Download - Teza Mironova
Universitatea de Stat din Moldova Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative
Catedra Ştiinţe Politice
Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 323.2(478)(043.2)
Mironova Svetlana Relaţiile politice ale Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia (Gagauz
Yeri) cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova: realităţi şi perspective
Specialitatea 23.00.01 – Teoria, metodologia
şi istoria politologiei; instituţii şi procese politice
Teză de doctor în ştiinţe politice
Conducător ştiinţific Moşneaga Valeriu dr. hab. în ştiinţe politice, profesor universitar
Autorul
Chişinău, 2011
2
© Mironova Svetlana, 2011
3
C U P R I N S
ADNOTARE……………………………………………………………………..……………….5
LISTA ABREVIERILOR.............................................................................................................8
INTRODUCERE……………………………………..…………………………...….............….9
1. ANALIZA BIBLIOGRAFICĂ CU PRIVIRE LA RELAŢIILE POLITICE DINTRE
AUTORITĂŢILE CENTRALE ALE REPUBLICII MOLDOVA ŞI UTA GĂGĂUZIA...15
1.1. Concluzii la compartimentul I................................................................................................27
2. STATUL ŞI GRUPURILE ETNONAŢIONALE ÎN CALITATE DE SUBIECŢI AI
RELAŢIILOR POLITICE: ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE........................30
2.1. Dimensiuni conceptuale ale relaţiilor politice dintre autorităţile centrale şi regionale ale
statului............................................................................................................................................30
2.2. Găgăuzii din Moldova în căutarea propriei identităţi etnopolitice în contextul relaţiilor dintre
puterile centrală şi regională..........................................................................................................46
2.3. Concluzii la compartimentul II...............................................................................................60
3. CONSTITUIREA ŞI EVOLUŢIA RELAŢIILOR POLITICE DINTRE UNITATEA
TERITORIALĂ AUTONOMĂ GĂGĂUZIA ŞI AUTORITĂŢILE CENTRALE ALE
REPUBLICII MOLDOVA.........................................................................................................62
3.1. Etapa iniţială a relaţiilor dintre puterea centrală şi elitele regionale găgăuze........................62
3.2. Constituirea Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia: mecanism politico-juridic de stabilire a
relaţiilor politice de colaborare…..................................................................................................78
3.3. Instituţionalizarea relaţiilor politice dintre puterea centrală a Republicii Moldova şi cea
regională a UTAG.........................................................................................................................97
3.4. Concluzii la compartimentul III............................................................................................112
4
4. PERSPECTIVELE DEZVOLTĂRII UNITĂŢII TERITORIALE AUTONOME
GĂGĂUZIA ÎN CADRUL SISTEMULUI SOCIAL-POLITIC AL REPUBLICII
MOLDOVA................................................................................................................................115
4.1. Integrarea politică a găgăuzilor – perspectivă de optimizare a relaţiilor instituţionale....…115
4.2. Aspecte socio-culturale ale manifestării găgăuzilor în sistemul politic al Republicii
Moldova.......................................................................................................................................133
4.3. Concluzii la compartimentul IV...........................................................................................144
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI...........................................…………......146
BIBLIOGRAFIE……………………………………....................................…..…..................150
ANEXE…………………………………………........…...................................…………...….166
Anexa1. Acte normative constitutive ale statutului juridic al UTAG..........................................166
Anexa 2. Structura etnică a populaţiei Republicii Moldova........................................................172
Anexa 3.Participarea electoratului din UTAG la procesele electorale naţionale şi regionale.....173
Anexa 4. Opţiunea ideologică a electoratului din UTAG în cadrul alegerilor parlamentare......174
Anexa 5. Rezultatele alegerilor parlamentare..............................................................................175
Anexa 6. Evoluţia climatului interetnic în Republica Moldova..................................................177
Anexa7. Climatul interetnic: aspecte lingvistice şi atitudinale....................................................178
Anexa 8. Reprezentarea etniilor în legislaturile parlamentare.....................................................179
Anexa 9. Componenţa clasei politice naţionale şi regionale din perspectiva reprezentanţilor autorităţilor
eligibile......................................................................................................................................................180
Anexa 10. Distanţa socială dintre tinerii din Republica Moldova...............................................181
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII......……..................………....…182
CV AL AUTORULUI……………………………………………….............…...................…183
5
Adnotare la teza de doctor în ştiinţe politice cu tema „Relaţiile politice ale Unităţii teritoriale
autonome Găgăuzia (Gagauz Yeri) cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova:
realităţi şi perspective”. Autor: Mironova Svetlana
Structura tezei include: introducere, patru compartimente, concluzii şi recomandări,
bibliografia din 193 titluri, 10 anexe, 183 de pagini. Rezultatele obţinute sunt publicate în 9
lucrări ştiinţifice.
Cuvintele cheie: relaţii politice, autonomie teritorială, stat unitar, autorităţi centrale şi
regionale, integrare social-politică, relaţii instituţionale, relaţii politice de colaborare, grupuri
etnonaţionale, relaţii interetnice, conflict etnopolitic.
Domeniul şi obiectivele tezei. Teza are drept obiect de cercetare esenţa, conţinutul şi
particularităţile relaţiilor politice instituite şi instituţionalizate între autorităţile centrale ale
Republicii Moldova şi autorităţile Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia (UTAG). Printre
obiectivele principale ale cercetării sunt: identificarea cauzelor conflictului interetnic din sudul
Republicii Moldova de la începutul anilor '90 ai secolului al XX-lea; analiza constituirii şi
evoluţiei relaţiilor politice dintre autorităţile centrale ale Republicii Moldova şi cele regionale ale
UTAG; identificarea celor mai semnificative probleme social-politice ce ţin de desfăşurarea
relaţiilor în cauză; proiectarea perspectivelor politice şi legal-instituţionale ale dezvoltării UTAG
în cadrul sistemului politic al Republicii Moldova.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Prin cercetarea de faţă s-a demonstrat că soluţia de
compromis utilizată în soluţionarea disensiunilor din regiunea din sudul Republicii Moldova,
locuită compact de găgăuzi, este una optimală şi conformă standardelor internaţionale în materie.
Mecanismul în cauză poate fi utilizat şi pentru reglementarea altor conflicte teritoriale de acest
gen. De asemenea, în rezultatul cercetării au fost identificate soluţii plenare de optimizare a
relaţiilor social-politice existente.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă: cercetarea ştiinţifică realizată de către
autor în cadrul tezei de doctor prezente va completa insuficienţele existente în ştiinţa politică din
Republica Moldova consacrată studiului problemelor privind manifestarea social-politică a
găgăuzilor în sistemul politic moldovenesc. Rezultatele cercetării pot fi utilizate în vederea
optimizării funcţiei de elaborare de politici de către autorităţile politice centrale şi regionale ale
Republicii Moldova, precum şi în procesul didactic din sistemul de învăţământ superior.
Chişinău, 2011
6
Annotation To the thesis competing for PhD in political science
“The Political relationship of Autonomous Territorial Unit of Găgăuzia (Gagauz Yeri) with the central authorities of the Republic of Moldova: realities and prospects”. Author:
Mironova Svetlana
Thesis structure: introduction, four chapters, conclusions and recommendations,
bibliography (193 sources), 10 appendixes, 183 pages. The results of the research are published
in 9 scientific works.
Key words: political relationship, territorial autonomy, unitary state, central and regional
authorities, social-politic integration, institutional relations, political collaboration, ethnical
group, ethnic relations, political and ethnic conflict.
The object of research and thesis aims. The aim of the paper is to research the essence
and the particularities of the political relationship instituted and established between the central
authorities of the Republic of Moldova and ATUG authorities. The specific aims of the research
are: the identification of the reason of the ethnic conflict in the south of the Republic of
Moldova, from the beginning of the 90th of the XX centuries; the description of the creation and
the development of political relationship between the central authorities of the Republic of
Moldova and those ATUG; the identification of the most essential socio-political problems in the
process of the development of the such kind of relationship; the foreseeing of the political and
legally institutionalized opportunities of the development of ATUG; within the political system
of the Republic of Moldova.
The scientific originality. The present research has shown that the compromise solution
to resolve disagreements in the region in southern Moldova, inhabited by the Gagauz, is an
optimal and consistent international standards. The mechanism can be used for regulation of
other territorial conflicts of this kind. Also, as a result of research were identified optimization
solutions plenary existing socio-political relations.
The theoretical importance and the application value: the analytical and the
descriptive material, formulated by the authors of the dissertation, will replace the lacks which
exist in the political science of the Republic of Moldova, concerning the studies of the problems
on socio-political system of gagauzians in the Moldovan political system. The results of the
research may be used to optimize the elaboration of politics by the central and the regional
political authorities of the Republic of Moldova.
Chişinău, 2011
7
Резюме
диссертации на соискание ученой степени доктора политических наук «Политические отношения Автономного территориального образования
Гагаузия (Гагау́з-Ери́) с органами центрально управления Республики Молдова: отношения и перспективы». Автор: Мироновa Светлана
Структура работы включает: Введение, четыре главы, Заключения и рекомендации, Библиография
(193 наименований), 10 приложений, 183 страниц. Достигнутые результаты опубликованы в 9 научных
публикациях.
Ключевые слова: политические отношения, территориальная автономия, унитарное государство,
центральная и региональная власть, социально-политическая интеграция, властные отношения, политическое
сотрудничество, этнонациональные группы, межэтнические отношения, этнополитический конфликт.
Область и цели работы. Целью работы является исследование сущности, содержания и
особенностей политических отношений, установленных и сложившихся между центральными властями
Республики Молдова и властями Автономного территориального образования Гагаузия (Гагау́з-Ери́). Среди
основных целей исследования следует выделить следующие: определение причин межэтнического
конфликта на юге Республики Молдова с начала ’90-х годов XX века; анализ становления и эволюции
политических отношений между центральными властями Республики Молдова и региональными властями
АТО Гагаузии; выявление самых значительных социально-политических проблем, связанных с развитием
данных отношений; проектирование политических и законодательных перспектив развития АТО Гагаузия в
политической системе Республики Молдова.
Новизна и научная оригинальность. Настоящее исследование показало, что компромиссное
решение, которое использовалось для разрешения разногласий в регионе на юге Молдовы, населенном
компактно гагаузами, является оптимальной и соответствует международным стандартам. Данный механизм
может быть использован для регулирования и других территориальных конфликтов такого рода. Кроме того, в
результате исследования были выявлены комплексные решения для оптимизации существующих социально-
политических отношений.
Теоретическое значение и прикладная ценность: аналитический материал сформулированный
автором в данной докторской работе заполнит существующие пробелы в политической науке Республики
Молдова посвящённой изучению проблем касающихся социально-политической манифестации гагаузов в
молдавской политической системе. Результаты исследования могут быть использованы в оптимизации
действий по выработке политик центральными и региональными властями Республики Молдова, а также в
учебном процессе.
Кишинев, 2011
8
Lista abrevierilor 1. UTAG – Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia.
2. OSCE – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
3. RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
4. ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite.
5. URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
6. PCUS – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.
7. TVA – Taxa pe Valoare Adăugată.
8. UFCEE – Congresul Uniunii Federale a Comunităţilor Etnice Europene.
9. PCRM – Partidul Comuniştilor din Republica Moldova.
10. PDAM – Partidul Democrat Agrar din Moldova.
11. MpMDP – Mişcarea pentru o Moldovă Democrată şi Prosperă.
12. SIS – Serviciul de Informaţii şi Securitate.
13. MSPR „Ravnopravie” – Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie.
14. AMN – Alianţa „Moldova Noastră”.
15. PDM – Partidul Democrat din Moldova.
16. PSRM – Partidul Socialiştilor din Republica Moldova.
17. UCM – Uniunea Centristă din Moldova.
18. PAM – Partidul Agrar din Moldova.
19. BEPSMUE – Blocului electoral „Partidul Socialist şi Mişcarea „Unitate-Edinstvo”.
20. CSI – Comunitatea Statelor Independente.
21. BEpMDP – Blocul electoral „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă”.
22. PDSEM – Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova.
23. BEUS - Blocul Electoral „Unitatea Socialistă”.
24. PSD – Partidul Social Democrat.
9
INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Subiectul relaţiilor politice ale Unităţii
teritoriale autonome Găgăuzia (UTAG) cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova reprezintă
unul de maximă şi permanentă importanţă pentru viaţa social-politică moldovenească. Din
momentul obţinerii independenţei şi demarării procesului de construcţie statală, problema
relaţiilor dintre instituţiile centrale ale statului şi minoritatea etnică găgăuză a fost una ce a
influenţat, în mare parte, calitatea şi vectorul proceselor politice din Republica Moldova. Gradul
de actualitate a problemei nu s-a redus chiar şi după instituirea autonomiei teritoriale a etniei
găgăuze. Dimpotrivă, o analiză atentă a proceselor ce s-au desfăşurat pe parcursul evoluţiei
Unităţii teritoriale autonome ne permit de a desluşi existenţa în continuare a anumitor dificultăţi
la nivel atitudinal şi comportamental, precum şi probabilitatea acutizării acestora sau a
declanşării altor noi. Constatare ce impune din partea mediului ştiinţific din Republica Moldova
o analiză multilaterală şi plenară a proceselor ce s-au desfăşurat pe parcursul a aproximativ două
decenii, în vederea evaluării situaţiei şi identificării soluţiilor privind optimizarea proceselor.
Misiune deosebit de actuală şi din punctul de vedere al pregătirii plenare a societăţii
moldoveneşti pentru o integrare europeană de succes.
Unul dintre aspectele ce a determinat cercetarea anume a acestei teme se referă la faptul
că, în pofida numeroaselor polemici la nivel de discurs politic şi comentarii politice, deseori
subiective, putem constata un număr insuficient de cercetări ştiinţifice în domeniu. Avem în
vedere în domeniul relaţiilor dintre autorităţile centrale şi regionale ale Republicii Moldova.
Fiindcă în domeniile colaterale ale obiectului de studiu de faţă, aşa ca: etnogeneza găgăuzilor,
elementele definitorii ale cadrului normativ ale UTAG, etc.; există o anumită bază bibliografică.
Puţinele studii, deseori strict specializate (istorice, juridice, lingvistice) mai suferă şi de
subiectivitate, în mare parte. Sunt de părere, că atitudinea subiectivă se datorează nu atât
intenţiilor autorilor, ci, în special, faptului că lipseşte o colaborare, o comunicare stabilă între
centrele ştiinţifice naţionale şi cele regionale ale autonomiei găgăuze. Colaborare ce ar asigura o
viziune mai amplă, mai multilaterală şi complexă, care într-un final ar pune bazele unor puncte
de vedere imparţiale şi ştiinţifice asupra problemelor cercetate.
Oportunitatea cercetării temei în cauză este determinată şi de faptul că deja au trecut
aproximativ două decenii de la demararea primelor tensiuni etnopolitice din sudul Republicii
10
Moldova. Distanţă ce permite o analiză „la rece” a proceselor şi fenomenelor de natură
interetnică desfăşurate în Republica Moldova în primii ani de independenţă. Aceste neînţelegeri
au fost însă de scurtă durată, relaţiile politice de conflict fiind substituite în scurt timp cu cele de
colaborare. La moment climatul interetnic în societatea moldovenească este unul tolerant, stabil
şi pozitiv. Fapt ce nu exclude existenţa anumitor disensiuni, care, în opinia autorului, sunt mai
mult de natură secundară şi nicidecum de substanţă.
Cercetarea relaţiilor dintre autorităţile centrale şi cele autonome este deosebit de
importantă, şi din perspectiva soluţionării conflictului din estul Republicii Moldova (în pofida
faptului că caracterul acestor conflicte este diferit). „Modelul găgăuz” de soluţionare a
conflictelor interne a fost considerat de către majoritatea experţilor internaţionali drept un caz
pozitiv şi un exemplu pentru celelalte zone de conflict ce au apărut pe teritoriul fostei Uniuni
Sovietice. În mod implicit aceasta se referă şi la cazul mişcării secesioniste declanşate de către
unii lideri din raioanele din estul Republicii Moldova. Instituirea Unităţii teritoriale autonome
Găgăuzia, urma să fie în opinia autorilor proiectului privind constituirea UTAG, „o invitaţie” la
dialog adresată liderilor transnistreni, cu garanţiile de rigoare ale unui statut juridic special.
Desfăşurarea negocierilor privind reîntregirea Republicii Moldova s-a dovedit a fi cu mult mai
dificilă decât se preconiza iniţial, totuşi autonomia găgăuzilor rămâne a fi un model politico-
juridic al dezvoltării instituţionale a regiunii secesioniste estice în componenţa statului Republica
Moldova.
Actualitatea şi importanţa problemei relaţiilor dintre UTAG şi puterea politică de la
Chişinău mai trebuie reflectată şi din perspectiva necesităţii asigurării unui grad înalt de coeziune
social-politică în societatea moldovenească. Statul Republica Moldova este unul tânăr şi care
este supus unui şir de presiuni din afara şi interiorul său. Existenţa şi prosperitatea sa va depinde
mult de caracterul monolit şi unitar al societăţii, indiferent de apartenenţa etnică a membrilor
acesteia. Integrarea găgăuzilor în societatea moldovenească este una dintre condiţiile obligatorii
ale unui parcurs socio-politic durabil al Republicii Moldova.
În perioada de existenţă a UTAG au fost soluţionate numeroase probleme ce ţin de
afirmarea individualităţii culturale şi politice ale găgăuzilor. În paralel, însă, au apărut alte
chestiuni, care în perspectivă se pot transforma în probleme extrem de importante pentru viitorul
climatului interetnic din Republica Moldova. Elucidarea acestora, a cauzelor şi proiectelor de
soluţionare a lor, constituie o misiune de cercetare ştiinţifică extrem de importantă şi actuală.
Scopul şi obiectivele tezei. Scopul cercetării de faţă este identificarea esenţei şi
conţinutului relaţiilor politice instituţionalizate între Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia şi
autorităţile centrale ale Republicii Moldova, în vederea evaluării stării de fapt şi a perspectivelor
11
de dezvoltare ale acestor relaţii în contextul sistemului social-politic moldovenesc. Scopul
cercetării va fi atins în baza următoarelor obiective:
- cercetarea profundă a publicaţiilor ştiinţifice la tema tezei;
- interpretarea terminologică a conceptelor-cheie utilizate pe parcursul cercetării;
- analiza esenţei, naturii şi modelelor de relaţii stabilite între autorităţile regionale şi
cele centrale ale statului, în baza teoriei şi practicii internaţionale în domeniu;
- identificarea etapelor de reper în evoluţia istorică a găgăuzilor. Deducerea
circumstanţelor şi condiţiilor de stabilire şi evoluţie a etniei găgăuze pe teritoriul
actual al Republicii Moldova;
- determinarea circumstanţelor social-politice de instituire a Unităţii teritoriale
autonome Găgăuzia. Descrierea cadrului legal şi a tendinţelor înregistrate în evoluţia
statutului juridic special;
- analiza procesului de instituţionalizare a relaţiilor politice dintre autorităţile centrale
ale Republicii Moldova şi cele regionale ale UTAG;
- studierea climatului interetnic actual din Republica Moldova. Stabilirea tendinţelor
principale înregistrate comparativ cu perioada constituirii statalităţii moldoveneşti.
Elaborarea de recomandări privind optimizarea relaţiilor interetnice din societate;
- investigarea gradului de integrare politică a populaţiei UTAG în procesele electorale
naţionale şi regionale;
- proiectarea perspectivelor politice şi legal-instituţionale ale dezvoltării UTAG în
cadrul sistemului politic al Republicii Moldova.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Prin cercetarea de faţă s-a demonstrat că
soluţia de compromis utilizată de către puterea politică a Republicii Moldova, împreună cu
liderii de opinie locali, în soluţionarea disensiunilor din regiunea din sudul Republicii Moldova,
locuită compact de găgăuzi, este una optimală şi conformă standardelor internaţionale în materie.
Mecanismul în cauză poate fi utilizat şi pentru reglementarea altor conflicte teritoriale de acest
gen. De asemenea, în rezultatul cercetării au fost identificate soluţii plenare de optimizare a
relaţiilor social-politice existente.
Tematica cercetată în cadrul tezei de doctor este una cu caracter preponderent original şi
inovator, în mare parte datorită insuficientei cercetări anterioare a acesteia de către ştiinţa
politică moldovenească. Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute mai este asigurată de
următoarele aspecte:
12
- realizarea unei cercetări ştiinţifice pluridisciplinare, plenare şi complexe asupra
participării găgăuzilor, în calitate de comunitate etnică titulară a UTAG, la construcţia
proiectului politic comun numit Republica Moldova;
- identificarea esenţei, particularităţilor şi gradului de implicare a găgăuzilor în
procesele politice din Republica Moldova;
- analiza de sinteză a evoluţiei relaţiilor la nivel instituţional între autorităţile regionale
ale UTAG şi cele centrale ale Republicii Moldova;
- sintetizarea problemelor ce atentează, în opinia autorului, la buna calitate a relaţiilor
dintre minoritatea etnică găgăuză şi majoritatea titulară atât la nivel instituţional, cât
şi social;
- elaborarea de propuneri privind optimizarea calităţii relaţiilor existente între puterile
politice centrală şi regională;
- formularea de recomandări privind necesitatea şi mecanismele de integrare deplină a
găgăuzilor în societatea moldovenească.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. La acest capitol am dori să
punctăm următoarele teze:
- materialul analitic şi descriptiv formulat de către autor în cadrul tezei de doctor
prezente va completa insuficienţele existente în ştiinţa politică din Republica
Moldova consacrată studiului problemelor privind manifestarea social-politică a
găgăuzilor în sistemul politic moldovenesc;
- tezele, concluziile şi recomandările elaborate şi descrise de către autor pot fi utile în
calitate de suport teoretico-ştiinţific pentru cercetătorii interesaţi de problematica
dată. Ar fi absolut benefic şi util ca materialul elaborat în cadrul tezei de doctor
prezente să constituie o bază bibliografică şi o motivaţie pentru continuarea
cercetărilor în domeniu;
- rezultatele studiului dat pot să-şi găsească aplicabilitate în predarea disciplinelor
normative universitare, aşa ca: politologia, etnopolitologia, conflictologia. De
asemenea, conţinutul cercetării ar putea fi un punct de pornire pentru elaborarea
conţinutului tematic al unor cursuri speciale pentru instituţiile de învăţământ superior
sau liceal, privind „integrarea social-politică a găgăuzilor” sau „toleranţa interetnică”;
- valoarea aplicativă a lucrării urmează să se manifeste, de asemenea, prin preluarea
ideilor, concluziilor şi recomandărilor deduse pe parcursul acesteia, de către
autorităţile politice centrale şi regionale ale Republicii Moldova;
13
- rezultatele cercetării pot fi utilizate în vederea optimizării funcţiei de elaborare de
politici în domeniul relaţiilor interetnice, aparţinând autorităţilor de resort ale statului.
Aprobarea rezultatelor. Tezele şi concluziile de bază ale cercetării constituie subiectul a
8 articole ştiinţifice publicate în literatura ştiinţifică de specialitate din Republica Moldova şi de
peste hotare. Concepţiile principale formulate în lucrare au fost prezentate în cadrul a mai multe
conferinţe ştiinţifice internaţionale, naţionale şi regionale. Printre cele mai importante şi mai
relevante din perspectiva obiectului de studiu a tezei de doctor aşi reflecta: Conferinţa
internaţională ştiinţifico-practică „Protecţia juridică a dreptului de proprietate, libertăţii şi
inviolabilităţii persoanei în dreptul naţional şi internaţional” (Institutul de Stat de Relaţii
Internaţionale, Chişinău, 22 decembrie 2009); Conferinţa ştiinţifică internaţională consacrată
aniversării de 15 ani de la formarea UTAG (Universitatea de Stat din Comrat, 14 decembrie
2009); Conferinţa ştiinţifică „650 ani de la întemeierea statului moldovenesc” (Universitatea de
Stat din Comrat, 13 februarie 2009); Masa rotundă pe tema „Relaţiile interetnice: experienţe ale
studiilor etno-psihologice” (Universitatea de Stat din Comrat, 29 iunie 2005).
Lucrarea a fost discutată şi aprobată la şedinţa catedrei Ştiinţe Politice a Universităţii de
Stat din Moldova, şi la şedinţa Seminarului ştiinţific de profil din cadrul Facultăţii Relaţii
Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative.
Sumarul compartimentelor tezei. Cuprinsul tezei este structurat în baza a patru
compartimente. În primul compartiment se analizează suportul bibliografic al tezei.
Compartimentul dat conţine analiza profundă a materialelor bibliografice la tema tezei:
articolelor ştiinţifice şi publicistice, monografiilor, manualelor, etc., publicate în ţară şi peste
hotare. În rezultatul studierii literaturii de specialitate, se efectuează analiza comparativă a
situaţiei existente în domeniul relaţiilor politice dintre UTAG şi autorităţile centrale ale
Republicii Moldova, în vederea argumentării necesităţii efectuării studiului de faţă. Pe parcursul
compartimentului, de asemenea este formulată problema de cercetare şi direcţiile de soluţionare
a acesteia. Sunt descrise în detaliu scopul şi obiectivele tezei.
Al doilea compartiment este unul de natură teoretico-metodologică, fiind axat pe
descrierea instrumentarului metodologic utilizat, elucidarea conţinutului semantic a conceptelor-
cheie, a principalelor concepţii şi ipoteze ştiinţifice de specialitate. Sunt dezbătute aspectele
teoretice ale obiectului de studiu. De asemenea, sunt analizate practicile şi experienţele
internaţionale în domeniul tezei. Un paragraf aparte se referă la investigarea evoluţiei istorice a
găgăuzilor, accentul fiind plasat pe afirmarea acestora în spaţiul geografico-politic al Republicii
Moldova actuale.
14
Compartimentul al treilea vizează etapele principale ale dezvoltării relaţiilor la nivel
instituţional şi social dintre găgăuzi, în calitate de etnie minoritară cu specific individualizat
comparativ cu alte minorităţi naţionale din Republica Moldova, şi conducerea statului
moldovenesc, asociată din punct de vedere etnic cu manifestarea de voinţă a majorităţii titulare.
Din punct de vedere politico-instituţional este vorba despre relaţiile stabilite şi dezvoltate dintre
UTAG şi conducerea centrală a Republicii Moldova. Din punct de vedere comportamental se are
în vedere gradul şi caracterul implicării populaţiei UTAG în procesele politice naţionale şi
regionale. Analiza problemelor în cauză în cadrul capitolului este divizată în trei etape distincte:
faza conflictuală, instituirea statutului juridic special, instituţionalizarea relaţiilor dintre
autorităţile regionale ale UTAG şi cele centrale ale Republicii Moldova.
Al patrulea compartiment vizează perspectivele dezvoltării relaţiilor politice cercetate în
conformitate cu obiectul de studiu al tezei. Perspectivele sunt analizate în baza problemelor
identificate de către autor ca fiind de esenţă şi substanţiale. Sunt supuse dezbaterii ştiinţifice atât
chestiunile pur politice, cât şi cele de natură socială, care la fel influenţează mult desfăşurarea
relaţiilor dintre autorităţile centrale şi cele ale UTAG. Printre problemele de natură politică
autorul este interesat în mod primordial de: gradul de implicare a populaţiei UTAG în procesele
politice naţionale, chestiunea cotei parlamentare obligatorii pentru găgăuzi, subiectul partidelor
regionale etc. În ceea ce priveşte problemele preponderent de natură socială, atunci se are în
vedere: caracterul relaţiilor interetnice existente între găgăuzi şi majoritatea titulară, chestiunea
lingvistică, perspectivele integrării sociale depline a găgăuzilor în societatea moldovenească.
15
1. ANALIZA BIBLIOGRAFICĂ CU PRIVIRE LA
RELAŢIILE POLITICE DINTRE AUTORITĂŢILE CENTRALE ALE
REPUBLICII MOLDOVA ŞI UTA GĂGĂUZIA
Descriere de sinteză. Obiectul de studiu al cercetării prezente este unul ce implică
abordări şi viziuni complexe pluridisciplinare focalizate într-o direcţie fixă în baza ştiinţei
politice. În vederea determinării coordonatelor conceptuale şi existenţiale ale relaţiilor stabilite
între autorităţile centrale ale unui stat şi cele regionale ale unităţii autonome din cadrul acestuia,
autorul studiului a luat cunoştinţă cu un valoros material teoretic şi factologic. În virtutea
specificului obiectului de studiu, reflectarea suportului teoretico-metodologic al lucrării s-a
efectuat, în majoritatea sa, în baza studiilor cercetătorilor străini, pe când materialul factologic şi
de sinteză cu referinţă nemijlocită la desfăşurarea evenimentelor din Republica Moldova, a fost
generalizat şi structurat, în cea mai mare parte, în baza cercetărilor autohtone.
Metodologia cercetării bibliografice a inclus aşa metode, procedee şi instrumente de
investigaţie ca: selecţia, sinteza, generalizarea, explicaţiile deductivă şi inductivă. Cu ajutorul
acestora a fost posibil de constituit o bază de date bibliografice fundamentale în domeniul
cercetat. Sistematizarea surselor bibliografice a fost posibilă, în special, prin selec�ia, sinteza şi
ordonarea datelor. Ordonarea şi clasarea literaturii s-a efectuat în baza tematicii acesteia.
Esenţa, conţinutul şi funcţiile generale ale relaţiilor politice sunt dezbătute în literatura
politologică de specialitate semnată de către aşa autori ca: M. Duverger [114], D. Fisichella [64],
V. Măgureanu [79], L.-P. Zăpârţan [112], A.-P. Iliescu [72], G. Belov [124]. În baza lucrărilor
enumerate mai sus autorul a reuşit să facă cunoştinţă şi cu sintezele privitor la conceptualizarea
relaţiilor politice aparţinând unor politologi consacraţi, dar a căror opere sunt dificil de găsit în
bibliotecile din Republica Moldova. La acest capitol este vorba despre: C. Schmitt „Le categorie
del „politico” şi J. Freund „L'essence du politique”.
Cercetătorii nominalizaţi în aliniatul anterior analizează conceptul de „relaţii politice” în
contextul obiectului general de studiu al politologiei. În majoritatea lor ei accentuează trăsăturile
antagonice ale relaţiilor politice, precum şi caracterul lor obiectiv în contextul proceselor politice
din societate. Antagonismul, însă, de rând cu colaborarea, urmează să aibă o finalitate pozitivă
încadrată în dinamica evolutivă a proceselor social-umane. O abordare aparte a relaţiilor politice
este efectuată în opera lui M. Weber [95] şi R. Dahl [56]. Autorii analizează subiectul în cauză
16
din perspectiva relaţiilor de putere, fiind caracterizate prin dihotomiile: „dominare -
subordonare” sau „conducere - supunere”.
O altă problemă de cercetare ce necesită fundamentare teoretică se referă la relaţiile
politice stabilite între autorităţile centrale şi cele regionale (autonome) ale statului. Din acest
punct de vedere au fost utile cercetările aparţinând domeniilor: ştiinţe politice, ştiinţe
administrative şi drept constituţional. În mod nemijlocit, conţinutul şi caracterul relaţiilor
stabilite între autorităţile centrale şi cele regionale ale unui stat unitar, sunt elucidate în operele
aparţinând: M. Weller [120], S. Wolff [121], O. Protsyk [188], M. Forsyth [65], P. Magagnotti
[78], B. Segarra [105], A. Lijphart [77], R. Putnam [100] etc. Autorii argumentează ideea
posibilităţii oferirii de condiţii prielnice pentru dezvoltarea comunităţilor cu caractere
individualizate în cadrul structurii de stat unitară, prin oferirea de autonomie teritorială. Sunt
formulate teze şi teorii în baza studiilor şi practicilor europene şi internaţionale în domeniu. De
cealaltă parte, modalităţile şi efectele constituirii relaţiilor politice între subiecţii federaţiei în
cadrul unui stat federal sunt analizate în baza lucrărilor semnate de către: M. Mironiuk [154], V.
Cirkin [170], O. Borisova [127], V. Beniuc [125], F. Harbo [68] etc. Autorii investighează
evoluţia subiecţilor federaţiei între constrângerea guvernului central şi prerogativele guvernului
regional. Studiile includ o sinteză a bibliografiei în domeniul federalismului, condiţiile de
constituire a federaţiilor, repartizarea atribuţiilor între centrul federal şi subiecţii federaţiei. O
atenţie aparte se acordă gradului de consolidare etatică a entităţii federative.
Un următor subiect al analizei teoretico-metodologice îl constituie definirea a astfel de
noţiuni importante pentru cercetarea de faţă ca: etnie, naţionalitate, popor, minoritate etnică,
minoritate naţională. În pofida faptului că problema definirii conceptelor respective este una
colaterală obiectului de studiu nemijlocit, autorul a considerat necesar de a profila şi aceste
aspecte teoretice. Generalizările şi sinteza efectuate se bazează pe studiile fundamentale clasice
şi neoclasice semnate de către: E. Hobsbawm [70], G. Hermet [69], E. Gellner [67], H. Schulze
[104], W. Kymlicka [76], T. Eriksen [116], P. Sugar [109].
Cazul nemijlocit al relaţiilor dintre autorităţile regionale ale UTAG şi cele centrale ale
Republicii Moldova, în mod firesc, a constituit predilecţia cercetătorilor din Republica Moldova.
Dar şi autorii străini au insistat asupra acestui subiect, în special în perioada iniţială de instituire
a autonomiei, precum şi în fazele de tensionare a relaţiilor. Printre aceştia am menţiona: T.
Benedikter [174], O. Protsyk [188], V. Rigamonti [189], V. Lîsenko [150]. Cercetătorii
nominalizaţi analizează cazul instituirii UTAG în calitate de mecanism de soluţionare a
conflictelor interetnice. Subiectul instituţionalizării autonomiei găgăuze este considerat de către
aceştia unul dintre cele mai reuşite din spaţiul ex-sovietic.
17
Etnogeneza găgăuzilor şi istoricul populării sudului Basarabiei au constituit o direcţie de
cercetare ştiinţifică începând cu secolul al XIX-lea, dar şi în zilele noastre continuă să fie unul de
actualitate. De această problemă s-au preocupat la diferite etape istorice autori ruşi, găgăuzi,
moldoveni: N. Derjavin [134], V. Moşcov [155], D. Ciakir [168], L. Berg [126], D. Tanasoglu
[113], M. Marunevici [152, 149], S. Bulgar [128], A. Savin [190].
Subiectele de esenţă etnopolitică ale obiectului de studiu au fost investigate de către: V.
Moşneaga [89, 82, 88], I. Boţan [175, 176, 48], F. Angheli [122], S. Bulgar [129], V. Saca [101,
102], V. Stepanov [164], T. Cărăuş [49], N. Ţveatcov [110]. Autorii au investigat următoarele
aspecte: relaţiile interetnice din Republica Moldova; problema soluţionării conflictelor teritoriale
din Moldova; condiţiile, procesul şi efectele constituirii UTAG; procesele electorale regionale şi
naţionale; evoluţia relaţiilor de putere; diversitatea problemelor de integrare etno-socială etc.
Oportunităţile de dezvoltare economică a regiunii sunt formulate şi expertizate de către
V. Prohniţchi, A. Popa, A. Oprunenco [158]. Domeniul economico-financiar întotdeauna a
constituit un punct nevralgic pentru UTAG. De aici şi importanţa mare pentru regiune a
elaborării unor analize şi strategii economice de dezvoltare orientate spre lichidarea
handicapurilor în domeniu.
Problemele cu referinţă la politica naţională şi climatul interetnic din Republica Moldova
se găsesc investigate în lucrările ştiinţifice aparţinând următorilor autori: Ch. King [74], I. Caşu
[50], V. Ciobanu-Ţurcanu [52]. Cercetătorii au investigat următoarele momente: esenţa şi
conţinutul relaţiilor interetnice din Moldova Sovietică şi Republica Moldova; impactul politicilor
de rusificare a populaţiei Moldovei Sovietice; rolul factorilor externi în evoluţia relaţiilor
interetnice din Moldova; conţinutul şi calitatea politicilor naţionale promovate de stat; modalităţi
de edificare a păcii interetnice, atât prin politic de stat, cât şi prin activism civic la nivel local.
Aspectele juridice ale relaţiilor dintre autorităţile centrale şi cele ale autonomiei sunt
analizate în studiile aparţinând cercetătorilor: I. Creangă [54], I. Munteanu [90], V. Popa [97], V.
Catană [51]. Specialiştii nominalizaţi au tratat în lucrările lor aşa probleme ca: rolul proceselor
de regionalizare şi regionalism în evoluţia UTAG; conţinutul cadrului normativ de funcţionare a
UTAG; conţinutul şi caracterul relaţiilor instituite între puterea centrală a Republicii Moldova şi
cea regională a UTAG; comparaţia dintre aceste relaţii politico-administrative şi cele existente
între autorităţile centrale ale statului şi autorităţile publice locale de nivelul doi.
Un rol substanţial în asigurarea suportului informaţional al cercetării l-e deţin legile şi
alte acte normative cu referinţă la obiectul studiu, interviurile acordate de către politicienii de
rang regional şi naţional, materialele statistice şi sociologice, recomandările Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare ale Europei (OSCE) [135], concluziile Comisiei de la Veneţia [186].
