drept proc.civil, an 3 sem ii

Drept procesual civil– I 2

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, proceduri speciale, Supliment, TUB, Bucureşti, 1988;

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1977 I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, vol. II, Editura Actami, Bucureşti 1997. M. Condoiu, I. Dragne, Consideraţii cu privire la rolul activ al judecătorului prin

prisma modificărilor legii procesual-civile, în „Curierul Judiciar" nr. 1/2004. M. Constantinescu, M. Amzulescu, Drept contencios constituţional, Editura Fundaţiei

României de Mâine, Bucureşti, 2007. M. Constantinescu, A Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituţia României

revizuită, comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004; M. Constantinescu, I. Deleanu, A. lorgovanu, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida,

Constituţia României comentată şi adnotată, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti,

1992. M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980. M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie,

jurisprudenţă şi doctrină, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003. M. Tăbârcă, I. Dragne, Condiţiile de aplicare şi procedura de judecată a cererii de

recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 27 pct.7 Codul de procedură civilă. M. Tăbârcă, Tratat de drept procesual civil, vol. I şi II, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2008; M.Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002. O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil (la instanţa de fond), ediţia a II-

a, Editura Press, Bucureşti, 1997. O. Ungureanu, Nulităţile procedurale civile, Editura AII Beck, Bucureşti, 1998. S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2001. S.Ghimpu, Gh. Breboi, Gh. Mohanu, A. Popescu, I. Sas, Dicţionar juridic, Editura

Albatros, Bucureşti, 1985. T. Bodoaşcă, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă,Editura AII Beck,

Bucureşti, 2002. V. Negru, D. Radu, Dreptul procesual civil, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1972. V. Lozneanu, Excepţiile de fond în procesul civil, Editura Lumina Lex Bucureşti,

2003; V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, ediţia a II-a, Editura

AII Beck, Bucureşti, 2003. V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, EDP, 1972; V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse Codului de procedură civilă

prin O.U.G. nr. 138/2000 (I), în „Dreptul", nr. 1/2001. V.M. Ciobanu, Tratat de drept procesual civil, vol. I şi II, Editura Naţional Bucureşti,

1996, 1997 Revista română de drept privat; Revista română de jurisprudenţă; Revista română de drept; Dreptul


INTRODUCERE Modulul intitulat Drept procesual civil (II) se studiază în anul III semestrul II

şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul procedurii civile. După ce vei studia şi învăţa modulul, vei dobândi o seamă de competenţe

absolut necesar pentru formarea ta profesională.

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

integrarea dreptului procesual civil în cadrul disciplinelor juridice; explicarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor

teoretice şi practice ale acestei discipline; argumentarea principiilor privind dreptul procesual civil; interpretarea normelor de drept civil şi drept procesual civil în raport

cu situaţiile concrete; înţelegerea etapelor şi fazelor procesului civil dar şi al tuturor

activităţilor, actelor şi faptelor ce le presupune un proces. Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

7. JUDECATA ÎN FAŢA INSTANŢEI DE FOND 8. CĂILE DE ATAC 9. PROCEDURI SPECIALE

Pentru o învăţare eficientă, ai nevoie de următorii paşi obligatorii: Citeşti modulul cu maximă atenţie. Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie sau le

adnotezi în spaţiul alb rezervat. Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse. Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să

apelezi la suportul scris. Compari rezultatul cu suportul de curs şi îţi explici de ce ai eliminat

anumite secvenţe. În caz de rezultat îndoielnic, vei relua întreg demersul de învăţare.

Pe măsură ce vei parcurge modulul, îţi vor fi administrate lucrări de verificare

pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare. Vei răspunde în scris la

aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse bibliografice

suplimentare. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi

competenţele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare

şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare

vei apela la tutorele indicat. N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune, în

consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei minimale recomandate si

rezolvarea sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest

fel vei putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.


Neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată pe cale de excepţie de

fond în timpul procesului. 7.2. Cererea de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul învesteşte instanţa de judecată cu o pretenţie civilă. Întreaga activitate de soluţionare a

litigiului se va derula în limitele pretenţiilor determinate de reclamant prin cererea de

chemare în judecată. Nici judecătorul nu poate depăşi limitele judecăţii determinate de

părţi. Art. 112 C.pr.civ. determină elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere

de chemare în judecată: a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ; b) calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci când nu stau în

numele lor propriu ; c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când

preţuirea este cu putinţă ; d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de

cerere ; e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere ; f) semnătura. În unele cazuri, legea prevede anumite menţiuni suplimentare pentru cererea

de sesizare a instanţei de judecată, cum este cazul cererii de divorţ (art. 6131 C.pr.civ.), cererii de partaj (art. 6732 C.pr.civ.) etc. Dimpotrivă, în alte situaţii numărul

elementelor pe care trebuie să le cuprindă cererea este mai redus, cum este cazul sesizării

în cadrul procedurii necontencioase (art. 331 C.pr.civ.). Cererea de chemare în judecată produce următoarele efecte: a) cererea de chemare în judecată învesteşte organul de jurisdicţie cu

soluţionarea unei pretenţii civile concrete. Din momentul înregistrării cererii de

chemare în judecată ia naştere un nou raport juridic între părţi – un raport procesual - care generează drepturi şi obligaţii nu numai pentru părţi, ci şi pentru instanţă ;

b) cererea de chemare în judecată determină cadrul procesului civil cu privire la

părţi şi cu privire la obiectul litigiului. În aceste limite, determinate prin cererea de chemare în judecată, va trebui să se pronunţe şi instanţa de judecată;

c) cererea de chemare în judecată creează starea de litispendenţă; d) cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia; e) promovarea cererii de chemare în judecată face să înceteze buna-credinţă a

posesorului; f) cererea de chemare în judecată face să curgă dobânzile pentru creanţele care

anterior nu erau producătoare de dobânzi; g) cererea de chemare în judecată produce efectul transmiterii anumitor acţiuni

cu caracter strict personal asupra moştenitorilor. 7.3. Întâmpinarea

Întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la

pretenţiile formulate de reclamant, arătând totodată şi apărările sale. Potrivit art. 114 C.pr.civ. întâmpinarea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: a) Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică faţă de pretenţiile

reclamantului, cum sunt lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată,

necompetenţa instanţei sesizate, netimbrarea cererii de chemare în judecată, prescripţia

dreptului la acţiune sau puterea lucrului judecat. În faza iniţială a procesului civil

pârâtul invocă cel mai adesea acele excepţii care sunt legate de modul de învestire a

instanţei şi care sunt cunoscute de către acesta până la prima zi de înfăţişare.


persoana citată nu vrea să primească citaţia ori nu poate să semneze dovada de primire, agentul procedural va lăsa citaţia sau actul de procedură celui citat, iar în caz de refuz de

primire va afişa citaţia pe uşa locuinţei acestuia. Despre toate aceste împrejurări agentul

procedural va încheia un proces-verbal. Dacă cel citat nu se găseşte la domiciliu sau dacă, în cazul hotelurilor sau clădirilor

compuse din mai multe apartamente, el nu a indicat camera sau apartamentul în care

locuieşte, agentul procedural va înmâna citaţia, în primul caz, unei persoane din familie, iar în lipsă, oricărei alte persoane care locuieşte cu dânsul, sau care, în mod obişnuit,

primeşte corespondenţa, iar, în celelalte cazuri, administratorului, portarului, ori celui ce în

mod obişnuit îl înlocuieşte. Agentul procedural va încheia un proces-verbal care va fi semnat de persoana care a primit citaţia, după ce agentul procedural îi va certifica

identitatea şi semnătura. Potrivit art. 92 alin. 4 C.pr.civ. dacă persoanele arătate nu voiesc ori nu pot să

semneze adeverinţa de primire, agentul procedural va încheia un proces-verbal despre aceste împrejurări, şi va lăsa citaţia în mâna acelor persoane. Dacă totuşi acestea nu

voiesc să primească citaţia sau în lipsa unor asemenea persoane, agentul procedural va afişa citaţia, fie pe uşa locuinţei celui citat, fie, dacă nu are indicaţia apartamentului sau

camerei locuite, pe uşa principală a clădirii, încheind un proces-verbal despre aceste împrejurări.

Conform art. 921 C.pr.civ., comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură nu se poate realiza prin afişare în cazul persoanelor juridice, precum şi al asociaţiilor sau

societăţilor care, potrivit legii, pot sta în judecată, cu excepţia cazurilor în care se refuză

primirea sau dacă se constată lipsa oricărei persoane la sediul acestora. Art. 92 alin. 5 C.pr.civ., dispune: „înmânarea citaţiei nu se poate face unui minor

sub 14 ani împliniţi sau unei persoane lipsite de judecată”. Potrivit art. 98 C.pr.civ.: „Schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul

judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei

prin petiţie depusă la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă

de predare se va depune la dosar o dată cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa

despre schimbarea domiciliului”. Conform art. 94 C.pr.civ.: „Când comunicarea actelor de procedură nu se poate

face din cauză că s-a dărâmat clădirea, a devenit de nelocuit sau din alt motiv asemănător,

agentul va depune actul la grefa instanţei, care va înştiinţa din timp partea despre această

împrejurare, dispoziţiile art. 95 fiind aplicabile în mod corespunzător”. Potrivit art. 87 pct. 1 C.pr.civ. statul, comuna şi celelalte persoane juridice de drept

public se citează „în persoana capului autorităţii la contenciosul sediului central al

administraţiei respective sau, în lipsă de contencios, la sediul administraţiei”. Persoanele juridice de drept privat, potrivit art. 87 pct. 2 C.pr.civ., vor fi citate,

„prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz, al

reprezentanţei”. Citarea asociaţiilor şi societăţilor fără personalitate juridică se face, potrivit art. 87

pct. 3 C.pr.civ., în toate cazurile, „prin organele lor de conducere, la sediul administraţiei

lor”. De asemenea, potrivit art. 87 pct. 5 C.pr.civ., cei supuşi procedurii reorganizării

judiciare şi a falimentului se citează prin administratorul judiciar ori, după caz, prin

lichidatorul judiciar. Potrivit art. 87 pct. 6 C.pr.civ. persoanele incapabile urmează să fi e citate în

procesul civil prin reprezentanţii lor legali. Dacă o persoană incapabilă nu are un

reprezentant şi există urgenţă se va putea proceda la numirea unui curator special. În acest caz, citarea incapabilului se va face prin intermediul curatorului astfel desemnat (art. 87


pct. 6 C.pr.civ.). Tot printr-un curator special, numit de instanţă, vor fi citaţi şi

moştenitorii, până la intervenirea lor în proces (art. 87 pct. 10 C.pr.civ.). Partea reprezentantă poate să procedeze la alegea de domiciliu la adresa

reprezentantului, citarea şi comunicarea actelor de procedură făcându-se la adresa reprezentantului. Alegerea de domiciliu nu se presupune prin simpla alegere de către parte

a unui reprezentant. În lipsa unei precizări privitoare la comunicarea actelor de procedură

la domiciliul reprezentantului partea va fi citată în continuare la domiciliul său (art. 93

C.pr.civ.). Citarea persoanelor aflate în străinătate este reglementată în art. 87 pct. 7-8 C.pr.civ.

Personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României, precum şi cetăţenii

români trimişi ca funcţionari la organizaţii internaţionale, precum şi membrii lor de familie care locuiesc cu ei, aflaţi în străinătate, vor fi citaţi prin Ministerul Afacerilor Externe

Art. 87 pct. 7 alin. 2 C.pr.civ. dispune că cetăţenii români aflaţi în străinătate în

interes de serviciu vor fi citaţi „prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea

cărora se află cei care i-au trimis”. Potrivit art. 87 pct. 8 C.pr.civ. persoanele aflate în străinătate din diferite alte

motive şi al căror domiciliu sau reşedinţă (în străinătate) sunt cunoscute vor fi citate „printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire”. În cazul

în care domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu sunt cunoscute se va proceda

la citarea prin publicitate, în condiţiile art. 95 C.pr.civ. Persoanele al căror domiciliu nu este cunoscut vor fi citate prin publicitate. Potrivit

art. 95 C.pr.civ.: „Când reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a

izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin publicitate”. La această procedură se poate recurge, astfel cum am arătat deja, şi în cazul

persoanelor aflate în străinătate (art. 87 pct. 8 alin. 2 C.pr.civ.). Citarea prin publicitate constă în afişarea citaţiei la uşa instanţei cu cel puţin 15

zile înaintea termenului de înfăţişare. În pricinile urgente, instanţa poate reduce acest termen la 5 zile. Dacă preşedintele instanţei apreciază necesar, acesta poate dispune

publicarea citaţiei în Monitorul Oficial sau într-un ziar mai răspândit. Şi în aceste

situaţii, instanţa va lua măsuri pentru respectarea termenului de 15, respectiv de 5 zile, prevăzut de lege şi pentru afişarea citaţiei. Nerespectarea acestor termene atrage după sine nulitatea procedurii de citare prin publicitate. Art. 95 alin.1 C.pr.civ. permite folosirea acestei proceduri doar în acele împrejurări în care reclamantul dovedeşte că a făcut

demersuri semnificative pentru a afla domiciliul pârâtului. Potrivit art. 95 alin. 4 C.pr.civ., dacă pârâtul se înfăţişează şi dovedeşte că a fost citat prin publicitate cu rea-credinţă, toate actele de procedură ce au urmat încuviinţării acestei citări vor fi anulate, iar

reclamantul care a cerut citarea în atare condiţii va fi condamnat la o amendă şi obligat la

despăgubiri, potrivit legii. Art. 153 alin. 1 C.pr.civ. dispune că: „Partea care a depus cererea personal sau

prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la

înfăţişare, ea însăşi sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte

termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, prezumându-se că ea

cunoaşte termenele ulterioare”. Luarea la cunoştinţă a termenului nu operează în următoarele situaţii expres

prevăzute de art. 153 alin. 2 C.pr.civ.: 1. în cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată; 2. în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu; 3. în cazul când procesul se repune pe rol; 4.în cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor.


Încunoştinţarea părţilor despre cuprinsul unor acte procedurale se realizează prin

comunicarea acestora. Comunicarea actelor de procedură este necesară numai în acele

împrejurări în care legea prevede în mod expres obligativitatea unei atare comunicări: copiile după cererile de chemare în judecată, copiile după întâmpinare, cererea reconvenţională,

cererea de intervenţie, cererea de apel, cererea de recurs, copii după înscrisurile depuse ca

mijloace de dovadă, hotărârea judecătorească etc. Comunicarea actelor de procedură se

face din oficiu şi potrivit regulilor după care se înmânează citaţiile. ��ù�H�G�L�Q� �D��G�H��M�X�G�H�F�D�W�� Activitatea premergătoare şedinţei de judecată. Grefierul de şedinţă preia

dosarele de la arhivă, sub semnătură în registru de termene, afişează lista cauzelor cu

o zi înaintea termenului de judecată sau cel mai târziu cu o oră înainte de începerea

şedinţei, completează condica de şedinţă, verifică dacă au sosit la instanţă şi s-au ataşat la dosare dovezile de înmânare sau de comunicare a citaţiilor şi a celorlalte acte

de procedură, precum şi relaţiile şi actele solicitate de preşedinte sau de instanţa de

judecată. De asemenea, grefierul de şedinţă verifică legalitatea îndeplinirii

procedurilor de citare sau de comunicare ataşate la dosar şi informează preşedintele

completului de judecată despre deficienţele constatate pentru a se lua eventualele

măsuri. Dosarele se predau completelor de judecată. Potrivit art. 52 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, completul de judecată este

prezidat prin rotaţie de unul dintre membrii acestuia. Preşedintele completului de judecată deschide, suspendă şi ridică şedinţa (art.

128 alin. l C.pr.civ.). Preşedintele completului de judecată „ridică" şedinţa după ce s-au luat măsuri

(s-a dispus amânarea, suspendarea judecăţii, închiderea dezbaterilor) în toate dosarele

repartizate pentru termenul respectiv. Şedinţele de judecată vor fi publice, afară de cazurile când prin lege se dispune

altfel. Dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau

pe părţi, instanţa poate să dispună ca dezbaterea să se facă în şedinţă secretă însă

pronunţarea hotărârii se va face tot în şedinţă publică. Potrivit art. 122 alin. l C. procedură civilă, preşedintele exercită poliţia

şedinţei, putând lua măsuri pentru păstrarea ordinii şi bunei-credinţe. Persoanele care

participă la şedinţa de judecată sunt obligate să aibă o purtare cuviincioasă iar cei care vorbesc instanţei trebuie să stea în picioare, dacă preşedintele nu încuviinţează altfel.

Orice persoană care tulbură mersul dezbaterilor poate fi chemată la ordine de

preşedintele de complet. Dacă această chemare rămâne fără rezultat, el poate obliga pe cel care tulbură şedinţa să părăsească şi, la nevoie, va da ordin să fie scos din sală.

Preşedintele de complet poate să dispună îndepărtarea tuturor persoanelor din sală

dacă altfel nu se poate păstra ordinea. Dacă printre cei îndepărtaţi din sală ar fi vreuna

din părţi, înainte de deschiderea dezbaterilor, aceasta va fi chemată în sală şi, sub

pedeapsa nulităţii, i se vor pune în vedere toate faptele importante petrecute în lipsa

sa, precum şi declaraţiile celor ascultaţi (art. 123 alin. l C.pr.civ). O astfel de măsură

nu mai este necesară atunci când avocatul care a reprezentat partea a rămas în sala de

judecată, acestuia revenindu-i obligaţia să aducă la cunoştinţă părţii despre cele

întâmplate. Grefierul va fi prezent în sala de şedinţă cu jumătate de oră înainte de

începerea şedinţei de judecată pentru a pune la dispoziţie dosarele pentru consultare;

acesta se îngrijeşte să fie ataşate la dosar ultimele acte de procedură sau

corespondenţă sosite la registratură.


Grefierul anunţă publicului din sală intrarea completului de judecată. Deschiderea şedinţei de judecată se face de către preşedintele de complet. Cauzele care se amână fără să comporte discuţii vor putea fi strigate la

începutul şedinţei în ordinea listei, dacă toate părţile legal citate sunt prezente şi cer

amânarea sau s-a solicitat judecata în lipsă. La cererea părţilor instanţa va putea lăsa

cauza la urmă, fixând o anumită oră, când dosarul va fi strigat din nou. Potrivit art. 126 C.pr.civ. prevede că părţile pot cere instanţei, la începutul

şedinţei, amânarea pricinilor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu

provoacă dezbateri. Această amânare se poate face şi de un singur judecător. Cauzele care nu au fost amânate la începutul şedinţei vor fi strigate în ordinea

listei de şedinţă. Potrivit art. 125 alin. 3 C.pr.civ. prevede că părţile pot cere

schimbarea rândului dacă împricinaţii având pricini fixate înaintea lor nu se

împotrivesc. Şedinţa de judecată reprezintă cadrul în care se realizează dezbaterile publice

şi contradictorii în faţa unei instanţe colegiale. În cazul judecătorului unic toate atribuţiile privitoare la conducerea şedinţei de

judecată revin acestuia. Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul din

membrii acestuia (art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004). La Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie completele de judecată sunt prezidate prin rotaţie de judecătorii de la secţiile

respective. Preşedintele instanţei supreme prezidează Secţiile Unite, Completul de 9

judecători, iar în cadrul secţiilor orice complet, când participă la judecată. În lipsa

preşedintelui, şedinţele la care acesta trebuie să participe vor fi prezidate de

vicepreşedintele instanţei supreme sau de un preşedinte de secţie (art. 33 din Legea nr.

304/2004). În faza preliminară a procesului, în şedinţă publică, un moment esenţial al

dezbaterilor îl constituie prima zi de înfăţişare. Prima zi de înfăţişare este aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii

(art. 134 C.pr.civ.). Prima zi de înfăţişare nu se confundă cu primul termen de

judecată. Primul termen poate constitui însă şi prima zi de înfăţişare dar numai dacă

sunt întrunite cumulativ cele două cerinţe esenţiale: părţile să fi fost legal citate şi ele

să poată pune concluzii. La prima zi de înfăţişare pot surveni modificări chiar şi cu

privire la unele elemente de bază ale procesului. Astfel, până la prima zi de înfăţişare

reclamantul îşi poate modifica acţiunea, atât cu privire la introducerea altor persoane

în proces, cât şi în legătură cu schimbarea obiectului sau a cauzei. Potrivit art. 132 alin.1 C.pr.civ. la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da

reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a

propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea

cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării. La prima zi de înfăţişare reclamantul poate propune noi probe, mai ales în

raport cu cererea modificată. Dacă pârâtul a depus întâmpinare reclamantul va putea

solicita un termen pentru a propune dovezile în apărare. Încheierile de şedinţă. În toate situaţiile în care judecata nu se termină la un

anumit termen, cauza fiind amânată la o dată ulterioară, după închiderea şedinţei, în

cel mult 24 ore, grefierul de şedinţă are obligaţia să întocmească încheierea de

şedinţă. Încheierea de şedinţă reprezintă actul procedural în care se consemnează conţinutul dezbaterilor din cadrul unei şedinţe de judecată (art.147 C.pr.civ.). Pentru

fiecare termen de judecată trebuie întocmită câte o încheiere, cu excepţia cazului în

care în şedinţa în care au avut loc dezbaterile se pronunţă şi hotărârea (când cele

petrecute în şedinţă se consemnează chiar în cuprinsul hotărârii) sau atunci când

pronunţarea a fost amânată la o dată ulterioară (când încheierea de şedinţă se


regăseşte în preambulul hotărârii). Lipsa acestei încheieri conduce la anularea sau casarea hotărârii.

În general încheierile preced hotărârea, ele numindu-se şi încheieri

premergătoare dar există însă şi situaţii în care prin încheiere se stinge litigiul (renunţarea la acţiune)sau există, de asemenea, încheieri ulteriore pronunţării hotărârii

(de exemplu, încheierea de îndreptare a greşelilor materiale). Încheierile premergătoare sunt: preparatorii (cele prin care instanţa de judecată

ia unele măsuri în vederea cercetării şi soluţionării cauzei, fără a anticipa asupra soluţiei viitoare de exemplu, încheierile de disjungere sau conexare prin care se

dispune amânarea judecăţii, administrarea unei probe, repunerea cauzei pe rol etc.) şi interlocutorii (acelea prin care instanţa, soluţionând fondul anumitor împrejurări de

fapt sau de drept ale cauzei, lasă să se întrevadă soluţia finală, legând instanţa care nu

mai poate reveni asupra celor statuate prin încheiere - de exemplu, încheierea de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, prescripţiei, încheierea de admitere

în principiu în acţiunile de partaj, încheierea de admitere în principiu în cazul

intervenţiei voluntare etc.). Încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă aceleaşi elemente ca şi hotărârea

judecătorească. ��(�[�F�H�S� �L�L�O�H��S�U�R�F�H�G�X�U�D�O�H Excepţiile procedurale sunt acele mijloace prin care, de regulă, pârâtul

urmăreşte, fără a nega existenţa dreptului subiectiv, întârzierea judecăţii sau

respingerea acţiunii ca inadmisibilă supunând judecătorului o chestiune exterioară şi

prealabilă dezbaterii fondului cauzei. Există excepţii de procedură expres reglementate

de lege dar şi altele ce pot fi deduse din necesitatea aplicării unor sancţiuni procedurale şi chiar din ansamblul reglementărilor procedurale în materie.

Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea chemată

în faţa instanţei necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza

spre soluţionare la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale

competent potrivit legii. Excepţia de necompetenţă se soluţionează de către instanţa

sesizată cu acţiunea principală. Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se

pronunţă, după caz, printr-o încheiere sau printr-o hotărâre. Încheierea se pronunţă în

cazul respingerii excepţiei de necompetenţă. Împotriva încheierii de respingere a

excepţiei partea interesată poate exercita calea ordinară de atac a apelului şi recursului

(art. 158 alin. 2 C.pr.civ.). Această cale procedurală poate fi exercitată numai odată cu

fondul cauzei (art. 158 alin. 2 C.pr.civ.) În situaţia admiterii excepţiei de

necompetenţă instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de declinare a competenţei. Hotărârea de declinare a competenţei are drept efect nu numai dezînvestirea instanţei

sesizate, ci şi trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii jurisdicţionale

competent potrivit legii. Excepţia de litispendenţă. Litispendenţa reprezintă situaţia procesuală în care

două sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi

cauză civilă. Potrivit art. 163 alin. 1 C.pr.civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată

pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe. Litispendenţa implică următoarele condiţii, ce trebuie întrunite în mod

cumulativ: a) existenţa unei identităţi de părţi, obiect şi cauză. b) cele două acţiuni trebuie să se afle pe rolul unor instanţe deopotrivă

competente. c) pricinile trebuie să se afle în faţa instanţelor de fond.


