drept comercial ii - note de curs

5/16/2018 Drept Comercial II - Note de Curs - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/drept-comercial-ii-note-de-curs 1/56

DREPT COMERCIAL II

– NOTE DE CURS –

2012



PRINCIPALELE CONTRACTE ÎNCHEIATE DEPROFESIONIŞTI

Reguli speciale aplicabile contractelor încheiate de profesionişti

Noul Cod civil1 nu oferă o definiţie noţiunii de profesionist, ci doar

precizează cine are această calitate. Potrivit art.3, alin.2: ,,Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”. În acelaşi timp, prin Legea

71/2011 pentru punerea în aplicare a NCC se consideră echivalentă noţiunea de

comerciant cu cea de persoană fizică sau, după caz, persoană juridică supusă

înregistrării în Registrul Comerţului şi se decide că noţiunea de profesionist o

include pe cea de comerciant.

În lumina dispoziţiilor citate, comerciantul poate fi definit ca orice

persoană, fizică sau juridică, ce exploatează o întreprindere cu scop lucrativ şi este supusă înregistrării în Registrul Comerţului.

Constituie exploatarea unei întreprinderi comerciale exercitarea

sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce

constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de

servicii, în scopul obţinerii de profit.

În scopul facilitării tranzacţiilor şi întăririi creditului, obligaţiile contractate

în cursul activităţii unei întreprinderi sunt supuse unor reguli speciale, diferite decele aplicabile actelor juridice încheiate între persoanele ce nu au calitatea de

profesionist.

A. Solidaritatea codebitorilor reprezintă o garanţie pentru creditori,

aceştia putând să urmărească pe oricare dintre debitori pentru întreaga creanţă.

În temeiul solidarităţii, fiecare codebitor solidar este obligat să plătească

întreaga datorie faţă de acelaşi creditor. Evident, debitorul care a plătit întreaga

datorie sau mai mult decât datora are un drept de regres împotriva celorlalţicodebitori solidari.

1 În continuare prescurtat NCC.

2



În temeiul divizibilităţii, fiecare codebitor este obligat să plătească numai

partea sa din datorie.

Art.1.446 NCC menţine prezumţia de solidaritate pentru obligaţiile

contractate în cursul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevedealtfel. Textul trebuie interpretat în sensul aplicabilităţii prezumţiei de solidaritate a

codebitorilor şi în cazul raporturilor dintre un profesionist, pe de o parte, şi

neprofesionişti, pe de altă parte, în care aceştia din urmă au calitatea de debitori.

B. Cuantumul dobânzii. În acest caz, dobânda reprezintă daunele interese

moratorii pe care le datorează debitorul în caz de întârziere în executarea obligaţiei.

Mai precis, dacă o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la

plata unei dobânzi, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de

lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Pentru obligaţiile contractate în cursul activităţii unei întreprinderi,

cuantumul dobânzii este stabilit diferit, în funcţie de scopul în care este exploatată

întreprinderea. Astfel, în privinţa raporturilor ce decurg din exploatarea unei

întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda legală este la nivelul dobânzii de referinţă a

B.N.R., iar pentru raporturile ce nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu

scop lucrativ, dobânda legală este dobânda de referinţă a B.N.R. diminuată cu

20%.

C. Determinarea preţului între profesionişti este reglementată în art.

1.233 NCC: „Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi

nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în

vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi

prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ

rezonabil”.

D. Proba obligaţiilor contractate în cursul activităţii unei

întreprinderi. Specificul acestor obligaţii determină şi un anumit specific al

condiţiilor de probă a drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice dintre

profesionişti.

Potrivit art.46 C.com.2, obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează

cu: acte autentice, acte sub semnătură privată, martori, facturi acceptate,

corespondenţă comercială, registre comerciale, în fine, prin orice mijloace de probă

admise de legea civilă.

2 Articolele 46-55, 57, 58 din Codul comercial sunt în vigoare până la data aplicării Legii 134/2010.

3



A. Probele dreptului comun.Potrivit dreptului comun, dovada actelor şi faptelor juridice se poate face

prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisire, expertiză etc. (art.1170 C.civ.3).

Mijloacele de probă ale dreptului comun sunt admise şi pentru dovedirea

drepturilor rezultate din raporturile juridice dintre profesionişti, putând fi folosite

în condiţiile prevăzute de Codul comercial.

a) Proba prin înscrisuri.

În mod excepţional, legea impune încheierea unor contracte în formă

scrisă, cerută fie pentru validitatea actului juridic (ex.: contractul de ipotecă

imobiliară, cecul), fie pentru probă (ex.: contractul de societate, contractul de

consignaţie). În aceste cazuri, actele juridice trebuie să fie încheiate în forma scrisă

prevăzută de lege, deoarece proba lor se poate face numai prin înscrisuri.

b) Proba cu martori.

Potrivit art.46 C.com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu

martori ori de câte ori instanţa judecătorească consideră că trebuie să admită proba

testimonială, şi acesta chiar în cazurile prevăzute de art.1191 C.civ..

Cum se poate observa, în materie comercială proba cu martori se poate

utiliza fără restricţiile stabilite de art.1191 C.civ.. Astfel, această probă poate fi

folosită şi pentru dovedirea unui act juridic care are o valoare mai mare de 250 lei,

dar şi în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru ceea ce s-ar

pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecţionării înscrisului.

Deci, potrivit legii, proba cu martori este admisibilă în drept, iar instanţa

judecătorească are libertatea să aprecieze, în condiţiile concrete ale litigiului,

concludenţa acestei probe.

B. Probele specifice dreptului comercial.

În materie comercială se pot folosi anumite mijloace de probă specifice

activităţii comerciale. Art.46 C.com. reglementează ca mijloace de probă specifice:

facturile acceptate, corespondenţa, telegramele şi registrele comerciale.

a) Facturile acceptate.

3 Articolele 1.169-1.206 din vechiul Cod civil sunt în vigoare până la data aplicării Legii 134/2010.

4



Factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se

constată executarea unei operaţiuni comerciale. Ea trebuie să cuprindă anumite

menţiuni bazate pe actul juridic încheiat şi referitoare la părţile contractante, marfa

(cantitate şi calitatea acesteia), preţul mărfii, condiţiile de predare etc.Întocmită în dublu exemplar, factura se trimite destinatarului odată cu

marfa. Destinatarul va restitui emitentului duplicatul facturii acceptate, în condiţiile

legii.

Ca orice înscris sub semnătură privată, factura comercială face dovadă în

legătură cu existenţa actului juridic şi cu executarea operaţiunii care constituie

obiectul ei, împotriva emitentului (vânzătorului) şi în favoarea destinatarului

(cumpărătorului). Dar, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea face

dovadă şi în favoarea emitentului. Prin urmare, deşi nu emană de la destinatar,

factura acceptată face dovadă împotriva destinatarului.

Cât priveşte acceptarea facturii, ea poate fi expresă sau tacită.

Acceptarea facturii este expresă când destinatarul semnează cu menţiunea

„acceptat” pe un exemplar al facturii, pe care îl restituie emitentului. Acceptarea

este expresă şi în cazul când destinatarul confirmă factura printr-o scrisoare,

telegramă etc.

Acceptarea facturii este tacită în cazul când ea rezultă din manifestări de

voinţă neîndoielnice care atestă voinţa de a accepta factura: de exemplu,

revânzarea mărfii, emiterea unei cambii pentru plata preţului etc. Simpla tăcere a

destinatarului nu poate avea valoarea unei acceptări tacite a facturii. Nu este

exclusă însă posibilitatea ca părţile, prin contractul încheiat, să convină că tăcerea

destinatarului constituie acceptare, dacă într-un anumit termen de la primirea

facturii, destinatarul nu face nicio obiecţie.

b) Corespondenţa comercială.

Corespondenţă comercială cuprinde orice fel de înscrisuri (scrisori,

telegrame, note), intervenite între comercianţi, în scopul perfectării, modificării sau

stingerii unor obligaţii comerciale.

Înscrisurile care constituie corespondenţa comercială, expediate şi primite

de comerciant, fac parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată. Aceasta

înseamnă că lor li se vor aplica regulile stabilite de lege referitor la proba prin

înscrisurile sub semnătură privată.

c) Telegramele.

5



Telegrama este o comunicare a unei manifestări de voinţă transmisă la

distanţă prin telegraf de către o persoană (expeditorul), altei persoane

(destinatarul), prin intermediul oficiului telegrafic. Caracteristica telegramei constă

în faptul că destinatarul primeşte un înscris care cuprinde conţinutul comunicării,iar nu înscrisul original predat de expeditor oficiului telegrafic.

Telegrama face probă, ca act sub semnătură privată, când originalul este

subscris de însăşi persoana arătată într-însa ca trimiţătorul ei.

d) Registrele comerciale.

Registrele pe care trebuie să le ţină comercianţii sunt: registrul-jurnal,

registrul-inventar şi registrul cartea mare. Ele au, pe lângă funcţiile de cunoaştere,

evidenţă şi control al activităţii comerciale, şi o funcţie probatorie, putând fi

folosite ca mijloc de probă în litigiile dintre comercianţi.

În raporturile dintre comercianţi, registrele comerciale au o forţă probantă

diferită, după cum au fost legal ţinute ori au fost ţinute fără respectarea

dispoziţiilor legale.

Dacă registrele au fost ţinute cu respectarea prescripţiilor legale, ele pot fi

folosite ca mijloc de probă nu numai în contra comerciantului care ţine aceste

registre, ci şi în favoarea acestuia.

Dacă registrele pe care comercianţii sunt obligaţi a le avea nu sunt ţinute

cu respectarea prescripţiilor legale, ele pot fi folosite ca mijloc de probă numai în

contra comerciantului căruia îi aparţin, nu şi în favoarea sa.

C. Mijloacele moderne de comunicare şi valoarea lor probatorie.

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în perioada modernă a creat noi mijloace de

comunicare care reproduc şi transmit la distanţă cuvinte sau imagini (telexul şi

telefaxul), sau de stocare a acestora pe suporţi electronici (discurile sau benzile

magnetice, microfilmele, etc.).

Datorită avantajelor pe care le prezintă, asemenea mijloace au pătruns şi în

activitatea comercială, servind la perfectarea raporturilor juridice şi la ţinerea

evidenţei activităţii comerciale.

a) Comunicările prin telex şi telefax.

Cele două mijloace de comunicare au particularităţi proprii.

Cu toate că procedeul de transmitere este diferit, destinatarul primeşte un

înscris (denumit telex, respectiv fax), care cuprinde conţinutul comunicării, iar nu

înscrisul original redactat şi semnat de expeditor. Sub acest aspect, situaţia este

6



asemănătoare telegramei. În consecinţă, forţa probantă a telexului sau faxului ar

putea fi cea a telegramei, adică forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată,

dacă sunt îndeplinite condiţiile art.47 C.com..

b) Înscrisurile sub formă electronică.Prin Legea nr. 455/2001 s-a reglementat regimul juridic al înscrisurilor sub

formă electronică.

Cât priveşte forţa probantă a acestui înscris, legea prevede că înscrisul în

formă electronică căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură

electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la

momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a

semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale,

cu înscrisul sub semnătură privată (art. 5 din lege).

Contractul de vânzare

În ansamblul său, NCC urmăreşte ideea de a promova o concepţie monistă

de normare a raporturilor de drept privat într-un singur cod – Codul civil. Tocmai

de aceea a încorporat totalitatea reglementărilor privitoare la persoane, relaţiile defamilie şi relaţiile comerciale, iar prevederile sale elimină bivalenţa unor contracte

(vânzare, mandat). Cu toate acestea, NCC prevede si reguli speciale aplicabile

contractelor încheiate între profesionişti.

A. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de vânzare.

Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se

obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe

care cumpărătorul se obligă să îl plătească. Frecvent, când este încheiat între

profesioniştii supuşi înregistrării în Registrul Comerţului, vânzarea presupune o

cumpărare făcută în scop de revânzare sau o vânzare a unor bunuri cumpărate

pentru a fi revândute.

Din definiţia dată, rezultă şi caracterele juridice ale contractului de

vânzare: bilateral, cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de

proprietate.

B. Condiţiile de validitate a contractului.

7



Pentru a fi valabil încheiat, contractul de vânzare trebuie să îndeplinească

condiţiile esenţiale pentru validitatea oricărui contract: capacitatea de a contracta;

consimţământul părţilor; un obiect determinat şi licit; o cauză licită şi morală.

Contractul de vânzare poate avea ca obiect orice bun, dacă vânzarea nueste interzisă ori limitată prin lege sau prin convenţie ori testament.

Pentru încheierea acestui contract, părţile trebuie să cadă de acord nu

numai asupra lucrului vândut, ci şi asupra preţului, care este obiectul prestaţiei

cumpărătorului. Potrivit art.1.660. NCC, preţul constă într-o sumă de bani şi

trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil. În acest sens,

art.1.661. NCC prevede: „Vânzarea făcută pe un preţ care nu a fost determinat în

contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unei modalităţi prin care

preţul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii şi care nu

necesită un nou acord de voinţă al părţilor.”