18
Analiza gradului de cercetare a temei de studiu permite de a concluziona că numărul de
investigaţii pe domenii colaterale obiectului de studiu prezent este destul de semnificativ, însă
problema relaţiilor dintre autorităţile UTAG şi puterea centrală a Republicii Moldova nu a
constituit până la moment un obiect de studiu independent. Fapt ce presupune din partea
autorului un înalt grad de responsabilitate vizavi de calitatea cercetării efectuate, de concluziile şi
recomandările înaintate.
Analiza situaţiei în domeniul elucidării problemelor teoretice ale obiectului de
studiu. Specific pentru cercetarea de faţă este prezenţa mai multor subiecte teoretice de
cercetare, care se încadrează în obiectul de studiu. Toate chestiunile teoretice se regăsesc în una
primară: cea a conceptualizării sintagmei „relaţii politice”. Pentru ştiinţa politică subiectul
relaţiilor politice este unul des invocat şi utilizat. În vederea sintetizării conţinutului semantic a
sintagmei date am folosit surse bibliografice de natură academică, în special. De asemenea, am
cercetat şi monografiile autorilor consacraţi care au analizat subiectul relaţiilor politice în cadrul
cercetărilor lor. Analiza materialului bibliografic permite să formulez următorul tablou descriptiv
vizavi de gradul de elucidare a chestiunii „relaţiilor politice”.
În calitate de tematică aparte subiectul în cauză este cercetat la V. Măgureanu în „Studii
de sociologie politică”. Această lucrare este una de referinţă, în care subiectele sunt discutate şi
tratate într-o manieră academică clasică. Relaţiile politice sunt analizate prin prisma a aşa repere
tematice ca: definirea, trăsăturile, clasificarea, funcţiile. Autorul identifică trăsăturile principale
ale relaţiilor politice, ce a permis ca în cadrul tezei de doctor să argumentăm caracterul politic al
relaţiilor existente între UTAG şi autorităţile centrale ale Republicii Moldova, pe de o parte, iar
pe de alta să deosebim relaţiile politice de cele administrative. Clasificarea propusă de autor a
creat premise de a identifica şi locul relaţiilor politice analizate în teză în cadrul tipologiilor
clasice. Lucrarea semnată de V. Măgureanu mai este valoroasă şi prin faptul că în textul acesteia
autorul aduce păreri şi opinii semnate de către autori, a căror cercetări nu sunt disponibile în
bibliotecile din Republica Moldova. În acest sens, „Studii de sociologie politică” ne-au oferit un
bagaj enorm de informaţie analitică şi de sinteză la tema conceptualizării sintagmei „relaţii
politice”.
O sursă ştiinţifică importantă de informare şi inspiraţie a constituito pentru autor lucrarea
semnată de către L.-P. Zăpârţan „Repere în ştiinţa politicii”. Monografia se distinge de alte surse
literare de acest gen printr-o bogată bază bibliografică investigată. Savantul a reuşit să analizeze
şi să sintetizeze un material bibliografic extrem de voluminos şi valoros din perspectiva ştiinţelor
politice contemporane. Pentru cercetarea de faţă relevante sunt compartimentele consacrate
metodologiei politologice moderne şi contemporane. În acestea sunt examinate şi sintetizate
19
principalele metode utilizate în cercetările ştiinţifice aparţinând ştiinţelor politice: de la
behaviorism şi instituţionalism la aşa domenii postmoderne ca etologia şi sociobiologia.
L.-P. Zăpârţan este printre puţinii autori de studii de ştiinţe politice ce acordă o atenţie
aparte relaţiilor politice. În monografia sa, autorul, nu doar prezintă o sinteză a studiilor în
domeniu, ci şi propune un propriu punct de vedere în conceptualizarea relaţiilor politice, din
perspectiva consensuală a acestora.
O abordare de sinteză a chestiunii „relaţiilor politice” este înfăptuită şi de către D.
Fisichella în lucrarea sa „Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii.” Viziunile autorului sunt
destul de originale, ele neîncadrându-se în schemele clasice academice de abordare. Cercetătorul
analizează cazul relaţiilor politice din perspectiva dicotomiilor „război-pace” sau „prietenie-
duşmănie”. D. Fisichella este de părere că o caracteristică inalienabilă a relaţiilor politice este
prezenţa conflictului. Conflictul, însă, după cum observă însuşi autorul nu este un proces pur
negativ, dimpotrivă el este şi acel care asigură dezvoltarea şi progresul. Autorul în lucrarea sa, la
fel ca şi în cazul precedent, realizează o sinteză şi o generalizare a opiniilor autorilor consacraţi
din domeniul ştiinţelor politice ce au analizat subiectul „relaţiilor politice”.
R. Dahl în lucrarea sa „Poliarhiile: participare şi opoziţie” abordează chestiunea
„relaţiilor politice” în calitate de „relaţii de putere”. Această operă literară este o monografie care
se distanţează de la generalizările şi sinteza înfăptuită în cadrul lucrărilor de tip academic. Nu are
loc o teoretizare a sintagmei, ci mai degrabă o raportare la anumite scheme de realizare a puterii
politice prin scenarii atât ipotetice, cât şi reale. Pentru autor relaţiile politice sunt relaţii dintre cel
puţin doi agenţi (A şi B) care luptă pentru conducere politică, pentru cucerirea puterii politice.
Este o relaţie de tip „conducere - supunere”. La fel, prin prisma conceptului de putere este
analizată sintagma „relaţii politice” şi în opera fundamentală a lui M. Weber. Lucrarea semnată
de G. Poede „Dominaţie şi putere în gândirea lui M. Weber” este una de sinteză care include şi
analize privitor la esenţa de putere a relaţiilor politice din cadrul societăţii.
În Republica Moldova subiectul relaţiilor politice, din punctul de vedere al teoretizării
procesului, este analizat în lucrarea lui V. Saca „Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni
tranzitorii”. Cercetare ce se înscrie perfect în şirul lucrărilor fundamentale consacrate subiectului
în cauză. Pe lângă exerciţiile de definire efectuate de către autor, acesta mai raportează relaţiile
politice la două momente: la unul cauzal – interesele politice, şi la unul contextual – tranziţia
politică. Abordările în cauză au asigurat relevanţa ştiinţifică şi originalitatea lucrării. Pe lângă
subiecte de ordin generalizator, autorul investighează şi cele particulare cum ar fi relaţiile dintre
autorităţile centrale şi cele regionale în condiţiile tranziţiei postsovietice.
20
Specificul relaţiilor politice în perioada de tranziţie de la o societate autoritară de tip
sovietic spre una democratică este reflectată în lucrarea lui G. Belov „Razvitie politiceskih
otnoshenii v usloviah perestroiki”. Autorul anticipează probabilitatea multiplelor probleme
legate de reformarea sistemului politic sovietic. Este oglindit rolul proceselor de liberalizare a
vieţii social-politice în declanşarea evenimentelor transformaţionale într-un sistem politic rigid şi
închis. Studiul respectiv este tratat de către autorul tezei drept un caz general de referinţă pentru
situaţia particulară din Republica Moldova de la răscrucea anilor '80-'90 ai secolului XX.
Un următor subiect de conotaţie teoretică ce se află la baza conceptuală a tezei de doctor
se referă la un caz particular de manifestare a relaţiilor politice, şi anume la relaţiile dintre
autorităţile centrale şi cele regionale din cadrul statului. Drept moment incipient l-a constituit
analiza unor surse ştiinţifice cu privire la structura de stat. Majoritatea absolută a studiilor în
domeniu, ca de exemplu cea semnată de C. Ionescu „Drept constituţional şi instituţii politice”,
indică asupra a două tipuri principale şi reale de structură de stat: de tip federativ şi de tip unitar
(cazul uniunilor de state nu este luat în consideraţie).
Autorul tezei a insistat, în primul rând, asupra cazului statului unitar, şi anume asupra
tipurilor de relaţii ce pot fi constituite între autorităţi centrale şi liderii unor comunităţi
etnosociale ce doresc autonomie. Printre sursele cele mai importante se numără materialele
publicate în rezultatul conferinţelor ştiinţifice desfăşurate în Republica Moldova pe tema
soluţionării conflictelor teritoriale. Aceste publicaţii sunt importante prin faptul că expun punctul
de vedere a experţilor internaţionali, în baza unor experienţe prin care au trecut şi alte state ale
lumii. În primul rând este vorba despre publicaţiile ştiinţifice în baza Conferinţei
„Descentralizare, autonomie, federalism? – Practica şi principiile de organizare statală ca bază a
concilierii şi securităţii naţionale”, organizată la Chişinău de către Adunarea Cetăţenească
Helsinki din Moldova în 1995. Vorbitorii, atât din străinătate cât şi din Republica Moldova, şi-au
axat discursurile pe identificarea mecanismelor politico-juridice de asigurare a unei bune
funcţionări a proceselor politice din Republica Moldova. Exemplele analizate s-au referit, în
special, la experienţele statelor unitare (M. Forsyth „Problemele descentralizării statelor
unitare”). În particular, P. Magagnotii a elucidat experienţa Italiei „Statutul special de autonomie
ca mijloc de soluţionare a conflictelor în societatea polietnică – experienţa Italiei”; B. Segarra a
insistat asupra învăţămintelor oferite de experienţa spaniolă în domeniul construcţiei statale -
„Stat al autonomiilor”; J. McMillan a analizat situaţia din Regatul Unit – „Descentralizarea în
Marea Britanie şi problemele Scoţiei”. Concluziile principale deduse de către participanţii
conferinţei a fost că soluţionarea problemelor teritoriale este posibilă şi în condiţiile păstrării
caracterului unitar al statului.
21
Cazul particular al soluţionării politice a conflictelor interetnice a constituit domeniul de
cercetare ce a interesat în permanenţă specialiştii din Republica Moldova şi de peste hotare.
Importante din punctul de vedere al valorii aplicative şi ştiinţifice sunt culegerile de materiale
editate în 2002, având în calitate de coordonator pe V. Moşneaga – „Relaţiile interetnice: aspecte
actuale” şi „Minorităţile naţionale şi relaţiile interetnice – tradiţia europeană şi experienţa noilor
democraţii pentru Republica Moldova”. În culegerile respective sunt analizate primele rezultate
ale instituirii UTAG, precum şi sunt elucidate învăţămintele pentru soluţionarea ulterioară
conflictului transnistrean, în condiţiile în care în 2002 se prefigurau anumiţi paşi concreţi în
procesul de negocieri.
Printre studiile cele mai recente privitor la caracterul relaţiilor dintre autorităţile centrale
şi cele ale autonomiei am menţiona: O. Protsyk, V. Rigamonti „Real and Virtual elements of
power sharing in the post-Soviet space: the case of the Gagauzian Autonomy”; T. Benedikter
„Territorial autonomy as a means of minority protection and conflict solution in the european
experience – an overview and schematic comparison”. Specific pentru cercetările în cauză este
aprecierea pozitivă a mecanismelor de interacţiune instituţionalizate în Republica Moldova între
centrele de putere regională şi centrală. Fapt vizibil chiar şi în comparaţie cu exemplele altor
democraţii, atât stabile cât şi în tranziţie.
În ceea ce priveşte identificarea elementelor conceptuale constitutive ale relaţiilor politice
de putere în cadrul unor structuri de stat federative, atunci am putea menţiona la fel un şir de
surse ce au stat la baza scrierii tezei de faţă. Printre sursele bibliografice în care este înserată
experienţa internaţională în domeniu am menţiona monografiile şi articolele semnate de: M.
Mironiuk „Sovremennîi federalizm: sravnitelinîi analiz”, V. Cirkin „Federalinoe prinujdenie:
Rossia i zarubejnîi opît”, I. Boţan „Experienţa federalismului: aspecte pozitive şi negative”.
V. Beniuc în lucrarea sa „Obsceteoreticeskie podhodi k voprosu o federalisme” realizează
o sinteză a materialului teoretic în problema federalismului, propunând teme de meditaţie pentru
eventualele scenarii de federalizare a Republicii Moldova. E necesar de subliniat că majoritatea
studiilor privitor la metode federaliste de soluţionare a relaţiilor interetnice tensionate au fost
elaborate în Republica Moldova către mijlocul deceniului curent, când conducerea politică a ţării
lua în calcul varianta federalizării statului. Printre cercetările în domeniu federalismului cu
referinţă la obiectul de studiu cercetat am menţiona în mod prioritar lucrarea „Reintegrarea
Moldovei. Soluţii şi modele”, care reprezintă o culegere de articole ştiinţifice consacrate
modelelor de federalizare ale Republicii Moldova. Printre articolele cu referinţă la cazul relaţiilor
politice dintre UTAG şi autorităţile centrale am menţiona: V. Popa „Organizarea politico-
22
juridică a statului”, I. Boţan „Subiecţii federaţiei”, B. Negru „Subiecţii federaţiei”, S. Ţurcan, A.
Volentir „Federalism versus Devoluţie”.
Fundamentul teoretic al tezei este completat de analiza materialului bibliografic existent
şi disponibil în domeniul utilizări de calificative pentru a desemna etnicitatea găgăuzilor: între
grup etnic şi popor. Autorul a exersat anumite generalizări a bibliografiei de referinţă în
domeniu, pe motivul că subiectul în cauză este unul complementar obiectului de studiu propriu-
zis. Acest subiect este unul foarte des abordat, îndeosebi în condiţiile în care poziţiile autorilor
suferă o permanentă schimbare, iar concepţii sunt tratate prin prisma unor condiţii sociale
mobile. Astfel dacă iniţial pentru tratarea comunităţilor etnice se foloseau exclusiv argumente de
etnicitate (de legături de sânge), atunci la moment, în condiţiile globalizării şi a unei lumi mobile
în schimbare, în prim plan apar argumentele de apartenenţă socio-civică sau politică (apartenenţa
la aceeaşi colectivitate politică). Printre studiile de referinţă în domeniu este necesar de
exemplificat monografiile semnate de: E. Hobsbawm „Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în
prezent: program, mit, realitate”, E. Gellner „Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra
trecutului”, G. Hermet „Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa”, W. Kymlicka „Politica
în dialect: naţionalism, multiculturalism şi cetăţenie”.
Reflectarea chestiunilor politice ale relaţiilor dintre UTAG şi autorităţile centrale
ale Republicii Moldova. Analiza situaţiei în domeniul cercetării nemijlocite a relaţiilor dintre
autorităţile autonomiei găgăuze şi cele centrale ale Republicii Moldova, permite de a
concluziona că gradul de cercetare este unul insuficient. Nu există studii fundamentale în
domeniu, majoritatea cercetărilor se reduc la articole ştiinţifice. Dar şi acele studii mai
voluminoase nu pot fi considerate ştiinţifice, având o nuanţă mai mult publicistică. O altă
concluzie este că la baza cercetării realizate de către autor în cadrul tezei de faţă s-au situat un
număr mare de articole publicistice care au oferit material factologic curent pentru efectuarea de
investigaţii şi procedee logice ştiinţifice. În fine, în mod firesc, majoritatea studiilor elaborate pe
tema relaţiilor politice ale UTAG cu Chişinăul au fost semnate de către autorii autohtoni, dar
sunt prezente şi cercetări ale autorilor străini.
Printre lucrările cu caracter complex asupra obiectului de studiu a prezentei teze se
evidenţiază cea semnată de F. Angheli „Gagauzskaia avtonomia. Liudi i faktî (1989-2005)”.
Meritul acestei monografii este de a realiza o explorare complexă a evenimentelor desfăşurate în
viaţa găgăuzilor din Moldova din momentul constituirii statului moldovenesc contemporan.
Lucrarea conţine informaţii cu caracter politico-istoric ce în altă parte nu se regăseşte, şi care va
fi conservată în acest fel. Pe de altă parte, ea nu denotă un caracter ştiinţific, ci unul mai mult
publicistic. În special în partea a doua a lucrării se observă faptul că autorul este ghidat mai mult
23
de emoţii decât de raţiunea ştiinţifică. Caracterul publicistic şi subiectivitatea, în opinia autorului
tezei, lezează din valoarea lucrării semnate de F. Angheli. Observaţie ce nu atentează în nici un
fel la valoarea factologică a monografiei.
Gradul de cercetare mai este asigurat de un şir de articole ştiinţifice semnate de către V.
Moşneaga, ca de exemplu „Minorităţile naţionale în Moldova: starea şi gradul de identificare”, în
care autorul face o expertiză ştiinţifică inclusiv a situaţiei interetnice din sudul Republicii
Moldova în primii ani de independenţă. Aspectele electorale ale raporturilor dintre UTAG şi
puterea centrală sunt analizate de către I. Boţan: „Alegerile din Găgăuzia – un nou început sau
deja vu?”, „Alegerile din Găgăuzia ca preludiu al alegerilor parlamentare”. De subliniat, că
primii cercetători ce au efectuat o investigaţie ştiinţifică a comportamentului electoral al
găgăuzilor au fost V. Moşneaga şi Gh. Rusnac în lucrarea „Republica Moldova şi alegerile
parlamentare (1994): geografia politică a electoratului”. Prin analiza proceselor electorale care se
desfăşoară în UTAG autorii încearcă să investigheze opţiunile electorale ale populaţiei
autonomiei, precum şi să le compare cu cele ale alegătorilor în general pe ţară.
Importantă prin conţinut şi actualitate a rezultatelor cercetării s-a dovedit a fi teza de
doctor în ştiinţe politice elaborată de N. Ţveatcov cu tema „Problema soluţionării conflictelor
politice în Republica Moldova (cazul UTA Gagauz-Yeri şi a Transnistriei)”. Autorul într-un
compartiment aparte analizează etapa de conflict între autorităţile centrale ale Republicii
Moldova şi cele locale ale localităţilor populate compact de găgăuzi. Subiectul în cauză este
cercetat din perspectiva naturii politice a conflictului, subliniindu-se rolul major al
reprezentanţilor clasei conducătoare care nu au putut gestiona la modul cuvenit criza de la
începutul anilor nouăzeci.
În virtutea caracterului actual al temei cercetate, am folosit în calitate de sursă
bibliografică şi de articolele publicistice privitor la obiectul tezei, iar în mod aparte de
interviurile Guvernatorilor Găgăuziei şi a politicienilor locali şi naţionali, în calitate de material
analitic primar. Ziarele cele mai utile au fost: „Vesti Gagauzii”, „Nezavisimaia Moldova”,
„Edinaia Gagauzia”.
Printre autorii străini ce au investigat cazul particular al evoluţiei politice a autonomiei
găgăuze aşi menţiona: V. Lîsenko „Regionalinîe konfliktî v stranah SNG: opît uregulirovania”,
O. Protsyk „Ethnic or multiethnic parties? Party competition and legislative recrutment in
Moldova”. Pentru aceştia cazul Găgăuziei este unul reuşit din perspectiva construcţiei relaţiilor
din interiorul statului între o minoritate etnică şi o majoritate titulară, chiar şi din punctul de
vedere a reprezentării parlamentare la nivel naţional.
24
Identificarea situaţiei bibliografiei ştiinţifice în domeniul reglementării juridice a
relaţiilor politice cercetate. Instituirea şi instituţionalizarea juridică a autonomiei găgăuze a
constituit un subiect de discuţie şi de cercetare important atât în primii ani de existenţă a acestei
unităţi teritoriale, cât şi la etapa actuală. Aceasta pe motiv că discuţiile privind departajarea
prerogativelor continuă şi la moment. Politicienii din UTAG, în special, considerând că legislaţia
în domeniu nu oferă un cadrul perfect în acest sens. Analiza literaturii de specialitate şi a
cadrului legal instituţionalizat permite autorului tezei să concluzioneze că aceste probleme nu au
un caracter de substanţă, fiind secundare şi complementare. Iar cadrul juridic existent este unul
în esenţă efectiv, ce oferă posibilităţi de satisfacere a intereselor pentru toate părţile implicate.
În faza iniţială a negocierilor privind statutul Găgăuziei extrem de utile au fost
recomandările misiunii CSCE (actual OSCE), prin care se fixau reperele de esenţă ale atribuţiilor
puterii centrale şi ale autonomiei. Ulterior, justificarea cadrului legal instituit se regăseşte în
articolele semnate de unul din autorii Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei - I.
Ungureanu „Gagauz-Yeri este o parte a unui tot întreg”, „Cu privire la elaborarea statutului
special al Găgăuziei”. De subliniat că analizele ulterioare ale unor jurişti notorii din Republica
Moldova au fost destul de critice la adresa cadrului legal al relaţiilor dintre UTAG şi puterea
centrală. Printre acestea am menţiona întâi de toate studiile lui I. Creangă înglobate în lucrarea sa
„Curs de drept administrativ. Administraţia publică locală”. Cercetătorul realizează una dintre
cele mai depline analize juridico-politice ale statutului UTAG. Se analizează atât condiţiile şi
etapele constituirii autonomiei, cât şi caracteristicele şi problemele instituţionalizării cadrului
legal al UTAG. I. Creangă este de părere că statutul autonomiei în multe privinţe contravine
Constituţiei Republicii Moldova şi trebui de revizuit. Autorul se plasează pe poziţia fortificării
prerogativelor puterii centrale.
Aceeaşi stare de atitudine o regăsim şi la V. Popa în „Drept public”. O atitudine mai
neutră este prezentă în studiile semnate de către I. Munteanu „Dezvoltări regionale în Republica
Moldova” şi M. Orlov în „Drept administrativ”. Autorii fac mai multe constatări, apreciind în
general drept pozitiv experienţa, însă atenţionează şi asupra necorespunderii în toate aspectele a
Legii privind statutul Găgăuzii şi a altor acte locale cu prevederile Constituţiei şi a legislaţiei
naţionale.
În pofida faptului că autorul nu este de acord cu toate tezele enunţate de către specialiştii
în cauză, materialul analitic elaborat de către aceştia a fost utilizat în cadrul tezei pentru
identificarea problemelor şi elucidarea soluţiilor acestora din perspectiva optimizării cadrului
legal existent al relaţiilor politice interne.
25
Analiza bibliografică a aspectelor cultural-istorice ale afirmării găgăuzilor în
societatea moldovenească. Acest aspect al obiectului de studiu, colateral în mare parte, este
practic unul dintre cele mai cercetate. În primul rând este vorba despre istoricul etnogenezei şi
evoluţiei poporului găgăuz dea lungul secolelor până la etapa contemporană. Interesul faţă de
această comunitate turcică ce împărtăşea religia creştină ortodoxă a apărut abia la răscrucea
secolelor XIX-XX în rândul istoricilor ruşi, care tratau cu curiozitate acest paradox istoric. În
primele decenii ale populării de către găgăuzi a sudului Basarabiei, aceştia erau confundaţi cu
turcii, şi doar prin concursul unor istorici ruşi entuziaşti s-a ajuns la tratarea separată a acestora.
Printre autori pot fi remarcaţi: N. Derjavin - „O naimenovanii i etniceskoi prinadlejnosti
gagauzov”, V. Moşkov - „Gagauzî Benderskogo uezda”, L. Berg – „Bessarabia: strana, liudi,
hozeaistvo”. Meritul autorilor nominalizaţi constă în încercările de a identifica rădăcinile
poporului găgăuz, precum şi în analiza plenară a comportamentului, îndeletnicirilor acestora în
sudul Basarabiei. Datorită eforturilor depuse de respectivii cercetători intelectualitatea găgăuză
contemporană a reuşit să proiecteze şi să consolideze reperele ştiinţifice principale în evoluţia
găgăuzilor.
Printre primii intelectuali de etnie găgăuză, care a depus eforturi în vederea cultivării unei
culturi găgăuze moderne a fost D. Ceakir, ce a activat în perioada interbelică. Lucrarea sa cea
mai importantă este „Biograficeskii ocerk roda i familii Ceakir. Straniţî istorii i literaturî
gagauzov XIX – naceala XX vv.”. Meritul autorului este de a păstra şi îmbogăţi cultura
găgăuzilor, atribuindu-i un caracter modern, ridicând-o la un alt nivel calitativ. Operele sale
literare şi social-culturale sunt o dovadă a faptului că poporul găgăuz îşi păstrase individualitatea
şi elementul etno-cultural specific.
În perioada sovietică dezvoltarea istoriografiei şi culturii găgăuze a cunoscut traiectorii
contradictorii. Pe de o parte, existau centre ştiinţifice unde anumiţi intelectuali făceau tot
posibilul pentru păstrarea culturii poporului găgăuz, iar pe de alta, la nivel de politică de stat nu
era susţinută ideea renaşterii culturale a găgăuzilor. Dimpotrivă se desfăşura o politică acută de
sovietizare. Printre autorii ce au contribuit extrem de mult la cercetarea istoriei, limbii şi
literaturii găgăuze s-a evidenţiat D. Tanasoglu. Pentru teza de doctor prezentă relevante sunt
cercetările istorice ale savantului grupate în culegerea: „Gagouzlarin istoriasi: (En eski
zamannardan buyani)”. Meritul autorului în păstrarea şi transmiterea componentelor culturii
găgăuze generaţiilor viitoare a fost unul incomensurabil, dacă să ţinem cont de perioada
activităţii sale, cânt statul sovietic nu agrea astfel de manifestări „naţionaliste”, de natură să
atenteze la caracterul cosmopolit al cetăţeanului sovietic.
26
Eforturile lui D. Tanasoglu au fost continuate de intelectualitatea găgăuză nou formată, şi
întâi de toate istoricii şi filologii, care continuă cercetările în domeniul etnografiei găgăuze.
Specific pentru perioada anilor '80-'90 ai secolului XX este faptul că istoricii găgăuzi erau
influenţaţi de evenimentele social-politice. Cercetările lor având drept scop argumentarea
dreptului poporului găgăuz la autodeterminare, iniţial în cadrul URSS, după care în cadrul
Republicii Moldova. De multe ori, însă, imixtiunile politicului şi ideologicului prezentau pericol
pentru adevărul ştiinţific, ce avea de suferit. Printre cei mai cunoscuţi autori am menţiona: M.
Marunevici „Pravda o gagauzskom narode, kak o samobîtnom etnose i ego etniceskoi teritorii”,
S. Bulgar „Gagauzskie sudibî. Deeateli nauki i kuliturî: 200 let istorii”, M. Guboglo „Russkii
iazîk v etnopoliticeskoi istorii gagauzov” etc.
Aspectele etno-culturale ale afirmării găgăuzilor în condiţiile sociale moderne şi
contemporane le găsim cercetate într-un şir de articole ştiinţifice şi broşuri informative, ca de
exemplu: V. Stepanov „Naţionalinaia identicinosti i iazîkovîe predpocitenia v mejetniceskom
dialoghe: po materialam etnosoţiologhiceskogo oprosa v Respublike Moldova”, S. Bulgar
„Pervîi vsemirnîi kongress gagauzov”, I. Kazmali „Gagauzî – dolghii puti k sebe” etc. Operele
ştiinţifice enunţate formează un tezaur cultural extrem de valoros pentru poporul găgăuz. Prin
incursiunile istorico-culturale realizate cercetătorii explică dreptul găgăuzilor la o unitate
teritorial-politică autonomă. Autorii argumentează importanţa statutului juridic special pentru
găgăuzilor din Moldova, precum şi reflectă rolul găgăuzilor moldoveni în asigurarea perpetuării
şi dezvoltării etnicităţii găgăuzilor din întreaga lume.
Un rol extrem de important în asigurarea unei baze sociologice solide pentru cercetarea
de faţă l-a avut „Etnobarometrul” – studiu ştiinţific profund în baza datelor sondajului realizat în
Republica Moldova printre comunităţile etnice cele mai reprezentative. Cercetarea sociologică în
cauză este cea mai fundamentală din punct de vedere ştiinţific şi cea mai reprezentativă din
punctul de vedere a eşantionului, printre investigaţiile de acest gen şi pe această temă realizate în
Republica Moldova. Datele prezentate au permis autorului tezei să cerceteze mai minuţios aşa
aspecte ale obiectului de studiu ca: climatul relaţiilor interetnice, gradul de încredere reciprocă
între etnii, gradul de cunoaştere a limbilor vorbite pe teritoriul Moldovei etc.
Fundamentul sociologic a cercetării a fost asigurat şi de către studiile realizate de către I.
Kaunenko, printre care aşi menţiona ca fiind utilă cercetarea: „Psihologhiceskie osobennosti
etniceskoi identicinosti podrostcov i iunoshei Moldovi”. Specific pentru abordarea utilizată în
cercetarea sociologică menţionată este implicarea în calitate de eşantion a tineretului. În acest fel
autorul obţine un răspuns de perspectivă referitor la climatul interetnic din Republica Moldova.
27
Formularea problemei spre cercetare şi a direcţiilor de soluţionare. În baza titlului
tezei de doctor, precum şi a scopului formulat în Introducere, putem deduce că problema majoră
supusă cercetării în cadrul tezei de doctor în ştiinţe politice prezente este cea a identificării
rolului jucat de relaţiilor politice ale UTAG cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova în
optimizarea climatului social-politic şi interetnic din societatea moldovenească. În acest scop
sunt supuse analizei aşa aspecte ale relaţiilor politice citate în enunţul anterior ca: esenţa,
trăsăturile şi conţinutul respectivelor, subiecţii şi obiectul, mecanismele de realizare şi
optimizare. Autorul a insistat şi asupra perspectivelor relaţiilor dintre autorităţile regionale şi cele
centrale ale Republicii Moldova, din punctul de vedere al asigurării stabilităţii procesului politic
şi a sistemului politic naţional.
Identificarea răspunsurilor va presupune cercetarea mai multor aspecte ale problemei. În
primul rând, este vorba despre studiul condiţiilor şi circumstanţelor de populare de către găgăuzi
a sudului Basarabiei. Elucidarea istoricului găgăuzilor permite de a evalua gradul de justeţe a
pretenţiilor etnopolitice înaintate de aceştia în perioada contemporană. În al doilea rând, este
analizată faza tensionată a relaţiilor interetnice din sudul Republicii Moldova, de la răscrucea
anilor '80-'90 ai secolului XX. Studiul cauzelor şi naturii conflictului permite de a elucida
mecanisme de prevenire a unor eventuale disensiuni ulterioare. Un următor aspect cercetat ţine
de analiza desfăşurării relaţiilor politice consensuale dintre autorităţile autonomiei şi cele
naţionale. Se atrage atenţia asupra unor aşa conţinuturi ca: modalităţile de stabilire a relaţiilor,
caracterul relaţiilor, subiecţii şi obiectul, direcţiile de desfăşurare a acestora etc. În al patrulea
rând, sunt definite limitele şi caracteristicele cadrului normativ al UTAG. Sunt analizate toate
punctele de vedere privitor la departajarea de atribuţii şi prerogative. O altă componentă a
demersului de identificare a soluţiilor cu privire la problema cercetată ţine de analiza
problemelor social-politice curente care influenţează dinamica relaţiilor dintre puterile regională
şi locală (necesitatea partidelor regionale, impunerea cotei de reprezentare parlamentare pentru
minorităţi naţionale etc. ). În fine, clarificarea elementelor de perspectivă este imposibilă fără a
ţine cont de anumite aspecte social-culturale ale obiectului de studiu: mecanisme de integrare
socială, soluţionarea problemei lingvistice, reducerea distanţei sociale între reprezentanţii
diferitor etnii etc.
1.1. Concluzii la compartimentul I
În virtutea faptului că cercetarea ştiinţifică pluridisciplinară a problemei relaţiilor social-
politice ale UTAG cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova este una cu caracter de
noutate, atunci şi sinteza bibliografică la acest subiect este un exerciţiu extrem de important şi
28
util. Realizarea sarcinilor impuse de către acest compartiment a permis de a analiza literatura
consacrată obiectului de studiu din Moldova, precum şi din unele centre bibliotecare de peste
hotare. Lista bibliografică constituită va servi, cu siguranţă, drept instrument ştiinţifico-practic şi
normativ extrem de util pentru toţi doritorii de a se aprofunda în domeniu şi de a-şi forma o
viziune plenară şi obiectivă asupra subiectului pus în discuţie.
Analiza studiilor şi cercetărilor în domeniu permite de a formula un şir de concluzii cu
privire la situaţia bibliografică în domeniul relaţiilor politice dintre puterile centrală şi regională
dintr-un stat unitar, în baza exemplului nemijlocit al Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.
Printre acestea am menţiona:
- situaţia în domeniul cercetării obiectului de studiu a teze de faţă este una insuficientă.
Există puţine studii ştiinţifice legate nemijlocit de obiectul de studiu al tezei de
doctor. Fapt ce a oferit o motivaţie în plus cercetătorului;
- numărul relativ puţin de studii ştiinţifice fundamentale în domeniu se datorează, în
mare parte, faptului că problema relaţiilor politice dintre Chişinău şi Comrat este una
recentă. Nu există un istoric impunător care ar face posibilă o cercetare mai
impunătoare a problemelor;
- problema ce urmează a fi cercetată în cadrul lucrării prezente se referă la relaţiile
politico-administrative dintre autorităţile centrale ale Republicii Moldova şi cele
regionale ale UTAG. Relaţiile sunt studiate din două perspective principale:
comportamentală şi instituţională, optici ştiinţifice ce vor permite o diagnosticare mai
complexă şi profundă a direcţiilor de cercetare enunţate mai sus;
- printre direcţiile de bază ale cercetării aşi menţiona: condiţiile social-politice ce au
pregătit instituirea Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, în calitate de subiect al
relaţiilor de putere de natură internă; cadrul legal de dezvoltare a UTAG; conţinutul şi
natura relaţiilor instituţionale dintre autorităţile centrale ale Republicii Moldova şi
cele regionale ale UTAG; modalităţile de implicare politică a găgăuzilor în procesele
social-politice naţionale; climatul interetnic din Moldova etc.
- sursele bibliografice identificate de autor pot fi divizate tematic în următoarele
secţiuni: elucidarea problemelor teoretice ale obiectului de studiu; reflectarea
chestiunilor politice ale relaţiilor dintre UTAG şi autorităţile centrale ale Republicii
Moldova; identificarea situaţiei în domeniul reglementării juridice a relaţiilor politice
cercetate; analiza bibliografică a aspectelor cultural-istorice ale afirmării găgăuzilor în
societatea moldovenească;
29
- majoritatea surselor bibliografice identificate se referă la aspecte colaterale ale
obiectului de studiu, analizând anumite probleme ale acestuia care nu formează
nemijlocit obiectul de studiu: etnogeneza găgăuzilor, desfăşurarea relaţiilor de
conflict în sudul Republicii Moldova la începutul anilor '90 ai sec. XX, cadrul juridic
de funcţionare ale autorităţilor UTAG etc. Însă o bibliografie solidă în domeniul
cercetării relaţiilor politice ale UTAG cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova
lipseşte;
- sursele bibliografice cu privire la aspectele practice ale domeniului cercetat sunt
reprezentate în special de articole ştiinţifice şi publicistice. Studii fundamentale de
tipul monografiilor, sunt în principiu, insuficiente;
- pentru crearea unei bibliografii cât mai reprezentative şi mai obiective în domeniu, se
impune impulsionarea colaborării între reprezentanţii mediului academic şi ştiinţific
din centrele de profil de la Chişinău şi Comrat. În condiţiile în care există un obiect de
investigare comun, este extrem de util de unifica forţele în vederea elucidării
momentelor discutabile, atât din punct de vedere retrospectiv, cât în special
prospectiv.
30
2. STATUL ŞI GRUPURILE ETNONAŢIONALE ÎN CALITATE DE SUBIECŢI AI
RELAŢIILOR POLITICE: ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE
În compartimentul respectiv se realizează un studiu teoretico-metodologic al obiectului
de cercetare al tezei. Pe de o parte, autorul investighează modelele instituţionale şi
comportamentale de relaţii politice existente în teoria şi practica politică internaţională între
diferite niveluri politico-administrative ale statului, prin implicarea factorului etnopolitic. Iar pe
de alta, se referă în mod nemijlocit la cazul etniei găgăuze, în calitate de grup etnonaţional, care
este în căutarea unei proprii identităţi etnopolitice.
2.1 Dimensiuni conceptuale ale relaţiilor politice dintre autorităţile centrale şi
regionale ale statului
Problema cercetată în cadrul tezei şi anume, esenţa, caracterul şi evoluţia relaţiilor
politice ale Unităţii teritorial autonome Găgăuzia cu autorităţile centrale ale Republicii Moldova,
este un subiect particular pentru evoluţia procesului politic din Republica Moldova, dar deloc
singular din perspectiva doctrinelor şi practicilor internaţionale în domeniu. Atât teoria politică,
cât şi experienţele altor sisteme politice, sunt de un real folos în exerciţiul analitic şi euristic de
identificare a soluţiilor şi propunerilor în vederea facilitării şi optimizării procesului de
identificare a soluţiilor de compromis, care ar fi benefice prezentului şi viitorului poporului
Republicii Moldova.
Autorul utilizează în calitate de instrument metodologic, în special, abordările
comportamentală (behavioristă) şi instituţională (structurală). În primul caz, avându-se în vedere,
întâi de toate, natura relaţiilor politice drept reflecţie a relaţiilor de natură socială, cu toate
caracteristicele inerente abordării respective. Iar în al doilea caz, ţinându-se cont de latura
politico-administrativă a problemei, de caracteristicele instituţionale a relaţiilor politice din
interiorul unui stat. În acest sens, conceptul de relaţii politice este în strânsă legătură cu cel de
structură politică.
În termeni metodologici este vorba despre utilizarea a două abordări fundamentale pentru
ştiinţa politică contemporană, cum ar fi: legal-instituţionalismul şi behaviorismul. Este cert că
fiecare dintre aceste curente de analiză politică au cunoscut propriile perioade de suprasolicitare
şi, respectiv, marginalizare, însă la început de secolul XXI ele rămân deopotrivă utile şi reale, cu
31
condiţia de a nu repeta greşelile de abordare ştiinţifică specifice politologiei secolului XX, când
se suprasolicita rolul unei teorii în dauna celorlalte.