Litispendenţa trebuie invocată la instanţa cea din urmă învestită cu soluţionarea

cauzei. În cazul admiterii excepţiei de litispendenţă cauza se va trimite la instanţa mai

întâi învestită. Prin excepţie, atunci când au fost sesizate cu aceeaşi pricină instanţe de

grad diferit, dosarul se va trimite spre soluţionare la instanţa mai mare în grad. Excepţia de conexitate. În cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa unor acţiuni

diferite, dar care pentru o mai bună administrare a justiţiei se impune să fie reunite. Din dispoziţiile art. 164 C.pr.civ. pot fi desprinse şi explicitate şi condiţiile

conexităţii: existenţa a două sau mai multe cauze pendinte la aceeaşi instanţă, sau la

instanţe diferite, de acelaşi grad, în care să figureze cel puţin o parte comună; existenţa unei strânse legături de obiect şi cauză între cele două sau mai multe procese.

Excepţia puterii lucrului judecat. Fundamentul lucrului judecat constă în

necesitatea de a da eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată asupra aceleaşi chestiuni litigioase. Elementele lucrului judecat rezultă din art. 1201 C.pr.civ.,

şi se referă la tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Instanţa de judecată, după examinarea temeiniciei excepţiei invocate, se va

pronunţa după caz printr-o hotărâre sau încheiere. Judecătorul va pronunţa o hotărâre

ori de câte ori găseşte excepţia ca fiind întemeiată. Prin hotărâre instanţa va dispune

respingerea acţiunii. Dimpotrivă, în cazul în care instanţa găseşte excepţia neîntemeiată,

va pronunţa o încheiere interlocutorie şi va proceda la soluţionarea în continuare a

cauzei. Încheierea pronunţată în aceste condiţii poate fi atacată numai o dată cu fondul

cauzei. 7.9. Probele. Noţiunea de probă este folosită în mai multe sensuri. În sens larg, prin probă se înţelege acţiunea de stabilire a existenţei sau

inexistenţei unui anumit fapt, mijlocul legal prin care se poate stabili faptul care

trebuie dovedit, rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de probă. În sens restrâns, prin probă se înţelege fie mijlocul legal prin care în cauzele

supuse judecăţii să poate ajunge la dovedirea unui fapt, fie faptul probator, adică un

fapt material care odată ce a fost dovedit printr-un mijloc de probă este folosit la

rândul său pentru a dovedi un alt fapt determinant în soluţionarea cauzei. Sub aspect terminologic, sinonimul termenului „probă" este „dovadă". După criteriul naturii lor, probele se împart în probe personale şi probe

materiale. Probele personale sunt declaraţii ale omului pe care acesta le face în diferite forme, cum ar fi: înscrisurile părţilor (ex.; înscrisuri autentice, înscrisuri sub

semnătură privată), înscrisurile altor persoane (ex.; rapoartele de expertiză, registre

publice), mărturisirea judiciară a uneia sau alteia dintre părţi, explicaţiile părţilor şi a

terţilor participanţi la procesul civil, depoziţiile martorilor. De asemenea, sunt probe

persoanele şi unele fapte negative sau unele abţineri (ex.: ascunderea sau distrugerea

de către părţi a unui înscris, lipsa la interogatoriu). Probele materiale sunt acele lucruri care prin înfăţişarea sau starea lor, prin însuşirile sau particularităţile pe care le

prezintă, pot dovedi sau contribui la dovedirea raportului juridic dedus judecăţii. După cum legătura dintre probă şi faptul generator de drepturi în litigiu este

nemijlocită sau dimpotrivă mijlocită printr-un alt fapt, probele se împart în probe

directe şi probe indirecte. Probele directe sunt acelea care dovedesc prin ele însele

raportul juridic dedus judecăţii. Probele indirecte sunt cele care dovedesc numai un fapt vecin şi conex, existenţa raportului juridic dedus judecăţii rezultând din

cunoaşterea acestuia.


După modul în care judecătorul percepe faptele, probele se clasifică în probe

care constau în rezultatul perceperii personale a faptelor de către judecător (ex.:

cercetarea la faţa locului) şi probe care constau în rezultatul perceperii faptelor de

către alte persoane (de ex.: înscrisuri, depoziţii de martor). După caracterul original sau derivat, probele se clasifică în probe primare şi

probe secundare. Se înscriu în categoria probelor primare înscrisul original, depoziţia

unui martor asupra unor fapte la care a asistat el, iar din categoria probelor secundare fac parte, depoziţia unui martor care a auzit faptele de la o terţă persoană, copia de pe

înscris etc. După cum probele se efectuează în faţa instanţei de judecată sau în afara ei,

probele se clasifică în judiciare (de ex.: depoziţiile martorilor, cercetarea la faţa

locului etc.) şi extrajudiciare (de ex.: înscrisurile încheiate între părţi înaintea ivirii

procesului, probele administrate într-o altă cauză etc.). Subiectul probei este judecătorul, deoarece probele se administrează în proces

tocmai pentru ca acesta să-şi formeze convingerea intimă. Intima convingere a

judecătorului în materia probelor din cadrul procesului civil constă în îndatorirea

legală a acestuia de a afla adevărul obiectiv prin aplicarea metodei dialectice în

cercetarea probelor. Obiectul probei constă în anumite fapte afirmate de parte şi care urmează să

fie investigate pentru a se putea constata dacă sunt sau nu reale. Cu alte cuvinte,

obiectul probei poartă denumirea de fapt de dovedit sau, altfel spus, fapt pretins în

sprijinul cererii formulate de către solicitant. Faptele care trebuie dovedite sunt fie materiale (care sunt exteriorizate), fie

psihologice (care nu se exteriorizează decât prin rezultatele lor, cum ar fi dolul sau

eroarea, reaua credinţă etc.). Dovada faptelor negative (determinate) se poate face dovedindu-se faptul

pozitiv contrar. Judecătorul nu poate să judece după cunoştinţele sale personale şi particulare

ce le poate avea asupra cauzei supuse judecăţii şi pe care le-a dobândit în afara

funcţiei sale, adică în afara procesului, ca om, iar nu ca judecător. Anumite fapte, însă, nu trebuie dovedite, deoarece fie sunt cunoscute de un

număr mare de persoane (faptele notorii), fie că legea însăşi le consideră existente

(faptele constatate). Nu fac parte din obiectul probei nici dreptul subiectiv invocat, deoarece acesta

este consecinţa aplicării unei norme de drept, unei stări de fapt şi nici dreptul obiectiv,

având în vedere că legea trebuie să fie cunoscută de judecător. De la această regulă fac excepţie litigiile cu elemente de extraneitate. Potrivit art. 7 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor

de drept internaţional privat, conţinutul legii străine se stabileşte de către instanţa de

judecată prin atestări obţinute de la organele statului care au indicat-o prin avizul unui expert sau în alt mod adecvat. Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să

facă dovada conţinutului ei iar în cazul în care acest lucru nu este posibil se va aplica

legea română, dispoziţie imperativă decurgând din necesitatea soluţionării proceselor,

evitându-se în acest sens aplicarea art. 3 din Codul civil, respectiv, a „denegării de

dreptate". Cel care trebuie să dovedească proba, trebuie să se ocupe de acest lucru, astfel

că, regula este ca autorul pretenţiei să producă proba cuprinsă în declaraţie. Această

regulă este concretizată în art. 1169 din Codul civil, potrivit căreia cel ce face o

propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.


După ce reclamantul a făcut dovada faptului generator al dreptului invocat,

pârâtul va trebui să iasă din pasivitate şi să se apere, paralizând dreptul reclamantului. În cazul în care pârâtul invocă excepţii procesuale sau formulează cerere

reconvenţională, sarcina probei îi revine. Propunerea acestora, rămâne la latitudinea părţilor, însă în anumite situaţii,

potrivit art. 129 alin. 5, judecătorul trebuie să manifeste un rol activ, putând ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se

împotrivesc. Judecătorul trebuie să tranşeze în funcţie de elementele probatorii de care

dispune. Există şi cazuri în care pârâtul, deşi îşi păstrează această calitate, are primul

sarcina probei. Astfel, cu titlu de exemplu, arătăm că în cazul unui proces având ca

obiect partajarea bunurilor comune, sarcina probei îi revine pârâtului dacă contestă că

un bun sau mai multe, supuse partajării nu sunt bunuri comune; în cazul unui proces

referitor la soluţionarea conflictelor de muncă, sarcina probei revine angajatorului. În procesul civil probele, de regulă, sunt propuse de către părţi însă instanţa

trebuie mai întâi să analizeze admisibilitatea lor. După ce probele au fost admise urmează administrarea probelor iar în final

aprecierea lor. Pentru ca instanţa să încuviinţeze proba propusă, trebuie ca aceasta să

îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: 1. proba să fie legală, adică să nu contravină legii materiale sau procesuale; 2. proba să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte reale; 3. proba să fie utilă, proba este inutilă când tinde la dovedirea unor fapte

incontestabile; 4. proba să fie pertinentă, ceea ce înseamnă că proba propusă trebuie să aibă

legătură cu obiectul procesului; 5. proba să fie concludentă, cu alte cuvinte proba trebuie să aibă aptitudinea de

a ajuta la rezolvarea pricinii de către instanţa de judecată. între proba pertinentă şi cea concludentă există următorul raport: orice probă

concludentă este şi pertinentă, însă nu orice probă pertinentă este concludentă. Administrarea probei implică propunerea probei, încuviinţarea ei şi

administrarea propriu-zisă. Propunerea probelor se face atât de către reclamant, cât şi de către pârât. Astfel, reclamantul propune probele prin cererea de chemare în judecată, iar

pârâtul prin întâmpinare sau prin cererea reconvenţională. În baza art. 112 pct. 5 C.pr.civ., reclamantul trebuie să arate în cererea de

chemare în judecată, dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, iar potrivit

art. 115 pct. 3 C.pr.civ. întâmpinarea va cuprinde dovezile cu care pârâtul se apără

împotriva fiecărui capăt de cerere; când va cere dovada cu martori pârâtul va arăta

numele şi locuinţa lor. în cazul în care pârâtul formulează cererea reconvenţională, el

trebuie să precizeze şi dovezile pe care se sprijină fiecare capăt, deoarece art. 119 alin.

2 C.pr.civ., prevede că, cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească condiţiile

prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Nepropunerea probelor în condiţiile arătate atrage sancţiunea decăderii părţilor

din dreptul de a cere probe cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 138 C.pr.civ., şi

anume: când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea; când

administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii; când dovada nu a fost cerută

în condiţiile legii, din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii care nu a fost

asistată sau reprezentată de avocat, în art. 167 alin. 5 C.pr.civ. se arată că partea care a


lipsit la încuviinţarea dovezii este obligată să solicite la şedinţa următoare, dovada

contrarie, iar în caz de împiedicare, la prima zi când se înfăţişează. Dacă o parte a renunţat la dovezile pe care le-a propus cealaltă parte, poate să

şi le însuşească (art. 168 alin. 3 C.pr.civ.). Potrivit art. 171 C.pr.civ. partea decăzută din dreptul de a administra o probă

va putea totuşi să se apere discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor adversarului.

Probele propuse de părţi în condiţiile arătate trebuie să fie puse în discuţia

părţilor, discutându-se în contradictoriu condiţiile de admisibilitate a acestora. Dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă

dezlegarea pricinii (art. 167 alin. l C.pr.civ.). După ce sunt puse în discuţia părţilor, încuviinţarea probelor propuse de ele se

face de către instanţă, prin pronunţarea unei încheieri. Încheierea prin care instanţa se

pronunţă asupra probelor este o încheiere preparatorie care nu leagă instanţa, astfel

încât aceasta poate reveni asupra unei probe încuviinţate, însă trebuie să motiveze de

ce administrarea probei nu mai este utilă cauzei. Când s-a încuviinţat o cercetare locală, expertiză sau dovadă cu martori, partea

care a propus-o este obligată ca în termen de cinci zile de la încuviinţare să depună

suma statornicită de instanţă pentru cheltuielile de cercetare, drumul şi despăgubirea

martorilor sau plata expertului (art. 170 alin. 1). Neîndeplinirea acestor obligaţii

atrage decăderea pentru acea instanţă; din dovada încuviinţată (art. 170 alin. 3). Legea

nu prevede cine va suporta cheltuielile de judecată în cazul în care probele au fost

dispuse din oficiu de către instanţă. În cazul în care instanţa a dispus din oficiu administrarea unei probe, sarcina

suportării cheltuielilor trebuie să o suporte ambele părţi deoarece, pe de o parte,

amândouă sunt interesate să se pronunţe o hotărâre temeinică şi legală, iar pe de altă

parte, legiuitorul arată în art. 129 alin. 5 că judecătorii pot ordona probe pe care le

consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu

dispune altfel (art. 169 alin. l C.pr.civ.). Administrarea propriu-zisă a probelor presupune trei reguli cu caracter general

şi anume: probele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului

(art. 167 alin. 2 C.pr.civ.); dovada şi dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu

putinţă în acelaşi timp (art. 167 alin. 3 C.pr.civ.); administrarea dovezilor se va face în

ordinea stabilită de instanţă (art. 168 alin. 2). De la regula înscrisă în art. 169 alin. l, în sensul că probele se administrează

direct şi nemijlocit în faţa instanţei există şi următoarele excepţii: 1) când la prima zi

de înfăţişare părţile pot conveni ca, avocaţii care le asistă şi le reprezintă să

administreze probele în cauzele al căror litigiu este patrimonial (art. 2411 şi art.

2412)135; 2) când administrarea dovezilor se face prin comisie rogatorie (art. 169 alin.

4; 3) probele administrate în faţa unei instanţe necompetente rămân câştigate judecăţii

dacă instanţa competentă nu dispune altfel (art. 160); 4) părţile pot folosi probele

administrate în cursul judecării cererii perimate, într-o nouă cerere de chemare în

judecată, în măsura în care noua instanţă consideră că nu este de trebuinţă refacerea

lor (art. 254 alin. 2); 5) când se admite cererea de strămutare în hotărâre se arată în ce

măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate (art.

40 alin. 4 teza a III-a); 6) când există primejdia ca anumite probe să dispară sau să fie

greu de administrat în viitor, partea interesată poate solicita de urgenţă, instanţei în a

cărei rază se află proba, administrarea ei, urmând apoi să fie folosită în faţa instanţei

competente să soluţioneze fondul litigiului (art. 235,241 C.pr.civ.).


Aprecierea probelor este operaţiunea logico-juridică de selectare a probelor şi

de evaluare a importanţei lor pentru dezlegarea pricinii înfăptuită de către judecător

potrivit intimei lui convingeri în vederea pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Probele administrate sunt lăsate la aprecierea judecătorului care le va examina

potrivit intimei sale convingeri dar această convingere nu trebuie să se reducă la o

impresie subiectivă şi arbitrară ci este necesar ca ea să se sprijine pe împrejurări de

fapt bine stabilite cu ajutorul unor probe obiective. Potrivit art. 235 alin. l C.pr.civ. oricine are interes să constate de urgenţă

mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri mişcătoare sau

nemişcătoare, sau să dobândească recunoaşterea unui înscris, a unui fapt ori a unui

drept va putea cere administrarea acestor dovezi, dacă este primejdie ca ele să dispară

sau să fie greu de administrat în viitor. Cererea de asigurare poate fi făcută chiar dacă

partea nu este în primejdie de întârziere, însă numai dacă pârâtul îşi dă

consimţământul (art. 235 alin. 2). Cererea de asigurare a probelor trebuie să cuprindă pe lângă elementele

obişnuite ale cererii de chemare în judecată şi dovezile a căror administrare o doreşte,

faptele ce voieşte să dovedească, precum şi starea de urgenţă, sau după caz, faptul că

pârâtul este de acord cu cererea de asigurare a probelor formulată de reclamant.

Cererea de asigurare a probelor se face fie pe cale principală, deci înainte de a exista

un litigiu asupra fondului, fie pe cale incidentală în timpul judecăţii, dacă nu s-a ajuns la momentul administrării probelor, în acest din urmă caz, cererea de asigurare a

probelor poate să o facă atât reclamantul, cât şi pârâtul din procesul în care se judecă

fondul litigiului, în cazul în care cererea se face înainte de judecată competenţa de a o

soluţiona revine judecătorului în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul

cercetării, iar în timpul judecăţii la instanţa care judecă procesul (art. 236 alin. 1). Instanţa va judeca cererea în Camera de Consiliu şi se va pronunţa asupra

acesteia printr-o încheiere executorie care poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile

de la pronunţare dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără

citarea părţilor, încheierea pronunţată asupra cererii de încuviinţare a probei în timpul

judecării litigiului nu poate fi atacată decât odată cu fondul (art. 236 alin. 3 şi art.

238). În cadrul procedurii asigurării dovezilor se poate solicita şi constatarea unei

stări de fapt. Astfel, potrivit art. 239 C.pr.civ. oricine are interes să constate de urgenţă

o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la

administrarea dovezilor va putea cere instanţei în circumscripţia căreia urmează să se

facă constatarea să delege un executor judecătoresc pentru realizarea cercetării.

Constatarea făcută de executorul judecătoresc se va consemna într-un proces-verbal care va fi comunicat în copie celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a

fost de faţă, şi face dovada până la proba contrarie. În caz de primejdie în întârziere, administrarea probei şi constatarea prin

executorii judecătoreşti se vor putea face şi în zilele de sărbătoare şi chiar în afara

orelor legale, însă, cu încuviinţarea judecătorului (art. 240). Din art. 240 C.pr.civ.,

reiese că dispoziţiile lui sunt aplicabile atât în cazul administrării de probe, cât şi în

cazul constatării unei situaţii de fapt, condiţia comună a celor două instituţii fiind

exprimată prin sintagma primejdie în întârziere. Probele care au fost conservate prin această procedură pot fi folosite şi de

partea care nu a cerut administrarea lor iar cheltuielile efectuate în această procedură

vor fi avute în vedere de instanţa care judecă fondul litigiului (art. 241). Dovada cu înscrisuri. Înscrisurile ca mijloc de probă sunt frecvent utilizate în

practica judiciară pentru dezlegarea raporturilor litigioase dintre părţi. Ele pot fi definite


ca declaraţii ale părţilor, făcute în formă scrisă, cu privire la anumite acte sau fapte

juridice. După scopul urmărit de părţi înainte de întocmirea lor înscrisurile se împart în

înscrisuri preconstituite şi înscrisuri nepreconstituite. Din prima categorie fac parte înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată, răbojurile şi orice bilete sau

tichete eliberate pentru a dovedi o anumită situaţie. Sunt înscrisuri nepreconstituite

registrele comerciale, registrele casnice şi scrisorile obişnuite prin care nu se urmăreşte

îndeobşte un scop probator. Se distinge între înscrisurile semnate şi înscrisurile nesemnate. În prima

categorie amintim înscrisurile autentice şi înscrisurile sub semnătură privată, iar în cea

din urmă registrele comerciale, precum şi registrele sau înscrisurile casnice. După obiectul înscrisurilor, înscrisurile preconstituite semnate se subdivid în

înscrisuri originare sau primordiale, înscrisuri recognitive şi în înscrisuri confirmative. Înscrisurile originare sau primordiale sunt acele înscrisuri care sunt întocmite spre a

constata existenţa unui anumit raport juridic. Înscrisurile recognitive sunt întocmite cu

scopul de a înlocui un înscris originar dispărut. În fine, înscrisurile confirmative sunt acele înscrisuri care au menirea, astfel cum o sugerează şi denumirea lor, de a ratifica

un act anulabil. După subiectul de la care emană înscrisurile în literatura de specialitate se mai

face deosebire între înscrisurile oficiale şi înscrisurile neoficiale. Primele emană de la

instituţii sau autorităţi publice, iar cele din urmă sunt opera cetăţenilor. Potrivit art. 1171 C. civ.: „Actul autentic este acela care s-a făcut cu

solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în

locul unde actul s-a făcut”. Forma autentică este adeseori consimţită de părţi datorită avantajelor pe care le

prezintă. Printre aceste avantaje menţionăm: înscrisul autentic este însoţit de o puternică

prezumţie de veridicitate, care îl dispensează pe cel care-l invocă de orice dovadă; data

înscrisului autentic face dovadă până la înscrierea în fals; înscrisurile autentice care

constată obligaţii au puterea unui titlu executoriu şi pot fi aduse la îndeplinire fără să fie

necesară obţinerea unei hotărâri judecătoreşti. Alteori forma autentică a actului este impusă de lege ca o condiţie de validitate a

operaţiei juridice respective. Aşa este cazul donaţiilor (art. 813 C. civ.), ipotecilor convenţionale (art. 1772 C. civ.) şi al înstrăinărilor de terenuri (art. 46 din Legea nr. 18/1991).

Menţiunile înscrisului privitoare la faptele materiale petrecute în faţa organului

instrumentator şi constatate prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus), în cadrul

şi în limitele atribuţiilor sale, fac dovadă până la înscrierea în fals. Astfel, de pildă, fac

dovada până la înscrierea în fals: semnăturile părţilor, semnătura agentului instrumentator, menţiunile privind prezentarea şi identificarea părţilor, locul de încheiere

a actului şi data încheierii înscrisului. Enunţurile făcute de părţi şi trecute într-un înscris autentic nu fac dovadă decât

până la proba contrară. Întreaga valoare a unor asemenea declaraţii decurge din

semnătura părţilor. Prin urmare este firesc ca atare declaraţii să aibă aceeaşi putere

probatorie indiferent dacă înscrisul este autentic sau numai sub semnătură privată. Înscrisul sub semnătură privată este înscrisul întocmit de una din părţi, de un terţ

sau de un mandatar, fără intervenţia vreunei autorităţi publice, care este semnat de părţi

şi care constată o operaţie juridică. De la regula generală potrivit căreia înscrisul sub semnătură privată este

valabil dacă îndeplineşte o singură condiţie, aceea a semnăturii lui de partea care se

obligă, există şi unele excepţii, în sensul că sunt necesare şi întrunirea altor cerinţe.


O primă excepţie vizează înscrisurile care constată convenţii sinalagmatice şi

pentru care legea impune cerinţa multiplului exemplar sau cum este denumită în

dreptul francez formalitatea „dublului sau originalului multiplu”. O excepţie importantă de la principiul libertăţii formelor este făcută şi de art.

1180 alin.1 C. civ.: „Actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela

care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului

cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi

să iscălească”. Formula „bun şi aprobat” nu este o formulă sacramentală; ea poate fi

înlocuită prin expresii echivalente, din care să rezulte însă fără echivoc intenţia

debitorului de a se obliga în cadrul raportului juridic respectiv. Faţă de terţi data înscrisului sub semnătură privată nu este opozabilă decât din

ziua când a devenit certă. Potrivit art. 1182 C. civ. înscrisurile sub semnătură privată

dobândesc dată certă prin unul din următoarele mijloace: înfăţişarea înscrisului la o

instituţie publică; înregistrarea înscrisului într-un registru public; relatarea conţinutului

înscrisului, chiar şi în prescurtare, în actele întocmite de funcţionari; moartea uneia

din persoanele care au semnat înscrisul; acordare a datei certe de către notarii publici

(art. 90 din Legea nr. 36/1995) şi de către avocaţi (art. 3 din Legea nr. 51/1995). Dovada cu martori. Martorii sunt persoane străine de proces care relatează, în

faţa instanţei de judecată, fapte sau împrejurări concludente pentru soluţionarea cauzei

şi de care au luat cunoştinţă personal. Mijlocul de probă îl reprezintă tocmai declaraţiile

făcute de martor în faţa instanţei de judecată. Restricţii privitoare la admisibilitatea probei testimoniale. Potrivit art. 1191

alin.1 C. civ.: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma

de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau

prin act sub semnătură privată”. Potrivit art. 1191 alin.2 C. civ. „nu se va primi

niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului,

chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei”. De la cele două reguli restrictive privitoare la admisibilitatea probei

testimoniale art. 1197 şi 1198 C. civ. consacră unele excepţii importante. Potrivit art.

1197 C. civ., regulile restrictive privitoare la proba cu martori „nu se aplică în cazul

când există un început de dovadă scrisă”. Începutul de dovadă scrisă este „orice scriptură a aceluia ce el reprezintă şi care scriptură face a fi de crezut faptul pretins”.

