dreptul comertului international note de curs
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA „ANDREI ŞAGUNA” CONSTANŢA
FACULTATEADE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
NOTE DE CURS
LECT. UNIV. DRD. VIERU (NAUM) MONICA
CONSTANŢA
2012
CUPRINS
CAPITOLUL I
OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL ……….3
1. Obiectul si definitia dreptului comertului international…………………………………….3
2. Felul normelor juridice care formeaza continutul dreptului comertului international …….4
3. Comercianti, persoane fizice si juridice. …………………………………………………..5
4. Pozitia de egalitate juridica a partilor. Metoda de reglementare juridica a
dreptului comertului international………………………………………………………….5
5. Caracterele raporturilor juridice de drept ale dreptului comertului international…………..6
6. Acte si fapte de cooperare economica internationala………………………………………8
7. Uzantele (sau obiceiul juridic)……………………………………………………………...9
8. Conflictul intre uzantele conventionale invocate de parti………………………………….11
9. Conflictul intre o uzanta conventionala si o uzanta normativa…………………………….11
10. Conflictul intre o uzanta conventionala si o lege supletiva concomitenta…………………12
11. Conflictul intre o uzanta conventionala si o lege imperativa existente concomitent………12
12. Conflictul intre o uzanta comerciala (normativa sau conventionala) si conventia
expresa a partilor sau dispozitii ce tin de ordinea publica…………………………………12
13. Clasificarea conventiilor internationale……………………………………………………13
CAPITOLUL II
SUBIECTELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNATIONAL
1. Subiectele dreptului comertului international……………………………………………….15
2. Societatile transnationale (sau multinationale)……………………………………………...16
3. Subiectii de drept national, participanti la raporturile de comert international……………..17
4. Activitatea comerciala a societatilor comerciale……………………………………………18
5. Schimbarea nationalitatii societatilor comerciale…………………………………………...18
6. Sucursala societatii…………………………………………………………………………...19
7. Filiala societatii comerciale………………………………………………………………….19
8. Reprezentanta societatii comerciale…………………………………………………………20
1
CAPITOLUL III CONTRACTUL COMMERCIAL INTERNATIONAL. CLAUZE SPECIFIC ALE CONTRACTULUI COMMERCIAL INTENAŢINAL 1. Operatiuni precontractuale ………………………………………………………………..21
2. Operatiuni precontractuale la export ………………………………………………………21
3. Operatiuni precontractuale la import ……………………………………………………...22
4. Cererea de oferta …………………………………………………………………………..23
5. Oferta ………………………………………………………………………………………24
6. Incheierea contractului …………………………………………………………………….25
7. Clauzele contractului ………………………………………………………………………28
8. Subiectele contractelor …………………………………………………………………….28
9. Obiectul contractului ………………………………………………………………………29
10. Conditia de livrare …………………………………………………………………………36
11. Termenul de livrare ………………………………………………………………………...46
12. Interdependentele dintre contractul comercial si cel de transport …………………………47
13. Regimul daunelor-interese …………………………………………………………………51
14. Exonerarea de răspundere. Regimul forţei majore ………………………………………...52
CAPITOLUL IV
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN DREPTUL COMERŢULI INTERNATIONAL
1. Regimul prescripţiei extinctive în comerţul internaţional …………………………………53
2. Începutul prescripţiei ………………………………………………………………………54
CAPITOLUL V
APLICAREA DREPTULUI STRĂIN. EFECTELE HOTĂRÂRILOR STRĂINE ……..57
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………..60
2
CAPITOLUL I
OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL
3. Obiectul si definitia dreptului comertului international.
Comertul international reprezinta modalitatea specifica in care si prin xare se
realizeaza circulatia bunurilor si cunostintelor de la o tara la alta. Bazat pe
principiile noii ordini economice internationale, el devine un autentic factor, un
instrument important de promovare a intelegerii si increderii reciproce intre natiuni
si popoare, indiferent de pozitia lor geografica sau de nivelul de dezvoltare atins.
Comertul international se desfasoara intr-un cadru juridic strict reglementat
prin norme juridice care consacra formarea, modificarea, executarea si stingerea
raporturilor juridice aferente acestor imprejurari. Normele dreptului comercial
international sunt consfintite prin conventii internationale (bilaterale si
multilaterale) sau prin legislatiile nationale ale statelor, ori prin uzantele
comerciale internationale.
Elementele caracteristice ale dreptului comercial international sunt:
- felul normelor juridice care formeaza continutul sau;
- natura subiectelor;
- pozitia de egalitate juridica in care acestea se afla unele fata de altele;
- obiectul sau de reglementare, format din raporturile juridice patrimoniale care
intrunesc conditiile de comercialitate si internationalitate.
3
2. Felul normelor juridice care formeaza continutul dreptului comertului
international.
Normele materiale care formeaza continutul principal al dreptului
comertului international sunt:
a. 1. Normele materiale, excluderea normelor conflictuale. Aceste norme
juridice, fie sunt cuprinse in izvoare interne ale dreptului roman, fie sunt norme
materiale uniforme, aflate in conventii internationale sau in alte reglementari
uniforme la care Romania este parte, si care, ca atare, devin parte din dreptul
intern, conform prevederilor Constitutiei.
a. 2. Normele de drept material si procesual.
In masura in care au implicatii asupra raporturilor juridice care fac obiectul
dreptului comertului international, anumite norme juridice apartinand altor ramuri
de drept intra, de asemenea, in continutul acestei materii. Aceasta este situatia, de
exemplu, cu unele dispozitii juridice apartinand urmatoarelor ramuri de drept:
b. 1. drept constitutional,
b. 2. drept administrativ,
b. 3. drept financiar-valutar,
b. 4. drept international public: acordurile interstatale in domeniul comertului si
cooperarii economice internationale,
b. 5. dreptul muncii, ca de exemplu, regimul personalului strain al societatilor
comerciale u sediul in Romania, al reprezentantelor societatilor comerciale straine
in tara,
b. 6. dreptul de proprietate intelectuala,
4
b. 7. drept penal, ca, de exemplu, infractiunile privitoare la societatile comerciale
cu capital strain.
3. Comercianti, persoane fizice si juridice.
Din partea romana pot fi subiecte ale raporturilor juridice de drept al
comertului international atat persoane fizice, cat si persoane juridice care intrunesc
conditia (calitatea) de a fi comercianti si care au prevazut in obiectul lor de
activitate efectuarea operatiunilor de export si import.
Subiectele de nationalitate straina ale raporturilor juridice la care ne referim
sunt persoane fizice sau societati comerciale care indeplinesc conditiile pentru a fi
subiecte de drept in raporturile cu element de extraneitate, conform legii care le
guverneaza capacitatea.
In anumite cazuri, la raporturile comerciale internationale apare ca subiect
statul.
a. In unele raporturi juridice statul actioneaza ca subiect de drept privat (de
jure gestiones), adica pe pozitie de egalitate juridica cu cealalta parte, aceasta fiind
o persoana fizica sau juridica care apartine unui alt stat.
b. In alte cazuri insa, in raporturile incheiate cu persoane fizice sau juridice
straine, statul actioneaza ca putere suverana (de jure imperii), ceea ce se intampla
mai ales in procesul realizarii politicii sale comerciale, financiar-valutare, vamale
etc.
4. Pozitia de egalitate juridica a partilor. Metoda de reglementare juridica
a dreptului comertului international.
Atat in cazul raporturilor la care participa numai persoane fizice sau juridice,
5
cat si atunci cand unul dintre subiecte este statul actionand de jure gestiones,
pozitia partilor in cadrul raportulor de drept al comertului international este aceea
de egalitate juridica.
Doctrina juridica a grupat aceste raporturi dupa cum urmeaza:
a. Raporturi ce se stabilesc intre state suverane si egale in drepturi, intre state si
organizatii interguvernamentale sau intre asemenea organizatii care prin vointa
statelor membre dobandesc calitatea de subiecti de drept international.
b. Raporturi la care participa, pe de o parte, state ca titulare de suveranitate, iar pe
de alta parte, agenti economici (persoane fizice sau persoane juridice). Asemenea
raporturi vizeaza politicile comerciale, financiar-valutare ;I vanale ale statelor.
c. Raporturi ce iau nastere intre agentii economici (persoane fizice sau persoane
juridice) din diverse state in calitatea lor de participanti nemijlociti la comertul
international si la cooperarea economica si tehnico-stiintifica internationala.
d. Raporturi patrimoniale semiinternationale sau mixte care au ca subiecti, pe de o
parte, un stat ce participa in dubla sa calitate de titular de suveranitate (deci subiect
de drept international) si de persoana juridica (deci subiect de drept civil, national),
iar pe de alta parte agentii economici din alt stat (subiecti de drept civil strain).
Asemenea raporturi se stabilesc in virtutea acordurilor de investitii industriale,
precum si in baza contractelor de concesiune pentru prospectarea si valorificarea
unor resurse miniere sau petrolifere.
5. Caracterele raporturilor juridice de drept ale dreptului comertului
international.
a. Concept. Raportul juridic de comert international este raportul patrimonial
reglementat prin normele dreptului comertului international care se stabileste intre
6
participantii la comertul international sau la operatiunile de cooperare economica si
tehnico-stiintifica (persoane fizice si juridice), subiecti de drept aflati intr-o deplina
egalitate juridica in cadrul colaborarii economice internationale si al schimbului
mondial de valori si cunostinte.
b. Comercialitatea. In general, comercialitatea desemneaza calitatea sau atributul
unui raport juridic de a fi comercial. Raporturile juridice de comert international
vor fi calificate ca si comerciale prin referire la normele dreptului national care,
potrivit normelor de drept international privat, constituie lex causae.
O delimitare stricta a domeniului dreptului comercial, creata numai prin uzante, nu
a putut fi niciodata clar si precis conturata, ceea ce permite existenta unei
justificate indoieli in ceea ce priveste realizarea acesteia. Legislatiile nationale
folosesc in acest scop doua elemente de distinctie: subiectii de drept implicati si
actele sau faptele juridice concret savarsite.
c. Conceptia subiectiva. Din punct de vedere istoric, aceasta conceptie s-a conturat
o data cu regulile de desfasurare a comertului statornicite prin practici umane
urmate si repetate vreme indelungata in corporatiile de negustori din evul mediu.
Ea se formeaza pe premisa desprinsa din realitatea acelor timpuri ca dreptul
comercial este un drept profesional, un drept al comerciantilor.
d. Conceptia obiectiva. Atributul comercialitatii poate fi dat si de obiectul
reglementarilor juridice care este comertul, activitatea comerciala. Potrivit acestui
criteriu, sunt luate in considerare ca acte sau fapte de comert operatiile necesare
vietii comerciale, actele I faptele comerciale prin ele insele, facandu-se abstractie
de calitatea acelui care le savarseste. In virtutea acestei premise, comercialitatea
urca de la actul comercial prin natura lui, la persoana care-l savarseste, parcurgand
un traseu invers decat cel preconizat in cadrul conceptiei subiective.
7
In virtutea conceptiei obiective se pot distinge doua grupe de acte sau fapte de
comert:
- acte al caror caracter comercial decurge din natura sau din obiectul concret al
operatiunii,
- acte al caror caracter comercial decurge din insasi forma lor, de pilda cambia,
cecul, biletul la ordin etc.
6. Acte si fapte de cooperare economica internationala.
Cooperarea economica internationala la care participa subiectele romane de
drept al comertului international se pot realiza intr-o multitudine de domenii si
forme, care sunt mentionate, de regula, in acordurile bilaterale de cooperare
economica si tehnico-stiintifica la care Romania este parte.