C. Efectele contractului de vânzare.

Prin încheierea sa în condiţiile legii, contractul de vânzare produce anumite

efecte juridice. Principalul efect îl constituie transmiterea dreptului de proprietate

asupra lucrului de la vânzător la cumpărător. Totodată, din contractul de vânzare se

nasc anumite obligaţii în sarcina părţilor în legătură cu lucrul vândut şi preţul

vânzării.

● Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la

cumpărător.

NCC instituie regula potrivit căreia, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege

ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept

cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost

predat ori preţul nu a fost plătit încă.

În cazul în care lucrul vândut constă în anumite bunuri determinate

generic, transmiterea dreptului de proprietate operează în momentul

individualizării bunurilor.

În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul

contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare (în acest caz,

vânzatorul), chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul

pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la

contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. Cu toate acestea,

creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate

8



libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost

executată la timp (art.1274 NCC).

● Obligaţiile părţilor:

a) Obligaţiile vânzătorului:- S ă transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut.

- Să predea bunul.

În anumite cazuri, termenul de predare a lucrului vândut poate fi considerat

esenţial de către cumpărător sau de ambele părţi (de exemplu, lucrul vândut îl

constituie o cantitate de brazi pentru pomul de iarnă), motiv pentru care predarea

lucrului trebuie să se efectueze la termenul convenit de părţile contractante.

- Să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului.

Obligaţia de garanţie a vânzătorului are un dublu aspect: garanţia liniştitei

folosinţe a lucrului, adică obligaţia de garanţie contra evicţiunii, şi garanţia utilei

folosinţe a lucrului, adică obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului.

Vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva

evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunului

vândut.

De asemenea, vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii

ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care

îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi

cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic.

Este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără

asistenţă de specialitate, de către un cumpărător prudent şi diligent.

Garanţia este datorată dacă viciul sau cauza lui exista la data predării

bunului. Vânzătorul nu datorează garanţie contra viciilor pe care cumpărătorul le

cunoştea la încheierea contractului, dar, dacă părţile nu au convenit altfel, este

obligat să garanteze şi când el însuşi nu le-a cunoscut.

Cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le

aducă la cunoştinţa vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu

împrejurările. În cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este

mobil corporal, termenul este de două zile lucrătoare.

În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul

poate obţine, după caz:

a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;

9



b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;

c) reducerea corespunzătoare a preţului;

d) rezoluţiunea vânzării.

Dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atuncicând bunul vândut nu corespunde calităţilor convenite de către părţi. În cazul

vânzării după mostră sau model, vânzătorul garantează că bunul are calităţile

mostrei sau modelului.

Vânzătorul care a garantat pentru un timp determinat buna funcţionare a

bunului vândut este obligat, în cazul oricărei defecţiuni ivite înăuntrul termenului

de garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa sau, dacă reparaţia este imposibilă sau

dacă durata acesteia depăşeşte timpul stabilit prin contract sau prin legea specială,

este obligat să înlocuiască bunul vândut.

b) Obligaţiile cumpărătorului.

Fiind un contract bilateral, contractul de vânzare dă naştere la obligaţii şi în

sarcina cumpărătorului. Potrivit NCC, principala obligaţie a cumpărătorului este

aceea de a plăti preţul vânzării. Pe lângă aceasta, cumpărătorul are şi obligaţia de a

primi lucrul vândut , la data şi locul convenite de părţi în contract, şi, în anumite

cazuri, de a suporta cheltuielile vânzării.

Potrivit legii, cumpărătorul datorează, pe lângă preţul vânzării, şi dobânda

preţului în caz de întârziere la plată. Când cumpărătorul nu a plătit, vânzătorul este

îndreptăţit să obţină fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea

vânzării, precum şi daune-interese, dacă este cazul.

Contractul de furnizare

A. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de furnizare.

Contractul de furnizare este cel prin care o parte, denumită furnizor,

prestează anumite servicii sau predă anumite produse la unul sau mai multe

termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, iar cealaltă parte,

denumită beneficiar, se obligă să plătească preţul acestora.

Dacă prin acelaşi contract se convin atât vânzarea unor bunuri, cât şi

furnizarea unor bunuri şi servicii, atunci contractul va fi calificat în funcţie deobligaţia principală şi cea accesorie.

10



Contractul de furnizare are că părţi furnizorul , care, de regulă, este un

profesionist, şi beneficiarul care, de cele mai multe ori, este un consumator, mai

ales în cazul furnizorilor de utilităţi (apă, cablu TV, energie electrică, etc.). De

regulă, contractele de furnizare sunt contracte de adeziune.Contractul de furnizare este bilateral, cu titlu oneros, comutativ şi

consensual. Formă scrisă este necesară ad probationem.

B. Efectele contractului de furnizare.

● Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la furnizor la

beneficiar.

Proprietatea asupra bunurilor se transferă de la furnizor la beneficiar în

momentul predării acestora. Preluarea bunurilor se face prin recepţia de către

beneficiar, ocazie cu care se identifică şi se constată cantitatea şi calitatea acestora.

Transmiterea proprietăţii înseamnă şi transmiterea riscurilor.

Dacă bunurile fac obiectul unui contract de transport, proprietatea se

transmite la data predării lor de către cărăuş.

● Preţul produselor sau serviciilor .

NCC stabileşte următoarele reguli:

- Preţul datorat de beneficiar este cel prevăzut în contract sau în lege.

- Dacă în cursul executării contractului se modifică reglementarea legală a

preţului sau mecanismul de determinare a acestuia, între părţi va continua să se

aplice preţul sau mecanismul de determinare a acestuia stabilit iniţial în contract,

dacă legea nu prevede expres contrariul.

- Dacă legea prevede expres că preţul sau modalitatea de determinare pe

care le stabileşte se va aplica şi contractelor în curs, fiecare dintre părţi poate

denunţa contractul în 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Pe durata celor

30 de zile, părţile vor aplica preţul stabilit în contract.

● Subcontractarea.

Regula stabilită de art.1769 din NCC este aceea că furnizorul poate

subcontracta furnizarea bunurilor sau serviciilor către o terţă persoană, mai puţin în

situaţia în care natura contractului nu permite subcontractarea şi când contractul

are un caracter strict personal (intuitu personae).

În cazul subcontractării, furnizorul rămâne răspunzător faţă de beneficiar

pentru calitatea produselor şi a serviciilor furnizate de terţul subcontractant,

dispunând de acţiuni în regres împotrivă acestuia.

11



Dispoziţiile NCC aplicabile contractului de furnizare se întregesc în mod

corespunzător cu dispoziţiile privitoare la contractul de vânzare, în măsura în care

nu este prevăzută o reglementare specială pentru contractul de furnizare.

Contractul de mandat

A. Noţiune.

Contractul de mandat este contractul prin care o parte (mandatarul) se

obligă să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama celeilalte părţi

(mandantul) de la care a primit împuternicirea.

Mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.

B. Efectele contractului de mandat comercial.

● Obligaţiile părţilor.

a) Din contract rezultă anumite obligaţii pentru mandatar:

- Mandatarul are obligaţia să execute mandatul , adică să încheie actele

juridice cu care a fost împuternicit de mandant.

- Fiind remunerat când mandatul este dat pentru acte de exercitare a uneiactivităţi profesionale, mandatarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu

bună-credinţă şi diligenţa unui bun proprietar . El trebuie să respecte clauzele

contractului şi instrucţiunile primite.

- Orice mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită

mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a

primit nu ar fi fost datorat mandantului.

- În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la

mandant ori în numele lui se află în deţinerea mandatarului, acesta este obligat să

le conserve.

- Mandatarul datorează dobânzi pentru sumele întrebuinţate în folosul său

începând din ziua întrebuinţării, iar pentru cele cu care a rămas dator, din ziua în

care a fost pus în întârziere. Pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva

mandantului izvorâte din mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra

bunurilor primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama

acestuia.

12



b) Din contractul de mandat rezultă şi obligaţii în sarcina mandantului care

a dat împuternicirea mandatarului:

- Să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea

mandatului.- Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească

mandatarului remuneraţia, chiar şi în cazul în care, fără culpa mandatarului,

mandatul nu a putut fi executat.

- Mandantul are obligaţia să restituie cheltuielile rezonabile făcute de

mandatar pentru executarea mandatului.

C. Încetarea contractului de mandat.

Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează

prin oricare dintre următoarele moduri: revocarea sa de către mandant; renunţarea

mandatarului; moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a

mandatarului.

Contractul de comision

A. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de comision. Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau

vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele

comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii

numită comision.

Din definiţia dată, rezultă caracteristicile acestui contract: bilateral, cu titlu

oneros şi consensual. Contractul de comision se încheie în formă scrisă, autentică

sau sub semnătură privată, cerută ad probationem (numai pentru dovada

contractului).

B. Condiţiile de validitate sunt cele prevăzute de lege pentru orice

contract: consimţământul, capacitatea, obiectul, cauza.

Consimţământul părţilor presupune acordul de voinţă între comitent şi

comisionar, în temeiul căruia comitentul conferă comisionarului o împuternicire de

a încheia anumite acte juridice care au caracter profesional.

Capacitatea părţilor. Comitentul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el

însuşi actele juridice pe care comisionarul le va încheia pe seama sa, practic,

comitentul trebuie să fie profesionist/comerciant. De asemenea, şi comisionarul

13



trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu, întrucât încheie actele juridice

proprio nomine.

Obiectul contractului îl constituie achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori

prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului careacţionează cu titlu profesional.

C. Efectele contractului de comision. Se disting două categorii de efecte:

1) Efectele între comitent şi comisionar (raporturi interne).

a) Obligaţiile comisionarului:

- Comisionarul este obligat să execute mandatul încredinţat de către

comitent . Potrivit NCC, obligaţia comisionarului nu se reduce la încheierea actelor

juridice, ci este ţinut să îndeplinească toate actele pe care le reclamă realizarea

acţiunii cu care a fost împuternicit.

În executarea împuternicirii, comisionarul este obligat să se conformeze

instrucţiunilor comitentului. NCC prevede în art.2048 alin.1 regula potrivit căreia

comisionarul are obligaţia să respecte întocmai instrucţiunile exprese primite de la

comitent. Alin.2 al aceluiaşi text reglementează condiţiile cumulative în care

comisionarul se poate îndepărta de la instrucţiunile comitentului:

a) nu este suficient timp pentru a se obţine autorizarea sa prealabilă în

raport cu natura afacerii;

b) se poate considera în mod rezonabil că acesta, cunoscând împrejurările

schimbate, şi-ar fi dat autorizarea;

c) îndepărtarea de la instrucţiuni nu schimbă fundamental natura şi scopul

sau condiţiile economice ale împuternicirii primite.

În afara situaţiilor reglementate mai sus, comisionarul nu poate depăşi

instrucţiunile primite. NCC consacră regula conform căreia orice operaţiune a

comisionarului, cu încălcarea sau depăşirea puterilor primite, rămâne în sarcina sa,

dacă nu este ratificată de comitent; de asemenea, comisionarul poate fi obligat şi la

plata de daune-interese.

În doctrina juridică s-a pus întrebarea dacă este posibilă încheierea de către

comisionar a unui contract cu sine însuşi. În principiu, cele două calităţi, de

comisionar şi de cumpărător, nu sunt compatibile. În calitate de comisionar,

interesul este să obţină un preţ cât mai mare, iar în calitate de cumpărător este

interesat să obţină un preţ cât mai mic. Cu titlu de excepţie, NCC reglementează

posibilitatea încheierii contractului cu sine însuşi atunci când împuternicirea

14



priveşte vânzarea sau cumpărarea unor titluri de credit circulând în comerţ sau a

altor mărfuri cotate pe pieţe reglementate. În această situaţie, comisionarul poate să

procure comitentului la preţul cerut, ca vânzător, bunurile pe care era împuternicit

să le cumpere, sau să reţină pentru sine la preţul curent, în calitate de cumpărător, bunurile pe care trebuia să le vândă în contul comitentului. Comisionarul care se

comportă el însuşi ca vânzător sau cumpărător are dreptul la comision. Legea

obligă pe comisionar ca, în situaţiile mai sus enunţate, după îndeplinirea

însărcinării sale, să facă cunoscută comitentului persoană cu care a contractat. În

cazul în care comisionarul nu-şi îndeplineşte obligaţia de informare a comitentului,

acesta din urmă are dreptul să considere că vânzarea s-a făcut în contul său şi să

ceară de la comisionar executarea contractului.

- Comisionarul este obligat să dea socoteală comitentului asupra

îndeplinirii mandatului primit.