A doua excepţie este prevăzută de art. 1198 C. civ. şi ea se referă la

imposibilitatea de a preconstitui sau păstra o probă scrisă. După relatarea făcută de martor, părţile au posibilitatea de a-i adresa acestuia

întrebări; mai întâi, întrebările vor fi formulate de partea care a propus audierea

martorului, iar apoi de către partea adversă. Regulile din art. 1191 C. civ. „nu se aplică

însă totdeauna când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă

despre obligaţia ce pretinde sau a conserva dovada luată”. Declaraţia martorului se consemnează în scris de grefier, după dictarea

preşedintelui, şi va fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de judecător, grefier şi

martor. În prealabil, martorul va lua cunoştinţă de cuprinsul declaraţiei. Dacă martorul

nu voieşte sau nu poate să semneze se va face menţiune despre această împrejurare.

Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul declaraţiei trebuie încuviinţate şi

semnate de judecător, de grefier şi de martor sub pedeapsa de a nu fi ţinute în seamă. Expertiza. Aceasta reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa sau părţile pot

recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoştinţe de

specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.


Expertiza poate fi efectuată în cele mai varii domenii: contabil, psihiatric, medical, tehnic, artistic, chimic, veterinar etc.

Concluziile expertului sau experţilor se consemnează într-un raport de expertiză,

care se depune la biroul local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile şi după

verificarea lui este înaintat instanţei de judecată. Dacă nu este lămurită prin lucrarea efectuată instanţa poate dispune întregirea

expertizei sau efectuarea unei noi expertize (contraexpertiză). Întregirea expertizei se

face întotdeauna de expertul sau experţii care au întocmit raportul de expertiză. Contraexpertiza se înfăţişează ca o lucrare care trebuie efectuată de aceiaşi

experţi sau de alte persoane, dacă instanţa apreciază că cei dintâi au manifestat

nepricepere ori lipsă de obiectivitate. Suplimentul de expertiză, ca şi contraexpertiza,

se ordonă de instanţă din oficiu sau la cererea părţii nemulţumite de primul raport de

expertiză. Întregirea expertizei sau contraexpertiza trebuie solicitată până la primul

termen ce urmează după depunerea raportului de expertiză. Cercetarea la faţa locului. Cercetarea la faţa locului, denumită şi cercetare

locală, descindere la faţa locului sau anchetă judecătorească, reprezintă mijlocul prin

care instanţa ia cunoştinţă în mod direct de starea unor lucruri, situaţia unui imobil sau

despre alte împrejurări de fapt ce pot avea importanţă pentru soluţionarea litigiului. La termenul fixat, instanţa se deplasează la faţa locului, unde întreaga activitate

de cercetare se desfăşoară cu respectarea regulilor obişnuite de judecată. Constatările

făcute de instanţă la faţa locului urmează să fie consemnate într-un proces-verbal. În

cuprinsul procesului - verbal se vor arăta operaţiile ce s-au efectuat la faţa locului,

constatările instanţei şi susţinerile părţilor. Instanţa va trebui să manifeste grijă pentru

a nu face aprecieri privitoare la puterea doveditoare a probei materiale cercetate, căci

o atare evaluare nu se poate face decât în urma dezbaterilor contradictorii, prin

hotărâre judecătorească. Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi. Legea

instituie principiul potrivit căruia administrarea probelor prin avocaţi se poate realiza numai în litigiile patrimoniale, cu excepţia acelora ce privesc drepturi asupra cărora

legea nu permite a se face tranzacţie. Excepţia este întru totul justificată. De asemenea, legea consacră principiul potrivit căruia administrarea probelor

de către avocaţi se poate realiza numai cu acordul părţilor implicate în procedura

judiciară. De aceea, cu suficient temei, s-a apreciat că procedura analizată are un

caracter facultativ. O obligaţie importantă a părţilor este aceea de întocmire, prin avocaţi, a câte

unui dosar pentru fiecare parte şi unul pentru instanţă, în care vor depune câte un

exemplar al tuturor înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea

fiecărei probe. Dosarele vor fi numerotate, şnuruite şi vor purta semnătura avocaţilor

părţilor pe fiecare pagină. La expirarea termenului prevăzut pentru administrarea probelor, avocaţii

părţilor vor prezenta împreună instanţei dosarul cauzei, întocmit potrivit art. 241

C.pr.civ. Drept urmare, instanţa nu va putea înregistra dosarul cauzei decât dacă

acesta este prezentat de avocaţii implicaţi în procedura de administrare a probelor.

După primirea dosarului, instanţa va fixa termenul de judecată pe care-l va da în

cunoştinţă părţilor. Asigurarea probelor Potrivit art. 235 alin. l C.pr.civ. oricine are interes să constate de urgenţă

mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri mişcătoare sau


nemişcătoare, sau să dobândească recunoaşterea unui înscris, a unui fapt ori a unui

drept va putea cere administrarea acestor dovezi, dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie

greu de administrat în viitor. Cererea de asigurare poate fi făcută chiar dacă partea nu

este în primejdie de întârziere, însă numai dacă pârâtul îşi dă consimţământul (art. 235

alin. 2). Astfel, condiţia fundamentală a formulării cererii de asigurare a probelor este

urgentă şi constă tocmai în pericolul de dispariţie a dovezilor sau în dificultăţile ce s-ar putea ivi în viitor în legătură cu administrarea lor.

Legea, vorbind de urgenţă, reiese că este vorba şi de primejdia de dispariţie a

probei sau de greutatea în administrarea ei în viitor. Această primejdie trebuie să

existe atât în timpul procesului principal, cât şi înainte ca el să se fi declanşat. Deci,

urgenţa, primejdia de pierdere a probei, de ameninţare ca ea să devină mai grea

constituie elementele componente ale noţiunii de „anchetă în viitor" şi, în acelaşi

timp, şi condiţiile de admisibilitate. Cererea de asigurare a probelor trebuie să cuprindă pe lângă elementele

obişnuite ale cererii de chemare în judecată şi dovezile a căror administrare o doreşte,

faptele ce voieşte să dovedească, precum şi starea de urgenţă, sau după caz, faptul că

pârâtul este de acord cu cererea de asigurare a probelor formulată de reclamant.

Cererea de asigurare a probelor se face fie pe cale principală, deci înainte de a exista

un litigiu asupra fondului, fie pe cale incidentală în timpul judecăţii, dacă nu s-a ajuns la momentul administrării probelor, în acest din urmă caz, cererea de asigurare a

probelor poate să o facă atât reclamantul, cât şi pârâtul din procesul în care se judecă

fondul litigiului, în cazul în care cererea se face înainte de judecată competenţa de a o

soluţiona revine judecătorului în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul cercetării, iar în timpul judecăţii la instanţa care judecă procesul (art. 236 alin. 1).

��,�Q�F�L�G�H�Q�W�H��v�Q��G�H�V�I��ú�X�U�D�U�H�D��S�U�R�F�H�V�X�O�X�L��F�L�Y�L�O�� Suspendarea constă în oprirea temporară a cursului judecăţii din motive voite

de părţi sau independente de voinţa lor. Ea constituie un obstacol temporar în normala

desfăşurare a activităţii judiciare. Suspendarea intervine numai în condiţiile determinate

de lege. Cazurile de suspendare a judecăţii sunt statornicite în art. 242-245 C.pr.civ. În

funcţie de cazurile care o determină suspendarea poate fi: �Y�R�O�X�Q�W�D�U��şi �O�H�J�D�O��. Aceasta din urmă poate fi de drept şi �I�D�F�X�O�W�D�W�L�Y��sau �M�X�G�H�F��W�R�U�H�D�V�F��.

Suspendarea judecăţii reprezintă un incident procedural care poate fi invocat de

oricare dintre părţile interesate. Calea procedurală a sesizării este aceea a unei cereri

scrise sau verbale formulate în faţa instanţei. Suspendarea se poate dispune, cu

respectarea cerinţelor legale, şi de către instanţă din oficiu. În toate cazurile, instanţa se pronunţă asupra suspendării printr-o �vncheiere.

Această încheiere poate fi atacată separat cu recurs. Legea procesuală determină modalităţile prin care se poate realiza

redeschiderea cauzei suspendate. Încetarea cauzei care a determinat suspendarea procesului face posibilă

redeschiderea acestuia. În cazul suspendării voluntare judecata reîncepe doar dacă una

din părţi solicită repunerea cauzei pe rol (art. 245 pct. 1 C.pr.civ.). Instanţa nu poate

dispune, din oficiu, repunerea cauzei pe rol, înainte de împlinirea termenului de

perimare. În cazul suspendării legale de plin drept judecata reîncepe, aşa cum

precizează în mod expres art. 245 pct. 2 C.pr.civ., prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului


mandatar, respectiv a administratului judiciar sau a lichidatorului judiciar. Precizăm că în

cazul în care suspendarea s-a dispus pentru moartea uneia din părţi cererea de

redeschidere poate fi făcută de oricare dintre moştenitori. Redeschiderea cauzei în ipoteza suspendării legale facultative sau judiciare este

reglementată de art. 244 alin. (2) C.pr.civ. Măsura suspendării se dispune datorită relaţiei de interdependenţă care există între cele două procese. De aceea este

firesc ca sistarea judecăţii să dăinuie până la soluţionarea cauzei de care depinde

decizia din procesul supus suspendării. �5�H�Q�X�Q� �D�U�H�D�� O�D�� M�X�G�H�F�D�W�� ú�L�� U�H�Q�X�Q� �D�U�H�D�� O�D�� G�U�H�S�W�� 3�U�L�Q�F�L�S�L�X�O�� G�L�V�S�R�Q�L�E�L�O�L�W�� L�L��

procesuale conferă părţilor dreptul de a se desista de la judecată ori de a renunţa la

dreptul subiectiv, iar pârâtului posibilitatea de a achiesa la pretenţiile reclamantului sau

chiar la hotărârea pronunţată împotriva sa. De asemenea, părţile pot pune capăt

procesului civil printr-o tranzacţie. În sistemul nostru procesual desistarea reclamantului

îmbracă două forme: �U�H�Q�X�Q� �D�U�H�D�� O�D�� M�X�G�H�F�D�W��şi �U�H�Q�X�Q� �D�U�H�D�� O�D�� G�U�H�S�W�X�O�� V�X�E�L�H�F�W�L�Y��G�H�G�X�V�� M�X�G�H�F�� L�L��La rândul său, achiesarea poate privi pretenţiile formulate prin acţiune sau chiar hotărârea pronunţată.

Asupra �U�H�Q�X�Q� ��U�L�L��O�D��M�X�G�H�F�D�W�� instanţa se pronunţă printr-o încheiere. Prin acest act procedural instanţa ia pur şi simplu act de desistarea reclamantului de la judecată.

Potrivit art. 246 alin. (2) C.pr.civ. încheierea se pronunţă fără drept de apel. Încheierea

va putea fi atacată însă cu recurs conform art. 299 C.pr.civ. Legislaţia noastră procesuală îi conferă reclamantului şi posibilitatea de a

�U�H�Q�X�Q� �D��O�D��v�Q�V�X�ú�L��G�U�H�S�W�X�O��V�X�E�L�H�F�W�L�Y��dedus judecăţii. Din punct de vedere al formei renunţarea la drept se poate face în şedinţă

publică sau prin înscris autentic. Observăm în această privinţă redactarea diferită a

textului menţionat anterior faţă de art. 246 alin. (1) C.pr.civ. Din acest punct de

vedere remarcăm că date fiind consecinţele mai grave ale renunţării la drept legea este

mult mai exigentă; ea impune renunţarea în şedinţă sau printr-un �v�Q�V�F�U�L�V��D�X�W�H�Q�W�L�F�� Asupra renunţării la drept instanţa se pronunţă printr-o �K�R�W��U�k�U�H��Prin hotărâre,

instanţa dispune, astfel cum prevede în mod expres art. 247 C.pr.civ., respingerea în

fond a acţiunii. ��$�F�W�H�O�H��G�H��G�L�V�S�R�]�L� �L�H��D�O�H��S��U� �L�O�R�U��v�Q��S�U�R�F�H�V�X�O��F�L�Y�L�O �5�H�Q�X�Q� �D�U�H�D��O�D��M�X�G�H�F�D�W�� Art. 246 alin. l C.pr.civ. prevede că, reclamantul poate să renunţe oricând la

judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă. La momentul renunţării reclamantul trebuie să aibă capacitate de a dispune.

Când renunţarea se face prin reprezentant, el trebuie să aibă o procură specială în

acest sens. Reprezentantul legal al incapabilului are nevoie de autorizarea prealabilă a

organului de stat competent. Înainte de a intra în dezbaterea fondului cauzei nu este necesară obţinerea

consimţământului pârâtului, însă, la cerere, reclamantul poate fi obligat la cheltuieli

de judecată. După acest moment, renunţarea la judecată se poate face numai cu

acordul pârâtului, mai puţin în procesele de divorţ când se poate lua act de renunţarea

la judecată a reclamantului, la instanţa de fond, chiar şi când pârâtul nu este de acord. Instanţa de judecată va lua act de renunţarea la judecată printr-o încheiere, care

este supusă recursului aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 299 C.pr.civ. Reclamantul poate renunţa la judecată şi numai cu privire la un capăt de cerere

sau numai la unul din pârâţi.


În cazul coparticipanţilor procesuali activi, renunţarea unuia din reclamanţi la

judecată nu are efecte şi asupra celorlalţi, şi nici asupra cererii de intervenţie

principală sau a cererii reconvenţionale. �5�H�Q�X�Q� �D�U�H�D��O�D��G�U�H�S�W�X�O��V�X�E�L�H�F�W�L�Y��S�U�H�W�L�Q�V Conform art. 247 alin.1 C.pr.civ., în caz de renunţare la însuşi dreptul pretins,

instanţa dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî asupra

cheltuielilor. Prin renunţarea la dreptul subiectiv, reclamantul nu mai poate să cheme

ulterior în judecată pe pârât pentru valorificarea aceluiaşi drept. Renunţarea se poate face în orice fază a procesului, verbal în şedinţă sau prin

înscris autentic, însă practica judiciară a stabilit că este valabil şi înscrisul sub

semnătură privată, care este recunoscut de reclamant. Consimţământul pârâtului nu

mai este prevăzut de lege pentru că acesta nu mai poate fi chemat în judecată ulterior pentru valorificarea aceluiaşi drept subiectiv291.

Când renunţarea reclamantului la dreptul subiectiv pretins intervine la instanţa

de fond, se va pronunţa o hotărâre de respingere în fond a cererii de chemare în

judecată. Dacă pârâtul solicită plata cheltuielilor de judecată, instanţa este obligată să i

le acorde. Hotărârea este supusă numai recursului. Când renunţarea intervine la instanţa de apel sau de recurs, hotărâre a atacată

va fi anulată în totalitate sau numai parţial, în funcţie de măsura renunţării (art. 247

alin. 5). Renunţarea reclamantului la dreptul pretins nu are efect asupra cererii de

intervenţie principală sau a cererii reconvenţionale. Achiesarea Achiesarea se prezintă sub două forme: achiesarea pârâtului la pretenţiile

reclamantului şi achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea pronunţată. a) Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului este un act unilateral de

voinţă şi - ca atare - îşi produce efectele fără să fie necesară acceptarea

reclamantului292. Acceptarea pârâtului poate să fie totală sau parţială şi se poate face numai pe

calea unei mărturisiri pure şi simple, spontan în instanţa de judecată, la interogatoriu

sau prin întâmpinare, ori altă cerere scrisă. Dacă pârâtul nu a fost pus în întârziere anterior şi până la prima zi de

înfăţişare, inclusiv, s-a declarat de acord în totalitate cu pretenţiile reclamantului, nu

poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Când pârâtul recunoaşte numai o parte din pretenţiile reclamantului, la cererea

acestuia se va da o hotărâre în măsura recunoaşterii, după cum prevede art. 270

C.pr.civ. b) Achiesarea părţii care a pierdut procesul se caracterizează prin aceea că

această parte renunţă la dreptul de a folosi calea de atac (apel ori recurs) sau la calea

de atac în situaţia în care a promovat-o. Achiesarea poate fi expresă sau tacită. Achiesarea expresă se poate face oral, în şedinţă, imediat după ce s-a

pronunţat hotărârea, sau, ulterior, în faţa preşedintelui, ori prin înscris autentic. Când declaraţia se face în şedinţă, după pronunţarea hotărârii, ea se va

consemna într-un proces-verbal, care se semnează de preşedinte şi de grefier (art.267

alin. l C.pr.civ.).


Achiesarea tacită la hotărâre rezultă din împrejurarea că partea înţelege să

execute de bună voie hotărârea. Executarea parţială a hotărârii nu înseamnă achiesare la întreaga hotărâre, cu

excepţia situaţiei în care între capetele de cerere există indivizibilitate. Nici trecerea termenului fără să se exercite calea de atac împotriva hotărârii,

nu poate fi considerată o achiesare tacită, pentru că dreptul la exercitarea căii de atac

s-a pierdut prin decădere, în virtutea legii293. �7�U�D�Q�]�D�F� �L�D Tranzacţia este un contract prin care părţile înţeleg să termine un proces sau să

preîntâmpine naşterea unui proces, prin concesii reciproce, constând în renunţări

reciproce la pretenţii sau la prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul

renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic294. Codul civil reglementează tranzacţia în art. 1704-1717, iar Codul de procedură

civilă în art. 271-273, dar cel de al doilea cod priveşte numai tranzacţia încheiată în

vederea stingerii procesului prin intermediul instanţei. Instanţa va da o hotărâre prin care consfinţeşte învoiala părţilor, care este

cunoscută sub denumirea de hotărâre de expedient295. Conform art. 271 alin. l C.pr.civ., părţile se pot înfăţişa oricând în cursul

judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să

consfinţească învoiala lor. Deoarece tranzacţia este un contract judiciar, trebuie respectate condiţiile de

fond şi de formă pentru încheierea actelor juridice, şi anume ca părţile să aibă

capacitate de exerciţiu deplină şi să fie vorba de drepturi cu privire la care se poate

dispune. Reprezentantul legal al părţii are nevoie de autorizarea prealabilă a organului

de stat abilitat legal, pentru a putea încheia tranzacţia, iar mandatarul trebuie să

dispună de o procură specială, dată expres pentru încheierea tranzacţiei. Tranzacţia se va încheia în formă autentică atunci când învoiala cuprinde un

act solemn. Se poate încheia tranzacţia în orice fază a procesului, chiar şi numai de către

unele părţi, cu condiţia de a nu se aduce atingere drepturilor celorlalte părţi, în art. 271

alin 2 C.pr.civ. se precizează că în situaţia în care părţile se prezintă la termenul de

judecată, cererea pentru darea hotărârii poate fi primită şi de un singur judecător, dar

hotărâre a se va pronunţa de instanţă în şedinţă. Când părţile se înfăţişează într-o altă zi, chiar fără să fi fost citate, instanţa va

pronunţa hotărârea în camera de consiliu. Părţile trebuie să prezinte învoiala lor în scris, învoiala părţilor va alcătui

dispozitivul hotărârii de expedient. Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor, nu este supusă apelului, ea fiind

definitivă şi susceptibil a poate de recurs. ��'�H�O�L�E�H�U�D�U�H�D��ú�L��S�U�R�Q�X�Q� �D�U�H�D��K�R�W��U�k�U�L�L Deliberarea reprezintă operaţia în cadrul căreia judecătorii stabilesc soluţia ce

urmează să fie pronunţată cu privire la litigiul dintre părţi. Când instanţa se va socoti lămurită, preşedintele va declara dezbaterile închise

(art.150 C.pr.civ.). Pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri (art.

151 C.pr.civ.). În cazul în care, cu ocazia deliberării, judecătorul sau judecătorii constată

nelămurite unele aspecte de fapt sau de drept, pricina va fi repusă pe rol şi se va

dispune citarea părţilor pentru termenul acordat.


Încheierea de repunere pe rol trebuie motivată, arătându-se împrejurările de

fapt şi de drept care vor fi puse în discuţia părţilor la termenul acordat. După încheierea dezbaterilor judecătorii deliberează în secret asupra fiecărei

soluţii, fie în şedinţă, fie în camera de consiliu. Este de reţinut că deliberarea este secretă indiferent dacă se face în şedinţă sau

în Camera de Consiliu. În cauzele mai puţin complicate, deliberarea are loc în şedinţă, însă,

respectându-se secretul deliberării. În celelalte cazuri, deliberarea se face în Camera de Consiliu. Este posibil ca

pronunţarea hotărârii să nu aibă loc la data dezbaterii, în această situaţie pronunţarea

se va amâna cu cel mult 7 zile. Termenul de 7 zile prevăzut de art. 260 C.pr.civ. este

un termen relativ astfel că, nerespectarea lui nu atrage nulitatea hotărârii. Dimpotrivă, dacă pronunţarea s-a făcut înainte de ziua pentru care era amânată

hotărârea este casabilă, deoarece părţile au fost în imposibilitatea de a se apăra prin

depunerea de concluzii scrise. În ceea ce priveşte procedura deliberării trebuie să facem distincţie între

deliberarea de către completul de judecată format dintr-un singur judecător şi

deliberarea de către completul de judecată format din mai mulţi judecători. În prima situaţie, deliberarea nu ridică nicio problemă de ordin procedural,

deoarece judecătorul unic sau preşedintele completului de judecată, după încheierea

dezbaterilor, se retrage în Camera de Consiliu unde deliberează în secret asupra

soluţiei fiecărei cauze. Referitor la a doua situaţie - completul este format din mai mulţi judecători -

după terminarea dezbaterilor completul de judecată se retrage în camera de consiliu

pentru deliberare. După deliberare, preşedintele completului adună părerile judecătorilor,

începând cu cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se cel din urmă. În practica judiciară expresia preşedintele completului „adună" părerile

judecătorilor înseamnă preşedintele completului „ascultă" părerile judecătorilor. Din dispoziţia art. 256 alin.2 C.pr.civ., rezultă că preşedintele completului este

obligat să se pronunţe cel din urmă. Este firească această soluţie, deoarece asigură imparţialitatea fiecărui

judecător şi înlăturarea unei posibile influenţe pe care ar putea să o exercite

preşedintele completului ca urmare a experienţei şi autorităţii sale. În cazul în care nu se poate întruni majoritatea legală, pricina se va judeca din

nou în complet de divergenţă, în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile (art. 257 alin. l

C.pr.civ.). Alineatul 2 prevede că la instanţele de fond, părerile vor trebui să fie totdeauna

motivate înainte de judecarea divergenţei, afară de cazul când judecata se face chiar în

ziua când s-a ivit divergenţa. Dezbaterile vor fi reluate asupra punctelor rămase în divergenţă, dacă după

judecarea divergenţei, vor fi mai mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se

apropie mai mult sunt datori să se unească într-o singură părere (art. 257 alin. 3

C.pr.civ.). Legea procesuală permite că judecătorii pot reveni asupra părerilor care au

pricinuit divergenţa. În cazul în care completul de judecată este format dintr-un număr impar de

judecători, soluţia poate fi pronunţată în unanimitate sau cu majoritate de voturi. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate se consemnează în

dispozitivul hotărârii.


în susţinerea celor menţionate este art. 258 lin. l C.pr.civ., care arată că, după

ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se

semnează sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi se va arăta, când este cazul,

opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate. Potrivit art. 105 alin. l din Regulament, rezultatul deliberării se consemnează

într-o minută care va fi scrisă pe cererea de chemare în judecată (cererea de apel sau

de recurs) sau pe ultima încheiere. Minută este actul de procedură care va alcătui

dispozitivul hotărârii. Dacă nu există suficient spaţiu sau sunt utilizate formulare tipizate ori tehnici

de calcul, atunci minută se va scrie pe o foaie sau, după caz, pe foi separate,

numerotate (alin. 2). Deşi nu există nicio dispoziţie legală în acest sens, de regulă, minută este

scrisă de preşedintele completului de judecată. Acest aspect nu suportă niciun

comentariu în cazul completului de judecată alcătuit din judecător unic. Minută se semnează sub sancţiunea nulităţii de toţi judecătorii care au

participat la dezbaterea în fond a cauzei supusă judecăţii. În conformitate cu art. 105 din teza a II-a a Regulamentului, preşedintele

completului sau unul din judecătorii din complet va trece în condica de şedinţă,

înainte de pronunţarea în şedinţă publică, soluţia pronunţată transcriind minută integral sau în extras.