Principalele forme de cooperare economica si tehnica internationale
mentionate in acordurile la care ne referim sunt, in esenta urmatoarele:
a. efectuarea de lucrari si prospectiuni, exploatari si explorari de zacaminte de
minerale,
b. efectuarea de studii, proiectare si punere in functiune de obiective economice in
cele doua tari si/sau in terte tari, precum si dezvoltarea sau modernizarea unor
capacitati de productie existente,
c. producerea si comercializarea in comun de marfuri, inclusiv in terte tari,
d. prelucrarea de produse utilizand capacitatile disponibile ale celor doua tari,
infiintarea de birouri sau societati mixte sau proprii de inginerie, consultanta,
marketing pentru realizarea de proiecte, studii, lucrari de constructii si montaj in
diferite domenii de cercetare,
e. Constituirea de banci mixte, societati mixte de transport si realizarea de
8
obiective turistice,
f. cooperarea si prestarea de servicii in domeniile transportului si
telecomunicatiilor, porturilor si zonele libere din cele doua tari,
g. transferul de tehnologie.
Din punct de vedere juridic, operatiunile de cooperare economica si tehnico-
stiintifica internationala imbraca, in principiu, doua forme:
a. o forma pur contractuala, care nu se materializeaza in nasterea unei noi persoane
juridice si care se exprima, in cea mai mare parte a cazurilor, prin contractul de
cooperare economica internationala.
b. forma constituirii de societati comerciale cu capital comun.
Internationalitatea. Raporturile comerciale care se nasc sub imperiul legilor
nationale si isi consuma intreaga existenta juridica pe teritoriul national raman
indiferente pentru dreptul comertului international fiind supuse in tot ceea ce le
priveste legilor respective. Asemenea raporturi intra in zona de interes a dreptului
comertului international numai atunci cand si numai in masura in care caracterul
lor comercial este dublat de caracterul lor international.
7. Uzantele (sau obiceiul juridic).
Tendinta legii scrise de a-se extinde incidenta asupra intregului domeniu al
comertului se de a reglementa intreaga problematica a raporturilor juridice stabilite
in acest domeniu este din ce in ce mai evidenta.
Doctrina distinge mai multe feluri de uzante, si aume:
- uzante locale, caracterizate prin aceea ca acestea sunt determinate pe baza unui
criteriu geografic in sensul ca aplicarea lor este limitata la o anumita piata
comerciala, localitate, port sau regiune etc.
9
- uzante speciale care se grupeaza intr-o categorie aparte pe baza criteriului ce are
in vedere obiectul contractelor de un anumit fel, ori al unei zone a activitatii
comerciale; din aceasta categorie fac parte, de exemplu, uzantele statornicite in
comertul cu cafea, cele existente in comertul cu zahar etc.
- uzante generale, ce se disting prin faptul ca vizeaza ca domeniu de aplixcare zona
comertului in totalitatea ei, independent de orice criterii de departajare a acesteia.
Dupa un alt criteriu, ce tine seama de forta juridica a uzantelor, se disting
uzantele normative si uzantele conventionale.
a. uzantele normative sunt acelea care, tragandu-si forta juridica dintr-o
jurisprudenta bine stabilita ce le confera autoritate proprie, dobandesc o putere
similara normei de drept.
b. uzantele conventionale sunt acelea care se origineaza din vointa contractantilor
care au deplina libertate, in virtutea autonomiei de vointa, sa stabileasca potrivit
aprecierii lor, continutul contractului pe care l-au perfectat. Acest gen de uzante se
formeaza de regula spontan, la initiativa unui partener contractual, fiind acceptate
de celalalt partener contractual, dar ca urmare a satisfactiei date ambilor
contractanti.
Uzantele contractuale prezinta doua grave inconveniente, anume:
incertitudine si imprecizie. Dar aceste inconveniente nu sunt insurmontabile, ele
pot fi inlaturate pe doua cai, si anume:
- prin certificarea existentei lor si a continutului lor data de camarele de comert la
cererea organului de jurisdictie sau a partii interesate, atunci cand uzantele sunt
invocate in fata instantei de judecata sau a arbitrajului,
- prin formularea ce uneori le-o dau organizatiile profesionale dintr-un anumit
domeniu.
10
Uzantele comerciale sunt incluse de regula in continutul contractelor
comerciale. De aici consecinta ca forta lor juridica nu depasaste forta juridica a
clauzelor contractuale, deoarece inserarea lor in contract se face de catre parti
(implicit sau explicit) cu titlul de clauza contractuala, iar nu cu titlu de norma
juridica apartinand sistemului de drept national, din tara de unde ele s-au format.
8. Conflictul intre uzantele conventionale invocate de parti.
Uzantele conventionale fiind expresia vointei partilor, conflictul dintre doua
asemenea uzante este similar cu conflictul dintre doua stipulatii contractuale.
Solutionarea unui asemenea conflict se bazeaza pe faptul ca are prioritate uzanta
care se plaseaza in timp mai aproape de data perfectarii contractului considerandu-
se ca partile s-au referit la acea uzanta.
Atunci cand in intervalul de timp dintre momentul perfectarii contractului si
momentul executarii acestuia s-a produs inlocuirea uzantei existente la incheierea
contractului cu o alta uzanta, are prioritate uzanta existenta la contractare, deoarece
in acel moment numai acea uzanta era cunoscuta de parti.
9. Conflictul intre o uzanta conventionala si o uzanta normativa.
Uzanta normativa are forta juridica a legii supletive pe care o completeaza.
Dar legea supletiva este predestinata sa suplineasca vointa partilor. De aici
consecinta ca in cazul in care partile au invocat o uzanta concentionala, acea
uzanta reflecta vointa lor si ca urmare nu ramane loc pentru aplicarea legii
supletive, deci implicit a uzantei normative la care ea trimite. Asadar, in ipoteza la
care ne referim are prioritate in aplicare uzanta conventionala deoarece ea da
expresie vointei partilor.
11
10. Conflictul intre o uzanta conventionala si o lege supletiva concomitenta.
Solutia este aceeasi ca si cea preconizata in cazul conflictului dintre o uzanta
conventionala si o uzanta normativa deoarece, pe de o parte, forta juridica a uzantei
normative este echivalenta cu forta juridica a legii supletive pe care o completeaza,
iar pe de alta parte uzanta conventionala trebuie considerata a fi o stipulatie
contractuala particulara avand caracter special in raport cu regula consacrata prin
legea supletiva ce are caracter general.
11. Conflictul intre o uzanta conventionala si o lege imperativa existente
concomitent.
In cazul in care exista conflict intre o uzanta conventionala si o lege
imperativa (civila sau comerciala) are prioritate legeea imperatva, si e firesc sa fie
asa deoarece intre cei doi termeni ai conflictului exista o importanta diferenta de
forta juridica in favoarea legii imperative, aplicarea acesteia neputand fi inlaturata
de uzanta conventionala care are doar forta juridica a unei stipulatii contractuale.
12. Conflictul intre o uzanta comerciala (normativa sau conventionala) si
conventia expresa a partilor sau dispozitii ce tin de ordinea publica.
Conventia expresa a partilor inlatura aplicarea uzantelor comerciale
(normative sau conventionale).
Doua precizari se impun:
- posibilitatea unei contradictii intre o uzanta normativa si ordinea publica
nationala este mai mult o ipoteza de scoala decat o eventualitate practic realizabila,
deoarece o asemenea uzanta intotdeauna se raporteaza la o norma legala care chiar
12
daca nu apartine ordinii publice pare greu de imaginat sa se afle in contradictie cu
aceasta;
- un dezacord intre ordinea publica internationala vizand operatiile de comert
international si uzantele comerciale (normative si conventionale) este insa practic
posibil, dar aceasta ordine publica fiind mai putin rigida decat ordinea publica
nationala solutionarea conflictului respectiv este susceptibila de anumite nuantari.
13. Clasificarea conventiilor internationale.
Conventiile internationale ce prezinta interes ca izvor de drept al comertului
international sunt susceptibile de o dubla clasificare pe baza a doua criterii
distincte, si anume:
A. Potrivit criteriului care are in vedere numarul statelor semnatare se disting:
- conventii bilaterale si
- conventii multilaterale.
Se numesc bilaterale conventiile care sunt perfectate intre doua state ca
titulare de suveranitate si prin care se reglementeaza aspecte ale raporturilor dintre
statele semnatare.
Se numesc conventii multilaterale conventiile internationale ce se realizeaza
cu participarea mai multor state ca titulare de suveranitate si prin care se
reglementeaza raporturi interesand dezvoltarea relatiilor dintre acele state.
B. Conform criteriului ce are in vedere natura normelor instituite prin conventiile
internationale – criteriu ce vizeaza numai conventiile multilaterale – aceste
conventii se grupeaza, de asemenea, in doua varietati, si anume:
- conventii prin care se formuleaza norme de drept material uniform si
- conventii prin care se instituie norme de drept conflictual uniform.
13
Din prima grupa fac parte: Conventia (adoptata la Geneva in 1930) prin care
se reglementeaza unele conflicte de legi in materie de cambie si bilet la ordin;
Conventia (Haga, 1955) asupra legii aplicabile vanzarii internationale de bunuri
mobile corporale; Conventia (New York, 1958) privind recunoasterea si executarea
sentintelor arbitrale straine etc.
14
CAPITOLUL II
SUBIECTELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
1. Subiectele dreptului comertului international.
Multitudinea si diversitatea raporturilor juridice care se stabilesc intre
participantii la comertul international in desfasurarea acestuia comporta in
asemenea raporturi a unei multitudini si diversitati de subiecti de drept.
Conceptul de stat are ca element definitoriu calitatea de titular de
suveranitate. In lumea contemporana orice stat este titular de suveranitate si in
aceasta calitate el se manifesta ca subiect de drept international.
Statul este originar al ordinii juridice internationale.
Statul detine o pozitie sigura printre ceilalti subiecti de drept. In virtutea
atributului de legiferare, care este o consecinta a suveranitatii, el stabileste statutul
juridic al subiectilor de drept national, iar ca titular de suveranitate poate participa
la realizarea unor conventii internationale prin care se creeaza organizatii
interguvernamentale ca subieti de drept international.
Statul nu are calitatea de comerciant si nici nu revendica o atare calitate de
vreme ce el isi autoatribuie plenitudine de capacitate juridica ceea ce-I permite sa
se implice in orice operatiuni economice cu strainatatea. Calitatea de titular de
suveranitate confera statului un loc aparte intre ceilalti subiecti de drept
international: el este o entitate sui generis neconfundabila cu vreo alta categorie de
participanti la viata juridica interna si internationala.
Personalitatea juridica a statului nu este supusa regulilor privind dobandirea
15
sau pierderea ei stabilite de dreptul comun cu referire la celelalte persoane juridice.
Organizatiile interguvernamentale. Sunt create prin acordul de vointa al statelor
interesate. Aparitia si existenta lor decurg, in fiecare caz in parte, dintr-o conventie
internationala multilaterala realizata cu participarea mai multor state ca titulare de
suveranitate care prin vointele lor concordante dau fiinta unui nou subiect de drept
international.
Organizatiile internationale sunt subiecti de drept derivati ai ordinii juridice
internationale ce inca la infiintare dobandesc un statut juridic propriu care le
stabileste parametrii definitorii ai activitatii ce urmeaza sa o desfasoare in vederea
atingeriifinalitatilor urmarite de statele membre la constituirea acestora.
Capacitatea juridica a organizatiilor interguvernamentale este determinata prin
conventia internationala de constituire a lor, conventie care contine prevederi cu
privire la structura si finalitatile acestora.