- Comisionarul este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi

diligenţa unui bun proprietar.

b) Obligaţiile comitentului:

- Comitentul are obligaţia să plătească remuneraţia (comisionul) stabilit în

contract. NCC prevede următoarele reguli:

a) comitentul este obligat la plata comisionului atunci când terţul execută

întocmai contractul încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite;

b) dacă nu s-a stipulat altfel, comisionul se datorează chiar dacă terţul nu

execută obligaţia sa ori invocă excepţia de neexecutare a contractului;

c) dacă împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv unui

comisionar, comisionul rămâne datorat de proprietar chiar dacă vânzarea s-a făcut

direct de către acesta sau prin intermediul unui terţ.

- Comitentul este obligat să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu

îndeplinirea însărcinării primite. În privinţa creanţelor faţă de comitent, NCC reia

dispoziţiile vechiului Cod comercial şi consacră dreptul de retenţie al

comisionarului asupra bunurilor comitentului aflate în posesia sa.

2) Efecte între comisionar şi terţi (raporturi externe).

În contractul de comision, comisionarul este parte contractantă şi, în

consecinţă, el are calitatea de debitor sau creditor, după caz, faţă de terţ.

Prin încheierea contractului între comisionar şi terţi, nu se stabilesc niciun

fel de raporturi juridice între comitent şi terţi. În acest sens, NCC enumeră în

15



art.2045 obligaţiile terţului contractant şi dispune: „Terţul contractant este ţinut

direct faţă de comisionar pentru obligaţiile sale”. Cu toate acestea, în caz de

neexecutare a obligaţiilor de către terţ, comitentul poate exercita acţiunile

decurgând din contractul cu terţul, subrogându-se, la cerere, în drepturilecomisionarului.

Contractul de agenţie

A. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de agenţie.

Contractul de agenţie este contractul prin care una dintre părţi (comitent)

împuterniceşte în mod statornic cealaltă parte (agent) să negocieze şi/sau să încheieafaceri în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii.

Caracterele juridice ale contractului de agenţie sunt: bilateral

(sinalagmatic), cu titlu oneros, comutativ, consensual, cu executare succesivă.

În cadrul contractului de agenţie se pot prevedea clauze de neconcurenţă al

căror efect constă în restrângerea activităţii profesionale a agentului pe durata

desfăşurării contractului şi/sau ulterior încetării contractului de agenţie, aceste

clauze operând numai pentru o anumită zonă geografică sau pentru anumitecategorii de operaţiuni comerciale.

Contractul de agenţie poate fi încheiat pe o durată determinată sau

nedeterminată, potrivit voinţei părţilor contractante.

B. Efectele contractului în raporturile dintre comitent şi agent.

a) Obligaţiile agentului:

- Să îi procure şi să îi comunice comitentului informaţiile care l-ar putea

interesa pe acesta privitoare la regiunile stabilite în contract, precum şi să

comunice toate celelalte informaţii necesare de care dispune.

- Să depună diligenţele necesare pentru negocierea şi, dacă este cazul,

încheierea contractelor pentru care este împuternicit, în condiţii cât mai

avantajoase pentru comitent.

- Să respecte instrucţiunile rezonabile primite de la comitent.

- Să ţină în registrele sale evidenţe separate pentru contractele care îl

privesc pe fiecare comitent.

- Să depoziteze bunurile sau eşantioanele într-o modalitate care să asigure

identificarea lor.

16



b) Obligaţiile comitentului:

- Să pună la dispoziţie agentului, în timp util şi într-o cantitate

corespunzătoare, mostre, cataloage, tarife şi orice altă documentaţie, necesare

agentului pentru executarea împuternicirii sale.- Să furnizeze agentului informaţiile necesare executării contractului de

agenţie.

- Să îl înştiinţeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează

că volumul contractelor va fi semnificativ mai mic decât acela la care agentul s-ar fi

putut aştepta în mod normal.

- Să plătească agentului remuneraţia în condiţiile şi la termenele stabilite în

contract sau prevăzute de lege.

C. Încetarea contractului de agenţie.

Cazurile de încetare a contractului sunt: expirarea termenului; denunţarea

unilaterală a contractului; rezilierea contractului.

La încetarea contractului, agentul are dreptul să primească o indemnizaţie

de la comitent dacă i-a procurat noi clienţi sau a sporit semnificativ volumul

operaţiunilor comerciale cu clienţii existenţi, iar comitentul încă mai obţine foloase

substanţiale din aceste operaţiuni.

Dacă încetarea contractului de agenţie cauzează anumite prejudicii

agentului, acesta este îndreptăţit să ceară despăgubiri de la comitent, în condiţiile

dreptului comun.

Contractul de report

A. Definiţia contractului de report.Contractul de report este cel prin care reportatorul cumpără de la reportat

cu plata imediată titluri de credit şi valori mobiliare circulând în comerţ şi se

obligă, în acelaşi timp, să revândă reportatului titluri sau valori mobiliare de

aceeaşi specie, la o anumită scadenţă, în schimbul unei sume determinate.

Contractul de report este reglementat de Noul Cod Civil în art.1772-1776.

Pentru validitatea contractului, legea impune predarea reală a titlurilor date

în report, fiind vorba aşadar de un contract real, şi nu consensual.B. Condiţiile reportului.

17



În doctrină au fost identificate trei condiţii cumulative:

1. Să existe un acord de voinţă privind vânzarea şi revânzarea între reportat

şi reportator, în sensul unei vânzări pe bani gata şi a unei revânzări pe termen;

2. Manifestările de voinţă privind vânzarea şi revânzarea să fie simultane şisă aibă loc între aceleaşi părţi contractante (reportat - reportator);

3. Vânzarea şi revânzarea să aibă ca obiect titluri de credit care circulă în

comerţ şi valori mobiliare.

C. Efectele contractului.

Contractul de report este un contract translativ de proprietate. Trebuie

observat că acest contract cuprinde două operaţiuni de vânzare şi, ca urmare,

operează un dublu transfer de proprietate asupra titlurilor care fac obiectul său.

Lichidarea reportului se face în cea de-a doua zi lucrătoare ce urmează

scadenţei. Dacă la scadenţa termenului reportului părţile lichidează diferenţele,

făcând plata, şi reînnoiesc reportul asupra unor titluri sau valori mobiliare ce diferă

prin calitatea sau specia lor ori pe un alt preţ, atunci se consideră că părţile au

încheiat un nou contract.

TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

18



Titlurile comerciale de valoare pot fi definite ca înscrisuri în temeiul cărora

posesorul legitim este abilitat să exercite, la o data determinată, drepturile arătate

în cuprinsul lor.

După conţinutul lor, titlurile comerciale de valoare se clasifică în treicategorii:

I. Efectele de comerţ sunt acele înscrisuri care conferă posesorilor legitimi

dreptul la plata unei sume de bani: cambia, biletul la ordin şi cecul.

II. Valorile mobiliare sunt acele înscrisuri care atribuie titularilor anumite

drepturi complexe, patrimoniale şi personal nepatrimoniale:

a) Acţiunile constituie fracţiuni ale capitalului social la S.A. şi S.C.A. care

conferă titularilor calitatea de acţionar şi anumite drepturi: dreptul la dividende,

dreptul la vot în Adunarea Generală a Acţionarilor, dreptul la restituirea valorii

nominale în cazul dizolvării sau lichidării societăţii.

b) Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială (S.A.,

S.C.A.), în schimbul sumelor de bani împrumutate, înscrisuri care încorporează

îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.

III. Titlurile reprezentative ale mărfurilor sunt înscrisuri care conferă un

drept de proprietate sau de garanţie asupra unor mărfuri aflate în depozite sau

încărcate pe nave pentru a fi transportate:

a) Conosamentul este înscrisul eliberat de către comandantul sau armatorul

navei pe care mărfurile sunt încărcate în vederea transportului, posesorul legitim al

acestuia fiind considerat proprietarul mărfurilor.

b) Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de proprietate asupra unor mărfuri depozitate în magazii specializate (docuri,

antrepozite, silozuri).

c) Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui drept de

garanţie reală mobiliara asupra unor mărfuri depozitate.

Cambia

19



Cambia este reglementată prin Legea nr.58/1934 asupra cambiei şi

biletului la ordin.

A. Noţiunea şi mecanismul juridic al cambiei.

Cambia este înscrisul prin care o persoană, numită trăgător, dă dispoziţiealteia, numită tras, să plătească o sumă de bani unei a treia persoane, beneficiarul,

la data scadenţei sau la ordinul acesteia.

Aşa cum rezultă din definiţie, cambia implică participarea a trei persoane:

a) trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă dispoziţia să

se plătească o sumă de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a

face să se plătească suma de bani beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului

poartă denumirea de trăgător, deoarece „trage” titlul asupra debitorului care este

obligat să efectueze plata;

b) trasul este persoana căreia i se adresează dispoziţia (ordinul) de a plăti o

sumă de bani;

c) beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă

plata de către tras.

Înţelegerea mecanismului juridic al cambiei presupune răspunsul la trei

întrebări. Cum se explică dreptul trăgătorului de a da dispoziţie trasului să facă o

plată? De ce trasul trebuie să execute această dispoziţie? În ce temei beneficiarul

primeşte plata?

În mod obişnuit, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi

juridice anterioare între persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice.

În temeiul acestor raporturi juridice, denumite raporturi fundamentale, fiecare

persoană are calitatea de creditor sau debitor în raporturile juridice la care

participă. Prin emiterea cambiei şi efectuarea plăţii se execută obligaţiile din

raporturile juridice preexistente.

Cele arătate pot fi mai bine înţelese prin următorul exemplu: comerciantul

A vinde comerciantului B o cantitate de marfă la preţul de 50.000 lei, plătibil la 60

de zile de la primirea mărfii. Deci, cumpărătorul B datorează vânzătorului A preţul

mărfii de 50.000 lei, care va fi plătit la termenul convenit. În acelaşi timp

comerciantul A datorează la rându-i, faţă de comerciantul C, la acelaşi termen,

suma de 50.000 lei dintr-un contract de împrumut.

În situaţia dată, pentru simplificarea operaţiilor de plată a sumelor de bani

datorate, comerciantul A va trage o cambie asupra comerciantului B în favoarea

20



comerciantului C. Deci, fiind creditor al preţului, comerciantul A (trăgător) va da o

dispoziţie comerciantului B (tras), care este debitor al preţului, să plătească la

scadenţă suma de 50.000 lei direct comerciantului C (beneficiar), care este

creditorul comerciantului A din contractul de împrumut. Prin plata la scadenţă asumei de 50.000 lei, făcută de comerciantul B (trasul) către comerciantul C

(beneficiar) se stinge, atât obligaţia comerciantului B (trasul) către comerciantul A

(din contractul de vânzare-cumpărare), cât şi obligaţia comerciantului A faţă de

comerciantul C (din contractul de împrumut).

Cum se poate observa, în situaţia arătată, în loc să plătească în numerar

datoria sa din contractul de împrumut, comerciantul A îi remite comerciantului C

cambia trasă asupra comerciantului B, urmând ca, la scadenţă, posesorul cambiei

să încaseze suma de 50.000 lei de la comerciantul B.

În încheierea celor arătate se impune o precizare. Raporturile juridice care

preexistă cambiei (raporturile fundamentale) explică şi justifică emiterea cambiei.

Dar, odată emisă cambia, ea trebuie privită prin ea însăşi, ca un titlu de sine

stătător. Totodată, operaţiile privind cambia fac abstracţie de existenţa raporturilor

fundamentale. Aceste operaţii sunt guvernate de reguli speciale, care sunt diferite

de regulile care reglementează raporturile fundamentale. Regulile speciale privind

crearea raporturilor juridice cambiale, circulaţia, garantarea şi plata cambiei sunt

cuprinse în Legea nr.58/1934.

Trebuie observat, însă, că emiterea cambiei nu duce la stingerea

raporturilor juridice fundamentale. Aceste raporturi juridice subzistă, afară de cazul

când părţile au convenit o novaţie, adică stingerea obligaţiei vechi din raportul

fundamental şi înlocuirea ei cu o obligaţie nouă, rezultată din raportul cambial

(art.64 din Legea nr.58/1934).

Principala funcţie a cambiei este aceea de instrument de credit. Într-

adevăr, deoarece suma de bani prevăzută în cambie nu trebuie achitată imediat, ci

la un anumit termen, prin intermediul cambiei se acordă debitorului un credit pe

intervalul de timp până la scadenţă.

Cambia are şi funcţia de instrument de plată. Această funcţie este

asemănătoare funcţiei pe care o îndeplineşte moneda. Cambia prezintă însă

avantajul că evită folosirea de numerar.

B. Condiţiile cerute pentru valabilitatea cambiei.

a) Condiţiile de fond ale cambiei.