Ştiinţa contemporană, inclusiv cea politică, fiind influenţată de tendinţele şi ideile post-
moderniste, acceptă şi favorizează interdisciplinarismul, împrumutul de metodă, chiar
sincretismul metodologic, am putea spune. În această ordine de idei se înscriu toate variantele
revăzute ale abordărilor metodologice, devenite deja clasice (aşa zisele: neo-) şi specifice
postmodernismului traversat la moment de gândirea ştiinţifică umană, inclusiv cea politică.
Behaviorismul şi legal-raţionalismul, de rând cu metoda sistemică, atât în variantele clasice cât şi
renovate, constituie fundamentul metodologic al cercetării ştiinţifice înglobate în limitele
formale ale prezentei teze de doctorat.
Până a trece la analiza conceptuală a sintagmei „relaţii politice”, am dori să specificăm că
în denumirea şi textul paragrafului de faţă (ca de altfel, şi pe întreg parcursul tezei) utilizez
termenul de „autoritate regională” pentru a desemna o entitate administrativ-teritorială de ordin
generalizator din punct de vedere conceptual, dar care în particular se va reflecta în paragrafele
ulterioare prin cazul singular al UTAG. Respectiv, introducerea în titlul paragrafului a sintagmei
respective (ce nu se regăseşte în denumirea tezei) nu presupune modificarea obiectului de studiu,
ci generalizarea acestuia, în vederea unei analize teoretico-metodologice. În sensul prezentei
cercetări prin „autoritate regională” se desemnează un centru de putere distinct şi individualizat
din interiorul statului, ce constituie o verigă „intermediară” între nivelurile de putere locală şi
centrală. De specificat, că unitatea administrativ-teritorială cercetată în cadrul tezei sub numele
de „autoritate regională” este una care-şi doreşte un anumit grad de individualizare, comparativ
cu puterea centrală, o autonomie decizională.
Termenul „regiune” este direct conectat la aşa procese ca: regionalizare şi regionalism.
Conform lui I. Alexandru „regionalismul este mişcarea care vine de jos în sus (...), şi corespunde
unei dorinţe profunde a colectivităţilor de a fi responsabile cu rezolvarea problemelor care le
privesc în mod direct” [45, p.623]. Regionalizarea, spre deosebire de regionalism este o mişcare
inversă, „de sus în jos”. „Ca răspuns la mişcarea regionalistă, statul poate astfel recunoaşte o
identitate regională (regiunea fiind percepută ca un teritoriu considerat omogen de către stat) şi
poate lua măsurile necesare pentru ca regiunile să participe la gestionarea afacerilor proprii” [45,
p.623]. Regionalizarea reprezintă o recunoaştere, conştientizare a veridicităţii pretenţiilor
generate de regionalism. Instituţionalizarea unei regiuni şi a unui sistem de autorităţi regionale
reprezintă o identificare a unui punct de tangenţă între pretenţiile populaţiei unui anumit teritoriu
şi politica statului în domeniu. Explicaţii valabile şi pentru instituirea UTAG.
32
Un următor moment de natură conceptuală, ce urmează a fi reflectat sine qua non, ţine de
elucidarea conţinutului şi a caracteristicelor sintagmei „relaţii politice”. Relaţiile politice
reprezintă un tip de interacţiuni de natură socială stabilite în cadrul societăţilor organizate politic.
Ele de rând cu celelalte tipuri de relaţii sociale – economice, culturale, militare, diplomatice,
caracterizează interacţiunile umane la etapa actuală la diferite niveluri – individuale, societale
sau internaţionale.
Analiza conţinutului literaturii de specialitate la capitolul gradul de reflectare a relaţiilor
politice, în calitate de obiect de studiu particular, permite autorului tezei să generalizeze că
„relaţiile politice” nu se bucură de o atenţie mare din partea politologilor. Din multitudinea de
studii precăutate, pot constata că doar o mică parte a acestora consideră necesar de investiga în
mod aparte cazul relaţiilor politice. De cealaltă parte, după cum a observat L.-P. Zăpârţan „alte
puncte de vedere supradimensionează rolul relaţiilor politice, la unii autori devin chiar obiectul
politologiei, aşa cum economia politică ar trebui să studieze în principal relaţiile economice de
producţie” [112, p.87-88].
Sunt de părere că trebuie să ne distanţăm de aceste opinii de extremă şi să concepem
relaţiile politice în calitate de constituente inseparabile ale sistemului politic, în calitate de
componente naturale ce de rând cu altele (agenţii, comportamentul, structura etc.) formează în
ansamblu activitatea politică. Relaţiile politice se originează în activitatea politică, în politică
însăşi.
În opinia lui V. Măgureanu, prin relaţii politice, în mod primar, se înţelege „modul de
interacţiune dintre actorii politici, bazat pe cooperare, competiţie sau conflict” [79, p.225]. În
continuare, autorul mai subliniază că „specificul relaţiilor politice constă în faptul că ele exprimă
poziţia, tendinţele şi acţiunile diferitor grupuri şi categorii sociale, instituţii şi organizaţii politice
aflate în competiţia pentru alocarea optimală a resurselor politice” [79, p.225]. În cazul cercetării
prezente, prin alocări de resurse politice, în special, este vorba de alocări optime de competenţe
politice, administrative şi juridice, în calitate de reflecţie a pretenţiilor de putere şi prestigiu a
anumitor grupuri sociale.
Din definiţia de mai sus se observă că autorul înţelege prin conţinutul relaţiilor de tip
politic, atât interacţiuni cu caracter de consens, cât şi interacţiuni cu caracter de conflict. De
altfel, analiza surselor bibliografice şi a cercetărilor în domeniu scot în prim plan anume
caracterul „ambivalent” al relaţiilor politice: sunt ele de natură integratoare şi de asociere sau
generatoare de conflict şi excludere. Drept exemplu poate servi şi studiul semnat de A.-P.
Iliescu, în care savantul vorbeşte despre două modele ale relaţiilor politice: al conflictului şi al
cooperării [72, p.42-46].
33
O analiză amplă a dilemei în cauză a fost reuşită de către D. Fisichella, care în urma
studiului operelor gânditorilor politici, a filosofilor şi a politologilor, deduce existenţa în
gândirea politică şi în ştiinţa politică a secolului XX a două orientări antitetice. Autorul consideră
că „… orientarea de tipul întâi este, în esenţă, prescriptivă, indicând cum ar fi trebuit să se
desfăşoare lucrurile, pe când orientarea de tipul al doilea este, în esenţă, descriptivă, şi ar indica
cum se desfăşoară lucrurile în realitate” [64, p.46].
Pentru reprezentanţii primei poziţii (Platon, Saint-Simon, Fr. Engels, V. Lenin) conflictul
este un factor şi un fenomen pur negativ, constituind o patologie colectivă ce trebuie înlăturată
din spaţiul politic [64, p.46]. În acest sens, relaţiile politice trebuie să determine un vector al
procesului politic orientat spre edificarea unei societăţi armonioase, lipsite de contradicţii şi
colizii. Pentru unii autori, „perioada de glorie a omenirii” ţine de domeniul trecutului (legenda
„epocii de aur”), pentru alţii, însă, se referă la viitorul „luminos”. Paradoxal, dar prin aceste
teorii se recunoaşte indirect esenţa conflictuală a relaţiilor politice. Fiindcă edificarea
„societăţilor ideale”, în majoritatea absolută a cazurilor, presupune dispariţia relaţiilor de natură
politică.
De cealaltă parte, un număr semnificativ de autori moderni şi contemporani sunt de
părere că „conflictul este o esenţă autentică, exclusivă şi inalienabilă” a relaţiilor politice [64,
p.46]. De exemplu, cercetătorul german C. Schmitt subliniază că „distincţia amic/inamic este
imanentă pentru orice comportament politic” [64, p.46]. M. Duverger consideră că relaţiile
politice sunt, în mod prioritar, relaţii de autoritate, la bază situându-se caracterul inegal, în
virtutea căruia unul sau mai mulţi indivizi îi domină pe ceilalţi [114, p.232]. Un alt autor, care
defineşte natura relaţiilor politice prin caracterul antagonic al relaţiilor dintre subiecţii acestora,
este J. Freund, care concepea politicul prin prisma următoarelor tipuri de relaţii [101, p.82]:
- relaţia dintre conducere şi supunere (generează ordinea necesară societăţii, în
general);
- relaţia dintre public şi privat (dă naştere diferitor opţiuni şi opinii);
- relaţia dintre amici şi inamici (generează lupta politică pentru binele comun).
Dinamismul şi mobilitatea procesului politic este asigurat de antagonismele respective.
Analizând aceste două puncte de vedere generalizate ca rezultat al studierii operei
gânditorilor politici şi a politologilor preocupaţi de chestiunea relaţiilor politice, trebuie de
acceptat şi de conştientizat faptul că o caracteristică indispensabilă a relaţiilor politice este
prezenţa conflictului. Dar nu trebuie de exagerat în această constatare. Istoria nu o dată a
demonstrat că încercările de edificare a unor societăţi fără de conflict, „ideale”, s-a realizat
anume „prin accentuarea logicii conflictuale, a conflictului şi a reprimării” [64, p.49]. Conflictele
34
trebuie acceptate ca elemente componente specifice şi inalienabile relaţiilor politice, la fel ca şi
colaborarea şi consensul. Conflictul nu este absolut necesar de al trata în termeni peiorativi
categorici, el întotdeauna, în opinia lui L. Coser, conţine un element de pozitivitate, de
dezvoltare [145].
Aşi putea concluziona că scopul relaţiilor politice nu este eliminarea conflictelor,
problema autentică a politicii este soluţionarea conflictelor. Iar metodele şi mecanismele de
soluţionare a conflictelor utilizate în diferite sisteme politice sunt acea hârtie de turnesol, prin
care poate fi apreciat caracterul democratic al regimului respectiv. Cazul UTAG, ce va fi analizat
în compartimentele ulterioare, este o reflectare deplină a concluziei respective.
Generalizând materialul bibliografic investigat, autorul tezei de doctor consideră că pot fi
deduse trei caracteristici de substanţă ale relaţiilor politice dintr-un sistem politic anumit. În
primul rând, relaţiile politice sunt relaţii de putere. Această idee a fost cercetată, în opinia lui G.
Poede, pentru prima dată în mod fundamental, de către M. Weber [95]. Savantul german
considera că puterea înseamnă „orice şansă de a face să triumfe în cadrul unei relaţii sociale
propria voinţă, chiar împotriva rezistenţelor”. Ulterior ideile weberiene au fost dezvoltate de
către R. Dahl. În opinia savantului „sistemul politic include multe activităţi ce nu sunt atinse de
normele constituţionale şi de celelalte norme legale. Deci este necesar un concept mai larg –
putere. O putere ce nu mai este un potenţial abstract a unei instituţii oarecare, ci o resursă ce se
manifestă concret, în relaţia dintre actori” [56, p.6]. Relaţia politică ca relaţie de putere este
concepută de către R. Dahl drept „capacitatea lui A de a acţiona în aşa fel încât să controleze
reacţiile lui B”. Autorul, de altfel, suprapune aceste două realităţi, considerând că reflectă aceeaşi
idee. Putem fi de acord, cu R. Dahl dacă ne aducem aminte definiţia cea mai răspândită cu
privirea la conceperea politicii drept lupta pentru cucerirea puterii.
Din perspectiva obiectului de studiu a tezei de doctor, sunt investigate în compartimentele
analitico-practice relaţiile privind repartizarea puterii între autorităţile politico-administrative ale
UTAG şi puterea politică centrală a Republicii Moldova.
În al doilea rând, relaţiile politice sunt „relaţii mediate prin sistemele de reprezentări
ideologice” [79, p.226]. Relaţiile politice, înainte de a se forma, trec prin conştiinţa oamenilor,
fiind prelucrată informaţia la nivel cognitiv, evaluativ şi atitudinal. În opinia autorului, ele
exprimă în modul cel mai direct şi mai concentrat aspiraţiile şi interesele unor segmente sociale
sau grupuri, în raport cu altele, în lupta pentru obţinerea de bunuri şi prestigiu. Această trăsătură
deosebeşte relaţiile politice de cele pur administrative, care se bazează exclusiv pe elementul
birocratic fără nici un fel de intervenţii ale ideologicului. În compartimentele ulterioare această
35
trăsătură se va manifesta prin analiza proceselor electorale şi a opţiunilor ideologice a
electoratului din UTAG, în cadrul scrutinelor naţionale şi regionale.
În al treilea rând, interesele politice constituie factorul care generează şi întreţine relaţiile
politice. După părerea autorului, fiecare protagonist sau subiect al relaţiilor politice este ghidat
de anumite interese, care pot atât converge, cât şi diverge cu interesele celorlalţi subiecţi. În mare
parte anume „în funcţie de factorul teleologic […] relaţiile pot căpăta forma cooperări,
competiţiei sau conflictului” [101, p.82]. Interesele politice sunt centrate pe dimensiunile puterii.
Ele includ cele mai fundamentale probleme ale vieţi sociale, întruchipându-le în triada „cine
guvernează – cum guvernează – în numele căror interese se realizează puterea” [101, p.83]. În
cazul particular al relaţiilor politice cercetate în cadrul tezei, se au în vedere acele raporturi care
s-au constituit la interferenţa dintre interesul găgăuzilor de a dispune de un anumit grad de
autodeterminare şi interesele puterii politice centrale ale statului de păstra caracterul său integru.
Rolul interesului politic este unul extrem de important, din care cauză aşi dori să insist
mai mult, în special, în lumina scopurilor şi sarcinilor cercetării de faţă. Specialiştii în domeniu
insistă asupra existenţei unor interese şi relaţii de tip „regional - intrastatal” specifice spaţiului
postcomunist şi, îndeosebi, postsovietic [101, p.247-258]. Conform analizelor efectuate de V.
Saca, spre deosebire de cazul unor state cu democraţie consolidată, în care regionalismul este
calificat nu ca o opoziţie faţă de ansamblu sau faţă de centru, ci ca o modalitate firească şi
benefică de funcţionare a organismului social-instituţional, ca o tradiţie politică, fenomenul
regionalismului postcomunist, se constituie şi se manifestă, preponderent, ca un pericol al unităţii
politice şi integrităţii teritoriale ale statului. Acest fenomen formează pe piaţa politică regională o
ofertă instabilă, tensionată, determinând astfel caracterul şi direcţiile identităţii politice a
populaţiilor locale. El are în diferite spaţii postcomuniste ceva comun, în special: tendinţele
supraaprecierii regionalului, dobândirii de împuterniciri ce depăşesc capacităţile reale de a le
realiza; opunerea maximă faţă de general-statal, lupta pentru apărarea intereselor regionale faţă
de cele ale centrului; consolidarea intereselor regionale opuse centrului, crearea unor coaliţii de
conjunctură neformale; crearea unor ideologii regionale specifice cu funcţii mobilizatoare de a
susţine interesul regional, de a construi şi a poziţiona imaginea regională în cadrul câmpului
politic; tendinţele elitelor politice regionale de a monopoliza spaţiul politic local şi de a-l supune
strict intereselor sale.
Sintetizând toate aceste trăsături ale relaţiilor şi intereselor politice de tip regional, deduc
faptul că ele se referă la realităţile social-politice postsovietice tranzitorii. O bună parte dintre
aceste constatări sunt proprii şi procesului politic din Republica Moldova, în special, pentru
perioada imediat următoare constituirii statului. În compartimentele ulterioare, voi analiza
36
nemijlocit problema în baza cazului UTAG. Ceea ce este necesar, în opinia autorului, de a
sublinia la moment, este faptul că lucrurile nu trebuie tratate exclusiv negativist. La baza
mişcărilor centrifuge regionale s-au şi factori obiectivi, care cu greu puteau fi depăşiţi în
perioada constituirii sistemului politic moldovenesc independent.
Este necesar, în vederea prezentării mai complete a reperelor conceptuale a sintagmei
„relaţii politice”, de a vorbi şi despre tipologia acestora. Din materialul teoretic de până acum,
precum şi reieşindu-se din criteriul atitudinii actorilor politici în procesul de realizare a
intereselor sale, pot fi sintetizate trei tipuri de relaţii politice: relaţii de colaborare, relaţii de
competiţie, relaţii de conflict. Acestea includ în sine natura ambivalentă (colaborare/conflict) a
relaţiilor politice. În sensul prezentei tipologii, relaţiile politice de competiţie diferă de cele de
conflict prin faptul că interesele actorilor politici implicaţi nu se exclud reciproc, ele putând
coexista în paralel. În cercetarea de faţă vor fi analizate toate aceste trei situaţii, dar în special cea
de colaborare şi cea de conflict, ca fiind mai specifice subiectului de investigaţie.
Un alt criteriu de clasificare ale relaţiilor politice ţine de natura subiecţilor acestora, şi
anume [79, p.229-230]:
- relaţii dintre actori politici individuali;
- relaţii dintre un actor politic şi un grup sau organizaţie politică;
- relaţii dintre organizaţii şi grupuri politice;
- relaţii politice ce se stabilesc între instituţiile de bază ale sistemului politic naţional;
- relaţii politice naţionale. Acestea se manifestă prin relaţii politice dintre majoritatea
şi o minoritate etnică, care-şi promovează interesele prin intermediul unui partid sau
asociaţie, constituită nu pe principiu pur doctrinar, ci exclusiv etnic;
- relaţii politice internaţionale.
Relaţiile politice investigate în compartimentele praxiologice ale tezei se încadrează, în
special, în categoria relaţiilor politice stabilite pe linie politico-administrativă, între autorităţile
(instituţiile) de bază ale statului, însă includ în sine, indubitabil, şi celelalte tipuri de relaţii
politice identificate, în proporţii diferite. Din perspectiva obiectului de studiu cercetat, este foarte
important de a distinge relaţiile politice de cele administrative. După A. Sîmboteanu „relaţiile
administrative (fundamentale) reprezintă acele relaţii care asigură în ansamblu interacţiunea
administraţiei publice, ca sistem, cu principalele instituţii ale statului” [106, p.82]. Iar dacă însuşi
sistemul administraţiei publice include o totalitate de autorităţi, atunci deducem caracterul
„dezideologizat” şi „depersonalizat” al relaţiilor administrative, care se desfăşoară strict în limite
legal-instituţionale.
37
Din punctul acesta de vedere relaţiile politice sunt de un conţinut mai larg şi le includ pe
cele administrative. Autorul nu poate fi de acord cu tezele enunţate de unii specialişti, ca de
exemplu I. Creangă [54], ce consideră că relaţiile dintre guvernul central al Moldovei şi
autorităţile regionale ale UTAG sunt doar de natură administrativă, ce pot fi asemănate relaţiilor
guvernului central cu autorităţile administraţiei publice executive şi deliberative de nivelul doi.
În opinia autorului, argumentată pe parcursul prezentei teze de doctor în ştiinţe politice, relaţiile
dintre autorităţile publice ale UTAG şi cele centrale ale statului moldovenesc sunt relaţii de
natură politică, ce pe lângă componenta pur administrativă, includ şi aspectele: electorale, etno-
culturale, ideologice, instituţionale.
În baza informaţiei teoretice identificate şi sintetizate de către autor, se poate de
concluzionat că: relaţiile politice sunt o categorie distinctă a relaţiilor sociale cu caracter de
colaborare, competiţie sau conflict ce se stabilesc între indivizi, grupuri sociale, instituţii sau
organizaţii în vederea realizării intereselor proprii sau de grup, care se referă la: cucerirea şi
exercitarea puterii politice, controlul şi influenţarea deciziilor politice sau la repartizarea
resurselor politico-administrative. În ceea ce priveşte cazul particular al relaţiilor politice dintre
autorităţile centrale ale statului şi cele regional-autonome, atunci acestea se desfăşoară nu doar la
nivel de instituţii, ci şi la nivel de indivizi şi grupuri sociale, cu scopul armonizării climatului
social din întreaga societate. Caracterul acestor relaţii nu trebuie să fie unul de conflict,
dezintegrator, ci dimpotrivă – unul de colaborare, prin agregarea intereselor în vederea realizării
unui bun comun.
În continuarea paragrafului voi insista asupra formelor legal-instituţionale de
individualizare a puterilor politice regionale în raport cu autorităţile centrale ale statului. În acest
fel, amintesc că din punctul de vedere al organizării politice a puterii, deosebim trei forme ale
structurii de stat: stat unitar, stat federal şi uniuni de state [73, p.64-87]. Diferiţi autori tratează în
mod diferit aceste realităţi politico-organizatorice: „există autori care analizează fiecare dintre
cele trei noţiuni în mod distinct şi pe acelaşi plan, autori care grupează cercetarea în analiza celor
două forme ale statului (unitar şi compus) şi analiza uniunilor de state, şi autori care cercetează,
pe de o parte, statul unitar şi pe de altă parte, împreună, federaţia şi uniunile de state” [98, p.18].
În cazul cercetării prezente, reieşind din particularităţile structurilor de stat nominalizate,
precum şi în mod primordial, pornind de la realităţile social-politice caracteristice statului
Republica Moldova, consider că analiza ştiinţifică trebuie să aibă în vedere în mod distinct statul
(cu formele sale unitară şi federală), pe de o parte, şi uniunea de state, pe de altă parte. Cazul
uniunii de state nu va fi luat în consideraţie de către autor pe motiv că nu este unul propriu
38
entităţii politice Republica Moldova, precum şi din motivul că nu este o formulă plauzibilă unor
sisteme politice ce-şi doresc perpetuarea existenţei sale fizice.
Consecutiv, vor fi supuse analizei două situaţii: cazul (modalităţile şi scenariile) relaţiilor
politice stabilite între puterea centrală şi puterea regională într-un stat unitar, pe de o parte, şi
exemplul relaţiilor politice constituite într-un stat de tip federal, pe de alta. Toate aceste
momente fiind raportate în mod implicit la natura relaţiilor stabilite şi dezvoltate între autorităţile
centrale ale Republicii Moldova şi autorităţile UTAG.
Primul caz analizat ar fi al relaţiilor politice stabilite între puterea politică centrală şi cea
regională, care pretinde prerogative suplimentare autorităţilor locale în vederea controlului şi
influenţării puterii de decizie la nivel regional, în limitele statului unitar. Conceptul de bază ce
reglementează acest tip de relaţii politice existente într-un stat unitar este cel de descentralizare.
Descentralizarea este un concept destul de larg, dar pe parcursul paragrafului de faţă ne vom
referi, în mod aparte, la descentralizarea de un anumit tip, „care presupune acordarea autonomiei
regionale, îndeosebi acordarea „statutului special” unei sau mai multor comunităţi teritoriale în
componenţa unui stat unitar” [65]. Acest tip de descentralizare trebuie deosebit de aşa zisa
„descentralizare obişnuită” specifică, la fel statelor unitare, şi care semnifică „delimitarea
sistemului „autoguvernării locale” de sistemul faţă de care organele puterii locale au fost
reprezentate de trimişii împuterniciţi ai centrului” [65].
În practica democraţiilor europene cu tradiţie există un şir de exemple de creare a
regiunilor cu statut special, în baza principiilor descentralizării. Printre exemplele devenite deja
clasice am putea menţiona: cazul Franţei, unde există 22 de regiuni încorporate în sistemul
comunităţilor teritoriale, şi o regiune distinctă cu „statut special” – Corsica (în baza criteriului
etnic) [75]; cazul Italiei, unde sunt constituite 15 regiuni încadrate în sistemul administrativ-
teritorial de acelaşi nivel şi 5 regiuni cu „statut special”, printre care ce mai cunoscut şi mai
apropiat de cazul UTAG este cel al Trentino-Tirolul de Sud [78]; cazul Spaniei, care este unul
deosebit şi se remarcă prin constituirea unui veritabil „stat al autonomiilor” în limitele
constituţionale ale statului unitar, compus din 17 comunităţi autonome cu „statut special” [105];
sau cazul Marii Britanii, unde la răscrucea secolelor XX-XXI se observă un accentuat proces de
transmitere a puterii politice de la centru către autorităţile Irlandei de Nord, Scoţiei şi Ţării
Galilor, proces ce, în esenţă, corespunde programelor de acordare a „statutului special” acestor
regiuni în interiorul statului unitar – Regatul Unit [81].
Studierea atentă a acestor cazuri ne indică în mod pregnant asupra faptului că acordarea
de statut special unor teritorii pe criteriu etnic este o procedură reală şi, deseori, optimă pentru
depăşirea relaţiilor de conflict în interiorul statelor unitare [78]. Această practică este una care
39
poate avea efect integrator şi nu neapărat dezintegrator. Exemplul experienţelor din domeniu,
menţionate mai sus, permit de a argumenta această teză.
Totuşi trebuie să fim conştienţi de existenţa a unei multitudine de impedimente ce
urmează a fi depăşite în relaţiile dintre puterea politică centrală şi cea regională cu statut special.
Studiul de caz a experienţelor europene ne permit de a atenţiona asupra următoarelor probleme
specifice descentralizării de acest tip. Prima problemă este cea a „atitudinii specifice” faţă de
regiunea cu statut special, comparativ cu unităţile administrativ teritoriale „obişnuite”. S-a
observat că prin acordarea de statut special regiunea obţine o atitudine preferenţială (în domeniul
politicii fiscale, de exemplu) faţă de celelalte. Spania a încercat să depăşească această problemă
prin crearea aşa-zisului „stat al autonomiilor”, unde s-ar dizolva necesităţile specifice fiecărei
regiuni. Problema se acutizează în cazul în care la baza formării regiunii cu statut special se
situează criteriul etnic. În aşa fel, populaţia etnic-majoritară poate fi situată într-o situaţia
defavorabilă faţă de minoritatea etnică organizată într-o regiune cu statut special. Specificul
problemei urmează să fie conştientizat de atât de autorităţile centrale, cât şi de cele regionale.
O următoare problemă care poate apărea din momentul implementării principiilor
descentralizării şi constituirii de regiuni cu statut special este cea cu privire la – garanţia
autonomiei. Necesitatea garantării statutului special apare din spiritul neîncrederii, respectiv
procedura de garantare are drept efect sporirea gradului de încredere între subiecţii relaţiilor
politice. Un pas foarte important îl reprezintă „introducerea” garanţiilor autonomiei în legea
fundamentală a statului. Drept soluţie de limită ar putea fi garantarea internaţională a statutului
special al autonomiei, exemple de acest gen fiind specifice cazului Tirolului de Sud. Însă, în
opinia autorului, această soluţie nu este una valabilă şi viabilă pentru sistemul politic
internaţional actual. Garantarea internaţională ascunde în sine mai multe pericole decât
dividende statului unitar. Mai ales în cazul statelor de dimensiuni geografice mici.
Un alt subiect de discuţie ce ţine de implementarea prevederilor statutului special se
referă la repartizarea împuternicirilor, prerogativelor, competenţilor între părţile implicate în
relaţiile politice respective. Acest moment este unul foarte sensibil şi fundamental pentru viitorul
relaţiilor politice dintre autorităţile centrale şi cele regionale. Specialiştii în domeniu, în
particular, M. Weller şi S. Wolff, vorbesc despre trei tipuri de competenţe: cele repartizate în
exclusivitate teritoriului autonom, împuterniciri cu referinţă în exclusivitate la centru;
prerogative de realizare în comun [118]. De regulă, dacă împuternicire exclusiviste sunt mai uşor
de repartizat. De exemplu, politica externă sau forţele armate, sunt în mod implicit sfere de
activitate în exclusivitate ale centrului, iar anumite prerogative din domeniul culturii sau
învăţământului pot fi transmise teritoriului. Pe când cel mai dificil este de a repartiza sferele de
40
responsabilitate comună a puterii centrale şi a celei regionale. De aici pornesc majoritatea
disensiunilor.
În opinia lui I. Alexandru, o altă chestiune dificilă a procesului de implementare a
principiilor descentralizării, prin instituirea de regiuni cu statut special este cel de păstrare a
caracterului unitar al statului, sau de păstrare a puterii supreme de stat. Autorul menţionează că,
„întărirea puterii regionale (prin descentralizare) nu trebuie să pericliteze unitatea naţională,
caracterul intangibil al acesteia, proclamat în textele fundamentale, care a fost şi este asigurat
prin diverse mijloace” [46, p.103]. În continuare, M. Forsyth, insistă ca „centrul să-şi rezerve
dreptul de a interveni în treburile regiunii, şi dacă este necesar să limiteze autonomia regiunii în
cazul în care este pus în pericol integritatea şi existenţa statului în întregime” [65]. Aceste
stipulaţii reies din însuşi caracterul unitar al statului, dar sunt considerate a fi foarte periculoase
de către autorităţile regionale. Soluţia reală de evitare a unor astfel de situaţii este legitimarea
unui cadrul legal de comun acord, care ar preveni depăşirea atribuţiilor legale de partea ambelor
părţi implicate în relaţiile politice.
O altă problemă, sesizată şi analizată în opera economistului K. McMann [117], este cea
cu privire la autonomia economică (financiară) a regiunilor cu prerogative decizionale aparte.
Este absolut firesc ca o autonomie veritabilă să fie posibilă doar în condiţiile existenţei acoperirii
financiare a împuternicirilor delegate de la centru către puterea regională. Analiza literaturii în
domeniu permite de a distinge trei modalităţi de completare a fondurilor financiare ale regiunii
cu statut special, fără a atenta la caracterul autonom al acesteia. Este vorba despre: acordarea
dreptului regiunii de a-şi completa bugetul regional în baza unor impozite naţionale strict
determinate; acordarea guvernului regional a dreptului de a majora cotele de impozitare la
impozitele ce cad sub incidenţa prerogativelor regionale în domeniu; prevederea dreptului pentru
primirea subsidiilor periodice din partea bugetului central, în vederea acoperirii anumitor
cheltuieli din cel regional. Ultimul aspect, de regulă instigă la nemulţumiri din partea celorlalte
unităţi administrativ teritoriale, pe motiv de posibilă favorizare. Totuşi, aici poate fi invocat
argumentul privind obligaţia guvernului central de a susţine standardele de stat în domeniul
prestării serviciilor sociale, comune pentru toţi cetăţenii statului.
În aşa mod au fost deduse şi descrise principalele probleme ce apar pe parcursul
implementării principiilor descentralizării în vederea consolidării regiunilor cu statut special.
Practica europeană occidentală în domeniu ne demonstrează că situaţii lipsite de dificultăţi nu
există, important este ca toate aceste impedimente să fie depăşite prin metode şi mecanisme de
compromis. Constatare perfect valabilă şi pentru relaţiile politice, în proces de optimizare,
existente între autorităţile regionale ale UTAG şi cele centrale ale Republicii Moldova.
41
Un nou concept definitoriu pentru situaţia regiunilor cu statut special din interiorul
statelor unitare este cel de autonomie. Autonomia este o situaţie, o stare de fapt, un regim
politico-juridic, economic şi cultural, ce diferă prin intensitate de la caz la caz, şi care se obţine
în rezultatul delegării de competenţe între autorităţile ierarhic superioare şi cele ierarhic
inferioare. Prin delegarea de competenţe se are în vedere „procesul de transmitere a unor
împuterniciri, competenţe, de la un deţinător al lor la altul, în scopul exercitării mai eficiente a
administraţiei” [106, p.137]. În dependenţă de gradul şi calitatea competenţelor delegate reciproc
de către autorităţi de diferite niveluri ierarhice, putem vorbi despre autonomie administrativă
(locală) şi autonomie politico-administrativă (specială) [92, p.75-77]. Autonomia locală se referă
la unităţile administrativ-teritoriale „ordinare” ce se autoguvernează conform principiilor
descentralizării administrative [58, p.337-338]. Pe când prin autonomie politică, se are în vedere
cazul unităţilor teritoriale autonome cu statute juridice speciale, ce se autoguvernează nu doar în
baza delegării de competenţe administrative, ci şi politice. De exemplu, poate fi vorba despre
dreptul de a elabora şi adopta legi locale. Din acest punct de vedere suntem total justificaţi de a
vorbi despre relaţii politice între autorităţile regionale ale UTAG şi cele centrale ale Republicii
Moldova, ca fiind de natură să depăşească limitele pur administrative ale relaţiilor. În aceeaşi
ordine de idei M. Orlov consideră că „autonomia specială acordată regiunii locuită în majoritate
de găgăuzi ca grup etnic, nu este altceva decât autonomie politică sau legislativă” [91, p.18].
În a doua jumătate a secolului XX, dar îndeosebi după prăbuşirea blocului de state
socialist şi declanşarea mişcărilor etnopolitice în statele Europei Centrale şi de Est, factorii de
decizie la nivel european, precum şi mediile academice au încercat instituţionalizarea unui sistem
de protecţie a drepturilor minorităţilor naţionale. Conform protocolului adiţional adoptat la
Gdansk la 12 mai 1994 de către Congresul Uniunii federale a Comunităţilor etnice europene,
autonomia este considerată drept un instrument de protecţie a minorităţilor etnice [97, p.32].
Conform prevederilor acestui protocol avem trei tipuri de autonomii:
- autonomie teritorială: când etnia este majoritară într-o anumită zonă;
- autonomie culturală: când nu are statut de majoritate într-o anumită zonă geografică
a ţării;
- autoadministrare locală (autonomie locală): când reprezentanţii unei anumite etnii
trăiesc dispersat.
În cazul autonomiei teritoriale se are în vedere „un statut special acordat unei zone
teritoriale care permite locuitorilor acesteia să-şi rezolve singuri problemele proprii prin
legislaţie, guvernare, administrare şi jurisdicţie proprie. Acest lucru nu implică pretenţii la
suveranitate, iar caracteristicile autonome trebuie delimitate exact în legislaţia statului respectiv”
42
[177]. Printre domeniile de autoritate ale autonomiei am putea enumera: folosirea de însemne
proprii; dreptul de a-şi spune cuvântul la reglementarea problemei dublei cetăţenii; învăţământul,
inclusiv cel superior, în funcţie de valorile şi necesităţile grupului etnic respectiv; instituţiile şi
programele culturale; radio-televiziunea; protecţia socială şi ocrotirea sănătăţii; poliţia;
impozitele pentru scopuri regionale.
Referitor la autonomia culturală, autorul subliniază că „spre deosebire de autonomia
teritorială, statutul special necesar administrării problemelor proprii nu se acordă unei unităţi
teritoriale, ci unui grup de persoane reunit într-o formă de asociere adecvată. Această formă de
autonomie este utilă atunci când grupurile etnice nu sunt majoritare în zonele în care locuiesc sau
dacă acestea nu consideră necesară solicitarea autonomiei teritoriale, indiferent din ce motiv”
[177].
Autonomia culturală trebuie să cuprindă toate domeniile care, conform părerii grupurilor
etnice, sunt esenţiale pentru păstrarea, protecţia şi dezvoltarea identităţii lor, domenii
semnificative cum ar fi: cultura; învăţământul; informarea, inclusiv radio şi TV; utilizarea de
însemne proprii; dreptul de a lua parte la discuţii referitoare la o eventuală dublă cetăţenie; alte
domenii utile păstrării şi exercitării drepturilor de protecţie proprie necesară.
Al treilea caz este acela al autoadministrării locale. Formele de autonomie teritorială şi
culturală acoperă un spectru larg din necesarul grupurilor etnice privind autoadministrarea
problemelor proprii, dar lasă deschise o serie de cazuri care nu pot accede în nici un caz la
autonomia teritorială şi numai parţial la cea culturală, ca de exemplu: atunci când membrii unor
grupuri etnice trăiesc în diasporă, izolaţi, dar totuşi reprezintă majoritatea în unele mici unităţi
administrative, cum ar fi regiunile, comunele sau părţi din comune. Pentru asemenea cazuri se va
prevedea autoadministrarea locală (autonomia locală) [177].
Cazul autonomiei teritoriale, care este propriu şi exemplului găgăuzilor din Republica
Moldova, a fost analizat în particular şi de către H. Hurst, care consideră că un teritoriu autonom
beneficiază de următoarele atribuţii [71, p.430]:
- există un organ legislativ ales pe plan local cu autoritate legislativă independentă,
limitată printr-un document constituent. În afara cazului în care exercitarea acestei
autorităţi depăşeşte competenţa legislativului local, aşa cum a fost definită în
documentul constituent, aceasta nu va fi supusă vetoului guvernului central.
Competenţa locală include, de regulă, controlul şi influenţa asupra învăţământului
primar şi secundar, folosirea limbii, structura guvernului local, folosirea pământului
şi planificarea;
- există un şef al executivului ales pe plan local, care este aprobat de guvernul central;
43
- sistemul juridic local este autonom;
- ariile de interes comun sunt supuse reglementărilor care vizează împărţirea puterii
între guvernul autonom şi cel central, în cadrul căreia flexibilitatea locală este
permisă numai în parametrii politici stabiliţi de guvernul central.
În concluzie, o regiune autonomă cu statut special trebuie să se bucure de un control
efectiv asupra problemelor care sunt, în primul rând, de interes local în cadrul general al
normelor fundamentale ale statului. Autonomia nu este echivalentă cu independenţa şi guvernele
autonome nu sunt imune la influenţa puterii centrale. În acelaşi timp, statul trebuie să adopte o
atitudine flexibilă, care să permită regiunii autonome exercitarea unei puteri reale, în special
atunci când exercitarea acestei puteri se manifestă contra preferinţei inerente a statului pentru
centralizare şi uniformitate.