Implicarea organizatiilor interguvernamentale in raporturi juridice de drept
privat facand parte din ordinea juridica nationala a statelor membre, chiar daca se
face intr-un mod nesemnificativ, pune totusi in discutie problema distinctiei dintre
asemenea organizatii si ceilalti participanti la viata interna din acele state.
2. Societatile transnationale (sau multinationale).
Se numesc societati transnationale sau multinationale acele societati
comerciale care chiar de la constituirea lor se fundeaza pe elemente fara caracter
national (cum sunt: capitalul ce provine de la asociati din diferite tari; stabilrea
uneori a mai multor sedii principale in diferite tari etc.); si care sunt lipsite de o
legatura juridica cu un anumit stat.
Sub aspect economic, societatilor transnationale contemporane le este
16
caracteristic faptul ca isi extind mereu activitatea de productie si comercializare
concomitent pe multe piete in cadrul unei retele vaste de implantari proprii
realizate pe calea investitiilor directe in strainatate.
De regula, societatile transnationale evita jurisdictia instantelor nationale
pentru litigiile care s-ar putea ivi in legatura cu interpretarea si aplicarea actelor lor
constitutive; ele convin ca asemenea litigii sa fie supuse spre solutionare unor
instante speciale: tribunale internationale ad-hoc, in compunerea carora sa fie
asigurate paritatea internationala; organe internationale de jurisdictie, cum sunt, de
exemplu Curtea Internationala de Justitie; tribunale internationale de arbitrare.
3. Subiectii de drept national, participanti la raporturile de comert
international.
In marea lor majoritate raporturile de comert international se leaga intre
subiecti de drept national – persoane juridice (societati comerciale, unele
organizatii neguvernamentale, regii autonome) si persoane fizice – din diferite tari
care participa la asemenea raporturi in conditii de egalitate juridica. Intre subiectii
de drept national implicati in raporturile de comert internationale, societatile
comerciale detin ponderea cea mai importanta.
Societatile comerciale au de drept calitatea de comerciant, ceea ce face sa
aiba statutul juridic rezervat comerciantilor. Statutul lor juridic difera de la un
sistem de drept la altul. Legislatia Romaniei a consacrat ca regula de identificare a
nationalitatii juridice sediul ei principal. In conceptia legiuitorului roman care a
ramas constanta de la punerea in aplicare a Codului comercial si pana in prezent,
statutul juridic al oricarei societati comerciale este definit in principal de legea tarii
de sediu iar acel statut ce cuprinde si nationalitatea ei nu poate fi modificat prin
17
efectul legii romane nici chiar pentru activitatile desfasurate de societatea
respectiva pe teritoriul Romaniei.
4. Activitatea comerciala a societatilor comerciale
Participarea societatilor comerciale la raporturile de drept comercial
international pune problema recunoasterii internationale a personalitatii juridice
deoarecere, o atare participare comporta desfasurarea unor activitati pe teritoriul
altor state decat acela care le-a dat nationalitate.
Legea romana recunoaste de plin drept personalitatea juridica a societatilor
comerciale. Art. 43 din Legea nr. 105/1992 nu are nici o indoiala in aceasta
privinta, dispunand ca “persoanele juridice straine cu scop patrimonial, valabil
constituite in statul a carui nationalitate o au, sunt recunoscute de plin drept in
Romania”.
Personalitatea juridica recunoscuta suporta anumite limitari:
- societatea straina nu poate dobandi prin efectul recunoasterii personalitatii sale
juridice mai multe drepturi decat cele ce i-au fost incredintate de lex societatis,
ceea ce reprezinta o aplicare normala a principiului respectului international al
drepturilor castigate.
- societatea straina nu poate dobandi in statul de recunoastere drepturi pe care legea
acelui stat nu le acorda societatilor comerciale facand parte din ordinea juridica
nationala a statului respective
5. Schimbarea nationalitatii societatilor comerciale
Schimbarea nationalitatii societatilor comerciale ridica unele probleme
juridice:
18
a) o prima chestiune este aceea de a sti ce lege guverneaza transferul in strainatate
a sediului local. In rezolvare, trebuie tinut seama de faptul ca lex societatis a fost
data tocmai de localizarea initiala a sediului supus schimbarii, cat si de
imprejurarea ca legile tarii unde se transfera sediul nu ramane indiferenta fata de
aceasta transformare.
b) in cazul in care societatea comerciala isi schimba nationalitatea prin efectul
producerii unor mutatii de suveranitate, aceasta situatie este reglementata prin
tratate internationale convenite intre statele interesate.
c) schimbarea nationalitatii societatii comerciale prin schimbarea statutului juridic,
determinata de exigentele noii legi care o guverneaza.
6. Sucursala societatii
Sucursalele sunt sedii secundare ale societatii comerciale stabilite in tara de
constituire a acesteia sau in alte tari. Sucursalele nu au personalitate juridica si prin
consecinta nu au nici independenta din punct de vedere juridic fata de societatea
care le-a creat. Ele au insa o oarecare autonomie. Sucursalele sunt supuse legii
societatii care a decis constituirea lor, fiind supuse totodata si legilor tarilor straine
in care ele functioneaza, dar numai in ceea ce priveste infiintarea lor.
7. Filiala societatii comerciale
Orice filiala are nationalitatea tarii unde functioneaza si este supusa legilor
acelei tari. Constituirea de filiale reprezinta o modalitate pentru investitii straine si
de aceea legea locala ia de obicei masurile impuse de aceasta circumstanta, in
armonie cu interesele economice, fie pentru a stimula, fie pentru a ingradi
asemenea investitii. Este admisa constituirea de filiale de catre societati comerciale
19
de nationalitate straina numai fara aport de capital romanesc, cu respectarea
conditiilor prevazute prin dispozitiile O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea
investitiilor directe si a Legii bancare nr. 58/1998, republicata. Filialele constituite
in Romania de catre societatile comerciale de nationalitate straina sunt persoane
juridice supuse legilor Romaniei.
8. Reprezentanta societatii comerciale
Reprezentanta (agentia) este o entitate juridico economica ce indeplineste o
functie specializata, anume aceea de intermediar intre societatea comerciala
primara (cea care a constituit-o) si partenerii sai contractori. Se deosebeste estential
de sucursale si filiale prin aceea ca nu este si nici nu poate fi organizata ca
intreprindere producatoare de marfuri, prestatoare de servicii sau executanta de
lucrari pentru clientela, rolul sau reducandu-se la activitati de intermediere a unor
raporturi contractuale intre societatea care a infiintat-o si alti participanti la
circulatia bunurilor si cunostintelor.
20
CAPITOLUL III
CONTRACTUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL. CLAUZE SPECIFICE
CONTRACTULUI COMERCIAL INTERNAŢIONAL
1. Operatiuni precontractuale
Inainte de incheierea unei tranzactii comerciale care sa se finalizeze prin
semnarea contractului, atat la export cat si la import are loc o suita de activitati
menite sa creeze cadrul cel mai adecvat incheierii acestor tranzactii. In conditiile
economiei de piata, activitatile precontractuale sunt desfasurate de societatile
comerciale in etape si conditii diferite, in functie de pozitia pe care o ocupa in
lantul producator – cumparator. Astfel producatorul depune o activitate mult mai
laborioasa fata de comerciantul care nu are si sarcinile de productie. Oricare ar fi
pozitia societatii comerciale, el trebuie sa cunoasca conditiile comerciale concrete
in care urmeaza sa se incheie contractul.
2. Operatiuni precontractuale la export
Din punctul de vedere al producatorului, activitatile precontractuale incep cu
studierea pietei externe privind produsul si serviciile. El va investiga piata privind
producatorii de marfuri similare, cantitatea de marfa produsa si gradul de acoperire
al cererii pe piata, calitatea marfii produse, ambalajul de promovare, precum si
etichetarea si marcarea marfii care o poate face cat mai atractiva pe piata. De
asemenea producatorul este interesat sa cunoasca costurile de productie, facilitatile
oferite de piata, politica de distribuire si metodele de promovare prin reclama si
21
publicitate comerciala ale concurentei.Cunoasterea tuturor acestor aspecte il
determina pe producator sa intreprinda masuri care sa confere produselor sale un
grad sporit de competitivitate pe piata si deci, sa-si aroge o parte din segmentul de
piata internationala cel mai favorabil valorificarii produselor sale.
Din punctul de vedere al comerciantului, aceasta porneste de la stadiul de
prospectare a cererii de marfuri pe piata, determinandu-l sa se indrepte catre marfa
ceruta pe piata si in consecinta, sa gaseasca marfa ceruta pentru a o putea oferi.
Desigur, comerciantul prospecteaza piata sub aspectul conditiilor comerciale
concrete in care se vand marfurile, fata de producator care este nevoit sa ia masuri
in procesul de productie pentru a produce marfurile la nivelul exigentei produce
marfurile la nivelul exigentei pietei externe.
Oricare ar fi pozitia societatii comerciale de producator, comerciant sau
producator/comerciant, este necesar ca acesta sa desfasoare o activitate de
prospectare a pietei externe, imbinata cu activitatea de reclama si publicitate, care
sa se desfasoare metodic, dupa un plan bine conceput si care sa determine interesul
partenerilor externi in optiunea lor de a cumpara.
3. Operatiuni precontractuale la import
La import, operatiunile precontractuale prezinta unele particularitati, in
functie de natura si destinatia importului. Pentru bunurile de consum si in general
pentru marfurile de masa (generale), cu caracteristici de finite pe piata produselor,
prospectarea pietei se face pe baza cererilor de oferte neutrale, fara referire de tip,
model sau specificatia vreunui producator. Cererea de oferta neutrala permite
oricarui producator sa ofere produsul sau care are caracteristicile identice sau celor
mai apropiate celor solicitate prin cererea de oferta. Astfel importatorul
22
(cumparatorul) dispune de un numar mare de oferte primite, avand posibilitatea de
a selecta oferta care raspunde cat mai complet cerintelor sale incat din punct de
vedere al calitatii marfii, cat si al conditiilor comerciale oferite.
Pentru marfurile care constituie bunuri de investitii, cererile de oferta, insotite de
specificate detailate, caiete de sarcini sau teme tehnice, se transmit producatorilor
specializati pentru astfel de marfuri, urmand ca acestia sa faca initial oferte tehnice,
care dupa studierea si clarificarea tuturor aspectelor cu caracter tehnic de catre
importator, se procedeaza la elaborarea si transmiterea ofertei comerciale. Exceptie
fac invitatiile de participare la licitatii la care ofertantii trebuie sa elaboreze oferta
tehnice si comerciale conform cerintelor din caietele de sarcini.
4. Cererea de oferta
Cererea de oferta este manifestarea de vointa a unei unitati de comert
exterior (a unui importator) de a cumpara o marfa. Aceasta poate fi facuta in scris
(letric, telegrafic, telex), oral sau prin telefon, insa trebuie confirmata in scris.
Continutul si forma cererii de oferta difera in functie de produsul care face obiectul
acesteia, precum si de particularitatile segmentului de piata. Astfel, in situatia in
care importatorul are nevoie urgenta de marfa, cererea de oferta se poate
transforma in comanda, importatorul indicand marfa, cantitatea si un nivel limita al
pretului. In cazul in care cumparatorul apreciaza ca oferta pe care o va primi nu va
fi urmata de tratative indelungate, el poate cere de la inceput ca, odata cu oferta, sa
I se trimita si o factura proforma. In cererea de oferta, cumparatorul poate preciza
conditiile de livrare, termenul de livrare sau alte elemente ale contactului.
