele membre, a obstacolelor ce stau în calea liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;

• contribuţia la întărirea protecţiei consumatorilor;

• crearea unui sistem de norme de drept şi instituţii care să împiedice denaturarea concurenţei pe piaţa internă.

Alin. 1 al art.4 din Tratat prevede că „acţiunea statelor membre şi a Comunităţii presupune, în condiţiile şi în conformitate cu calendarul prevăzute de prezentul tratat, instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea obiectivelor comune şi conduse în conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă”.

Misiunile Comunităţii, realizarea lor este realizată de instituţiile comunitare expres prevăzute în art. 7 al Tratatului: Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi, iar statele membre au obligaţia, prevăzută de art.10 al Tratatului, de a lua toate măsurile - generale sau speciale - care sunt necesare pentru ducerea la îndeplinire a obligaţiilor ce rezultă din Tratat sau din actele instituţiilor Comunităţii şi să faciliteze Comunităţii îndeplinirea misiunii sale. Totodată, statele membre „se abţin să ia măsuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor tratatului”.

Potrivit art.11 coroborat cu art. 43 şi art.-44 din tratatul C.E. statele membre au libertatea de a coopera între ele cu condiţia - pe lângă altele - de a nu manifesta discriminări sau a pune obstacole în raporturile de schimb dintre state şi să nu determine vreo încălcare a condiţiilor concurenţei dintre acestea.



În tratat, în titlul „Libera circulaţie a mărfurilor” este prevăzută „Uniunea vamală”, definită ca fiind „ansamblul schimburilor de mărfuri care implică interzicerea, în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi export, şi a oricăror alte taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe” (art. 23 Tratat).

Totodată, sunt interzise (conform art. 28 şi 29 tratat) restricţiile cantitative la import şi export şi orice alte măsuri cu efect echivalent.

Sunt stabilite obligaţii de adaptare referitoare la monopolurile naţionale cu caracter comercial şi la monopolurile de stat concesionate astfel încât să fie asigurată excluderea oricărei discriminări între resortisonţii statelor membre referitoare la condiţiile de aprovizionare şi desfacere.

Dispoziţii concrete şi mai consistente referitoare la concurenţă sunt conţinute de Tratat în Titlul VI intitulat „Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă” al cărui Capitol 1 se referă la „Normele privind concurenţa”.

În art.81 se prevede că „sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise orice acorduri între întreprinderi” (deci societăţi), „orice decizii ale asocierilor de întreprinderi” ( deci ale asociaţilor societăţilor) „şi orice practici concertate care pot aduce atingere comerţului dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei comune şi în special, cele care:

a) fixează, direct sau indirect, preţurile de cumpărare sau de vânzare sau alte condiţii comerciale;

b) limitează sau controlează producţia, pieţele, dezvoltarea tehnologică sau investiţiile;

c) împart pieţele şi sursele de aprovizionare; d) aplică condiţii inegale la tranzacţii de acelaşi fel încheiate cu

partenerii comerciali, plasându-le astfel pe o poziţie defavorabilă din punct de vedere al concurenţei;

e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către celelalte părţi contractuale a unor obligaţii suplimentare, care prin natura lor sau conform practicii comerciale, nu au legătură cu obiectul contractelor respective.”

În art. 82 se prevede că este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care ar putea aducere atingere comerţului dintre statele membre, folosirea în mod abuziv” din partea uneia sau mai multor societăţi („întreprinderi”) a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa comună sau pe o parte semnificativă a acesteia”.

În continuare sunt considerate drept „practici abuzive” următoarele: a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de

cumpărare sau a altor condiţii inechitabile de tranzacţionare; b) limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în

dezavantajul consumatorilor;



c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;

d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Art. 83 din Tratat prevede că adoptarea acelor regulamente sau directive utile pentru aplicarea principiilor prevăzute în art. 81 şi 82 se realizează de către Consiliu care va hotărî cu majoritatea calificată, la propunerea Comisiei, după consultarea Parlamentului European.

Până când intră în vigoare dispoziţiile adoptate în acest scop, conform art. 84 din Tratat, autorităţile statelor membre vor decide cu privire la admisibilitatea înţelegerilor, practicilor concertate, a deciziilor, cât şi la recurgerea în mod abuziv a poziţiei dominante pe piaţa comună, cu respectarea norme în materie coroborate cu prevederile art.81 alin. 3 şi art.82.

Comisia Europeană investighează , la cererea unui stat membru sau din oficiu, în cooperare cu autorităţile competente din statele membre ori din oficiu, posibilele cazuri de încălcare a principiilor cuprinse în Tratat, iar în situaţiile în care există o asemenea încălcare, va propune măsurile potrivite pentru încetarea lor. Doar încălcare nu încetează, atunci comisia va constata printr-o decizie motivată încălcarea principiilor iar ulterior o va putea publica. Totodată ea va putea autoriza statele membre să ia acele măsuri necesare pentru îndreptarea situaţiei, stabilind condiţiile şi normele de aplicare a acestor măsuri (conform art. 85 Tratat)

În a s-a secţiune a capitolului referitor la concurenţă, sunt analizate ajutoarele de stat. Art. 87 al acestei secţiuni prevede că sunt incompatibile cu piaţa comună ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează concurenţa sau ameninţă să o denatureze prin favorizarea anumitor întreprinderi sau sectoare de producţie, în măsura în care acestea afectează schimbările comerciale dintre statele membre.

În alin.2 al aceluiaşi articol sunt prezentate ajutoarele de stat compatibile cu piaţa comună, iar în alin.3 acele ajutoare de stat care pot fi considerate compatibile cu piaţa comună. Astfel, sunt compatibile cu piaţa comună:

a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiţia ca ele să fie acordate fără discriminare în funcţie de originea produselor;

b) ajutoarele destinate reparării pagubelor determinate de calamităţi naturale ori de alte evenimente extraordinare;

c) ajutoare acordate economiei anumitor regiuni ale Republicii Federale Germania afectate de divizarea Germaniei, în măsura în care



acestea sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice cauzate de această divizare.

Pot fi considerate compatibile cu piaţa comună: 1. Ajutoarele menite să favorizeze dezvoltarea economică a

regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un grad de ocupare a forţei de muncă extrem de scăzut;

2. Ajutoarele menite să promoveze îndeplinirea unui proiect important de interes european comun sau să îndrepte perturbările grave ale economiei unui stat membru;

3. Ajutoarele destinate să sprijine dezvoltarea unor activităţi anume sau regiuni economice anume, în cazul în care ele aduc modificări condiţiilor de schimburi comerciale într-o măsură care contravine interesului comun;

4. Ajutoare menite să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, în cazul în care acestea nu aduc modificări condiţiilor schimburilor comerciale şi ale concurenţei comunitare într-o măsură care contravine interesului comun;

5. Alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului, care hotărăşte cu majoritate calificată la propunerea comisiei.

3.4. Cartea verde în domeniul concurenţei privitoare la cererea de daune pentru încălcarea regulilor comunitare antitrust

Cartea verde este un document care cuprinde măsuri cu caracter de recomandare (şi nu obligatorii) pentru cei cărora le este destinată. e este un document de analiză şi reflecţi pe care se poate baza argumentarea unei decizii viitoare.

Aceste documente - cărţile verzi - se publică de către comisia Europeană în scopul stimulării pornirii unei consultări la nivel european asupra unui subiect particula precum: politica socială, moneda unică, telecomunicaţii etc. Cărţile verzi , ca şi cărţile albe, sunt documente prin a căror publicare se doreşte a fi prezentat punctul de vedere al Comisiei faţă de un anumit subiect şi se permite tuturor părţilor interesate să-şi prezinte public opinia înainte de lansarea unei proceduri legislative noi.

Cărţile verzi propun punctele de pornire pentru meditare pentru un domeniu anume unde s-ar putea realiza o acţiune comunitară.

OBSERVAŢIE: La nivelul Uniunii Europene pe lângă „cărţile verzi” există şi o altă categorie de documente denumite „cărţi albe”. Spre deosebire de Cartea verde, cartea albă este documentul întocmit de o instituţie comunitară prin care sunt stabilite liniile directoare într-un domeniu de activitate anume, măsurile şi acţiunile ce vor trebui întreprinse pentru a fi atins un obiect important al Uniunii Europene.



Cartea albă după ce este aprobată de Consiliul European are un caracter obligatoriu pentru cei cărora li se adresează.

Cărţile albe prezintă orientări mai punctuale în materie, că de exemplu: dezvoltarea, competitivitatea, cetăţenia, justiţia, amenajarea teritoriului, fiind determinate de cărţile verzi.

Cărţile verzi sunt documente destinate acelor părţi implicate, care sunt invitate să participe la consultare şi în unele cazuri, ajută la dezvoltarea legislativă ulterioară. Părţile implicate pot fi organisme sau persoane, indivizi.

În materia de concurenţă , „Cartea verde”

• este structurată pe două secţiuni: Obiectivele Cărţii verzi” şi „Principalele elemente ale problemei”;

• vizează acele condiţii privitoare la introducerea cererii de daune pentru cazurile de încălcare a regulilor antitrust;

• propune mai multe soluţii în vederea soluţionării problemelor respective;

• are drept scop sprijinirea cererii de daune pentru încălcarea dreptului antitrust;

• permite consumatorilor firmelor care au suferit pagube (daune) urmare a nerespectării dreptului antitrust, recuperare acestor pierderi de la autorul încălcării, cât şi întărirea aplicării acestui drept.

Aplicarea regulilor antitrust - prevăzute în art. 81-82 din Tratatul CE - se asigură atât în domeniul public, cât şi în cel privat, în ambele domenii existând interesul pentru împiedicarea practicilor anticoncurenţiale interzise şi protecţia consumatorilor şi a firmelor faţă de practicile neleale şi daunele generate de acestea.