După T. Benedicter „autonomia teritorială este o soluţie de compromis ce oferă
posibilitatea de a distribui prerogativele legislative şi executive între guvernul central şi
minoritatea naţională ţinându-se cont de scopurile fiecărei părţi: prezervarea integrităţii statului
şi a suveranităţii teritoriului, pe de parte, şi autoguvernarea în interesele minorităţii naţionale, pe
de altă parte” [174]. Un moment deosebit de important asupra căruia insistă în continuare autorul
este tratarea autonomiei ca o realitate dinamică, ca un proces, ce permanent necesită ajustarea
mecanismelor de funcţionare ale autonomiei la intrările din mediul exterior.
Analizând experienţele europene occidentale menţionate mai sus putem deduce cu
siguranţă ideea că statul unitar poate oferi un cadru politico-juridic suficient pentru dezvoltarea
administrativă, spirituală şi economică a unei minorităţi etnice anumite. Este important ca
relaţiile politice dintre centru şi puterea regională să se încadreze în limitele constituţionale şi
statutare adoptate de comun acord. Statutul special nu trebuie să fie o formă politico-juridică de
dezintegrare a societăţii, ci de convieţuire şi conlucrare în numele patriei comune. Indiferent de
forma autonomiei utilizată de către etnia minoritară, problema cea mai importantă, vitală chiar,
este cea a domeniilor şi limitelor de acţiune a prerogativelor în raport cu statul. De aici şi
necesitatea apriorică a delimitării legale nete a raporturilor dintre puterea centrală şi cea
regională.
În cele ce urmează va fi analizat cazul relaţiilor politice dintre puterea centrală şi cea
regională edificate şi dezvoltate în limitele constituţionale ale statului federal. Definiţia de
generic a federalismului aparţine lui W. Riker, care spunea că „federalismul este o organizare
politică în care activităţile guvernului sunt divizate între guvernele regionale şi guvernul central
într-o astfel de manieră, încât fiecare tip de guvern are decizia finală în anumite domenii” [77,
p.179]. În aceeaşi ordine de idei se exprimă şi V. Beniuc, care reiterează ideea că statul federal se
44
bazează pe distribuirea puterilor, conform constituţiei, către cel puţin două niveluri de guvernare
[125]. Aceste niveluri sunt percepute de către autor în termeni spaţiali, geografici – guvernarea
întregului, ce coincide cu hotarele federaţiei în totalitate, şi guvernarea părţilor, care se referă la
unităţile federaţiei (state, landuri, provincii etc.). Colectivităţile federale respective sunt
veritabile state şi dispun de atribute de suveranitate, chiar dacă aceasta nu este deplină şi întreagă
[68].
Pentru a înţelege cazul regiunilor sau subiecţilor federaţiei din perspectiva prerogativelor
şi competenţelor în raport cu puterea centrală, ar fi util de analizat factorii de bază, care ar
caracteriza o federaţie. Putem evidenţia următoarele direcţii de cercetare [179]:
- modalitatea de constituire. Din acest punct de vedere, avem federaţii unionale şi
descentralizate. Cele unionale se constituie în baza unor acorduri unionale de către state existente
deja (de exemplu, Statele Unite ale Americii). Iar cele descentralizate, se formează în baza
procesului de descentralizare ale statelor unitare (de exemplu, Canada, India). În cazul Republicii
Moldova, ar fi vorba despre a doua variantă;
- separarea competenţelor pe verticală. Este una dintre cele mai sensibile probleme.
Îndeosebi în cazul federaţiilor în constituire. Este semnificativ că în federaţiile moderne normele
de drept stabilite la nivel central au superioritate asupra actelor locale, dacă acestea se referă la
domeniul de reglementare federal. De obicei aceste momente sunt stipulate în Constituţii, iar
Curtea Constituţională este cea care reglementează disensiunile apărute între centrul federal şi
subiecţii federaţiei;
- armonizarea elementelor de coordonare şi subordonare între centru şi subiecţii
federaţiei. De regulă, de competenţa exclusivă a organelor centrale, ţine: legislaţia federală,
politica externă, regimul vamal, sistemul financiar-bancar şi al asigurărilor, sistemul de
comunicaţii la nivel naţional. Pe când de competenţa autorităţilor regionale, ţin: cultura,
educaţia, bugetele locale, ocrotirea sănătăţii, ordinea publică. Totuşi, aceste momente nu trebui
tratate ca ceva rigid, ci mai degrabă o bună parte din ele sunt negociabile, prin semnarea unor
acorduri de delimitare a competenţelor;
- modalitatea de funcţionare, diferenţa statutului subiecţilor, organizarea lor
interioară. Din acest punct de vedere federaţiile se clasifică în simetrice şi asimetrice. Majoritatea
federaţiilor stabile sunt simetrice, cu mici elemente de asimetrie. Aceste diferenţe, de regulă sunt
determinate de factorii ce se situează la baza constituirii federaţiei – etnic sau teritorial.
Federaţiile stabile sunt cele formate în baza criteriului teritorial, pe când cele formate în baza
criteriului etnic sunt susceptibile procesului de dezintegrare;
45
- mecanisme de conservare a federaţiei. Pentru asigurarea stabilităţii sistemelor
federale este necesar ca relaţiile interne să fie destul de puternice, nici o parte a sistemului să nu
prevaleze asupra alteia. Relaţiile dintre centru şi subiecţi trebuie să se bazeze pe reciprocitate.
Dacă aceste principii sunt încălcate, federaţiile se prăbuşesc. Experienţa internaţională
demonstrează că pentru ca federaţiile să fie stabile centrele federale trebuie să dispună de un set
de competenţe exclusive şi forţe necesare pentru asigurarea integrităţii teritoriale. De acea în
ţările federative puterile centrale au dreptul de a institui starea de urgenţă în autonomii, şi să se
implice cu forţa.
În concluzie, structura federală este una din soluţii pentru soluţionarea unor conflicte de
natură etnică, de securitate, confesională etc. La moment proporţia statelor federale din totalul
sistemelor politice nu este aşa de mare: din circa 200 de state doar 21 sunt federative. De
subliniat că ele înglobează, însă, circa 40% din populaţie [68]. Respectiv, majoritatea absolută
sunt state de proporţii geografice mari. Plus la aceasta, referindu-ne la cazul Găgăuziei, în
calitate de subiect potenţial al federaţiei, trebuie să reamintim că practica internaţională în
domeniu demonstrează că federaţiile constituite după principiul etnic, sunt pasibile riscului de a
provoca mişcări separatiste, de formare a unor autarhii. După cum consideră M. Mironiuc în
cercetările sale, sunt mari riscuri ca astfel de federaţii să nu supravieţuiască provocărilor [154].
Este important de subliniat că opţiunea între sistemul federal şi cel unitar, este în primul
rând una politică, ţinându-se cont de aşa aspecte ca tradiţia, mentalitatea, cultura, contextul
istoric şi politic. Vorbind despre rolul tradiţiei, cu lejeritatea poate fi menţionat cazul Franţei,
care potrivit expresiei lui Y. Meny vede în federalism un element de „slăbiciune”, iar statul
unitar este tratat istoriceşte ca ceva perfect ce asigură Franţei putere dea lungul secolelor [118,
p.311]. Iar în cazul Germaniei sistemul federal ţine, deja, de tradiţie, de preocuparea de după al
doilea război mondial de a preveni dictatura, federalismul fiind privit ca un element de libertate
din partea germanilor, iar din partea aliaţilor drept o piedică în calea constituirii unei Germanii
puternice.
În cazul Republicii Moldova tradiţia este una absolut unitară, reieşind din parcursul
istoric destul de dificil. Pe de altă parte, toate aceste probleme privind viitorul unitar sau federal
al Republicii Moldova sunt determinate şi de „tinereţea” statului moldovenesc. De aici e şi mai
important ca anume la această etapă incipientă elitele politice, de rând cu cetăţenii statului, să
aleagă calea cea mai reuşită de dezvoltare a societăţii, din perspectiva structurii de stat.
Din punctul de vedere al găgăuzilor ambele variante legal-instituţionale sunt benefice
dezvoltării culturale a etniei: atât autonomia teritorială în componenţa unui stat unitar, cât şi în
calitate de subiect al federaţiei în cadrul unui stat federativ. Însă reieşind din principiul
46
reciprocităţii dintre interesele puterilor centrale şi a celor regionale am considera că varianta unei
autonomii regionale bine fundamentate şi asigurate constituţional şi legal ar fi optimă. La
moment, alternativa federativă de dezvoltare a statului Republica Moldova implică multe riscuri.
Am vorbit despre situaţia de moment având în vedere şi cazul nesoluţionat al conflictului
transnistrean, care nu constituie un subiect de investigaţie distinct în limitele tezei de faţă, însă de
mecanismul de soluţionare a căruia, cu siguranţă va depinde mult şi soarta „statutului special” a
găgăuzilor.
Plus la aceasta, din analizele efectuate în cadrul paragrafului cu privire la statutul
autonomiile regionale şi a subiecţilor federaţiilor se observă că în prezent, în practica
constituţională europeană se observă o convergenţă a principiilor de constituire a statelor unitare
şi acelor federative. Exemplul Spaniei şi a Italiei sunt elocvente.
Structura instituţională în limitele căreia se desfăşoară relaţiile politice dintre puterea
centrală şi cea regională, este o entitate cu input şi output. Pe de o parte, configuraţia structurii de
stat este determinată de conţinutul şi calitatea relaţiilor politice, iar pe de alta, o dată stabilită, ea
singură proiectează vectorul ulterior al acestora. Reieşindu-se din experienţa internaţională în
domeniu, precum şi pornind de la specificul istoriei politice a Republicii Moldova, suntem de
părere că varianta optimă de constituire şi desfăşurare a relaţiilor politice dintre puterea centrală
şi cea a elitelor etniei găgăuze este cea ce se încadrează în formula: puterea centrală a statului
unitar – puterea regională a autonomiei cu statut special. Conţinutul concluziei în cauză va putea
suferi modificări din momentul în care va fi soluţionat conflictul transnistrean, în dependenţă de
configuraţia ulterioară a structurii de stat a Republicii Moldova.
2.2 Găgăuzii din Moldova în căutarea propriei identităţi etnopolitice în contextul
relaţiilor dintre puterile centrală şi regională
Al doilea paragraf al compartimentului teoretico-metodologic este consacrat cercetării
cazului etniei găgăuze în calitate de grup etnosocial minoritar, în comparaţie cu majoritatea
etnică titulară a statului în care locuieşte, ce doreşte să-şi perpetueze originalitatea şi
individualitatea culturală. În acest scop, sunt supuse cercetării principalele momente ce ţin de
evoluţia istorică şi dezvoltarea cultural-spirituală a etniei găgăuze. Ca ulterior să analizez unele
momente de ordin conceptual cu privire la acordarea calificativului identitar găgăuzilor: grup
etnic, minoritate etnică sau naţională, popor. Acest subiect este unul foarte sensibil, în mod
primordial, pe motivul politizării sale. Unul dintre obiectivele cercetării de faţă este
abstractizarea de la implicaţiile politice şi lansarea în discuţii doar de pe poziţii ştiinţifice. Până
la elucidarea acestor momente voi folosi un termen mai neutru, dar corect, în opinia autorului, şi
47
anume cel de etnie sau grup etnosocial. În fine, o ultimă problemă analizată în cadrul
paragrafului de faţă se referă la politicile promovate de către statul-naţiune faţă de minorităţile
etnice de pe teritoriul său, în vederea asigurării succesului exerciţiilor analitice şi apreciative ce
vor fi efectuate în compartimentele praxiologice ulterioare ale tezei.
Dacă paragraful anterior s-a caracterizat prin concentrarea atenţiei asupra laturii legal-
instituţionale a relaţiilor politice dintre puterea centrală şi cea regională (fără a implica neapărat
factorul etnic), atunci prin paragraful de faţă se efectuează particularizarea obiectului de studiu,
şi anume studiul relaţiilor dintre puterea centrală şi cea regională, formată şi consolidată în baza
principiului etnic.
Etnogeneza găgăuzilor ca grup etnosocial distinct a fost şi rămâne un subiect de
investigaţie destul de dificil şi pe alocuri controversat. Această constatare este determinată de cel
puţin trei factori. Pe de o parte, este prezentă politizarea excesivă a problemei; în al doilea rând,
trecutul istoric al găgăuzilor este unul foarte tumultuos, desfăşurându-se pe mai multe areale
geografice, şi pe alocuri discontinuu, fiindcă lipsesc date istorice specifice anumitor perioade; şi
în final îşi lasă amprenta asupra cercetărilor şi numărul relativ mic (aproximativ 200.000) de
reprezentanţi ai etniei, care face ca urmele lăsate în istorie să fie pe alocuri puţin observabile din
motivul dominării de etniile mai numeroase.
O atenţie aparte va fi acordat primului factor. Pe parcursul anilor '80-'90 ai secolului al
XX-lea, când dorinţa de emancipare naţional-culturală a poporului găgăuz a întâlnit reacţie ostilă
din partea conducerii sovietice, apoi naţionale a Republicii Moldova, a avut loc o exagerare a
opiniilor şi poziţiilor care au deraiat de pe şinele ştiinţifice. Constatare perfect valabilă atât
pentru istoricii, dar în special, activiştii găgăuzi şi moldoveni. Aşa, de exemplu, istoricii şi liderii
de opinie găgăuzi - M. Marunevici şi G. Stomatov, vorbeau despre faptul că Bugeacul (regiunea
geografico-istorică a Republicii Moldova) ar fi locul de etnogeneză a găgăuzilor, care ar fi
populat aceste teritorii anterior populaţiei băştinaşe [152]. În acest fel găgăuzilor le-ar fi
aparţinut dreptul de progenitură asupra acestor meleaguri, şi nu moldovenilor.
Autorul tezei nu poate fi de acord cu aceste teorii tendenţioase care sfidează majoritatea
studiilor fundamentale în domeniu. De altfel, aceste ipoteze care pot fi considerate o manifestare
o reflectare aproape obiectivă a vremurilor absolut tulburi din perioada prăbuşirii statului
sovietic şi a revirimentului etnic din acest spaţiu geopolitic, nu şi-au găsit un suport factologic şi
ştiinţific pe măsură.
De cealaltă parte, A. Savin insistă asupra faptului că găgăuzii din Republica Moldova, nu
sunt nimic altceva decât o diasporă, iar majoritatea găgăuzilor ar fi locuit în Bulgaria [190]. Pur
şi simplu statul bulgar nu le recunoaşte nici un fel de drepturi, şi doar Republica Moldova prin
48
politica sa naţională loială, le permite emanciparea politico-culturală. Argument ce a fost respins
categoric de către delegaţii primului Congres al găgăuzilor de pretutindeni, care au recunoscut
unanim faptul că majoritatea etnicilor găgăuzi locuiesc în Republica Moldova. Şi nici într-un caz
nu poate fi vorba de vre-un statut de diasporă [129].
Nici această ipoteză cu privire la concentrarea majorităţii găgăuzilor în Bulgaria nu este
acceptată de către autor, pe motiv că nu a fost argumentată factologic şi ştiinţific. Ambele
ipoteze menţionate în aliniatele de mai sus sunt exemple de concepţii radicale politizate şi
părtinitoare. Volens-nolens ele au drept scop instigarea la conflicte pe principii pseudoistorice.
De aici şi responsabilitatea mare a autorului în analiza unei bibliografii selectate pe principii
ştiinţifice.
În continuare, în vederea înţelegerii mai profunde şi mai obiective a evenimentelor din
ultimele decenii legate de mişcarea de emancipare culturală şi politică a găgăuzilor, voi prezenta
unele momente cheie ale evoluţiei poporului găgăuz. În acest scop vor fi prezentate atât
concepţiile tradiţionale deja, cât şi rezultatele cercetărilor istorice şi genetice de ultimă oră.
Cercetările cu privire la etnogeneza poporului găgăuz, a provenienţei etnonimului, a familiei
lingvistice la care aparţine, au demarat, în special, din momentul în care primi colonişti găgăuzi
au populat teritoriile Imperiului Ţarist. Atât autorităţile academice, cât şi entuziaştii încercau să
clarifice paradoxurile existenţialiste ale acestui grup etnosocial, care erau confundaţi cu bulgarii,
însă vorbeau o limbă turcă, în condiţiile în care confesiunea era ortodoxă. În rezultatul
cercetărilor efectuate începând cu acea perioadă de către V. Moşcov [155] şi N. Derjavin [134],
iar ulterior cu concursul intelectualităţii găgăuze formate, s-a structurat o poziţie ştiinţifică solidă
privind originile şi istoria găgăuzilor.
Astfel, găgăuzii reprezintă o etnie de origine turanică, limba vorbită la fel se raportează la
familia lingvistică turanică, iar confesiunea este una deosebită de religiile îmbrăţişate de
descendenţii popoarelor turanice, şi anume este creştin ortodoxă. Strămoşii îndepărtaţi ai
găgăuzilor sunt descendenţi din Asia Mijlocie. Momentul exact al populării masive a acestor
teritorii de către turanici nu se ştie exact. Primele menţiuni scrise despre aceste popoare se găsesc
izvoarele istorice chineze cercetate de către L. Gumilev, în care atestă către anul 545 o
organizare statală a acestora [141, p.5-6]. Ulterior, către secolul al IX-lea popoarele turanice sunt
nevoite să abandoneze spaţiul geografic respectiv, fiind presaţi de către etniile mongole, care
începeau să pretindă la dominaţie în regiune, şi să migreze spre vest. Şi aici intervine, conform
istoricilor, momentul crucial ce explică specificul creştin al găgăuzilor. Popoarele turanice în
procesul de migrare şi valorificare a noilor teritorii s-au divizat în două ramificaţii: una de nord
şi alta de sud. Popoarele care au migrat prin sud spre Asia Mică au pus bazele dinastiilor
49
selgiucizilor şi a otomanilor. Aceştia fiind convertiţi în islam. Ceilalţi turanici, reprezentaţi de
cumani, pecenegi şi uzi (strămoşii direcţi ai găgăuzilor) s-au îndreptat prin nordul Mării Negre
spre graniţele Imperiului Bizantin, unde de altfel au şi fost acceptaţi în 1036 [131]. De remarcat
că unicii care au rezistat procesului de asimilare au fost anume uzii (găgăuzii). Toate trei popoare
au acceptat creştinismul ortodox, conform tradiţiei bizantine. Prima menţiune a etnonimului
„găgăuz” se referă la anul 1036, când acestora le este atribuit teritoriul Dobrogei de astăzi, care
urma să fie protejat de invaziile duşmanilor Bizanţului [141].
Versiunea prezentată privind etnogeneza găgăuzilor este susţinută de majoritatea absolută
a istoricilor, fiind acceptată, inclusiv, de istoricii găgăuzi. Însă, sunt şi anumite descoperiri
ştiinţifice de ultimă oră care ridică semnul întrebării şi pune la îndoială veridicitatea informaţiei
respective. La începutul anului 2009 au fost prezentate rezultatele studiului genetic a 89 de
reprezentanţi de sex masculin a etniei găgăuze. Cercetările au fost conduse de către V. Stepanov,
care le-a efectuat împreună cu savanţii Universităţii din Munich „Ludovic al IX şi Maximilian I”,
şi s-au bazat pe studiul cromozomilor Y [193]. Rezultatele experienţelor sunt dea dreptul
senzaţionale. Conform acestora, găgăuzii au puţin comun cu popoarele turcice, şi dimpotrivă,
genetic sunt mai aproape de popoarele europene balcanice. Respectiv, teoria despre originea
turanică a găgăuzilor ar putea fi combătută. Însă, reieşind din faptul că istoricii încă nu au
analizat problema în cauză, considerăm prematur de a înainta diverse ipoteze noi în domeniu.
Secţiunea istorică a paragrafului continuă cu analiza evenimentelor nemijlocit referitoare
la subiectul investigaţiei. În cazul dat este vorba despre popularea şi afirmarea etniei găgăuze pe
teritoriul actual al Republicii Moldova. Migrarea şi popularea masivă a sudului Basarabiei de
către găgăuzi a avut loc la răscrucea secolelor XVIII-XIX, fiind direct determinate de către
războaiele ruso-turce din: 1768-1774, 1787-1791, 1806-1812 [168, p.29-34]. Motivul principal
era caracterul atractiv al promisiunilor guvernării ţariste privind protecţia „fraţilor ortodocţi” de
către Imperiul Rus faţă de intimidările, pe motive preponderent confesionale, din partea turcilor
musulmani în Imperiul Otoman. Plus la aceasta, li se promitea pământ din fondul statului rus
care „urma să le asigure independenţa pe noile teritorii populate” faţă de aristocraţia şi
guvernarea locală [153, p.11]. De la bun început populaţia găgăuză, ce de rând cu alte etnii ce au
imigrat în Basarabia (primind statutul oficial de colonişti ai pământurilor ţariste) s-au bucurat de
un statut social-economic privilegiat faţă de populaţia băştinaşă. Fapt ce în mod firesc a
determinat o anumită reacţie de ostilitate din partea indigenilor.
În ceea ce priveşte gradul de dezvoltare a sentimentului conştiinţei naţionale, atunci în
perioada Imperiului Ţarist găgăuzii au întâmpinat foarte multe obstacole din partea guvernării
imperiale în dorinţa lor de a se afirma ca grup etnosocial distinct. Populaţia găgăuză era
50
confundată de către autorităţi cu bulgarii, fiind calificaţi drept „bulgari din Dobrogea, vorbitori ai
limbii turce” [134, p.8]. Şi doar în 1897 găgăuzii pentru prima dată în documentele oficiale sunt
recunoscuţi de către autorităţi drept etnie separată, fiind numiţi „turci-creştini” [126, p.124]. Un
alt impediment în procesul de consolidare a autonomiei cultural-spirituale, l-a constituit procesul
de rusificare. Populaţia găgăuză a început să conceapă limba rusă drept limbă proprie, ce a
îngreunat procesul de „apropiere” cu populaţia băştinaşă. În sfârşit, şi intelectualitatea găgăuză
era puţin numeroasă şi încă nu în stare de a contribui la edificarea unei conştiinţe etnice moderne
a găgăuzilor. Se face remarcată activitatea protoiereului M. Ciachir, cea mai remarcabilă
personalitate din domeniul cultural, ce a contribuit la perpetuarea etnicităţii găgăuze atât în
perioada ţaristă, cât şi în cea română.
În pofida tuturor acestor obstacole găgăuzii au reuşit să-şi păstreze entitatea culturală,
conştiinţa etnică şi limba maternă. Cu atât mai mult merită de apreciat efortul găgăuzilor, în
general, şi a fiecărui individ în parte, depus pentru a-şi păstra specificul naţional într-un mediu
poate nu întotdeauna favorabil procesului. Chiar şi în perioada când Basarabia s-a aflat în
componenţa statului român, şi autorităţile româneşti încercau să asimileze populaţia din regiune,
găgăuzii şi-au protejat individualitatea etnică.
Perioada sovietică în dezvoltarea conştiinţei naţionale a găgăuzilor a fost una de
importanţă incomensurabilă. Factorul cel mai important l-a constituit formarea unei
intelectualităţi găgăuze, care era dornică şi pregătită de a contribui la dezvoltarea culturală a
găgăuzilor. De asemenea relaţiile dintre găgăuzi şi populaţia moldovenească băştinaşă s-a ridicat
la un nivel calitativ nou. Nu se simţea acea izolare caracteristică pentru perioada ţaristă sau
română.
Politica statului sovietic faţă de doleanţele culturale al găgăuzilor nu a fost întotdeauna
una conform aşteptărilor acestora. Ea poate fi divizată în două perioade: 1946-1961 şi 1961-
1986. Am fixat anul 1986 drept moment de demarcare pe motiv că evenimentele ce au urmat
după acest an vor fi incluse în compartimentele ulterioare ale tezei, drept momente desfăşurarea
cărora a influenţat direct relaţiile politice stabilite între puterea politică a elitelor găgăuze şi
puterea politică de la Chişinău în primii ani de independenţă a statului Republica Moldova.
Anii 1946-1961 se caracterizează printr-o renaştere culturală, şi respectiv etnică a
găgăuzilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Statul s-a implicat activ
în formarea unei culturi găgăuze moderne, care ar permite găgăuzilor:
- să dispună de o limbă literară şi scrisă modernă (în baza alfabetului chirilic);
- să fie elaborate manuale de limba găgăuză, precum şi manuale pentru clasele primare
în limba găgăuză;
51
- să fie pregătiţi profesori de limbă găgăuză;
- să se predea în şcolile medii de cultură generală din raioanele populate de găgăuzi în
limba acestora.
În vederea satisfacerii tuturor acestor revendicări s-a purces la edificarea unei baze
juridice în domeniu. Un moment important în acest proces l-a constituit adoptarea decretului
Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 30 iulie 1957 privind introducerea scrisului găgăuz
[149, p.25]. În data de 1 septembrie 1958 s-au deschis 38 de şcoli naţionale găgăuze. În această
perioadă sunt pregătiţi şi un grup de intelectuali care ar asigura procesul de studii a etnicilor
găgăuzi. De exemplu, în 1958 la cel de al II-lea Congres al scriitorilor din RSSM, tânărul scriitor
D. Tanasoglu a vorbit despre naşterea unei noi literaturi, a celei găgăuze [128, p.106]. În plus,
apare teatrul, pictura, creaţia artistică etc., de factură naţional-găgăuză. În aceste condiţii se creau
premisele pentru a trece la un următor pas – revendicarea statutului de republică autonomă în
cadrul RSSM.
Însă, în anul 1961 programul de dezvoltare a culturii găgăuze şi-a încetat activităţile.
Conducerea de atunci a RSSM treptat a abandonat practic toate iniţiativele de dezvoltare
culturală a minorităţii găgăuze. În special, se referă la sistarea învăţământului în limba găgăuză.
E dificil de spus care au fost cauzele. Unii autori vorbesc despre promovarea unei politici de
asimilare din partea conducerii comuniste de la Chişinău. Dar e dificil de a vorbi despre aşa ceva
în condiţiile în care, în şcoli, de exemplu, se preda în limba rusă şi nu în cea moldovenească.
Cauza poate fi cu mult mai simplă, şi anume, învăţarea în limba găgăuză în şcoli îi izola mai
mult pe găgăuzi. Însuşi părinţii îşi dorea ca copiilor să studieze în limba rusă, care tradiţional era
considerată de găgăuzi drept una maternă. De acum încolo literatura găgăuză s-a dezvoltat în
marea majoritate anume în limba rusă.
Pe parcursul celei de a doua perioade (1961-1986) statul abandonase ideea implementării
scrisului şi literaturii în limba găgăuză. Este amplificat procesul de rusificare a găgăuzilor.
Limba rusă devenise un atribut, o componentă a culturii găgăuze. Se vorbea despre formarea
identităţii etnice a găgăuzilor în baza a două limbi: rusă şi găgăuză [132, p.127-128]. Din care
cauză cu siguranţă putem vorbi despre faptul că etnicitatea şi cultura găgăuză a continuat să se
dezvolte. La acest proces şi-au adus contribuţia un şir de intelectuali, cum ar fi: D. Caracioban,
M. Chesea, M. Marunevici, N. Arabadji etc. Aceştia studiau şi formau istoria găgăuzilor, prin
exerciţii de glorificare a trecutului se încerca a cultiva ideea de mândrie naţională şi comunitate
etnică. Punctul nevralgic al culturii găgăuze era puţina cunoaştere a limbii găgăuze de către
conaţionali. Intelectualii erau acei care încercau să ”construiască” o limbă găgăuză modernă, însă
limba rusă, la modul real, era acea care reprezenta segmentul lingvistic al conştiinţei etnice a
52
găgăuzilor. Concluzia ar fi că anume intelectualii au fost acei care puneau accentele pe
emanciparea culturală, populaţia, în general, în perioada sovietică neacordând o atenţie aşa de
mare subiectului respectiv.
În ceea ce priveşte pretenţiile politice ale găgăuzilor, atunci în perioada nominalizată ele
practic lipseau. Au existat cazuri individuale, când anumiţi cetăţeni scriau către organele de
partid de la Moscova, în vederea acordării unei autonomii găgăuzilor. Însă acestea au fost răzleţe
şi nu pot fi catalogate drept mişcări populare. Dar paralel cu aceasta existau anumite nemulţumiri
faţă de conducerea republicană sovietică. La baza acestor nemulţumiri se aflau următoarele
argumente deduse de către autor:
- puţina implicare a etnicilor găgăuzi în conducerea RSSM, în toate sferele vieţii
sociale, nu doar politică;
- organizarea administrativ-teritorială defavorabilă găgăuzilor, cărora nu li se permitea
să fie organizaţi într-o singură unitate administrativ-teritorială;
- un grad de dezvoltare economică sub media pe republică.
Încercând o generalizare a informaţiei privind evoluţia găgăuzilor în Moldova, aşi dori
din start să subliniez o observaţie fundamentală – problema cea mai gravă a constat în faptul că
atât în perioada ţaristă, în cea română, cât şi în cea sovietică s-a făcut extrem de puţin la nivel de
decizie politică pentru a-i apropia pe găgăuzi de populaţia băştinaşă. Dacă observăm, din scurta
incursiune istorică propusă mai sus lipsesc practic total menţiunile despre relaţiile dintre
moldoveni şi găgăuzi. Acest moment fiind condiţionat de cel puţin două procese. În primul rând,
găgăuzii au colonizat teritoriile Basarabiei (Bugeacul, în special) în calitate de pământuri
aparţinând ţarului şi nu moldovenilor. Din start ai au fost obişnuiţi cu ideea că au venit pe
pământ rusesc şi nu moldovenesc. De aici şi rolul limbii ruse, care pe de o parte i-a integrat uşor
pe găgăuzi în societăţile ţaristă şi sovietică, însă a creat obstacole în comunicarea şi stabilirea de
relaţii cu populaţia băştinaşă. Iar în al doilea rând, doar din momentul obţinerii independenţei de
către Republica Moldova, găgăuzii au fost puşi în faţa faptului că urmează să se integreze în
societatea moldovenească. Fiindcă aşa cum în perioada ţaristă ei se simţeau supuşi ai ţarului, aşa
şi în perioada sovietică ei se conştientizau drept cetăţeni sovietici şi nicidecum cetăţeni
moldoveni.
Trecerea Dunării la răscrucea secolelor XVIII-XIX de către găgăuzi şi popularea
anumitor teritorii din sudul Basarabiei, a permis etniei găgăuze să supravieţuiască. Iar ulterior, în
pofida numeroaselor schimbări geopolitice, găgăuzii nu doar şi-au conservat arsenalul cultural
deţinut, ci şi l-au dezvoltat în continuare, făcând din Bugeacul moldovenesc o nouă patrie a
găgăuzilor. Recensământul populaţiei Uniunii Sovietice din 1989 ne indică asupra faptului că în
53
Moldova locuiau la acel moment circa 153 458 de găgăuzi, iar datele recensământului efectuat în
Republica Moldova în 2004 indică că în ţară sunt atestaţi 147 500 de găgăuzi, dintre care în
UTAG locuiesc 127 835 (Anexa 2). Scăderea numărului de etnici găgăuzi, în opinia autorului
tezei, ţine nu atât de sporul natural cât de factorul migrator şi anume plecarea masivă peste
hotare a forţei de muncă. Proces ce caracterizează nu doar populaţia găgăuză, ci şi întreg poporul
Republicii Moldova.
Este absolut necesar ca în cadrul compartimentelor teoretice ale tezei să ne clarificăm
asupra aparatului categorial ce urmează a fi utilizat în vederea delimitării conceptuale a unor
astfel de realităţi etnosociale ca: „naţiune”, „popor”, „etnie”, „minoritate naţională”, „minoritate
etnică”. Din start, urmează să subliniem că acest demers este unul extrem de dificil, din simplul
motiv că niciodată nu a existat, şi la moment nu există, o poziţie univocă în mediul academic
internaţional privind delimitările conceptuale a sintagmelor menţionate [85, p.7-8]. Mai mult
chiar, în diferite areale ştiinţifice (de exemplu, America de Nord şi Europa de Est) anumite
noţiuni sunt tratate deseori absolut diferit (de exemplu, grup etnic). În aceeaşi ordine de idei nici
legislaţia internaţională în domeniul minorităţilor naţionale, de exemplu, nu ne oferă răspunsuri
univoce la toate întrebările [49]. Plus la aceasta identificarea conţinutului semantic a sintagmelor
nu constituie obiectul de studiu propriu-zis, din care cauză vom insista, în special, asupra unor
generalizări a studiilor notorietăţilor în domeniu. Printre autorii, studiile cărora au fost analizate
în vederea deducerii unor concluzii şi definiţii generalizatoare, am menţiona: E. Hobsbawm [70],
W. Kymlicka [76], H. Schulze [104], E. Gellner [67], G. Hermet [69], Sugar P. [109].
Primul concept analizat este cel de „naţiune”. Genealogia conceptului se trage încă din
secolul al XVII, când a fost utilizat de către un suveran al vremii pentru a-şi desemna supuşii,
indiferent de apartenenţa etnică a acestora. În secolele XVIII-XIX când demarează procesul de
construcţie a statelor-naţiune, se consideră că sistemul politic internaţional trebuie să se edifice
după principiul „o naţiune – un stat”, avându-se în vedere caracteristica etnică a naţiunii.
Realităţile contemporane, însă, dezintegrează acest principiu de construcţie statală.
Pe parcursul secolului XX sensurile au variat mult, toate însă balansând între două centre
de greutate: cel etnic şi cel politic sau civic. La moment majoritatea autorilor, inclusiv
politicienii şi juriştii, sunt orientaţi spre „tratarea politică” a naţiunii. În ceea ce mă priveşte,
consider că naţiunea reprezintă o comunitate umană (etnică sau plurietnică) care aspiră să-şi
formeze un stat, în mod voluntar. Găsesc prioritar aspectul politic, latura civică, dar nu trebuie de
neglijat nici componenta etnică, adesea esenţială în crearea solidarităţilor naţionale. Curios este
faptul că cele două tipuri distincte de naţiune (politică, respectiv etnică) sunt considerate a
aparţine la două zone geografice diferite: prima, Europei de Vest, iar cea de-a doua, originară din
54
spaţiul german, ar fi proprie Europei Centrale şi de Est [173]. În cazul Republicii Moldova,
situaţia este dificilă în mare parte datorită politizării problemei. Însă, reieşind din definiţia de mai
sus conceptul de naţiune este utilizat pentru a desemna toată populaţia Republicii Moldova,
indiferent de apartenenţa etnică a acestora. Criteriul de bază este cel al apartenenţei la
comunitatea politică, toţi fiind cetăţeni ai Republicii Moldova. Respectiv, în cazul analizei
situaţiei găgăuzilor, nu putem utiliza calificativul de naţiune.
În legislaţia Republicii Moldova, şi aici avem în vedere întâi de toate Constituţia, pentru
desemnarea realităţilor pe care noi le-am definit prin conceptul de „naţiune” se utilizează
termenul de „popor”. În acest sens, pot fi citate două articole din Constituţia Republicii Moldova
[1]. Articolul 2 „Suveranitatea şi puterea de stat” prin aliniatul (1) prescrie că „Suveranitatea
naţională aparţine poporului Republicii Moldova..”. Iar articolul 10 completează ideea: „Statul
are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună
şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi”. Anumite situaţii de problemă privind utilizarea în
legislaţia naţională a termenului de „popor”, au fost sesizate de politicieni şi jurişti în legătură cu
adoptarea Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) [39]. În preambulul
Legii privind statutul special se vorbeşte despre faptul că „purtător iniţial al statutului Găgăuziei
(Gagauz-Yeri – locul unde trăiesc găgăuzii) este poporul găgăuz puţin numeros, care locuieşte
compact pe teritoriul Republicii Moldova” [6].
Politicienii şi cercetătorii în problema dată, ce nu sunt de acord cu formula „popor puţin
numeros” îşi argumentează poziţia cu teza că în Republica Moldova, conform Constituţiei poate
exista un singur popor – cel al Republicii Moldova. Pentru găgăuzi autodeterminarea prin
calificativul de „popor” este considerată mai preferabilă, „mai prestigioasă”, faţă de cea prin
„etnie” sau „grup etnic”, concepte ce în opinia cercetătorilor găgăuzi ar minimaliza rolul şi locul
găgăuzilor în societatea moldovenească. În opinia autorului cercetării, utilizarea expresiei „popor
găgăuz puţin numeros” nu atentează în nici un fel la „unitatea poporului Republicii Moldova”, în
condiţiile în care el ar fi utilizat ca reflecţie a conştiinţei pur etnice, şi nicidecum politice. Însă, în
vederea evitării unor posibile neînţelegeri ar fi mai corect de vorbit de etnie puţin numeroasă,
parte componentă a poporului Republicii Moldova (în sens politic, similar celui de naţiune
politică).
Următorul concept analizat va fi cel de „etnie”. Pătruns în circuitul ştiinţific în secolul al
XX-lea, termenul-concept „etnie” (respectiv adjectivul „etnic”) dovedeşte o accepţiune
proteiformă. În spaţiul german, în ţările slave şi în nordul Europei, derivatele lui „ethnos” indică
sentimentul de apartenenţă la o colectivitate. În literatura de specialitate franceză, sensul
dominant este de comunitate lingvistică, în timp ce în spaţiul anglo-saxon este utilizată sintagma
55
„ethnic group” cu referire la o minoritate culturală [173]. Generalizând definiţiile şi abordările
cercetate, din perspectiva investigaţiei de faţă, prin etnie vom înţelege „rezultat al unui mod de
viaţă, bazat pe o limbă, o psihologie, o credinţă, obiceiuri şi o cultură proprie, cumulat cu
determinarea spaţială, ce creează, inevitabil, solidarităţi”. Dacă în cazul naţiunii la bază se situa
criteriul civic, atunci pentru etnie elementul-liant este reprezentat de către „credinţa într-un
strămoş comun” sau „legătura de sânge”. Termenul în cauză este unul firesc pentru desemnarea
comunităţii găgăuze din Republica Moldova.