Principala functie a cererii de oferta este deci, aceea de a initia tratativele cu
partenerii externi in vederea incheierii unor tranzactii comerciale. Ea poate avea
23
insa si alte functii, printre care aceea de informare si cercetare asupra pietelor
externe.Politetea impune ca firma care a primit o cerere de oferta sa raspunda la
aceasta, chiar daca nu este interesata in tranzactia respectiva, aratand cauzele care
o pun in imposibilitatea sa faca oferta.
5. Oferta
Oferta de marfuri -; unul dintre cele mai importante documente comerciale -;
reprezinta propunerea pentru incheierea unei tranzactii, care poate sa porneasca din
initiativa exportatorului sau sa fie un raspuns la o cerere de oferta.Oferta trebuie sa
indeplineasca o serie de conditii de continut si forma: claritate, preciziune,
conciziune, aspect placut, corectitudine, traducerea impecabila in limba accesibila
pietei pe care se lanseaza. Oferta poate fi ferma sau facultativa (fara obligatii),
fiecare din aceste forme prezentand anumite particularitati.
In primul caz, exportatorul se obliga sa pastreze marfa pentru clientul caruia
i-a oferit un anumit termen de optiune care difera in functie de felul marfii, de
conjunctura pietii, etc. Daca importatorul nu accepta oferta pana la data indicata, ea
se considera refuzata.
In cel de-al doilea caz, vanzatorul are posibilitatea de a accepta comanda
transmisa, da a nu o lua in considerare sau de a modifica oferta initiala. De
asemenea poate oferi aceeasi partida de marfa mai multor clienti, executand
comanda celui care raspunde primul la oferta. De obicei, la o oferta fara obligatii,
vanzarea se considera perfectata numai dupa ce vanzatorul a acceptat comanda.
Continutul ofertei se refera la urmatoarele elemente de baza: marfa, cu indicarea
24
calitatii si a cantitatii, pretul si modul lui de determinare, conditiile de plata si
termenul de livrare, etc.
In redactarea ofertei trebuie sa se tina seama de o serie de principii cum sunt:
politetea, care reclama furnizarea tuturor informatiilor necesare (numele si adresa
exacta a firmei, inclusiv numarul de telefon si fax), o redactare corecta, un aspect
placut, etc.; promptitudinea, care presupune printre altele transmiterea operativa a
unui raspuns oricarei cereri de oferta, indiferent daca acesta este pozitiv sau
negativ; precizia si caracterul complet al raspunsului, ceea ce contribuie la
scurtarea timpului pentru incheierea unei tranzactii si la excluderea interpretarilor
gresite; persistenta -; principiu al corespondentei externe, valabil si in elaborarea
ofertei -; care consta in informarea permanenta a importatorului asupra produselor
nou aparute in nomenclatorul de export al vanzatorului.
Acceptarea ofertei se poate face imediat atunci cand cele doua parti se afla
fata in fata sau cand conditiile tranzactiei se stabilesc prin telefon. Retragerea unei
oferte este posibila daca ea nu a parvenit inca celeilalte parti. In mod uzual,
acceptarea ofertei trebuie anuntata imediat, insa in practica internationala se
intalneste si situatia in care una din parti a facut o oferta, cealalta parte a acceptat-o
cu unele modificari, dar ofertantul nu a mai raspuns solicitantului. In acest caz, se
considera ca modificarile au fost acceptate si contractul va fi valabil in forma sa
modificata.
6. Incheierea contractului
25
Conform legislatiei civile in vigoare, privind validitatea acordului de vointa
privesc: capacitatea partilor consimtamantul partilor obiectul contractului cauza
contractului.
Capacitatea partilor -; Codul civil prin art.948 prevede, printre conditiile
esentiale pentru validitatea unui contract, capacitatea de a contracta. Capacitatea de
a incheia contracte reprezinta regula, incapacitatea fiind exceptia.
Consimtamantul partilor -; este manifestarea hotararii acestora de a incheia
un act juridic. Pentru ca acesta sa fie valabil exprimat, el trebuie sa emane de la o
persoana cu discernamant. Sunt considerati ca lipsiti de discernamant minorii sub
14 ani, interzisii judecatoresti (debilii si alienatii mintal, precum si cei carora prin
sentinte judecatoresti li s-a interzis exercitarea unor drepturi pe diferite perioade).
Deci contactele incheiate de asemenea persoane vor fi lipsite de validitate si se va
putea cere anularea lor in fata instantelor judecatoresti.
Consimtamantul nu poate sa fie viciat prin eroare, violenta sau inselaciune
(dol):
• eroarea este o falsa reprezentare a realitatii la momentul incheierii contractului.
Eroarea produce nulitatea contractului atunci cand priveste substanta obiectului
contractului (de exemplu am crezut ca o sa cumpar otel, dar in realitate era vorba
de fonta);
• violenta este amenintarea unei persoane cu un rau de natura sa-I provoace o
temere, care o determina sa incheie un contract pe care altfel nu l-ar fi incheiat;
• dolul este inducerea in eroare a unei persoane prin mijloace violente, in scopul de
a o face sa incheie un contract. Astfel, prezentarea unei mostre care nu corespunde
calitativ cu marfa oferita, reprezinta un dol.
26
Obiectul contractului -; in general, prin obiect al contractului vom intelege
prestatiile la care se obliga partile prin contract. Contractele de comert exterior
fiind contracte sinalagmatice, vor avea obiecte duble, fiecare parte fiind indatorata
sa efectueze o anumita prestatie (livrarea marfii si plata pretului).
Pentru ca un contract sa fie valabil incheiat, obiectul acestuia trebuie sa
indeplineasca anumite conditii de valabilitate cerute imperativ de lege:
1. Obiectul contractului trebuie sa existe. Nu este imperativ necesar ca obiectul sa
existe in momentul incheierii contractului, el putand fi constituit si in viitor;
2. Obiectul trebuie sa fie determinat sau determinabil. Obiectul este determinat
atunci cand partile stabilesc in contract cantitatea, fara insa a determina in mod
obligatoriu calitatea. Obiectul este determinabil atunci cand prin contract se
stabilesc criteriile cu ajutorul carora, la scadenta, se poate determina obiectul;
3. Obiectul contractului trebuie sa fie posibil. Obiectul poate fi imposibil material
(atunci cand nu poate fi realizat de catre nimeni) sau imposibil juridic (obligatia de
a ceda un drept care nu-ti apartine);
4. Obiectul contractului trebuie sa fie in concordanta cu dispozitiile legale in
vigoare, precum si cu morala sociala.
Cauza contractului prin care se intelege scopul urmarit de parti la incheierea
contractului. Pentru a fi valabila, cauza trebuie sa existe, sa fie reala, sa fie licita si
sa fie morala.
Prin forma contractului se intelege modalitatea prin care se exteriorizeaza
vointa partilor de a da nastere intre ele unui raport juridic. Forma actelor juridice
poate fi ceruta de lege, atat ca o conditie de validitate a acestora (forma ceruta ad
validitateam) cat si ca o conditie de proba (forma ceruta ad probationem).
27
Contractele de comert exterior se incheie in mod obligatoriu in forma scrisa,
aceasta fiind obligatorie atat pentru validitatea contactelor cat si pentru proba lor.
7. Clauzele contractului
La incheierea contractului, partile trebuie sa aiba in vedere tratarea tuturor
clauzelor care constituie obiectul raportului juridic, intr-o forma cat mai
sistematizata, clara concisa, astfel incat sa se evite posibilitatea unor interpretari
diferite ale unor obligatii si drepturi de catre partile contractante pe timpul
executarii contractului, interpretari care ar putea sa dea nastere la litigii, cheltuieli
suplimentare, pierdere de timp si chiar pierderea perspectivei dezvoltarii unei piete
externe. In cele ce urmeaza se vor prezenta elementele si continutul minim al unui
contract de vanzare international de marfuri; acestea insa nu trebuie sa fie
considerate ca exhaustive, ci vor trebui adaptate in functie de specificul tranzactiei
comerciale respective.
8. Subiectele contractelor
Prin subiecte ale unui contract intelegem persoanele fizice sau juridice care
prin acordul lor de vointa au dat nastere la un raport juridic contractual intre ele,
asumandu-si astfel anumite drepturi si obligatii reciproce determinate prin contract.
Caracteristic contractelor in comertul international este faptul ca acestea sunt
sinalagmatice (bilaterale). Conform legii aplicabile vanzarii internationale de
bunuri mobile sau corporale, adoptata prin Conventia de la Haga din 15 iunie 1955,
sunt subiecte ale vanzarii internationale acele parti care isi au sediul sau resedinta
lor obisnuita pe teritoriul unor state diferite, in oricare din situatiile urmatoare:
cand contractul presupune ca lucrul vandut face sau va face obiectul unui transport
28
din teritoriul unui stat in teritoriul altui stat; cand actele constituind oferta si
acceptarea sunt indeplinite pe teritoriul a state diferite; cand predarea lucrului
trebuie sa se realizeze pe teritoriul unui stat, altul decat acela unde s-au indeplinit
actele constituind oferta si acceptarea ofertei.
Dupa cum se poate vedea, legea uniforma stabileste pentru determinarea
calitatii de subiect al unei vanzari internationale un criteriu principal si trei criterii
complementare, toate legate de teritoriul unde isi au sediul partile sau unde se
indeplinesc diverse acte contractuale.
Rezulta astfel, ca raporturile juridice specifice comertului international se
caracterizeaza prin prezenta obligatorie a unora sau mai multor elemente de
extraneitate cum ar fi subiectele raportului juridic cu cetatenie diferita, sediul
partilor contractuale se afla in state diferite, obiectul contractului este localizat in
strainatate, locul incheierii contractului este localizat in strainatate, locul efectuarii
platii este in strainatate, etc. Deci raporturile juridice din cadrul relatiilor
comerciale internationale contin intotdeauna un element de extraneitate (strain)
aflat sub imperiul unei legi straine.
Subiectele (partile) contractului, vanzatorul si cumparatorul, cat si sediul
declarat al acestora, trebuie sa fie indicate cu precizie la inceputul contractului
(preambul), acestea fiind subiectele raporturilor juridice care fac obiectul
contractului respectiv.
9. Obiectul contractului
Acest element al contractului are scopul de a preciza continutul economic al
contractului si anume convenirea conditiilor in care vanzatorul se obliga sa execute
29
marfurile sau sa presteze anumite servicii pentru satisfacerea cat mai completa a
cerintelor cumparatorului.
Pentru delimitarea cat mai completa a obiectului contractului, acesta trebuie sa
contina urmatoarele elemente:
• definirea produsului sau serviciului
• cantitatea
• calitatea
• ambalajul si marcajul
Definirea produsului sau serviciului care face obiectul contractului trebuie
astfel stabilita incat sa inlature cu desavarsire orice posibilitate de intelegere
gresita. In cazul bunurilor fungibile, datorita calitatii omogene care face posibila
inlocuirea unui lot de marfa cu altul, este suficienta trecerea denumirii complete si
a tipului de marfa conform uzantelor comerciale internationale. Pentru bunurile
nefungibile si servicii, este necesara enumerarea elementelor care contribuie la
individualizarea produsului sau a prestarii: descrierea exacta, tehnologia de
fabricatie sau executie, caracteristicile tehnice reprezentative, referirea la catalog,
prospect, tip, norma tehnica, mostra, esantion, marca de fabrica, etc.
Cantitatea pentru a fi determinata corect, in contract este necesar sa se
prevada:
• unitatea de masura (bucati, greutate, suprafata, capacitate, perechi, volum, etc.) in
functie de natura marfurilor si a uzantelor pietei.