În domeniul public, Comisia Europeană şi autorităţile naţionale de concurenţă aplică, în mod individual, legea comunitară a concurenţei. Regulamentul nr. 1/2003 prevede că comisia împreună cu autorităţile naţionale formează o reţea de autorităţi în domeniul concurenţei care sunt răspunzătoare pentru punerea în aplicare a regulilor antitrust aplicabile Comunităţii la nivel public.

Aceste autorităţi stabilesc, prin deciziile pe care le adoptă, dacă legea antitrust a fost încălcată şi în caz afirmativ, vor impune amenzi.

Cartea verde vizează exclusiv acţiunile de daune şi are ca obiectiv descoperirea obstacolelor ce stau în calea unui sistem eficient de întocmire a cererilor de daune şi propunerea de posibile acţiuni pentru îmbunătăţirea sistemului de daune.

Firmele şi consumatorii din Europa au posibilitatea de a cere daune şi astfel vor fi implicaţi activ în aplicarea legilor. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a decis că pentru o protecţie eficientă a drepturilor pe care Tratatul le garantează este necesar ca acele persoane care au suferit o pagubă urmare a încălcării dispoziţiile art. 81-82 din tratat, să aibă dreptul de a solicita despăgubiri.




1. Care sunt principiile de bază ale celor trei Tratate constitutive ce au

format cadrul fundamental al integrării europene? 2. Care sunt fundamentele (pilonii) Uniunii Europene şi când au fost

stabilite? 3. Care a fost scopul principal al Tratatului de la Nisa? 4. de câte tipuri sunt izvoarele dreptului comunitar şi care sunt ele? 5. Cine duce la îndeplinire misiunile comunităţii Europene? 6. Ce se înţelege prin „Uniune vamală” potrivit Tratat C.E.? 7. Care sunt ajutoarele de stat compatibile cu piaţa comună potrivit

Tratatului C.E.? 8. Ce se înţelege prin „Cartea verde”? 9. Ce rol are Cartea verde în materia concurenţei?


CONŢINUT 4.1. Subiectele raportului juridic de concurenţă

4.1.1. Categoriile de subiecte ale raporturilor juridice de concurenţă 4.1.2. Subiectele individuale de drept 4.1.2.1. Persoanele fizice necomercianţi 4.1.2.2. Persoanele fizice comercianţi 4.1.3. Subiectele colective de drept 4.1.3.1. Persoanele juridice necomerciante 4.1.3.2. Persoanele juridice comercianţi

4.1.3.2.1. Societăţile comerciale 4.1.3.2.2. Regiile autonome. Câmpurile de interes

economic 4.1.3.2.3. Organizaţiile cooperatiste 4.1.3.2.4. Întreprinderile

4.2. Conţinutul raporturilor juridice de concurenţă 4.3. Obiectul raportului juridic de concurenţă

OBIECTIVE: Parcurgerea acestui capitol al cursului va înlesni reţinerea:

• categoriilor de subiecte ale unui raport juridic de concurenţă;

• conţinutul raportului juridic de concurenţă;

• obiectul unui raport juridic de concurenţă;

• principiile de bază ce călăuzesc conduite comercianţilor în cadrul raporturilor de concurenţă.



În cadrul economic al producţiei, distribuţiei şi consumului de mărfuri ia naştere raportul juridic al concurenţei. Ca orice raport de drept şi acesta cuprinde trei elemente:1. subiectele; 2. conţinutul; 3. obiectul.

Fiecare dintre cele trei componente ale raportului juridic de concurenţă prezintă anumite particularităţi pe care le vom menţiona pe parcursul analizei distincte a fiecăruia dintre ele.

4.1. Subiectele raportului juridic de concurenţă Subiecţii (subiectele raportului juridic de concurenţă pot fi pasivi şi

activi şi prezintă anumite trăsături caracteristice în sensul că: - calitatea de subiect al unui raport juridic de concurenţă o poate avea o persoană fizică sau juridică titulară de drepturi şi obligaţii (ca la orice raport de drept) însă numai dacă are şi calitatea de agent economic, adică exercită comerţul ca o profesie obişnuită.

Nu pot avea calitatea de subiect în materie o persoană fizică sau juridică ce nu are ca scop o anumită îndemânare, abilitare profesională, cea de agent economic. Ca de exemplu: nu pot avea această calitate magistraţii, notarii publici, ofiţerii din poliţie, jandarmerie sau armată, funcţionarii publici , fundaţiile cu specific nepatrimonial, întrucât legea le interzice tuturor acestora exercitarea - direct sau prin persoane interpuse - activităţilor de comerţ.

4.1.1. Categoriile de subiecte ale raporturilor juridice de concurenţă

Analizând subiectele raportului juridic de concurenţă mai trebuie făcute şi distincţie între subiecţii naţionali şi categoria subiecţilor comunitari.

O altă deosebire ce impune a fi făcută este între autorităţile competente în materia concurenţei şi întreprinderile ori agenţii economicei, participanţi activi sau pasive pe piaţă.

Deosebire trebuie făcută şi cu privire la sfera subiecţilor comunitari şi cea a subiecţilor naţionali.

O entitate dobândeşte calitatea de subiect al raportului juridic de concurenţă în măsura în care are tangenţe cu acest domeniu prin afectarea intereselor de activităţi concurenţiale.

O primă categorie de subiecte ale raportului juridic de concurenţă este dată de autorităţile naţionale de concurenţă. În actuala reglementare română este vorba de Consiliul Concurenţei.

În plan comunitar, autorităţile în domeniul la care ne referim sunt: Consiliul Europei şi Comisia Europeană.

Subiectele raportului juridic de concurenţă cele mai vizate sunt, în dispoziţiile legale naţionale - agenţii economici, iar reglementarea comunitară - întreprinderile, iar pe lângă acestea şi asociaţiile prevăzute în ambele reglementări.

Potrivit O.g. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor cu modificările şi completările ulterioare, sfera agenţilor economice include orice



persoană fizică sau juridică ce produce, importă, transportă, depozitează ori comercializează produse sau părţi din produse ori prestează servicii.

Aceştia pot fi constituiţi în subiecte individuale de drept şi în subiectele colective de drept.

4.1.2. Subiectele individuale de drept - sunt persoanele fizice (independente sau asociaţii familiale) şi meseriaşii (liberi profesionişti care activează în sfera economicului) chiar dacă nu sunt comercianţi în toate cazurile.

4.1.2.1. Persoanele fizice necomercianţi În sfera necomercianţilor persoane fizice se includ:

• persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu ce efectuează în general acte civile;

• administratorii şi prepuşii societăţilor comerciale;

• asociaţii societăţilor în nume colectiv;

• persoanele ce cumpără pentru ei sau care vând acţiuni ale Societăţilor Comerciale;

• cei care realizează acte de comerţ izolat, accidental;

• comis-voiajorii;

• medicii şi institutorii cu cabinete private;

• notarii;

• avocaţii;

• alte categorii profesionale care exercită activitatea într-un mediu legal reglementat.

Aceste persoane beneficiază de o specializare profesională aparte, desfăşoară profesiuni liberale. Ele servesc pe cei interesaţi de serviciile lor prin utilizarea competenţelor lor în schimbul unor onorarii care de regulă sunt negociate.

Meseriaşii - sunt persoane pregătite pentru anumite activităţi de creare de produse ori servicii. Ei desfăşoară o ocupaţie, o meserie pentru care au primit o calificare corespunzătoare - la comanda şi cu materialele clienţilor.

Ca şi persoanele fizice mai sus amintite, nici meseriaşii nu sunt consideraţi comercianţi.

Conform art. 7 Codul Comercial, meseriaşul care cumpără mărfuri în scopul prelucrării şi vânzării lor, desfăşoară acte obiective de comerţ.

Sunt excluşi din categoria comercianţilor, potrivit Codului Comercial:

• cei ce cumpără pentru familia lor ori pentru ei, consum, mărfuri sau produse;



• agricultorii ce-şi vând produsele obţinute din recoltele pământului pe care l-au cultivat;

• cei ce cresc animale spre vânzarea lor şi nici cei care valorifică subprodusele lor.

O persoană fizică îşi poate dovedi calitatea de comerciant prin orice mijloc de probă din care rezultă desfăşurarea în mod efectiv a unei activităţi comerciale ca îndeletnicire.

4.1.2.2. Persoanele fizice comercianţi Persoanele fizice - comercianţi - sunt potrivit art. 7 din codul

Comercial acelea care pot face acte de comerţ în nume propriu, făcând din aceasta o profesie.

Deci, condiţiile pentru ca persoana fizică să capete calitatea de comerciant sunt:

1. Actele de comerţ pe care le efectuează să aibă caracter obiectiv (cele enumerate în art. 3 Codul Comercial) ca de exemplu: cumpărarea de produse, titluri de credit, în scopul revânzării ori închirierii; vânzarea sau închirierea de mărfuri, produse, titluri de credit, dacă ele au fost procurate tocmai în acest scop; cumpărările şi vânzările de acţiuni ori părţi ale societăţile comerciale; contractul de report asupra obligaţiilor ori a altor titluri de credit.

2. Comerţul să fie pentru respectiva persoană fizică o profesie curentă, obişnuită practicată cu continuitate; efectuarea în mod sporadic a unor acte de comerţ nu este relevantă pentru dobândirea calităţii de comerciant.

3. Actele de comerţ să fie efectuate de persoana fizică în nume propriu, nu de prepuşi în numele comerciantului.

4. Actele de comerţ trebuie efectuate de persoana fizică în mod efectiv.

Încetarea activităţii sale va antrena, simultan, pierderea calităţii de comerciant.