În ceea ce priveşte conceptele de „minoritate etnică” şi „minoritate naţională”, atunci
studiul literaturii prezintă o situaţie de sinonimie în majoritatea cazurilor, fiind la discreţia
autorilor formula preferată. Termenul „minoritate” trebuie, apreciat în primul rând cu conotaţie
depreciativă cantitativ, şi nicidecum valoric [85, p.8]. Conceptul de minoritate, în opinia lui T.
Eriksen, trebuie de tratat ca ceva relativ şi relaţional [116, p.121]. Astfel, pe de o parte, o
minoritate există doar în relaţie cu majoritatea şi viceversa, iar pe de alta, o minoritate în anumite
condiţii poate deveni majoritate (cazul etniilor în baza cărora se constituie autonomiile
teritoriale, şi care devin majoritate în interiorul acestor autonomii).
Ambele formule (minoritate etnică sau naţională) pot fi utilizate în vederea desemnării
statutului populaţiei găgăuze în interiorul societăţii moldoveneşti. Pe lângă faptul că teoria
politică nu are o poziţie univocă în problema dată, nici legislaţia internaţională prin actele
oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) sau Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa (OSCE) nu oferă o definiţie clară şi unică. Mai mult chiar, „în doctrina juridică nu a
existat un interes deosebit pentru a delimita foarte exact noţiunile de minoritate naţională şi cea
de minoritate etnică. Încercările în acest sens au fost ocazionale sau marginale din cauza faptului
că nu este atât de importantă distincţia dintre minoritate naţională şi minoritate etnică din
moment ce normele internaţionale apără drepturile omului fără vreo deosebire pe criterii de
limbă, confesiune, apartenenţă etnică sau naţională, etc.” [181]. În unele definiţii elementul etnic
este subordonat sau inclus în conţinutul noţiunii de naţionalitate. În alte definiţii ale termenului
de „naţionalitate” îi este atribuit un sens civic care exclude elementul etnic. Prin urmare,
termenul “minoritate naţională” ca o categorie juridică se referă şi la comunităţile ce pot fi
definite ca minorităţi etnice. Acest fapt se întâmplă în ideea de a folosi un termen unic pentru a
evita confuziile în aplicarea reglementărilor internaţionale şi, în acelaşi timp, în ideea de a
exclude posibilitatea unui tratament diferenţiat aplicat comunităţilor sau grupurilor de persoane
[96, p.8-20].
Legislaţia Republicii Moldova este una loială faţă de drepturile minorităţilor naţionale.
Am spune chiar că avem de afacere cu un cadru juridic liberal şi permisiv. Legea cu privire la
56
drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor
prin articolul 1 ne prezintă următoarea definiţie a minorităţilor naţionale (sintagmă preferată de
către legislatori): „...prin persoane aparţinând minorităţilor naţionale se înţeleg persoanele care
domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, sunt cetăţeni ai ei, au particularităţi etnice,
culturale, lingvistice şi religioase prin care se deosebesc de majoritatea populaţiei – moldoveni –
şi se consideră de altă origine etnică” [10]. Prin articolul 2 se stipulează că „orice persoană
aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să aleagă liber dacă aparţine minorităţii
respective sa nu”. În temeiul prevederilor legale, găgăuzii pot fi cu siguranţă calificaţi drept
minoritate naţională.
Corelând aspectele teoretice ale problemei identificării etniei găgăuze cu realităţile social
politice din Republica Moldova, am putea puncta următoarele momente substanţiale pentru
conceptul lucrării de faţă:
- din punct de vedere politic găgăuzii sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, parte a
poporului unitar al Republicii Moldova, care au drepturi politice depline şi egale cu
ceilalţi cetăţeni fără deosebire de origine etnică, limbă, religie, sex, apartenenţă
politică, avere sau origine socială;
- raportaţi la majoritatea etnică titulară a statului Republica Moldova, în calitate de
comunitate etnică distinctă, găgăuzii sunt minoritari. Reieşind din prevederile
cadrului legal naţional inspirat din legislaţia şi recomandările internaţionale în
domeniu, în calitate de cetăţeni ai Republicii Moldova, găgăuzii au statutul de
minoritate naţională;
- etnia găgăuză, comparativ cu alte minorităţi naţionale de pe teritoriul Republicii
Moldova, reprezintă o situaţie individuală. Spre deosebire de ruşi, ucraineni sau
bulgari, care au patrie etnică în afara Republicii Moldova, găgăuzii nu dispun de un
astfel de atractor. Din cei circa 200 000 de găgăuzi atestaţi în lume, circa 147 500
locuiesc în Republica Moldova, dintre care în jur de 127 835 în UTAG. Acest
teritoriu în virtutea circumstanţelor istorice a devenit patria găgăuzilor. Din acest
punct de vedere comunitatea găgăuzilor din Moldova sunt justificaţi de a se
autoidentifica drept popor.
Am atenţionat deja asupra faptului că una dintre cauzele principale a unor relaţii relativ
tensionate dintre autorităţile politice centrale ale Republicii Moldova şi autorităţile regionale
autonome ale Găgăuziei a fost şi rămâne a fi, în mare parte, puţina comunicare între populaţia
băştinaşă majoritară şi cea minoritară găgăuză în interiorul aceleiaşi societăţi. Din momentul
populării de către găgăuzi a acestor teritorii s-au făcut foarte puţine activităţi la acest capitol.
57
Una din cauzele de ordin obiectiv fiind lipsa statalităţii moldoveneşti până la începutul anilor
nouăzeci ai secolului al XX-lea.
După cum menţionează T. Cărăuş „cazul Republicii Moldova pare să confirme modelul
dialecticii între construirea statului-naţiune şi revendicările minorităţilor etnice” [49].
Cercetătoarea are în vedere că specific pentru Republica Moldova este că edificarea statului-
naţional, a conştiinţei de popor a Republicii Moldova a coincis cronologic cu înaintarea de
revendicări din partea minorităţilor etnice ce locuiesc pe acest teritoriu. Gestiunea aceste situaţii
se prezintă o operaţie foarte dificilă. Spre deosebire de democraţiile occidentale, unde iniţial s-au
constituit statele-naţiune, ca abia mai apoi să fie luată în consideraţie problema drepturilor
minorităţilor etnice, în virtutea mişcărilor multiculturale, construcţia statului Republica Moldova
a decurs, practic, simultan cu acordarea unor drepturi speciale minorităţilor naţionale: „de
exemplu, declararea limbii de stat e concomitentă cu elaborarea Legii despre funcţionarea
limbilor pe teritoriul Republicii Moldova; adoptarea Constituţiei este precedată în scurt timp de
adoptarea statutului special pentru UTAG etc.” [49].
Este momentul oportun de amintit şi despre unul din cele patru clivaje, devenite clasice,
identificate de S. Lipset şi S. Rokkan: centrul versus periferia. Acest clivaj a apărut, conform
cercetătorilor, în perioada devenirii statelor naţionale. În perioada actuală conţinutul său reflectă,
în special, „rezistenţa faţă de stat – deseori bazate pe conflicte etno-religioase” [66, p.358]. În
cazul Republicii Moldova situaţia s-a agravat şi prin faptul că societatea urma să treacă printr-un
proces de democratizare, determinat de prăbuşirea sistemului sovietic de comandă şi construcţia
statului de drept.
În aceste condiţii s-au desfăşurat cel puţin trei procese care, în ansamblul lor, au
determinat cursul evenimentelor din Republica Moldova la răscrucea anilor '80-'90 ai secolului al
XX-lea, în domeniul politicii naţionale: distrugerea sistemului sovietic de comandă; construcţia
statului naţional şi de drept Republica Moldova, mobilizarea elitelor şi maselor din regiuni cu
pretenţii separatiste. Între aceste procese pot fi desluşite nu doar relaţii de interdependenţă, ci şi
de cauzalitate. Ipoteza ce poate fi formulată pentru a fi cercetată în capitolul următor este că atât
consolidarea independenţei şi a caracterului democratic al statului moldovenesc, cât şi în special,
eşecul autoritarismului sovietic, au provocat mişcările de secesiune din Republica Moldova.
După cum remarcase în studiile sale R. Dahl „instituţiile politice democratice au mai
multe şanse să reziste şi să se dezvolte într-o ţară destul de omogenă pe plan cultural, având mai
puţine şanse de reuşită într-o ţară cu subculturi strict diferite şi conflictuale” [55, p.144]. În
opina autorului „culturile distincte sunt rezultatul diferenţelor de limbă, religie, rasă, identitate
etnică, regiune şi uneori ideologice”. Conflictele culturale foarte uşor pot trece în cele politice.
58
Asemenea probleme ridică semne de întrebare esenţiale pentru democraţie. Adepţii unei anumite
culturi deseori consideră cerinţele lor politice drept probleme de principiu, calificându-le prea
importante pentru a se mulţumi cu un compromis. Radicalismul elitelor şi a membrilor de grup
(în cazul unei comunităţi etnice) este determinat de fenomenul numit „etnocentrism”. După cum
indică studiile în domeniul biopoliticii, etnocentrismul este factorul ce determină consolidarea
grupului etnic în jurul dihotomiei negativiste şi chiar nihiliste de tipul „noi-voi”, fapt ce provoacă
orientarea în relaţiile cu reprezentanţii altor etnii nu conform unor circumstanţe reale, ci
reieşindu-se din stereotipuri şi prejudecăţi [127].
Depăşirea conflictelor trebuie să pornească de la abandonarea radicalismului etnic şi
comportamental. Fapt ce este absolut posibil într-un regim democratic, chiar şi lipsit de tradiţie,
ce-i drept, necesitând mai multe eforturi de conciliere din partea elitelor conducătoare şi a
cetăţenilor. Drept dovadă, practica vechilor democraţii stabile din punct de vedere politic, ne
demonstrează că conflictele culturale pot fi soluţionate şi depăşite. Chiar dacă există diferenţe
culturale semnificative (ceea ce nu e valabil şi pentru Republica Moldova) între cetăţenii unei
ţări, în general, s-a procedat în aşa fel încât viaţa politică să fie dominată de diferenţe mai
negociabile. În această ordine de idei, R. Dahl s-a exprimat: „experienţele cunoscute de fiecare,
deşi foarte diferite, demonstrează că într-o ţară unde toate celelalte condiţii sunt prielnice
democraţiei, potenţialele consecinţe politice adverse rezultate din diversitatea culturală, pot fi
câteodată mai uşor de controlat” [55, p.145].
În cazul Republicii Moldova nu avem încă o societate democratică stabilă, dar nici
diferenţele culturale nu sunt aşa de contradictorii, pentru a nu fi soluţionate prin mecanismul
negocierilor, ce ar rezulta cu un compromis, satisfăcător pentru ambele părţi. În opinia lui T.
Eriksen există trei modele de politici ale statului în domeniul tratării minorităţilor naţionale:
asimilarea: ce are drept rezultat dispariţia minorităţii; dominarea: care poate provoca segregarea
(politica apartheidului); politica multiculturalismului: acceptarea diversităţii şi constituirea de
autonomii teritoriale [116, p.122]. Experienţa politicilor naţionale promovate de către alte state
ne indică asupra următoarelor categorii:
- asimilarea. Aceasta este modalitatea cea mai puternică de apropiere, chiar
contopire sau dizolvare, dintre culturile minoritare şi cultura majoritară. Asimilarea se produce
„în rezultatul pierderii de către reprezentanţii unei etnii a identităţii proprii şi adoptării unei alte
identităţi” [162]. Acest proces se desfăşoară, de regulă, în cazul în care reprezentanţii etniilor
minoritare sunt puţini la număr şi nu se pot mobiliza, sau în cazul în care ei doresc în mod
intenţionat să se adapteze la noile caracteristici identitare;
59
- integrarea. Strategia în cauză, în varianta sa optimă, presupune crearea la nivel de
individ a unei identităţi duble. Cea primară, etnică, ce semnifică apartenenţa la comunitatea etno-
culturală, şi cea secundară (supra-etnică), care presupune apartenenţa la comunitatea politico-
civică. În felul acesta, păstrându-ţi identitatea etnică primară individul se poate folosi de toate
drepturile şi libertăţile cetăţeanului statului respectiv, fără a manifesta anumite frustrări
determinate de diferenţa etnică faţă de etnia majoritară sau altele existente;
- separaţia. Această politică presupune crearea de comunităţi etno-culturale
„închise”, care au relaţii şi canale de comunicare limitate cu grupul etnic majoritar sau cu alte
comunităţi ale societăţii. Procedura în cauză are două mecanisme de realizare, care sugestiv pot
fi catalogate drept „finalmente pozitiv” şi „finalmente negativ”. Scenariul cu finalitate pozitivă
mai este numit în literatura de specialitate „decizie prin consens” [55, p.147]. Este exemplul
clasic al democraţiei consociative a Elveţiei, sau mai nou încercările de găsire a consensului în
Belgia. Aceste democraţii funcţionează în baza consensului, şi nu a regulii majorităţii. Toate
aceste exemple, însă, sunt extrem de particulare. Pentru ca astfel de societăţi să supravieţuiască
sunt necesare un şir de condiţii: istoric specific; talentul de conciliator a elitelor; toleranţa;
consens cu privire la viitorul statului; identitate naţională care să descurajeze pretenţiile radicale
de separare; un grad de aderare la procedurile democratice, care să excludă mijloacele violente
de soluţionare a disensiunilor. Celălalt scenariu, cu final negativ pentru statul în care se
desfăşoară procesul de separare, presupune generarea de pretenţii confederale sau de
independenţă.
În opinia autorului, pentru cazul relaţiilor dintre etniile minoritară găgăuză şi majoritară
moldovenească, varianta optimă de interacţiune ar fi cea de integrare. Soluţia respectivă denotă o
atitudine loială din partea ambelor părţi, şi permite păstrarea specificului naţional a etniei
minoritare în condiţiile consolidării statului unitar. Moment, de altfel, ce şi-a găsit reflectarea şi
în Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova [13]. În preambulul Concepţiei se
menţionează că ea „reprezintă totalitatea principiilor, obiectivelor şi sarcinilor prioritare privind
integrarea şi consolidarea poporului multicultural şi multilingv al Republicii Moldova prin
armonizarea intereselor naţionale generale cu interesele tuturor comunităţilor etnice şi lingvistice
din ţară”. În acest mod poate fi doar apreciată pozitiv dorinţa elitelor politice de a promova
politici integratoare în domeniul relaţiilor interetnice şi consolidării poporului Republicii
Moldova. Paralel, în compartimentul al III-lea „Principiile politicii naţionale” se vorbeşte despre
„inadmisibilitatea oricăror acţiuni orientate spre asimilare şi deznaţionalizare”.
60
2.3. Concluzii la compartimentul II
Compartimentul al doilea a tezei de doctor prezente a pus în dezbatere subiecte cu privire
la fundamentarea ştiinţifică a principalelor concepţii, sintagme şi teorii ce ţin de stabilirea şi
întreţinerea unor relaţii social-politice între puterea centrală şi cea regională a unui stat. În acest
scop a fost analizată practica internaţională în domeniu, în baza unor state democratice care ar
putea reprezenta exemple de urmat pentru Republica Moldova. Astfel în primul paragraf, pe de o
parte, au fost cercetate principalele noţiuni şi sintagme specifice obiectului de studiu vizat, iar pe
de altă parte, a fost analizată practica statelor europene cu tradiţie în soluţionarea problemelor
similare din Republica Moldova prin metode şi tactici de compromis.
Paragraful al doilea, de asemenea, a inclus două direcţii de cercetare distincte. Pe de o
parte, s-a investigat parcursul istoric al etnicită�ii găgăuze pentru a explica esenţa pretenţiilor
social-politice ale acesteia în spaţiul social-politic moldovenesc. De asemenea, sunt examinate şi
momente pur teoretice ce ţin de identificarea corectitudinii şi oportunităţii utilizării unor astfel de
sintagme relevante ca: naţiune, etnie, popor, minoritate etnică, minoritate naţională.
Practica internaţională în domeniul relaţiilor instituţionale între puterile centrală şi
regională a unui stat este una destul de diversă şi diferită. Pentru a crea un tip-model pentru
Republica Moldova este necesar de a ţine cont de toate elementele de specificitate şi singularitate
prezente. În vederea analizei relaţiilor instituite între puterea centrală Republicii Moldova şi cea
regională a UTAG, trebuie să ţinem cont de faptul că unitatea autonomă este creată pe principii
etnice, fapt ce implică un şir de momente aparte. Din această cauză pe parcursul
compartimentului de faţă am analizat nu doar abordările instituţionale şi relaţionale cu privire
structura statului, ci şi parcursul singular al etniei găgăuze în spaţiul geografico-politic regional
şi naţional. Demersul istoric şi etnopolitic a permis autorului să pregătească teren ştiinţifico-
teoretic pentru compartimentele practice de mai departe.
Întâi de toate, aşi dori să subliniez că găgăuzii sunt un popor puţin numeros de origine
turanică şi de confesiune creştină, ce în virtutea vitregiilor istoriei, la răscrucea secolelor XVIII-
XIX au populat compact regiunile din sudul Basarabiei, Republica Moldova de astăzi. În raport
cu populaţia băştinaşă majoritară, găgăuzii au statut de minoritate naţională, însă se deosebesc de
celelalte minorităţi prin faptul că nicăieri în lume nu există o comunitate mai numeroasă a
etnicilor găgăuzi, fapt ce explică statutul special al etniei în sistemul politico-administrativ al
Republicii Moldova. Din cauza unicităţii sale, minoritatea naţională găgăuză din Republica
Moldova, poate fi considerată, din punct de vedere pur etnic, drept popor puţin numeros. Din
punct de vedere politic, găgăuzii sunt parte a unei societăţi unice, celei ale Republicii Moldova.
61
În al doilea rând, relaţiile dintre puterea politică centrală şi cea regională a UTAG trebuie
să fie una de natură cooperantă şi reciproc avantajoasă, reieşind din principiile integrării şi
consolidării poporului Republicii Moldova. Asimilarea şi separarea pot provoca doar confruntare
şi dezintegrare, ceea ce nu satisface interesele nici a unei etnii convieţuitoare din societatea
moldovenească. Modalitatea optimă de edificare a relaţiilor social-politice stabile şi reciproc
avantajoase între găgăuzi şi instituţiile centrale ale Republicii Moldova este cea desfăşurată în
limitele legale ale unui stat unitar, cu condiţia asigurării drepturilor găgăuzilor la autoguvernare
limitată în cadrul politico-juridic al unei autonomii teritoriale.
În fine, varianta relaţional-structurală optimă, dedusă de autor în capitolul teoretic şi care
va fi drept bază pentru dezvoltarea compartimentelor practice, se va referi la instituirea unei
regiuni autonome teritoriale în cadrul unui stat unitar. Această soluţie a rezultat din studiul
proceselor de regionalism şi regionalizare dezvoltate în statele europene, cu circumstanţe
apropiate celor din Republica Moldova.
62
3. CONSTITUIREA ŞI EVOLUŢIA RELAŢIILOR POLITICE DINTRE UNITATEA
TERITORIALĂ AUTONOMĂ GĂGĂUZIA ŞI AUTORITĂŢILE CENTRALE
ALE REPUBLICII MOLDOVA
Compartimentul al III-lea include rezultatele cercetării efectuate de către autor privitor la
constituirea şi dezvoltarea relaţiilor politice ale Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia cu puterea
politică centrală a Republicii Moldova. Sunt analizate aspectele social-politice ale subiectului de
investigaţie, cât şi cele juridice. Cronologia evenimentelor analizate include perioada de la
sfârşitul anilor '80 ai secolului al XX-lea până la etapa actuală.
3.1 Etapa iniţială a relaţiilor dintre puterea centrală şi elitele regionale găgăuze
Analiza subiectului relaţiilor dintre puterea politică centrală a Republicii Moldova şi cea
regională a etniei găgăuze în cadrul paragrafului de faţă se realizează prin intermediul metodei
istorice. Abordarea retrospectivă devine destul de importantă în vederea identificării condiţiilor
şi contextului de constituire a UTAG. Demersul euristic demarează nu nemijlocit din momentul
constituirii Republicii Moldova ca stat suveran şi independent (1990-1991), ci puţin mai
devreme, din momentul iniţierii proceselor de reformare a URSS (a doua jumătate a anilor '80 ai
secolului al XX-lea), care într-un final au catalizat procesul de destrămare a statului sovietic. O
caracteristică inalienabilă a procesului dezintegrator fiind răbufnirea mişcărilor de emancipare
etnonaţionale pe întreg teritoriul sovietic.
Sfârşitul anilor '80 al secolului al XX-lea semnifică pentru Uniunea Sovietică în
ansamblu, cât şi pentru republicile unionale din componenţa acesteia, o perioadă de transformări
sistemice generatoare de situaţii de incertitudini şi bruiaje de sistem. Noii lideri ai Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) au simţit necesitatea efectuării de reforme, însă pe
parcursul acestora se crease certitudinea că desfăşurarea evenimentelor depăşesc intenţiile şi
controlul exercitat de către structurile sovietice de partid.
Revenind la subiectul de investigaţie, în vederea cercetării relaţiilor politice ce se
cristalizau în sudul RSSM la sfârşitul anilor '80, trebuie să menţionăm caracterul conflictual al
acestor raporturi, de unde şi este oportună utilizarea metodologiei de cercetare aparţinând teoriei
conflictelor [123, p.126-143]. Ştiinţa conflictologică ne indică asupra a trei etape distincte ale
conflictului: etapa pre-conflict, faza manifestă a conflictului, etapa post-conflict [139, p.84-138].
63
Prin prisma acestor stadii urmează să fie elucidate realităţile social-politice din Republica
Moldova în perioada devenirii sale.
Analizând etapa pre-conflict, avem în vedere perioada când se acumulează masa critică
ce poate provoca declanşarea conflictului propriu-zis. Este absolut firesc că conflictul nu apare
„pe loc gol”, întotdeauna el este precedat de o desfăşurare anumită a unor evenimente ce
pregătesc apariţia acestuia. În etapa respectivă pot fi identificaţi eventualii protagonişti ai
conflictului, se cristalizează situaţia de problemă, respectiv, poate fi detectată problema-cheie a
conflictului. În termeni cronologici, cu referinţă la cazul conflictului din sudul Republicii
Moldova avem în vedere anii 1988-1990. Este o perioadă foarte complicată şi complexă în
istoria poporului Republicii Moldova, şi nu doar. Evenimentele ce s-au desfăşurat în perioadă
respectivă în arealul geopolitic est-european au avut un impact colosal asupra dezvoltării de mai
departe a sistemului politic internaţional. La modul direct este vorba despre democratizarea
sistemului sovietic de comandă şi prăbuşirea Uniunii Sovietice – ideologul şi cea mai
reprezentativă putere a blocului socialist, implicat în războiul rece.
Revenind la cazul particular analizat în teza de faţă, menţionez că etapa de creare a
condiţiilor favorabile declanşării şi dezvoltării ostilităţilor, poate fi divizată în două stadii. În
primul rând, este vorba de perioada cuprinsă între primăvara anului 1988 şi toamna lui 1989.
Este perioada de concepere a mişcării de renaştere culturală a găgăuzilor şi de căutare a formelor
de materializare a acesteia. Sunt lansate idei şi concepţii privind necesitatea protejării drepturilor
etniei găgăuze, în dorinţa sa de a-şi păstra specificul cultural. Cea de a doua etapă se referă la
segmentul cronologic dintre toamna anului 1989 şi primăvara anului 1990 şi se caracterizează
prin maturizarea mişcării de emancipare etnico-culturală a găgăuzilor. Pe lângă revendicările de
ordin cultural, încep să fie formulate şi cele de ordin politic, ce urmau să asigure mediul social-
politic prielnic şi legal garantat, al dezvoltării autonome a etniei găgăuze în cadrul RSSM.
Ar fi dovada unui amatorism ştiinţific, dacă aşi discuta despre formarea cauzelor,
motivelor şi condiţiilor de izbucnire a conflictului din sudul republicii, în termeni exclusiv
„imediaţi”. Cauzele conflictului nu pot fi reflectate doar de către evenimentele ce au avut loc
nemijlocit înainte de izbucnirea acestuia. Din această perspectivă, pot fi desluşite cauze de natură
istorică (de durată), şi cauze „nemijlocite”, mai mult de esenţă politică curentă. Această
observaţie este perfect valabilă şi pentru conflictul analizat. Disensiunile dintre puterea centrală a
statului moldovenesc şi puterea regională a liderilor găgăuzi au la bază cauze cu mult mai vechi,
şi nu doar cele ce s-au manifestat prin evenimentele din perioada 1988-1991. Complexitatea
situaţiei de atunci mai este acutizată şi de faptul, că relaţia dintre centru şi periferie era una de
natură triplă. Pe de o parte, relaţia Chişinău (putere regională) – Moscova (putere centrală); pe de
64
alta, Comrat, Ciadîr-Lunga, Vulcăneşti (putere regională) – Chişinău (putere centrală); şi în final,
Comrat, Ciadîr-Lunga, Vulcăneşti (putere regională) – Moscova (putere centrală).
Vorbind despre cauzele de natură istorică, atunci în mare parte, ele au fost reflectate în
capitolul anterior, însă în cele ce urmează este necesar de a reitera esenţa acestora. Problema cea
mai gravă este că pe parcursul a aproape două secole de locuire a găgăuzilor pe teritoriul
Basarabiei, contactele cu populaţia băştinaşă majoritară nu au fost de natură să contribuie la
apropierea dintre aceste două etnii. Găgăuzii au locuit compact în comunităţile proprii şi
întreţineau puţine legături strânse cu moldovenii. De amintit, că la începutul secolului XIX, când
găgăuzii de rând cu bulgarii au populat masiv sudul Basarabiei, ei au venit nu pe teritoriul
moldovenilor, ci pe cel al Imperiului Ţarist, care le-a oferit protecţie. De aici şi ataşamentul mare
faţă de statul rus sau cultura rusă. Plus la aceasta şi procesul intens de rusificare, atât din
perioada ţaristă, cât în special, din perioada sovietică, şi-a lăsat o amprentă puternică asupra
mentalităţii găgăuzilor.
În al doilea rând, găgăuzii de-a lungul evoluţiei etnonaţionale au avut puţine şanse de a-şi
dezvolta propria cultură. În momentul în care găgăuzii se aflau în componenţa Imperiului Ţarist,
ei erau confundaţi cu bulgarii. În perioada în care Basarabia era parte a statului român, s-a
încercat asimilarea găgăuzilor, fără de succes de altfel. În perioada sovietică, cu mici excepţii,
statul nu era cointeresat în emanciparea naţională a popoarelor mici, în condiţiile în care statul
sovietic construia proiectul său numit „popor sovietic”. Abia către sfârşitul secolului al XX-lea
se formează o categorie distinctă de intelectuali găgăuzi, în stare să asigure suportul ştiinţific al
pretenţiilor şi doleanţelor etniei la propria cultură modernă. Plus la aceasta şi slăbirea controlului
politic autoritar a creat premise pentru desfăşurarea proceselor de emancipare.
În al treilea rând, un factor ce a contribuit decisiv la crearea unor fisuri de ordin cultural
între găgăuzi şi moldoveni, a fost optarea realizată pe parcursul deceniilor de către populaţia
găgăuză pentru limba rusă drept „limbă maternă”. Pentru găgăuzi este specific un bilingvism
găgăuzo-rusesc bine pronunţat. Reamintim, că limba rusă în opinia istoricilor găgăuzi este cea
care le-a asigurat perpetuarea culturală şi rezistenţa faţă de asimilare [132]. Ataşamentul şi
loialitatea sporită a poporului găgăuz faţă de limba rusă îi apropie mult de cultura rusă şi de
purtătorii acesteia (atât sociali, cât şi instituţionali). Faptul respectiv conţine însă şi reacţii
adverse, în ceea ce priveşte relaţiile cu moldovenii şi cu puterea centrală de la Chişinău. În
condiţiile în care limba de stat a Republicii Moldova, conform Constituţiei, este cea
moldovenească, este firesc că integrarea socială a găgăuzilor este anevoioasă, în condiţiile
puţinei cunoaşteri a acesteia.
65
Un al patrulea moment necesar de menţionat, este unul de natură social-economică.
Găgăuzii, atât în mod sporadic, la finele secolului al XVIII-lea, cât şi în mod organizat, la
începutul secolului al XIX-lea, au populat (în ceea ce priveşte teritoriul actual al Republicii
Moldova) cu preponderenţă zona din sudul Basarabiei, numită Bugeac. În virtutea condiţiilor
geografico-climaterice această zonă nu predispune spre o agricultură dezvoltată şi diversificată.
Atât fitotehnia, cât şi zootehnia regiunii fiind pe parcursul secolelor strict specializată şi nu
întotdeauna foarte rentabilă. De asemenea, în perioada sovietică procesul de industrializare nu a
fost foarte dezvoltat în zona geografică respectivă. În aceste condiţii, atât pentru zona de sud a
RSSM, în general, cât şi pentru localităţile populate compact de găgăuzi, în particular, s-a creat
stereotipul unor regiuni geografice mai puţin dezvoltate economic, comparativ cu zonele de
nord, centrală sau de est ale republicii. Găgăuzii se simţeau marginalizaţi şi frustraţi din acest
punct de vedere, mai mult chiar se considera că această situaţie social-economică a găgăuzilor
este rezultatul unei politici intenţionate a conducerii sovietice de la Chişinău.
Aceste cauze de natură istorică, ce s-au creat şi acumulat pe parcursul deceniilor, au erupt
către sfârşitul secolului al XX-lea, în virtutea creării unor condiţii prielnice pentru aceasta.
Perioada de cristalizare contradicţiilor şi de crearea a situaţiei de conflict, din ce am menţionat
mai sus, poate fi divizată în două etape, din punctul de vedere al intensităţii şi caracterului
relaţiilor politice dintre centrul politic al RSSM şi puterea politică regională găgăuză în devenire.
Drept moment incipient poate fi considerat anul 1988, când pe întregul teritoriu al URSS, dar în
special în unele republici unionale de la periferia occidentală, sub influenţa ideilor şi politicilor
reformatoare, intrate în istorie cu numele de „glasnosti” şi „perestroika”, au loc mişcări populare,
orientate iniţial spre reformarea partidului de guvernământ şi a puterilor locale.
Iniţial, aceste mişcări se dezvoltau în calitate de asociaţii obşteşti în care se discutau
probleme de natură social-politică, nefiind vorba despre vreun „proiect etnic”. În cazul RSSM
acest segment de asociaţii obşteşti era reprezentat, iniţial, de către Mişcarea Democratică pentru
Susţinerea Restructurării, a cărei grup de iniţiativă a fost constituit la 3 iunie 1988 [87]. În
proiectul de Program al organizaţiei, se sublinia: “Mişcarea Democratică este o uniune social-
politică benevolă a cetăţenilor, apărută în urma activităţii maselor în vederea realizării liniei
partidului spre restructurare. Principiile ei de bază sunt democraţia şi umanismul, publicitatea şi
legalitatea, controlul din partea obştimii a realizării voinţei poporului de către organele sovietice
şi de stat. Mişcarea Democratică este o garanţie socială a apărării unui stat bazat pe drept care ar
permite obştimii să devină o forţă politică reală”. Din prevederile programatice se observă cert
caracterul pur obştesc a Mişcării, de influenţare a puterii politice în spiritul politicii de
„perestroika” şi care nu avea scopuri naţional renascentiste.
66
Paralel cu această structură obştească cu scopuri politice, apar şi altele cu o nuanţă mai
mult naţional-culturală. Acestea nu se referă la probleme generale ale societăţii în ansamblu, ci
se axau pe cele specifice ale unor segmente etnonaţionale distincte. Primele formaţiuni de acest
gen au fost (în ordinea cronologică a constituirii): Cenaclul literar-muzical „Alexe Mateevici”,
constituit la 15 iunie 1988, de ziua de naştere a poetului M. Eminescu; şi clubul de discuţii al
intelectualilor găgăuzi „Gagauz Halkî” (poporul găgăuz), constituit în primăvara anului 1988.
Ambele organizaţii aveau drept scop promovarea valorilor culturale ale etniilor pe care le
reprezentau. Însuşi faptul că anume găgăuzii şi moldovenii au simţit necesitatea de a crea astfel
de organizaţii obşteşti ne vorbeşte despre caracterul asemănător al problemelor cu care se
confruntau aceste două etnii în perioada respectivă, din punctul de vedere al emancipării
etnonaţionale.
Chiar poate fi desluşită o similitudine între procesele parcurse de către moldoveni şi
găgăuzi, în vederea renaşterii etno-culturale. Aceste procese nu s-au putut desfăşura în paralel,
fără a se întretăia la etapa incipientă şi cea mai radicală, de altfel. În opinia lui F. Angheli
„procesul de emancipare naţională a fost mult mai activ la intelectualii găgăuzi, pe motiv că ei nu
au avut niciodată posibilitatea de a-şi apăra şi promova identitatea” [122, p.12]. În cea mai mare
parte a perioadei sovietice, istoriografia nu a acordat o atenţie sporită analizei etnogenezei şi
dezvoltării găgăuzilor. Iar orice tentativă de studiu a istoriei şi promovare a limbii şi culturii
populare, ar fi putut fi calificată drept „act naţionalist antisovietic” ce venea în contradicţie cu
internaţionalismul socialist de clasă promovat la nivel de ideologie de stat. Această politică a
statului sovietic era susţinută şi promovată cu sprijinul sistemului autoritar de comandă, ce
contracara orice abatere de la norma general oficializată şi acceptată. Şi doar în condiţiile
„liberalizării gorbacioviste” a sistemului administrativ de comandă şi a aparatului de
constrângere, a fost posibil de a vorbi şi a gândi altfel, iar ulterior şi de a acţiona [124].
„Gagauz Halkî” în momentul constituirii sale ca mişcare neoficializată (primăvara 1988),
reprezenta un club de discuţie mobil creat de către intelectualitatea găgăuză, majoritară din
Comrat, şi care-şi desfăşura şedinţele în localităţile cu populaţie preponderent de origine etnică
găgăuză, cu scopul iluminării acestora prin discutarea problemelor de natură cultural-lingvistică
şi istorică.
Atât mişcarea „Gagauz Halkî”, cât şi cenaclul literar-muzical „Alexe Mateevici” sau
Mişcarea Democratică pentru Susţinerea Restructurării, au fost mişcări ce porneau de jos în sus,
după modelul grupurilor de presiune, care nu reprezentau puterea. La momentul respectiv (prima
jumătate a anului 1988) aceste structuri neformale activau în paralel fără a se intersecta, fiecare
promovându-şi scopurile fără a atinge interesele alteia. În ceea ce priveşte relaţiile la nivel
67
oficial, atunci conducerea raioanelor populate preponderent de către găgăuzi, nu semnala
nemulţumiri la adresa conducerii de partid ierarhic superioare. Situaţia existentă în acea perioadă
poate fi caracterizată printr-o „acalmie înainte de furtună”. Începutul anului 1988 încă nu
prevestea o schimbare a situaţiei din republicile unionale ale URSS, în pofida unor mişcări
populare, la moment „inocente”, cu scopuri ce nu întotdeauna coincideau cu cele promovate la
nivel oficial.
Prima jumătate a anului 1989, din punctul de vedere a comportamentului populaţiei
găgăuze şi a liderilor neformali ai acesteia, se caracterizează printr-o continuă creştere în
intensitate a activităţii de mobilizare a maselor populare. Pe lângă schimbarea de intensitate, se
observă şi o schimbare de esenţă a problematicii abordate. Încep să apară revendicări ce ţin de
asigurarea dezvoltării culturale a găgăuzilor prin intermediul unei autonomii în cadrul RSSM.
Apariţia acestor lozinci poate fi explicată prin două raţionamente. Un prim raţionament este de
ordin obiectiv, găgăuzii, fiind o comunitate etnică ce în virtutea vitregiilor destinului, pe
parcursul secolelor nu au putut să-şi creeze un stat al său, dintotdeauna şi-au dorit să aibă o
formă de autodeterminare. Reieşindu-se din realităţile social-politice existente, modalitatea reală
ar fi fost autonomia. Şi al doilea raţionament, este de sorginte subiectivă, şi se referă la faptul că
intensitatea şi natura revendicărilor din raioanele preponderent populate de găgăuzi, erau la
sfârşitul anilor '80 ai secolului al XX-lea, direct proporţionale cu situaţia din centrul politic al
RSSM – Chişinău. Din momentul în care pe parcursul anului 1989 la Chişinău mişcările obşteşti
se implică şi influenţează tot mai mult conducerea politică şi de partid a RSSM pe direcţia
emancipării naţionale a moldovenilor, găgăuzilor nu le rămâne altceva decât să urmeze cursul
acestor activităţi [122, p.16].