• locul si momentul determinarii cantitatii ce se va lira (depozit, statia de
incarcare). Uzual este ca locul unde se stabileste cantitatea sa fie insusi locul
expedierii. Sunt insa situatii cand aceasta operatiune se efectueaza la destinatie sau
30
atat la expediere cat si la destinatie
• modul de stabilire a cantitatii (numarare, masurare, cantarire, etc.); daca
operatiunea se face integral sau partial, caz in care trebuie sa se stabileasca cota la
care urmeaza sa se limiteze verificarea;
• documentele care atesta cantitatea marfii expediate; de regula, conform uzantelor
internationale, acestea sunt insesi documentele de transport a marfii respective.
Astfel: a) la transporturile feroviare -; scrisoarea de trasura internationala. In
practica insa, pot sa intervina diverse situatii si partile convin prin contract
documentele care atesta cantitatea; b) la transporturile auto -; pe baza scrisorii de
trasura internationala auto; c) la transporturile pe apa: pe cale maritima -;
conosamentul pe cale fluviala -; scrisoarea de trasura fluviala d) la transporturile
aeriene - scrisoarea de trasura aeriana; e) la expeditiile postale -; pe baza chitantei
postale; f) in cazul depozitarii marfii -; pe baza certificatului de depozitare sau
adeverinta de pastrare.
In documentul de transport se trece greutatea marfii, inclusiv ambalajul. In
functie de natura marfii este necesar sa se prevada tolerantele admise fata de
cantitatea contractata sau fata de fiecare sortiment, mentionandu-se totodata
obligativitatea cumparatorului de a plati fara rezerve, cantitatea efectiv livrata pana
la limita acestor tolerante.
In acelasi timp, pentru a permite vanzatorului sa utilizeze integral spatiul de
incarcare pe mijlocul de transport convenit (evitarea navlului mort) este necesar sa
se prevada in contract un anumit procent de abatere (+/-;) fata de cantitatea
prevazuta in contract pentru fiecare transa de livrare. Trebuie insa sa se coreleze
aceste prevederi cu cele incluse in clauzele de pret si de plata, astfel ca sa se
31
reglementeze plata diferentelor cantitative efectiv livrate, fata de cantitatea aferenta
lotului respectiv de marfa.
Calitatea marfii se determina prin mai multe metode: a) determinarea
calitatii de marfa pe baza de descriere constituie metoda cea mai frecvent utilizata
in comertul international si este aplicabila atat la materii prime, la semifabricate,
cat si la masini si instalatii complexe, diverse produse si servicii. Descrierea se face
prin indicarea in mod detaliat a mai multor caracteristici tehnice ale marfii sau ale
rezultatului prestatiei de servicii; b) determinarea calitatii pe baza de mostre.
Vanzatorul pune la dispozitia cumparatorului o mostra, in baza careia acesta isi da
sau nu consimtamantul. Mostra poate fi o parte reprezentativa a marfii, de
dimensiuni mici, fara intrebuintari uzuale sau poate fi un exemplar complet al
marfii care formeaza obiectul contractului. Marfa livrata trebuie sa fie aidoma
mostrei, concordanta care in caz de contestatie poate fi determinata prin expertiza.
Mostrele au si functia de a informa clientul potential asupra calitatii marfii, iar la
livrarea acesteia joaca rolul de probe pentru verificarea indeplinirii obligatiei
contractuale cu privire la calitate; c) determinarea calitatii marfii pe baza de tipuri
si denumiri uzuale este frecvent utilizata pentru marfurile de masa, care formeaza
obiectul tranzactiilor de bursa. Spre deosebire de mostra, atat tipul cat si denumirea
nu reprezinta o marfa reala existenta la vanzator, ci o calitate virtuala (abstracta),
iar marfa care urmeaza sa fie livrata de vanzator, trebuie sa corespunda sau sa se
apropie cat mai mult de aceasta calitate. Atat tipul cat si denumirea uzuala, daca
sunt reglementate pe plan international, devin elemente sigure care faciliteaza
dezvoltarea schimburilor internationale; d) determinarea calitatii prin indicarea
marcii de fabrica, a celei de comert sau de serviciu. Marca de fabrica sau de comert
permite individualizarea, identificarea calitativa a unui produs dintr-o gama de
32
produse similare care pot satisface aceeasi trebuinta, iar marca de serviciu atesta
calitatile si competenta firmelor specializate in acest scop. Convingerea unui
numar cat mai mare de consumatori in legatura cu calitatile si utilitatea unui produs
de marca, conduce la omogenizarea cererii. Prin omogenizarea cererii, marcile de
fabrica depasesc granitele, iar producatorul in cauza, de cele mai multe ori reuseste
in competitia internationala; e) determinarea calitatii pe baza vizionarii marfii.
Cumparatorul examineaza marfa si isi da consimtamantul in vederea incheierii
contractului. In comertul international, aceasta metoda se practica in doua variante:
1) vanzarea - cumpararea cu clauza vazut si placut, ceea ce insemna ca
importatorul a vazut marfa inaintea incheierii contractului, declarandu-se de acord
cu calitatea ei, fara sa fie nevoie de o descriere tehnica;
2) vanzarea - cumpararea cu clauza dupa incercare ceea ce inseamna ca
valabilitatea contractului este conditionata de acceptarea calitatii marfii de catre
cumparator. In cazul cand marfa nu corespunde contractul se considera reziliat. f)
determinarea calitatii prin utilizarea unor formule consacrate:
Astfel, potrivit formulei tel quel sau tale quale, cumparatorul accepta marfa
asa cum este, intrucat fie ca o cunoaste anterior incheierii contractului, fie ca
cumpara marfa la vedere in cazul marfurilor avariate. Din punct de vedere juridic,
aceasta nu se deosebeste de clauza vazut si placut.
Ambalajul indeplineste doua functii de baza si anume: protejeaza marfa in
timpul transportului si manipularilor si joaca un rol de promovare a vanzarii marfii.
In contextul celor de mai sus, ambalajul trebuie sa indeplineasca cateva cerinte:
• sa fie usor pentru a nu incarca excesiv costul transportului, mai ales cand marfa
se transporta pe distante lungi;
33
• sa fie rezistent, pentru a putea proteja marfa impotriva avariilor si stricaciunilor;
• sa fie estetic, pentru a corespunde gustului cumparatorului si a constitui un factor
de promovare a vanzarii marfurilor.
De obicei, in contractul de vanzare-;cumparare international partile convin
asupra ambalajului in functie de felul marfii, durata de conservare, durata
transportului, mijlocul de transport, precum si de eventualitatea transbordarii
marfii.
In functie de includerea contravalorii ambalajului in pretul marfii, in contract
se pot prevede urmatoarele clauze:
• netto -; costul ambalajului nu este cuprins in pretul marfii (de regula, cand este
vorba de ambalaj de o mica valoare);
• netto plus ambalaj -; costul ambalajului se calculeaza separat de cel al marfii (in
cazul ambalajelor de valori mai mari, care trec in proprietatea cumparatorului);
• netto/netto -; in pretul marfii nu se include nici costul ambalajului intern (de
prezentare) nici al celui extern (in general cand marfa se expediaza in ambalajele
cumparatorului);
• brutto/netto -; costul ambalajului este cuprins in pretul marfii (uneori se
calculeaza la pretul unitar al marfii -; ex.: lazile de citrice).
Practica comerciala internationala a consacrat, pentru anumite tipuri de
ambalaj, destinate sa corespunda unor anumite nevoi, unele denumiri
conventionale care cu timpul au devenit uzante internationale. Acestea sunt
cunoscute si acceptate de exportatori si importatori, si ca atare se utilizeaza atat in
contracte, cat si in dispozitiile de livrare ce intervin intre parteneri. Dintre acestea
mentionam cateva:
34
S.W.P. (seaworthy packing) -; ambalaj corespunzator marfurilor transportate pe
mare. Normele tehnice pentru acest tip de ambalaj prevad, dupa caz: lazi din
cherestea geluita, fara noduri; marfa trebuie sa fie gresata sau invelita in hartie
cerata; lazile se captusesc cu hartie gudronata;
C.P. (continental packing) -; ambalaj destinat transportului de marfuri pe continent.
Este mai putin pretentios decat primul, iar normele sale tehnice prevad lazi bune,
din lemn sanatos. Se poate prevedea eventual obligatia pentru vanzator de a le
acoperi cu prelata sau de a fi transportate numai cu vagoane acoperite sau cu
camioane;
MR.C. (resistance controlled) -; ambalaj a carui rezistenta se controleaza prin
incercari de presiune, zguduire, umiditate, etc., rezultatele fiind consemnate intr-un
inscris dupa norme internationale de control a ambalajelor;
S.C.P. (strict confidential packing) -; ambalaj strict confidential. Lazile, sacii,
coletele, etc., sunt marcate cu date cifrate, astfel ca sa nu se divulge cine este
exportatorul si implicit tara de origine. Este utilizat de regula, in cazul
reexporturilor.
Marcarea marfurilor trebuie sa indeplineasca in principal doua functii:
operativitate in manipularea marfii in timpul transportului; propaganda comerciala.
Marcajul trebuie sa fie clar, sugestiv si sa poarte marca de fabrica sau de
comert a firmei vanzatoare. Marcajul se face tinandu-se cont de ruta si mijlocul de
transport si de dispozitiile conventiilor internationale privind transportul de marfuri
-; COTIF.
In scopul facilitarii manipularii si identificarii marfurilor, se pot aplica
diferite marcaje cum ar fi:
35
• special -; mai ales pentru marfurile la care se cere o manipulare mai atenta
(aparate de precizie, materiale explozive, etc.);
• originar -; marfa ramane in ambalajul producatorului, purtand fie marca originala
a acestuia, fie a primului manipulant;
• neutru -; cand ambalajul nu poarta nici un semn distinctiv care sa ateste tare de
origine a marfii. Cumparatorii solicita, de regula, un marcaj neutru atunci cand
importatorul respectiv este supus unor masuri discriminatorii (embargo, taxe
vamale ridicate, etc.) sau cand doresc sa reexporte marfa.
In general, partile contractante stabilesc prin contract toate elementele cu
privire la marcajul ce urmeaza sa se aplice pe ambalajul marfurilor care fac
obiectul tranzactiei. De regula, acestea se refera la: limba in care se face marcajul,
numarul contractului, numarul de colete, firma vanzatoare, numele si adresa
cumparatorului (sau destinatarului), greutatea brutto/netto, tara de origine,
elemente de propaganda comerciala (marca de fabrica sau comert), indicatii si
semne de atentionare (fragil, a se feri de apa, manipulati cu grija, etc.).
10. Conditia de livrare
Conditia de livrare reprezinta una din clauzele esentiale ce se convin intre
partenerii unui contract comercial international, prin aceasta reglementandu-se in
fapt transferul marfurilor de la vanzator la cumparator, ceea ce genereaza
importante consecinte juridice si economice.
Momentul transferului proprietatii poate fi diferit de momentul transferului
riscurilor, acest moment reflectandu-se intr-o gama variata de modalitati care au
deveni uzante de comert international, uzante care la randul lor au devenit izvoare
36
de drept comercial, facilitand negocierea si incheierea contractelor comerciale intre
parti.
Pentru simplificarea negocierilor, inca din 1928 au fost elaborate de catre
Camera Internationala de Comert de la Paris, unele reguli de interpretare uniforma
a unui numar de 6 conditii de livrare (termeni comerciali) din domeniul vanzarii
internationale, cu tot ce aveau mai nesigur si contradictoriu.
Acest inceput, primit favorabil de marea majoritate a comerciantilor a
stimulat initiativa Camerei de Comert care a sistematizat si interpretat unitar
principalele uzante practicate in comertul international, editand in 1936 primele
reguli INCOTERMS (INternational COmercial TERMS) cuprinzand 11 termeni
comerciali internationali.