După ce s-a consemnat în condica de şedinţă, soluţia se pronunţă în şedinţă

publică, chiar în lipsa părţilor, iar după pronunţarea hotărârii niciun judecător nu poate

reveni asupra părerii sale (art.258 alin.2 şi 3 C.pr.civ.). După pronunţarea hotărârii, partea poate renunţa în instanţă la calea de atac,

menţionându-se despre acest aspect într-un proces-verbal care va fi semnat de preşedinte şi grefier. Partea poate să renunţe şi după pronunţarea hotărârii,

prezentându-se în faţa preşedintelui sau prezentând un înscris autentic în acest sens. ��+�R�W��U�k�U�H�D��M�X�G�H�F��W�R�U�H�D�V�F�� Hotărârea judecătorească reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin

care se soluţionează conflictul dintre părţile litigante. Datorită faptului că prin hotărârea judecătorească se realizează dubla sarcină a

instanţei de judecată, şi anume aceea de a rezolva pricinile concrete supuse judecăţii şi

aceea de a educa pe cetăţeni în spiritul respectării legilor şi regulilor de convieţuire

socială, aceasta reprezintă actul cel mai important al judecăţii. Cuvântul hotărâre este întrebuinţat ca termen generic pentru a numi actul de

procedură care încheie o dezbatere contencioasă, caracteristica principală a hotărârilor

fiind aceea că sunt aduse de instanţele legal constituite pentru a pune capăt litigiului

ivit între părţile litigante. Hotărârile judecătoreşti se clasifică după mai multe criterii, şi anume: - După instanţa care pronunţă hotărârea şi dacă prin aceasta este rezolvat sau

nu fondul cauzei. Din această perspectivă, art. 255 alin. l C.pr.civ. prevede că,

hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanţă se numesc sentinţe, iar

hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul precum şi recursul în interesul

legii se numesc decizii. Alineatul 2 arată că toate celelalte hotărâri date în cursul

judecăţii se numesc încheieri. Există însă şi hotărâri prin care nu se soluţionează

fondul dreptului, cum ar fi: hotărârea de declinare a competenţei, hotărârea prin care

se ia act de renunţarea la dreptul subiectiv, hotărârea prin care se respinge cererea ca

fiind introdusă de o persoană fără calitate, în urma admiterii excepţiei lipsei calităţii

procesuale (active sau pasive) etc.


- După durata acţiunii lor, hotărârile judecătoreşti se împart în hotărâri

propriu-zise şi hotărâri provizorii. Hotărârile propriu-zise se caracterizează prin aceea

că rezolvă fondul litigiului şi au de regulă, o acţiune nelimitată în timp. Hotărârile

provizorii prin care se iau măsuri vremelnice în timpul procesului au caracter temporar.

- După cum există sau nu posibilitatea atacării lor cu apel sau recurs, hotărârile

judecătoreşti sunt nedefinitive, definitive şi irevocabile. Hotărârile nedefinitive sunt

hotărârile pronunţate în prima instanţă, care pot fi atacate cu apel. Dispoziţiile art. 377

C.pr.civ. fac distincţie între hotărârile definitive şi hotărârile irevocabile. Astfel, alin. l

prevede că sunt hotărâri definitive: hotărârile date în primă instanţă potrivit legii, fără

drept de apel; hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel sau,

chiar atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă sau anulată; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu

apel. Aceasta nu este o enumerare limitativă, nereferindu-se la: hotărârile date în

primă instanţă, atacate cu apel, care însă a fost anulat ca netimbrat sau neregulat

introdus; deciziile prin care se anulează apelul ca netimbrat sau neregulat introdus,

sau prin care se constată perimarea apelului, sau prin care se respinge apelul ca urmare a admiterii unei excepţii procesuale, fără a se mai cerceta fondul; deciziile

instanţei de apel prin care se desfiinţează hotărârea atacată, deoarece prima instanţă

soluţionase procesul fără a fi intrat în cercetarea fondului ori judecase cauza în lipsa

părţii ce nu era legal citată; deciziile prin care s-au desfiinţat hotărârile primei instanţe

pentru lipsa de competenţă, cauzele fiind trimise spre rejudecare instanţelor

competente sau altor organe cu activitate jurisdicţională; deciziile pronunţate într-o contestaţie în anulare, revizuire sau contestaţia la executare ce pot fi atacate cu recurs.

Art.377 alin.2 prevede că sunt hotărâri irevocabile: hotărârile date în primă

instanţă, fără drept de apel, nerecurate; hotărârile date în primă instanţă care nu au fost

atacate cu apel; hotărârile date în apel, nerecurate; hotărârile date în recurs, chiar dacă

prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai

pot fi atacate cu recurs. Cu titlu de exemplu, amintim deciziile pronunţate în căile de atac

extraordinare de retractare prin care au fost atacate hotărârile instanţei de recurs. - După cum pot sau nu să fie puse în executare, hotărârile judecătoreşti sunt

executorii şi neexecutorii. Hotărârile executorii sunt cele care sunt pronunţate în

acţiunile în realizarea dreptului, dacă sunt definitive sau se bucură de execuţie

vremelnică. Hotărârile neexecutorii sunt cele pronunţate în acţiunile în constatare. - Din punct de vedere al conţinutului, hotărârile judecătoreşti pot fi hotărâri

integrale şi hotărâri parţiale. Hotărârile integrale soluţionează în întregime procesul,

dezînvestind instanţa de întreg dosarul. Hotărârile parţiale pot fi pronunţate la cererea

reclamantului, în cazul în care pârâtul recunoaşte în parte pretenţiile reclamantului. - Din punct de vedere al condamnării, hotărârile se împart în hotărâri cu o

singură condamnare şi hotărâri cu o condamnare alternativă. Hotărârile cu o singură

condamnare sunt acelea prin care pârâtul este obligat la efectuarea unei prestaţii

determinate, cum ar fi predarea unui bun, plata unei sume de bani etc. Hotărârile cu o

condamnare alternativă prevăd o condamnare principală şi o condamnare subsidiară,

care se va executa în cazul în care nu este posibilă executarea celei principale. �&�R�Q� �L�Q�X�W�X�O��K�R�W��U�k�U�L�L��M�X�G�H�F��W�R�U�H�ú�W�L Hotărârea judecătorească trebuie să fie în formă scrisă. Această formă este

necesară pentru: - conservarea şi cunoaşterea motivelor pe baza cărora a fost pronunţată;


- comunicarea părţilor participante la proces; - verificarea legalităţii şi temeiniciei de către instanţa de control judiciar; - efectuarea executării silite de către partea interesată. Hotărârea se compune

din trei părţi: practicaua, considerentele şi dispozitivul. Practicaua reprezintă prima parte a hotărârii şi este întocmită de grefier pe

baza celor înscrise în caietul de şedinţă. Practicaua cuprinde menţiunile prevăzute de

art. 261 pct.1-4 C.pr.civ., respectiv: arătarea instanţei care a pronunţat hotărârea şi

numele judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau reşedinţa

părţilor, calitatea în care s-au judecat, iar atunci când este cazul, numele mandatarilor

sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor; obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare

ale părţilor cu arătarea dovezilor; arătarea concluziilor procurorului, când participarea

acestuia la proces este obligatorie. Aceste menţiuni au rolul de a stabili dacă instanţa a

fost competentă, dacă compunerea instanţei a fost legală, dacă au fost respectate

drepturile părţilor în cazul în care pronunţarea nu s-a făcut la termenul la care s-a judecat cauza, practicaua va cuprinde numai arătarea instanţei şi a completului de

judecată, celelalte menţiuni fiind cuprinse în încheierea de şedinţă la termenul la care

a avut loc judecata, încheiere ce face corp comun cu hotărârea. Lipsa încheierii la

şedinţă conduce la nulitatea hotărârii. Motivarea sau considerentele unei hotărâri înseamnă expunerea temeiurilor de

fapt şi de drept pe care se bazează judecătorul în darea hotărârii. ( alin.5 al art. 261).

Analiza judecătorului în legătură cu motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în vederea pronunţării unei anumite soluţii trebuie să fie clară, simplă,

precisă, concisă şi fermă, adică să aibă putere de convingere. Judecătorul este obligat

să arate în motivarea hotărârii pentru ce a admis o probă sau a respins un alt mijloc de

apărare. Pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, judecătorul nu este obligat să

răspundă în mod special fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din

întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Dispozitivul prevăzut de art. 261 pct.6 C.pr.civ. reprezintă ultima parte a

hotărârii şi constă în reproducerea minutei întocmită cu ocazia deliberării şi

pronunţării în şedinţă publică. Din punct de vedere practic, dispozitivul este partea cea

mai importantă a hotărârii deoarece cuprinde soluţia dată de instanţă în tranşarea

litigiului, el fiind supus exercitării căilor de atac şi executării silite. Prin dispozitiv trebuie soluţionate toate cererile formulate de părţi;

nepronunţarea judecătorilor asupra unei susţineri, care, dacă ar fi fost luată în

considerare, dezlegarea procesului în dispozitiv ar fi fost alta, duce la omisiune esenţială şi în consecinţă la casarea hotărârii.

Când omisiunea judecătorilor de a se pronunţa asupra unor cereri ale părţilor

susţinute în proces nu este arătată în dispozitiv, aceste cereri pot fi formulate într-o altă acţiune, nefiind faţă de ele autoritate de lucru judecat.

Dispozitivul trebuie să aibă un conţinut cât mai complet iar în cuprinsul său să

se arate în ce constă „condamnarea" pentru a putea fi pus în executare. De aceea,

atunci când acţiunea a fost admisă, în dispozitiv, trebuie să se cuprindă toate

menţiunile necesare pentru a putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite. De

exemplu, dacă pârâtul a fost obligat să predea un bun, acesta trebuie să fie

individualizat prin toate caracteristicile sale; în cazul coparticipării procesuale pasive

se va arăta modalitatea obligării, în solidar, sau pro-parte. Potrivit art. 262 C.pr.civ., în cazurile în care judecătorii pot acorda termen

pentru executarea hotărârii, ei vor arăta acest aspect prin chiar hotărârea care dezleagă

pricina, arătând şi motivele pentru care au încuviinţat termenul. Astfel, în dispozitivul

hotărârii instanţa poate acorda pârâtului un termen de graţie în vederea efectuării


plăţii. Prin art. 263 C.pr.civ. se face precizarea că, debitorul nu va putea cere termen şi

nici nu va putea să se bucure de termenul ce i s-a dat, dacă bunurile lui se vând după

cererea altui creditor, dacă este în stare de faliment sau de insolvabilitate îndeobşte

cunoscută sau dacă prin fapta sa a micşorat garanţia dată prin contract creditorului, ori nu a dat garanţiile făgăduite. In soluţia hotărârii trebuie cuprinse şi cheltuielile de

judecată, ele acordându-se la cererea părţii care a câştigat procesul. Alături de soluţia

procesului, în dispozitivul hotărârii trebuie să mai fie menţionate: - calea de atac pe care părţile o pot exercita împotriva hotărârii şi termenul în

care o pot exercita; - arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică; - semnăturile judecătorilor şi grefierului de şedinţă; în cazul în care, după

pronunţare, unul dintre membrii completului de judecată este în imposibilitatea de a

semna hotărârea, preşedintele instanţei o va semna în locul său, iar dacă cel în

imposibilitate să semneze este grefierul, hotărârea va fi semnată de grefierul şef,

făcându-se menţiune despre cauza care a împiedicat pe judecător sau pe grefier să

semneze hotărârea (art. 261 alin. 2). Dacă în timpul deliberării s-a format şi o opinie separată, acesta va trebui să

fie motivată în josul hotărârii în acelaşi timp cu aceasta (art.261, alin. 3 şi art. 264,

alin. 2). Redactarea hotărârii se va face în cel mult 30 de zile de la pronunţare de către

unul dintre judecătorii, desemnat de preşedintele completului, atunci când instanţa a

fost alcătuită din mai mulţi judecători; în caz contrar, redactarea hotărârii se face de

către judecătorul care a prezidat completul de judecată. Nerespectarea termenului de

redactare a hotărârii nu influenţează asupra valabilităţii acesteia, însă poate atrage

sancţiunea disciplinară a judecătorului însărcinat cu redactarea hotărârii. Hotărârea se redactează în două exemplare originale din care unul se ataşează

la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la mapa de hotărâri a

instanţei (art.266 alin.1). Hotărârea se va comunica părţilor, în copie, în situaţia când

aceasta este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau

recursului (art. 266, alin. 3). �&�K�H�O�W�X�L�H�O�L�O�H��G�H��M�X�G�H�F�D�W�� Potrivit art. 274, alin. l C.pr.civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la

cerere să plătească cheltuieli de judecată. Cu alte cuvinte, partea care pierde procesul suportă atât cheltuielile efectuate

de ea, cât şi cheltuielile efectuate de partea adversă, respectiv de partea care a câştigat

procesul, deoarece este în culpă procesuală. Este de reţinut că instanţa de judecată acordă aceste cheltuieli numai la cererea

părţii, însă înainte de închiderea dezbaterii este obligată să atragă atenţia părţii asupra

dreptului pe care îl are de a solicita cheltuieli de judecată. Cheltuielile de judecată sunt compuse atât din taxele de timbru, cât şi celelalte

cheltuieli necesare pentru desfăşurarea procesului, cum ar fi, sumele efectuate de

parte pentru transportul şi cazarea ei, sumele efectuate pentru administrarea probelor,

plata onorariilor avocaţilor etc. Dispoziţiile art. 274 alin. 3 prevăd că, instanţa are dreptul de a mări sau a

micşora onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabelul onorariilor

minimale, ori de câte ori va considera motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari

faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat. În sistemul legislaţiei noastre, taxele de timbru, onorariile avocaţilor şi

onorariile experţilor sunt determinate în funcţie de complexitatea fiecărei cauze şi de

valoarea obiectului litigiului.


Dacă partea nu a solicitat cheltuieli de judecată în cursul procesului câştigat,

ea este îndreptăţită să o facă printr-o acţiune separată în termenul de prescripţie de

drept comun, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii în baza căreia îşi întemeiază cererea. �(�I�H�F�W�H�O�H��K�R�W��U�k�U�L�L��M�X�G�H�F��W�R�U�H�ú�W�L Efectele hotărârii judecătoreşti sunt consecinţele juridice ce derivă din

adoptarea hotărârii prin care se tranşează dreptul său sau situaţia juridică alegată;

hotărârea judecătorească este cauza, consecinţele juridice sunt efectele provocate de cauză, unele directe şi imediate, altele indirecte şi de perspectivă.

Hotărârea judecătorească produce anumite efecte, şi anume: a) dezînvesteşte instanţa de soluţionarea litigiului. După pronunţarea hotărârii

niciun judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale (art. 258 alin.2 C.pr.civ.).

Chiar dacă judecătorul, după ce a pronunţat hotărârea, îşi dă seama că a greşit, el nu o

mai poate modifica, îndreptarea hotărârii făcându-se prin intermediul căilor de atac. Cu alte cuvinte, prin dezînvestire se înţelege eliberarea judecătorului, în sensul

că el nu se mai poate „ocupa de cererea ce i s-a adresat o dată ce a dat hotărârea". b) hotărârea echivalează ca valoare probantă cu un înscris autentic, astfel încât

în privinţa constatărilor personale ale judecătorilor, hotărârea face dovada până la

înscriere în fals. Hotărârea se bucură de puterea doveditoare a înscrisurilor autentice,

deoarece a fost redactată şi semnată de completul de judecată. c) hotărârea pronunţată în cazul acţiunii în realizare sau constituire de drepturi

poate fi pusă în executare silită; după ce a fost investită cu formulă executorie,

hotărârea constituie titlu executoriu. d) hotărârea produce efecte retroactive, în sensul că drepturile recunoscute

prin hotărâre se consideră a fi preexistente acesteia, care numai le constată. e) hotărârea se bucură de puterea (autoritatea) lucrului judecat. Legiuitorul nu

defineşte în mod expres puterea lucrului judecat ca efect al hotărârii judecătoreşti,

însă instituţiei puterii lucrului judecat îi sunt consacrate două texte de lege. Potrivit

art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când o a doua cerere de chemare în judecată

are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceiaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate, art. 166 C.pr.civ. dispune că, excepţia puterii

lucrului judecat se poate ridica de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de

recurs. Din textele de lege menţionate reiese că puterea lucrului judecat este o

prezumţie legală absolută, irefragabilă (art. 1201 C. civ.) şi o excepţie absolută, de

fond şi peremptorie (art. 166 C.pr.civ.). Dispoziţiile art. 1200 C. civ., în contextul unei enumerări a prezumţiilor legale

absolute, fac trimitere la autoritatea lucrului judecat, arătând că se bucură de o forţă

probantă „puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat". Din lecturarea textului

art. 1200 pct.4 C. civ. se poate desprinde concluzia că legiuitorul recunoaşte puterea

deosebită a autorităţii lucrului judecat, iar sintagma „autoritate a lucrului judecat"

sugerează o calitate specială, deosebită, adică „autoritatea" de care se bucură „lucrul

judecat". Privită prin natura funcţiilor sale (una de excepţie şi alta de prezumţie),

instituţia puterii lucrului judecat ca efect al hotărârii judecătoreşti prezintă o

importanţă deosebită sub două aspecte: o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv

decât o singură dată; soluţia cuprinsă în hotărârea judecătorească este prezumată a

exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Lucrul judecat are următoarele caractere:


a) exclusivitatea, care face ca un nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi

obiect şi pentru aceeaşi cauză să nu mai fie posibil; b) incontestabilitatea, care face ca hotărârea definitivă să nu mai poată fi

atacată decât prin intermediul căilor de atac extraordinare; c) executorialitatea, adică la cererea părţii care a câştigat procesul, hotărârea să

poată fi pusă în executare; d) obligativitatea care face ca părţile să se supună hotărârii judecătoreşti. Problema de a şti dacă partea în favoarea căreia este puterea lucrului judecat

poate renunţa la dreptul de a o invoca, a fost ridicată şi în doctrina mai veche.

Răspunsul este afirmativ, în sensul că se poate renunţa la puterea lucrului judecat, fie

prin neinvocarea ei, fie prin neexecutarea hotărârii în termenul de prescripţie, însă nu

şi în cazul hotărârilor civile care produc efecte ergo omnes, cum sunt cele în materie

de stare civilă. Dispoziţiile art. 374 alin. l C.pr.civ. prevăd că nicio hotărâre judecătorească nu

va putea fi executată silit dacă nu este investită cu formula executorie prevăzută de

art. 269 alin.1, afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizorii şi de

alte hotărâri prevăzute de lege care se execută fără formula executorie. Formula executorie constă potrivit art. 269 alin. l C.pr.civ. într-un ordin dat în

numele Preşedintelui României către organele de executare să aducă la îndeplinire

cele cuprinse în dispozitivul hotărârii. Aplicarea formulei executorii pe hotărâre dă

naştere titlu-lui executoriu. Alineatul 2 al art. 269 C.pr.civ. prevede că, hotărârea investită se va da numai

părţii care a câştigat procesul sau reprezentantului ei. Investirea hotărârii cu formulă executorie se face de prima instanţă (art. 3 74,

alin.2), printr-o încheiere supusă recursului în condiţiile prevăzute de art. 336

C.pr.civ. Se arată că se învestesc cu formulă executorie hotărârile care au rămas

definitive ori au devenit irevocabile, înscrisurile autentice, precum şi orice alte

hotărâri sau înscrisuri pentru ca acestea să devină executorii în cazurile anume

prevăzute de lege. Hotărârile care se bucură de execuţie vremelnică (de drept sau judecătorească)

nu se investesc cu formulă executorie. Execuţia vremelnică Execuţia vremelnică, aşa cum am arătat deja, este de două feluri: execuţia

vremelnică de drept (art.278 C.pr.civ.) şi execuţie vremelnică judecătorească (art.279

C.pr.civ). Execuţia vremelnică de drept intervine în temeiul legii, în cazurile prevăzute

de art. 278 C.pr.civ. Astfel, hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect: 1. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de

muncă, precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor; 2. despăgubiri pentru accidente de muncă; 3. rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru

copii, precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale; 31. despăgubiri în caz de moarte sau de vătămare a integrităţii corporale ori

sănătăţii, dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice; 4. reparaţii grabnice; 5. punerea sau ridicarea peceţilor ori facerea inventarului; 6. pricini privitoare la posesiune, numai în ceea ce priveşte posesiunea; 7. în cazul prevăzut de art. 270; 8. în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.


Execuţia judecătorească vremelnică se încuviinţează de către instanţa de

judecată în condiţiile prevăzute de art. 279 alin. l C.pr.civ. Potrivit textului de lege menţionat, instanţa poate încuviinţa executarea

vremelnică a hotărârilor judecătoreşti privitoare la bunuri ori de câte ori va găsi de

cuviinţă că măsura este de trebuinţă faţă de temeinicia vădită a dreptului, cu starea de

insolvabilitate a debitorului sau că există primejdie vădită în întârziere; în acest caz,

instanţa va putea obliga la plata unei cauţiuni. Execuţia vremelnică în temeiul art. 279 alin. l se poate încuviinţa la cererea

scrisă sau verbală a părţii în instanţă până la închiderea dezbaterilor (alin. 3). Dacă

cererea a fost respinsă în primă instanţă, ea va putea fi făcută in nou în faţa instanţei

de apel (art. 279 alin. 4) şi, conform principiului simetriei considerăm că momentul

până la care se poate formula cererea este tot înainte de închiderea dezbaterilor. În alin. 2 al art. 279 C.pr.civ. sunt prevăzute cazurile în care execuţia

vremelnică judecătorească nu se poate încuviinţa, şi anume: 1. în materie de strămutare de hotare, desfiinţare sau construcţii, plantaţii sau a

oricăror lucrări având o aşezare fixă; 2. când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din

cartea funciară. Interdicţiile menţionate au o justificare deplină: în primul caz, dacă s-ar admite

execuţia provizorie, întoarcerea executării în cazul casării hotărârii poate fi dificilă şi

cu cheltuieli considerabile, iar în al doilea caz, se poate ajunge la realizarea

subsecventă a unor operaţii judiciare a căror desfiinţare ulterioară ar putea dăuna

drepturile legitime ale unor terţe persoane, cum ar fi dobânditorii de bună-credinţă. Indiferent dacă execuţia vremelnică este de drept sau judecătorească, instanţa

de apel la cererea părţii interesate poate dispune suspendarea acesteia în sensul celor

prevăzute de art. 280 C.pr.civ. Cererea de suspendare a executării vremelnice se poate

face fie o dată cu cererea de apel, fie deosebit de aceasta, în tot cursul instanţei de

apel. Cererea se depune fie la prima instanţă, fie la instanţa de apel, însă în această din

urmă situaţie se va depune copia legalizată a dispozitivului hotărârii. Cererea de suspendare se va judeca de

instanţa de apel care va încuviinţa executarea numai cu dare de cauţiune, al cărui

cuantum va fi fixat de instanţă în temeiul art. 723 alin.2 C.pr.civ. Până la soluţionarea

cererii de suspendare, aceasta va putea fi încuviinţată vremelnic, prin ordonanţă

preşedinţială chiar înainte de sosirea dosarului, însă numai după depunerea unei

cauţiuni. �Ì�Q�G�U�H�S�W�D�U�H�D��O��P�X�U�L�U�H�D��ú�L��F�R�P�S�O�H�W�D�U�H�D��K�R�W��U�k�U�L�L Potrivit art. 281 alin. l C.pr.civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele,

calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale

din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere. Instituţia îndreptării erorilor materiale este aplicată în scopul remedierii

greşelilor materiale strecurate în hotărâre cu prilejul redactării ei. Noţiunea de „eroare

materială" are prin urmare înţelesul de erori materiale vizibile săvârşite cu prilejul

redactării hotărârii, iar nu greşeli de fond. Pentru a se dispune îndreptarea erorilor sau omisiunilor nu trebuie ca acestea

să existe numai în dispozitivul hotărârii sau al încheierii, ci sunt supuse prevederilor

art. 281 alin. l C.pr.civ. şi erorile sau omisiunile din practica sau componentele

hotărârii. Cererea de îndreptare a hotărârii poate fi formulată oricând chiar dacă

hotărârea a cărei îndreptare se solicită este susceptibilă de executare, iar nu numai în

cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.


Îndreptarea erorilor sau omisiunilor poate fi dispusă de către instanţă la

cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu. Asupra cererii de îndreptare se va

pronunţa instanţa care a dat hotărârea sau încheierea. În cadrul soluţionării cererii de îndreptare, părţile vor fi citate numai dacă

instanţa socoteşte că este necesar să dea anumite lămuriri (art. 281 lin. 2 teza a II-a C.pr.civ.).