De exemplu, după cum în data de 20 mai 1989 prin fuziunea Mişcării Democratice pentru
Susţinerea Restructurării şi a cenaclului literar-muzical „Alexe Mateevici” are loc constituirea la
Chişinău a Frontului Popular din Moldova, la Comrat în data de 21 mai 1989 prin fuziunea
mişcărilor social-politice „Gagauz Halkî”, „Birlic” (Unitate) şi „Vatan” (Patria) se formează o
singură organizaţie cu statut de mişcare populară - „Gagauz Halkî”. „Birlic” şi „Vatan”
reprezentau mişcări obşteşti ale găgăuzilor aparţinând comunităţilor din Ciadîr-Lunga şi,
respectiv, Vulcăneşti. Existenţa a trei formaţiuni obşteşti ce promovau interesele unei şi aceeaşi
entităţi etnonaţionale se explică prin rivalitatea „dintotdeauna” ce a existat şi continuă să existe
între aceste trei comunităţi găgăuze, pentru ocuparea poziţiei de lider în reprezentarea intereselor
poporului găgăuz. Îndeosebi concurenţa se referea la centrele raionale Ciadîr-Lunga şi Comrat.
În urma acestor rivalităţi (care s-au păstrat şi la moment) în calitate de lider ai mişcării de
emancipare a găgăuzilor a ieşit învingător Comratul. Aceasta datorită spiritului mai combativ a
68
populaţiei raionului. De amintit că în 1906 la Comrat au avut loc mişcări revoluţionare, ce s-au
soldat cu crearea unei republici, fie şi de scurtă durată [122, p.26]. Plus la aceasta, în perioada
sovietică, cei mai mulţi găgăuzi erau concentraţi anume în raionul Comrat.
În rezoluţiile adoptate la această întrunire se vorbea despre necesitatea creării autonomiei
găgăuze, în calitate de mediu legal şi politic, pentru soluţionarea problemelor poporului găgăuz:
„RASSG – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Găgăuză, în componenţa RSS
Moldoveneşti” [144, p.1,3]. De asemenea, se cerea acordarea statutului de limbă de stat nu doar
limbii moldoveneşti, ci şi limbii ruse. Problema lingvistică începe să iasă în prim-plan, fiind un
aspect foarte sensibil pentru poporul găgăuz, care se simţea marginalizat din viaţa socială ca
urmare a unei probabile legi care ar legifera statutul unic de limbă de stat doar pentru limba
moldovenească. Aceasta în condiţiile în care, în virtutea unor condiţii istorice specifice,
populaţia găgăuză în majoritatea sa absolută nu poseda limba moldovenească. Cu toate că, atât
Legea cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldoveneşti [5], cât şi Legea cu privire la
funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti [29], conţineau prevederi aparte
despre „ocrotirea şi dezvoltarea limbii poporaţiei găgăuze”, găgăuzii considerau că doleanţele lor
nu sunt luate în consideraţie.
Un moment foarte prielnic pentru promovarea revendicărilor populaţiei găgăuze din
RSSM a fost reprezentat de alegerile în Sovietul Suprem al URSS din 29 martie 1989. S-a
încercat de a ridica problema la un alt nivel, superior celui republican, şi anume unional. Liderii
formaţiunii „Gagauz Halkî” au folosit aceste alegeri pentru a-şi promova ideile, precum şi pentru
a a-şi fortifica poziţiile în relaţiile cu conducerea comunistă oficială a raioanelor cu populaţie
compact-găgăuză. Fapt ce le-a reuşit în mare parte. Conducătorii de partid din teritoriu, ca şi cei
de nivel republican şi unional, nu gestionau la modul cuvenit situaţia, care începuse să iasă de
sub control. Se simţea că populaţia începe să acorde mai multă încredere liderilor neformali,
liderilor mişcărilor populare, în detrimentul conducerii oficiale al Partidului Comunist din
Moldova. Şi aceasta a fost doar faza incipientă. Acest proces a fost, nu unul particular, specific
doar situaţiei din RSSM. Pe întreg cuprinsul URSS se simţea slăbirea puterii conducătoare a
PCUS.
În acest context apare o întrebare firească, ce cu siguranţă a incitat abilităţile analitice a
multor martori oculari ai acestor evenimente, sau istorici: era posibil de exterminat germenii
conflictului în faza pre-conflict, până a se cristaliza şi intra în contradicţie interesele
participanţilor la procesul de distribuire a puterii în RSSM în proces de tranziţie spre Republica
Moldova, în calitate de stat de drept. Teoria conflictului social indică asupra faptului că cel mai
binevenit este de a soluţiona conflictul în faza incipientă a acestuia. Fapt dezirabil, dar în opinia
69
noastră, puţin real în condiţiile conflictului analizat. Aceasta pe motiv că tensiunile ce au
izbucnit în sudul republicii trebuiesc analizate în contextul general al proceselor de dezintegrare
ce se desfăşurau în Uniunea Sovietică. Puterea politică comunistă unională a scăpat procesul de
reformare de sub control. Iar puterile republicane comuniste ori s-au dezintegrat, ori nu au putut
reacţiona adecvat, pe motiv că nu puteau gestiona de unii siguri fără indicaţii de la centru. Sunt
reacţiile adverse fireşti ale unui proces de dezintegrare. Putem vorbi despre „efectul pendulului”,
când cu cât este mai forţat acesta cu atât balansarea este mai mare, trecându-se de la o extremă la
alta, şi doar apoi treptat se revine la normal. Aşa şi în cazul nostru, de la o extremă s-a trecut la
alta, ca apoi spiritele să se liniştească.
Către toamna anului 1989 se trece într-o fază mai acută a relaţiilor dintre puterea politică
centrală a RSSM şi cea regională reprezentată nu de conducătorii de partid locali, ci de liderii
mişcării „Gagauz Halkî”. În acel moment se desluşesc clar părţile implicate şi „mărul discordiei”
pe cale să genereze conflictul. Se prefigurează intenţia de emancipare etnopolitică a găgăuzilor,
care consideră că doar prin existenţa unei proprii autonomii se va putea păstra ca popor. Intenţie
ce vine în contradicţie cu politica puterii centrale a RSSM, ulterior a Republicii Moldova,
promovată în primii ani de independenţă. Cauza conflictului ce se prefigura era lupta pentru
repartiţia puterii politice între centru şi periferie.
În data de 12 noiembrie 1989 la Comrat se desfăşoară Congresul extraordinar al
reprezentanţilor plenipotenţiari ai poporului găgăuz [137]. În articolul 1 al deciziei Congresului
în cauză se menţionează: „De a forma Republica Autonomă Sovietică Socialistă Găgăuză în
componenţa RSS Moldovenească, de a ruga Sovietul Suprem al RSS Moldovenească şi al II-lea
Congres al deputaţilor poporului din URSS să aprobe decizia respectivă” [137, p.1]. Prin acest
act se încerca a aduce la cunoştinţa tuturor popoarelor URSS despre situaţia găgăuzilor. Delegaţii
au elaborat şi un proiect de lege privind autonomia găgăuză [137, p.5-6]. Specific deciziilor şi
declaraţiilor adoptate de Congres este un pronunţat caracter socialist al conţinutului. De
exemplu, la capitolul scopurile creării RASSG se specifica, întâi de toate despre construcţia unui
socialism adevărat şi consolidarea unei puteri veritabile a poporului, şi doar la sfârşit se vorbeşte
despre renaşterea culturii găgăuze. Limbajul ideologizat al documentelor Congresului poate fi
explicat prin reacţia „la fierbinte” a găgăuzilor faţă de evenimentele din luna noiembrie ce s-au
desfăşurat la Chişinău: sabotarea paradei de 7 noiembrie şi tentativa de asalt a sediului
Ministerului de Interne, din 10 noiembrie 1989. În felul acesta găgăuzii doreau să se distanţeze
de acţiunile antisovietice, în ideea de a găsi sprijin în persoana liderilor de partid republicani şi
unionali. Însă, atât Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM, cât şi Comitetul Central al PCM au
70
refuzat să accepte deciziile congresului, anulându-le pe motiv de anticonstituţionalitate şi lipsă
de legitimitate.
Începutul anului 1990 s-a evidenţiat din punct de vedere politic prin alegerile în Sovietul
Suprem a RSS Moldoveneşti. Specificul acestor alegeri este că în ele s-au implicat, pe lângă
membrii PCM, şi reprezentanţii organizaţiilor obşteşti şi a mişcărilor populare în plină
ascensiune politică. În parlamentul ales în 1990 au acces 12 deputaţi găgăuzi, care, de rând cu
alţi reprezentanţi ai bulgarilor şi etniei ruse din sudul Moldovei au creat fracţiunea „Bugeac”.
Parlamentul ales în 1990, reprezenta, în mare parte doleanţele şi spiritele de moment ale
populaţiei republicii. Pentru o perioadă se crea impresia că se va reuşi. Însă desfăşurarea
procesului politic a fost luată în mâini de către o parte din deputaţi, nu cei mai numeroşi, însă cei
mai combativi la moment – reprezentanţii fracţiunii Frontului Popular din Moldova, care pe
parcursul anului 1990 a devenit una de extremă, îndeosebi în problemele ce ţin de politicile faţă
de minorităţile naţionale din Moldova. Se acutiza caracterul contradictoriu a poziţiilor deţinute
de deputaţii moldoveni şi cei ai altor etnii. Cel mai vizibil fenomenul se materializa prin opoziţia
dintre deputaţii din Frontul Popular şi cei din fracţiunea „Moldova Sovietică”, în majoritate din
stânga Nistrului, susţinuţi de cei din fracţiunea „Bugeac”.
Totuşi, în cazul disensiunilor în care erau implicaţi deputaţii din stânga Nistrului nu
putem vorbi despre un conflict etnic, ci mai degrabă ideologic, în condiţiile în care în dreapta
Nistrului se mergea hotărât spre ideea independenţei statului moldovenesc, directorii de uzine şi
liderii comunişti din stânga Nistrului nu puteau accepta acest fapt. Pe când în problema găgăuză,
substanţa etno-culturală a fost dominantă.
Deputaţii găgăuzi au continuat să insiste asupra legitimităţii revendicărilor privind
autonomia. Însă majoritatea deputaţilor Sovietului Suprem au respins aceste idei. Prin conţinutul
Avizului prezentat de către comisiile pentru problemele naţionale, administraţie publică şi
economie locală, şi aprobat de către Sovietul Suprem al RSS Moldova se menţiona: „problema
găgăuză nu există decât în sensul dezvoltării libere a culturii naţionale a acestui grup etnic. În ce
priveşte aspectul social-economic al problemei, el nu este propriu numai găgăuzilor, ci întreg
sudului republicii şi vizează nu numai interesele găgăuzilor, dar şi al bulgarilor, moldovenilor,
ucrainenilor etc.” [35]. Prin aceeaşi hotărâre Sovietul Suprem mai stabilea „a anula hotărârile
şedinţelor I, II şi III ale congresului extraordinar al reprezentanţilor poporaţiei găgăuze ce ţin de
formarea R.A.S.S. Găgăuze şi formarea organelor paralele ale puterii de stat, adoptate la 12
noiembrie 1989, 3 decembrie 1989 şi 22 iulie 1990”. În acest fel, forul legislativ suprem al RSS
Moldova refuza să discute problema autonomiei în felul în care se cerea de către reprezentanţii
găgăuzilor. Din acest moment se trece la o fază calitativ nouă a relaţiilor dintre autorităţile
71
centrale ale Republicii Moldova şi liderii etniei găgăuze. În literatura politologică privind esenţa
conflictelor acest moment se numeşte incident. Prin consumarea incidentului se trece de la faza
pasivă a conflictului la cea activă. Faza manifestă a conflictului include trei stadii: incidentul,
escaladarea şi încetarea [123, p.290-295].
Incidentul semnifică acea acţiune prin care se pun bazele ciocnirilor manifeste, prin care
situaţia de conflict devine conflict, propriu-zis. În cazul cercetat, refuzul oficializat al Sovietului
Suprem de a examina chestiunea autonomiei găgăuze a servit drept imbold pentru liderii găgăuzi
de a trece la acţiuni mai radicale. Radicalizarea poziţiei a mai fost determinată şi de alţi factori:
în primul rând, adoptarea de către Sovietul Suprem a unui şir de acte normative orientate spre
consolidarea statalităţii moldoveneşti (Declaraţia de suveranitate [30], Regulamentul cu privire la
drapelul de stat [37] etc.), care era considerată la acel moment de către liderii radicali găgăuzi
drept un proces periculos pentru afirmarea politică a găgăuzilor; în al doilea rând, sprijinul
poziţiei găgăuzilor de către liderii politici din stânga Nistrului; şi, în al treilea, poziţia duplicitară
a conducerii unionale, care, pe de o parte, „cocheta” cu liderii găgăuzi, iar pe de alta promitea tot
sprijinul conducerii de la Chişinău [172].
În calitate de reacţie de răspuns la poziţia adoptată de Sovietul Suprem la 19 august 1989
în oraşul Comrat se desfăşoară I Congres al deputaţilor de diferite niveluri din partea localităţilor
cu populaţie găgăuză. La lucrările forumului au luat parte circa 750 de deputaţi [146]. Printre
hotărârile cele mai importante ale congresului menţionăm [122, p.63-65]: crearea Republicii
Găgăuze, în calitate de stat independent în componenţa URSS; găgăuzii sunt cetăţeni ai URSS şi
nu a RSS Moldova; hotarele Republicii Găgăuze includ teritoriile raioanelor Comrat, Ciadîr-
Lunga, Vulcăneşti; alegerile în Sovietul Suprem al Republicii Găgăuze, au fost fixate pentru data
de 28 octombrie 1990.
Este cert că deciziile adoptate sunt extrem de radicale. De remarcat că independenţa
revendicată de găgăuzi a fost un act aprioric acţiunilor de acelaşi fel întreprinse de către liderii
politici din raioanele din stânga Nistrului. Demersul reprezentanţilor găgăuzi a instigat liderii
politici din stânga Nistrului la acţiuni asemănătoare, însă de o amploare şi efect mai mare. Cursul
evenimentelor din sudul şi estul republicii în perioada anilor 1990-1992 s-a caracterizat printr-un
caracter de interconexiune şi interdependenţă. Însă, în virtutea anumitor condiţii geografice,
economice, geopolitice şi geostrategice, pretenţiile de separare anumitor forţe politice din estul
Moldovei, ce nu doreau să cadă de acord cu vectorul procesului politic moldovenesc, au fost
mult mai fundamentale. Şi dacă găgăuzii prin revendicarea independenţei, doreau să-şi asigure
autonomia, atunci liderii populaţiei din stânga Nistrului intenţionau să meargă până la capăt în
realizarea pretenţiilor de independenţă şi statalitate proprie.
72
De altfel, după cum au susţinut ulterior liderii găgăuzilor din acea perioadă – S. Topal, M.
Kendighelean, N. Telipiz, 19 august a fost data ce a făcut posibilă existenţa autonomiei găgăuze
[172]. Reacţia de extremă, prin revendicarea independenţei, a fost o acţiune la cealaltă reacţie de
extremă a Sovietului Suprem al RSSM, dominat de radicalii din Frontul Popular, prin care
găgăuzii erau calificaţi nişte venetici. Se conştientiza că independenţa nu este o soluţie de
compromis, însă prin aceste cerinţe s-a încercat de a aduce la cunoştinţă opiniei publice din
Moldova şi din lume despre faptul că găgăuzii doresc şi pot să-şi apere drepturile la autonomie.
Însă exista un alt pericol – până unde se va merge cu reacţiile radicale de răspuns, fiindcă era cert
că Sovietul Suprem nu va recunoaşte aceste hotărâri.
Acţiunile de răspuns ale puterii centrale au fost iniţial de natură juridică. Imediat după
consumarea evenimentelor menţionate, pe data de 22 august 1989 prin Hotărârea Guvernului
RSS Moldova s-a hotărât dizolvarea mişcării populare „Gagauz Halkî” [16]. Prin această acţiune
s-a recunoscut rolul major jucat de mişcare în desfăşurarea evenimentelor. De altfel acest pas nu
a influenţat mult evenimentele, deoarece în cadrul alegerilor în Sovietul Suprem al Republicii
Găgăuze, considerate ilegale de către puterea centrală republicană, anume reprezentanţii mişcării
au învins în competiţia electorală. În aşa fel, liderii neformali ai „Gagauz Halkî” au devenit lideri
instituţionalizaţi ai nerecunoscutei Republici Găgăuze. Activitatea „Gagauz Halkî” se desfăşura
exclusiv în regiunea Bugeacului, care către această perioadă practic nu mai era controlată de
puterea centrală, în esenţă scoaterea în afara legii a mişcării nu a influenţat soarta politică a
liderilor acesteia.
Toamna anului 1990 a semnificat faza de escaladare a conflictului din sudul Moldovei,
fază caracterizată de ştiinţa conflictologică drept o confruntare deschisă dintre părţile
conflictului. Este prezentă agresivitatea, în plan psihologic, iar în plan material este vorba despre
violenţă. Se creează imaginea de duşman, societatea este divizată în „noi-voi”, „alb-negru”. Este
utilizată forţa fizică în calitate de ultim argument. Toate aceste caracteristici s-au referit perfect
la situaţia creată în toamna anului 1990 în sudul RSS Moldova, în regiunile locuite compact de
găgăuzi.
Puterea politică republicană centrală, care la acel moment era dominată de Frontul
Popular, decide să adopte o poziţie de forţă în relaţiile cu puterea politică de la Comrat. Pe data
de 2 septembrie 1990 îşi reîncepe activitatea Sovietul Suprem al republicii. Printre problemele ce
sunt discutate în mod prioritar se numără şi situaţia relaţiilor politice existente şi probabile în
sudul republicii. De asemenea, Sovietul Suprem încearcă să influenţeze conducerea unională, în
vederea respectării suveranităţii statului moldovenesc. Aceasta pe motiv că trupele speciale ale
Ministerului de Interne dislocate în Chişinău, au fost transferate la ordinul direct al ministrului de
73
interne al URSS V. Bakatin, fără a consulta ministerul de resort de la Chişinău, la Tiraspol. Deja
în perioada respectivă se lasă simţită schimbarea de atitudine a puterii politice unionale faţă de
evenimentele din Moldova. Conducerea URSS, în persoana lui M. Gorbaciov, cât şi în persoana
unor lideri conservatori, încep să acorde sprijin total liderilor din stânga Nistrului, care pledau
pentru păstrarea URSS. În felul acesta se încerca a impune conducerii Moldovei să rămână în
spaţiul sovietic. Implicit şi liderii găgăuzilor încep să conteze în activitatea sa pe sprijinul
centrului unional.
Revenind la activitatea Sovietului Suprem, subliniez că în aceeaşi zi de 2 septembrie
1990 forul adoptă o hotărâre privind unele măsuri de stabilizare a situaţiei. Printre cele mai
importante momente menţionăm [36]: condamnarea acţiunile distructive şi separatiste ale unor
lideri din sudul şi estul republicii; declararea anticonstituţionalităţii congreselor deputaţilor de
toate nivelurile desfăşurate la Comrat (19 august) şi la Tiraspol (2 septembrie); înfiinţarea în
RSS Moldova a instituţiei prezidenţiale.
Prin acţiunile de instituire a funcţiei prezidenţiale se dorea crearea unui organ care ar
asigura protejarea şi consolidarea suveranităţii statului moldovenesc în devenire. În scurt timp
parlamentul l-a ales în această funcţie pe M. Snegur, care începea să poarte responsabilitatea
principală pentru acţiunile de mai departe privind ameliorarea situaţiei din sudul republicii.
Totuşi relaţiile dintre Chişinău şi Comrat deveneau din ce în ce mai ostile. Un mare rol în
tensionarea situaţiei l-au jucat şi instigatorii, atât persoanele cu vederi radicale din ambele tabere,
cât şi din afară: conducerea unională şi liderii transnistreni. Simţind sprijinul din partea altor
puteri politice, găgăuzii continuau să valorifice poziţiile de independenţă.
Luna octombrie a anului 1990 a fost cea mai tensionată. Pe măsură ce se apropia data
alegerilor în Sovietul Suprem al Republicii Găgăuze, declarate anticonstituţionale de către
puterea politică de la Chişinău, ostilităţile se dezvoltau într-un ritm din ce în ce mai alert. Atât la
Chişinău, cât şi la Comrat, încep să se formeze detaşamente de paramilitare de autoapărare, care
de altfel nu dispuneau de nici un statut juridic. Pe data de 22 octombrie 1990 în Piaţa Marii
Adunări Naţionale din capitala RSS Moldova, se încep înrolarea doritorilor în detaşamentele de
voluntari pentru a porni în marş spre sudul republicii în vederea reinstaurării ordinii
constituţionale. „Voluntariada” iniţiată de prim-ministrul M. Druc este o pagină deloc simplă şi
chiar controversată în istoria Moldovei. Pentru găgăuzi este, însă, cu siguranţă o pagină de tristă
amintire. Marşul spre sud a detaşamentelor de voluntari a demonstrat, în mare parte, impotenţa
guvernului Druc, şi personal a şefului de guvern, M. Druc de a gestiona pe cale instituţională
problema. Sunt convinsă că în pofida raţionamentelor de ordin obiectiv, despre specificul
perioadei, precum şi a explicaţiilor privind comportamentul nu întotdeauna adecvat a liderilor şi
74
populaţiei găgăuze, implicarea şi instigarea populaţiei paşnice (atât a moldovenilor, cât şi a
reprezentanţilor altor etnii) la operaţiuni paramilitare, nu poate fi considerat un exemplu de
politică bine gândită. Prin aceste mişcări s-a implantat în memoria colectivă a moldovenilor şi
găgăuzilor un sentiment deloc confortabil de duşmănie, ce doar cu timpul va putea fi depăşit.
Reiterez, că este imposibil de a indica asupra vinovatului, şi nici nu doresc să exersez în
acest sens, însă momentele care puteau fi omise, şi care au determinat cele mai multe
inconvenienţe în direcţia construcţiei unui sistem de relaţii bazat pe încredere reciprocă, trebuie
să fie indicate. Problema este că atât reprezentanţii puterii centrale, cât şi cei ai puterii regionale
nu au putut gestiona situaţia în spiritul identificării compromisului, în perioada incipientă. Doar
prin ciocniri şi violenţe s-a conştientizat necesitatea căutării compromisului prin negocieri.
O mare parte din dramatismul situaţiei a fost asigurat şi de implicarea în conflict a terţilor
părţi. Aceştia au servit atât în calitate de instigatori, cât şi de complici. Aici este vorba despre
marşul diviziei Armatei Sovietice dislocate în Bolgrad sub conducerea generalului I. Şatalin spre
Comrat, marş autorizat de ministrul apărării URSS D. Iazov. Şi în al doilea rând, de intervenţia
detaşamentelor de autoapărare a populaţiei din stânga Nistrului, care urmau să „vină în apărarea
găgăuzilor” [122, p.97-98]. Pentru populaţia găgăuză, speriată de marşul voluntarilor moldoveni,
precum şi de detaşamentele de miliţie ce înconjurau raioanele în care compact locuiau găgăuzii,
prezenţa trupelor sovietice servea drept garanţie a securităţii lor, precum şi a procesului electoral
intenţionat. De altfel, alegerile în Sovietul Suprem al Republicii Găgăuze s-a desfăşurat nu doar
pe 28 octombrie, ci pe parcursul a mai multor zile, începând cu noaptea de 25 spre 26
octombrie. Este cert că în aşa condiţii de instabilitate politică şi divizare a societăţii, câştig de
cauză urmau să aibă cei mai radicali lideri populari.
Devenise cert că puterea politică unională de la Moscova, va sprijini acţiunile găgăuzilor
şi a populaţiei raioanelor din estul republicii, care urmau să devină un instrument al politicii
conducerii unionale de a menţine RSS Moldova în componenţa URSS. Dar desfăşurarea
evenimentelor de mai departe a demonstrat, că puterea politică unională, iar ulterior cea rusă, era
interesată mai mult de chestiunea autodeterminării raioanelor din stânga Nistrului, găgăuzii
neintrând în aria de interes geopolitic nemijlocit a Federaţiei Ruse.
În data de 26 octombrie 1990 prin hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova alegerile
din localităţile locuite compact de găgăuzi sunt anulate [32]. În aceeaşi zi se decretează
introducerea stării de urgenţă în unele localităţi din sudul republicii populate compact de găgăuzi
[31]. În conformitate cu acest act normativ este instituită o Comisie de Stat responsabilă de
administrarea directă a teritoriului vizat. Cele expuse denotă hotărârea puterii centrale de a
controla situaţia din regiune pentru a nu permite desfăşurarea unor activităţi ce ar intra în
75
contradicţie cu Constituţia RSS Moldova. Totuşi gradul de realizare a acestor prevederi au avut
de suferit, pe motiv că centrul republican nu putea controla situaţia din regiune. Prezenţa trupelor
paramilitare din stânga Nistrului şi a celor militare sovietice a asigurat succesul procesului
electoral în majoritatea localităţilor ce intrau în componenţa aşa-zisei Republici Găgăuze. De
altfel nu toate localităţile incluse în mod voluntar în componenţa republicii vizate au participat în
mod absolut, unele fiind populate şi de moldoveni.
În perioada 26 octombrie – 1 noiembrie au avut loc un şir de ciocniri între voluntarii
moldoveni, concentraţi în Cimişlia şi care protejau satele locuite de moldoveni sau cele cu
populaţie mixtă din punct de vedere etnic, pe de o parte, şi detaşamentele de autoapărare ale
găgăuzilor sau ale celor din stânga Nistrului. Activitatea Comisiei de Stat era destul de
anevoioasă, totuşi preşedintele acestei A. Sangheli reuşea să se întrevadă cu o parte din liderii
locali. Dar devenise cert că pentru a discuta chestiuni din cele mai importante pentru ulterioara şi
imediata soluţionare a conflictului, urma să se aştepte cu ce se va finaliza procesul electoral în
regiune, în vederea dialogării cu o putere reprezentativă a găgăuzilor, fie şi ilegală pentru
moment. Deja se pun bazele unui dialog instituţional între puterea politică centrală şi cea
regională, fie şi în condiţii nu chiar prielnice, precum şi într-un cadru legal-instituţional nedefinit
până la capăt.
Prima sesiune a Sovietului Suprem a Republicii Găgăuze are loc în data de 30 octombrie
1990. Desfăşurarea a avut loc în pofida caracterului ilegal şi anticonstituţional a acesteia,
declarat de Sovietul Suprem al RSS Moldova. Cu toate că exista pericolul implicării trupelor
Ministerului de Interne republican, aceasta nu a avut loc, în mare parte pe motivul prezenţei
trupelor speciale ale URSS.
La deschiderea lucrărilor au fost prezenţi circa 785 de deputaţi [151]. Au ost discutate
anumite chestiuni ce ţin de situaţia social-politică din regiune. Iar în final a fost ales preşedintele
Sovietului Suprem al Republicii Găgăuze – S. Topal. După care s-a stabilit că situaţia cu
alegerea altor organe de conducere va fi discutată ulterior, după normalizarea situaţiei social-
politice în zona de sud a RSS Moldova [122, p.100]. Prin această atitudine, reprezentanţii
găgăuzilor şi-au manifestat disponibilitatea de a negocia desfăşurarea de mai departe a
evenimentelor.
În aceeaşi zi la Comrat au fost prezenţi şi o delegaţie care urma să discute cu conducerea
aleasă situaţia de mai departe. Este vorba despre A. Sangheli – preşedintele Comitetului
provizoriu de administrare a teritoriilor unde a fost introdusă stare excepţională, Iu. Şatalin –
comandantul trupelor speciale de interne ale URSS, I. Costaş – ministrul de interne al RSS
Moldova. În seara zilei de 30 octombrie, la orele 2230 preşedintele noul ales al Sovietului Suprem
76
a Republici Găgăuze, nerecunoscute de către autorităţile centrale, s-a întâlnit cu delegaţia sus-
menţionată [151]. În urma tratativelor s-a decis retragerea tuturor formaţiunilor paramilitare din
zonă. Acesta a fost un prim pas ce semnifica trecerea la o altă stadie a conflictului, cea de
încetare a fazei manifeste.
Sovietul Suprem al RSS Moldova, în urma conştientizării că prin forţă nu se va putea
înceta conflictul, în rezultatul recomandărilor Comitetului provizoriu, condus de A. Sangheli,
precum şi reieşindu-se din poziţia de aşteptare luată de liderii găgăuzi, adoptă un şir de hotărâri
prin care se pune capăt fazei manifeste a conflictului. Ca ulterior să se propună modalităţi de
soluţionare paşnică a acestuia. În primul rând, este vorba de hotărârea Sovietului Suprem al RSS
Moldova cu privire la unele măsuri de stabilizare a situaţiei social-politice din 4 noiembrie 1990
[33]. Aceasta includea aşa măsuri ca:
- condamnarea încercărilor ce au avut loc de a soluţiona conflictele politice şi
interetnice prin forţă;
- dizolvarea în decurs de 24 de ore a detaşamentelor de voluntari, detaşamentelor
muncitoreşti de autoapărare şi alte formaţiuni similare, neprevăzute de lege;
- instituirea Comisiei de Conciliere a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova cu
delegarea în ea a reprezentanţilor din partea localităţilor cu populaţie găgăuză
compactă şi din partea locuitorilor Transnistriei. Preşedintele era numit P. Lucinschi.
În acest fel puterea politică de la Chişinău face paşi siguri spre conciliere şi propune
părţilor implicate în conflict să purceadă la soluţionarea conflictelor existente exclusiv pe cale
paşnică, prin negocieri. Dacă în cazul raioanelor din sudul republicii aceste hotărâri au fost în
mare parte realizate, atunci în stânga Nistrului implementarea lor era destul de anevoioasă.
Găgăuzii au fost mai dispuşi să treacă la negocieri, conştientizând necesitatea găsirii numitorului
comun.
În procesul de încetare a focului a fost implicată şi conducerea Uniunii Sovietice, care a
convocat la discuţii toate părţile conflictului [38]. Însă atitudinea conciliatoare a lui M.
Gorbaciov, care dorea să fie ”tratat bine de către toţi”, dimpotrivă a nemulţumit toate părţile
implicate în conflict. Pe de o parte, s-a recunoscut caracterul anticonstituţional al noilor
formaţiuni statale de pe teritoriul RSS Moldova, dar pe de altă parte, se acorda ajutor moral, şi
nu doar, liderilor din stânga Nistrului, în promovarea poziţiilor adoptate.
Trecerea de la faza armată la cea de negocieri, în cazul conflictului din sudul RSS
Moldova, a fost un proces destul de dificil. În esenţă, teoria politică a conflictelor ne vorbeşte
despre patru scenarii de finisare a conflictelor. În primul rând, este vorba despre încetarea
conflictului prin împăcarea părţilor. În termeni ştiinţifici este vorba despre „reglementarea
77
conflictului”, avându-se în vedere depăşirea relaţiilor tensionate prin negocieri. Al doilea
scenariu de încetare a conflictului presupune dispariţia obiectului conflictului, a „mărului
discordiei” ce a determinat ostilităţile. Varianta a treia presupune dispariţia fizică a uneia dintre
părţile implicate în declanşarea şi desfăşurarea conflictului. A patrulea scenariu de încetare a
conflictului se realizează în cazul în care conflictul prezent trece într-o altă situaţie de conflict.
În cazul conflictului din sudul republicii dintre puterea politică centrală şi cea a liderilor
găgăuzi, desfăşurarea evenimentelor au demonstrat că încetarea prin forţă, prin utilizarea
coerciţiei nu este o soluţia viabilă şi optimă. Vărsarea de sânge nu ar fi dus la apropierea între
găgăuzi şi moldoveni, ci dimpotrivă s-ar fi creat o fisură de nevindecat în relaţiile dintre aceste
etnii conlocuitoare din Moldova. Nu ar fi utilizabilă nici „metoda eschivării de la conflict”. Este
cert că problema autonomiei găgăuze este una reală, şi tergiversarea soluţionării acesteia nu ar fi
o soluţie în depăşire.
Varianta optimă de depăşire a conflictului şi de soluţionare a contradicţiilor a fost şi este
cea a negocierilor. Procesul de negocieri între Chişinău şi Comrat a fost unul foarte dificil şi
anevoios. În perioada anilor 1991-1993 s-au desfăşurat foarte multe evenimente care puneau sub
semnul întrebării succesul negocierilor. În primul rând, este vorba despre impactul tentativei de
lovitură de stat din 21-23 august 1991 de la Moscova, când liderii găgăuzi au susţinut puciştii, iar
conducerea Moldovei a folosit acest moment pentru a efectua arestarea liderilor găgăuzi S. Topal
şi M. Kendighelean. În scurt timp, însă, aceştia au fost eliberaţi. Un al doilea moment foarte
important, crucial chiar, l-a reprezentat conflictul armat între autorităţile Republicii Moldova şi
liderii transnistreni ce continuau lupta pentru consolidarea autoproclamatei Republici
Moldoveneşti Nistrene. În condiţiile acestui conflict, relaţiile dintre Chişinău şi Comrat au trecut
pe plan secundar.
Încetarea fazei manifeste a conflictului, nu a însemnat în mod imediat soluţionarea
acestuia. Important, însă, este faptul că atât liderii, cât şi societatea, au conştientizat că procesul
de negocieri este unul ireversibil, şi lipsit de alternativă. Un factor decisiv la constituit
schimbările intervenite la nivel de clasă politică, ce a făcut posibilă depăşirea relaţiilor de
suspiciune şi neîncredere între liderii celor două părţi implicate în conflict.
În finalul paragrafului autorul ar dori să concluzioneze că prima fază de stabilire a unor
relaţii politice instituţionalizate între puterea politică centrală a Republicii Moldova şi cea
regională a liderilor etniei găgăuze, a purtat un caracter pronunţat conflictual. Conflictul
declanşat în sudul RSS Moldoveneşti, în perioada destrămării URSS şi constituirii statului
independent Republica Moldova, poate fi caracterizat drept unul interetnic, de natură
etnopolitică, având în calitate de protagonişti etnia titulară a statului în formare Republica
78
Moldova – moldovenii, majoritari din punct de vedere etnic, şi etnia minoritară – găgăuzii, care
în virtutea anumitor considerente specifice, au pretins la dreptul de a-şi dezvolta identitatea în
cadrul unei autonomii teritoriale, inclusă în componenţa Moldovei. În calitate de argument
principal este invocat faptul că găgăuzii din Moldova reprezintă grupul majoritar al poporului,
nici un alt stat din lume nu „găzduieşte” un număr atât de mare de găgăuzi.
La baza declanşării conflictului s-a situat ciocnirea intereselor, doar aparent contradictorii
şi de excludere reciprocă. Specificul evenimentelor de la sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90
ai secolului al XX-lea a creat premisele declanşării unui conflict armat manifest. Escaladarea
conflictului din sudul republicii nu a fost de natură să provoace un război, ca după exemplul
evenimentelor din primăvara-vara lui 1992 pe malurile râului Nistrul. Pe parcursul maturizării
clasei politice, precum şi trecerii de la eforie la realism, s-a conştientizat de către politicienii
ambelor „tabere”, precum şi de către întreaga societate că compromisul încă mai poate fi realizat.
Mai mult chiar, negocierile nu au alternativă în procesul de soluţionare a conflictului. Acesta
este rezultatul principal ce a fost obţinut prin conflict. După cum menţionam la începutul
paragrafului, orice conflict conţine o anumită doză de pozitivism, şi conflictele nu trebuiesc
tratate exclusiv negativ. În cazul conflictului etnopolitic analizat, ciocnirile armate înregistrate au
demonstrat că utilizarea forţei drept modalitate de soluţionare a conflictului este o cale
sinucigaşă pentru pacea interetnică şi colaborarea din sudul Republicii Moldova.
3.2 Constituirea Unităţii Teritoriale Autonome Găgăuzia: mecanism politico-
juridic de stabilire a relaţiilor politice de colaborare
Paragraful al doilea al prezentului compartiment pune în discuţie căutarea compromisului
între puterea centrală şi cea regională prin mecanismul negocierilor. Procesul a durat circa trei
ani, tergiversarea sa fiind determinată, în special, de ieşirea în prim-plan a conflictului armat de
pe malurile Nistrului, precum şi de faptul că reprezentanţii clasei conducătoare la acel moment,
nu puteau să cadă de acord asupra tuturor aspectelor discutate. Doar după ce şi conflictul
transnistrean a trecut într-o fază de reglementare, iar raportul de forţe politice în sistemul politic
moldovenesc a început să-şi schimbe conturul se crease premise pentru a se găsi compromisul. În
sudul republicii populat compact de găgăuzi situaţia de incertitudine trebuia clarificată. Fiindcă
puterea reală în zona geografică respectivă se afla în mâinile conducerii aşa-zisei Republici
Găgăuzia, declarată anticonstituţională şi nerecunoscută de puterea centrală. Puterea politică
centrală, practic, nu controla aceste teritorii. Criza politică era secondată şi de cea economică,
care lua amploare. În aceste condiţii necesitatea soluţionării problemei era stringentă.
79
Un factor decisiv ce a influenţat desfăşurarea evenimentelor din punctul de vedere al
design-ului politico-instituţional a fost formarea statului independent Republica Moldova, prin
adoptarea declaraţiei de independenţă din 27 august 1991 [2]. Independenţa nu a fost acceptată
iniţial de către liderii radicali din Găgăuzia, însă desfăşurarea evenimentelor nu mai putea să
cunoască cale întoarsă spre URSS. Uniunea Sovietică devenea istorie. În aceste noi condiţii
social-politice şi geopolitice, liderii găgăuzi nu puteau să discute decât cu liderii Republicii
Moldova. Dispăruse caracterul dualist al relaţiei „centru - periferie”. Problemele urmau să fie
soluţionate doar prin stabilirea unor relaţii politice ce ar permite dialogul între puterea politică
centrală, reprezentată de instituţiile de conducere ale statului Republica Moldova, şi puterea
politică regională găgăuză, reprezentată de liderii de opinie din teritoriile locuite compact de
găgăuzi. Neimplicarea unor terţe părţi (instigatori, complici) s-a dovedit a fi benefică. Fapt şi mai
elocvent, dacă să reieşim din experienţa negativă a raioanelor din stânga Nistrului, care au mers
pe calea confruntării anume prin sprijinul din afara Republicii Moldova.