4.1.3. Subiectele colective de drept cu personalitate juridică

Şi acestea pot fi persoane juridice necomercianţi cât şi persoane juridice - comercianţi.

4.1.3.1. Persoanele juridice necomerciante Persoanele juridice necomerciante legea le dă posibilitatea să

înfiinţeze societăţi comerciale cu scopul de a efectua activităţi comerciale. în aceste activităţi, unităţile economice şi personale juridice non profit pot fi

OBSERVAŢIE: Nu este obligatoriu ca profesiunea de comerciant să fie de bază, principală, ea putând fi desfăşurată pe lângă alte activităţi necomerciale



subiecte ale raporturilor comerciale şi, deci şi a celor de concurenţă dacă participă la activităţi comerciale concurenţiale.

În categoria persoanelor juridice care nu au calitate de comerciant sunt incluşi:

• persoanele juridice non profit (asociaţiile şi fundaţiile);

• societăţile agricole organizate în baza Legii nr.36/1991 modificată prin Legea nr.139/2007 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură precum formele de asociere simplă ce constau în asocierile între două sau mai multe familii în condiţiile şi scopurile prevăzute de O.U.G. nr.125/2006 ce a modificat Legea nr.36/1991;

• societăţile agricole comerciale constituite de stat prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat şi a celor pentru mecanizarea agriculturii (în baza Legii nr.15/1990 modificată);

• persoanele juridice de drept public care prin lege au obligaţia sau dreptul de a se implica în îndeplinirea unor politici economice de interes local şi naţional;

• asociaţiile de proprietari - care se pot angaja în activităţi de natură comercială.

4.1.3.2. Persoanele juridice comercianţi Sub aspect numeric, cât şi datorită ponderii lor economice, sfera

subiectelor raportului juridic de concurenţă formată din persoane juridice este mai importantă.

Legea nr.26/1990 privind Registrul Comerţului modificată (ultima modificare intervenind prin O.U.G. nr.82/2007) statuează în art.1 alin.2 că au calitatea de comercianţi - persoanele fizice şi asociaţiile familiale care realizează în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, campaniile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter comercial, grupurile europene de interes economic cu caracter comercial şi organizaţiile cooperatiste.

4.1.3.2.1. Societăţile comerciale Obţin calitatea de „comerciant” prin înfiinţarea şi înmatriculare la

Oficiul Registrului Comerţului. Pierd calitatea de „comerciant” prin radierea din respectivul oficiu,

urmare a acţiunii de dizolvare şi lichidare, în conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale.

În concluzie, societăţile comerciale dobândesc calitatea de comerciant de la data înmatriculării lor şi o deţin până la încetarea lor ca persoane juridice indiferent dacă desfăşoară sau nu acte de comerţ, spre deosebire de persoanele fizice pentru care efectuarea unor asemenea acte este absolut esenţială pentru dobândirea acestei calităţi.



Potrivit dispoziţiilor Legii nr.31/1990 privitoare la societăţile comerciale cu modificările ulterioare, se pot constitui cinci tipuri de societăţi comerciale, respectiv: două tipuri de societăţi de persoane, alcătuite dintr-un număr mic de persoane ce-şi acordă reciproc încredere (societatea comercială în nume colectiv şi societatea comercială în comandită simplă), două tipuri de societăţi de capitaluri (societatea comercială pe acţiuni şi societatea comercială în comandită pe acţiuni) şi un tip de societate „hibrid” care împrumută elemente de la celelalte tipuri menţionate (S.R.L.).

Fiecare dintre cele cinci tipuri de societăţi comerciale poate fi înfiinţată cu capital românesc, de stat ori privat cât şi cu capital străin.

4.1.3.2.2. Regiile autonome. Câmpurile de interes economic A doua categorie de subiecte colective a raportului juridic de

concurenţă este formată de regiile autonome. Ele s-au creat în baza Legii nr.15/1990, în ramuri strategice ale economiei de stat, naţionale, precum: industria energetică, de armament, a minerilor şi gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare.

Regiile autonome dobândesc calitatea de comerciant la data înfiinţării lor.

Regiile autonome îşi desfăşoară activitatea pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară. Ele au îndatorirea de a-şi acoperi cheltuielile din veniturile proprii şi să realizeze profit. Se supun, în ceea ce priveşte activitatea economică, legilor contabilităţii, taxei pe valoare adăugată, impozitului pe profit ş.a. (ca şi societăţile comerciale).

De-a lungul ultimilor ani unele regii autonome au fost transformate, reorganizate, în societăţi comerciale pe acţiuni cu scopul de a fi privatizate. Acelea care au trecut prin această fază sun denumite companii naţionale sau societăţi naţionale.

Statul fiind preocupat în deţinerea controlului în ramurile strategice ale economiei naţionale, păstrează pachete de acţiuni la unele companii sau societăţi naţionale. În acest sens sunt relevante prevederile Legii nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exerciţiul demnităţilor, funcţiilor publice şi mediului de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (ultima modificare a acestei legi s-a realizat prin Legea nr. 144/2007). Această lege stabileşte condiţiile necesare înfiinţării, numărul de membri, înmatricularea, funcţionarea, dizolvare, fuziunea, difuzarea şi lichidarea grupurilor de interes economic.

OBSERVAŢIE: Regiile autonome pot fi înfiinţate, după caz, prin următoarele acte administrative: • hotărâre de guvern- cele de interes naţional; • decizie a organului administraţiei publice locale - dacă prezintă

doar importanţă locală.



Sunt prevăzute şi grupurile economice cu caracter comercial naţionale, cât şi cele europene.

Astfel, prin grup de interes economic este definită o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, realizată pe o perioadă determinată, cu scopul de a înlesni sau dezvolta activitatea ergonomică a membrilor ei, cât şi în cel al îmbunătăţirii rezultatelor obţinute din această activitate. Ea este, totodată, o persoană juridică cu scop patrimonial, ce poate deţine calitatea de comerciant sau necomerciant (art. 118 alin.1 din Legea nr.161/2003).

Grupul naţional de interes economic - se formează prin contract semnat de toţi membrii săi, încheiat în formă autentică şi denumit „act constitutiv”, cu sau fără capital. Fondatorii lui sunt consideraţi a fi semnatarii actului constitutiv şi acele persoane cu rol determinat de informarea lui.

În 15 zile de la data autentificării actului constitutiv, fondatorii grupului ori administratorii lui sau un împuternicit al lor, vor solicita înmatricularea acestuia la registrul comerţului în baza teritorială a căruia grupul îşi va avea sediul. De la data înmatriculării grupul va dobândi personalitate juridică.

Grupul european de interes economic - se constituie pe baza unui contact de asociere ce se numeşte „act constitutiv” şi se înregistrează la registrul comerţului numite pentru aceasta de statul membru pe al cărui teritoriu grupul îşi stabileşte sediul.

Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa pe teritoriul României filiale şi sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate juridică, iar toate acestea se vor supune regulilor cerute pentru grupurile de interes economic române.

4.1.3.2.3. Organizaţiile cooperatiste Organizaţia cooperatistă este o formă de activitate realizată prin

asocierea mai multor membri ce consimt liber a o face. Ea constituie o unitate economică de bază pe piaţa liberă care, la noi, în prezent, funcţionează în baza Legii nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperativei de consum şi a cooperativei de credit, cu modificări repetate, ultima adusă prin Legea nr. 1/2005.

La crearea ei membrii fondatori în mod obligatoriu subscriu părţi sociale cu valoare egală.

Organizaţia cooperatistă dobândeşte personalitate juridică prin înmatriculare la registrul comerţului şi obţinerea unui cod fiscal.

Aceste cooperative, după obiectul activităţii lor, pot fi: de consum şi de credit.

Cele din prima categorie (consum) pot efectua activităţi de comerţ (cu ridicate şi amănuntul), producţie de bunuri (de consum sau industriale, agricole), prestări servicii etc.

Cele de credit (numite şi „bănci populare”) realizează operaţiuni bancare ce constau în: schimb valutar, împrumuturi etc.



Organizaţia cooperatistă şi pierde personalitatea juridică prin dezvoltare şi radierea ei din registrul comerţului.

4.1.3.2.4. Întreprinderile - subiecte ale raportului juridic de concurenţă în reglementara comunitară.

Nici unul dintre actele normative comunitare nu definesc întreprinderea. Un sens foarte larg îl dă întreprinderii jurisprudenţa CEJ. Ea (întreprinderea) poate fi persoană juridică sau fizică, ori orice formă de organizare fără personalitate juridică, aptă să acţioneze pe Piaţa comună prin comerţ, producţie, investiţii, în mediu concurenţial.

Art. 81 paragraf 1 din Tratat, proclamă incompatibilităţile cu Piaţa comunitară anumite acorduri încheiat între întreprinderi şi decizii ale asociaţilor de întreprinderi.