21



Legea nr.58/1934 nu cuprinde nici o dispoziţie specială referitoare la

condiţiile de fond ale cambiei. În consecinţă, pentru valabilitatea cambiei, trebuie

îndeplinite condiţiile prevăzute de NCC pentru validitatea actelor juridice:

consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.Obligaţiile cambiale se pot naşte şi prin reprezentare, în condiţiile art.9 şi

10 din Legea nr.58/1934.

b) Condiţiile de formă ale cambiei.

Ca orice titlu comercial de valoare, cambia are un caracter formal. Acest

caracter trebuie înţeles sub un dublu aspect: cambia trebuie să îmbrace forma scrisă

şi înscrisul să cuprindă, în mod obligatoriu, menţiunile prevăzute de lege.

Cambia este un înscris sub semnătură privată având configurarea unei

scrisori întocmite de trăgător şi adresată trasului. Nimic nu se opune ca înscrisul să

fie autentic. Se admit şi formularele tipizate, care se completează în spaţiile libere.

În toate cazurile însă, semnătura trebuie să fie manuscrisă, adică să aparţină

persoanei care semnează.

Înscrisul cambial trebuie să cuprindă, obligatoriu, menţiunile prevăzute de

art.1 pct.1-8 din Legea nr.58/1934.

Denumirea de cambie. Potrivit legii, înscrisul trebuie să cuprindă

denumirea de cambie „în însuşi textul titlului”. Această cerinţă este menită să

atragă atenţia celui care semnează asupra naturii obligaţiei ce îşi asumă şi asupra

efectelor sale.

Ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate . Ordinul de

plată trebuie exprimat sub forma unui ordin propriu-zis („plătiţi”, „veţi plăti” etc).

Legea prevede expres că ordinul trebuie să fie necondiţionat; el trebuie să

privească plata unei sume de bani determinate. Această plată trebuie să aibă ca

obiect numai o sumă de bani şi într-un cuantum determinat.

Numele trasului. Legea cere ca înscrisul să prevadă numele persoanei care

trebuie să execute plata, adică numele trasului.

Indicarea scadenţei. Potrivit legii, înscrisul trebuie să indice scadenţa,

adică data la care obligaţia cambială devine exigibilă şi posesorul cambiei poate

cere plata sumei de bani menţionată în înscris. Modalităţile de stabilire a scadenţei

sunt prevăzute de lege: la vedere; la un anume timp de la vedere; la un anumit timp

de la data emisiunii; la o zi fixă.

22



Indicarea locului unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să prevadă

locul unde debitorul (trasul) va face plata. Întrucât legea cere să se indice locul

plăţii, se consideră că trebuie să se arate numai localitatea, iar nu domiciliul ori

sediul debitorului. Numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata . Potrivit legii, în

cambie trebuie să se arate persoana căreia i se va face plata sau la ordinul căreia

plata trebuie făcută.

Data şi locul emiterii cambiei. Înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul

emiterii cambiei de către trăgător.

Semnătura trăgătorului. Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine

trăgătorului este atestat de semnătura acestuia pe înscrisul în cauză. În absenţa

semnăturii trăgătorului, cambia este lovită de nulitate. Semnătura trebuie să fie

autografă (manu proprio).

Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiile arătate în art.1 nu are valoarea

unei cambii, afară de cazurile arătate de lege.

C. Transmiterea cambiei (girul).

a) Definiţia girului.

Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei, numit girant,

transmite altei persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu

şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv.

Prin gir, posesorul cambiei dă ordin trasului să plătească suma menţionată

în titlu persoanei în favoarea căreia a transmis cambia.

Girantul este persoana titulară a dreptului, legitimată în condiţiile legii şi

care este posesoarea titlului. Deci, primul girant este persoana indicată de către

trăgător în calitate de beneficiar al cambiei.

Giratarul poate fi orice persoană, indiferent dacă este o persoană străină

sau care este implicată în raportul cambial (trăgător, tras, etc).

Girul are la bază un raport juridic preexistent între girant şi giratar; de

exemplu, posesorul cambiei avea de plătit unui creditor o sumă de bani dintr-un

contract de împrumut şi, pentru achitarea datoriei, girează cambia în favoarea

creditorului său.

b) Condiţiile de valabilitate a girului.

23



Girul este un act juridic şi deci, trebuie să îndeplinească toate condiţiile

generale ale unui act juridic. În plus, el trebuie să îndeplinească şi condiţiile

speciale prevăzute de legea cambială.

Girul trebuie să fie necondiţionat şi trebuie să privească întreaga creanţă prevăzută în titlu.

Girul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege.

Girul complet, denumit şi girul plin, constă într-o declaraţie a girantului,

semnată de acesta, pusă pe dosul titlului, care cuprinde ordinul adresat debitorului

principal (trasul) de a plăti persoanei indicate de girant suma de bani menţionată în

cambie.

Girul se exprimă printr-o formulă adecvată: „plătiţi lui…” ori „plătiţi la

ordinul lui…”. În cazul girului plin, această formulă trebuie să cuprindă numele şi

prenumele, respectiv denumirea giratarului. Desemnarea giratarului se face după

aceleaşi reguli ca şi indicarea beneficiarului.

Menţiunea cuprinzând girul trebuie însoţită de semnătura autografă a

girantului.

Pe lângă girul complet sau girul plin, legea reglementează şi girul în alb.

Potrivit art.15 alin.(2) din lege, girul în alb este girul care nu arată numele

giratarului.

De asemenea, în aceeaşi idee, a facilitării circulaţiei cambiei, legea

recunoaşte şi girul la purtător. Potrivit art.14 alin.(3) din lege, „girul la purtător”

este echivalentul unui „gir în alb”. Deci, girul la purtător are valoarea şi efectele

juridice ale girului în alb.

c) Efectele girului.

Legea reglementează trei efecte ale girului: efectul translativ de drepturi,

efectul de garanţie şi efectul de legitimare.

Prin gir se transmit drepturile cambiale, adică acele drepturi specifice

dreptului cambial. Fac parte din această categorie: dreptul la suma de bani

menţionată în cambie; dreptul de a prezenta cambia la acceptare şi, la scadenţă, de

a o prezenta la plată etc.

Ca efect al transmiterii cambiei prin gir, girantul îşi asumă obligaţia de a

garanta acceptarea şi plata cambiei de către tras (art.17 din lege). Aceasta însemnă

că, dacă trasul va refuza acceptarea şi plata cambiei, girantul va fi ţinut personal să

achite suma de bani prevăzută în titlu.

24



Ca urmare a transmiterii cambiei prin gir, giratarul este legitimat în calitate

de creditor al sumei menţionate în titlu. În consecinţă, giratarul este abilitat să

exercite drepturile prevăzute în cambie.

D. Acceptarea cambiei.a) Prezentarea cambiei pentru acceptare.

Prezentarea cambiei la acceptare are un caracter facultativ. Posesorul

cambiei sau chiar un simplu deţinător poate prezenta trasului, până la scadenţă,

cambia spre acceptare.

Întrucât prezentarea cambiei pentru acceptare este facultativă, însemnă că

posesorul cambiei poate să prezinte cambia direct la plată, fără a o prezenta în

prealabil pentru acceptare.

În anumite cazuri, prezentarea cambiei către tras pentru acceptare este

obligatorie.

Prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie când scadenţa cambiei a

fost stabilită la un anumit termen de la vedere (art.26 din lege).

Prezentarea cambiei pentru acceptare este obligatorie şi în cazul când

trăgătorul ori girantul a stipulat în cambie clauza prezentării titlului pentru

acceptare (art.25 din lege).

b) Condiţiile acceptării cambiei.

Cambia se prezintă la acceptare de către posesorul cambiei sau de către

orice deţinător al ei (art.24 din lege).

Cambia se prezintă trasului pentru a fi acceptată.

Posesorul cambiei sau deţinătorul acesteia poate prezenta cambia până la

scadenţă.

Acceptarea se scrie pe cambie şi se exprimă prin cuvântul „acceptat” sau

orice altă expresie echivalentă („voi plăti”, „voi onora” etc.). Acceptarea trebuie să

fie semnată de către tras.

c) Efectele acceptării cambiei.

Acceptarea cambiei are ca efect naşterea obligaţiei trasului de a plăti la

scadenţă suma de bani menţionată în titlu (art.31 din lege).

Prin acceptarea cambiei, trasul devine obligat cambial; el este obligat

principal şi răspunde direct de plata sumei de bani către posesorul cambiei.

d) Refuzul de a accepta cambia.

25



În cazul în care trasul refuză acceptarea cambiei, declaraţia de refuz trebuie

constatată, în termenele stabilite pentru prezentarea la acceptare, printr-un act

întocmit de executorul judecătoresc în condiţiile prevăzute de art.66-69 din lege.

Acest act poartă denumirea de protest de neacceptare.În cazul refuzului de acceptare a cambiei, posesorul cambiei poate

exercita, chiar înainte de scadenţă, dreptul de regres împotriva giranţilor,

trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi cambiali (art.48 din lege).

E. Avalul.

a) Noţiunea avalului.

Asigurarea executării unei obligaţii cambiale este sporită, ca şi în cazul

obligaţiilor civile sau comerciale, printr-o garanţie. Cu privire la obligaţiile

cambiale, această garanţie poartă denumirea de aval.

Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită avalist,

se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit

avalizat.

Cel care garantează (avalistul) intervine pentru a întări încrederea în titlu,

obligându-se solidar cu ceilalţi semnatari ai cambiei la plata sumei de bani

prevăzută în cambie. În calitate de avalist poate figura o terţă persoană sau chiar un

semnatar al cambiei [art.35 alin.(2) din lege].

Cel garantat (avalizatul) este un obligat cambial, adică trăgătorul, trasul

acceptant sau girantul.

Prin aval, posesorul cambiei dobândeşte un nou debitor, pe lângă debitorul

avalizat. Dar, avalul dă naştere unei obligaţi cambiale autonome şi abstracte,

identică obligaţiei oricărui alt semnatar al cambiei.

b) Condiţiile de valabilitate a avalului.

Avalul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile legii.

Prin aval se poate garanta plata întregii sume de bani menţionate în cambie

ori numai a unei părţi din această sumă.

Avalul nu se poate da sub condiţie şi nu poate cuprinde clauze contrare

naturii sale.

Avalul se scrie pe cambie.

Avalul se exprimă prin cuvintele „pentru aval” sau prin orice altă formulă

echivalentă („pentru garanţie”, „pentru siguranţă” etc.) şi se semnează de către

avalist.

26



c) Efectele avalului.

Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat. Deci,

avalistul se află în poziţia juridică a avalizatului, având toate drepturile şi

obligaţiile acestuia. Aceasta însemnă că avalistul va putea fi urmărit, după caz, catras acceptant, trăgător sau girant, în funcţie de calitatea avalizatului în raportul

cambial.

Când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile izvorând din ea

împotriva celui garantat, precum şi împotriva acelora care sunt ţinuţi faţă de acesta

din urmă, în temeiul cambiei. Deci, prin plata cambiei, avalistul dobândeşte

drepturile izvorând din cambie, atât împotriva avalizatului cât şi contra acelora

care sunt obligaţi în temeiul cambiei faţă de avalizat.

F. Plata cambiei.

Pentru asigurarea eficienţei cambiei, legea reglementează principiile

privind plata cambiei.

În vederea achitării sumei de bani prevăzută în titlu, cambia trebuie

prezentată la plată. Prezentarea cambiei şi deci dreptul la plată îl are posesorul

legitim al titlului (art.43 din lege). Acesta poate fi beneficiarul indicat de trăgător

în cambie sau giratarul.

Plata cambiei se poate cere, în primul rând, trasului acceptant, care este

debitorul principal al cambiei (art.42 din lege).

Plata cambiei poate fi cerută şi direct de la avalistul trasului, dacă există un

asemenea garant.

În subsidiar, cambia poate fi prezentată la plată debitorilor de regres, dacă

au fost îndeplinite formalităţile legale.

Plata cambiei se poate cere la scadenţă. Plata la scadenţă, cu îndeplinirea

condiţiilor cerute de lege, produce efecte diferite, după cum ea a fost efectuată de

un debitor cambial principal sau un debitor de regres.

Dacă plata este făcută de trasul acceptant, care este debitorul cambial

principal, această plată stinge obligaţia cambială a trasului, precum şi obligaţiile

tuturor debitorilor cambiali (trăgător, girant şi avaliştii acestora şi ai trasului

acceptant).

Dacă plata este făcută de un debitor de regres, ea stinge numai obligaţiile

care figurează pe titlu, după debitorul care a plătit, adică obligaţiile giranţilor

succesivi şi avaliştilor lor. O atare plată nu stinge obligaţiile giranţilor anteriori şi

27



nici obligaţiile trasului, trăgătorului şi avaliştilor acestora. Aceşti debitori vor putea

fi urmăriţi în temeiul cambiei.

G. Consecinţele neplăţii cambiei.

a) Mijloacele de valorificare a drepturilor cambiale în cazul refuzului de plată a cambiei.