Asupra cererii de îndreptare, instanţa se pronunţă printr-o încheiere dată în

camera de consiliu, care este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea a cărei

îndreptare se solicită, în situaţia hotărârilor, îndreptarea se va face în ambele

exemplare ale hotărârii. Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor efectuate în cadrul procedurii

îndreptării hotărârii (art. 2813 alin. 2 C.pr.civ.). Art.281 alin. l C.pr.civ. prevede că, în cazul în care sunt necesare lămuriri cu

privire la înţelesul hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere

instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispoziţiile potrivnice. În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau

aplicarea dispozitivului ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, cererea trebuie

formulată în termenul prevăzut de lege, pentru declararea, după caz, a apelului sau

recursului, conform art. 2811 C.pr.civ., iar nu în cazul în care solicită înlăturarea unei

erori materiale, în sensul prevăzut în art. 281. Procedura lămuririi hotărârii se aplică la cererea părţilor în cazul în care

dispozitivul hotărârii nu este clar sau când acesta cuprinde dispoziţii potrivnice.

Astfel, prin această procedură nu se modifică dispozitivul hotărârii, ci se

interpretează. Cererea de lămurire se soluţionează de urgenţă prin încheiere dată în camera

de consiliu şi numai cu citarea părţilor (art. 2811 alin. 2 C.pr.civ.). încheierea se va

ataşa la hotărâre atât în dosarul cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei (art.

2811 alin. 3 C.pr.civ.). Ca şi în încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de îndreptare a

erorilor sau omisiunilor, încheierea prin care este soluţionată cererea de lămurire este

supusă aceloraşi căi de atac, ca şi hotărârea a cărei lămurire s-a solicitat. Nici în

această situaţie părţile nu pot fi obligate la cheltuieli de judecată. Potrivit art. 2812 alin. l C.pr.civ., dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se

pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri

conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se

poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul

hotărârilor date în fond, după casarea cu reţinere, în termenul de 15 zile de la

pronunţare. Instituţia completării hotărârii este utilă deoarece prin aplicarea ei se înlătură

necesitatea exercitării unei căi de atac pentru repararea omisiunii instanţei de a se

pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri

conexe sau incidentale. Se poate solicita completarea hotărârii şi atunci când instanţa a omis să se

pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau

apărătorilor cu privire la drepturile lor (art. 2812 alin. 3). Cererea de completare a hotărârii se soluţionează de urgenţă şi întotdeauna cu

citarea părţilor. Asupra cererii de completare a hotărârii, instanţa se pronunţă prin

hotărâre, care este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat completarea (art. 2813 alin. l C.pr.civ.). Părţile nu vor fi obligate la cheltuieli

de judecată legate de completarea hotărârii (art. 2813 alin. 2).


Sarcina de lucru 1

Evidenţiază conţinutul cererii de chemare în judecată.

Sarcina de lucru 2 Evidenţiază conţinutul hotărârii judecătoreşti.

Nu uita! În temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, înainte de a se adresa instanţei de contencios

administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice

emitente, în termen de 30 zile de la data comunicării actului,

revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa

în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există

(alin.1). Cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul învesteşte instanţa de judecată cu o pretenţie civilă.

Întreaga activitate de soluţionare a litigiului se va derula în limitele pretenţiilor determinate de reclamant prin cererea de chemare în

judecată. Nici judecătorul nu poate depăşi limitele judecăţii

determinate de părţi. Art. 112 C.pr.civ. determină elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de chemare în judecată: a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ; b) calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci când nu

stau în numele lor propriu ; c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci

când preţuirea este cu putinţă ; d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare

capăt de cerere ; e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere ; f) semnătura.


Cererea de chemare în judecată produce următoarele efecte: a) cererea de chemare în judecată învesteşte organul de jurisdicţie cu

soluţionarea unei pretenţii civile concrete. Din momentul înregistrării cererii de chemare în judecată ia naştere un nou raport

juridic între părţi – un raport procesual - care generează drepturi şi

obligaţii nu numai pentru părţi, ci şi pentru instanţă ; b) cererea de chemare în judecată determină cadrul procesului civil cu

privire la părţi şi cu privire la obiectul litigiului. În aceste limite,

determinate prin cererea de chemare în judecată, va trebui să se

pronunţe şi instanţa de judecată; c) cererea de chemare în judecată creează starea de litispendenţă; d) cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia; e) promovarea cererii de chemare în judecată face să înceteze buna-credinţă a posesorului; f) cererea de chemare în judecată face să curgă dobânzile pentru

creanţele care anterior nu erau producătoare de dobânzi; g) cererea de chemare în judecată produce efectul transmiterii anumitor acţiuni cu caracter strict personal asupra moştenitorilor. Întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul

răspunde la pretenţiile formulate de reclamant, arătând totodată şi

apărările sale. Cererea reconvenţională reprezintă actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de

reclamant. Aceasta reprezintă o facultate procesuală pentru pârât, acesta având dreptul de a alege între valorificarea pretenţiilor sale

pe cale incidentă sau printr-o acţiune civilă separată. Prin cererea

reconvenţională pârâtul urmăreşte fie paralizarea acţiunii

reclamantului, fie să obţină, prin intermediul cererii

reconvenţionale, o compensaţie judiciară între pretenţiile invocate

de reclamant şi propriile sale pretenţii. Citarea este un act procedural prin care se realizează încunoştinţarea

părţilor despre existenţa procesului civil, despre locul şi data judecăţii.

Aceasta se realizează atât în faza iniţială a procesului, cât şi în unele

faze succesive ale judecăţii. Excepţiile procedurale sunt acele mijloace prin care, de regulă,

pârâtul urmăreşte, fără a nega existenţa dreptului subiectiv,

întârzierea judecăţii sau respingerea acţiunii ca inadmisibilă supunând judecătorului o chestiune exterioară şi prealabilă dezbaterii

fondului cauzei. Există excepţii de procedură expres reglementate de

lege dar şi altele ce pot fi deduse din necesitatea aplicării unor

sancţiuni procedurale şi chiar din ansamblul reglementărilor

procedurale în materie. În sens larg, prin probă se înţelege acţiunea de stabilire a existenţei

sau inexistenţei unui anumit fapt, mijlocul legal prin care se poate

stabili faptul care trebuie dovedit, rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de probă. În sens restrâns, prin probă se înţelege fie mijlocul legal prin care în

cauzele supuse judecăţii să poate ajunge la dovedirea unui fapt, fie

faptul probator, adică un fapt material care odată ce a fost dovedit printr-un mijloc de probă este folosit la rândul său pentru a dovedi


un alt fapt determinant în soluţionarea cauzei. Hotărârea judecătorească reprezintă actul final şi de dispoziţie al

instanţei prin care se soluţionează conflictul dintre părţile litigante.

Teme referate

1. Procedura prealabilă administrativă 2. Cererea de chemare în judecată 3. Întâmpinarea şi cererea reconvenţională 4. Comunicarea actelor de procedură 5. Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil 6. Hotărârea judecătorească

Bibliogr �D�I�L�H��P�L�Q�L�P�D�O��

M. Tăbârcă, Tratat de drept procesual civil, vol. I şi II, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2008


��&��,�/�(��'�(��$�7�$�&��

�2�E�L�H�F�W�L�Y�H�O�H��V�S�H�F�L�I�L�F�H��X�Q�L�W�� L�L��G�H��v�Q�Y�� D�U�H�� Nu uita! Sarcini de lucru Teme referate �%�L�E�O�L�R�J�U�D�I�L�H��P�L�Q�L�P�D�O��

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

8.1.Noţiunea căilor legale de atac. Căile de atac sunt mijloace procesuale prin intermediul cărora se poate solicita

verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi remedierea erorilor

săvârşite. Căile legale de atac se adresează, de regulă, instanţelor ierarhic superioare,

realizându-se un control judiciar eficient asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate

de judecătorii de la instanţele inferioare. Numai în cazul căilor de atac de retractare i

se permite judecătorului să revină asupra propriei sale soluţii şi să pronunţe o hotărâre

nouă. 8.2. Controlul judiciar şi controlul judecătoresc Controlul judiciar a fost definit ca fiind „dreptul şi obligaţia pe care le au în

cadrul unui sistem judiciar instanţele judecătoreşti superioare de a verifica, în

condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor

pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare lor şi de a casa sau modifica acele

hotărâri ce sunt greşite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale şi temeinice”.

Astfel, controlul judiciar este „controlul exercitat de instanţele superioare asupra

actelor de jurisdicţie ale instanţelor inferioare”. Controlul judecătoresc este acel control ce se exercită de instanţele

judecătoreşti asupra hotărârilor organelor de jurisdicţie administrativă ori asupra unor

acte administrative emise de organe care nu fac parte din sistemul instanţelor

judecătoreşti. 8.3. Clasificarea căilor legale de atac După condiţiile de exercitare a căilor legale de atac distingem între căi

ordinare şi căi extraordinare de atac. Titlul IV al celei de a II-a Cărţi a Codului de

procedură civilă este consacrat, în prezent, unei singure căi ordinare de atac, apelul.

Căile extraordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate numai în condiţiile şi

pentru motivele strict determinate de lege. Codul nostru de procedură civilă consacră

să identifici diferitele căi de atac; să analizezi condiţiile generale şi specifice privind exercitarea căilor de

atac; să analizezi fiecare cale de atac în parte.


Titlul al V-lea din Cartea a II-a căilor extraordinare de atac, categorie în care include

recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii. În funcţie de instanţa competentă a se pronunţa asupra căilor de atac distingem

între căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare. Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluţionează de o instanţă superioară spre a declanşa

controlul judiciar, respectiv apelul şi recursul. Căile de retractare sunt de competenţa

instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, cum sunt contestaţia în anulare şi

revizuirea. După întinderea atribuţiilor instanţelor competente să se pronunţe asupra

căilor de atac exercitate şi asupra procesului distingem între căi de atac devolutive şi

căi de atac nedevolutive. Căile de atac devolutive sunt acelea care pot reedita judecata

în fond, respectiv apelul. În condiţiile art. 3041 C.pr.civ. şi recursul are un caracter

devolutiv. Celelalte căi de atac au un caracter nedevolutiv, căci ele nu pot determina,

în principiu, o nouă judecată în fond. Este cazul recursului. Celelalte căi de atac nu se

subsumează acestei clasificări, căci ele au o poziţie specială, chiar dacă în unele cazuri

determină o judecată în fond. După dreptul de a exercita căile de atac distingem între căi de atac comune şi

căi de atac speciale. Când acest drept aparţine părţilor sau procurorului ne aflăm în

prezenţa unei căi de atac comune. Când acest drept este recunoscut numai unui

subiect de drept ne aflăm în prezenţa unei căi de atac speciale. Are acest caracter

recursul în interesul legii. După efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra posibilităţilor

de declanşare imediată a executării silite distingem între căi de atac suspensive şi căi

de atac nesuspensive de executare. Numai apelul se înfăţişează ca o cale suspensivă

de executare. Recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea sunt căi de atac nesuspensive de

executare. Prin excepţie de la această regulă recursul se înfăţişează ca o cale de atac

suspensivă de executare atunci când are ca obiect pricini privitoare la strămutarea de

hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau lucrări având o aşezare fixă (art. 300

alin. 1 C.pr.civ.). Instanţa poate dispune motivat, cu acordarea unei cauţiuni,

suspendarea executării silite şi în alte cazuri decât cele arătate anterior. Suspendarea

executării silite se poate dispune şi în cazul promovării unei cererii de revizuire, dar

numai sub condiţia luării unei cauţiuni (art. 325 C.pr.civ.). 8.4. Reguli comune privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac Legalitatea căilor de atac. În afara căilor de atac prevăzute de lege nu se pot

folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea

unei hotărâri judecătoreşti. Menţiunea greşită din dispozitivul hotărârii privitoare la calea de atac care

poate fi exercitată împotriva unei hotărârii nu poate fi de natură a deschide accesul la

o cale de atac neprevăzută de lege, după cum nici nu poate închide dreptul la o cale de

atac. Părţile au la dispoziţie acele căi de atac care erau prevăzute de lege în momentul

pronunţării hotărârii. Modificarea dispoziţiilor procedurale în această materie nu poate


afecta dreptul de a ataca hotărârea cu o anumită cale de atac, căci acest drept s-a născut chiar în momentul pronunţării hotărârii.

Principiul ierarhiei căilor legale de atac decurge din modul de organizare a instanţelor judecătoreşti într-un sistem piramidal şi presupune că nu se poate exercita

o cale extraordinară de atac atâta timp cât partea are la dispoziţie o cale ordinară de

atac. Recursul nu poate fi exercitat, în principiu, atâta timp cât partea are la

dispoziţie calea ordinară de atac a apelului. Contestaţia în anulare se poate exercita

numai împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile (art. 317 alin. 1

C.pr.civ.). De asemenea, revizuirea poate fi exercitată, potrivit art. 322 alin.1

C.pr.civ., şi împotriva hotărârilor rămase definitive în instanţa de apel. În privinţa

căilor extraordinare de atac legea nu prevede o succesiune în exercitarea lor. Dreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic şi se epuizează o

dată cu exercitarea lui. Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de

două ori de una şi aceeaşi cale de atac. În caz contrar, excepţia puterii lucrului judecat

va putea fi invocată de cel interesat sau de instanţă din oficiu spre a anihila calea de

atac inadmisibilă. Unicitatea căilor de atac vizează însă numai apelul şi recursul, nu şi

celelalte căi extraordinare. Datorită specificului căilor extraordinare de atac acestea

pot fi exercitate, în unele cazuri, în mod repetat. Principiul neagravării situaţiei părţii în propria sa cale de atac. Potrivit art.296

C.pr.civ.: „Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai

grea decât aceea din hotărârea atacată”. Principiul este aplicabil şi în recurs potrivit

dispoziţiilor art. 316 C.pr.civ. Principiul se aplică în toate acele situaţii în care partea a

atacat în mod solitar hotărârea pronunţată. Într-o asemenea situaţie instanţa de control

judiciar nu poate pronunţa o soluţie prin care să-i creeze părţii o situaţie mai grea

decât cea stabilită prin hotărârea atacată. Dar în cazul declarării recursului şi de partea

adversă, de procuror sau de terţele persoane îndreptăţite să exercite o cale de atac, se

poate ajunge şi la înrăutăţirea situaţiei părţii în raport cu situaţia stabilită de prima instanţă. Dacă Ministerul Public a exercitat calea de atac exclusiv în interesul părţii

situaţia ei nu va putea fi înrăutăţită, principiul găsindu-şi aplicare. 8.5. Apelul Hotărârile susceptibile de a fi atacate cu apel sunt determinate în mod explicit

de art. 282 C.pr.civ.: hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse

apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse

apelului la curtea de apel. Astfel, hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii

şi tribunale sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. În privinţa hotărârilor ce pot forma obiect al apelului, legea nu distinge între

hotărârile prin care se soluţionează fondul şi cele care nu au acest caracter. De

asemenea este irelevant faptul dacă hotărârea atacată a fost sau nu pusă în executare.

Fac obiectul apelului hotărârile care sunt executorii de drept sau cele date cu execuţie

vremelnică, căci altminteri apelul are efect suspensiv de executare. Legea nu se referă

în mod expres la categoria hotărârilor pronunţate „în ultimă instanţă” sau „în primă şi

ultimă instanţă”. Prin urmare, aceste din urmă hotărâri nu sunt susceptibile de apel.


Uneori legea declară, în mod expres, neapelabile anumite categorii de hotărâri.

Astfel, renunţarea la drept se constată printr-o hotărâre dată „fără drept de apel” (art.

247 alin. 4 C.pr.civ.). Tot astfel, se procedează şi în cazul hotărârilor care consfinţesc

învoiala părţilor (art. 273 C.pr.civ.) sau cele prin care se constată recunoaşterea

pretenţiilor de către pârât. Alteori legea declară deschisă în mod expres calea de atac a

recursului împotriva hotărârii pronunţate, ceea ce implică ideea de excludere a căii

ordinare de atac a apelului, cum sunt, de exemplu, hotărârile pronunţate asupra

conflictelor de competenţă (art. 22 alin. final C.pr.civ.) şi hotărârile pronunţate asupra

perimării judecăţii (art. 253 alin.2 C.pr.civ.). Există şi cazuri în care hotărârile

judecătoreşti sunt sustrase oricărui control judiciar. În acest sens menţionăm hotărârile

pronunţate asupra strămutării procesului civil (art. 40 alin.4 C.pr.civ.). Potrivit art. 282 alin. 2 C.pr.civ. împotriva încheierilor premergătoare nu se

poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt

cursul judecăţii. Art. 282 C.pr.civ., vizează doar încheierile premergătoare pronunţate

în cauzele susceptibile de apel. Cu alte cuvinte, dacă hotărârea finală este inapelabilă

acelaşi caracter îl vor avea şi încheierile premergătoare. Cu toate acestea, art. 282 alin. 2 C.pr.civ. instituie şi o excepţie de la regula

potrivit căreia încheierile premergătoare pot fi atacate numai o dată cu fondul cauzei.

Este cazul încheierilor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii. În conformitate cu acest

text împotriva unor asemenea încheieri apelul poate fi exercitat în mod separat de

hotărârea finală.

Potrivit art. 2821 C.pr.civ., nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti

date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală şi care sunt expres

determinate chiar în primul alineat. Hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se

soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu

activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse

apelului, dacă legea nu prevede altfel. Restrângerea exerciţiului dreptului la apel se justifică, în toate situaţiile

prevăzute în art. 2821 C.pr.civ., prin interesul redus al litigiului sau prin caracterul provizoriu al unor măsuri ori chiar prin simplitatea unor procese. În toate situaţiile

prevăzute de art. 2821 alin.1 C.pr.civ. este vorba de cauze, în principiu, mai puţin

complexe – pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1

miliard lei inclusiv, acţiuni posesorii etc. - cauze care, în prezent, pot fi soluţionate pe

calea recursului, de instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Situaţia este similară şi în alte situaţii în care legiuitorul a suprimat calea ordinară a

apelului, cum este cazul hotărârilor prin care se constată renunţarea reclamantului la drept (art. 247 alin.4 C.pr.civ), hotărârilor de expedient (art. 273 C.pr.civ.), hotărârilor

pronunţate asupra conflictelor de competenţă (art. 22 alin. final C.pr.civ.), hotărârilor

pronunţate asupra perimării (art. 253 alin.2 C.pr.civ.), ordonanţelor preşedinţiale (art.

582 alin.1 C.pr.civ.) etc. Hotărârea judecătorească produce efecte numai în privinţa persoanelor care au

luat parte la judecată. Astfel, subiecte ale apelului pot deveni numai părţile din proces.


Cu toate acestea, în anumite condiţii apelul poate fi exercitat şi de alte persoane care

pot justifica un interes, precum şi de către procuror. Pentru a declara apel este suficient ca partea să se declare nemulţumită de

hotărârea pronunţată de către instanţa de fond. Partea care declară apel va purta

denumirea de apelant, iar partea adversă pe aceea de intimat. În ipoteza în care apelul

este declarat de ambele părţi acestea vor dobândi calităţi duble, respectiv atât de

apelant cât şi de intimat. Partea care declară apel trebuie să justifice şi un interes în exercitarea acestei

căi de atac. Prin urmare, partea care a avut câştig de cauză în faţa instanţei de fond, în

sensul că i s-au admis în întregime pretenţiile nu îndeplineşte toate condiţiile pentru

exercitarea apelului, fiind lipsită de interes. Soluţia este aceeaşi şi în situaţiile în care

partea a avut integral câştig de cauză, dar i s-au respins unele apărări sau excepţii. În

schimb, dacă partea n-a avut câştig de cauză doar în privinţa unui capăt de cerere, ea

justifică un interes pentru a se plânge pe calea apelului împotriva hotărârii pronunţate. Dreptul de a exercita calea de atac a apelului aparţine şi terţilor introduşi în

proces din iniţiativa uneia dintre părţi, respectiv pe calea chemării în judecată a altei

persoane, chemării în garanţie sau arătării titularului dreptului. Acelaşi drept este

recunoscut şi terţilor care au intervenit în proces din proprie iniţiativă. În această

privinţă o situaţie particulară o are intervenientul în interesul uneia dintre părţi. Apelul acestuia este condiţionat de exercitarea căii de atac şi de către partea în favoarea

căreia s-a formulat cererea de intervenţie, astfel cum dispune în mod expres art. 56

C.pr.civ. În cazul coparticipării procesuale apelul poate fi declarat de către oricare

dintre coparticipanţi, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul

juridic al litisconsorţiului este dominat de principiul independenţei procesuale.

Situaţia este diferită doar în cazul coparticipării procesuale obligatorii sau necesare, împrejurare în care efectele apelului se extind şi asupra celorlalţi coparticipanţi.

Dreptul de a exercita calea de atac a apelului trebuie recunoscut şi acelor

persoane sau organe care pot exercita acţiunea civilă în baza unor dispoziţii exprese

ale legii, respectiv care nu invocă drepturi proprii în justiţie (cazul legitimării

procesuale extraordinare). Aşa este cazul autorităţii tutelare, organ care poate exercita

calea apelului atunci când ea însăşi a introdus şi cererea de chemare în judecată. Calea de atac a apelului nu poate fi însă exercitată în acele cazuri în care

partea a renunţat în mod expres la această cale de atac. Procurorul poate exercita calea apelului indiferent dacă a participat sau nu la

judecata în primă instanţă şi chiar dacă acţiunea are un caracter strict personal (art. 45

alin. 5 C.pr.civ.). Art. 284 C.pr.civ. reglementează durata termenului de apel şi determină

punctul de pornire al acestuia: 15 zile de la data comunicării actelor de procedură dacă

legea nu dispune altfel. De la această regulă există şi excepţii de exemplu, termenul de apel împotriva

hotărârii de divorţ este de 30 de zile (art. 619 alin. 1 C.pr.civ.) iar în materie

necontencioasă termenul de apel curge de la pronunţare, pentru cei care au fost de faţă

(şi de la comunicare, pentru cei care au lipsit).


Comunicarea hotărârii poate fi înlocuită, sub aspectul momentului de la care

începe să curgă termenul de apel, şi cu un act echivalent. Principiul echipolenţei este

însă de strictă interpretare; el nu poate fi extins prin analogie la unele împrejurări

asemănătoare. Termenul de apel, fiind un termen imperativ şi de decădere, curge continuu,

fără să fie susceptibil de întrerupere şi suspendare. Prin excepţie, termenul de apel se

întrerupe, potrivit art. 285 C.pr.civ., prin moartea părţii care are interes să facă apel. În

acest caz se va face o nouă comunicare a hotărârii, fără să se arate numele şi calitatea

fiecărui moştenitor. Termenul de apel va începe să curgă din nou de la data acestei

comunicări. În cazul moştenitorilor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau având

capacitate de exerciţiu restrânsă, în cazul persoanelor dispărute, precum şi în cazul

succesiunilor vacante, termenul de apel va curge din ziua în care se va numi tutorele,

curatorul sau administratorul provizoriu (art. 285 alin. 2 C.pr.civ.). Elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de apel, potrivit art. 287

alin. 1 C.pr.civ., sunt: 1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice,

denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul

comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul

bancar; 2. arătarea hotărârii care se atacă; 3. motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul; 4. dovezile invocate în susţinerea apelului; 5. semnătura. În continuare vom analiza în mod distinct menţiunile arătate mai sus: 1. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice,

denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul

comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul

bancar. Elementele indicate nu au însă, în principiu, un caracter esenţial, întrucât ele

sunt prevăzute şi în cererea de chemare în judecată, precum şi în alte acte aflate la

dosar. De aceea, cerinţele de formă analizate nici nu sunt sancţionate de art. 287 alin.

2 C.pr.civ. cu nulitatea. Indicarea unor asemenea elemente, îndeosebi cele privitoare

la domiciliul, reşedinţa părţilor, respectiv sediul acestora, este utilă în cazul survenirii

unor modificări ulterioare cu privire la vreuna din situaţiile menţionate. Datorită

acestui fapt sancţiunea nulităţii ar putea interveni, dar numai în condiţiile dreptului

comun, respectiv în măsura în care partea interesată face dovada unei vătămări ce nu

ar putea fi înlăturată într-un alt mod. 2. Arătarea hotărârii care se atacă. Identificarea hotărârii care se atacă se face

în mod obişnuit prin elementele sale caracteristice şi care o individualizează. Acestea

se referă la arătarea instanţei care a pronunţat-o, numărul sentinţei şi la data

pronunţării. Nearătarea hotărârii care se atacă este sancţionată în mod expres de art.