4.2. Conţinutul raporturilor juridice de concurenţă Conţinutul unui raport juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile

care se nasc din acest raport. Doctrina în materia dreptului concurenţei consideră că formează

conţinutul unui raport juridic de concurenţă următoarele drepturi (specifice agentului economic) privitoare la:

• semnele distinctive ale produselor ori serviciilor oferite pe piaţă de agenţii economici aflaţi în competiţie precum: marca de fabrică, servicii şi comerţ (un semn care poate fi reprezentat grafic, ce e folosit la deosebirea produselor şi serviciilor unui comerciant de cele asemănătoare ale altui comerciant şi care poate consta în cuvinte, desene, litere, cifre, nume proprii, forma produsului ori ambalajului, combinaţii de semne sau culori etc.);

• semnele distinctive ale comerciantului care îl individualizează pe el ca şi comerciant (firma - respectiv denumirea ori numele sub care comerciantul desfăşoară comerţul şi sub care se semnează) şi întreprinderea lui (emblema - care este semnul ori denumirea ce diferenţiază un comerciant de alt comerciant de acelaşi gen);

• invenţiile şi alte procedee tehnice de gestiune (brevetele de invenţii - care apără invenţia, interzicând fabricarea, oferirea spre vânzare, comercializarea, folosirea, importul ş.a. produselor în care ea este materializată, cât şi folosirea fără o autorizare expresă a titularului invenţiei a metodelor şi procedeelor acesteia);

• clientela - elementul indispensabil al fondului de comerţ, definită drept ansamblul persoanelor fizice şi juridice care recurg în mod frecvent, obişnuit, la fondul de comerţ al aceluiaşi comerciant pentru a-şi procura mărfurile şi serviciile.

Cea ce influenţează clientela este vadul comercial” prin care se înţelege capacitatea fondului de comerţ de a atrage consumatorii.



Fondul de comerţ sau patrimoniul comercial, este definit ca totalitatea bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (firme, mărci, embleme, brevete de invenţii, vad comercial) folosite de un comerciant pentru desfăşurarea activităţii sale.

4.3. Obiectul raportului juridic de concurenţă Face obiect al raportului juridic de concurenţă comportamentul

comercianţilor în cadrul relaţiilor competiţionale de pe piaţă. Acest comportament este manifestat prin acţiuni şi absenţiuni în cadrul acestor relaţii la care ne referim.

Conduita comercianţilor în confruntarea pentru câştigarea clientelei şi păstrarea ei trebuie să fie conformă cu cerinţele morale şi legale referitoare la buna credinţă şi respectarea uzanţelor cinstite, compatibile cu libertatea comerţului, excluzând acele4 fapte considerate de concurenţă neloială - pe piaţa internă şi externă - cât şi faptele anticoncurenţiale.

Pentru aceasta, prevederile legale interne şi internaţionale, urmăresc respectarea de către agenţii economici a regulilor de conduită şi stabilesc limitele generale în care instanţele judecătoreşti competente vor putea decide o anumită conduită licită sau nu.

Regulile de conduită a comercianţilor în cadrul raporturilor de concurenţă trebuie să se bazeze pe următoarele principii călăuzitoare:

A. Principiul bunei - credinţe în îndeplinirea obligaţiilor şi în exercitarea drepturilor pe care ei le au pe piaţa liberă, deci, cu alte cuvinte, principiul bunei credinţe în exercitarea actelor de comerţ.

Acest principiu este prevăzut expres în Constituţia României fiind de incidenţă generală, adică obligativitatea respectării lui revine tuturor titularilor de drepturi şi obligaţii în momentul exercitării lor.

Respectarea acestui principiu este şi o obligaţie distinctă a agenţilor economici, expres stipulată în art. 1 din Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, modificată, în baza căruia comercianţii au obligaţia de a-şi exercita activitatea cu bună credinţă, potrivit uzanţelor cinstite şi cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale.

B. Principiul uzanţelor cinstite în comportamentul agenţilor economici

Aşa cum se prevede expres în art. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale modificată (ultima modificare survenind în anul 2003) comercianţii au obligaţia a-şi exercita activitatea cu bună credinţă „potrivit uzanţelor cinstite” (...). Nerespectarea acestei obligaţii va antrena, în condiţiile prevăzute de lege, răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz (aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 3 din Legea nr.11/1991).

Ca practici concurenţiale licite pot fi enumerate:

• creşterea competitivităţii produselor prin îmbunătăţirea calităţii lor şi reducerea preţului de cost;



• pregătirea mărfii oferite pe piaţă prin ambalare, etichetare şi marcare;

• atragerea de posibili clienţi prin reclama comercială;

• participarea la târguri de mostre;

• cercetarea pieţei interne şi internaţionale. Pentru a defini conceptul de „uzanţe cinstite” trebuie avute în vedere

formele de competiţie pe care legea le interzice şi le sancţionează. Aceste forme constituie domeniul concurenţei neloiale şi monopoliste, a dumping-ului şi subvenţiilor la export (considerate că formează concurenţa patologică).




1. Care sunt elementele raportului juridic de concurenţă? 2. În ce condiţii o persoană fizică poate dobândi calitatea de comerciant? 3. Cum dobândesc societăţile comerciale calitatea de comerciant şi în ce

condiţii o pot pierde? Care este diferenţa sub aspectul dobândirii calităţii de comerciant - dintre societăţile comerciale şi persoanele fizice?

4. Care este conţinutul raportului juridic de concurenţă? 5. Care este obiectul raportului juridic de concurenţă? 6. Care sunt principiile guvernate ale comportamentului comercianţilor în

relaţiile competiţionale de pe piaţă?


CONŢINUT 5.1. Noţiunea de concurenţă neloială şi cadrul legal de reglementare (la

nivel naţional şi comunitar) 5.2. Concurenţa neloială pe piaţa internă

5.2.1. Formele de manifestare ale concurenţei neloiale pe piaţa internă 5.2.2. Răspunderea juridică pentru comiterea actelor de concurenţă

neloială pe piaţa internă 5.3. Concurenţa neloială pe piaţa internaţională

5.3.1. Cadrul economic şi juridic 5.3.2. Dumpingul la export şi import 5.3.3. Subvenţiile 5.3.4. Răspunderea juridică pentru dumping şi subvenţii 5.3.5. Regimul juridic al ajutorului de stat în conformitate cu dispoziţiile

Legii nr. 143/1999 modificată prin Legea nr.603/2003

OBIECTIVE: Parcurgerea acestui capitol va facilita însuşirea următoarelor noţiuni:

• concurenţa neloială pe piaţa internă;

• concurenţa neloială pe piaţa internaţională;

• dumpingul la import şi export;

• aspecte relevante privitoare la formele ajutoarelor de stat.


DREPTUL ASIGURĂRILOR 67

5.1. Noţiunea de concurenţă neloială şi cadrul legal de reglementare (la nivel naţional şi comunitar)

Legea nr.11/1191 privind combaterea concurenţei neloiale modificată ca fiind „orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii”.

Sunt sancţionate asemenea acte sau fapte pornind de la faptul că aşa cum se dispune în art. 1 coroborat cu art.3 din Legea nr.11/1991, comercianţii „sunt obligaţi” la desfăşurarea activităţii lor comerciale cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale”, în caz contrar fiind atrasă răspunderea civilă, contravenţională ori penală”, după caz.

Aceeaşi lege apreciază ca fiind contrare uzanţelor comerciale cinstite acele fapte de utilizare, de folosire în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici precum: neexecutarea unilaterală a contractului; folosirea unor proceduri neloiale sau a abuzului de încredere; incitarea la delicte şi la achiziţionarea de secrete comerciale de către terţi care aveau cunoştinţă că atare achiziţii implică asemenea practici, menite să aducă atingere poziţiei comercianţilor concurenţi pe piaţă (art. 11 lit. a din Legea nr. 11/1991 modificată).

Secretul comercial este definit tot în aceeaşi lege în art. 11 lit. b ca fiind informaţia ce, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor ei, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit de acest gen de informaţie şi care capătă o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând cont de circumstanţe pentru a o menţine în regim de secret.

Activităţile neloiale sunt enumerate în art. 4 şi art.5 din Legea nr.11/1991 modificată. În primul dintre cele două articole sunt menţionate ce fapte sunt apreciate drept contravenţii, iar în ultimul care sunt infracţiuni, cât şi sancţiunea penală ce va putea fi aplicată în situaţia comiterii lor.

Analizând aceste dispoziţii legale se poate concluziona că, concurenţa neloială îşi face apariţia într-un domeniu în care competiţia este premisă prin lege, dar ea trebuie manifestată cu mijloace oneste. În cazul concurenţei neloiale un act ce este permis de principiu este realizat prin exercitarea în mod abuziv a unui drept. Acest gen de competiţie urmăreşte atragerea prin mijloace neoneste a clientelei agentului comercial lezat.

Conform art.135 alin.2 lit. a din Constituţia României, statul român are obligaţia de a asigura protecţia concurenţei loiale.

În doctrină concurenţa neloială a fost definită şi ca fiind comiterea, în domenii deschise competiţiei economice, a unor fapte ce contravin legii şi uzanţelor cinstite ale activităţii comerciale, cu scopul atragerii clientelei unor



comercianţi rivali de pe piaţa relevantă, producându-le prejudicii materiale, morale ori eventuale”16.

În plan comunitar Convenţia de Uniune de la Paris, pentru protecţia proprietăţii industriale, din 20 martie 1883 a stabilit prin art. 10 bis §1 că statele membre „sunt obligate să asigure cetăţenilor uniunii o protecţie efectivă împotriva concurenţei neloiale”, iar în art. 10 bis §2, că este act de concurenţă neloială orice act contrar practicilor cinstite în domeniul industrial sau comercial. În art. 1 ea impune ca obligaţie ţărilor ce fac parte U.E., reprimarea concurenţei neloiale şi asigurarea protecţiei efective a cetăţenilor asupra concurenţei neloiale.

Această Convenţie impune statelor membre să interzică prin acte materiale interne:

• afirmaţiile sau indicaţiile a căror folosire, în exerciţiul comerţului, este capabilă să ducă în eroare publicul cu privire la natura, caracteristicile, modul de fabricare, capacitatea la întrebuinţare ori cantitatea mărfurilor;

• afirmaţiile false, în exerciţiul comerţului, menite să discrediteze întreprinderea, produsele ori activitatea industrială ori comercială a unu concurent;

• orice faptă de natură să creeze, prin orice mijloc, confuzie cu întreprinderea, produsele , ori activitatea industrială sau comercială a unui comerciant.