Posesorul cambiei care nu a primit suma de bani prevăzută în cambie poate

obţine satisfacerea dreptului său, fie prin mijloace cambiale, adică mijloace legate

de specificul cambiei, fie prin mijloace extracambiale, care sunt acţiuni

reglementate de dreptul comun.

Potrivit legii, mijloacele cambiale sunt proceduri de valorificare a

drepturilor cambiale care decurg din principiile care guvernează cambia. Ele

constau în anumite acţiuni (acţiuni cambiale) care pot fi folosite împotriva celor

obligaţi la plata cambiei sau în punerea în executare a cambiei.

Acţiunile cambiale sunt de două feluri: directe şi de regres (art.47 din

lege). Distincţia are în vedere existenţa celor două categorii de obligaţi cambiali:

obligaţi direcţi sau principali şi obligaţi indirecţi sau de regres.

Acţiunile directe sunt acţiunile îndreptate împotriva celor direct obligaţi la

plată, care sunt acceptantul şi avalistul său. Potrivit art.31 alin.(2) din lege, în cazul

când trasul refuză plata, posesorul cambiei, chiar dacă este trăgător, are împotriva

acceptantului o acţiune cambială directă pentru tot ce poate fi cerut în temeiul

art.53 şi 54.

Aceste acţiuni sunt cereri de chemare în judecată obişnuite care se exercită

în temeiul titlului; ele nu sunt supuse unor formalităţi speciale şi se pot exercita în

cadrul termenului de prescripţie.

Acţiunile de regres sunt acţiunile contra oricărui alt obligat cambial, adică

împotriva trăgătorului, giranţilor şi avaliştilor acestora. Aceste acţiuni pot fi

exercitate pe cale judiciară numai în condiţiile prevăzute de legea cambială.

Executarea cambială este o procedură specială de valorificare a drepturilor

cambiale. Ea se realizează în condiţiile stabilite de lege.

b) Regresul.

Obligaţia de plată a cambiei incumbă trasului ca obligat principal. În

subsidiar, obligaţia de plată revine celorlalţi obligaţi cambiali, care sunt trăgătorul,

giranţii şi avaliştii lor. Într-adevăr, fiecare dintre aceste persoane, prin semnarea

cambiei îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea şi plata cambiei din partea

28



trasului. În consecinţă, în cazul când, la scadenţă, trasul refuză plata, obligaţia de

garanţie a coobligaţilor cambiali devine o obligaţie de plată şi posesorul cambiei

are posibilitatea să îşi exercite drepturile împotriva lor, printr-o acţiune de regres.

În acest sens, art.48 lit.a) din lege prevede că, dacă la scadenţă, plata nu a avut loc, posesorul cambiei poate exercita drepturi de regres împotriva giranţilor,

trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.

Fiind debitori de regres, trăgătorul, giranţii şi avaliştii răspund numai în

subsidiar pentru plata cambiei.

Potrivit legii, trăgătorul, girantul şi avalistul sunt ţinuţi solidar faţă de

posesorul cambiei. Posesorul are drept de urmărire împotriva tuturor acestor

persoane, individual sau colectiv, fără a fi ţinut să respecte ordinea în care s-au

obligat (art.52 din lege).

c) Executarea cambială.

Pentru valorificarea drepturilor cambiale, posesorul cambiei poate folosi,

pe lângă acţiunile cambiale (directe şi de regres) şi calea executării nemijlocite a

cambiei. Această cale constituie o procedură simplificată, care evită procesul

judiciar şi executarea silită, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti obţinute ca

urmare a procesului. Într-adevăr, pe calea executării cambiale, posesorul cambiei

trece direct la executare în temeiul cambiei, care are valoarea unui titlu executor.

În vederea executării cambiei, legea impune învestirea cambiei cu formulă

executorie.

Competentă pentru a învesti cambia cu formulă executorie este judecătoria.

Pentru soluţionarea cererii de învestire a cambiei cu formulă executorie,

instanţa judecătorească trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor formale ale

cambiei şi scadenţa cambiei, precum şi dacă au fost efectuate actele de conservare

a drepturilor cambiale.

Învestirea cambiei cu formulă executorie se face în condiţiile art.269 C.

proc. civ..

Pe baza cambiei învestite cu formulă executorie, posesorul cambiei poate

să adreseze debitorului o somaţie de plată. Această somaţie se notifică prin

executorul judecătoresc.

Debitorul care a primit somaţia de plată este în drept să facă opoziţie la

executare. Opoziţia se va introduce la judecătoria care a învestit cambia cu formulă

executorie.

29



d) Prescripţia acţiunilor cambiale.

Orice acţiune rezultând din cambie împotriva acceptantului şi avaliştilor

săi se prescrie în termen de 3 ani. Termenul de prescripţie curge de la data

protestului de neacceptare a plăţii.Acţiunile giranţilor exercitate de unii contra altora şi împotriva

trăgătorului se prescriu în 6 luni. Termenul de prescripţie curge din ziua când

girantul a plătit cambia ori din ziua în care acţiunea de regres a fost pornită

împotriva sa, după caz, potrivit distincţiilor făcute de lege.

e) Acţiunile extracambiale.

Pe lângă mijloacele cambiale, legea reglementează şi mijloacele

extracambiale pentru valorificarea de către posesorul cambiei a drepturilor sale.

Aceste mijloace sunt în realitate anumite acţiuni de drept comun, care pot fi

folosite de către posesorul cambiei pentru satisfacerea drepturilor sale cambiale.

Acţiunile extracambiale sunt: acţiunea cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără

cauză.

Acţiunea cauzală se întemeiază pe raportul fundamental. Posesorul cambiei

care nu a obţinut suma de bani prevăzută în cambie poate intenta o acţiune

împotriva debitorului în temeiul raportului fundamental; de exemplu, posesorul

cambiei dobândise cambia prin gir, în scopul restituirii unui împrumut pe care îl

acordase girantului. Dacă trasul a refuzat plata cambiei, posesorul cambiei

(giratarul) are împotriva girantului o acţiune bazată pe contractul de împrumut.

Acţiunea de îmbogăţire fără cauză este ultimul mijloc de care dispune

posesorul cambiei pentru satisfacerea drepturilor sale. Art.65 din lege prevede că în

cazul în când posesorul cambiei a pierdut acţiunea cambială în contra tuturor

obligaţilor şi nu are contra acestora acţiune cauzală, poate exercita contra

trăgătorului, acceptantului sau girantului o acţiune pentru plata sumei cu care

aceştia s-au îmbogăţit fără cauză în dauna sa.

Biletul la ordin

Biletul la ordin este un titlu comercial de valoare asemănător cambiei. De

aceea, reglementarea sa se află în aceeaşi lege care reglementează cambia, adică

Legea nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.

30



Deşi se aseamănă, între cele două titluri există şi anumite deosebiri.

Aspectele particulare ale biletului la ordin sunt reglementate în Titlul II al legii

(art.104-107).

Pornind de la asemănările şi deosebirile care există între aceste titluri devaloare, art.106 din lege stabileşte principiul potrivit căruia dispoziţiile referitoare

la cambie sunt aplicabile şi biletului la ordin, în măsura în care nu sunt

incompatibile cu natura acestui titlu.

A. Noţiunea biletului la ordin.

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent sau

subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane,

numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.

Cum se poate observa, spre deosebire de cambie, care implică raporturi

juridice între trei persoane (trăgător, tras şi beneficiar), biletul la ordin presupune

raporturi juridice între două persoane: emitentul (subscriitorul) şi beneficiarul.

Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor,

faţă de creditorul său.

Emitentul are calitatea de debitor; prin emiterea titlului, el se obligă să

plătească o sumă de bani la scadenţă.

Beneficiarul are calitatea de creditor; el este îndreptăţit să primească plata

ori plata se face la ordinul său.

Emiterea biletului la ordin este determinată, ca şi în cazul cambiei, de

existenţa între părţi a unui raport juridic (raportul fundamental). Specificul

raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la ordin determină şi

particularităţile acestui titlu de credit.

B. Condiţiile formă ale biletului la ordin.

Biletul la ordin este un titlu formal; el trebuie să îmbrace forma scrisă şi să

cuprindă menţiunile prevăzute de lege.

Ca şi cambia, biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată. Se

admite şi folosirea formularelor tipizate, cu condiţia ca semnătura să fie

manuscrisă.

Menţiunile obligatorii sunt următoarele:

Denumirea de bilet la ordin. Legea cere ca denumirea de bilet la ordin să

fie trecută în însuşi textul titlului şi să fie exprimată în limba folosită pentru

redactarea acestui titlu.

31



Promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată.

Înscrisul trebuie să cuprindă promisiunea (angajamentul) emitentului de a plăti o

sumă de bani, care este menţionată în titlu. Promisiunea de plată se exprimă în

cuvintele „voi plăti” sau expresii echivalente. Obligaţia de plată asumată deemitent trebuie să fie necondiţionată şi să privească o sumă de bani determinată în

titlu.

Indicarea scadenţei. Înscrisul trebuie să arate scadenţa obligaţiei de plată

asumate de emitent. Modalităţile de stabilire a scadenţei sunt reglementate de lege

pentru cambie. Dacă nu se arată scadenţa în scris, plata se va face „la vedere”

[art.105 alin. (2) din lege].

Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să arate locul unde

emitentul trebuie să facă plata.

Numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata. Înscrisul

trebuie să menţioneze persoana care va primi plata. Această persoană este

beneficiarul arătat în scris de către emitent, care va avea dreptul să pretindă suma

de bani ori să indice persoana, care, la ordinul său, va primi plata (giratarul).

Data şi locul emiterii biletului la ordin. Înscrisul trebuie să arate data şi

locul emiterii titlului.

Semnătura emitentului. Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a

emitentului (manu proprio).

Datorită caracterului său formal, titlul căruia îi lipseşte vreuna din

menţiunile arătate de art.104 din lege nu va avea valoarea juridică a unui bilet la

ordin, afară de cazurile expres admise de lege.

C. Plata biletului la ordin.

Regulile care guvernează plata biletului la ordin sunt cele stabilite de

art.41-46 din lege pentru plata cambiei.

Trebuie arătat că, deoarece în cazul biletului la ordin, plata se face de către

emitent, iar nu de o altă persoană (trasul) ca în cazul cambiei, legea nu mai prevede

formalitatea prezentării biletului la ordin la acceptare. Deci, la scadenţă, biletul la

ordin se prezintă emitentului direct pentru plată.

Excepţional, dacă biletul la ordin are scadenţa la un anumit timp de la

vedere, posesorul titlului trebuie să prezinte emitentului biletul la ordin pentru viză

într-un termen de un an de la data emiterii titlului. Formalitatea vizei are drept scop

numai stabilirea datei exigibilităţii obligaţiei.

32



Neplata la scadenţă a sumei de bani prevăzută în biletul la ordin deschide

posesorului titlului dreptul la acţiunile directe sau de regres, ca şi la executarea

nemijlocită a biletului la ordin (art.47-55; art.57-65 din lege).

Cecul

Cecul este reglementat prin Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

A. Noţiunea cecului.

Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei

bănci la care are un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea

titlului, o sumă de bani altei persoane, numită beneficiar.Din definiţie, rezultă că cecul implică, la fel ca şi cambia, trei persoane:

trăgătorul, trasul şi beneficiarul.

B. Premisele emiterii cecului.

Potrivit legii, cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil

la tras, iar între trăgător şi tras există o convenţie privind emiterea de cecuri.

Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă (tras) un disponibil

bănesc pentru efectuarea plăţii de către bancă. Acest disponibil (fonduri băneşti) poartă denumirea de provizion sau acoperire. El poate fi un depozit bancar al

trăgătorului ori o deschidere de credit în favoarea acestuia. Disponibilul trebuie să

reprezinte o sumă de bani lichidă, certă şi exigibilă, asupra căreia trăgătorul are

dreptul să dispună prin cec.

Emiterea cecului fără acoperire constituie infracţiune şi se sancţionează în

condiţiile art.84 pct.2 din lege.

Dreptul trăgătorului de a emite cecuri are ca temei convenţia încheiată între

client şi bancă. Prin convenţie, banca autorizează pe client (trăgător) să tragă

asupra ei cecul, obligându-se să efectueze din disponibil plăţile, la ordinul

trăgătorului.

Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se

sancţionează în condiţiile art.84 pct.1 din lege.

C. Condiţiile de valabilitate a cecului.

Având caracter formal, cecul trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă

menţiunile obligatorii prevăzute de lege.

33



În privinţa condiţiilor de fond, legea nu cuprinde dispoziţii speciale. În

consecinţă, condiţiile de fond cerute pentru emiterea cecului sunt cele din dreptul

comun.

Cecul trebuie să îmbrace forma scrisă. Înscrisul cecului este tipărit subforma unui exemplar tipizat, aprobat în condiţiile legii.

Emiterea cecului constă în completarea formularului de către trăgător, cu

menţiunile cerute de lege şi semnarea înscrisului.