Acesti termeni care au devenit cunoscuti in lume sub numele de regulile
INCOTERMS, pe masura dezvoltarii comertului mondial, a modificarilor
intervenite in modalitatile de realizare a transportului international si a
modernizarilor ce au caracterizat procesul evolutiv al vietii economice
internationale, au fost revizuiti, completati si sistematizati in mai multe randuri si
anume: 1953, 1967, 1976, 1980 ultima operatiune de acest gen avand loc in anul
1990, regulile elaborate si sistematizate de date aceasta intrand in vigoare de la 1
iulie 1990.
Regulile INCOTERMS a caror aplicabilitate este facultativa, urmaresc in
principal stabilirea unor definitii unitare privind interpretarea principalilor termeni
comerciali internationali utilizati in contractele de vanzare-;cumparare, urmarindu-
37
se definirea cu suficienta precizie a obligatiilor partilor in stricta conformitate cu
practicile curente in domeniul comertului international.
Caracterul facultativ al regulilor INCOTERMS se refera la neobligativitatea
utilizarii lor de catre partenerii comerciali, dar odata ce a fost convenit intre acestia
prin contract o anumita clauza de livrare conform INCOTERMS, ea va produce
toate efectele juridice si economice ce decurg din interpretarea unitara pe care a
dat-o Camera Internationala de Comert.
Termenii comerciali internationali grupati sub denumirea de INCOTERMS
au un dublu rol in desfasurarea unei tranzactii comerciale, si anume: in primul rand
constituie un procedeu de identificare a modalitatilor de vanzare printr-o denumire
comuna si in al doilea rand au o functie de armonizare, respectiv de a determina in
mod automat obligatiile standard ale vanzatorului si cumparatorului, continutul lor
uniformizat putand fi completat cu stipulatii particulare in functie de interesul
participantilor la tranzactie.
Scopul INCOTERMS este de a pune la dispozitie un set de reguli
internationale care sa permita interpretarea celor mai uzuale clauze de comert
exterior si sa evite sau sa reduca in cea mai mare masura incertitudinea
interpretarilor diferite a acestora, in conditiile in care participantii la un contract
comercial international nu sunt totdeauna la curent cu practicile comerciale din
diferite tari. Aceste reguli sunt enuntate totodata intr-o terminologie simpla, mai
putin specifica conceptelor juridice, dar mai apropiata in schimb mentalitatii
practice a celor ce savarsesc fapte de comert exterior.
38
Dintre motivele care au condus la revizuirea in 1990 a regulilor
INCOTERMS stabilite in 1980, se evidentiaza dorinta de a se adapta termenii
respectivi la utilizarea tot mai intensa a comunicarii prin sisteme electronice EDI
(Electronic Data Interchange). In noua versiune INCOTERMS 1990 acest lucru
devine posibil, partile contractante putand sa-si puna la dispozitie prin mesaje
electronice, anumite documente cum sunt facturile comerciale, acte cerute de
vama, dovezi privitoare la livrare, documente de transport, etc.
De retinut insa ca in situatiile in care vanzatorul trebuie sa prezinte
cumparatorului un document de transport negociabil de genul conosamentului, care
in mod frecvent este folosit la vanzarea marfii in timp ce aceasta este inca pe drum,
va trebui ca la transmiterea mesajului electronic (EDI), sa se asigure mai intai ca
din punct de vedere al legalitatii, cumparatorul are aceeasi pozitie pe care ar fi
obtinut-o daca i s-ar fi transmis conosamentul pe cale obisnuita.
Un alt motiv care a condus la revizuirea regulilor INCOTERMS 1980 il
constituie schimbarile intervenite in tehnicile de transport, in mod deosebit la
transportul marfurilor in containere utilizand cele mai diverse mijloace (maritime,
fluviale, feroviare, rutiere, aeriene) precum si extinderea rapida a traficului
mondial.
In noua versiune, termenul de caraus nu se refera strict la o intreprindere
propriu-zisa de transport, ci include, intr-o conceptie mai larga, orice alta societate
sau persoana care se angajeaza sa-si asume intreaga raspundere in calitate de
caraus pentru efectuarea transportului respectiv sa angajeze pe baza de contract un
serviciu de transport.
39
De asemenea, in urma sugestiilor primite, grupul de lucru pentru revizuirea
regulilor INCOTERMS 1980 a cautat solutii pentru a prezenta clauzele (termenii)
intr-o alta maniera, care sa faca mai usoara intelegerea si citirea lor. Astfel,
clauzele au fost grupate in 4 categorii diferite:
1) clauza potrivit careia vanzatorul tine marfa la dispozitia cumparatorului in (la)
sediul vanzatorului -; the E terms -; ex works;
2) clauza potrivit careia vanzatorul este solicitat sa livreze marfa la un caraus numit
(angajat) de cumparator -; the F terms -; FCA, FAS, FOB;
3) clauza potrivit careia vanzatorul trebuie sa angajeze transportul, dar fara a-si
asuma riscul pierderilor sau al deteriorarii marfurilor sau costurile aditionale
cauzate de evenimente ce au survenit dupa expediere -; the C terms -; CFR, CIF,
CPT si CIP;
4) clauza potrivit careia vanzatorul trebuie sa suporte toate cheltuielile si riscurile
necesare pentru aducerea marfii in tara de destinatie -; the D terms -; DAF, DEF,
DEQ, DDU si DDP.
Riscul pierderii sau degradarii marfii trece de la vanzator la cumparator
odata cu predarea marfii la caraus si nu cand marfa a fost incarcata in mijlocul de
transport. Documentul eliberat de caraus vanzatorului, poate fi conosament (bill of
lading), scrisoare de trasura (way bill) sau certificat de primire al carausului
(carrier’s receipt), atestand ca vanzatorul a suportat toate cheltuielile cu marfa pana
in acel moment, ca riscurile trec de la vanzator la cumparator la data emiterii
documentului si ca livrarea s-a efectuat sau nu in cadrul termenului de livrare
convenit prin contract.
40
Deci, documentul eliberat de caraus atesta ca vanzatorul s-a achitat de
obligatiile asumate prin contractul de vanzare-;cumparare si are dreptul la
incasarea contraprestatiei (pretul marfii);
Vanzatorul este obligat ca la data convenita sa livreze marfa la dana unde
este acostata nava sau in barje in portul nominat. Deci suporta toate cheltuielile si
riscurile pana cand marfa este pusa langa vas, inclusiv cheltuielile cu inchiriatul
barjelor, daca este cazul.
Cumparatorul suporta toate cheltuielile si riscurile din momentul in care
marfurile au fost puse langa nava, inclusiv cheltuielile de incarcare pe nava.
Deoarece marfa trebuie sa astepte nava pentru a fi incarcate, si nu invers, este
necesar ca partile in contract sa prevada ca documentul care atesta indeplinirea
obligatiilor de catre vanzator privind livrarea, sa fie certificatul de antrepozitare a
autoritatii (administratiei) portuare, in baza caruia vanzatorul sa poata incasa
contravaloarea marfii livrate. c) Free on board……(franco la bord, urmat de
numele portului de incarcare) -; FOB
Vanzatorul este obligat sa suporte cheltuielile pana cand marfa este adusa la
bordul navei indicate de cumparator, in portul de incarcare si sa notifice
cumparatorului faptul ca marfurile au fost livrate la bord. El trebuie sa obtina, pe
contul si riscul sau, licente de export si alte documente necesare exportului
marfurilor.
Riscurile trec asupra cumparatorului din momentul in care marfa a trecut
balustrada navei in portul de incarcare. Totodata el este obligat sa-l anunte pe
cumparator ca are marfa gata de expediere si o pune la dispozitie la data convenita.
41
Daca cumparatorul nu se achita de obligatia de a trimite nava in timpul convenit,
trebuie sa se mentioneze in contract ca in aceasta situatie cheltuielile si riscurile
revin cumparatorului. De asemenea, pentru a se evita litigiile ulterioare la riscurile
ce le comporta incarcarea marfii pe nava, este recomandabil ca aceasta clauza sa
fie completata cu obligatia vanzatorului de a aviza pe cumparator asupra datei
aproximative cand incepe incarcarea marfii pe nava, pentru ca cumparatorul sa
aiba posibilitatea sa incheie o asigurare provizorie valabila pana la obtinerea politei
de asigurare pentru voiaj.
Intrucat, de regula, in aceasta conditie (FOB) se intelege livrarea marfii la
balustrada navei, ori de cate ori marfa urmeaza sa fie si stivuita in hambarele navei,
este necesar ca in contract sa se prevada conditia de livrare FOB Stowed. Potrivit
acestei conditii, stivuirea facandu-se in contul vanzatorului, este necesar sa se
includa in pretul extern diferenta de cheltuieli privind incarcarea, stivuirea si
amararea marfurilor in hambar.
Vanzatorul suporta toate cheltuielile cu marfa pana cand aceasta ajunge in
portul de destinatie convenit. Riscurile trec de la vanzator la cumparator, ca si in
conditia de livrare FOB, odata cu trecerea marfii peste balustrada navei in portul de
incarcare, deci marfa este transportata pe riscul cumparatorului. Data livrarii marfii
este considerata data conosamentului eliberat de armatorul navei in portul de
incarcare, fata de care cumparatorul poate considera ca marfa s-a livrat sau nu in
termenul de contract convenit. Sunt situatii in care cumparatorul solicita
vanzatorului sa suporte cheltuielile de descarcare in portul de destinatie din diferite
considerente. In acest caz, vanzatorul trebuie sa completeze conditia de livrare cu
prevederi privind obligatia descarcarii marfii si sa convina cu cumparatorul nivelul
42
cheltuielilor de descarcare, conform tarifelor portuare, care se adauga la pretul
extern negociat. Astfel, in functie si de navlul obtinut, pot apare mentiuni cum ar
fi:
CFR -; landed (descarcat) -; atunci cand vanzatorul suporta si cheltuielile de
descarcare a navei;
CFR liner terms -; atunci cand navlul cuprinde si cheltuielile de incarcare si
descarcare;
CFR free out -; atunci cand vanzatorul nu suporta cheltuielile de descarcare la
destinatie, acestea fiind acoperite de catre cumparator.
b) Cost, Insurance and Freight……(cost, asigurare si navlu) -; CIF
Aceasta conditie de livrare se deosebeste de precedenta doar prin faptul ca
vanzatorul are si obligatia de a asigura marfa si de a preda cumparatorului polita de
asigurare contra riscurilor transportului maritim. Si in cazul practicarii acestei
clauze, riscurile trec de la vanzator la cumparator in momentul trecerii marfurilor
peste balustrada navei in portul de incarcare.
Cu toate ca in INCOTERMS nu se face referire expresa la transmiterea
proprietatii, se considera ca la vanzarile CFR si CIF aceasta se face prin predarea
conosamentului catre cumparator, din care cauza, in practica comerciala aceste
vanzari sunt considerate vanzari de documente. La livrarile CIF este indicat sa se
mentioneze in contract ca importatorul trebuie sa comunice vanzatorului portul de
destinatie.
c) Carriage paid to……named place of destination (transport platit pana la……
locul de destinatie convenit) -; CPT
43
Vanzatorul plateste costul transportului marfurilor pana la locul convenit
prin contract. Riscul trece de la vanzator la cumparator cand marfurile au fost
preluate spre transport de primul caraus si nu cand au fost incarcate in mijlocul de
transport sau cand au trecut de balustrada navei in portul de incarcare. Carausul
elibereaza un conosament, o scrisoare de trasura sau un certificat de preluare spre
transport care atesta ca vanzatorul a indeplinit obligatiile asumate prin contract
privind livrarea marfii.