Practic, statele membre au obligaţia de a sancţiona acele acte ce au ca efect eliminarea concurenţei, cât şi cele care distorsionează concurenţa de la scopul ei licit.

România a ratificat această Convenţie prin Decretul nr.1177/1968. În legislaţia română, pentru a se îndeplini aceste cerinţe s-au adoptat

numeroase prevederi menite să garanteze existenţa liberă a concurenţei. În ultimii ani au fost adoptate Legea nr.11/1991 pentru combaterea concurenţei neloiale şi Legea nr.21/1996 privind concurenţa, acestea pentru a se înlătura şi preveni abuzurile şi excesele de pe piaţa mărfurilor şi serviciilor.

Aceste două legi speciale împreună cu prevederile Codului de procedură civilă şi ale Codului de procedură penală formează cadrul legal de reglementare a concurenţei neloiale în plan intern.

Pentru formele specifice relaţiilor comerciale internaţionale cadrul legislativ privitor la concurenţa neloială este reprezentat de:

• reglementările adoptate în baza G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ);

• Acordurile europene referitoare la comerţul şi asocierile dintre statele Comunităţilor Europene.

16 O. Căpăţână - Dreptul concurenţei comerciale. Concurenţa neloială pe piaţa internă şi

internaţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 15



În materie de concurenţă neloială au apărut reglementări şi în statele din Centrul şi Vestul Europei, dintre care menţionăm:

1. În Germania - o lege specială pentru înăbuşirea concurenţei neloiale a apărut încă din 1986, iar în anul 1909 a intrat în vigoare o altă lege nouă menită să combată această concurenţă.

2. Franţa şi Italia - sancţionează concurenţa neloială pe plan civil, având ca fundament răspunderea delictuală, iar ca o completare a reglementărilor civile, sunt aplicate prevederile legii penale şi reglementări privitoare la proprietatea industrială;

3. Anglia - nu are o lege specială pentru combaterea concurenţei neloiale, ci actele de această natură sunt sancţionate potrivit legii penale sau a reglementărilor privind răspunderea pentru acte ilicite cunoscute sub numele „Law of Torts”.

4. În Ungaria - în 1990 a fost înlocuită legea aplicabilă în materie din 1984, cu Legea nr. 86 din 5 decembrie a anului menţionat.

5. Bulgaria - a adoptat în 1991 o lege privind protecţia concurenţei care cuprinde şi dispoziţii referitoare la concurenţa neloială.

6. În Polonia - a fost adoptată o lege anti-trust având ca model legea germană.

5.2. Concurenţa neloială pe piaţa internă 5.2.1. Formele de manifestare ale concurenţei neloiale

pe piaţa internă Formele de concurenţă neloială pot fi de natură contravenţională şi

infracţională aşa cum se constată din dispoziţiile legale ale Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. În această lege, în articolele 4, şi 5 sunt enumerate şi definite acele fapte şi acte considerate contravenţii şi infracţiuni şi totodată sunt prevăzute şi sancţiunile ce le sunt aplicabile celor care le comit.

Enumerarea contravenţiilor şi infracţiunilor din textele de lege menţionate este limitativă. Din dispoziţiile Legii nr.11/1991 însă, se poate concluziona că organele judiciare competente legal sesizate vor putea califica drept fapte ori acte de concurenţă neloială şi alte comportamente decât cele prevăzute în art. 4 şi 5 din lege, dacă acestea se dovedesc a fi contrare uzanţelor cinstite. Dar, acestor atitudini şi comportamente le va putea fi aplicată însă răspunderea civilă, în baza prevederilor cu caracter general ale art. 1 - 3 din Legea nr.11/1991.

Formele contravenţionale de concurenţă neloială prevăzute în art. 4 din Legea nr. 11/1991 (lit. a - h) sunt materializate prin anumite acte şi fapte care se pot comite de către salariaţi ori de câte ori comercianţii persoane fizice sau juridice - prin reprezentanţii legali ai lor, în exercitarea activităţii lor pe o piaţă anume.

În doctrină - aceste fapte ce concurenţă neloială contravenţionale şi penale enumerate în Legea nr.11/1991 au fost clasificate după criterii precum frecvenţa lor şi procedeele folosite în:



• publicitate neonestă;

• confuzia cu semnele distinctive ale comerciantului rival de pe piaţa relevantă;

• denigrarea comerţului rival;

• dezorganizarea întreprinderii comerciantului rival prin atragerea de personal, spionaj etc.

• acapararea agresivă a clientelei unui comerciant rival. Infracţiunea de concurenţă neloială poate fi realizată în una din

formele expres prevăzute în art. 4 alin.1 lit. a - g sin Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

5.2.2. Răspunderea juridică pentru comiterea actelor de concurenţă neloială pe piaţa internă

Potrivit art. 3 din Legea nr.11/1991, nerespectarea obligaţiei de a exercita activitatea comercială cu bună credinţă, conform uzanţelor cinstite şi aşa cum o cer respectarea intereselor consumatorilor şi concurenţa loială. antrenează faţă de comercianţi, după caz, răspunderea civilă, contravenţională ori penală.

A. Răspunderea contravenţională va fi antrenată faţă de acei comercianţi - persoane fizice sau juridice - care comit una sau mai multe fapte contravenţionale dintre cele expres şi limitativ prevăzute în art. 4 lit. a - h din Legea nr. 11/1991.

Aceşti comercianţi vor putea fi sancţionaţi contravenţional, în cazurile prevăzute de lege, cu amenzi în cuantum ce poate varia de la 1.000 lei la 15.000 lei, conform prevederilor art. 4 alin. 2 din Legea nr.11/1991. De altfel, aşa cum o prevede acest text de lege, cuantumul amenzilor contravenţionale va fi actualizat de guvernul României funcţie de rata inflaţiei.

Sancţiunea aplicată trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei comise, avându-se în vedere împrejurările în care fapta s-a comis, modul şi mijloacele de săvârşire a ei, scopul urmărit, urmarea produsă şi de circumstanţele personale ale contravenientului.

Organele constatatoare ale contravenţiilor Aşa cum se prevede în art. 4 al Legii nr.11/1991, contravenţiile se

constată de personalul de control împuternicit în acest scop de Ministerul Finanţelor Publice, din oficiu sau la sesizarea părţii vătămate.

Cuprinsul actului de constatare Constatarea contravenţiei se face printr-un proces verbal care

trebuie să cuprinsă: data şi locul unde este încheiat, numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, ocupaţia şi locul de muncă al contravenientului; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, ori şi locului în care a fost comisă, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor de natură a servi la aprecierea gradului de pericol al faptei şi la evaluarea eventualelor pagube produse; indicarea prevederilor legale (actului normativ) prin care se



stabileşte şi sancţionează contravenţia; posibilitatea achitării în 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ - dacă acesta prevede o atare posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac şi că plângerea se depune la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a comis fapta (Decizia Consiliului Concurenţei nr.953/2006).

Prin procesul verbal de contravenţie va fi aplicată şi sancţiunea (clar individualizată) şi despăgubirea, dacă este cazul.

Procesul verbal de contravenţie va fi lovit de nulitate dacă nu va include una dintre menţiunile:

• numele, prenumele şi calitatea agentului constatator;

• numele şi prenumele contravenientului (a denumirii şi sediului persoanei juridice);

• fapta comisă şi data la care s-a comis;

• semnătura agentului constatator.

Procesul verbal se va comunica imediat contravenientului. Dacă el nu este de faţă, comunicare va trebui făcută în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii.

Dacă acest proces verbal nu a fost atacat în termenul legal stabilit are caracter de titlu executoriu.

Dacă procesul verbal încheiat nu a fost comunicat în termenul legal, atunci va opera prescripţia executării amenzii. Totodată, dacă amenda nu va fi achitată într-o perioadă de un an de la aplicare, şi-n acest caz se va prescrie executarea amenzii.

Procesul verbal va putea fi atacat cu plângere în termen de 15 zile de la înmânare sau comunicare.

Plângerea va putea fi:

• formulată de partea vătămată - doar în ceea ce priveşte despăgubirea;

• formulată de cel căruia îi aparţin bunurile, altul decât contravenientul - doar cu privire la măsura confiscării,

• depusă la judecătoria în a cărui rază teritorială s-a comis contravenţia, aceasta având competenţa de a o soluţiona.

OBSERVAŢIE: Atunci când aceeaşi persoană a săvârşit mai multe contravenţii, se va aplica amenda pentru fiecare dintre ele în parte, prin acelaşi proces verbal de contravenţie, iar suma amenzilor aplicate nu va putea depăşi dublul maximului prevăzut pentru fapta cea mai gravă. Când la comiterea aceleiaşi contravenţii au participat mai multe persoane, sancţiunea se va aplica fiecărui participant în parte



Împotriva soluţiei date la plângerea formulată există o singură cale de atac, cu caracter extraordinar, şi anume cea a recursului, care poate fi exercitată în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Instanţa competentă a judeca recursul este tribunalul - secţia de contencios administrativ.

Executarea sancţiunii aplicate şi a măsurilor luate prin procesul verbal de contravenţie este de competenţa organului din care face parte agentul constatator atunci când nu s-au exercitat căi de atac.

Dacă acestea s-au exercitat, competenţa revine judecătoriei care a soluţionat plângerea, ca instanţă de executare.