Compromisul presupune cedări, care trebuie să se raporteze la două condiţii ce ar sigura
succesul acestuia. În primul rând, cedările trebuie să fie din partea tuturor celor implicaţi în
proces, în cazul nostru, bilaterale. Iar în al doilea rând, ele nu urmează să fie de natură
fundamentală, care ar provoca „dispariţia” sau „înfrângerea” unei părţi. În acest caz se va ajunge
la declanşarea unui nou conflict manifest armat. Aici şi se regăsesc principalele probleme ale
procesului de negocieri, părţile întotdeauna sunt frustrate de sentimentul de a nu ceda mai mult
decât cealaltă parte. Această situaţie a fost una proprie şi compromisului rezultat din negocierile
dintre puterea politică a Republicii Moldova şi liderii de la Comrat. Pe parcursul analizei se va
observa că mulţi politicieni şi analişti politici, precum şi unii specialişti în domeniul dreptului
public vorbesc despre anumite cedări „exagerate”, în urma cărora cineva ar fi pierdut, iar alţii ar
fi învins. Pe când compromisul, prin definiţie, presupune concesii care ar fi trebuit în final să
mulţumească toate părţile.
La analiza subiectului încetării fazei active a conflictului şi restabilirii relaţiilor de
„normalitate” între puterile politice, trebuie să urmăm calea parcursă în capitolul teoretic. Astfel,
este analizată atât filiera legal-instituţională (aspectele construcţiei juridico-administrative), cât şi
comportamentul agenţilor politici, atât la nivel de putere politică (instituţiile statului, partide
politice), cât şi de societate (cetăţeni, asociaţii obşteşti etc.). Relaţii politice consolidate de
colaborare urmează să includă ambele dimensiuni, şi legal, şi comportamental. Un prim pas a
fost abandonarea la nivel de atitudine şi comportament de către elitele politice a limbajului
agresiv şi categoric. Ulterior, această stare de spirit şi atitudine urma să fie „ambalată” într-o
structură legală care ar conveni tuturor părţilor implicate în discuţii.
80
Primele încercări de discuţii asupra unor proiecte de stabilizare a situaţiei din sudul
republicii se referă la sfârşitul anului 1991. Sunt create Comisii guvernamentale şi parlamentare
responsabile de soluţionarea problemelor social-politice din regiunea din sudul republicii
populată compact de găgăuzi [15, 27]. S-a încercat de a crea nişte puncte de plecare benefice
pentru dezvoltarea economică a regiunii [15]. Conducerea Republicii Moldova intuia că
soluţionarea problemelor economice ale regiunii va ameliora situaţia populaţiei şi vor dispărea
anumite premise ale unor eventuale conflicte. Din perioada respectivă a apărut problema care şi
astăzi este discutată într-un mod destul de insistent, cea cu privire la acordarea de facilităţi
preferenţiale economico-fiscale regiunii populate de găgăuzi, comparativ cu celelalte unităţi
administrativ-teritoriale ale ţării. Însă toate aceste măsuri, în virtutea factorilor obiectivi de criză
economică, nu au fost reale şi, respectiv, nici realizabile. Se crea impresia, că în situaţia social-
politică specifică acelui moment, reieşindu-se din componenţa clasei politice, care implicit a fost
implicată în evenimentele din octombrie 1990 din sudul republicii, soluţionarea pe calea
compromisului era o misiune extrem de dificilă.
Observaţie confirmată şi de discuţiile din cadrul comisiilor pe marginea proiectelor de
lege privind autonomia naţional-culturală a găgăuzilor, unul prezentat de C. Tauşanji şi L.
Dobrov, iar celălalt de către S. Bozbei [122, p.123]. Primul proiect prevedea crearea a unei zone
economice libere „Gagauz-Yeri”, iar cel de al doilea, presupunea instituirea unui judeţ găgăuz
„Gagauz Ili” („Ili”, în traducere din limba turcă ar însemna regiune). În urma discuţiilor, s-a
ajuns la sintetizarea unui proiect de lege privind statutul „Gagauz-Yeri”, care a fost discutat în
cadrul comisiilor parlamentare de profil [26]. Acesta prevedea crearea unei regiuni în baza a 20
de localităţi din sudul republicii, cu prerogative largi în domeniul economic şi social, cu trei
limbi oficiale: moldoveneasca, găgăuza şi rusa.
Discutarea proiectului nu s-a bucurat de finalitate constructivă. Au existat critici din
partea atât a autorităţilor centrale, cât şi a celor regionale. De exemplu reprezentanţii găgăuzilor
considerau numărul localităţilor insuficient şi neobiectiv, iar reprezentanţii puterii centrale
considerau că cedările înfăptuite sunt suficiente dezvoltării culturale şi social-economice ale
găgăuzilor. De altfel, chiar şi numele „Gagauz-Yeri” a incitat anumite discuţii. Expresia
respectivă, conform lui M. Kendighelean, a fost introdusă pentru prima dată de cunoscutul
activist antisovietic găgăuz, unul din coautorii proiectului, L. Dobrov, în cunoştinţă de cauză că
sintagma „Republica Găgăuză” nu va fi acceptată de către conducerea Republicii Moldova [144].
Contează mult cum este tradusă sintagma „Gagauz-Yeri”. Unii autori vorbesc despre traducerea
acesteia ca „pământul găgăuzilor” [93, p.164], pe când în varianta instituţionalizată ulterior este
vorba despre expresia „locul, unde trăiesc găgăuzii” [144].
81
Pe parcursul anului 1992 puterea politică a Republicii Moldova a fost implicată mai mult
în soluţionarea conflictului din stânga Nistrului. În urma provocărilor din primele zile ale lunii
martie conducerea ţării a fost impusă spre utilizarea metodelor de aplicare a forţei. Acest subiect
nu ţine de obiectul de studiu a lucrării de faţă, însă dorim să subliniem că puterea centrală de la
Chişinău, trebuia să ia anumite învăţăminte din conflictul manifest din sudul republicii. În
special ce ţine de pericolul implicării terţei părţi. Unii lideri găgăuzi au manifestat susţinere faţă
de forţele de secesiune. A excelat în acest sens I. Burgudji, responsabil de acţiunile
detaşamentelor anticonstituţionale ale „trupelor de interne găgăuze”. De asemenea, şi ceilalţi
lideri ai nerecunoscutei Republici Găgăuze, în primul rând, aşa-zisul preşedinte a republicii – S.
Topal, au manifestat compasiune pentru forţele separatiste transnistrene.
După încetarea fazei armate a conflictului de pe Nistru, autorităţile centrale ale Republicii
Moldova, au avut posibilitatea să se concentreze mai mult asupra dialogului cu liderii găgăuzi. În
prim-plan se situează liderii care nu au fost implicaţi nemijlocit în escaladarea situaţiei din
toamna lui 1990. Preşedintele Republicii Moldova, împreună cu prim-ministrul A. Sangheli, sunt
politicienii care şi-au asumat responsabilitatea purtării negocierilor, invitând la acestea nu pe aşa-
zisul preşedinte S. Topal, ci pe M. Kendighelean, care era considerat de către puterea politică
centrală un lider politic mai moderat, cu care se putea de negociat. Liderii ambelor părţi erau
conştienţi de caracterul absolut necesar al negocierilor, în pofida criticilor şi învinuirilor de
trădare ce se auzeau din partea acestora. Chiar şi cea mai mare parte a liderilor găgăuzi
conştientizau că „în condiţiile nerecunoaşterii internaţionale, a blocadei economice” dezvoltarea
de mai departe a Găgăuziei era destul de dificilă [144]. Plus la toate, era cert că raioanele cu
populaţie compactă găgăuză reprezintă o enclavă care nu se va putea dezvolta independent. Dacă
liderii separatişti transnistreni simţeau sprijinul manifest din partea altor state, atunci cei găgăuzi
urmau să-şi dea seama despre faptul că acţiunile lor separatiste de confruntare nu vor aduce
nimic bun găgăuzilor. În fine şi organismele internaţionale, în special Conferinţa pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (actuala OSCE), insista asupra soluţionării paşnice a
conflictului.
Paralel cu discuţiile dintre conducerea Republicii Moldova şi reprezentanţii găgăuzilor, în
cadrul Parlamentului îşi continua activitatea grupul de lucru cu privire la pregătirea proiectului
de lege. Proiecte şi propuneri era prezentate de ambele părţi, atât de puterea centrală, cât şi de
cea regională. O anumită doză de nervozitate era introdusă de comportamentul liderilor aşa-zisei
Republici Găgăuze, care de multe ori înaintau nişte revendicări ce nu se conformau cu caracterul
suveran, independent şi unitar al statului moldovenesc. De exemplu, se propunea ca de
competenţa autorităţilor publice şi legislative ale viitoarei autonomii găgăuze să ţină „activitatea
82
legislativă, atribuirea cetăţeniei, formarea bugetului, ratificarea legilor adoptate de către
Parlamentul Republicii Moldova” [122, p.144]. Aceste iniţiative iritau nu doar reprezentanţii
etniei majoritare implicaţi în procesul de discuţii, ci şi pe acea parte a găgăuzilor care
conştientizau necesitatea demarării procesului pe o pistă constructivă, în condiţiile în care şi aşa
s-a pierdut mult timp.
De menţionat, că deja către 1993-1994, o bună parte a populaţiei găgăuze a trecut de
perioada de euforie generată de emanciparea naţională. În regiune, ca de altfel pe întreg teritoriul
Republicii Moldova, s-au acutizat problemele de ordin social-economic, care le devansează după
importanţă pe cele etnopolitice. Găgăuzii încep să-şi dorească o stabilitate politică şi o
colaborare cu organele centrale în vederea depăşirii crizei social-economice. Plus la toate, în
localităţile din zonă se manifestau din plin membrii detaşamentelor ilegale paramilitare, ce erau
formate în cadrul „gărzii naţionale a Republicii Găgăuze”. Aceste erau nişte structuri
nefuncţionale care căutau să se întreţină în mod independent, prin acţiuni ce cădeau sub incidenţa
prevederilor codului penal. Populaţia nu mai dorea stare permanentă de război, iar liderii care
vorbeau despre „revoluţie permanentă” se îndepărtau de năzuinţele reale ale găgăuzilor.
Pe lângă aceşti factori de natură internă, este necesar de a sublinia importanţa foarte mare
a implicaţiilor externe. Este vorba, în mod aparte, despre implicarea Turciei - un actor extrem de
important în schimbarea calităţii şi esenţei relaţiilor politice dintre puterea centrală a Republicii
Moldova şi cea regională a găgăuzilor. Implicare ce trebuie apreciată doar în termeni pozitivi.
Turcia a fost puterea politică de factură zonală care, în virtutea legăturilor de sânge invocate, s-a
antrenat în ajutorul găgăuzilor de a-şi dezvolta autonomia etnică teritorială. Şi dacă iniţial, exista
o anumită stare de suspiciune din partea conducerii moldoveneşti, dezvoltarea ulterioară a
evenimentelor a demonstrat că Turcia a contribuit extrem de mult la soluţionarea problemelor
fiind un veritabil mediator, ce a câştigat încredere din partea tuturor părţilor implicate în
soluţionarea disensiunilor. Statul turc, în persoana preşedintelui S. Demirel, îndemna găgăuzii să
se dezvolte în cadrul statului unitar Republica Moldova şi să participe la toate procesele de aici,
fără a se autoizola, inclusiv să participe la alegerile naţionale programate pentru 27 februarie
1994. Anticipând evenimentele, am dori să subliniem că un mare rol în cultivarea simţului civic
la electoratul de etnie găgăuză l-au avut şi deputaţii turci veniţi în calitate de observatori pentru
alegerile parlamentare naţionale din Republica Moldova.
Alegerile anticipate programate pentru februarie 1994 trebuiau să dea răspuns la
întrebarea în ce măsură noua componenţă a forului legislativ suprem al Republicii Moldova va fi
în stare să discute conţinutul proiectului de lege privind autonomia localităţilor populate
preponderent de găgăuzi. Campania electorală a reprezentat un moment prielnic pentru
83
apropierea dintre poziţii. Pentru prima dată din momentul declanşării fazei conflictuale a
relaţiilor dintre Chişinău şi Comrat, teritoriile populate compact de găgăuzi au fost vizitate de M.
Snegur. Prin atitudinea respectivă s-a observat un pas important în destinderea situaţiei.
Preşedintele statului a îndemnat cetăţenii din regiune să se implice activ în procesul de recrutare
a clasei conducătoare a Republicii Moldova, stat din care fac parte şi cetăţenii de etnie găgăuză.
Majoritatea populaţiei din regiune a reacţionat pozitiv la semnalele de conciliere lansate în mod
direct şi nemijlocit de către preşedintele Republicii Moldova. Dincolo de anumite dividende
electorale ce putea aduce deplasarea în raioanele locuite de găgăuzi, gestul preşedintelui a fost
unul ce reflecta o schimbare a esenţei relaţiilor politice dintre centru şi periferie.
Rezultatele alegerilor au consemnat o schimbare considerabilă a componenţei politice a
Parlamentului [88]. În opinia autorului, unul din principalele rezultate ale alegerilor a fost
implicarea activă a populaţiei găgăuze la alegerile parlamentare naţionale. Procesul electoral s-a
desfăşurat în baza sistemului reprezentării proporţionale, care avantajează partidele „cu acoperire
naţională”, şi nu în baza scrutinului majoritar, ca anterior, moment ce la prima vedere
dezavantajează reprezentarea minorităţilor naţionale. Subiectul respectiv, însă, va fi dezbătut în
compartimentele ulterioare.
Victoria categorică la alegeri a fost obţinută de partidele „moderate” de stânga. Forţele
politice naţional-democrate, care se deosebeau printr-un stil de conducere mult mai radical au
pierdut. Schematic componenţa Parlamentului se prezenta în felul următor: „moderaţii” –
Partidul Democrat Agrar (56 mandate), Mişcarea internaţionalistă „Unitate - Edinstvo” (28
mandate); naţional-democraţii – Blocul Ţăranilor şi Intelectualilor (11 mandate), Alianţa
Frontului Popular Creştin-Democrat (9 mandate). Agrarienii împreună cu socialiştii au format
coaliţia de guvernare. Ambele formaţiuni politice au fost susţinute în alegeri de populaţia din
raioanele locuite compact de găgăuzi, şi ambele considerau de datoria lor de a soluţiona politic
problema. Pe parcursul anului 1994 s-a discutat extrem de mult în baza acestei chestiuni, însă
deja dialogul era unul cu mult mai constructiv, îndeosebi datorită atitudinilor şi poziţiilor
adoptate de M. Snegur, preşedintele Republicii Moldova şi P. Lucinschi, preşedintele
Parlamentului.
În scurt timp după începerea activităţii Parlamentului de legislatura a XIII, deputaţii au
adoptat o hotărâre cu privire la constituirea unei noi Comisii responsabile de pregătirea
proiectului de lege privind statutul juridic al localităţilor din sudul republicii populate compact
de găgăuzi [22]. Activitatea comisiei era destul de complexă, însă discuţiile se desfăşurau într-o
atmosferă ce emana speranţa unor rezultate demult scontate şi aşteptate [122, p.163-172]. Către
vara anului 1994, când proiectul legii privind statutul special al autonomiei găgăuze era în linii
84
mari definitivat de către membrii Comisiei, acesta a fost expertizat de către un grup de experţi de
la Consiliul Europei, care au dat aviz favorabil conţinutului actului normativ analizat. Proiectul a
mai fost examinat şi a primit aviz pozitiv din partea Preşedinţiei Republicii Moldova, a
Guvernului, precum şi a liderilor găgăuzi.
Simultan cu lucrările asupra legii privind autonomia găgăuză, Parlamentul Republicii
Moldova dezbătea prevederile legii fundamentale a statului, adoptarea căreia devenise stringentă
după trei ani de independenţă şi patru de suveranitate. Adoptarea în data de 29 iulie 1994 a
Constituţiei Republicii Moldova, pe lângă importanţa pregnantă ce o manifestă pentru statalitatea
Republicii Moldova, din perspectiva problemei cercetate, a creat posibilitatea legală de a
instituţionaliza şi garanta autonomia găgăuză [1]. Articolul 1 menţionează „Republica Moldova
este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Iar în articolul 111 (Capitolul VIII
„Administraţie publică”), aliniatul (1) se specifică: „localităţilor din stânga Nistrului, precum şi
unor localităţi din sudul Republicii Moldova, le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de
autonomie după statute speciale adoptate prin legi organice”. În acest fel, prin Constituţie se
admitea posibilitatea atribuirii de statute speciale unor localităţi din sudul republicii, în condiţiile
unui stat unitar. Ceea ce reprezintă chintesenţa îndelungatului proces de negociere şi de
identificare a compromisului.
Proiectul legii privind autonomia găgăuză a fost supus discuţiei în prima lectură în data
de 28 iulie 1994 [23]. În virtutea numeroaselor obiecţii, s-a decis ca Comisia parlamentară pentru
elaborarea proiectului de lege privind statutul juridic al localităţilor populate preponderent de
găgăuzi, condusă de către I. Ungureanu, de comun acord cu Comisia juridică, pentru numiri şi
imunităţi, vor îmbunătăţi proiectul de lege menţionat, ţinând cont de obiecţiile şi propunerile
făcute de deputaţi, comisiile permanente, fracţiunile parlamentare, Guvern şi de experţii
Consiliului Europei, şi îl vor depune în Parlament pentru a fi examinat în lectura a doua [111].
În urma unor discuţii ulterioare, a cedărilor reciproce, precum şi reieşind-se din ipoteza că
legea ce urma să fie adoptată, poate servi drept exemplu de soluţionare paşnică a relaţiilor
conflictuale cu liderii transnistreni, în data de 23 decembrie 1994 prin votul a 69 de deputaţi din
104 a fost adoptată Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) [6]. De
menţionat că nu toţi deputaţii din coaliţia de guvernare au votat în favoarea legii. În ceea ce
priveşte opoziţia, atunci reprezentanţii Blocul Ţăranilor şi Intelectualilor şi ai Alianţei Frontului
Popular Creştin Democrat, au refuzat să participe la votare, părăsind în semn de protest sala de
şedinţe.
Analiza conţinutul normativ al legii permite de a identifica caracterul autonomiei găgăuze
(Anexa 1). Întâi de toate este vorba de conţinutul preambulului, care a provocat numeroase
85
discuţii şi iniţiate un şir de controverse. În esenţă „mărul discordiei” este prezentat de tratarea
găgăuzilor în calitate de popor. Punctul de vedere personal al autorului, asupra acestei chestiuni,
a fost expus în cadrul compartimentului teoretic al tezei. Pe de altă parte, nici până în prezent
acest subiect de discuţie nu este unul epuizat în mediul academic şi politic moldovenesc. Sunt
autori care insistă asupra faptului că: „găgăuzii nu au constituit niciodată un popor, ei au fost şi
sunt o etnie minoritară, cu toate consecinţele ce decurg de aici” [54, p.312]. Având-se în vedere
că doar popoarele au dreptul la autodeterminare, iar grupurile etnice minoritare nu pot dispune de
un astfel de drept.
Nu pot fi de acord cu astfel de poziţionări. Consider că atât din punct de vedere ştiinţific,
cât şi din punctul de vedere al soluţionării relaţiilor tensionate în baza cedărilor reciproce,
acceptarea autonomiei teritoriale pentru găgăuzi în cadrul statului unitar Republica Moldova este
o soluţie reală şi viabilă. Sintagma „popor găgăuz puţin numeros” doreşte să accentueze
necesitatea impetuoasă pentru găgăuzi puţini la număr, de aşi păstra identitatea culturală, într-o
lume dominată de spiritul globalizării. Iar mediul general de dezvoltare a acestui popor este
Republica Moldova, spaţiul etno-teritorial primar fiind Găgăuzia.
Analiza textului preambulului Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-
Yeri) permite de a concluziona că formularea acestuia nu a fost întâi de toate rodul unei
construcţii ştiinţifico-terminologice exacte, ci în mod prioritar – rezultatul unor negocieri şi
identificării unor formulări care ar fi acceptate de ambele părţi, chiar cu riscul de a declanşa
anumite dispute conceptuale. Pe de o parte, se accentuează individualitatea găgăuzilor în raport
cu alte etnii minoritare ce locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova justificându-se astfel
necesitatea instituirii autonomiei teritoriale, iar pe de altă parte, se menţionează că găgăuzii sunt
parte componentă a poporului Republicii Moldova - stat unitar independent şi suveran.
Analiza sumară a conţinutului normativ a legii oferă posibilitatea dea observa că între
puterea centrală a Republicii Moldova şi cea regională a UTAG s-a realizat o partajare de esenţă
a funcţiilor, ce ar urma să permită funcţionarea administraţiei regionale în interesele populaţiei
autonomiei fără ca să se suprapună sau să se întretaie atribuţiile. Spunem de esenţă, fiindcă în
mod normal, nu toate momentele au fost reglementate în mod exhaustiv. Anumite chestiuni
urmau să fie reglementate în mod expres şi minuţios de alte acte normative şi documente politice
(ca de exemplu, politica bugetar-fiscală, sau cea ce ţine de înstrăinarea bunurilor publice).
Din punctul de vedere al partajării competenţelor deosebim mai multe momente
definitorii. În primul rând, Constituţia Republicii Moldova are preeminenţă asupra oricăror acte
adoptate la nivel regional, acţiunea cărora este nulă în cazul în care ar contraveni Constituţiei. În
al doilea rând, chestiunile ce ţin de cetăţenie, politică externă, apărare, politică monetară au
86
rămas în deplina jurisdicţie a puterii centrale. În opinia autorului tezei, domeniul securităţii
statului, la fel putea fi unul exclusiv al centrului politic. Instituirea unei Direcţii a Serviciului de
Informaţii şi Securitate a Republicii Moldova pentru Găgăuzia, este un pas în spirit conciliator ce
ar asigura depăşirea spiritului de suspiciune, însă într-un stat unitar organele de securitate ar fi
bine să fie strict centralizate.
De cealaltă parte, puterea regională are dreptul în condiţiile Constituţiei Republicii
Moldova şi a prezentei legi de a institui propriile instituţii politice de conducere ale autonomiei:
Adunarea Populară (Halc Topluşu) – autoritate reprezentativă cu drept de a adopta acte
normative, în limita competenţei sale; Guvernatorul (Başkanul) – persoana oficială supremă a
Găgăuziei, căruia i se subordonează toate autorităţile administraţiei publice din regiune;
Comitetul executiv (Bakannîk Komiteti) – organ executiv permanent a Găgăuziei. Printre
domeniile sociale ce cad sub competenţa organelor regionale am menţiona: simbolica locală,
învăţământul, cultura, ocrotirea sănătăţii, relaţiile de muncă şi asistenţă socială, alegerile în
organele regionale, activitatea bugetar-financiară şi fiscală locală. Domeniul bugetar-fiscal, însă,
inclusiv la nivel local, poate fi atribuit la arealul de competenţe mixte.
La capitolul interferenţe ar fi util de menţionat că în conformitate cu articolele 21-24:
Procurorul Găgăuziei este „numit de către Procurorul General al Republicii Moldova la
propunerea Adunării Populare”, iar Şeful Direcţiei de justiţie, Şeful Direcţiei de informaţie şi
securitate, precum şi Şeful Direcţiei afacerilor interne sunt numiţi sau eliberaţi din funcţie de
către organele naţionale ierarhic superioare la propunerea Guvernatorului cu acordul Adunării
Populare. În acest fel, controlul asupra „blocului de forţă” este partajat între autorităţile regionale
şi cele centrale. Prevederile în cauză au drept scop prevenirea unor disensiuni în ceea ce priveşte
activitatea structurilor de forţă din regiune. Prevederi de acest gen se refereau şi la procedura de
numire în funcţii a judecătorilor instanţelor de judecată ale Găgăuziei, însă Curtea
Constituţională prin hotărârea sa a declarat neconstituţional articolul 20, aliniatul (2) [40].
În cele ce urmează vom analiza în particular cele mai discutate articole ale legii privind
statutul juridic special al Găgăuziei. Din conţinutul articolului 1, aliniatul (2), se degajă ideea că
autonomia găgăuză nu este una doar culturală, ci în primul rând este orientată spre soluţionarea
problemelor de natură „politică şi economică”. Aliniatul (4) al articolului a determinat un şir de
controverse politice şi juridice. Acesta prevede dreptul la „autodeterminare” externă a regiunii
găgăuze: „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul găgăuz
are dreptul la autodeterminare externă”. Introducerea acestui aliniat a fost determinată de dorinţa
părţilor ce au negociat statutul autonomiei de a garanta dreptul la autodeterminare a regiunii, în
caz de o eventuală unire a Republicii Moldova cu România.
87
Conţinutul aliniatului a servit motiv pentru deputatul V. Nedelciuc de a contesta în faţa
Curţii Constituţionale prevederile date imediat după adoptarea de către Parlament a legii. În
răspunsul său Curtea a specificat: „Interpretarea prevederilor articolului 1 alineatul (4) din Legea
nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994, împreuna cu prevederile enumerate ale aceleiaşi Legi
permit sa se tragă concluzia că ele nu contravin articolelor 1-3 şi 127 din Constituţia Republicii
Moldova privind suveranitatea, inalienabilitatea teritoriului şi proprietatea statului Republica
Moldova. De menţionat, că prevederile articolului 1 alineatul (4) se aplică numai în cazul
schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent. Actualmente astfel de condiţii nu
există, de aceea nu se poate afirma că ele reduc conţinutul şi aria de acţiune a suveranităţii.
Curtea Constituţională consideră că acest efect nu se va produce nici în cazul în care Republica
Moldova ca stat va pierde independenţa, întrucât în acest caz nici suveranitatea nu va mai exista.
Deci, nu se poate reduce ceea ce nu există de fapt” [39]. Motivul invocat de către autorul
sesizării este faptul că practicile de „autodeterminare externă” a autonomiilor nu sunt specifice
sistemelor politice europene. Însă aceleaşi organizaţii europene recunoscând specificul situaţiei
din Republica Moldova recomandă introducerea unor astfel de prevederi în legile privind statutul
special al regiunilor autonome [135].
Articolul 3 a Legii nr. 344-XIII în aliniatul (1) specifică că limbile oficiale ale Găgăuziei
sunt limbile moldovenească, găgăuză şi rusă. Consider că limba de stat ar fi necesar de o scris în
mod separat, după care de adăugat că pe teritoriul autonomiei mai funcţionează în calitate de
limbi oficiale şi limbile găgăuză şi rusă. Şi mai dificil este de tratat aliniatul (2) al articolului
citat: „Corespondenţa cu autorităţile administraţiei publice ale Republicii Moldova, cu
întreprinderile, organizaţiile şi instituţiile situate în afara teritoriului Găgăuziei se face în limbile
moldovenească şi rusă”. Subiectul lingvistic va fi discutat în compartimentele ulterioare ale
tezei, însă la moment, este necesar de a sublinia poziţia personală a autorului conform căreia
limba de asigurare a corespondenţei între autorităţile administraţiei publice ale Republicii
Moldova trebuie, în mod obligatoriu şi exclusiv, să fie cea de stat. În clipa de faţă pot fi
prezentate cel puţin trei argumente în favoarea dezideratului enunţat: reducerea cheltuielilor
legate de traducere, consolidarea statalităţii moldoveneşti, creşterea capacităţilor de integrare a
minorităţilor naţionale din Republica Moldova.
Articolul 6, la fel, a constituit obiectul unor divergenţe şi neînţelegeri. Conform acestuia
„pământul, subsolul, apele, regnul vegetal şi cel animal, alte resurse naturale, bunurile mobile şi
imobile, aflate pe teritoriul Găgăuziei, sunt proprietate a poporului Republicii Moldova şi
constituie totodată baza economică a Găgăuziei”. Neînţelegerile şi conflictele de competenţă au
88
intervenit în momentul în care s-a desfăşurat privatizarea întreprinderilor din autonomie,
autorităţile regionale pretinzând la sumele acumulate.
Un alt moment ce a instigat critici din partea unor jurişti se referă la articolul 11 a Legii
nr. 344-XIII, care prevede că „Adunarea Populară adoptă legi locale...”. În opinia lui I. Creangă
„se poate constata că astfel de stipulări vin în directă contradicţie cu prevederile art. 60, 72, 74,
75 şi 109 din Constituţie, care definesc Parlamentul ca organ reprezentativ suprem şi unica
autoritate legislativă a statului, iar art. 72 din Constituţia nu prevede legile locale la categoriile de
legi” [54, p.313]. Asupra acestor momente a atenţionat şi Comisia Europeană pentru democraţie
prin drept sau Comisia de la Veneţia. Experţii Comisiei în documentul final, printre alte
concluzii, mai constată şi un volum mare de atribuţii acordate de către autorităţile centrale celor
locale [186]. Acestea referindu-se chiar şi la unele momente de politică externă, articolul 12,
aliniatul (3), punctul (b) a Legii nr. 344-XIII: „participarea la promovarea politicii interne şi
externe a Republicii Moldova în problemele care privesc interesele Găgăuziei”.
Este dificil, de exemplu, să se urmărească înfiinţarea în Găgăuzia a unui organ legislativ,
ale cărui legi ar fi capabile să înlocuiască legile naţionale, încât acestea să fie compatibile cu
prevederile articolului 60 din Constituţie, care stipulează că Parlamentul este unica autoritate
legislativă a statului, sau cu prevederile articolului 66, potrivit cărora Parlamentul asigură
unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării [186]. Pe de altă parte, statutul de
autonomie teritorială oferă posibilitatea unei activităţi legislative limitate, conforme normelor
constituţionale şi legale naţionale. Aceste observaţii ale experţilor ne indică asupra faptului că
probleme există, însă depăşirea lor nu este ceva imposibil. În acest sens urmau să fie adoptate
unele modificări ale Constituţiei, care şi vor fi discutate ulterior. Următorul moment dedus de
către experţii Comisiei, ce ar fi important de subliniat, este legiferarea rolului Curţii
Constituţionale în soluţionarea problemelor ce ţin de tratarea compatibilităţii Legii nr. 344-XII
(şi a altor acte ce reglementează statutul Găgăuziei) cu prevederile Constituţiei, de exemplu.
O altă problemă se referă la construcţia relaţiilor bugetar-fiscale dintre centru şi regiune.
Prevederile Legii nr. 344-XIII sunt destul de generale la acest capitol, urmând ca organele de
resort să stabilească în detaliu categoriile de venituri fiscale locale şi generale. Cele mai multe
neînţelegeri se referă la partajarea veniturilor fiscale locale, care se virează direct şi integral în
bugetul local, şi veniturile generale de stat (naţionale). Problema este că în legislaţia fiscală a
Republicii Moldova nu există concept de „venituri fiscale regionale”, sunt doar locale şi generale
de stat [4]. Respectiv, din punctul de vedere a percepţiilor fiscale, bugetul UTAG urmează să se
formează doar în baza veniturilor locale ale unităţii, plus defalcările şi transferurile ce se
încadrează în politica statului de susţinere financiară a teritoriilor. Practica anilor de după
89
adoptarea Legii nr. 344-XIII a permis de a constata apariţia unor disensiuni între autorităţile
centrale şi cele regionale, pe motiv că conducerea UTAG cerea o atitudine preferenţială faţă de
autonomie, comparativ cu unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi. Atitudine ce s-ar
manifesta prin formarea bugetului unităţii teritoriale autonome nu doar în baza impozitelor şi
taxelor locale, stipulate în Cod fiscal, ci şi în baza Taxei pe Valoare Adăugată (TVA) şi a
accizelor, care sunt venituri generale de stat. Pe parcursul anilor, au existat numeroase discuţii şi
negocieri în acest sens. Deciziile adoptate au fost unele de compromis, astfel, bugetul UTAG, în
mod singular, se poate forma şi în baza unor anumite procente din veniturile obţinute de stat în
rezultatul perceperii TVA şi a accizelor la mărfurile şi produsele fabricate pe teritoriul
autonomiei.
O prevedere importantă a Legi privind statutul autonomiei, din perspectiva cercetării de
faţă, se referă la Guvernatorul Găgăuziei. Conform articolului 14 aliniatul (4) „Guvernatorul
Găgăuziei este confirmat în funcţia de membru al Guvernului Republicii Moldova printr-un
decret al Preşedintelui Republicii Moldova”. În acest fel Guvernatorul, în calitate de persoană
oficială supremă a Găgăuziei (a puterii regionale), este parte a puterii centrale. Pasul respectiv
este unul important din punct de vedere politic, fiindcă creează o atmosferă de încredere prin
politica de includere a autorităţilor regionale în realizarea procesului politic naţional. De
menţionat că în varianta iniţială de proiect a Legii nr. 344-XIII, propusă de partea găgăuză,
Guvernatorului urma să revină o funcţie de vice-prim-ministru, fapt ce a determinat nemulţumiri,
în special, pe filiera etnică. Nu doar deputaţii de etnie moldovenească, ci şi reprezentanţii
minorităţilor naţionale, care alcătuiesc un procent mai mare din populaţia Republicii Moldova,
comparativ cu găgăuzii, şi-au manifestat nemulţumirea. Nu existau argumente de natură logică,
ce ar explica garantarea pentru găgăuzi a unei astfel de funcţii în Guvernul Republicii Moldova.
Într-un final şi partea găgăuză a căzut de acord asupra acestei constatări.
În pofida faptului că actul legal constitutiv al UTAG nu era unul întrutotul perfect, rolul
acestuia este incomensurabil. Legea nr. 344-XIII, pe de o parte, a instituţionalizat sfârşitul
perioadei conflictuale în relaţiile dintre puterea centrală şi cea regională, iar pe de alta, a pus
bazele relaţiilor de colaborare prin fixarea legală a pilonilor de bază a construcţiei numite
Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia, în calitate de parte integrantă şi inalienabilă a Republicii
Moldova. Fundamentul a fost pus, optimizarea acestuia fiind o chestiune de timp. Desfăşurarea
evenimentelor poate să influenţeze conţinutul documentului, însă acesta este un proces firesc, şi
introducerea unor eventuale modificări nu trebuie de tratat ca ceva negativ, ci dimpotrivă ca un
fenomen ce ar asigura caracterul actual şi oportun al documentului.
90
După adoptarea legii organice, următorul pas a constat în punerea în aplicare a
prevederilor acesteia în vederea construcţiei politice a autonomiei. Odată cu adoptarea Legii
privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) Parlamentul Republicii Moldova a
adoptat şi Hotărârea privind punerea în aplicare a legii, prin care s-a pus în sarcina Guvernului de
a asigura executarea prevederilor Legii nr. 344-XIII privind organizarea formării UTAG [25].
În vederea coordonării şi dirijării activităţilor privind formarea Unităţii teritoriale
autonome Găgăuzia, prin Hotărâre de Guvern s-a decis înfiinţarea unei Comisii mixte pentru
punerea în aplicare a Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Găgăuz-Yeri), care în
perioada de construcţie politico-juridică a autonomiei şi a organelor de conducere a acesteia, să
fie cel mai important organ executoriu în regiune [21].
Un prim pas a fost elaborarea şi aprobarea Regulamentului provizoriu cu privire la
organizarea şi desfăşurarea referendumului local. Aprobarea acestuia prin Hotărârea de Guvern
nr. 86/1995, a constituit un pas foarte important în clarificarea unor probleme de tratare a Legii
privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) [18]. Articolul 5 a legii menţionate,
prin aliniatele (1) şi (2) specifică: „În componenţa Găgăuziei intră localităţile în care găgăuzii
constituie mai mult de 50 procente din populaţie”; şi respectiv: „Localităţile unde găgăuzii
constituie mai puţin de 50 procente din populaţie pot fi incluse în componenţa Găgăuziei în baza
voinţei majorităţii alegătorilor, liber exprimate în cadrul referendumului local, efectuat din
iniţiativa a cel puţin o treime din alegătorii localităţilor respective”.
Din examinarea prevederilor expuse se creează impresia că sunt două categorii de
localităţi: ce sunt incluse în mod automat (în virtutea procentajului majoritar a găgăuzilor) şi cele
în care urmează să se desfăşoare referendumul, în baza iniţiativei populare a cel puţin o treime
din locuitori. Articolul 2 al Regulamentului explică situaţia după cum urmează: „Referendumul
local se efectuează în mod incontestabil în localităţile în care găgăuzii constituie peste 50 la sută
din populaţie. În localităţile în care găgăuzii constituie mai puţin de 50 la sută din populaţie,
referendumul se va efectua în baza iniţiativei a cel puţin o treime din alegătorii localităţii
respective cu condiţia prezentării listelor semnate de aceştia”. Respectiv, avem localităţi în care
referendumul s-a desfăşurat în mod obligatoriu (unde găgăuzii constituiau peste 50% din
populaţie), şi localităţi unde desfăşurarea referendumului a fost iniţiată de către cel puţin o treime
din numărul de locuitori (unde numărul populaţiei de origine găgăuză a fost mai mic de 50%).