FIATA, prin conditiile generale elaborate, a standardizat documentul de
transport pentru aceasta conditie de livrare, care acopera tot parcursul marfii pana
la destinatie. Acest document este Through Bill of Lading (conosament direct) a
carui data atesta totodata si data livrarii marfii fata de termenul contractual
convenit.
d) Carriage and insurance paid to……named place of destination (transport si
asigurare platite pana la……locul de destinatie convenit) -; CIP
Aceasta conditie de livrare se deosebeste de precedenta prin faptul ca vanzatorul
are si obligatia de a asigura marfa si a preda cumparatorului polita de asigurare
contra riscurilor transportului multimodal.
Grupa D terms
a) Delivered at frontier……named place of delivery at frontier -; DAF
Vanzatorul si-a indeplinit obligatia fata de cumparator in momentul in care a
depus marfa la locul de pe frontiera convenit prin contract. Documentul care
atesta indeplinirea obligatiilor poate fi documentul de transport, care
mentioneaza descarcarea in sarcina vanzatorului sau un certificat de
44
antrepozitare, un ordin de livrare sau orice alt document convenit prin
contract care sa probeze dreptul cumparatorului de a ridica (prelua) marfa.
Riscul trece de la vanzator la cumparator in momentul obtinerii
documentului de antrepozitare, cand vanzatorul este obligat sa-l avizeze pe
cumparator asupra locului si datei antrepozitarii marfii.
Data livrarii este data documentului de antrepozitare a marfii fata de care se
considera livrare in termen sau nu.
b) Delivered Ex Ship……named port of destination -; DES
Vanzatorul are obligatia de a pune marfa la dispozitia cumparatorului pe nava in
portul convenit prin contract. Suporta toate cheltuielile si riscurile pe care le
comporta marfa pana la sosirea acesteia in portul de destinatie.
Data livrarii este data avizarii si marfa este la dispozitia cumparatorului pe nava in
portul de destinatie convenit prin contract.
c) Delivered Ex Quay……named port of destination (livrat franco chei) -; DEQ
Vanzatorul pune marfurile la dispozitia cumparatorului in portul si in depozitul de
la dana convenita prin contract. El suporta toate cheltuielile si riscurile pana cand
marfurile au fost lotizate si depozitate, obtinandu-se certificatul de antrepozitare,
pe baza caruia se avizeaza fara intarziere cumparatorul. Data livrarii este data
certificatului de antrepozitare. Exista si varianta Ex quay -; duties on buyer’s
account (franco chei -; taxe vamale in contul cumparatorului). De aceea este
necesar ca la incheierea contractului sa se precizeze la ce varianta se refera partile
in contract.
d) Delivered duty unpaid……named place of destination (livrat vama neplatita) -;
DDU Aceasta este conditia de livrare care implica maximum de obligatii pentru
45
vanzator privind cheltuielile de transport si riscurile pe care trebuie sa le suporte
pana la destinatie. Vanzatorul trebuie sa obtina un document de la societatea care
preia marfa in custodie, la locul convenit in contract, document care poate fi
certificatul de antrepozitare, ordinul de livrare, chitanta warrant. Oricare din ele
dovedeste ca vanzatorul s-a achitat de obligatiile sale contractuale si pe baza caruia
se face avizarea cumparatorului.
e) Delivered duty paid……named place of destination (livrat vama platita) -; DDP
Este conditia de livrare care implica maximum de obligatii pentru vanzator. In
cazul in care partile convin ca vanzatorul sa suporte numai taxa vamala, atunci se
va face mentiunea corespunzatoare in contract (ex.: Delivered duty paid exclusive
of VAT and/or taxes). Vanzatorul suporta toate cheltuielile si riscurile pana la locul
de destinatie convenit prin contract si obtine un certificat de antrepozitare care
atesta livrarea marfii si in baza caruia va aviza pe cumparator ca marfa ii sta la
dispozitie la locul si data convenite prin contract. Data livrarii este considerata data
certificatului de antrepozitare.
11. Termenul de livrare
Termenul de livrare stipulat in contract precizeaza data la care vanzatorul
trebuie sa predea si cumparatorul sa preia marfa care face obiectul tranzactiei
comerciale. Predarea marfurilor poate fi facuta de vanzator fie direct
cumparatorului, fie prin intermediul carausului in functie de conditia de livrare
convenita prin contract.
La convenirea termenului de livrare trebuie sa se tina seama atat de
necesitatea cumparatorului de a avea marfa, cat si de posibilitatile vanzatorului,
46
deoarece, in general, produsele contractate urmeaza a fi executate sau procurate
dupa incheierea contractului. Fixarea termenului de livrare este un atribut al
vanzatorului care trebuie sa aiba toate etapele intermediare de realizare si predare a
produsului in termenul convenit pentru a evita consecintele ce decurg din
nerespectarea acestei clauze contractuale (penalizari, daune, interese, procese,
pierderea increderii clientilor).
In functie de natura si complexitatea produselor, partile pot preciza in
contract termenul de livrare in mai multe feluri, dintre care mentionam: termene de
livrare cerute (la o data calendaristica fixa); termene de livrare orientative (pe luni,
trimestre, sezoane); termene de livrare determinabile (in functie de indeplinirea
anumitor conditii din contract).
12. Interdependentele dintre contractul comercial si cel de transport
Cele mai utilizate conditii de livrare in transportul maritim sunt FOB (port
incarcare) si CIF (port descarcare). Acestea sunt considerate clauze standard ale
paritatii legale de livrare.
FOB port incarcare presupune incheierea unui contract de transport a marfii
cu un proprietar de nava (armator) si implicit plata asigurarii si a navlului de catre
cumparator.
CIF port descarcare impune ca asigurarea si transportul sa cada in sarcina
vanzatorului, acesta antamand cu armatorul si cu societatea de asigurare, contractul
de transport
Vanzarea in conditii CIF, ar parea ca poate fi dedusa pornind de la cea FOB,
si ca simpla adaugare a asigurarii transportului le-ar face egale, situatie care desi
47
analitic este adevarata, nu este exacta sub aspect comercial. Aceasta intrucat pretul
CIF este forfetar intr-adevar din elementele prezentate, dar reprezinta rezultatul
unei negocieri intre vanzator si cumparator. In atare conditii, ca urmare a angajarii
unui transport mai ieftin, cumparatorul nu poate invoca o reducere a pretului din
partea vanzatorului.
Avand in vedere modul de formare a pretului in cele 2 variante de livrare si a
faptului ca preturile CIF pot aduce profituri suplimentare din realizarea unor
contracte de transport cu nave mai mici, platibile si in valute/monede convenabile
partenerului, acesta are un atu la negocieri cautand sa foloseasca acest avantaj. In
cazul ca acesta este vanzatorul, el prefera sa vanda in conditii CIF, iar in cazul in
care cumparatorul se afla intr-o pozitie favorabila, el ar cauta sa imparta in conditii
FOB.
Din practica comerciala a rezultat o posibilitate mai mare de actiune asupra
pretului marfii, deci si a competitivitatii ei, cand se imbina si cu pretul
transportului si al asigurarii.
Atuul in negociere poate fi datorat de:
• excedentul flotei de care poate beneficia atat vanzatorul cat si cumparatorul;
• pozitia ocupata de marfa comercializata pe piata respectiva sau penurie, ceea ce
va determina ca piata la acel moment sa apartina cumparatorului sau vanzatorului;
• intensitatea fluxurilor de transport pe o anumita relatie este de asemenea
importanta; in acest caz pot fi gasite si marfuri de intoarcere din portul de
descarcare, iar o folosire a mijlocului de transport in conditiile de plin-plin
determina preturi mai mici de transport;
• politica economica a statului pentru folosirea cat mai preponderenta a flotei
48
nationale poate stimula sau ingradi in caz de livrari nefavorabile; acestea avand in
vedere realizarea unei balante a serviciilor active.
Acest principiu de a exporta CIF si de a importa FOB, avand in vedere
impactul asupra tranzactiei in cauza dar si a obiectivelor nationale, se numeste
regula de aur a comertului.
Inca in faza precontractuala, partile implicate intr-un contrat de vanzare -;
cumparare prospecteaza piata navlului, prin nivelul acestuia precum si a tuturor
elementelor aferente angajarii unei nave sau a unui anumit spatiu, sau altfel spus a
constituirii unei baze de informatii de care se va tine cont in alegerea conditiei de
livrare si de asemenea, care va constitui un punct initial in negocierea insusi a
contractului comercial.
Odata contractarea perfectata, si deci si conditia de livrare stabilita, unuia
dintre participanti ii va reveni si sarcina negocierii unui alt contract, respectiv a
celui de transport. Se vor stabili astfel doua subsisteme de relatii contractuale, unul
avand la baza contractul comercial si altul derivat din acesta, dar independent, care
reprezinta contractul de transport.
Inchirierea unui spatiu, partial sau total pe o nava maritima este definita ca
navlosire, iar persoana juridica care este beneficiara acestui spatiu se numeste
navlositor. Relatiile dintre aceasta persoana si caraus, care poate fi chiar
proprietarul de nava sau o alta care preia acest rol, se stabilesc de regula prin
contractul de charter party. Este evident ca in aceste relatii, carausul ofera servicii
de transport iar navlositorul pe cele de marfa. In cazul in care o persoana juridica
incarca marfuri pe o nava fara sa fie parte la contractul de charter party, ci altui
49
document specific transportului maritim denumit conosament, se numeste
incarcator. Din aceste considerente, in cazul unei livrari FOB, navlositor este
cumparatorul iar vanzatorul indeplineste calitatea de incarcator, in timp ce la o
livrare CIF, in care navlositorul este chiar vanzatorul, acesta este navlositor si
incarcator, cumparatorul indeplinind functia de primitor al marfurilor.
Trebuie făcută o distincţie după cum contractul implică sau nu
transportulmărfurilor. Dacă contractul implică transportul mărfurilor, este necesară
o subdistincţie:
a) dacă vânzătorul e ţinut să remită marfa transportatorului într-un loc
determinat,atunci riscurile se transferă de la vânzător la cumpărător în momentul în
care marfa esteremisă în acel loc;
b) dacă vânzătorul nu e ţinut să remită marfa într-un loc determinat,
atuncitransmiterea riscurilor are loc în momentul remiterii mărfii primului
transportator.
Dacă contractul nu implică transportul mărfurilor, atunci este necesară o
altăsubdistincţie:
a) dacă cumpărătorul este ţinut să preia marfa într-un alt loc decât la
sediulvânzătorului, riscurile se transmit în momentul în care predarea este făcută în
acel loc;
b) în toate celelalte cazuri transferul riscurilor are loc în momentul în care
marfaeste pusă la dispoziţia cumpărătorului.1
50
În toate cazurile, pentru a opera transferul riscurilor, este necesar ca marfa să
fieindividualizată ca fiind pentru acel cumpărător.
13. Regimul daunelor-interese
Observaţii generale: Daunele-interese pot fi acordate pentru neexecutarea
oricăror obligaţii contractuale. Daunele-interese pot fi cumulate cu celelalte
mijloace de caredispune după caz vânzătorul sau cumpărătorul.Întinderea
daunelor-interese: Potrivit art. 74 din Convenţia de la Viena, daunele-interese
acoperă atât pierderea suferită -damnum emergen, cât şi câştigul nerealizat
– lucrum cessans.