B. Răspunderea penală În cazul răspunderii infracţiunilor de concurenţă neloială, va fi

antrenată răspunderea penală a autorilor şi, conform art.5 alin. 1 din Legea nr.11/1991, iar sancţiunile penale ce se pot dispune vor fi: Închisoarea (de la 6 luni la 2 ani) sau amenda penală (de la 2500 lei la 5000 lei).

Răspunderea penală este atrasă în cazul comiterii infracţiunii de concurenţă neloială prin crearea de confuzie cu numele ori semnele distinctive ale unui comerciant, sau cu mărfurile pe care acesta le oferă, urmare a folosirii unor menţiuni false referitoare la brevetele de invenţii, originea sau caracteristicile lor, numele comerciantului sau producătorului , cu scopul de a induce în eroare alţi comercianţi sau clientela, cât şi în cazul practicilor anti-concurenţiale.

Legea nr. 11/1991 reglementează infracţiunile de concurenţă neloială în art.5 li. a - g.

Instanţa competentă pentru a trage la răspundere penală şi a sancţiona infracţiunile de concurenţă neloială va respecta şi va pune în aplicare prevederile Codului de procedură penală (privitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a celei civile alăturate acesteia). Totodată se vor avea în vedere şi dispoziţiile legii speciale cuprinse în art. 6 din Legea nr.11/1991 conform cărora „persoana care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligată să înceteze sau să înlăture actul, să restituie documentele confidenţiale însuşite în mod ilicit de la deţinătorul lor legitim şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite, conform legislaţiei în vigoare”, art. 9, 10 şi 11 privitoare la răspunderea celor care au comis asemenea infracţiuni, şi la aspectele asupra cărora instanţa competentă se va putea pronunţa.

Conform art. 7 alin.1 din aceeaşi lege, competenţa de soluţionare a acţiunilor izvorâte dintr-un act de concurenţă neloială, revine tribunalului locului săvârşirii faptei ori în raza teritorială a căruia se află sediul pârâtului sau inculpatului, iar în lipsa unui sediu, competenţa o va avea tribunalul domiciliului pârâtului sau inculpatului.

În cazul comiterii de infracţiuni de concurenţă neloială acţiunea penală va fi pusă în mişcare la plângerea părţii vătămate sau la sesizarea organelor competente (aşa cum se prevede în art. 8 alin.1 din Legea nr.11/1991)



Potrivit art. 13 din Legea nr. 11/1991, dispoziţiile legii speciale la care ne referim se completează cu prevederile Codului de procedură penală sau de procedură civilă, după caz.

5.3. Concurenţa neloială pe piaţa internaţională 5.3.1. Cadrul economic şi juridic Circulaţia mărfurilor şi serviciilor între diferite state au drept scop

satisfacerea nevoilor consumatorilor din acestea, ţinând cont de faptul că importul are ca obiect bunuri ce lipsesc de pe piaţa locală, iar prin export se valorifică surplusul de mărfuri proprii dintr-un stat pentru a completa sectoarele cu probleme dincolo de graniţele acestuia.

Cu scopul de a fi realizate profituri tot mai mari se recurge tot mai des la desfacerea în mod nemijlocit a propriilor mărfuri pe pieţe străine, într-o competiţie dură cu producătorii locali.

În acest context ( de concurenţă la nivel mondial) lupta neonestă la care recurg agenţii economici foarte puternici din alte state s-a constatat că nu poate fi oprită prin folosirea unor mecanisme de protecţie pentru garantarea respectării principiului liberului schimb, fiind necesare utilizarea unor mijloace noi de combatere a tendinţelor agresive, ale competiţiei externe. S-au creat astfel de mijloace prin dispoziţii legale atât la nivel internaţional, cât şi naţional, de fiecare stat în parte.

Printre practicile nepermise utilizate în relaţiile economice internaţionale menţionăm:

• denigrarea ori confuzia cu un alt comerciant (persoană fizică sau juridică);

• dezorganizarea altei întreprinderi prin modalităţi precum coruperea specialiştilor cu experienţă cea mai vastă ori spionajul economic.

Unele dintre practicile condamnabile întâlnite în sfera relaţiilor internaţionale (ce se pot întâlni şi pe piaţa internă, însă mai rar) dobândesc anumite trăsături specifice determinate de relaţiile comerciale dintre state. Printre aceste practici condamnabile se numără şi dumpingul şi subvenţiile de stat. Acestea două aduc perturbări în circuitul comercial interstatal.

În România, concomitent cu desfiinţarea şi a ultimelor subvenţii de stat atribuite pentru unele produse de larg consum şi cu liberalizarea preţurilor locale, s-au creat condiţii favorabile unui nivel competitiv produselor venite de peste hotare.

În aceste condiţii s-a dovedit necesară protejarea agenţilor economici naţionali, preîntâmpinarea şi oprirea concurenţei neloiale la import, prin introducerea unor reglementări în dreptul nostru intern.

În plan internaţional, reglementările internaţionale sunt menite să garanteze stingerea practicilor neloiale în cadrul relaţiilor economice internaţionale. Printre aceste reglementări cele mai importante sunt cele



adoptate în baza Acordului17 G.A.T.T. - acord multilateral încheiat la Geneva în 1947, asupra principiilor referitoare la tarifele vamale şi politicile comerciale ale ţărilor semnatare.

5.3.2. Dumpingul la export şi import În cadrul operaţiunilor de export şi import efectuate în condiţii

neloiale, cel mai des întâlnit fenomen negativ este reprezentat de dumpingul de mărfuri şi servicii.

În literatura juridică de specialitate sunt utilizate şi definite mai multe înţelesuri ale noţiunii de „dumping” şi anume:

1. Dumpingul de mărfuri - privit ca o formă extremă a concurenţei ce constă în vânzarea de mărfuri la preţuri cu mult mai mici decât preţurile pieţei şi chiar sub nivelul costurilor de producţie, în scopul pătrunderii pe piaţă, acaparării acesteia şi a înlăturării concurenţei.

În sfera relaţiilor internaţionale dumpingul rezidă în livrarea şi în alte ţări de mărfuri la un nivel inferior valorii normale, respectiv cu mult sub preţurile pieţei şi sub costurile de producţie. Din politica de dumping la export diferenţa de preţ rezultată este compensată de multe ori prin obţinerea de prime de export şi subvenţii de la bugetul de stat ori va fi recuperată ulterior, după învingerea concurenţei, prin majorarea preţurilor18.

2. Dumpingul de servicii Şi serviciile pot face obiectul concurenţei internaţionale. Dumpingul

de servicii este tipul de dumping care este practicat în relaţiile internaţionale în sfera serviciilor. Aceste relaţii au luat o mare amploare în prezent însă, cu toate acestea, dumpingului de servicii nu îi sunt destinate prevederi legale speciale nici interne, nici internaţionale.

3. Dumpingul valutar - reprezintă devalorizare în mod voit, deliberat, a monedei naţionale sub valoarea reală a ei, cu scopul de a ieftini exporturile respectivului stat.

La ora actuală acest tip de dumping a fost interzis în mod expres prin dispoziţiile statuare ale Fondului Monetar Internaţional.

4. Dumpingul social Scăderea preţului produselor pentru export mai poate fi realizată şi

ca efect al unor factori cum ar fi salarii mai deduse decât în lara de destinaţie (import), impozite mai mici, durata mai lungă a orarului zilnic sau săptămânal de muncă, contribuţii mai mici pentru asigurări sociale, preţuri pentru produsele alimentare reduse prin subvenţii de la buget ş.a. Aceşti factori nu creează prin acţiunea lor adevăratul dumping, a cărui trăsătură caracteristică rezultă din faptul că preţul de export este mai mic decât preţul pe care consumatorul trebuie să-l plătească pe piaţa internă a ţării care exportă.

17 la care am făcut referire în capitolul 2 al cursului nostru, pag.43 -45 18 Mugur Isărescu, Dumping în “Dicţionar juridic de comerţ exterior”, Bucureşti, 1986, p.163

- 164



5.3.3. Subvenţiile Prin subvenţie, potrivit Dicţionarului economic şi financiar, se înţelege

acea sumă acordată cu titlu definitiv în favoarea unei persoane publice sau private, în scopul atenuării sau compensării unei cheltuieli ori pentru încurajarea unei anumite acţiuni. În sens mai restrâns acest termen se referă la transferurile efectuate de o colectivitate publică în favoarea unor alte colectivităţi publice, a unor instituţii sociale, ori a unor întreprinderi19.

Doctrina a statuat că subvenţiile sunt ajutoare pe care statul le acordă întreprinderilor, în forme diverse, pentru a stimula prin aceasta producţia sau exportul20.

Practic subvenţiile pot fi de două tipuri: subvenţii la export şi subvenţii interne.

Subvenţiile pot conferi exportatorului posibilitatea de a vinde la preţuri pe care fără aceste ajutoare nu le-ar fi putut practica. Totodată, ele îl pot determina pe posibilul importator din ţara unde se acordă subvenţia să renunţe la importuri şi să prefere produsele interne subvenţionate.

Oricare dintre cele două cazuri sunt apreciate ca fiind practici de comerţ neloial şi piedici netarifare în efectuarea comerţului.

Efectul produs de subvenţii constă în modificări aduse curentelor comerciale, modificări ce nu s-ar fi produs fără acest ajutor.

Indiferent de forma în care sunt acordate subvenţiile încalcă principiul nediscriminării, fundamental în sistemul G.A.T.T. Ele încalcă deontologia concurenţei oneste determinând pe piaţă inegalităţi între agenţii economici concurenţi. Subvenţiile la export produc discrepanţe în defavoarea produselor vândute fără subvenţii pe piaţa din străinătate, întruât acestea din urmă sunt cert mai scumpe.