287 alin. 2 C.pr.civ. cu nulitatea. Sancţiunea nulităţii este operantă numai în cazul

neindicării hotărârii, textul citat conţinând o referire generală în acest sens, nu şi în

cazul nearătării unor elemente ca data pronunţării sau chiar numărul sentinţei; este


suficient, prin urmare să se indice acele elemente din care să rezulte neîndoielnic

hotărârea care formează obiectul apelului. 3. Motivele de fapt şi de drept reprezintă elemente importante ale cererii de

apel, pentru că numai în acest fel se realizează echilibrul dintre părţi, intimatul fiind în

măsură să cunoască criticile aduse de apelant hotărârii atacate. Ele determină şi cadrul

în care se va desfăşura activitatea procesuală în faţa instanţei de apel. Motivarea

apelului este importantă sub un dublu aspect: pe această cale se aduc la cunoştinţa

instanţei motivele de nemulţumire ale apelantului faţă de hotărârea atacată, iar

intimatul este pus în situaţia de a-şi putea formula în mod judicios şi din timp

apărarea. Apelul are un caracter devolutiv, iar în temeiul acestei căi de atac instanţa

superioară este îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi

legalităţii hotărârii atacate. Dar apelul este devolutiv numai pentru ceea ce s-a apelat, astfel că partea care se declară nemulţumită de hotărâre trebuie să învedereze atât

temeiurile de fapt cât şi cele de drept pe care-şi fundamentează criticile aduse hotărârii

atacate. Prin urmare apelantul nu va putea formula şi susţine motive de apel decât în

legătură cu problemele cu privire la care a formulat cererea de apel. Motivele trebuie să fie prezentate de apelant într-o formă clară şi precisă,

respectiv de o atare manieră încât instanţa de apel să poată reţine cu exactitate

adevăratele temeiuri ale nemulţumirii apelantului. Instanţa de apel va fi obligată să examineze toate motivele invocate de apelant

prin cererea sa; ea nu va putea refuza discutarea acestor motive, pe considerentul că

ele au fost analizate şi de prima instanţă, care le-a respins ca nefondate. Potrivit art. 292 C.pr.civ. „Părţile nu se vor putea folosi, înaintea instanţei de

apel, de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima

instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate

încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”. Astfel,

părţile pot folosi în instanţa de apel şi motivele invocate în faţa primei instanţe,

împrejurare însă care nu-l scuteşte pe apelant de obligaţia de a face referire în cererea

de apel şi la aceste motive. Nemotivarea apelului atrage după sine decăderea părţii din dreptul de a mai

invoca alte motive. Dar astfel cum am arătat apelantul se poate folosi totuşi şi de

motivele invocate în faţa primei instanţe. 4. Dovezile invocate în susţinerea apelului. Arătarea dovezilor de care

apelantul înţelege să se servească în susţinerea apelului are o temeinică justificare şi

ea vizează apărarea intereselor legitime ale intimatului, căci dacă acestuia nu i s-ar aduce la cunoştinţă dovezile invocate de apelant el s-ar afla în imposibilitate de a-şi

pregăti o apărare temeinică. Mijloacele de dovadă invocate în faţa primei instanţe pot

fi reiterate de apelant şi oral în faţa instanţei de apel, intimatul având cunoştinţă de

atare dovezi încă de la prima instanţă. În acest sens art. 292 C.pr.civ., face o distincţie

foarte clară între mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă şi cele

arătate în cererea de apel; această distincţie învederează din partea legiuitorului

intenţia de a supune obligativităţii arătării în cererea de apel numai a acelor dovezi de

care partea înţelege să se servească direct în apel. Probele folosite în faţa primei


instanţe sunt considerate, pe bună dreptate, ca fiind câştigate cauzei, „adversarul le

cunoaşte, iar instanţa superioară - în baza principiului devoluţiunii apelului, este

chemată şi autorizată să le examineze, prin simplul fapt al depunerii apelului - cu toate că nu sunt în mod expres menţionate în petiţia de apel”.

5. Semnătura apelantului Semnătura este un element esenţial al cererii de apel, fapt pentru care ea este

sancţionată în mod expres cu nulitatea. Lipsa semnăturii poate fi totuşi complinită în

condiţiile art. 133 alin. 2 C.pr.civ., dispoziţii care sunt aplicabile şi în materie de apel.

Aşa fiind, dacă intimatul invocă lipsa de semnătură, apelantul va trebui să semneze

cererea cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar dacă a fost prezent în

instanţă în momentul invocării excepţiei de nulitate, în chiar acea şedinţă. Intimatul este în drept să depună întâmpinare la cererea de apel. La

întâmpinare se vor alătura atâtea copii câţi apelanţi sunt; în acelaşi mod se va proceda

şi în privinţa înscrisurilor folosite de intimat. În cazul în care mai mulţi apelanţi au un

singur reprezentant intimatul va depune la dosar pentru aceştia o singură întâmpinare.

De asemenea, mai mulţi intimaţi pot răspunde la apel printr-o singură întâmpinare. Art. 291 alin. 1 C.pr.civ. reglementează o situaţie particulară, anume aceea a

necomunicării motivelor de apel. Norma înscrisă în acest text nu este însă obligatorie

pentru intimat. În consecinţă el va putea solicita la prima zi de înfăţişare, un termen

pentru depunerea întâmpinării. Modul de redactare a textului nu face nici o îndoială în

această privinţă. În ipoteza în care intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată

că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea

comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen, instanţa va dispune

amânarea cauzei cu îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 1141 alin. 3 sau 4 C.pr.civ., după caz.

Ca efect al nedepunerii întâmpinării,a intimatul nu va mai putea invoca

probele ce le-ar fi putut solicita în faza preliminară a judecăţii şi va fi decăzut din

dreptul de a mai invoca excepţiile relative. Judecata în faţa instanţei de apel se finalizează, în principiu, printr-o decizie

(art. 255 alin. 1 C.pr.civ.). În concret, asupra apelului instanţa se poate pronunţa

printr-o decizie de admitere sau de respingere a căii de atac. Totuşi Codul de procedură civilă, în art. 296-297, conţine dispoziţii concrete

privitoare la unele din soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de apel ca urmare a

admiterii sau respingerii acestei căi de atac. În acest sens, art. 296 C.pr.civ. statuează,

în prima sa parte, în termeni destul de lapidari, că instanţa de apel poate păstra ori

schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Menţinerea hotărârii atacate nu reprezintă altceva decât o consecinţă firească a

respingerii apelului. Hotărârea de respingere a apelului determină definitivarea

hotărârii pronunţate de prima instanţă. În cazul admiterii apelului instanţa poate dispune modificarea sau desfiinţarea

hotărârii atacate. Modificarea hotărârii atacate reprezintă regula, iar desfiinţarea

acesteia excepţia.


Cazurile în care instanţa de apel poate dispune desfiinţarea hotărârii atacate şi

judecarea cauzei sunt strict determinate în art. 297 C.pr.civ. Legea nu mai foloseşte

termenul de casare a hotărârii atacate, astfel cum se procedează în materia recursului

(art. 311-315 C.pr.civ.). De aceea, se evită, în general, folosirea în materia apelului a termenului de casare a hotărârii.

Art. 297 C.pr.civ. consacră două rezolvări distincte: desfiinţarea hotărârii

atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare; anularea procedurii, inclusiv a hotărârii, şi

judecarea procesului de instanţa de apel. Există trei cazuri în care litigiul se impune să fie trimis spre judecare la prima

instanţă: - când se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a

intra în cercetarea fondului. În acest caz se procedează la desfiinţarea hotărârii atacate şi la trimiterea cauzei spre judecare la prima instanţă. Legiuitorul a considerat să

revină asupra soluţiei anterioare, spre a salvgarda principiul dublului grad de

jurisdicţie. - când judecata s-a făcut în lipsa părţii ce n-a fost legal citată. În ambele

situaţii, trimiterea cauzei la prima instanţă se impune să fie făcută pentru respectarea

principiului dublului grad de jurisdicţie. - în cazul anulării hotărârii atacate pentru necompetenţă. În acest caz instanţa

de apel trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ jurisdicţional

competent potrivit legii. De la această regulă există şi o excepţie firească, în materie

de necompetenţă, şi care vizează chiar ipoteza în care instanţa de apel este competentă

ea însăşi să judece litigiul. În acest din urmă caz, instanţa de apel va reţine cauza spre

judecare. 8.6. Recursul Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul

Public solicită în condiţiile şi pentru motivele limitativ determinate de lege

desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel, în apel sau de un

organ cu activitate jurisdicţională. Recursul este reglementat în art. 299-316 C.pr.civ. Recursului constituie o cale extraordinară de atac, de reformare şi

nedevolutivă, întrucât în principiu, nu determină o rejudecare în fond a cauzei. De la

această regulă există o excepţie prevăzută de art. 3041 C.pr.civ.: recursul declarat împotriva unei hotărâri care, conform legii, nu poate fi atacată pe calea apelului, nu

este limitat la motivele prevăzute de art. 304 C.pr.civ., instanţa având posibilitatea de

a examina cauza „sub toate aspectele”. Prin urmare, în această din urmă ipoteză se

poate vorbi chiar de efectul devolutiv al recursului. Categoriile de hotărâri ce pot forma obiect al recursului: - sentinţele care au fost pronunţate fără drept de apel. Toate aceste hotărâri

sunt susceptibile de recurs. Numărul acestor hotărâri este relativ redus. Aceasta

deoarece regula o reprezintă posibilitatea exercitării libere a apelului şi recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Totuşi din anumite considerente, cum ar fi


urgenţa soluţionării unor cauze, importanţa redusă a interesului în conflict sau din

motive de ordin strict procedural, legiuitorul a înţeles să suprime calea ordinară de atac a apelului. Aşa este cazul hotărârii prin care instanţa a luat act de renunţarea

reclamantului la dreptul subiectiv (art. 247 alin. (4) C.pr.civ.), al hotărârii de

expedient (art. 273 C.pr.civ.), al hotărârilor prevăzute de art. 2821 C.pr.civ., la care ne-am referit deja etc.

- hotărârile pronunţate în apel. Recursul poate fi exercitat indiferent dacă prin

hotărârea atacată s-a rezolvat sau nu fondul cauzei ori numai un incident cu caracter pur procedural. Din acest punct de vedere nu prezintă importanţă dacă apelul a fost

respins sau judecata acestuia s-a perimat. Soluţia nu face nici o îndoială căci aceste

hotărâri sunt doar definitive, nu şi irevocabile, astfel cum rezultă din art. 377 alin. (1)

pct. 2 C.pr.civ. - încheierile care pot fi atacate cu recurs în temeiul unor norme procedurale

speciale. Astfel, potrivit art. 60 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale

încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice înregistrări în

registrul comerţului sunt supuse numai recursului. Există însă şi unele încheieri care nu sunt susceptibile de exerciţiul vreunei căi

de atac. Din această categorie face parte încheierea prin care instanţa a admis sau

respins cererea de abţinere sau prin care a admis cererea de recuzare. Recursul, spre deosebire de apel, nu este suspensiv de executare. De la această

regulă există însă şi unele excepţii. Aceste excepţii sunt prevăzute de art. 300 alin. 1

C.pr.civ. De asemenea, există şi dispoziţii procedurale cuprinse în unele legi speciale şi care declară recursul ca fiind suspensiv de executare.

Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu

dispune altfel. Există şi unele termene speciale de recurs, anume în sensul că acestea

au o durată diferită de cea stabilită de art. 301 C.pr.civ., cum sunt: termenul de recurs

împotriva hotărârii prin care se soluţionează conflictele de competenţă este de 5 zile

(art. 22 alin. 5 C.pr.civ.); termenul de recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale este

de 5 zile (art. 582 alin.3 C.pr.civ.); termenul de recurs împotriva hotărârii de divorţ

este de 30 de zile (art. 619 C.pr.civ.). Termenul curge de la comunicarea hotărârii. Şi sub acest aspect există norme

derogatorii de la dreptul comun, cum este cazul, termenului de recurs împotriva

ordonanţei preşedinţiale care curge de la pronunţarea hotărârii, atunci când ea s-a dat cu citarea părţilor.

Pentru procuror termenul de recurs este cel de drept comun, adică de 15 zile,

dar el curge de la comunicare sau de la pronunţare după cum a participat sau nu la judecată (art. 301 coroborat art. 284 alin. 4 C.pr.civ.).

Termenul de recurs este un termen imperativ şi el curge, în principiu, continuu

fără posibilitate de întrerupere sau suspendare. Cu toate acestea, se consideră că şi în

materia recursului sunt aplicabile dispoziţiile art. 285-286 C.pr.civ. care consacră

posibilitatea întreruperii termenului de apel prin moartea uneia dintre părţi sau prin

moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. De asemenea, termenul de

recurs se întrerupe şi în cazul în care partea a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai


presus de voinţa sa să exercite calea de atac în termenul statornicit de lege. Soluţia se

impune în baza dispoziţiilor de principiu ale art. 316 C.pr.civ. care permit aplicarea regulilor privind judecata în apel şi în faţa instanţei de recurs, dar şi pentru identitate

de raţiune juridică.

Elementele cererii de recurs sunt prevăzute de art. 3021 C.pr.civ. Ele sunt în

mare măsură corespondente cu din materia apelului. Există şi elemente noi cum sunt cele privitoare la indicarea codului unic de înregistrare al persoanei juridice şi arătarea

motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul. Potrivit art. 303 alin. 5 C.pr.civ. „Preşedintele instanţei care primeşte cererea

de recurs, va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile

prevăzute de lege pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile”.

Dispoziţiile art. 303 alin. 5 C.pr.civ. îi conferă preşedintelui instanţei, care primeşte

cererea de recurs, să dispună prelungirea termenului de recurs cu încă 5 zile. Nu este

vorba de o veritabilă modificare a acestuia şi nici de o repunere în termen. Recursul fiind o cale extraordinară de atac, calificată ca atare de lege, poate fi

exercitat numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C.pr.civ. Există unele situaţii în care recursul nu este limitat la motivele de casare

prevăzute în mod limitativ de art. 304 C.pr.civ. Asemenea situaţii sunt vizate de art.

3041 C.pr.civ., text ce are ca obiect recursul declarat împotriva unei hotărâri care,

potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel. În acest caz, astfel cum dispune acelaşi text,

recursul „nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să

examineze cauza sub toate aspectele”. Primul motiv de recurs: când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor

legale. Acest prim motiv de casare - prevăzut de art. 304 pct. 1 C.pr.civ. - vizează

nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea şi constituirea legală a

instanţei. Este un motiv de recurs care vizează în mod evident doar nelegalitatea

hotărârii atacate. O primă ipoteză care se încadrează în acest prim motiv de recurs

vizează compunerea completului de judecată în conformitate cu prevederile legii de organizare judecătorească. Nerespectarea dispoziţiilor menţionate constituie un motiv

de nelegalitate şi determină casarea hotărârii judecătoreşti în temeiul art. 304 pct. 1

C.pr.civ. Reprezintă un motiv de recurs atât compunerea completului de judecată cu

un număr mai mare de judecători, cât şi cu un număr mai mic de judecători, decât cel

prevăzut de lege. A doua ipoteză vizează situaţia în care la soluţionarea cauzei a

participat şi un judecător incompatibil. Normele procedurale privitoare la

incompatibilitate sunt de ordine publică iar soluţionarea cauzei de un judecător

incompatibil afectează valabilitatea hotărârii pronunţate în aceste condiţii. O altă

situaţie vizează nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la recuzare. Constituie

însă un motiv de recurs numai situaţia în care partea interesată a formulat cererea de

recuzare în termenul legal, iar instanţa a respins-o şi judecătorul respectiv a participat

la soluţionarea cauzei. O ultimă ipoteză care se integrează în primul motiv de recurs se referă la neparticiparea procurorului la judecată în cazurile în care participarea sa

era obligatorie potrivit legii.


Al doilea motiv de recurs: pronunţarea hotărârii de alţi judecători decât cei

care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii. Hotărârea trebuie să fie pronunţată

de judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei în fond. Nerespectarea acestei

exigenţe constituie motiv de nelegalitate şi atrage după sine casarea hotărârii atacate.

Nulitatea hotărârii vizează atât dispozitivul întocmit cu prilejul pronunţării, cât şi

hotărârea redactată ulterior. Al treilea motiv de recurs: pronunţarea hotărârii cu încălcarea competenţei

altei instanţe. Dispoziţiile art. 304 pct. 3 C.pr.civ. nu disting între competenţa absolută

şi competenţa relativă, părţile având posibilitatea de a se plânge pe calea recursului

atât în cazul nesocotirii normelor de competenţă generală, cât şi a celor de competenţă

jurisdicţională. Necompetenţa poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror şi de

instanţă din oficiu în tot timpul judecăţii în faţa instanţei de recurs. Al patrulea motiv de recurs: depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a instanţei

de judecată „în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de

Constituţie sau de o lege organică” ea „săvârşind acte care intră în atribuţiile unor

organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească”. El nu

poate fi confundat cu cel privitor la încălcarea competenţei unei alte instanţe.

Deosebirea dintre cele două motive este fundamentală: cel de-al treilea motiv de recurs vizează nesocotirea normelor de procedură privitoare la atribuţiile judecătoreşti

din cadrul aceluiaşi sistem sau în raport cu alte organe având sarcini jurisdicţionale; în

schimb, cel de-al patrulea motiv de recurs vizează respectarea unor competenţe

constituţionale în cadrul întregului sistem al autorităţilor statale şi implicit

salvgardarea principiului separaţiei ramurilor puterilor în stat. Al cincilea motiv de recurs: nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub

sancţiunea nulităţii de art. 105 alin.2 C.pr.civ. Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural şi

care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin.2 C.pr.civ. Art. 105 alin. 1 C.pr.civ.

sancţionează cu nulitatea actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent.

O asemenea neregularitate procedurală se subsumează celui de-al treilea motiv de casare: încălcarea competenţei altei instanţe.

Toate celelalte neregularităţi procedurale au fost integrate într-un singur motiv de casare: încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de

dispoziţiile art. 105 alin. 2 C.pr.civ., care constituie dreptul comun în materia nulităţii

actelor de procedură. Sunt vizate două ipoteze distincte de nulitate: nesocotirea

formelor legale şi întocmirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent.

Nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părţii o

vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod. Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ. se pot

include cele mai varii neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, neregulata citare a uneia dintre părţi, nesemnarea

cererii reconvenţionale, nesocotirea principiului publicităţii, oralităţii,

contradictorialităţii etc.


Dispoziţiile art. 105 alin.2 C.pr.civ. includ în conţinutul său atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât şi a celor stabilite în interesul exclusiv al

uneia dintre părţi. De aceea, casarea unei hotărâri judecătoreşti pentru cel de-al cincilea motiv de recurs se poate obţine în mod diferit, în funcţie de natura imperativă

sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate. Nulitatea absolută poate fi valorificată, pe temeiul art. 304 pct. 5 C.pr.civ., de

fiecare din părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu, chiar dacă viciul procedural nu

a fost invocat formal prin motivele de recurs depuse în termen. Dar nulitatea absolută

nu poate fi invocată direct în faţa instanţei de recurs dacă pentru dovedirea ei este

nevoie de administrarea altor dovezi decât cele aflate la dosar sau a înscrisurilor noi

admisibile în această fază a judecăţii; în asemenea împrejurări partea interesată va

trebui să recurgă la invocarea neregularităţii procedurale respective, în condiţiile

prevăzute de lege, pe calea contestaţiei în anulare. Nulităţile relative acestea pot fi valorificate pe calea recursului numai în

anumite condiţii. Este necesar mai întâi ca nulitatea relativă să fi fost invocată in limine litis în faţa instanţei de fond, iar aceasta să o fi respins sau să fi omis să se

pronunţe asupra ei; deopotrivă este necesar ca neregularitatea procedurală respectivă

să fi fost reiterată fără succes în faţa instanţei de apel. Există totuşi şi unele excepţii relative care pot fi invocate pentru prima dată în

faţa instanţei de recurs, acele excepţii pe care partea nu avea posibilitatea de a le invoca, printr-un mijloc procedural legal, în faţa instanţei a cărei hotărâre este atacată.

În această categorie se includ neregularităţile procedurale care vizează însăşi

hotărârea pronunţată în instanţa de apel. Al şaselea motiv de recurs: instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea

ce nu s-a cerut. Acesta cuprinde două ipoteze distincte: când instanţa a acordat mai

mult decât s-a cerut (acordarea, de pildă, a unei despăgubiri mai mari decât cea

solicitată de reclamant); şi când instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut (instanţa a acordat şi daune interese într-o acţiune reală deşi acestea nu s-au solicitat de reclamant).

Al şaptelea motiv de recurs: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Art. 304 pct. 7

C.pr.civ. vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. Dar, nemotivarea constituie

un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină

„decizia” judecătorului, ci şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura cauzei. Motivele contradictorii şi cele străine de obiectul sau natura

cauzei echivalează cu o nemotivare. Al optulea motiv de recurs vizează netemeinicia hotărârii atacate: interpretarea

greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi

vădit neîndoielnic al acestuia. Se urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atunci

când judecătorii au nesocotit principiul potrivit căruia convenţiile legal făcute au

putere de lege între părţile contractante. Prin urmare, judecătorului nu îi este permis să

treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract, stabilind alte drepturi ori obligaţii,

interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau atribuindu-i un alt înţeles decât cel

voit de părţi ori denaturând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Se


încadrează în acest motiv de recurs nu numai schimbarea naturii unui contract ci a

oricărui act juridic dedus în justiţie, deci chiar a unui act juridic unilateral. Al nouălea motiv de recurs: pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal ori

date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Acesta conţine două ipoteze distincte: a) pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal. Sunt vizate situaţiile în care

din modul de redactare a hotărârii nu se poate stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu.

b) pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Sunt

vizate situaţiile de încălcare sau de aplicare greşită a legii. Art. 305 C.pr.civ. consacră regula inadmisibilităţii probelor noi în recurs. Prin

excepţie, legea declară admisibile doar înscrisurile în recurs. Înscrisurile pot fi folosite

în recurs de ambele părţi, respectiv atât în susţinerea cât şi în combaterea recursului.

Este posibil ca înscrisurile depuse de către una dintre părţi să fie contestate de către

partea adversă. Instanţa de recurs poate proceda la verificarea de scripte şi poate

declanşa procedura falsului. În ipoteza casării hotărârii atacate, instanţa de recurs

poate dispune ca verificarea de scripte sau procedura falsului să se facă de instanţa

care rejudecă fondul. Preşedintele instanţei de recurs va verifica dacă procedura de comunicare a

fost îndeplinită în mod corect, după care va fixa termen de judecată şi va dispune

citarea părţilor şi comunicarea motivelor de recurs. Stabilirea termenului de judecare a

recursului trebuie să fie făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 114 C.pr.civ. După comunicarea motivelor de recurs intimatul este obligat să depună

întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată. Părţile în faţa instanţei de recurs poartă denumirea de recurent şi de intimat.

Recurentul este persoana care solicită exercitarea controlului judiciar ordinar pe calea recursului. Intimatul este persoana împotriva căreia se exercită calea de atac. Oricare

dintre părţi poate dobândi calitatea de recurent sau de intimat, indiferent de poziţia

procesuală pe care a avut-o în faţa instanţelor de fond: reclamant, pârât, apelant, intervenient principal etc. Pentru exercitarea recursului părţile trebuie să îndeplinească

şi condiţiile generale necesare pentru exerciţiul acţiunii civile. Recursul poate fi

exercitat şi de către terţele persoane introduse în proces pe calea intervenţiei voluntare

sau a intervenţiei forţate. Recursul fiind condiţionat de atacarea hotărârii şi de partea

în favoarea căruia acesta a intervenit, în caz contrar, recursul intervenientului

accesoriu se consideră neavenit (art. 56 C.pr.civ.). Procurorul poate exercita calea de atac a recursului indiferent dacă acesta a participat sau nu la soluţionarea cauzei în

faţa instanţelor de fond (art. 45 C.pr.civ.) Preşedintele este obligat să acorde cuvântul părţilor. Se va da cuvântul

recurentului, iar apoi intimatului. De asemenea, potrivit art. 309 alin. (2) C.pr.civ. procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul când este parte principală sau

recurent. Se va proceda în continuare la soluţionarea eventualelor excepţii de

procedură. Recurentul va dezvolta oral motivele de casare depuse înăuntrul

termenului de recurs. Intimatul va răspunde la fiecare motiv de recurs formulat de

recurent. Motivele de ordine publică invocate din oficiu de instanţă vor fi puse în


discuţia prealabilă şi contradictorie a părţilor. Instanţa de recurs este, în principiu,

datoare să examineze toate motivele de recurs invocate prin cererea de recurs. Cuprinsul hotărârii judecătoreşti pronunţate în recurs nu diferă esenţial de cel

al unei hotărâri în primă instanţă sau în apel. 8.7. Recursul în interesul legii Recursul în interesul legii reprezintă o cale extraordinară de atac care are ca

scop realizarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării. Potrivit art. 329 alin. 1 C.pr.civ. legitimarea procesuală activă aparţine

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi

colegiilor de conducere ale curţilor de apel. Potrivit art. 329 alin. 1 C.pr.civ. procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate acţiona din oficiu sau la cererea ministrului

justiţiei. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie nu are obligaţia necondiţionată de a exercita, la cererea ministrului justiţiei,

calea procedurală a recursului în interesul legii. Dispoziţiile art. 69 alin. 2 din Legea

nr. 304/2004 limitează controlul menţionat la „verificarea modului în care se

desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în

lucrările de competenţa parchetelor”. Obiectul recursului în interesul legii este determinat chiar prin dispoziţiile art.