Potrivit art. 74 aceste daune-interese nu pot fi superioare pirderii suferite
şicâştigului nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le
prevadă lamomentul încheierii contractului. Deci, potrivit Convenţiei de la Viena
sunt reparabile doar daunele previzibile Convenţia de la Viena reglementează
anumite modalităţi specifice da calcul adaunelor-interese. Astfel, art. 75
reglementează executarea coactivă: atunci cândcontractul este rezolvit, iar
cumpărătorul, într-o manieră rezonabilă şi într-un termenrezonabil după rezolvire a
procedat la o cumpărare de înlocuire sau la o vânzarecompensatorie, partea care
cere daune poate obţine diferenţa dintre preţul contractual şipreţul cumpărării de
înlocuire sau a vânzării compensatorii. Dacă contractul este rezolvit, iar mărfurile
au un preţ curent pe piaţă, atunci se potcere daune echivalente cu diferenţa dintre
preţul contractual şi preţul curent alrespectivelor mărfuri.
51
14. Exonerarea de răspundere. Regimul forţei majore
Forţa majoră este reglementată în art. 79 din Convenţia de la Viena, text care
nuutilizează însă sintagma de „forţă majoră”.Potrivit textului, o parte este
exonerată de răspundere pentru neexecutarea oricăreiobligaţii contractuale, dacă
dovedeşte că neexecutarea a fost determinată de o piedicăîndeplinind următoarele
condiţii cumulative:
a) să fie independentă de voinţa părţii care o invocă;
b) partea să nu se fi putut aştepta în mod rezonabil în momentul
încheieriicontractului la apariţia unei asemenea piedici;
c) să fie imprevizibilă şi insurmontabilă, adică partea nu o poate preveni şi
nicidepăşi, nici nu poate să-i prevină sau să-i depăşească efectele.
Aspecte procedurale privind invocarea forţei majore Partea care a suferit
împrejurarea de forţă majoră trebuie să-l avertizeze pe cocontractant despre piedica
suferită şi despre efectele pe care aceasta le are asupracapacităţii sale de executare
a contractului.În lipsa notificării într-un termen rezonabil din momentul în care
partea care nuşi-a executat obligaţia cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască
respectiva piedică, aceastăparte va datora daune-interese, dar care nu sunt datorate
pentru neexecutarea obligaţieicontractuale, ci prin prejudiciul cauzat prin lipsa
notificării respectivei piedici. Deci, lipsa notificării nu implică decăderea din
dreptul de a invoca forţa majoră, dar partea vasuporta daune-interese pentru
prejudiciul pe care cocontractantul l-ar fi putut evita dacăar fi fost notificat la timp.
52
CAPITOLUL IV
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN DREPTUL COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL
1. Regimul prescripţiei extinctive în comerţul internaţional
Prescripţia extinctivă în comerţul internaţional este reglementată de
„Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri”,
adoptată la NewYork în 1974. Convenţia a fost adoptată sub egida Naţiunilor
Unite, ca şi Convenţia de la Viena. Întrucât Convenţia de la New York este
anterioară Convenţiei de la Viena, în 1980 ea a fost amendată cu un Protocol
pentru armonizarea prevederilor sale cu prevederile Convenţiei de la Viena.
România a aderat la Convenţia de la New York şi la Protocolul de amendare
aacestei Convenţii prin Legea 24/1992.Prevederile Convenţiei de la New York, ca
şi cele ale Convenţiei de la Viena, au un caracter supletiv. Deci părţile pot înlătura
de la aplicare total sau parţial prevederileConvenţiei de la New York. Domeniul de
aplicare al Convenţiei: este corespunzător domeniului de aplicare al Convenţiei de
la Viena, pentru că reglementează prescripţia în materie de vânzare internaţională
de mărfuri. Din punct de vedre temporal, Convenţia de la New York se aplică
pentru România din 1992. Din punct de vedere personal, Convenţia de la New
York se aplică atunci când părţile îşi au sediul în state contractante diferite sau
atunci când regulile de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat
parte la Convenţie.Din punct de vedere material, potrivit art. 1 din Convenţia de la
53
New York, „prin prezenta Convenţie sunt determinate condiţiile în care drepturile
şi acţiunile reciproce ale unui cumpărător şi ale unui vânzător, născute dintr-un
contract de vânzare internaţională de mărfuri, nu mai pot fi exercitate ca urmare a
expirării unui interval de timp, numit termen de prescripţie (în engl. „limitation”).
Potrivit art. 8 din Convenţia de la New York, termenul de prescripţie este unul de 4
ani.Potrivit art. 23 din Convenţie, se prevede o limitare generală a termenului de
prescripţie. Astfel, indiferent de cauzele de încetare a curgerii termenului de
prescripţiesau de prelungire a termenului de prescripţie, termenul general de
prescripţie expiră cel mai târziu la 10 ani de la momentul la care a început să curgă.
2. Începutul prescripţiei
Convenţia de la New York reglementează o regulă generală şi o serie de
regulispeciale.Regula generală este consacrată în art. 9 din Convenţie, potrivit
căruia, termenulde prescripţie începe să curgă de la data la care acţiunea poate fi
exercitată.Convenţia de la New York instituie de asemenea o serie se reguli
speciale, care,ca şi în dreptul intern, nu constituie excepţii de la regula generală, ci
aplicaţii ale regulii generale în anumite cazuri particulare.
În primul rând, în cazul acţiunii rezultate din încălcarea contractului,
termenul de prescripţie începe să curgă de la data încălcării.În al doilea rând, în
cazul acţiunii întemeiate pe neconformitatea mărfii, termenul de prescripţie începe
să curgă de la data la care marfa a fost în mod efectiv remisă cumpărătorului sau de
la data la care oferta de remitere a fost refuzată de cumpărător.Acţiunea are în
vedere acţiunile bazate pe vicii aparente ale mărfii.În al treilea rând, în cazul
acţiunii întemeiate pe dol, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care
dolul a fost descoperit sau în mod raţional trebuia să fie descoperit. Deci,
54
Convenţia de la New York fixează două momente de la care termenul de
prescripţie poate să înceapă să curgă:- un moment subiectiv – data de la care dolul
a fost descoperit- un moment obiectiv – data de la care dolul trebuia, în mod
raţional, să fiedescoperit. Acest moment obiectiv se determină prin raportare la o
persoană rezonabilă, aflată în aceeaşi situaţie. În al patrulea rând, dacă există o
garanţie expresă pe durata unui termen determinat, atunci termenul de prescripţie
începe să curgă de la data la care cumpărătorul notifică vânzătorului faptul că
motivează exercitarea acţiunii, însă cel mai târziu de la data expirării garanţiei.
Deci există doua momente:- primul moment este cel la care se constată viciile- cel
de-al doilea moment este cel al datei expirării garanţiei. În al cincilea rând, în
materia rezoluţiunii contractului ( dacă o parte declară rezoluţiunea contractului).
Putem întâlni doua subsituaţii:
a) dacă declararea rezoluţiunii intervine înaintea datei de executare a
contractului,data scadenţei, atunci termenul de prescripţie curge de la data la care
declaraţia este notificată celeilalte părţi
b) dacă rezoluţiunea este declarată după data fixată pentru executare,
atuncitermenul de prescripţie curge de la data fixată pentru executare
3.Încetarea curgerii termenului de prescripţie
Această instituţie este cunoscută în dreptul intern sub numele de
„întreruperea cursului prescripţiei”.Cazurile de încetare a curgerii termenului de
prescripţie:
a) Termenul încetează să curgă la îndeplinirea de către creditor a unui act
introductiv al oricărei proceduri împotriva debitorului. Poate fi vorba de o
55
procedură judiciară, arbitrală sau administrativă. Potrivit Convenţiei de la New
York este necesar ca procedura să se finalizeze printr-o hotărâre asupra fondului
cauzei. Nu intervine un asemenea caz de încetare a termenului deprescripţie dacă
creditorul renunţă la proces, dacă procedura se perimă, dacă procedura este
anulabilă sau dacă instanţa dispune încetarea procesului.
b) Termenul încetează să curgă la îndeplinirea de către creditor a oricărui alt
act cu efect întreruptiv potrivit legii statului unde debitorul îşi are sediul.
56
CAPITOLUL V
APLICAREA DREPTULUI STRĂIN. EFECTELE HOTĂRÂRILOR
STRĂINE
La determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu element de
extraneitate, se va ţine cont de calificarea conceptelor juridice efectuată conform
dreptului român, dacă legea şi tratatele internaţionale la care România este parte
nu prevăd altfel.
În cazul în care conceptele juridice care necesită calificare juridică nu sînt
cunoscute dreptului român ori sînt cunoscute sub o altă denumire sau cu un alt
conţinut şi nu pot fi determinate prin interpretare conform dreptului român, la
calificarea lor juridică poate fi aplicat dreptul unui stat străin dacă astfel nu se
limitează drepturile civile ori dacă nu se stabilesc măsuri de răspundere civilă.
La aplicarea legii străine, instanţa de judecată stabileşte conţinutul normelor
ei prin atestări obţinute de la organele statului străin care au editat-o, ţinînd cont de
interpretarea ei oficială şi de practica aplicării ei în statul străin respectiv. În scopul
stabilirii conţinutului normelor de drept străin, instanţa de judecată poate cere
interpretarea lor de către organele competente din România sau cele din străinătate
ori poate cere avizul unor experţi în domeniu.
Partea care invocă o lege străină poate fi obligată de către instanţa de
judecată să facă dovada conţinutului ei. În cazul imposibilităţii de a stabili
conţinutul legii străine, se va aplica legea română.
57
În cazul în care legea străină aplicabilă unui raport juridic aparţine unui stat
în care coexistă mai multe sisteme de drept şi este imposibilă determinarea dintre
acestea a sistemului aplicabil, dreptul acelui stat determină dispoziţiile aplicabile
ori se aplică sistemul legislativ cu care raportul de drept civil respectiv prezintă
cele mai strînse legături.
Instanţa de judecată aplică legea străină, indiferent de faptul dacă dreptul
român se aplică raporturilor analoage în statul străin respectiv, cu excepţia
cazurilor în care aplicarea normelor de drept străin pe principiul reciprocităţii este
prevăzută de legea română. În cazul în care aplicarea dreptului străin este
condiţionată de reciprocitate, existenţa ei se prezumă pînă la dovada contrară.
Dispoziţiile legale în materie nu afectează acţiunea normelor imperative de
drept ale României care, în virtutea indicării în normă sau în virtutea importanţei
lor deosebite pentru asigurarea drepturilor şi intereselor subiectelor de drept civil,
reglementează raporturile respective indiferent de dreptul aplicabil.
Refuzul de a aplica norma de drept străin nu poate fi întemeiat exclusiv pe
deosebirile dintre sistemul de drept, politic şi economic al statului străin şi,
respectiv, cel al României. Orice trimitere la legea străină în conformitate cu
dispoziţiile prezentei cărţi trebuie privită ca trimitere la dreptul material şi nu la
dreptul conflictual al statului respectiv.
România poate stabili restricţii similare (retorsiune) drepturilor patrimoniale
şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale statelor în
care există restricţii speciale ale drepturilor patrimoniale şi personale
nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale României.
58
Drepturile dobîndite în alt stat sînt recunoscute şi respectate în România
dacă ele nu contravin ordinii publice.
59
BIBLIOGRAFIE
1.B. Ştefănescu, Dreptul comerţului internaţional, Universitatea Dimitrie
Cantemir, Bucureşti, 1993
2. O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, Editura
Academiei, vol.I, Partea generală, 1985; vol. II, partea specială, 1987;
3. V. Babiuc, Dreptul comerţului internaţional, Editura Atlas, Bucureşti, 1994;
4. B. Ştefănescu (coord.), Dreptul comerţului internaţional – documente, Editura
Lumina Lex, Bucuresti,2003;
5. B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
6. M. Costin, S. Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 1994, 1995;
7. D. Sitaru, Dreptul comerţului internaţional (tratat), volumul I, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004;
8. D. Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
vol.I, 1999, vol.II, 2000
60