Subvenţiile interne, care vin în beneficiul doar a anumitor producători sau de care beneficiază numai unele categorii de mărfuri, cauzează inegalităţi evidente între agenţii economici, funcţie de primirea sau neprimirea de ajutoare băneşti din partea statului ori altor autorităţi publice.

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.) defineşte subvenţiile ca reprezentând „orice formă de protecţie a veniturilor sau de susţinere a preţurilor, care are ca efect direct sau indirect să crească exporturile unui produs de pe teritoriul acelei părţi contractante” (art. XVI lit. A, pct. 1 din G.A.T.T.).

Codul anti-subvenţii al G.A.T.T. în completare, prevede care sunt subiectele de drept de la care pot proveni aceste subvenţii, menţionând că „subvenţiile pot fi acordate de orice autoritate publică sau orice organism public de pe teritoriul unui semnatar (...), în limitele teritoriului lor” (art. 7 din Cod).

Se poate constata, ţinând cont de efectele negative produse, că atât reglementările G.A.T.T., prevederile Comunităţii Economice Europene, cât şi 19 Bernard and Colli, Vocabular economic şi financiar, Editura Humanitas, 1994, pag. 364 20 O. Căpăţână, op. cit., Editura Lumina Lex, Bucureşti 1996, p.111



legislaţia noastră internă, manifestă o toleranţă mai mare faţă de ajutoarele financiare acordate de stat cu caracter intern (atât timp cât au o sferă de aplicare generală, cum ar fi în special cele date producătorilor piscicoli sau agricoli) în raport cu subvenţiile acordate la export. Pentru acestea din urmă sunt reglementate măsuri contra tuturor categoriilor acestora în scopul de a elimina posibilele discriminări între agenţii economici.

Scopul direct al subvenţiilor , potrivit literaturii noastre juridice , constă în expansiunea comerţului exterior prin creşterea şi diversificarea exporturilor proprii.

Scopul indirect este oprirea sau discriminarea drastică a importului de produse asemănătoare, similare, ce pot fi procurate în condiţii mai favorabile pentru consumatorii de pe piaţa internă.

5.3.4. Răspunderea juridică pentru dumping şi subvenţii

Faptele de concurenţă neloială ce se manifestă fie sub forma dumpingului, fie sub cea a subvenţiilor afectează prin efectele lor, interesele economiei naţionale sau cele ale unor pieţe relevante din acea ţară unde se realizează comercializarea, în afara raporturilor ce au loc nemijlocit între părţile operaţiunii în cauză.

Din acest motiv, aceste fapte de concurenţă neloială intră în sfera răspunderii extracontractuale, atât în cadrul relaţiilor economice interne, cât şi în cel al raporturilor juridice de comerţ internaţional şi cooperare economică internaţională ( cu un element de extraneitate).

Reprimarea faptelor de dumping şi de subvenţii la export parcurge în sistemul G.A.T.T. preluat de prevederile C.E.E. şi de legislaţia ţării noastre, sub aspect procedural aceleaşi faze şi anume:

1. Prima fază are ca obiect furnizarea plângerii de unul sau mai mulţi agenţi economici lezaţi şi examinarea ei de organul competent sub aspectul admisibilităţii ei.

Plângerea: • trebuie să fie expresia intereselor unei ramuri de producţie

lezate din ţara de import şi să dovedească interesele unei proporţii majoritare din ramura de producţie lezată din ţara de import. Ca o condiţie de formă, trebuie formulată în scris.

• poate fi formulată de o întreprindere ori de o grupare de mai multe întreprinderi ce acţionează în nume propriu, cât şi de petenţi ce-i reprezintă pe alţii, în numele cărora lucrează.

Organul competent din ţara de import poate porni ancheta şi din oficiu.

În cazul României organul competent a lua măsurile necesare de apărare împotriva actelor de dumping şi subvenţii este Comisia pentru taxe antidumping, taxe compensatorii şi măsuri de salvgardare, ce funcţionează în cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului.



2. A doua fază este cea a investigării. Acum sunt administrate probele referitoare la condiţiile

responsabilităţii exportatorului străin suspectat de dumping ori a celui ce beneficiază de subvenţii.

3. A treia şi ultima fază este constituită de soluţionarea plângerii. Plângerea poate primi una din următoarele soluţii:

• poate fi respinsă ca nefondată;

• poate fi apreciată ca întemeiată şi atunci măsurile adoptate pot fi diverse, putând consta în: încheierea unui angajament amiabil cu exportatorul neloial; aplicarea de sancţiuni, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru încheierea unui angajament amiabil. Astfel, comisia va institui taxe anti-dumping ori compensatorii cu scopul de a repara prejudiciul produs. Sumele acestor taxe vor deveni venituri la bugetul public al statului în a cărui economie s-au produs prejudicii generate de faptele de concurenţă neloială.

Cele două categorii de măsuri sunt măsuri de apărare , care au ca scop repararea prejudiciului cauzat.

Pe lângă acestea, ţara de import mai este îndreptăţită, pentru a-şi proteja economia proprie, să aplice măsuri de salvgardare ce pot consta în: restricţii la import şi în suprataxe vamale.

Măsurile de salvgardare pot fi dispuse independent de existenţa unei subvenţii ori a unui dumping, în cazurile când economia respectivei ţări este invadată de mărfuri de pe ale pieţe.

5.3.5. Regimul juridic al ajutorului de stat în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 143/1999 modificată prin Legea nr.603/2003

Ajutorul de stat este definit în art. 2, alin. 1 din Legea nr.143/199 ca reprezentând orice măsură de sprijin acordată de stat sau de unităţile administrativ - teritoriale, indiferent de formă, care distorsionează ori ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi, a producţiei anumitor bunuri, a prestării anumitor servicii sau afectează comerţul pe care România şi statele membre ale Uniunii Europene îl practică, fiind considerat incompatibil cu un mediu concurenţial normal.

Conform art. 2 din Legea nr. 143/1999 sunt considerate admise, doar pe baza avizului Consiliului Concurenţei categoriile următoarelor ajutoare de stat:

• cele cu caracter social - ce se acordă consumatorilor individuali, cu condiţia ca acestea să fie date fără discriminare în ceea ce priveşte provenienţa produselor;

• cele ce au ca scop înlăturarea efectelor produse de dezastre naturale ori de evenimente excepţionale.

Ajutoarele de stat pot consta în:



• într-un transfer de fonduri publice către o anumită unitate economică;

• în renunţarea la unele venituri viitoare - sigure ori numai posibile - care garantează beneficiarilor un folos de natură economică sau financiară pe care nu l-ar fi dobândit în lipsa ajutorului de stat.

Aşa cum se prevede în art. 2 alin.4 din Legea nr. 143/1999, este necesar ca foloasele economice obţinute în condiţiile primirii unui ajutor de stat, să dea în fapt un ajutor real anumitor regiuni, agenţi economici, producţiei anumitor bunuri sau prestării anumitor servicii.




1. Definiţi concurenţa neloială 2. Ce se înţelege prin secret comercial? 3. Care sunt formele de concurenţă neloială întâlnite pe piaţa internă? 4. Care sunt formele de răspundere juridică ce pot fi antrenate urmare a

comiterii faptelor de concurenţă neloială? 5. În ce constă dumpingul de mărfuri? 6. Ce se înţelege prin subvenţii şi care este efectul acestora? 7. Care sunt măsurile ce se pot adopta de organul competent în cazul

existenţei unui dumping sau a unor subvenţii? 8. Ce se înţelege prin ajutor de stat şi în ce poate consta acest ajutor?

Capitolul 6 Practici restrictive de concurenţă

(Practicile anti-concurenţiale) CONŢINUT 6.1. Aspecte generale 6.2. Folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinută de unul sau

mai mulţi agenţi economici 6.3. Concentrarea economică 6.4. Practici anti-concurenţiale nesancţionabile

OBIECTIVE: Parcurgerea acestui capitol va facilita cunoaşterea următoarelor noţiuni:

• definirea practicilor anti-concurenţiale;

• abuzul de poziţie dominantă;

• concentrarea economică;

• practicile anti-concurenţiale nesancţionabile.



6.1. Aspecte generale Politicile de concurenţă ale Comunităţii Europene au ca scop

protejarea concurenţei eficiente pe piaţa comună. Concurenţa este sistemul de bază al economiei de piaţă care presupune cererea (consumatori, clienţi intermediari) şi oferta (comercianţi producători).

Pentru a fi utilă, concurenţa operează pe acea piaţă alcătuită din ofertanţi independenţi unii de alţii. toţi ceilalţi participanţi de pe piaţă îi obligă (supun) pe fiecare dintre aceştia la o presiune concurenţială. Pentru a-i face capabili pe ofertanţi să manifeste asemenea presiuni pe piaţă, Tratatul C.E. solicită să fie interzise anumite practici sau înţelegeri de natură a-i micşora importanţa.

Politicile concurenţiale europene sunt axate pe patru domenii de acţiune şi anume pe:

• înlăturarea acordurilor restrictive ale concurenţei şi a abuzurilor de pe poziţie dominantă;

• controlul asupra fuziunii firmelor;

• liberalizarea sectoarelor economice sub formă de monopol;

• supravegherea subvenţiilor acordate de către stat. Tratatul C.E. are ca scop protecţia pieţei comunitare şi stimularea

concurenţei pe această piaţă, motiv pentru care va fi pus în aplicare în cazurile în care comerţul dintre ţările membre va fi afectat de practicile restrictive.

Statele membre, la rândul lor, au legislaţii naţionale proprii prin care sunt interzise practicile anti-concurenţiale (precum acorduri restrictive, abuz de poziţie dominantă, concentrări) şi care admit doar acţiuni ce nu produc efecte asupra comerţului dintre statele membre şi nu distorsionează concurenţa.