329 C.pr.civ. Recursul în interesul legii vizează „chestiunile de drept care au fost

soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti” şi soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra „hotărârilor judecătoreşti examinate”.

Recursul în interesul legii poate avea ca obiect numai acele părţi din hotărârile

atacate care se referă la „chestiunile de drept” ce au primit o soluţionare diferită din

partea instanţelor judecătoreşti. Recursul în interesul legii se poate sprijini pe un

singur motiv, anume „greşita interpretare şi aplicare a legii de către unele instanţe

judecătoreşti”. Recursul în interesul legii vizează atât legile de drept substanţial, cât şi

cele de drept procesual. Recursul în interesul legii nu are ca obiect elementele de fapt ale cauzei, chiar

dacă acestea au fost determinate în mod eronat de către instanţele a căror hotărâri sunt

atacate prin intermediul recursului în interesul legii. Recursul în interesul legii poate fi exercitat atât împotriva hotărârilor

judecătoreşti definitive, cât şi a celor irevocabile. Recursul în interesul legii se poate

introduce numai împotriva hotărârilor judecătoreşti, iar nu şi împotriva unor hotărâri

pronunţate de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale (art. 329 C.pr.civ.). Condiţiile recursului în interesul legii se referă atât la legitimarea procesuală

activă, cât şi la obiectul acestei căi extraordinare de atac. În afara acestor condiţii, din

dispoziţiile art. 329 C.pr.civ. reiese condiţia existenţei unor probleme de drept care au

primit o dezlegare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Cererea de învestire a instanţei competente a statua asupra recursului în

interesul legii va trebui să cuprindă toate elementele unei cereri care se adresează

instanţelor judecătoreşti şi în mod special va trebui să determine hotărârile


judecătoreşti care au prilejuit pronunţarea unor soluţii diferite asupra problemelor de

drept dezlegate. Recursul în interesul legii se soluţionează în toate cazurile de către Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 4 pct. 2 C.pr.civ. şi în art. 23 din Legea nr. 304/2004),

de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 23 din Legea nr.

304/2004 şi art. 329 alin.2 C.pr.civ.). Judecarea recursului în interesul legii se face cu participarea procurorului

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Recursul în interesul legii poate fi introdus oricând. Hotărârea pronunţată asupra recursului în interesul legii are un caracter

particular deoarece printr-o asemenea hotărâre nu se urmăreşte retractarea, anularea

sau reformarea unei decizii pronunţate de o instanţă superioară. O asemenea hotărâre

are un efect limitat, acela de a determina o jurisprudenţă unitară cu privire la acele

probleme de drept substanţial sau procedural care au primit o soluţionare diferită din

partea instanţelor judecătoreşti. Potrivit art. 329 alin. 3 C.pr.civ.: „Soluţiile se

pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate”. 8.8. Contestaţia în anulare Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin

intermediul căreia părţile sau procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărâri

judecătoreşti în cazurile limitativ prevăzute de lege. Ea poate fi exercitată în scopul

retractării hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale,

iar nu şi pentru netemeinicie. Dispoziţiile cuprinse în art. 317-321 C.pr.civ. consacră două forme ale

contestaţiei în anulare: contestaţia în anulare obişnuită şi contestaţia în anulare

specială. Contestaţia în anulare obişnuită sau comună poate fi exercitată împotriva

oricărei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, în timp ce contestaţia în anulare

specială poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de

recurs sau de judecătorii în ultimă instanţă. Contestaţia în anulare obişnuită reprezintă acea cale extraordinară de atac prin

intermediul căreia părţile pot obţine retractarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile

în cazurile prevăzute de art. 317 C.pr.civ., dar numai dacă motivele care o legitimează

nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului. Calea procedurală a contestaţiei în anulare obişnuită este pusă la dispoziţia

părţilor. Persoana care exercită această cale de atac poartă denumirea de contestator,

iar persoana împotriva căreia ea se îndreaptă se numeşte intimat. Pot fi părţi în

contestaţie numai persoanele între care s-a stabilit raportul procesual în faţa instanţei a

cărei hotărâre este atacată. În acest înţeles pot fi părţi şi terţele persoane care intervin

în proces sau care sunt introduse în litigiu în condiţiile art. 59-66 C.pr.civ. De asemenea, pot fi părţi în contestaţie şi succesorii în drepturi ai părţilor principale.

Nu pot fi părţi în contestaţie persoanele străine de proces chiar dacă acestea ar

putea justifica un interes pentru atacarea hotărârii pronunţate, deoarece mijlocul

procedural al contestaţiei nu poate fi exercitat decât de părţile care au participat la activitatea judiciară. Terţele persoane se pot prevala doar de inopozabilitatea hotărârii


judecătoreşti, iar dacă executarea hotărârii este de natură să le prejudicieze interesele

ele vor putea folosi calea contestaţiei la executare. Părţile trebuie să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru exercitarea

acţiunii civile. Primul motiv de contestaţie se referă la situaţia în care partea nu a fost regulat

citată pentru ziua când s-a judecat pricina. În acest caz calea contestaţiei în anulare poate fi exercitată numai de partea faţă de care s-a produs o atare neregularitate procedurală, iar nu şi de către partea adversă.

Cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare vizează nesocotirea normelor

de ordine publică privitoare la competenţă. Contestaţia în anulare poate fi exercitată,

astfel, de oricare dintre părţi, iar nu numai de partea chemată în faţa unei instanţe

necompetente în mod absolut. Calea contestaţiei în anulare poate fi exercitată şi de procuror în condiţiile art.

45 C.pr.civ. Contestaţia în anulare obişnuită poate fi formulată numai împotriva hotărârilor

judecătoreşti rămase irevocabile. Sunt avute în vedere toate categoriile de hotărâri

judecătoreşti rămase irevocabile, indiferent de ierarhia instanţei care le-a pronunţat şi de împrejurarea că ele au fost date în primă instanţă sau în rezolvarea unei căi de atac

(art. 377 alin. 2 C.pr.civ.). De asemenea, sunt avute în vedere şi deciziile intermediare

de casare a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât şi acestea se încadrează în categoria hotărârilor irevocabile.

Contestaţia în anulare obişnuită poate fi exercitată numai în prezenţa unuia din

cele două motive expres prevăzute de art. 317 alin. 1 C.pr.civ. Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare ce

se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 318 C.pr.civ., numai împotriva

deciziilor pronunţate de instanţele de recurs. Această cale extraordinară de atac nu

exclude însă posibilitatea exercitării şi a unei contestaţii în anulare obişnuite. Contestaţia poate fi exercitată numai în condiţiile prevăzute de art. 318

C.pr.civ. Există însă unele particularităţi pe care le prezintă contestaţia în anulare, atât

în raport cu părţile, cât şi cu obiectul contestaţiei în anulare speciale. Calea procedurală a contestaţiei în anulare specială este pusă la dispoziţia

părţilor care au participat la soluţionarea recursului, ea poate fi exercitată atât de

recurent cât şi de intimat (art. 318 alin. 1 C.pr.civ.). Exercitarea contestaţiei în anulare este supusă tuturor condiţiilor necesare

pentru promovarea căilor de atac. Contestaţia în anulare specială este deschisă şi

Ministerului Public. Procurorul poate exercita această cale extraordinară de atac, în

condiţiile art. 45 C.pr.civ., respectiv independent de faptul dacă a participat sau nu la

judecata recursului. Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai în prezenţa unuia din

motivele expres prevăzute de art. 318 C.pr.civ.: - când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale. - când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din

greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.


Competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare aparţine instanţei a cărei

hotărâre se atacă (art. 319 alin. 1 C.pr.civ.) Cererea pentru exercitarea contestaţiei va trebui să cuprindă: toate elementele

de identificare a părţilor, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea hotărârii

contestate; a motivelor contestaţiei şi a semnăturii contestatorului. În cazul hotărârilor susceptibile de executare silită exercitării contestaţiei în

anulare se poate face înainte de începerea executării, în timpul executării şi până la

împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 401 alin.1 lit.b sau c C.pr.civ. În cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită sunt reglementate două

categorii de termene: un termen subiectiv de 15 zile, care începe să curgă de la data

când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv, de un an, acesta

din urmă calculându-se de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. Depunerea întâmpinării este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5

zile înaintea termenului de judecată (art. 320 alin. 1 C.pr.civ.). Contestaţia în anulare

se judecă de urgenţă şi cu precădere. Judecata se va face întotdeauna cu citarea

părţilor şi în şedinţă publică. Asupra contestaţiei în anulare instanţa se pronunţă

printr-o hotărâre de admitere sau de respingere. Soluţia de admitere a contestaţiei are drept efect anularea (retractarea)

hotărârii pronunţate, reluarea procedurii de judecată în vederea înlocuirii hotărârii

viciate cu o nouă soluţie. Potrivit art. 320 alin. 3 C.pr.civ.: „Hotărârea dată în contestaţie este supusă

aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”. 8.9. Revizuirea Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare şi

este reglementată în art. 322-328 C.pr.civ. şi reprezintă acea cale extraordinară de atac

de retractare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri

judecătoreşti definitive şi reînnoirea judecăţii în cazurile expres determinate de lege. Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive

care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după

pronunţarea acesteia. Retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive produce efecte

grave pentru părţi şi pentru stabilitatea raporturilor juridice civile. De aceea, legea

admite revizuirea numai în cazurile strict determinate de lege. Caracterul extraordinar al acestei căi de atac se evidenţiază în special prin

motivele care pot fundamenta o cerere de revizuire. Aceste motive sunt expres şi

limitativ determinate de art. 322 C.pr.civ. De asemenea, caracterul extraordinar al acestei căi de atac se manifestă şi prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri

definitive sau irevocabile. Revizuirea este o cale de atac pusă de lege la dispoziţia părţilor. În cadrul

revizuirii părţile poartă denumirea de revizuient - subiectul activ al cererii de revizuire - şi de intimat - partea adversă. În temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. 3 C.pr.civ. cererea

de revizuire poate fi formulată şi de către procuror, indiferent dacă acesta a participat

sau nu la judecată.


Se poate solicita revizuirea „unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel

sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când

evocă fondul” (art. 322 C.pr.civ.).

Sarcina de lucru 1

Evidenţiază, în câteva fraze, clasificarea căilor de atac.

Sarcina de lucru 2 Evidenţiază, în câteva fraze, regulile comune privind exercitarea căilor de

atac.

Nu uita! Căile de atac sunt mijloace procesuale prin intermediul cărora se

poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor

judecătoreşti şi remedierea erorilor săvârşite. Căile legale de atac se

adresează, de regulă, instanţelor ierarhic superioare, realizându-se un control judiciar eficient asupra hotărârilor judecătoreşti

pronunţate de judecătorii de la instanţele inferioare. Numai în cazul căilor de atac de retractare i se permite judecătorului să revină

asupra propriei sale soluţii şi să pronunţe o hotărâre nouă.

Legalitatea căilor de atac. În afara căilor de atac prevăzute de lege

nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine

reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti. Principiul

ierarhiei căilor legale de atac decurge din modul de organizare a

instanţelor judecătoreşti într-un sistem piramidal şi presupune că nu

se poate exercita o cale extraordinară de atac atâta timp cât partea

are la dispoziţie o cale ordinară de atac.Recursul nu poate fi

exercitat, în principiu, atâta timp cât partea are la dispoziţie calea

ordinară de atac a apelului. Contestaţia în anulare se poate exercita

numai împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile (art.

317 alin. 1 C.pr.civ.). De asemenea, revizuirea poate fi exercitată,

potrivit art. 322 alin.1 C.pr.civ., şi împotriva hotărârilor rămase

definitive în instanţa de apel. În privinţa căilor extraordinare de atac


legea nu prevede o succesiune în exercitarea lor. Dreptul de a

exercita o cale de atac este, în principiu, unic şi se epuizează o dată

cu exercitarea lui. Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit

de a uza de două ori de una şi aceeaşi cale de atac. În caz contrar,

excepţia puterii lucrului judecat va putea fi invocată de cel interesat

sau de instanţă din oficiu spre a anihila calea de atac inadmisibilă.

Unicitatea căilor de atac vizează însă numai apelul şi recursul, nu şi

celelalte căi extraordinare. Datorită specificului căilor extraordinare

de atac acestea pot fi exercitate, în unele cazuri, în mod repetat.

Principiul neagravării situaţiei părţii în propria sa cale de atac.

Potrivit art.296 C.pr.civ.: „Apelantului nu i se poate însă crea în

propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea

atacată”. Principiul este aplicabil şi în recurs potrivit dispoziţiilor

art. 316 C.pr.civ. Principiul se aplică în toate acele situaţii în care

partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunţată. Într-o asemenea situaţie instanţa de control judiciar nu poate pronunţa o soluţie prin

care să-i creeze părţii o situaţie mai grea decât cea stabilită prin

hotărârea atacată. Dar în cazul declarării recursului şi de partea

adversă, de procuror sau de terţele persoane îndreptăţite să exercite

o cale de atac, se poate ajunge şi la înrăutăţirea situaţiei părţii în

raport cu situaţia stabilită de prima instanţă. Dacă Ministerul Public

a exercitat calea de atac exclusiv în interesul părţii situaţia ei nu va

putea fi înrăutăţită, principiul găsindu-şi aplicare.

Teme referate

1. Apelul 2. Recursul 3. Recursul în interesul legii 4. Contestaţia în anulare 5. Revizuirea 6. Reguli comune privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de

atac

�%�L�E�O�L�R�J�U�D�I�L�H��P�L�Q�L�P�D�O�� M. Tăbârcă, Tratat de drept procesual civil, vol. I şi II, Editura



9. PROCEDURI SPECIALE

�2�E�L�H�F�W�L�Y�H�O�H��V�S�H�F�L�I�L�F�H��X�Q�L�W�� L�L��G�H��v�Q�Y�� D�U�H�� Nu uita! Sarcini de lucru Teme referate �%�L�E�O�L�R�J�U�D�I�L�H��P�L�Q�L�P�D�O��

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

��2�U�G�R�Q�D�Q� �D��S�U�H�ú�H�G�L�Q� �L�D�O�� Ordonanţa preşedinţială este reglementată de art. 581-582 C.pr.civ. Art. 581 alin. l C.pr.civ. prevede că, instanţa va putea să ordone măsuri

vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin

întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Pentru a se putea recurge la procedura ordonanţei preşedinţiale, trebuie

îndeplinite trei condiţii: să existe urgenţă, măsura să aibă caracter vremelnic, această

măsură să nu prejudece fondul. In ceea ce priveşte urgenţa, art. 581 alin. l enumera categoriile generale de

situaţii de acest fel, iar instanţa trebuie să aprecieze în concret dacă există vreuna din

aceste situaţii, precum şi celelalte două condiţii (caracter vremelnic şi neprejudecarea

fondului) pentru a putea încuviinţa ordonanţa preşedinţială. Urgenţa trebuie să

persiste pe tot parcursul judecăţii şi să rezulte din fapte concrete. Uneori chiar

dispoziţii legale apreciază existenţa urgenţei. Astfel, potrivit art. 6132 C. pr. ci v., instanţa poate lua măsuri pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială,

măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de

întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei. Pe calea ordonanţei preşedinţiale se pot lua numai măsuri cu caracter

vremelnic, nu din acelea care ar rezolva în fond litigiul dintre părţi. Prin ordonanţă nu se stabilesc definitiv drepturile părţilor, cu excepţia

cazurilor în care partea împotriva căreia s-au luat masurile vremelnice, nu va urma calea dreptului comun, în care s-ar discuta fondul cauzei.

Ordonanţă preşedinţială îşi produce efectele până la soluţionarea pe fond a

pricinii, dacă s-a introdus acţiune de drept comun, ori efectele vor fi definitive dacă o

astfel de acţiune de drept comun, nu s-a promovat. Instanţa nu are căderea să prejudece fondul dreptului, dar trebuie totuşi să

cerceteze aparenţa acestui drept pentru ca soluţia să nu fie arbitrară. Judecătorul va analiza sumar pretenţiile şi apărările reciproce ale părţilor,

anticipând într-o oarecare măsură, pe baza materialului ce-i stă la dispoziţie, eventuala

soluţie ce se va da în fond.

să descrii diferitele proceduri speciale; să identifici elementele fiecărei proceduri speciale.


Art. 581 alin. 2 C.pr.civ. prevede că cererea de ordonanţă preşedinţială se va

introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului. Instanţa se va investi prin cererea de chemare în judecată, care va cuprinde

elementele necesare cererii de chemare în judecata, menţionate în art. 112 C.pr.civ.,

care pot fi precizate mai sumar. Cererea va fi timbrată conform dispoziţiilor legale. Art. 581 alin. 3 C.pr.civ. permite ca ordonanţa să se poată da şi fără citarea

părţilor, chiar şi atunci când pe rolul instanţei se află o judecată asupra fondului

dreptului. Atunci când se acordă termen cu citarea părţilor nu mai este necesar să se

respecte termenul prevăzut la art. 114 alin. 3 C.pr.civ. Dar dacă s-a dispus judecarea pricinii cu citare, nu se poate trece la soluţionarea ei dacă procedura de citare cu

părţile nu a fost legal îndeplinită. Ordonanţa preşedinţială se va face judecata după regulile dreptului comun,

însă se va ţine cont şi de specificul unei astfel de cereri. Instanţa va rezolva cererea printr-o hotărâre, care se numeşte ordonanţă. Ea

este executorie de drept şi poate stabili ca executarea să se facă fără somaţie sau fără

trecerea unui termen (art. 581 alin. 4 C.pr.civ.). Art. 582 alin. l C.pr.civ. prevede că ordonanţa este supusă recursului în termen

de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.

Instanţa de recurs poate dispune suspendarea executării hotărârii primei

instanţe până la judecarea recursului, dar numai cu plata unei cauţiuni al cărui

cuantum se va stabili de către aceasta (art. 582 alin. 2 C.pr.civ.). Recursul se va judeca de urgenţă şi cu precădere şi întotdeauna cu citarea

legală a părţilor. Împotriva executării ordonanţelor preşedinţiale se poate face contestaţie,

conform art. 582 alin. ultim C.pr.civ., fără a se preciza ce fel de contestaţie, dar s-a apreciat ca se poate face atât contestaţie la executare, cât şi contestaţie în anulare.

Ordonanţa preşedinţială nu are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte

soluţionarea fondului, pentru că prin ea se iau măsuri vremelnice, bazate numai pe aparenţa dreptului.

Măsura luată prin ordonanţă poate fi recurată sau schimbată printr-o altă

ordonanţă numai dacă situaţia avută în vedere la pronunţarea primei ordonanţe s-a modificat. În caz contrar, ordonanţa preşedinţială are putere de lucru judecat faţă de o

altă ordonanţă. Hotărârea pronunţată asupra fondului are putere de lucru judecat în faţa

ordonanţei preşedinţiale, o nouă cerere de ordonanţă preşedinţială nemaifiind posibilă

în legătură cu dreptul definitiv stabilit. Pe parcursul judecăţii ordonanţei preşedinţiale, reclamantul poate să o

transforme în acţiune de drept comun, care se judecă în condiţiile prevăzute pentru o

cerere de chemare în judecată obişnuită. Domeniu de aplicaţie: - în materia raporturilor de familie, art. 613

2 C.pr.civ. permite luarea, pe timpul procesului de divorţ, a unor măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea

copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea

locuinţei. - în materia raporturilor de vecinătate şi a celor de proprietate s-a stabilit că, pe

calea ordonanţei preşedinţiale se poate dispune sistarea, demolarea sau efectuarea

unor lucrări, pentru prevenirea unei pagube iminente ce s-ar produce; ridicarea unor materiale depozitate necorespunzător; încetarea funcţionării unei maşini care tulbura


folosirea normală a locuinţei sau pentru încetarea unei servituţi create sau folosite în

mod abuziv etc. - în materia raporturilor locative se poate folosi ordonanţa preşedinţială pentru

constatarea stării locuinţei închiriate, pentru asigurarea folosinţei paşnice a locuinţei,

pentru oprirea efectuării unor lucrări abuzive, efectuarea unor reparaţii urgente, dar şi

pentru evacuarea din locuinţă a persoanelor care nu posedă titlu locativ pentru spaţiul

respectiv. - în materia executării silite, conform art. 581 alin. l C.pr.civ. ordonanţa

preşedinţială se poate folosi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, cum ar fi: obţinerea suspendării executării ori continuarea ei, când s-a suspendat în mod ilegal de către organul de executare; întoarcerea executării silite,

atunci când hotărârea pusă în executare a fost ulterior desfiinţată. - în materie comercială s-a considerat admisibilă ordonanţa preşedinţială

pentru predarea unui spaţiu comercial şi evacuarea pentru lipsă de titlu locativ, ori

pentru suspendarea licitaţiei de vânzare a unui spaţiu comercial. ��2�I�H�U�W�D��U�H�D�O�� Conform art. 586 C.pr.civ., când creditorul unei sume de bani sau a unui

obiect refuză să primească plata, debitorul poate să-i facă oferta reală, iar dacă şi în

această situaţie va refuza plata, debitorul îi va consemna suma. Dispoziţiile referitoare la oferta de plată se aplică şi în cazul predării unui bun

cert datorat, iar cu adaptarea corespunzătoare şi pentru refuzul de plată al debitorului. Pentru validitatea consemnaţiunii nu este necesar ca ea să fie autorizată de

instanţă, ci este suficient dacă e precedată de o somaţie comunicată creditorului, în

care să se arate ziua, ora şi locul unde suma oferită va fi depusă şi debitorul să depună

la CEC suma oferită şi dobânda aferentă până în ziua depunerii. Procedura ofertei de plată, conform art. 587 C.pr.civ., va începe printr-o

somaţie pe care debitorul o adresează creditorului, prin intermediul executorului

judecătoresc de la instanţa domiciliului creditorului sau a domiciliului ales pentru plată, în care se vor menţiona ziua, ora şi locul predării sumei sau obiectului datorat.

Dacă se prezintă creditorul şi primeşte oferta, executorul judecătoresc va

consemna într-un proces-verbal primirea plăţii, semnat şi de creditor. Atunci când creditorul nu vrea să se prezinte ori să primească suma sau

obiectul oferit, executorul judecătoresc va încheia proces-verbal şi va arăta dacă

creditorul a iscălit ori n-a putut, sau n-a voit să iscălească (art. 588 alin. l C.pr.civ.). În

această situaţie debitorul va putea spre a se libera să consemneze suma sau bunul

oferit la CEC sau, după caz, la o unitate specializată, iar recipisa se va depune la

executorul judecătoresc de pe lângă instanţa domiciliului creditorului (art. 588 alin. 2 C.pr.civ.).

După consemnarea sumei, debitorul se poate adresa instanţei de judecată

pentru validarea plăţii, iar creditorul poate cere anularea ofertei şi consemnării. Când a obţinut o hotărâre definitivă prin care s-au declarat valabile oferta şi

consemnarea, debitorul nu mai poate retrage suma depusă, în prejudiciul codebitorilor

sau fidejusorilor săi, nici chiar având consimţământul creditorului. Dacă retrage suma,

cu consimţământul creditorului, din acel moment codebitorii şi fidejusorii sunt

liberaţi, iar creditorul va pierde dreptul de privilegii sau ipoteci pe care le avea pentru

garantarea creanţei. Când datoria este un bun cert şi creditorul nu s-a prezentat să-l ridice după ce a

fost somat, iar debitorul are nevoie de locul unde este pus acel lucru, instanţa îi poate

da încuviinţare să-l depună în altă parte.


Oferta reală, urmată de consemnaţiune, liberează pe debitor şi dacă se face

valabilă ţine loc de plată, iar suma consemnată este în rizico-pericolul creditorului, care va suporta şi cheltuielile făcute cu oferta şi consemnarea (art. 1117 C.civ.).