Cecul trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art.1 şi 3 din lege:

Denumirea de cec. Această denumire trebuie inserată în textul înscrisului

pentru a atrage atenţia asupra semnificaţiei juridice a înscrisului.

Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani.

Înscrisul trebuie să

cuprindă ordinul trăgătorului adresat trasului (băncii) de a plăti beneficiarului suma

de bani menţionată în titlu. Ordinul trebuie să fie necondiţionat şi să privească o

sumă de bani determinată. Suma de bani trebuie menţionată în cifre, cu indicarea

monedei în care se face plata.

Numele celui care trebuie să plătească (tras). Înscrisul trebuie să arate pe

cel care, în calitate de tras, va trebui să plătească suma de bani menţionată în titlu.

Aşa cum am arătat, calitatea de tras o poate avea numai o societate bancară.

Locul unde trebuie făcută plata . Înscrisul trebuie să indice locul unde trasul

va face plata.

Data şi locul emiterii cecului.

Semnătura trăgătorului. Semnătura va trebui să fie scrisă de mână de către

trăgător.

Titlul căruia îi lipseşte una din menţiunile prevăzute la art.1 din lege nu va

fi socotit cec, afară de cazurile când legea dispune altfel.

D. Plata cecului.

Întrucât cecul este plătibil la vedere, adică la prezentarea titlului, el nu este

supus acceptării din partea trasului, aşa cum se cere în cazul cambiei. De aceea,

menţiunea de acceptare inserată în titlu se consideră nescrisă. Deoarece cecul nu

poate fi acceptat, trasul nu are calitatea de debitor de drept cambial faţă de

posesorul cecului, ci îndeplineşte numai funcţia de plătitor ( solvens) pentru

trăgător.

34



Potrivit legii, cecul este plătibil la vedere. Orice stipulaţie contrară se

socoteşte nescrisă (art.29 din lege). Deci, plata cecului se face la prezentarea de

către posesor a cecului la tras (bancă), pentru plată.

Întrucât cecul este un instrument de plată, legea stabileşte termene scurte pentru prezentarea la plată a cecului emis şi plătibil în România: 8 zile, dacă cecul

este plătibil în chiar localitatea unde a fost emis, 15 zile dacă cecul este plătibil în

altă localitatea decât în cea în care a fost emis. Cecul emis într-o ţară străină şi

plătibil în România trebuie să fie prezentat la plată în termen de 30 de zile, iar dacă

este emis într-o ţară din afara Europei, în termen de 70 de zile.

În cazul în care trasul (banca) refuză plata, beneficiarul cecului nu are o

acţiune directă împotriva trasului. Acest lucru se explică prin aceea că, aşa cum s-a

arătat, trasul (banca) nu este un debitor de drept cambial, ci îndeplineşte numai o

funcţie de plătitor ( solvens) pentru trăgător.

Refuzul de plată din partea trasului deschide calea acţiunilor de regres;

posesorul cecului poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului

şi a celor obligaţi de regres (art.43 din lege). Pentru exercitarea acţiunilor de

regres, legea cere ca cecul să fi fost prezentat la plată în termen util (termenul de 8

zile sau 15 zile, după caz) şi refuzul de plată al trasului să fie constatat în condiţiile

legii.

Potrivit legii, cecul are valoare de titlu executoriu pentru capital şi

accesorii. Competentă pentru a învesti cecul cu formulă executorie este judecătoria

(art.53 din lege). Deci, posesorul cecului are deschisă şi calea executării

nemijlocite a cecului, în condiţiile legii (art.54 din lege).

Pentru valorificarea drepturilor sale, posesorul cecului are la îndemână

acţiunea cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză, care se exercită în condiţii

asemănătoare cu cele prevăzute de lege în materia cambiei (art.56 şi 57 din lege.

35



PROCEDURA INSOLVENŢEI

Activitatea comercială şi dificultăţile sale

Desfăşurarea normală a activităţii comerciale impune ca toţi comercianţii

care şi-au asumat obligaţii, în baza raporturilor juridice la care participă, să îşi

execute aceste obligaţii în strictă conformitate cu contractele încheiate.

În privinţa executării obligaţiilor, o importanţă deosebită o are executarea

obligaţiilor al căror obiect îl constituie plata unor sume de bani (preţul mărfurilor,

al lucrărilor şi serviciilor, rambursarea împrumuturilor etc.). Într-adevăr,

neachitarea la scadenţă a sumelor de bani datorate de către debitor îl pune pecreditor în situaţia de a fi lipsit de mijloacele financiare necesare reluării ciclului de

producţie.

Neexecutarea obligaţiilor băneşti la scadenţă produce consecinţe negative

nu numai asupra creditorului, ci şi faţă de alţi comercianţi cu care creditorul se află

în raporturi juridice. Ţinând seama de interconexiunea raporturilor juridice în care

se află comercianţii, însemnă că nerespectarea obligaţiilor privind plata sumelor de

bani se poate repercuta „în lanţ” asupra altor comercianţi, ducând la un blocajfinanciar, cu consecinţe funeste pentru activitatea comercială şi pentru securitatea

creditului.

Încă de la începutul activităţii comerciale, când au apărut şi dificultăţile

financiare inerente acesteia, s-a pus problema reacţiei faţă de un atare comerciant a

cărui activitate necorespunzătoare cangrenează activitatea comercială. Atitudinea

faţă de un asemenea comerciant nu a fost întotdeauna aceeaşi; ea a fost în funcţie

de anumite concepţii care s-au manifestat de-a lungul vremii.Ca tratament juridic aplicabil comercianţilor în dificultate a fost adoptată

Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, care a abrogat Legea nr.64/1995

privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.

Noua lege reglementează două proceduri specifice insolvenţei şi anume:

procedura generală şi procedura simplificată.

36



Scopul procedurii insolvenţei

Scopul Legii nr.85/2006 este instituirea unei proceduri colective pentru

acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.Căile prin care se realizează scopul legii sunt reorganizarea judiciară şi

falimentul.

Procedura reorganizării judiciare constă în anumite reguli privind

organizarea activităţii debitorului pe baze noi, în vederea redresării economico-

financiare şi asigurării mijloacelor băneşti pentru plata datoriilor faţă de creditori.

Această procedură se poate realiza fie prin reorganizarea activităţii debitorului,

prin anumite măsuri economice, financiare, organizatorice, juridice etc.; fie prinlichidarea unor bunuri din patrimoniul debitorului, până la acoperirea creanţelor

creditorilor.

Potrivit Legii nr.85/2006 reorganizarea judiciară se realizează pe baza unui

plan de reorganizare a activităţii debitorului.

De remarcat că aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune

continuarea activităţii debitorului, sub conducerea acestuia sau a persoanelor

abilitate de lege. Procedura falimentului constă în anumite reguli prin care se reglementează

executarea silită a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea plăţii datoriilor

faţă de creditori. Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea

activităţii debitorului.

Pentru realizarea scopului trebuie aplicată procedura adecvată. Opţiunea

este determinată de starea patrimoniului debitorului, de şansele redresării şi de

interesele creditorilor, în raport de care se va aplica procedura generală sau

procedura simplificată.

Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei

Pentru aplicarea procedurii, legea cere îndeplinirea a două condiţii:

debitorul să facă parte din categoriile persoanelor cărora li se aplică procedura şi

debitorul să se afle în insolvenţă.A. Categoriile de persoane cărora li se aplică procedura.

37



Legea nr.85/2006 reglementează categoriile de persoane cărora li se aplică

procedura. Sunt legiferate persoanele cărora li se aplică procedura generală şi cele

cărora li se aplică procedura simplificată.

Astfel, debitorii cărora li se aplică procedura generală sunt:- societăţile comerciale;

- societăţile cooperative;

- organizaţiile cooperatiste;

- societăţile agricole;

- grupurile de interes economic;

- orice altă persoana juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi

economice.

Procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă,

care se încadrează în una dintre următoarele categorii:

- comercianţi, persoane fizice, acţionând individual;

- întreprinderi familiale;

-comercianţi care fac parte din categoriile prevăzute la alineatul privind

procedura generală şi îndeplinesc una dintre următoarele condiţii:

1. nu deţin niciun bun în patrimoniul lor;

2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;

3. administratorul nu poate fi găsit;

4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului;

- debitori care fac parte din categoriile prevăzute alineatul privind

procedura generală care nu au prezentat documentele în termenul prevăzut de lege;

- societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;

- debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în

faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare

judiciară prevăzută de prezenta lege.

B. Insolvenţa debitorului.

Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează

prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide

şi exigibile. Trebuie reţinut că Legea nr.85/2006 consacră insolvenţa vădită şi

insolvenţa iminentă.

Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de

zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.

38



Insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea

plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data

scadenţei.

Creditorul poate cere aplicarea procedurii insolvenţei asupra debitoruluinumai dacă timp de cel puţin 30 de zile nu a plătit datoriile ce alcătuiesc valoarea-

prag. Prin valoare-prag se înţelege cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi

introdusă cererea creditorului. Aceasta este de 45.000 lei, iar pentru salariaţi, de

şase salarii medii pe economie.

Insolvenţa se deosebeşte de insolvabilitatea debitorului; pe când insolvenţa

este acea stare a patrimoniului care exprimă neputinţa debitorului de a plăti la

scadenţă datoriile sale din cauza lipsei de lichidităţi, insolvabilitatea este o stare de

dezechilibru financiar a patrimoniului debitorului, în care valoarea elementelor

pasive este mai mare decât valoarea elementelor active.

Aplicarea procedurii insolvenţei intervine în toate cazurile în care debitorul

se află în imposibilitate de a plăti datoriile exigibile cu fondurile băneşti

disponibile, indiferent de raportul dintre activul şi pasivul patrimoniului

debitorului.

Participanţii la procedura insolvenţei

Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-

sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul.

Organele menţionate trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi

operaţiunilor prevăzute de lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor

şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni.

A. Instanţele judecătoreşti.

Instanţele judecătoreşti competente să aplice procedura insolvenţei sunt

tribunalul şi curtea de apel.

a) Tribunalul. Competenţa privind aplicarea procedurii insolvenţei

aparţine tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul debitorului.

Tribunalul are o competenţă exclusivă în aplicarea insolvenţei, indiferent

că se realizează prin procedura generală sau prin procedura simplificată.

Atribuţiile care revin tribunalului în aplicarea procedurii insolvenţei sunt

exercitate prin judecătorul-sindic, care este un judecător al tribunalului.

39



b) Curtea de apel. Curtea de apel este competentă să soluţioneze recursul

împotriva hotărârilor judecătorului-sindic.

Hotărârile judecătorului-sindic nu pot fi suspendate de instanţa de recurs.

Sunt exceptate de la interdicţia suspendării următoarele hotărâri ale judecătorului-sindic:

a) sentinţa de respingere a contestaţiei debitorului, introdusă în temeiul

art.33 alin. (4);

b) sentinţa prin care se decide intrarea în procedura simplificată;

c) sentinţa prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în condiţiile

art.107;

d) sentinţa de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor

obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe, introdusă în temeiul art.122 alin.

(3).

Curtea de apel este competentă să soluţioneze căile de atac, în condiţiile

generale ale Codului de procedură civilă, împotriva hotărârilor tribunalului, date în

exercitarea atribuţiilor care îi revin.

Această soluţie nu este prevăzută expres de Legea nr.85/2006, dar ea se

impune deoarece legea nu o interzice, aşa cum o făcea în reglementarea iniţială.

B. Judecătorul-sindic.

În aplicarea procedurii insolvenţei, un rol important îi revine judecătorului-

sindic.

Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător al tribunalului.

Judecătorul-sindic este nominalizat, în fiecare caz, de către preşedintele

tribunalului, dintre judecătorii respectivei instanţe.

Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt următoarele:

- pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz,

de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura

simplificată;

- judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a

creditorilor pentru începerea procedurii; judecarea opoziţiei creditorilor la

deschiderea procedurii;

- desemnarea motivată, cu caracter provizoriu, a administratorului judiciar

sau lichidatorului, confirmarea ulterioară a acestora, stabilirea atribuţiilor, controlul

activităţii şi, dacă este cazul, înlocuirea lor;

40



- judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce

activitatea;

- judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de

conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă;- judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator

pentru anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu

caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;

- judecarea contestaţiilor debitorului şi a opoziţiilor creditorilor împotriva

măsurilor luate de administratorul judiciar sau de lichidator;

- admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de

lichidare, după votarea lui de către creditori;

- judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;

- pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.

În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic pronunţă hotărâri

(încheieri sau sentinţe). Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii.

Ele pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel.

C. Administratorul judiciar.

În realizarea procedurii insolvenţei, un rol important revine

administratorului judiciar. Prezenţa unui specialist în activitatea de gestiune şi

management este indispensabilă pentru iniţierea şi realizarea unor măsuri pentru

redresarea activităţii debitorului.