În românia, practicile anti-concurenţiale sunt prevăzute în Legea concurenţei nr.21/1996 modificată, care le analizează în capitolele 2 şi 3.

În conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr.21/1996 aceste practici anti-concurenţiale constau în:

• înţelegeri - exprese sau tacite - între agenţi economici ori asociaţiile de agenţi economici21;

• decizii ale asociaţiilor de agenţi economici;

• practici concertate22.

21 Asociaţie de agenţi economici = asociaţie profesională alcătuită pe bază de decizie între

participanţi, care are ca obiectiv acordul acestora cu recomandarea stabilită în comun pentru a folosi o anumită metodă sau procedeu în activitatea profesională şi cea de cercetare ştiinţifică.

22 Practică concertată = atitudine specifică asociaţiilor cu caracter profesional dintre agenţii economici ce produc / distribuie acelaşi bun, ce constă în similitudinea deciziilor luate, comportamentelor paralele, aliniate între concurenţii asociaţi. Ea poate avea ca obiect împărţirea pieţei, fixarea preţurilor, cotele de producţie.



Aceste practici sunt interzise datorită efectelor pe care le pot produce şi anume: restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a ei.

6.2. Folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinută de unul sau mai mulţi agenţi economici

Noţiunea de „folosire abuzivă a unei poziţii dominante” nu este definită în Legea nr. 21/1996, ci în art. 6 al acesteia este prevăzut că: este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească ori pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte anti-concurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activităţii economice ori prejudicierea consumatorilor. Asemenea practici abuzive pot consta, în special, în:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;

b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor ori consumatorilor;

c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare, care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

e) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor, sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;

f) exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent economic faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să e supună unor condiţii comerciale nejustificate,

Doctrina23 apreciază că o întreprindere deţine o poziţie dominantă atunci când are o putere economică ce îi dă posibilitatea să acţioneze pe piaţă fără a ţine cont de reacţia concurenţilor şi a consumatorilor. Practic atunci când poate desfăşura activităţi prejudiciabile pentru concurenţi prin folosirea unor preţuri de vânzare sau cumpărare mai mari, ori prin darea în mod discriminatoriu a unor avantaje, anumitor clienţi, pentru a le controla acţiunile (toate acestea pentru a-şi consolida poziţia pe piaţă).

23 Aurelia Cotuţiu, Georgeta Valeria Sabău, Dreptul român şi comunitar al concurenţei,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 221



Poziţia dominantă în general nu este interzisă nici pe piaţa românească, nici pe piaţa comunitară. Un agent economic cu o poziţie dominantă va fi sancţionat legal numai dacă abuzează de aceasta prin folosirea, utilizarea de fapte anti-concurenţiale. Pentru a se dovedi recurgerea la asemenea fapte se impune investigarea respectivului agent economic în acest sens, investigare ce va parcurge următoarele faze necesare:

a) Stabilirea pieţei relevante a produsului ori serviciului. Aceasta (piaţa relevantă) este importantă în stabilirea unui abuz de poziţie dominantă pentru că ea se raportează la un segment de piaţă delimitat de piaţa geografică, piaţa produsului şi piaţa temporală.

b) După stabilirea pieţei relevante se impune determinarea poziţiei agentului economic ce este verificat, a puterii economice a acestuia. Pentru aceasta sunt avuţi în vedere factorii ce influenţează activitatea lui.

Un prim criteriu este cel al cotei de piaţă pe care o deţin agenţii economici suspectaţi de a fi într-o poziţie dominantă.

6.3. Concentrarea economică Conform art. 10 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 21/ 1996 modificată,

concentrarea economică se realizează prin orice act juridic, indiferent de forma acestuia şi care, fie operează transferul proprietăţii sau al folosirii asupra totalităţii ori a unei părţi a bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic, fie are ca obiect sau ca efect să permită unui agent economic ori unei grupări de agenţi economici de a exercita direct sau indirect, o influenţă determinantă asupra unui alt agent economic sau mai multor agenţi economici.

O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când: a) doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi,

fuzionează; b)una sau mai multe persoane care deja deţin controlul cel puţin

asupra unui agent economic ori unul sau mai mulţi agenţi economici dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra unuia sau mai multor alţi agenţi economici ori asupra unor părţi ale acestora, fie prin luare de participare la capital, fie prin cumpărare de elemente de activ, prin contract sau prin alte mijloace.

Prin concentrare în sens economic se înţelege „reunirea factorilor de producţie în jurul unui centru”.

Prin concentrare economică - tendinţa de creştere a dimensiunii întreprinderilor”24. Ca modalităţi tehnice procesul de concentrare, poate avea loc pe orizontală (reunind întreprinderile care participă la acelaşi stadiu al unui proces de producţie dat) şi pe verticală (grupând întreprinderi ce intervin în diverse stadii ale activităţii producţiei, sau care exercită activităţi diferite dar complimentare).

24 Bernard &Colli, Vocabular economic şi financiar, Editura Humanitas, 1994, p. 116



Din prisma dreptului concurenţei comerciale, concentrarea economică prezintă relevanţă atât prin forma juridică în care este realizată, cât şi, mai ales, prin urmările pe care le poate avea sau le are pentru concurenţa de pe o anumită piaţă relevantă.

Conform Legii nr. 21 / 1996 Consiliul Concurenţei are sarcina de a controla concentrările economice ce se produc pe diferite pieţe relevante din ţară cu scopul de a proteja împotriva constituirii monopolului sau de agenţi economici cu poziţie dominantă pe piaţă care pot determina restrângerea, înlăturarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, cu efecte nefavorabile pentru consumatori.

6.4. Practici anti-concurenţiale nesancţionabile Cu toate că practicile anti-concurenţiale au un caracter ilicit în

principiu, există şi posibilitatea ca ele să aibă anumite efecte economice şi sociale benefice. De aceea, trebuie ca, efectele fiecărei practici să fie analizate, cercetate şi cântărite, de la caz la caz, ţinându-se cont şi de politica de stat în domeniul în care s-au înregistrat practicile anti-concurenţiale.

Legea nr. 21 / 1996 în art. 5 alin. 2 prevede că se por excepta de la interdicţia stabilită de alin.1 şi pot fi nesancţionate anumite decizii ale asociaţilor de agenţi economici şi practici concertate care, deşi prohibite în principiu, prin efectele economice pe care le-au produs, s-au dovedit utile. Astfel, legea se referă la acele decizii şi practici concertate care îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute la lit. a, d şi una dintre condiţiile prevăzute la lit. e, dacă:

a) efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente pentru a compensa restrângerea concurenţei provocată de respectivele înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate;

b)beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată;

c) eventualele restrângeri ale concurenţei sunt indispensabile pentru obţinerea avantajelor scontate, iar prin respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată a părţilor nu li se impun restricţii care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivelor enumerate la lit. e;

d) respectiva înţelegere, decizie luată de o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată nu dă agenţilor economici sau asociaţilor de agenţi economici posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor ori serviciilor la care se referă;

e) înţelegerea, decizia luată de o asociaţie de agenţi economici sau practica concertată în cauză contribuie ori poate contribui la:

• ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executări de lucrări ori prestări de servicii;



• promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor;

• întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă;

• practicarea în mod durabil a unor preţuri substanţial mai reduse pentru consumatori.

Legea concurenţei mai prevede în alin. 4 al art. 5 şi că acele categorii de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi practici concertate exceptate prin aplicarea prevederilor ali.2, cât şi condiţiile şi criteriile de încadrare pe categorii de acordare şi de retragere a beneficiului exceptării se stabilesc de consiliul concurenţei, prin regulament.

Consiliul Concurenţei, prin decizie, acordă beneficiu exceptării prevăzute la alin.2 pentru cazuri individuale de înţelegeri, practici concertate sau decizii luate de asociaţii de agenţi economici (conform alin.3 al Legii nr.21/1996).




1. În ce constau practicile anti-concurenţiale potrivit prevederilor Legii nr. 21/1996 a concurenţei?

2. Ce se înţelege prin „practică concertată” şi „asociaţie de agenţi economici”?

3. Când o întreprindere deţine o poziţie dominantă? 4. Cum definiţi „concentrarea economică”? 5. Care este rolul Consiliului Concurenţei în analizarea practicilor anti-

concurenţiale nesancţionabile? 6. În ce constă, potrivit prevederilor legale române concentrarea

economică?

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, monografii 1. Octavian Căpăţînă, “Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală”,

Ediţai a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998

2. Octavian Căpăţînă, "Dreptul concuranţei comerciale. concurenţa neloială pe piaţa internă şi internaţională", Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996

3. Aurelia Cotuţiu, Georgeta Valeria Sabău, “Drept român şio comunitar al concurenţei”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008

4. Beatrice Andreşan, Gigoriu, Ţuchel Ştefan, "Tratatele Uniunii Europene", Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

5. Titus Prescure, “Curs de dreptul concurenţei comerciale”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004

II. Studii, articole

1. Octavian Căpăţînă, "Noţiunea concurenţei comerciale", Revista de Drept comerciale nr-1/1992, pag.29 - 42

III. Dicţionare

1. Bernard & Colli, „Vocabular economic şi financiar”, Editura Humanitad, 1994

2. Teodora Irimescu, „Dicţionar de drept comunitar european”, Casa Editorială Demiurg, Iaşi 2005

III. Acte normative

1. Constituţia României publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.758/29 octombrie 2003

2. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare

3. Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.298 / 2001.

4. Legea nr.21 / 1996 privind concurenţa cu, modificările şi completările aduse prin Legea nr.184/2004

dreptul concurentei

Documents