9.3.�'�L�Y�R�U� �X�O

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării

proceselor a modificat parţial normele care reglementau materia divorţului.

Principalul element de noutate adus de această lege este introducerea divorţului

administrativ şi eliminarea condiţiilor pentru divorţului judiciar prin acordul soţilor. Desfacerea căsătoriei se poate face prin divorţ. Desfacerea căsătoriei poate fi pronunţată fie la iniţiativa unuia dintre soţi, fie în

temeiul consimţământului ambilor soţi. Căsătoria se poate desface prin divorţ. Divorţul poate avea loc: a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi; b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt

grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; c) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă

continuarea căsătoriei." Observăm că în ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei acesta se va prezenta sub

aceleaşi două moduri: a. la iniţiativa unui dintre soţi; b. prin acordul soţilor. a. Desfacerea căsătoriei la iniţiativa unuia dintre soţi. Trebuie îndeplinite

cumulativ următoarele condiţii: a. există motive temeinice de divorţ; b. motivele temeinice invocate au vătămat grav relaţiile dintre soţi; c. continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Motivele temeinice de divorţ pot fi de natură subiectivă sau de natură obiectivă. Motivele de natură subiectivă sunt lăsate la aprecierea instanţei, care le va

aprecia ţinând seama de toate circumstanţele care particularizează un caz determinat.

Sunt considerate, de exemplu, motive întemeiate: sustragerea îndelungată şi

nejustificată a soţului pârât de la obligaţia de a convieţui, nefiind cu putinţă reluarea

vieţii conjugale; actele de violenţă fizică sau/şi verbală ale unuia dintre soţi ;

infidelitatea unuia dintre soţi; existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic.

Stabilirea culpei este şi rămâne relevantă sub aspectul admisibilităţii cererii de

divorţ, precum şi al efectelor desfacerii căsătoriei. Divorţul se pronunţă fie din vina exclusivă a soţului pârât, fie a ambilor soţi -

atât în situaţia în care numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ (art. 617 Cod de

procedură civilă) cât şi în cazul în care ambii soţi au cerut divorţul, iar instanţa a

admis cererea principală, precum şi cea reconvenţională - , fie din culpa exclusivă a

soţului reclamant - dacă soţul pârât a formulat cerere reconvenţională solicitând, şi el,

desfacerea căsătoriei -. Divorţul nu poate fi pronunţat din vina exclusivă a soţului

reclamant dacă nu a fost formulată cerere reconvenţională. La cererea ambilor soţi, hotărârea prin care se pronunţă desfacerea căsătoriei nu

se va motiva (art. 617 alin. 2 C.pr.civ.), dar instanţa este obligată să se pronunţe cu

privire la culpa soţilor. În ce priveşte motivele de natură obiectivă acestea se referă la starea sănătăţii

unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei. Sunt avute în vedere atât


afecţiunile de natură fizică, organică, cât şi cele de natură psihică, cum este cazul

alienaţie mintale care a debutat ulterior încheierii căsătoriei. Acest motiv de divorţ poate fi invocat chiar de către soţul bolnav iar, la cererea

ambilor soţi, instanţa, pronunţând divorţul, nu va motiva hotărârea sa (art. 617 alin. 2 Cod de procedură civilă) şi nu va statua cu privire la vinovăţia soţilor în desfacerea

căsătoriei.

Dispoziţiile art. 614 C.pr.civ. prevăd că la instanţa de fond părţile trebuie să se

prezinte personal, cu excepţia cazurilor în care unul din ei execută o pedeapsă

privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are

reşedinţa în străinătate, când se pot prezenta prin mandatar. Dacă la vreun termen de judecată la prima instanţă reclamantul lipseşte

nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută. Când

lipsesc ambele părţi, indiferent de instanţă, se va suspenda pricina. În ce priveşte probele, în divorţ există unele derogări de la dreptul comun. Astfel, conform art. 190 C.pr.civ. pot fi ascultaţi ca martori şi rudele sau afinii,

indiferent de grad, cu excepţia descendenţilor. Aceasta derogare s-a impus pentru că persoanele respective sunt cele mai

apropiate de soţi şi cunosc mai bine adevăratele raporturi dintre ei, iar uneori n-ar putea fi audiaţi alţi martori sau administrate alte probe pentru stabilirea motivelor

reale de divorţ. O altă derogare se referă la interzicerea interogatoriului pentru dovedirea

motivelor de divorţ, dar este posibil în legătură cu cererile accesorii divorţului (art.

612 alin. ultim C.pr.civ.). Când există copii minori, se vor asculta părinţii, autoritatea tutelară şi copiii

care au împlinit 10 ani, în ce priveşte încredinţarea copiilor spre creştere şi educare. Autoritatea tutelară trebuie să-şi expună punctul de vedere, prin reprezentantul

său direct în instanţa ori în scris. Minorii vor fi ascultaţi în camera de consiliu, pentru a se putea discuta cu ei

mai atent şi ca să nu fie timoraţi, iar pe cât posibil în lipsa părinţilor sau a altor persoane.

Dispoziţiile art. 615 C.pr.civ. prevăd că cererea de divorţ se judecă în şedinţă

publică, însă instanţa poate dispune judecarea ei în camera de consiliu, dacă apreciază

că prin această măsură se asigură o mai bună judecare sau administrare a probelor, în

toate cazurile, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică. în timpul procesului, pe cale de ordonanţă preşedinţială, la cererea unuia din

soţi, instanţa poate lua măsuri vremelnice în ce priveşte încredinţarea minorilor,

obligaţia de întreţinere, alocaţia pentru copii şi folosirea locuinţei (art. 6132C.pr.civ.).

Dacă soţii se împacă, în orice fază a procesului, acţiunea se va stinge prin

împăcarea lor, chiar şi atunci când apelul sau recursul nu au fost timbrate legal.

Reclamantul însă poate să introducă o nouă acţiune pentru fapte petrecute după

împăcare, când se va putea folosi şi de faptele vechi (art. 618 alin. 2 şi 3 C.pr.civ.). Reclamantul poate renunţa la cererea de divorţ în tot cursul judecăţii, înaintea

instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Renunţarea reclamantului nu

are înrâurire asupra cererii făcute de pârât (cerere reconvenţională sau acţiune

conexată), care se va judeca în continuare, (art. 618 alin. l C.pr.civ.). în cazul în care, pe lângă desfacerea căsătoriei s-au formulat şi cereri accesorii,

instanţa trebuie să administreze probe şi pentru acestea. Dar, partea care le-a formulat poate renunţa pe parcursul procesului la ele, nu însă şi în ce priveşte încredinţarea

minorilor spre creştere şi educare, cerere asupra căreia instanţa este obligată să se

pronunţe, în ce priveşte numele ce urmează a se purta după divorţ, instanţa, de


asemenea, este obligată să se pronunţe fie în sensul acordului părţilor ca ambele să-şi

menţină numele din timpul căsătoriei, fie să dispună revenirea la numele avut anterior

căsătoriei. Părţile se pot învoi şi cu privire la cererile accesorii, dar învoiala lor va trebui

să fie încuviinţată de instanţă spre a vedea dacă s-au respectat dispoziţiile legale şi, în

cazul minorilor, dacă interesele lor sunt în sensul înţelegerii intervenite între părţi. Când unul din soţi decedează pe parcursul procesului, instanţa va constata

încetarea procesului prin deces. În principiu, deliberarea, pronunţarea şi redactarea hotărârii se face după

regulile dreptului comun. Instanţa se va pronunţa prin hotărâre şi asupra cererilor accesorii, ca şi asupra

cheltuielilor de judecată, în cazul în care acestea s-au cerut. Împotriva hotărârii primei instanţe se poate declara apel în termen de 30 de

zile de la comunicarea hotărârii (art. 619 alin. l C.pr.civ.). Termenul de apel este de 30 de zile, chiar dacă prin cererea de apel se atacă

numai soluţia data în cererile accesorii divorţului. Acelaşi termen curge şi în cazul declarării recursului împotriva deciziei

instanţei de apel. Referitor la căile extraordinare de atac, revizuirea nu este admisibilă în ce

priveşte divorţul, dar se apreciază că poate fi admisă dacă se atacă hotărârea numai cu

privire la cererile accesorii465. Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii (art. 619 alin. 5

C.pr.civ.). Căsătoria se consideră desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a

pronunţat divorţul a rămas irevocabilă, iar în ce priveşte efectele patrimoniale ale

căsătoriei faţă de terţi, ele încetează de la data când s-a făcut menţiunea despre

hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când aceştia au

cunoscut divorţul pe altă cale. Instanţa judecătorească este obligată ca, din oficiu, să comunice serviciului de

stare civilă de la locul unde s-a încheiat căsătoria, copie de pe hotărârea de divorţ cu

menţiunea irevocabilă, pentru a se face menţiuni pe marginea actului de căsătorie. b. Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor. Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa judecătorească

indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi

din căsătorie.” Astfel, desfacerea judiciară a căsătoriei prin acordul soţilor nu mai este

condiţionată decât de consimţământul „liber şi neviciat” al soţilor, care este cerut

expres de art. 6131 alin. 3 C.pr.civ. şi de existenţa capacităţii depline de exerciţiu a

soţilor. Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus

sub interdicţie. Principalul element de noutate al prevederilor Legii nr. 202/2010 este

reglementarea divorţului administrativ prin acordul soţilor. Condiţiile divorţului administrativ sunt următoare: a. acordul soţilor; b. capacitatea deplină de exerciţiu a ambilor soţi; c. să nu existe copii minori, „născuţi din căsătorie sau adoptaţi”. Chiar dacă

există diferenţe de formulare faţă de prevederile care privesc divorţul soţilor prin

acordul lor considerăm că, norma fiind instituită în scopul ocrotirii interesului copiilor

minori, ea priveşte copii născuţi în timpul căsătoriei precum şi copii minori adoptaţi,

starea de minoritate a acestora trebuind să existe la data introducerii cererii de


desfacere administrativă a căsătoriei. Considerăm că textul în discuţie are în vedere şi

copiii din afara căsătoriei, dacă părinţii fireşti se căsătoresc între ei ulterior naşterii

acestor copii, deoarece copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită prin

recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are faţă de părinte şi rudele acestuia,

aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie Descendenţii majori, precum şi copiii unuia dintre soţi – proveniţi dintr-o

căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei, dacă nu au fost adoptaţi în timpul

căsătoriei de către soţul părintelui lor firesc -, precum şi copiii adoptaţi numai de unul

dintre soţi – nu împiedică această modalitate a divorţului,. Aceeaşi este soluţia şi în

cazul minorilor căsătoriţi, dacă cererea de divorţ a părinţilor a intervenit în perioada

minorităţii copilului dar care, prin efectul căsătoriei a dobândit capacitate deplină de

exerciţiu, drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la persoana sa şi la bunurile

sale stingându-se. Competenţa revine, potrivit aceleiaşi norme ofiţerul de stare civilă ori notarul

public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor Dacă se constată că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, ofiţerul de stare

civilă sau notarul, după caz, va elibera certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune

cu privire la culpa soţilor. De altfel, fiind vorba de divorţ prin acordul soţilor şi având

în vedere competenţele materială a ofiţerului de stare civilă, respectiv a notarului,

aceştia nu se pot pronunţa cu privire la acest aspect care ţine exclusiv de competenţa

instanţelor judecătoreşti. Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau

notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de 30 de zile pentru

eventuala retragere a cererii de divorţ. La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare

civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în

acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat. Dacă soţii stăruie în divorţ,

ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ. Soţii se pot învoi cu privire la orice aspect ce priveşte desfacerea căsătoriei

(stabilirea pensiei de întreţinere în favoarea soţului aflat în nevoie, partajarea

bunurilor comune ale soţilor, atribuirea locuinţei domiciliu conjugal) iar în cazul în

care aceştia nu se înţeleg, competenţa revine instanţei judecătoreşti. Un efect special

apare în cazul în care soţii nu se învoiesc cu privire la numele de familie pe care să îl

poarte după divorţ, în aceasta situaţie cererea de divorţ urmând a fi respinsă iar soţii

îndrumaţi soţii să se adreseze instanţei de judecată. Ofiţerul de stare civilă, respectiv notarul public au obligaţia de a emite, de

îndată, certificatul de divorţ şi de a înainta, o copie certificată de pe acesta la primăria

locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie. Dacă

cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria ofiţerul de stare

civilă trebuie să facă menţiunea privind divorţul în actul de căsătorie(art. 383 Codul

familiei modificat). Căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ efectele

divorţului începând se produce de la această dată. Binenţeles, valabilitatea certificatului de divorţ poate fi contestată în instanţă,

potrivit normelor dreptului comun în materia înscrisurilor autentice. Cererea de divorţ va fi respinsă în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile

privind acordul soţilor, capacitatea deplină de exerciţiu a ambilor soţi sau există copii

minori născuţi din căsătorie sau adoptaţi, împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă

sau notarului public neexistând posibilitatea vreunei căi de atac. În schimb, oricare

dintre soţi se poate întoarce împotriva ofiţerului de stare civilă sau notarului public


care a refuzat, în mod abuziv, să constate desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi

să emită certificatul de divorţ, solicitând instanţei repararea prejudiciului. În caz de refuz, soţii se vor putea adresa, pentru desfacerea căsătoriei, instanţei

de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau din vina unuia

sau a ambilor soţi. ��$�F� �L�X�Q�L�O�H��S�R�V�H�V�R�U�L�L Acţiunile posesorii sunt reglementate în Codul de procedură civilă prin

articolele 674-676. Acţiunea (cererea) posesorie este un ansamblu de mijloace procesuale prin

care reclamantul solicită instanţei să-l oblige pe pârât să înceteze orice act de

tulburare a posesiei sale asupra unui bun imobil sau să îi restituie în posesie bunul

imobil atunci când a fost deposedat. Prin intermediul ei este apărată posesia ca stare de fapt şi nu ca stare de drept,

are ca obiect numai imobile, deoarece în cazul bunurilor mobile posesia de bună

credinţă echivalează cu titlu de proprietate şi este o acţiune reală deoarece poate li

introdusă împotriva oricărei persoane care îl tulbură pe reclamant în exercitarea

normală a posesiei sau care 1-a deposedat de bun. Acţiunile posesorii se clasifică în: acţiuni de complângere - prin care

reclamantul solicită înlăturarea unei tulburări obişnuite a posesiei paşnice prin

încălcarea ei de către pârât - şi acţiuni în reintegrare - prin care reclamantul solicită

restabilirea situaţiei anterioare în cazul în care a fost tulburat sau deposedat cu

violenţă de către pârât. Pentru a se putea admite acţiune posesorie, trebuie îndeplinite condiţiunile

prevăzute de art. 674 C.pr.civ., şi anume: - să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare; - reclamantul să fi posedat bunul cel puţin un an înainte de tulburare sau

deposedare; - posesiunea să fie utilă. Pentru acţiunile în reintegrare trebuie numai condiţia de a nu fi trecut un an de

la tulburare sau deposedare. Posesia trebuie exercitată în nume propriu, continuu, neîntrerupt, netulburat,

public şi sub nume de proprietar. Tulburarea constă în acte sau fapte prin care se contestă posesia, tulburare ce

poate fi de fapt sau de drept şi care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Deposedarea reprezintă o pierdere completă a posesiei. Competenţa de a judeca cererile privitoare la posesiune revine judecătoriei în

raza căreia se află situat bunul imobil. Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de

art. 112 C.pr.civ. pentru orice cerere injustiţie. Legitimare procesuală activă are persoana care posedă un bun şi îndeplineşte

condiţiile prevăzute de lege. Legitimarea procesuală pasivă are autorul deposedării sau tulburării sau

succesorii acestuia. Acţiunea posesorie se poate exercita şi împotriva proprietarului bunului, dacă

sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 674 C.pr.civ. Conform art. 674 C.pr.civ., acţiunile posesorii se judecă de urgenţă şi cu

precădere, iar întâmpinarea nu este obligatorie.


Hotărârea pronunţată în acţiunea posesorie are putere de lucru judecat faţă de

o altă acţiune posesorie ulterioară, dacă nu s-a schimbat între timp situaţia, dar nu are putere de lucru judecat într-o acţiune petitorie, în revendicarea bunului.

Hotărârea pronunţată în acţiunea posesorie e supusă căilor de atac obişnuite în

condiţiile dreptului comun.

Sarcina de lucru 1

Evidenţiază, în câteva fraze, condiţiile exercitării acţiunilor posesorii.

Sarcina de lucru 2 Evidenţiază, în câteva fraze, condiţiile de exerciţiu ale ofertei reale.

Nu uita! Instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice,

pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru

prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Pentru a se putea recurge la procedura ordonanţei

preşedinţiale, trebuie îndeplinite trei condiţii: să existe urgenţă,

măsura să aibă caracter vremelnic, această măsură să nu prejudece

fondul. Conform art. 1114 alin. l C.civ. şi art. 586 C.pr.civ., când

creditorul unei sume de bani sau a unui obiect refuză să primească

plata, debitorul poate să-i facă oferta reală, iar dacă şi în această

situaţie va refuza plata, debitorul îi va consemna suma. Procedura

ofertei de plată, conform art. 587 C.pr.civ., va începe printr-o somaţie pe care debitorul o adresează creditorului, prin intermediul executorului judecătoresc de la instanţa domiciliului creditorului

sau a domiciliului ales pentru plată, în care se vor menţiona ziua,

ora şi locul predării sumei sau obiectului datorat. Dacă se prezintă

creditorul şi primeşte oferta, executorul judecătoresc va consemna într-un proces-verbal primirea plăţii, semnat şi de creditor. Atunci

când creditorul nu vrea să se prezinte ori să primească suma sau

obiectul oferit, executorul judecătoresc va încheia proces-verbal şi

va arăta dacă creditorul a iscălit ori n-a putut, sau n-a voit să

iscălească (art. 588 alin. l C.pr.civ.). În această situaţie debitorul va


putea spre a se libera să consemneze suma sau bunul oferit la CEC

sau, după caz, la o unitate specializată, iar recipisa se va depune la

executorul judecătoresc de pe lângă instanţa domiciliului

creditorului (art. 588 alin. 2 C.pr.civ.). După consemnarea sumei,

debitorul se poate adresa instanţei de judecată pentru validarea

plăţii, iar creditorul poate cere anularea ofertei şi consemnării.

Desfacerea căsătoriei se poate face prin divorţ. Desfacerea

căsătoriei poate fi pronunţată fie la iniţiativa unuia dintre soţi, fie în

temeiul consimţământului ambilor soţi. Acţiunea (cererea)

posesorie este un ansamblu de mijloace procesuale prin care reclamantul solicită instanţei să-l oblige pe pârât să înceteze orice

act de tulburare a posesiei sale asupra unui bun imobil sau să îi

restituie în posesie bunul imobil atunci când a fost deposedat. Prin

intermediul ei este apărată posesia ca stare de fapt şi nu ca stare de drept, are ca obiect numai imobile, deoarece în cazul bunurilor

mobile posesia de bună credinţă echivalează cu titlu de proprietate

şi este o acţiune reală deoarece poate li introdusă împotriva oricărei

persoane care îl tulbură pe reclamant în exercitarea normală a

posesiei sau care 1-a deposedat de bun.

Teme referate

1. Ordonanţa preşedinţială. 2. Oferta reală 3. Desfacerea căsătoriei 4. Acţiunile posesorii

�%�L�E�O�L�R�J�U�D�I�L�H��P�L�Q�L�P�D�O��

M. Tăbârcă, Tratat de drept procesual civil, vol. I şi II, Editura



TESTE FINALE DE AUTOEVALUARE

1. Sunt acte ale instanţei : a. actele de documentare procesuală . b. cererile . c. procesul verbal de sechestru .

2. Cererile introductive de instanţă sunt acte : a. ale pârâtului . b. ale reclamantului . c. ale terţului intervenient .

3. Cererile incidente pot fi formulate : a. de procuror . b. de reclamant . c. de instanţă .

4. Sunt menţiuni esenţiale ale citaţiei : a. arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare . b. numărul şi data emiterii . c. felul pricinii .

5. Litispendenţa : a. este situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond sunt sesizate simultan cu

aceeaşi cauză civilă. b. este situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond sunt sesizate succesiv cu

aceeaşi cauză civilă . c. este situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond sunt sesizate cu pretenţii

diferite derivând din acelaşi raport juridic . 6. Admiterea excepţiei puterii lucrului judecat conduce la :

a. joncţiunea cauzelor . b. respingerea acţiunii . c. trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită .

7. Deliberarea se poate face: a. În şedinţă b. Numai în camera de consiliu c. Fie în şedinţă, fie în camera de consiliu

8. Pronunţarea hotărârii se poate amâna: a. Cel mult 7 zile b. Cel mult 15 zile c. Cel mult 20 de zile

9. Sunt hotărâri definitive: a. Orice hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs b. Hotărârile date cu drept de apel c. Hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel, sau chiar atacate cu apel,

dacă apelul a fost respins sau s-a perimat. 10. Căile de atac se clasifică în căi de atac comune şi căi de atac speciale după criteriul:

a. Condiţiilor de exercitare a căilor de atac b. Dreptului de a exercita căile de atac c. Întinderea atribuţiilor instanţelor competente să se pronunţe asupra căilor de atac exercitate.

11. Recursul: a. Se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă sub sancţiunea decăderii b. Constituie o cale extraordinară de atac c. Este nul dacă nu cuprinde domiciliul sau reşedinţa ori sediul părţilor.

12. Are legitimitate procesuală activă de a introduce recurs în interesul legii : a. Ministrul justiţiei b. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. şi procurorii generali ai parchetelor de

pe lângă curţile de apel c. Colegiile de conducere ale curţilor de apel

13. Hotărârea pronunţată în posesoriu:

a. Nu are autoritate de lucru judecat b. Nu are autoritate de lucru judecat faţă de o acţiune ulterioară cu caracter petitoriu


c. Are autoritate de lucru judecat 14. Înmânarea citaţiei nu se poate face :

a. unui minor sub 14 ani împliniţi sau unei persoane lipsite de judecată . b. unei persoane din familie . c. altei persoane care locuieşte cu cel citat .

15. Citarea prin publicitate se realizează : a. obligatoriu prin afişarea citaţiei la uşa instanţei . b. obligatoriu prin publicarea citaţiei în Monitorul Oficial . c. obligatoriu prin publicarea citaţiei într-un ziar mai răspândit .

16. Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul

legal atrage : a. nulitatea . b. decăderea . c. perimarea .

17. După perimarea cererii : a. reclamantul va avea în principiu posibilitatea de a introduce o nouă acţiune. b. părţile vor putea cere suspendarea judecăţii . c. părţile nu vor putea, în principiu, folosi dovezile administrate.

18. Repunerea în termen : a. este determinată de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului . b. este dispusă de instanţa sesizată cu acţiunea principală . c. este dispusă când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de

voinţa ei să acţioneze înăuntrul termenului . 19. Sunt hotărâri irevocabile:

a. Hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate b. Hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel c. Hotărârile date în apel

20. Minuta se semnează: a. Numai de judecătorii sau judecătorul care a participat la deliberare b. De judecător şi de grefier c. De judecător sau de grefier

21. Căile ordinare de atac pot fi exercitate: a. Numai de către reclamant b. De către oricare dintre părţi c. Numai de către pârât

22. Căile de atac de retractare se soluţionează de către: a. Instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată b. altă instanţă de acelaşi grad cu instanţa a cărei hotărâre se atacă c. instanţa ierarhic superioară

23. Regula unicităţii dreptului de a exercita o cale de atac se aplică: a. Apelului şi recursului b. Căilor extraordinare de atac c. Tuturor căilor de atac

24. Când instanţa de recurs găseşte hotărârea atacată legală: a. Respinge recursul ca nefondat b. Anulează recursul c. Admite recursul

25. Ordonanţa preşedinţială este supusă recursului în termen de: a. 15 zile de la comunicare b. 5 zile de la pronunţare c. 5 zile de la comunicare, când judecata s-a făcut cu citarea părţilor.

�5��V�S�X�Q�V�X�U�L��O�D��v�Q�W�U�H�E��U�L�O�H��G�L�Q��W�H�V�W�Hle de autoevaluare 1. c; 2.b; 3.b; 4.a; 5.a; 6.b; 7.c; 8.b; 9.c; 10.b; 11. b; 12. c; 13. b; 14. a;

15. a; 16. b; 17.a; 18.c; 19. a; 20.b; 21.a; 22.a; 23.a; 24.a; 25.c.

drept proc.civil, an 3 sem ii

Documents