Statutul juridic al practicienilor în insolvenţă este reglementat prin O.U.G.

nr.86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă.

Judecătorul-sindic va desemna, cu caracter provizoriu, o persoană care să

îndeplinească funcţia de administrator judiciar, prin hotărârea de deschidere a

procedurii.

În cadrul primei şedinţe a adunării generale a creditorilor sau ulterior,

creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide

desemnarea unui administrator judiciar/lichidator, stabilindu-i şi remuneraţia.

Principalele atribuţii ale administratorului judiciar sunt următoarele:

- examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse şi

întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la

apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă;

41



- întocmirea actelor prevăzute la art.28 alin.1, în cazul în care debitorul nu

şi-a îndeplinit această obligaţie;

- elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului şi

supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;- conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului;

- convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării

creditorilor sau ale acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană

juridică;

- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de

debitor în dauna drepturilor creditorilor şi menţinerea sau denunţarea unor

contracte încheiate de debitor;

- verificarea creanţelor, încasarea lor şi încheierea de tranzacţii,

descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii.

D. Lichidatorul.

În cazul când se dispune trecerea la procedura falimentului este necesară

numirea unui lichidator, care să realizeze operaţiunile de lichidare a bunurilor din

patrimoniul debitorului.

Ca şi în cazul administratorului judiciar, lichidatorul trebuie să fie un

specialist.

Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt următoarele:

- examinarea activităţii debitorului în raport cu situaţia de fapt şi

întocmirea unui raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la starea de

insolvenţă;

- conducerea activităţii debitorului;

- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de

debitor în dauna drepturilor creditorilor;

- aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor

corespunzătoare pentru conservarea lor;

- menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;

- urmărirea încasării creanţelor din patrimoniul debitorului, rezultate din

transferul de bunuri sau de sume de bani efectuate de acesta înaintea deschiderii

procedurii etc..

42



Alţi participanţi la procedura insolvenţei

A. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor.

În aplicarea procedurii insolvenţei un anumit rol îl au adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor.

a) Adunarea creditorilor. Adunarea creditorilor cuprinde pe toţi creditorii

care au anumite creanţe faţă de debitor şi are ca atribuţii principale:

- desemnează comitetul creditorilor;

- analizează situaţia debitorului şi rapoartele întocmite de comitetul

creditorilor.

b) Comitetul creditorilor. Judecătorul-sindic poate desemna, în raport cunumărul creditorilor, un comitet format din 3-5 creditori dintre cei cu creanţele

garantate, bugetare şi chirografare cele mai mari.

Comitetul creditorilor este desemnat prin încheiere, după întocmirea

tabelului preliminar de creanţe.

Desemnarea comitetului creditorilor de către judecătorul-sindic are un

caracter provizoriu, fiind determinată de anumite nevoi ale desfăşurării procedurii.

Într-adevăr, potrivit legii, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia pot alege un comitet format din 3 sau 5 dintre creditorii cu creanţe garantate şi

creditorii chirografari, dintre primii 20 de creditori, în ordinea valorii.

Comitetul creditorilor ales va înlocui comitetul desemnat anterior de

judecătorul-sindic.

Dacă, în cadrul adunării creditorilor nu se obţine majoritatea necesară

alegerii comitetului, se va menţine comitetul desemnat anterior de către

judecătorul-sindic.Comitetul creditorilor are următoarele atribuţii:

- să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării

creditorilor cu privire la continuarea activităţii debitorului şi la planurile de

reorganizare propuse;

- să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care doreşte

să fie desemnat de către creditori în dosar, condiţiile numirii, şi să recomande

adunării creditorilor aceste numiri;- să ia cunoştinţă despre rapoartele întocmite de administratorul judiciar

sau de lichidator, să le analizeze şi, dacă este cazul, să facă contestaţii la acestea;

43



- să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor,

privind măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidator şi efectele

acestora şi să propună, motivat, şi alte măsuri;

- să solicite, în temeiul art.47 alin.5, ridicarea dreptului de administrare aldebitorului;

- să introducă acţiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter

patrimonial, făcute de debitor în dauna creditorilor, atunci când astfel de acţiuni nu

au fost introduse de administratorul judiciar sau de lichidator.

B. Administratorul special.

În noua reglementare, adunarea generală a membrilor sau a

asociaţilor/acţionarilor nu mai este prevăzută printre organele care aplică

procedura. Locul adunării generale este luat, însă, de administratorul special, care

este un participant nou la procedură. În acest sens, art.18 dispune că după

deschiderea procedurii, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului,

persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană

fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societăţii şi

ale acestora şi să participe la procedură, pe seama debitorului. După ridicarea

dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul

judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar mandatul

administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele

acţionarilor/asociaţilor.

Atribuţiile administratorului special sunt următoarele:

- exprimă intenţia debitorului de a propune un plan, potrivit art.28 alin.1

lit. h), coroborat cu art. 33 alin. (2);

- participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor

prevăzute la art. 79 şi 80;

- formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege;

- propune un plan de reorganizare;

- administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului

judiciar, după confirmarea planului;

- după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte

raportul final şi bilanţul de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru

soluţionarea obiecţiunilor şi aprobarea raportului;

- primeşte notificarea închiderii procedurii.

44



Cererile introductive

Procedura insolvenţei este deschisă printr-o cerere adresată tribunalului

competent de către: debitor, creditori precum şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

A. Cererea debitorului.

Dacă debitorul constată că este în stare de insolvenţă, el este obligat să

ceară tribunalului să fie supus procedurii generale sau procedurii simplificate.

Cererea trebuie făcută în 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

Legea permite deschiderea procedurii chiar înainte de ivirea stării de

insolvenţă, dacă aceasta este iminentă. Dar, în acest caz, cererea este facultativă,fiind lăsată la aprecierea debitorului.

Cererea debitorului privind aplicarea procedurii trebuie însoţită de anumite

acte:

- bilanţul certificat de către administrator şi cenzor/auditor;

- lista tuturor bunurilor debitorului;

- lista creditorilor cu precizarea creanţelor acestora;

- declaraţia prin care debitorul îşi arată intenţia privind opţiunea asupra procedurii aplicabile.

B. Cererea creditorilor.

Cel mai adesea, începerea procedurii insolvenţei are loc la iniţiativa

creditorilor.

Legea prevede că orice creditor care are una sau mai multe creanţe certe,

lichide şi exigibile, poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care

este prezumat în insolvenţă din cauza încetării plăţii faţă de acesta timp de 90 de

zile. Întrucât debitorul este prezumat a fi în insolvenţă, el poate face dovada că nu

se află în incapacitate de plată şi că dispune de fonduri băneşti.

Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii

După înregistrarea unei cereri introductive, preşedintele tribunalului va

nominaliza judecătorul-sindic.A. Hotărârea judecătorului-sindic privind deschiderea procedurii.

45



Cererea introductivă este verificată de judecătorul-sindic. Modul de a

proceda al judecătorului sindic este diferit, în funcţie de cererea introductivă.

În cazul cererii debitorului, dacă cererea îndeplineşte cerinţele legii,

judecătorul-sindic va pronunţa o hotărâre de deschidere a procedurii. Creditoriisunt în drept să facă opoziţie la cererea debitorului.

În cazul cererii creditorilor, judecătorul-sindic va comunica cererea

introductivă, în copie, debitorului. Dacă debitorul nu contestă că ar fi în stare de

insolvenţă, judecătorul-sindic va da o încheiere de deschidere a procedurii.

În cazul în care debitorul contestă că ar fi în stare de insolvenţă,

judecătorul-sindic va soluţiona contestaţia.

Dacă se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru

ca debitorul să fie supus procedurii, judecătorul-sindic va respinge contestaţia

debitorului şi va deschide procedura printr-o sentinţă.

Dacă se stabileşte că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru

aplicarea procedurii, judecătorul-sindic va respinge, prin sentinţă, cererea

introductivă, care va fi considerată ca lipsită de orice efect, chiar de la înregistrarea

ei.

Prin sentinţa de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va desemna un

administrator judiciar.

B. Efectele deschiderii procedurii.

Potrivit Legii nr.85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei produce

anumite efecte juridice.

a) Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea.

Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare –

constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din

avere şi de a dispune de acestea – dacă acesta nu şi-a declarat, în condiţiile legii,

intenţia de reorganizare.

Întrucât debitorul nu mai are dreptul de administrare asupra averii sale,

toate actele, operaţiunile şi plăţile săvârşite de debitor, ulterior deschiderii

procedurii, sunt nule, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege şi de cele autorizate

de judecătorul-sindic.

b) Suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea

creanţelor asupra debitorului sau a bunurilor sale.

46



De la data deschiderii procedurii se suspendă toate acţiunile judiciare sau

extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

Deci, ca efect al începerii procedurii, orice urmărire individuală împotriva

debitorului se suspendă.c) Suspendarea cursului prescripţiei privind acţiunile pentru realizarea

creanţelor împotriva debitorului.

Pentru a proteja pe titularii acţiunilor care au fost suspendate, legea

reglementează şi suspendarea cursului prescripţiei privind aceste acţiuni. Pe data

începerii procedurii, prescripţia acţiunilor pentru realizarea creanţelor asupra

debitorului sau a bunurilor sale se suspendă. Termenele vor începe să curgă de la

data pronunţării hotărârii de închidere a procedurii insolvenţei.

d) Suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor.

Deschiderea procedurii are efecte diferite asupra curgerii dobânzilor,

majorărilor şi penalităţilor privind creanţele născute anterior deschiderii procedurii.

După deschiderea procedurii curg şi, deci, se iau în considerare la stabilirea

drepturilor creditorilor, numai dobânzile, majorările şi penalităţile aferente

creanţelor garantate, nu şi în privinţa creanţelor chirografare, afară de cazul când

prin planul de reorganizare s-a stabilit altfel.

e) Suspendarea tranzacţionării pe pieţele reglementate a acţiunilor emise

de debitor.

Suspendarea operează de la data primirii comunicării de către Comisia

Naţională a Valorilor Mobiliare privind deschiderea procedurii insolvenţei şi până

la data confirmării unui plan de reorganizare.

Primele măsuri

Odată ce procedura a fost deschisă prin hotărârea judecătorului-sindic,

trebuie luate primele măsuri pentru realizarea procedurii insolvenţei.

A. Notificarea deschiderii procedurii şi a primelor măsuri.

În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o

notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor, debitorului şi

oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole ori

altor registre unde debitorul este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea

menţiunii.

47



Notificarea cuprinde următoarele elemente:

- termenul limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la hotărârea

de deschidere a procedurii, precum şi termenul de soluţionare a opoziţiilor;

- termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului;

- termenul de verificare a creanţelor şi de definitivare a tabelului

creanţelor;

- locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor.

B. Declararea creanţelor creditorilor.

a) Cererea de admitere a creanţelor.

Potrivit legii, toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei

deschiderii procedurii, cu excepţia salariaţilor, vor depune o cerere de admitere a

creanţelor.

Declaraţiile creditorilor privind creanţele împotriva debitorului vor fi

înregistrate într-un registru care se păstrează la grefa tribunalului.

b) Verificarea creanţelor înregistrate.

Toate creanţele înregistrate sunt supuse procedurii de verificare, cu

excepţia creanţelor constatate prin titluri executorii şi creanţelor bugetare rezultând

dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale.

c) Întocmirea tabelului preliminar al creanţelor.

Pe baza verificărilor efectuate, administratorul judiciar va întocmi un tabel

preliminar al creanţelor.

d) Contestaţiile privind creanţele creditorilor.

Creanţele înscrise în tabelul preliminar pot fi contestate de către debitor,

creditori şi orice altă persoană interesată.

e) Înregistrarea şi afişarea tabelului definitiv al creanţelor.

Odată soluţionate contestaţiile privind creanţele, tabelul creanţelor

creditorilor poate fi considerat definitiv. În consecinţă, administratorul va

înregistra, de îndată, la tribunal şi va dispune afişarea la sediul tribunalului a

tabelului definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului, cu precizarea

sumei, a priorităţii şi a situaţiei (garantată sau negarantată) a fiecărei creanţe.

De remarcat că, potrivit legii, numai titularii creanţelor înregistrate în

tabelul definitiv au dreptul să participe la adunările creditorilor, să voteze asupra

48



unui plan şi să participe la orice repartiţii de sume în cadrul procedurii

falimentului.

Totalitatea creanţelor creditorilor sau, din perspectiva debitorului,

totalitatea datoriilor, formează masa pasivă.Având în vedere că, prin procedura insolvenţei creditorii urmăresc

realizarea aceluiaşi scop – satisfacerea creanţelor lor – ei formează o grupare

organizată, pe care doctrina a denumit-o masa credală.

C. Întocmirea şi prezentarea raportului privind situaţia debitorului.

Administratorul judiciar va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în

termenul stabilit de acesta, care nu va putea depăşi 20 de zile de la desemnarea sa,

un raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea

perioadei de observaţie din procedura generală.

Raportul va indica dacă debitorul se încadrează în criteriile legii şi, în

consecinţă, trebuie supus procedurii simplificate, caz în care va cuprinde

documentele doveditoare şi propunerea de intrare în faliment în procedura

simplificata.

Ulterior, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul

procedurii simplificate, va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul

stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 40 de zile de la

desemnarea sa, un raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia

insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.

Rapoartele întocmite de administratorul judiciar trebuie prezentate

judecătorului-sindic, iar administratorul va asigura posibilitatea consultării

acestora, fie la sediul său, fie la grefa tribunalului.

D. Şedinţa adunării creditorilor.

Prima şedinţă a adunării creditorilor are loc la data şi locul stabilit prin

convocarea făcută prin notificarea adresată creditorilor. La această şedinţă,

administratorul judiciar îi va informa pe creditorii prezenţi despre voturile valabile

primite în scris cu privire la propunerea de intrare în faliment a debitorului, în

procedura generală.

49



Planul de reorganizare

Spre deosebire de reglementarea cuprinsă în Legea nr.64/1995, actuala

lege cuprinde doar planul de reorganizare a activităţii debitorului, nu şi planul delichidare.

A. Elaborarea şi conţinutul planului de reorganizare.

Legea nr.85/2006 recunoaşte dreptul de a propune un plan debitorului,

administratorului judiciar şi creditorilor.

Planul cuprinde anumite elemente, diferenţiate în funcţie de obiectul

planului de reorganizare.

În primul rând, planul de reorganizare trebuie să indice perspectivele deredresare a activităţii debitorului, luând în considerare posibilităţile şi specificul

activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă

de oferta debitorului.

În al doilea rând, planul de reorganizare trebuie să prevadă modalităţile de

lichidare, totală sau parţială, a pasivului debitorului. Planul va menţiona

tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate (pentru care se prevede o

modificare a creanţei ori a condiţiilor de realizare), precum şi despăgubirile ce ar urma să fie oferite tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea ce ar fi

primită prin distribuire în cazul aplicării procedurii insolvenţei.

În al treilea rând, planul de reorganizare trebuie să cuprindă măsurile

adecvate pentru realizarea obiectivelor sale.

Pentru măsurile propuse în planul de reorganizare trebuie stabilite termene

de îndeplinire.

Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani calculaţi de ladata confirmării planului.

B. Formalităţile privind aprobarea planului de reorganizare.

După elaborarea sa, planul de reorganizare parcurge formalităţile

reglementate de Legea nr.85/2006.

a) Depunerea şi comunicarea planului.

Planul în copie este depus la grefa tribunalului, unde se înregistrează,

precum şi la registrul comerţului. Totodată, el se comunică debitorului, prinadministratorul special, administratorului judiciar şi comitetului creditorilor.

b) Publicitatea privind planul.

50



După depunerea planului, administratorul judiciar va publica un anunţ

privind planul în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.

c) Votarea planului de către creditori.

Potrivit legii, fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe caretitularul acesteia îl poate exercita în categoria de creanţe din care face parte creanţa

respectivă.

În vederea protejării intereselor creditorilor, art.100 din Legea nr.85/2006

stabileşte următoarele categorii distincte de creanţe, care votează separat:

- creditorii cu creanţe garantate;

- creditorii salariaţi;

- creditorii bugetari;

- creditorii chirografari pentru creanţele izvorâte din contractele de

furnitură fără de care activitatea debitorului nu se poate desfăşura;

- ceilalţi creditori chirografari.

Planul va fi acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă

planul este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea

categorie.

d) Confirmarea planului.

Legea prevede că judecătorul-sindic va confirma un plan de reorganizare

dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în

programul de plăţi, dintre cele menţionate la art. 100 alin. (3), acceptă sau sunt

socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile

defavorizate să accepte planul;

- în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat în

cazul în care categoria cu valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat

planul;

- fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi

supusă unui tratament corect şi echitabil prin plan.

Se înţelege că doar un singur plan de reorganizare va fi confirmat.

În cazul când nici un plan nu este confirmat, iar termenul pentru

propunerea unui plan a expirat, judecătorul-sindic va dispune începerea de îndată a

procedurii falimentului.

51



Procedura reorganizării

Dacă un plan de reorganizare a fost confirmat de către judecătorul-sindic,

acest plan trebuie pus în aplicare în scopul redresării activităţii debitorului şi pecale de consecinţă, plăţii creanţelor creditorilor.

În îndeplinirea planului de reorganizare, debitorului îi revin anumite

obligaţii.

Activitatea debitorului trebuie reorganizată corespunzător planului;

creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate trebuie

modificate astfel cum s-a prevăzut în plan.

Debitorul este obligat să pună în practică măsurile avute în vedere pentruredresarea activităţii. Este vorba de măsurile organizatorice, economice, financiare,

juridice, care sunt menite să ducă la însănătoşirea activităţii debitorului şi implicit,

la asigurarea resurselor necesare pentru plata creanţelor creditorilor.

În urma confirmării unui plan de reorganizare, debitorul îşi va conduce

activitatea sub supravegherea administratorului judiciar şi în conformitate cu

planul confirmat. În cursul reorganizării, debitorul va fi condus de administratorul

special. În cazul nerealizării planului de reorganizare, judecătorul-sindic va dispune

începerea procedurii falimentului.

Procedura falimentului

Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are drept scop

prefacerea în bani a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea satisfaceriicreanţelor creditorilor.

A. Cazurile de aplicare a procedurii falimentului.

Art.107 din Legea nr.85/2006 prevede următoarele cazuri în care se poate

decide intrarea în procedura falimentului:

- debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;

- debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea

creditorului de deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă,iar contestaţia a fost respinsă de judecătorul-sindic;

52



- nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un

plan de reorganizare, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi

confirmat;

- debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan dereorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;

- obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în

condiţiile stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în

decursul reorganizării sale aduce pierderi averii sale;

- a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune,

după caz, intrarea debitorului în faliment.

B. Hotărârea judecătorului-sindic privind intrarea în procedurafalimentului.

Judecătorul-sindic decide intrarea debitorului în procedura falimentului

prin sentinţă sau încheiere şi dispune:

- ridicarea dreptului de administrare al debitorului;

- în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, iar în

cazul procedurii simplificate, confirmarea în calitate de lichidator al

administratorului judiciar şi stabilirea atribuţiilor ce le revin;

- termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administrator

către lichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după

deschiderea procedurii;

- notificarea intrării în faliment.

Din momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului, atribuţiile

administratorului judiciar încetează.

Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare.

Din momentul desemnării lichidatorului şi a stabilirii atribuţiilor sale,

dreptul de administrare a averii debitorului aparţine lichidatorului.

În temeiul dispoziţiei judecătorului-sindic privind intrarea debitorului în

faliment, lichidatorul va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista

întocmită de debitor/administrator, debitorului şi oficiului registrului comerţului

sau, după caz, registrului societăţilor agricole, unde debitorul este înmatriculat,

pentru efectuarea menţiunii.

Prin notificare se comunică:

53



- termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor

născute după data deschiderii procedurii, în vederea întocmirii tabelului

suplimentar;

- termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanţelor născutedupă data deschiderii procedurii şi de întocmire a tabelului definitiv consolidat.

C. Măsurile premergătoare lichidării.

Pentru a putea proceda la lichidarea bunurilor din averea debitorului se

impune luarea unor măsuri: stabilirea averii debitorului, întocmirea listei bunurilor

din averea debitorului, inventarierea şi conservarea bunurilor din averea

debitorului.

În înţelesul Legii nr.85/2006, prin averea debitorului se înţelege totalitatea

bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale acestuia, inclusiv cele dobândite în cursul

procedurii, care pot face obiectul unei executări silite, în condiţiile Codului de

procedură civilă (art.3 din lege).

Bunurile din averea debitorului care urmează a fi lichidate sunt cele

stabilite în lista bunurilor debitorului.

Pentru a se asigura condiţiile lichidării lor, bunurile din averea debitorului

vor fi sigilate. Dacă inventarierea se poate realiza într-o singură zi, lichidatorul va

proceda imediat la inventariere, fără a aplica sigiliile.

D. Efectuarea lichidării bunurilor din averea debitorului.

În vederea obţinerii sumelor de bani necesare pentru plata creanţelor

creditorilor, bunurile din averea debitorului sunt supuse lichidării. Aceste bunuri

sunt lichidate prin vânzarea lor, în condiţiile legii.

Legea nr.85/2006 prevede că lichidarea bunurilor din averea debitorului va

fi efectuată de către lichidator sub controlul judecătorului-sindic.

Operaţiunea de lichidare a bunurilor din averea debitorului trebuie să

înceapă de îndată după finalizarea inventarierii bunurilor debitorului.

Bunurile vor putea fi vândute în bloc, ca un ansamblu funcţional, sau

individual.

Vânzarea bunurilor se poate face prin negociere directă către un

cumpărător deja identificat, sau fără cumpărător identificat, iar dacă acest lucru nu

se realizează, bunurile vor fi vândute la licitaţie, în condiţiile stabilite de Codul de

procedură civilă.

E. Distribuirea sumelor de bani realizate în urma lichidării

54



După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, adică au fost

prefăcute în bani, urmează distribuirea sumelor realizate între creditori. În vederea

repartizării între creditori a sumelor realizate, lichidatorul trebuie să întocmească

un raport asupra operaţiunilor de lichidare şi un plan de distribuire a sumelor de bani între creditori.

Între bunurile din averea debitorului supuse lichidării se pot afla şi bunuri

asupra cărora creditorii au anumite garanţii reale (ipotecă, gaj, drept de retenţie sau

alte garanţii reale). În acest caz, potrivit principiilor dreptului comun, creditorul

titular al unei garanţii reale este îndreptăţită să fie satisfăcut cu prioritate din suma

de bani obţinută din vânzarea bunului care a făcut obiectul garanţiei sale reale.

În cadrul procedurii falimentului, creanţele creditorilor vor fi plătite în

ordinea stabilită de art.123 din Legea nr.85/2006.

După lichidarea bunurilor din averea debitorului, lichidatorul întocmeşte

un raport final, împreună cu un bilanţ pe care le supune judecătorului-sindic.

Sumele de bani nereclamate, în termen de 30 de zile, de către creditorii

îndreptăţiţi, vor fi depuse de către lichidator la bancă, în contul patrimoniului

debitorului.

Închiderea procedurii insolvenţei

A. Cazurile de închidere a procedurii.

a) Închiderea procedurii reorganizării judiciare.

Procedura reorganizării judiciare, fie prin reorganizarea activităţii, fie prin

lichidarea unor bunuri din averea debitorului, realizată pe bază de plan, va fi

închisă, dacă au fost îndeplinite toate obligaţiile de plată asumate prin planul

confirmat.

Dacă procedura începe ca procedură de reorganizare şi, datorită

nerealizării obiectivelor sale, devine procedură de faliment, aceasta va fi închisă ca

procedură de faliment.

b) Închiderea procedurii falimentului.

Procedura falimentului va fi închisă după aprobarea de către judecătorul-

sindic a raportului final, când toate fondurile şi bunurile din averea debitorului au

fost distribuite, iar fondurile nereclamate au fost depuse la bancă.

55



Procedura se închide dacă creanţele creditorilor au fost complet acoperite

prin distribuţiile făcute.

B. Hotărârea privind închiderea procedurii.

În toate cazurile, închiderea procedurii este dispusă de judecătorul-sindic, prin sentinţă.

Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic

direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi oficiului registrului comerţului sau, după

caz, registrului societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru

efectuarea menţiunii.

C. Consecinţele închiderii procedurii.

a) Descărcarea judecătorului-sindic de îndatoririle şi responsabilităţilesale.

Din moment ce procedura insolvenţei a fost închisă, judecătorul-sindic se

consideră descărcat de îndatoririle şi de responsabilităţile sale privind procedura în

cauză. De aceeaşi descărcare de răspundere beneficiază administratorul judiciar şi

lichidatorul.

b) Descărcarea debitorului de obligaţiile anterioare.

Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi

descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment. Prin urmare,

închiderea procedurii de faliment operează, în temeiul legii, o liberare a debitorului

de obligaţiile anterioare intrării în procedura falimentului. De această iertare legală

beneficiază numai debitorul persoană fizică şi numai pentru obligaţiile anterioare

intrării în faliment care nu au plătite în cadrul procedurii falimentului, datorită

insuficienţei fondurilor. Soluţia legii este menită să-i acorde debitorului persoană

fizică şansa unui nou început în activitatea comercială.

Debitorul persoană fizică nu beneficiază de descărcare în cazul când a fost

găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase.

56

drept comercial ii - note de curs

Documents