Referendumul s-a desfăşurat în data de 5 martie 1995 şi în rezultatul acestuia 31 de localităţi au
fost incluse în componenţa UTAG [54, p.325]. O anumită situaţie de problemă a fost înregistrat
în satul Svetlîi din raionul Taraclia, unde în data de 26 martie s-a desfăşurat un referendum
repetat. Prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova, în urma examinării rezultatelor
91
referendumului repetat, s-a decis includerea acestei unităţi administrativ-teritoriale de nivelul
unu în componenţa UTAG, fiind a 32 localitate [28].
Un următor pas al procesului de construcţie politică a UTAG l-a constituit stabilirea
centrului administrativ, în condiţiile în care deja au fost desemnate localităţile, şi respectiv
hotarele, unităţii autonome. Determinarea centrului administrativ la fel s-a realizat prin opţiunea
liberă a populaţiei autonomiei. În analizele anterioare am specificat deja că printre localităţile
populate de găgăuzi, istoriceşte, există o concurenţă între Ciadîr-Lunga şi Comrat. Clasa
conducătoare din ambele oraşe doreau să-şi impună autoritatea în regiune din momentul fondării
acestora. Rivalitatea devenise o tradiţie, ce se păstrează şi în zilele noastre. În perioada mişcării
de emancipare naţională a găgăuzilor, iniţiativa a aparţinut liderilor de la Comrat, care doreau să
şi-o păstreze şi în noua structură administrativă creată. Referendumul local în vederea stabilirii
centrului administrativ al Găgăuziei s-a desfăşurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 216 din
05.04.1995 [19].
Prevederile Regulamentului nu indicau în mod exact şi expres numele localităţilor ce
urmau să participe „la competiţia” pentru desemnarea centrului administrativ, decizia de
includere în cursa electorală aparţinând consiliilor orăşeneşti. Totuşi Regulamentul specifica că
„Centru administrativ al Găgăuziei poate fi unul din oraşele, incluse în componenţa acestei
unităţi teritoriale autonome cu statut special, cu un nivel economic mai înalt, care dispune de un
sistem dezvoltat de comunicaţii (căi ferate, drumuri auto, telecomunicaţii etc.), având edificii
corespunzătoare pentru amplasarea autorităţilor publice ale Găgăuziei”. Drept centru
administrativ era stabilit acel oraş al Găgăuziei pentru care ar opta un număr mai mare de
alegători, care au participat la referendum, prin majoritate simplă. În rezultat, Comratul a fost
ales centru administrativ a Găgăuziei, acumulând 54,4%, depăşind oraşul Ciadîr-Lunga, care a
acumulat doar 42,4% din voturile alegătorilor prezenţi la urne.
Paralel cu problemele privind componentele unităţii teritoriale autonome, în mod firesc,
se discutau şi chestiunile ce ţin de formarea sistemului de organe de conducere a autonomiei.
Până în anul 1995 în zona din sudul Republicii Moldova populată preponderent de cetăţeni
moldoveni de etnie găgăuză, practic nu exista un sistem de organe constituţionale. Din punctul
de vedere a puterii centrale era vorba de un vid al puterii. Alegerile ce se desfăşurase în
localităţile respective în organele puterii ale nerecunoscutei Republici Găgăuze au fost declarate
de puterea centrală drept anticonstituţionale. Respectiv, şi puterea regională aleasă nu putea fi
considerată legală. În virtutea compromisului ce se urmărea a fi realizat, reprezentanţii puterii
centrale a Republicii Moldova au negociat formarea UTAG anume cu aceşti lideri. După crearea
cadrului legal-instituţional şi stabilire a hotarelor autonomiei, devenise absolut necesar de a alege
92
şi organe legale ale puterii regionale. Fiind instituţionalizate prin prevederile Legii nr. 344-XIII,
în calitate de autorităţi reprezentative ale UTAG, au fost desemnate Adunarea Populară, organ
legislativ deliberativ, şi Guvernatorul, ce împreună cu Comitetul executiv, reprezenta puterea
executivă.
Primele alegeri ale deputaţilor Adunării Populare şi a Guvernatorului UTAG, până la
adoptarea legilor locale de referinţă, urmau să se desfăşoare în conformitate cu prevederile
Regulamentelor provizorii aprobate de Guvernul Republicii Moldova prin hotărârea nr. 35 din
17.01.1995 [20]. Specific pentru desfăşurarea primelor alegeri este că Regulamentele prevedeau
în calitate de subiecţi cu drept de a înainta candidaţi la funcţia de deputat al Adunării Populare
sau la funcţia de Guvernator, pe lângă categorii „tradiţionale” pentru legislaţia Republicii
Moldova: partide şi alte organizaţii social-politice, blocuri electorale, candidaţi independenţi; şi
cazul colectivelor de muncă. Fapt ce poate fi calificat, în mare parte, o moştenire a timpurilor
sovietice, inclusiv a celor de restructurare, când nu se permitea existenţa decât a unui singur
partid, şi acordarea dreptului de a desemna candidaţi era calificat drept o manifestare a
democraţiei populare. Ulterior, prin adoptarea legilor locale privind alegerile în Adunarea
Populară şi privind alegerile Guvernatorului, aceste reminiscenţe ale trecutului sovietic autoritar,
au fost excluse [43, 44].
Analiza Legilor locale privind alegerile în organele reprezentative deliberative şi
executive ale Găgăuziei ne permite să facem unele generalizări. Adunarea Populară a Găgăuziei
(Gagauzianin Halk Topluşu) se compune din 35 de deputaţi aleşi pentru un mandat de 4 ani, în
circumscripţii teritoriale uninominale prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat
(scrutin majoritar uninominal). Deputat în Adunarea Populară a Găgăuziei poate fi ales orice
cetăţean al Republicii Moldova cu drepturi electorale care a împlinit vârsta de 21 de ani şi la
momentul efectuării alegerilor locuieşte pe teritoriul circumscripţiei electorale pe care o va
reprezenta [43]. Componenţa numerică, conform Legii nr. 344-XIII, a unei circumscripţii este
determinată de câte un deputat de la 5 mii de alegători, cu condiţia ca fiecare localitate să aibă
cel puţin un deputat.
Legea locală privind alegerea Adunării Populare stabileşte, că au dreptul de a înainta
candidaţi:
- partidele şi alte organizaţii social-politice;
- blocurile electorale, înregistrate la Comisia Electorală Centrală;
- cetăţenii Republicii Moldova - locuitori ai Găgăuziei, care î-şi înaintează propriile
candidaturi (susţinuţi de un anumit număr de alegători).
93
După modificările din Codul Electoral al Republicii Moldova, prin care blocurile
electorale au fost scoase din categoriile de subiecţi cu drept de a înainta candidaţi, poate apărea
problema şi în cazul alegerilor în Adunarea Populară sau a Guvernatorului. Însă din momentul în
care în preambulul Codului Electoral al Republicii Moldova se menţionează că „Prezentul cod
stabileşte modul de organizare şi desfăşurare a alegerilor Parlamentului, în autorităţile
administraţiei publice locale, precum şi modul de organizare şi desfăşurare a referendumurilor”
[3], iar alegerile în organele reprezentative regionale ale UTAG nu sunt menţionate, reiese că
modificările din Codul Electoral nu presupun în mod neapărat şi modificări în legea locală a
Găgăuziei.
Legea Nr.344-XIII din 23.12.1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-
Yeri) stabileşte că Guvernatorul Găgăuziei este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat pentru un mandat de 4 ani, pe bază alternativă. Candidatul la funcţia de Guvernator al
Găgăuziei trebuie să fie cetăţean al Republicii Moldova care a împlinit vârsta de 35 de ani şi
posedă limba găgăuză. Aceeaşi persoană este reeligibilă în funcţia de Guvernator al Găgăuziei
pentru două mandate consecutiv.
Conform Legii locale în domeniu, alegerea Guvernatorului Găgăuziei se consideră
nevalabilă dacă la primul tur de scrutin au participat mai puţin de jumătate, iar la al doilea tur de
scrutin, mai puţin de o treime din alegători. Se consideră ales candidatul care a întrunit mai mult
de jumătate din voturile alegătorilor care au participat la votare. În cazul că nici unul dintre
candidaţi nu a fost ales în primul tur de scrutin, Comisia electorală centrală a Găgăuziei fixează
data turului doi de scrutin, care se va desfăşura peste două săptămâni, cu participarea primilor
doi candidaţi. La turul doi de scrutin este recunoscut ales candidatul care a acumulat cel mai
mare număr de voturi, iar în cazul că unul din candidaţi se retrage, este considerat ales candidatul
ce acumulează mai mult de jumătate din voturile alegătorilor ce au participat la scrutin.
Un alt act normativ de geneză regională, importanţa căruia este deosebit de relevantă
pentru dezvoltarea statutului juridic al Găgăuziei, este Regulamentul Găgăuziei (Gagauz-Yeri)
[42]. Regulamentul (Ulojenie) a fost aprobat de către Adunarea Populară a Găgăuziei la 14 mai
1998. Este un gen de lege supremă, de geneză locală, a UTAG. Conform prevederilor articolului
2 al Regulamentului Găgăuziei, acesta este „legea ei de bază şi are putere juridică excepţională
pe întreg teritoriul Găgăuziei”. În articolul 1 se specifică că „Găgăuzia este o unitate teritorială
autonomă în componenţa Republicii Moldova cu statut juridic special, ce exprimă
autodeterminarea poporului găgăuz, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Constituţia
Republicii Moldova, cu Legea Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei
(Gagauz-Yeri) şi cu prezentul Regulament”. Titlurile Regulamentului Găgăuziei se referă la aşa
94
domenii ca: Statutul juridic al Găgăuziei în componenţa Republicii Moldova; Drepturile,
libertăţile şi obligaţiile omului şi cetăţeanului; Organizarea şi atribuţiile autorităţilor publice ale
Găgăuziei; Economia şi finanţele Găgăuziei; Autorităţile publice locale; Instanţele de judecată;
Procuratura; Legalitatea şi ordinea de drept etc.
Prevederile Regulamentului reies în cea mai mare parte din cele ale Legii Nr.344-XIII.
Prin adoptarea Regulamentului s-a urmărit actualizarea anumitor aspecte constitutive ale
autonomiei, clarificarea unor atribuţii ale organelor puterii regionale ale Găgăuziei, precum şi
accentuarea elementelor statutare ale autonomiei găgăuze în cadrul unui act normativ aparte, cu
putere supremă regională. Regulamentul reprezintă unul din simbolurile esenţei autonomiste a
Găgăuziei.
Unele momente menţionate în cadrul Regulamentului reflectă o poziţie puţin mai radicală
a deputaţilor Adunării Populare, comparativ cu opinia deputaţilor Parlamentului Republicii
Moldova consemnată prin Legea Nr.344-XIII. Aşa de exemplu, dacă în legea organică se
vorbeşte despre „autodeterminarea găgăuzilor” sau despre „poporul găgăuz puţin numeros”,
atunci în Regulament este vorba deja despre „autodeterminarea poporului găgăuz”. Sau dacă în
Legea privind statutul juridic special Adunarea Populară este tratată drept „autoritatea
reprezentativă a Găgăuziei, investită cu dreptul de a adopta acte normative”, atunci în
Regulament Adunarea Populară este calificată „autoritatea reprezentativă şi legislativă a
Găgăuziei”. Amintim că articolul 60 a Constituţiei Republicii Moldova menţionează că
Parlamentul este „unica autoritate legislativă a statului”. Însă prevederile Regulamentului nu
contravin Constituţiei, pe motiv că statutul de autoritate legislativă a Adunării Populare se referă
la UTAG şi nu la Republica Moldova, avem de afacere cu nivel regional şi nu naţional.
Din punctul de vedere al instituţionalizării legale a autonomiei găgăuze, punctul
culminant l-a constituit „introducerea expresă” a statutului juridic special al găgăuzilor în
Constituţia Republicii Moldova (Anexa 1). Acţiune realizată în baza Legii nr. 344-XV pentru
modificarea Constituţiei Republicii Moldova [11]. Modificarea Constituţiei s-a produs pe
fundalul unor relaţii înrăutăţite între autorităţile politice centrale şi cele regionale (despre care se
va vorbi în paragraful următor). În vederea depăşirii tensiunilor, ce au fost determinate în mod
subiectiv, majoritatea politicienilor, atât reprezentanţi ai puterii politice centrale, cât şi
reprezentanţi ai puterii politice a UTAG, au considerat necesar de a depăşi starea de incertitudine
şi neîncredere prin paşi concreţi de compromis. În acest sens, prin Hotărâre de Parlament se
instituie o Comisie pentru elaborarea propunerilor de ajustare a legislaţiei la prevederile
constituţionale în ceea ce priveşte problemele referitoare la statutul unităţii teritoriale autonome
Găgăuzia [24].
95
Pe parcursul activităţii Comisiei au fost discutate probleme destul de complexe, au fost
examinate câteva proiecte de legi, deseori, destul de contradictorii. În aşa mod, unii deputaţi ai
Adunării Populare insistau ca în textul Constituţiei Republicii Moldova, Găgăuzia să fie
considerată „formaţiune teritorial-statală, de tipul republicii, care formează împreună cu
Moldova un stat comun” [122, p.191]. Însă aceste propuneri, dea dreptul exagerate, nu au fost
acceptate nici de puterea centrală, nici de majoritatea deputaţilor Adunării Populare. Totuşi, într-
un final s-a ajuns la un proiect de lege ce a fost elaborat în spiritul compromisului. În Avizul său
Curtea Constituţională consideră că „proiectul legii constituţionale nu depăşeşte limitele
revizuirii Constituţiei, prevăzute în art. 142 din Constituţie, şi poate fi prezentat Parlamentului
pentru examinare în fond” [41].
În opinia lui I. Creangă „practic, Curtea Constituţională face posibilă operarea unor astfel
de modificări în Constituţie, însă totodată pune punct unui şir de interpretări care tindeau să
plaseze autonomia găgăuzilor deasupra autonomiei locale, atribuindu-i elemente de statalitate,
respectiv subiect valabil pentru federaţie” [54, p.304]. Poziţia autorului poate fi explicată prin
două momente. În primul rând, Curtea Constituţională motivându-şi decizia a invocat prevederile
art. 2 din Carta Europeană a Autonomiei Locale, „principiul de autonomie locală trebuie să fie
recunoscut în legislaţia internă şi, pe cât e posibil, în Constituţie” [41]. Iar în al doilea rând,
varianta federalizării Republicii Moldova în perioada cronologică respectivă era una destul de
reală, ce se discuta la nivel oficial atât de puterea centrală a Republicii Moldova, cât şi de cea
regională a Găgăuziei.
Modificările constituţionale s-au referit la trei articole: 73, 110, 111. În varianta
modificată conţinutul articolului 73 este „Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor în
Parlament, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Adunării Populare a unităţii teritoriale
autonome Găgăuzia”. Prin acordarea dreptului la iniţiativă legislativă Adunării Populare s-a
instituit încă un mecanism politico-juridic de influenţare a procesului politic naţional de către
autorităţile regionale găgăuze. Fapt ce poate fi apreciat exclusiv pozitiv.
Modificările de substanţă, însă, se referă la articolele 110 şi 111 prin care a avut loc
„constituţionalizarea” autonomiei găgăuze. Aliniatul (1) al articolului 110 specifică că
„Teritoriul Republicii Moldova este organizat, sub aspect administrativ, în sate, oraşe, raioane şi
unitatea teritorială autonomă Găgăuzia”. Articolul 111, întitulat „Unitatea teritorială autonomă
Găgăuzia” determină expres statutul Găgăuziei, din punct de vedere constituţional.
Conform Constituţiei Republicii Moldova Găgăuzia este „unitate teritorială autonomă cu
un statut special care, fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte integrantă şi
inalienabilă a Republicii Moldova şi soluţionează de sine stătător, în limitele competenţei sale,
96
potrivit prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, în interesul întregii populaţii, problemele
cu caracter politic, economic şi cultural”. Principalul moment ce urmează a fi dedus din
conţinutul definiţiei constituţionale este că Găgăuzia este o unitate teritorială autonomă în cadrul
Republicii Moldova integre şi unitare. Relaţiile politice ce se stabilesc între autorităţile politice
centrale şi cele regionale sunt reglementate de norma constituţională a Republicii Moldova, de
dreptul intern. Autonomia găgăuză este recunoscută drept o formă de autodeterminare a
găgăuzilor, fără ai identifica în calitate de popor, din considerentul că în Constituţia Republicii
Moldova se menţionează despre un singur popor – poporul Republicii Moldova. În definiţia dată
se mai utilizează termenul de „populaţie” pentru desemnarea locuitorilor Găgăuziei, care s-ar
referi nu doar la găgăuzi, ci şi la alte etnii conlocuitoare a autonomiei. De domeniul intereselor
autonomiei ţin probleme de „caracter politic, economic şi cultural”. Este absurd de a mai vorbi
despre aspectul pur cultural al autonomiei. Autorităţile UTAG sunt în drept de a soluţiona şi
probleme politice sau economice, în limita competenţei sale.
Aliniatul (6) al articolului 111 prevede „Controlul asupra respectării legislaţiei Republicii
Moldova în unitatea teritorială autonomă Găgăuzia se exercită de Guvern, în condiţiile legii”. În
acest fel, se instituţionalizează un tip de relaţii între puterea politică centrală şi cea regională,
realizată în baza puterii executive, şi anume cea de control. Această relaţie se regăseşte în
trăsătura ierarhică a relaţiilor politice. Pentru a nu exista divergenţe în materie politică este
necesar de a depăşi toate diferenţele de interpretare a legislaţiei. Rolul principal în controlul
legalităţii aparţinând Guvernului.
În urma analizei fundamentului constituţional şi legal al autonomiei găgăuze, ar fi util de
a încerca clarificarea tipologiei acesteia. Din punctul de vedere al dreptului constituţional şi
administrativ majoritatea specialiştilor din Republica Moldova consideră că autonomia găgăuză
este o autonomie de natură administrativ-teritorială. Aşa de exemplu, I. Creangă menţionează că
„autonomia Găgăuziei, oricât de largă ar fi ea, este una administrativă” [54, p.306]. Autorul
consideră că acest tip de autonomie este aceeaşi autonomie, reglementată de articolul 109 al
Constituţiei Republicii Moldova, ce se aplică în egală măsură celorlalte unităţi administrativ-
teritoriale (raioanelor, de exemplu). V. Popa este de aceeaşi părere, subliniind că autonomia
găgăuză „este o autonomie administrativ-teritorială şi nu politică” [97, p.33-34]. M. Orlov
dispune de o părere puţin deosebită, inspirată din dreptul Adunării Populare a Găgăuziei de a
emite legi locale, şi anume că „este o autonomie legislativă” [91].
Pentru a prezenta opinia proprie voi folosi un punct de vedere diferit, nu orientat strict
juridic, ci orientat pe cadrul existenţial şi de dezvoltare a etniilor minoritare într-un stat unitar.
Astfel, reamintind cele expuse în capitolul teoretic, conform protocolului adiţional adoptat la
97
Gdansk la 12 mai 1994 de către Congresul Uniunii Federale a Comunităţilor Etnice Europene
(UFCEE), autonomia este definită ca un instrument de protecţie a minorităţilor etnice. În funcţie
de anumite condiţii, se evidenţiază trei forme de autonomie cum ar fi: autonomie teritorială (în
cazurile în care grupul etnic este majoritar în zona în care trăieşte); autonomie culturală (pentru
cazurile în care grupul etnic nu este majoritar în zona în care trăieşte); autoadministrarea locală
(pentru cazurile în care membrii grupurilor etnice locuiesc în zone izolate, dispersate şi nu sunt
majoritari decât în unităţi administrative mai mici). Respectiv, în cazul UTAG avem de afacere
cu o autonomie teritorială cu caracter etnic, diferită şi superioară celei de natură administrativ-
teritorială (autonomie locală), dar care se încadrează perfect în limita statului unitar.
În concluzie, instituirea Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia a fost un pas important ce
a permis: în primul rând, edificarea unui mediu prielnic dezvoltării autonome a etniei găgăuze; în
al doilea rând, a presupus restabilirea unor relaţii de colaborare între puterea politică centrală şi
cea regională; iar în al treilea, a restabilit climatul interetnic tolerant din sudul Republicii
Moldova. Procesul de fundamentare legală şi constituţională a autonomiei găgăuze a fost unul
anevoios şi nu întotdeauna perfect, însă baza juridică existentă este, în principiu, una favorabilă
optimizării relaţiilor social-politice. În pofida existenţei anumitor norme legale, în legislaţia
naţională şi cea regională care lasă loc pentru interpretări, importantă este existenţa unui
fundament legal, în baza căruia se poate de perfecţionat activitatea de mai departe.
3.3 Instituţionalizarea relaţiilor politice dintre puterea centrală a Republicii
Moldova şi cea regională a UTAG
Din momentul instituirii UTAG demarează o etapă calitativă nouă în relaţiile dintre
elitele politice ale autonomiei, în calitate de reprezentanţi legali ai populaţiei autonomiei, şi
conducerea Republicii Moldova, în calitate de reprezentanţi ai poporului Republicii Moldova. În
compartimentele anterioare (atât teoretice, cât şi empirice) s-a argumentat ideea că relaţiile
instituite nu sunt doar de natură administrativă. Ele sunt nişte relaţii mai complexe ce depăşesc
limitele stricte ale relaţiilor de natură administrativă, fiind de natură politică, dar care se
încadrează în limitele politicii interne a statului. Analizând relaţiile stabilite între puterea centrală
şi cea regională, trebuie să reieşim din caracteristicele specifice relaţiilor politice. Respectiv, este
absolut insuficient de a analiza cadrul normativ-instituţional pentru a putea caracteriza şi distinge
trăsăturile definitorii ale acestora. În paragraful de faţă vom analiza aspectele comportamentale
(behavioriste) ale relaţiilor dintre puterea centrală şi cea regională. Vom pune accentul atât pe
comportamentul elitelor, cât în special pe cel al electoratului, prin voinţa căruia se formează
clasa conducătoare. Şi de votul căruia depinde ce fel de elite îşi doresc, respectiv ce fel de relaţii
98
intenţionează să fie modelate între puteri. Sunt analizate procesele electorale, ca parte
componentă a proceselor politice, atât la nivel naţional, cât şi regional.
O retrospectivă a calităţii şi tipului de relaţii politice ce s-au format şi dezvoltat începând
cu anul 1995, permite autorului de a face o clasificare de sinteză, ce va folosi drept instrument
metodologic auxiliar în demersul analitic de mai departe. În aşa fel pot fi distinse patru etape în
evoluţia relaţiilor între conducerea UTAG şi cea a Republicii Moldova:
- etapa de conştientizare, de savurare, de testare a prevederilor legal instituţionale ale
statutului juridic special: 1995-1999. Are loc crearea şi definitivarea cadrului
normativ al UTAG. Relaţiile politice dintre centru şi regiune nu sunt foarte intensive,
majoritatea eforturilor elitelor regionale fiind concentrate în interior, spre construcţia
politico-juridică a autonomiei. Iar elitele naţionale, în majoritatea lor priveau
distanţate procesul;
- etapa de tensionare a relaţiilor, în rezultatul transpunerii în practice a prevederilor
legale şi a conflictelor de competenţă între autorităţile centrale şi cele regionale:
1999-2002. Apariţia anumitor disensiuni a fost un factor obiectiv, fiindcă Legea
privind statutul special nu putea fi ideală, iar optimizarea conţinutului acesteia urma
să se realizeze pe parcurs. Altceva că poziţiile liderilor implicaţi în relaţii de
repartizare şi realizare a puterii nu au fost întotdeauna adecvate procesului de
valorificare a prevederilor legale în spiritul realismului şi constructivismului;
- etapa următoare se caracterizează prin relaţii politice de colaborare între puterea
politică regională şi cea naţională (centrală), mai mult chiar, putem vorbi despre o
sincronizare a activităţilor acestora: 2003-2006. Este perioada unor mari posibilităţi în
realizarea politicilor de integrare a populaţiei Găgăuziei în sistemul social-politic al
Republicii Moldova, deoarece atât clasa conducătoare locală, cât şi cea republicană
aparţinea uneia şi aceleiaşi tabere politice;
- etapa de moment, demarată în 2006, este caracterizată de către autori drept o perioadă
dominată de spiritul pragmatismului, realismului şi constructivismului. La baza
acesteia situându-se Sunt înfăptuiţi anumiţi paşi în trecerea relaţiilor dintre centru şi
regiune la un nivel calitativ nou.
Din tipologia propusă de autor se observă că instituţionalizarea nu este un proces ce se
desfăşoară doar pe ascendentă. Dezvoltarea relaţiilor politice dintre Chişinău şi Comrat nu este
un proces rectiliniu, constatare perfect valabilă pentru orişice proces evoluţionist. Important este
ca soluţionarea acestor divergenţe să se desfăşoare în limitele constituţionale şi legale, în spiritul
colaborării nu a dictatului sau şantajului.
99
Prima etapă, din punct de vedere cronologic, se raportează la anii 1995-1999. Ea se
caracterizează destul de ambiguu. Aici pot fi incluse şi sentimente de mulţumire, speranţă,
euforie pe alocuri, de încercări de conştientizare, de testare a noilor realităţi legal-instituţionale.
Erau cu certitudine şi stări de spirit de nemulţumire, emanate de forţele politice cu viziuni mai
radicale (atât din partea puterii regionale, cât şi a celei centrale), care considerau că cedările unei
părţi sunt incomensurabil mai mari decât a celeilalte. Această perioadă a însemnat o primă
testare a noului cadru legal al relaţiilor. Din punct de vedere atitudinal şi comportamental, pentru
stadiul respectiv a fost caracteristică detensionarea relaţiilor. În anumite momente, probabil, s-a
exagerat cu „detensionarea”, în sens că, această etapă a fost una de acalmie. Se crease impresia
că puterea centrală a considerat că prin votarea Legii privind statutul juridic special, problema
fusese pentru ea soluţionată definitiv, iar mai departe găgăuzii pot face ce vor cu autonomia lor.
De exemplu, imediat după adoptarea Legii Nr.344-XIII, în şedinţa Parlamentului, P. Lucinschi se
exprimase printre altele că acum cel mai mult va depinde de însuşi găgăuzi, cum vor reuşi ei să
se folosească de prevederile legii [122, p.178].
Indiferent care a fost cauza, însă în primii ani relaţiile politice nu au fost foarte active.
Explicaţia este una obiectivă, eforturile părţilor fiind concentrate spre crearea cadrului legal al
Găgăuziei. În acest sens, autorităţile găgăuze recent constituite, şi-au concentrat eforturile spre
construcţia Găgăuziei, spre soluţionarea problemelor preponderent interne, relaţiile cu
autorităţile centrale trecând pe planul doi.
Primele alegeri legale ale autorităţilor reprezentative ale autonomiei găgăuze s-au
desfăşurat în data de 28 mai 1995. Alegerile au avut loc atât în Adunarea Populară a Găgăuziei,
cât şi pentru funcţia de Guvernator. Până a trece la analiza rezultatelor acestor alegeri, este
important de subliniat că victoria a fost repurtată, în mare parte, de forţele care nu s-au aflat în
primele rânduri ale luptei pentru „independenţa găgăuzilor”. Aici putem face o paralelă cu
schimbarea clasei conducătoare la nivel naţional realizată prin alegerile parlamentare din
februarie 1994, când, la fel, forţele politice implicate nemijlocit în desfăşurarea evenimentelor
conflictuale de la începutul anilor nouăzeci, nu au putut să-şi păstreze rolul conducător.
Pentru alegerile în Adunarea Populară, în cursă s-au înscris 106 candidaţi, care urmau să
concureze în baza a 35 de circumscripţii majoritare uninominale. Repartizarea, în baza
subiecţilor ce i-au înaintat în calitate de candidaţi ne permite să obţinem următorul tablou: din
partea partidelor naţionale – 28 candidaţi (Partidul Comuniştilor din Republica Moldova
(PCRM) – 15; Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM) – 13); de către partidele regionale
– 20 candidaţi (Partidul Popular „Vatan” – 16; Partidul Popular Găgăuz - 4); colectivele de
muncă au înaintat 43 de candidaţi; iar independenţii au fost reprezentaţi de un număr de 15
100
candidaţi. Se observă puţina diversitate a partidelor naţionale prezente în aceste alegeri. Din start
este necesar de a vorbi despre faptul că partidele naţionale nu au putut să-şi pună o bază
organizatorică teritorială solidă în UTAG. În al doilea rând, se observă faptul că nici partidele
regionale, care în perioada anilor 1990-1994 au activat în calitate de animatori ai mişcării
autonomiste, nu se bucură de o reprezentare solidă. Se creează impresia că populaţia Găgăuziei
este interesată mai mult de problemele social-economice care către acea perioadă apar în prim-
plan, şi nu de mesajele cu privire la „renaştere naţională” sau „apărarea independenţei”.
Generalizând situaţia partidelor, cu siguranţă putem concluziona, că în perioada respectivă ele nu
se bucurau de o mare încredere din partea populaţiei. Observaţie ce va fi testată şi pe exemplul
proceselor electorale regionale ulterioare. Preventiv, una dintre explicaţii lansate de autor este că
în virtutea numărului mic de alegători ai autonomiei găgăuze, cu mult mai mult contează
legăturile personale şi de rudenie (clientelare), decât cele ideologice de partid. Pentru a-şi crea o
bază solidă organizaţională partidele naţionale ar urma să ţină cont şi de acest moment.
Un element specific pentru alegerile în Adunarea Populară din mai 1995 a fost acordarea
posibilităţii pentru colectivele de muncă de a-şi înainta proprii candidaţi. În condiţiile unei
economii în tranziţie, în care se distrugeau vechile relaţii economice de tip sovietic, iar marile
întreprinderi, în cea mai mare parte se ruinau, această prevedere din Regulamentul provizoriu, a
fost o reminiscenţă a trecutului sovietic cu caracter tranzitoriu şi efemer. Oricum anume aceşti
candidaţi s-au bucurat la acel moment de cea mai mare popularitate şi sprijin electoral. Prin
prisma legislaţiei ulterioare însă ei la fel pot fi consideraţi candidaţi independenţi.
Alegerile, în virtutea scrutinului utilizat, s-au desfăşurat în o parte din circumscripţii în
două tururi. După data de 11 iunie 1995, când s-a desfăşurat şi cel de al doilea tur de scrutin, din
totalul de 35 de deputaţi, au fost aleşi 34. Alegerile din circumscripţia nr. 27 Dezghingea au fost
invalidate [182]. Componenţa Adunării Populare a Găgăuziei alese în mai 1995 era următoarea:
PCRM – 8 mandate; PDAM – 4 mandate; Partidul Popular „Vatan” – 5 mandate; Partidul
Popular Găgăuz – 1 mandat; colectivele de muncă – 11 mandate; candidaţi independenţi – 5
mandate. Rezultatele au indicat asupra faptului că de cea mai mare popularitate dintre partide în
regiune se bucură PCRM, care a devansat atât partidul de guvernământ, care a şi votat crearea
UTAG – PDAM, cât şi partidele regionale. Astfel, din momentul formării autonomiei PCRM
fost partidul cu cea mai puternică bază organizaţional-teritorială în Găgăuzia. Alegerile, de
asemenea, au confirmat scăderea popularităţii liderilor care au reprezentat găgăuzii în anii 1990-
1994. În ceea ce priveşte rezultatul PDAM, care a „acordat” autonomie găgăuzilor, atunci acesta
a fost unul relativ bun. Totuşi agrarienii nu au reuşit să creeze o bază de sprijin social în regiune,
101
în mare măsură datorită dezintegrării partidului la nivel naţional, precum şi a crizei economice
profunde care se accentua în Republica Moldova în perioada guvernării acestora.
Alegerile pentru funcţia de Guvernator au fost la fel de active şi pline de suspans. Au fost
necesare două tururi de scrutin pentru a identifica câştigătorul. Candidaţii înscrişi în cursă pot fi
grupaţi în două categorii. Din prima fac parte M. Kendighelean şi S. Topal, politicieni implicaţi
activ în evenimentele controversate din anii 1989-1993, care au condus regiunea găgăuză în
perioada în care autorităţile acesteia nu erau recunoscute oficial. A doua categorie este formată
din politicieni care nu au fost printre militanţii activi, printre cei ce simbolizau lupta şi
confruntarea – D. Croitor şi G. Tabunşcic. Aceştia erau lideri mai mult de format birocratic,
cunoscuţi prin activitatea lor administrativă. Ultimii doi nu erau asociaţi cu evenimentele
insurecţionale de la începutul anilor nouăzeci ai secolului al XX-lea.
Alegerile Guvernatorului au confirmat ideea dedusă în urma alegerilor în Adunarea
Populară cu privire la schimbul elitelor. După primul tur nici unul din cei patru candidaţi nu a
întrunit numărul necesar de voturi: Gh. Tabunşcic – 45,5%, M. Kendighelean – 34,5%, D.
Croitor – 16,9%, S. Topal – 10,9%. În turul doi a învins Gh. Tabunşcic cu 64% din voturi,
depăşindu-l net pe M. Kendighelean, devenind în acest fel primul Guvernator al Găgăuziei.
Inaugurarea acestuia având loc pe data de 20 iunie 1995. Decretul cu privire la numirea lui Gh.
Tabunşcic în calitate de membru de Guvern, a fost citit personal de M. Snegur. În felul acesta,
atât componenţa Adunării Populare, cât şi persoana Guvernatorului predispunea autorităţile
centrale şi regionale spre dialog şi colaborare.
Însă oportunitatea în cauză nu a fost folosită pe deplin de către liderii politici, atât
naţionali, cât şi regionali. În pofida faptului că condiţii pentru existenţa dialogului existau, însuşi
comunicarea nu a fost existentă. În mare parte din cauza faptului că conducerea Republicii
Moldova (în persoana reprezentanţilor celor trei centre de putere: Parlament, Guvern,
Preşedinţie) era implicată într-o luptă politică acidă pentru păstrarea puterii în vederea alegerilor
prezidenţiale (noiembrie 1996) şi a celor parlamentare (martie 1998). Toate ramurile puterii se
încadrau în campanii politice, fără a se interesa de desfăşurarea evenimentelor din regiune, unde
se puneau bazele legale ale autonomiei, fără ca puterea centrală să facă o expertiză, pe măsura
importanţei evenimentelor, a legilor locale adoptate.
Etapa a doua a relaţiilor politice dintre puterea politică conducătoare a UTAG şi
conducerea politică a Republicii Moldova se caracterizează prin ieşirea în prim-plan a unor
probleme ce ţin de departajarea puterilor şi prerogativelor dintre aceste două părţi. La baza
deteriorării relaţiilor dintre agenţii politici nominalizaţi se situează două categorii de factori.
Prima categorie se referă la factorii de natură obiectivă şi anume criza economică care ia
102
amploare în Republica Moldova. Pe fundalul acestei crize care se manifesta prin acutizarea
relaţiilor social-economice din republică, în general, şi în Găgăuzia, în particular, se iniţiază o
dispută între autorităţile centrale şi cele regionale privind formarea veniturilor bugetare. Două
probleme au instigat administraţia autonomiei: procesul de privatizare a întreprinderilor din
regiune şi problema cotei-părţi din veniturile generale de stat. Administraţia de la Comrat era
nemulţumită de faptul că veniturile obţinute în urma privatizării întreprinderilor de pe teritoriul
autonomiei nu rămân în bugetul acesteia, ci se varsă în cel naţional [163]. În ultima instanţă
chestiunea veniturilor generale de stat (TVA şi accizele) a fost soluţionată prin prisma reformei
organizării administrativ-teritoriale, în contextul asigurării descentralizării fiscale şi autonomiei
financiare a unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul doi.
Problema privind privatizarea întreprinderilor proprietate publică a statului, aflate pe
teritoriul autonomiei găgăuze, a fost însă una cu mult mai amplă şi mai dificilă. Începând cu anul
1997, atât Guvernatorul, cât şi Adunarea Populară, prin actele lor încercau să legifereze trecerea
totală a proprietăţii statului de pe teritoriul UTAG în proprietatea unităţii teritoriale autonome.
Puterea centrală, însă, nu dorea mult timp soluţionarea problemei, tergiversând o bună perioadă
de timp. În mare măsură, reţinerea soluţionării se origina în lipsa bazei legislative la nivel
naţional cu privire la proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale (legea fiind adoptată doar
către sfârşitul anului 1999) [8], precum şi în incertitudinea legată de soarta reformei organizării
administrativ-teritoriale. Într-un final, prin Hotărârea de Guvern nr. 660 din 11.07.2000 are loc
transmiterea în proprietatea publică a UTAG a cotei statului din capitalul social a unor
întreprinderi şi agenţi economici. Procesul demarase, şi în mod logic ar fi trebuit să se pună capăt
ostilităţilor în faza lor incipientă. Însă nu a fost să fie aşa, fiindcă a intervenit factorul politic.
Din punctul de vedere al situaţiei politice din regiune, principalele evenimente s-au
derulat la sfârşitul lunii august 1999, când s-au desfăşurat alegerile ordinare în Adunarea
Populară şi pentru funcţia de Guvernator. La alegeri au participat în esenţă aceeaşi actori politici,
însă câştigătorii s-au schimbat. Astfel, în turul doi al alegerilor pentru funcţia de Guvernator au
ieşit Gh. Tabunşcic şi D. Croitor. Ultimul era susţinut la nivel naţional de Mişcarea pentru o
Moldovă Democratică şi Prosperă (MpMDP), care la acel moment se afla la guvernare. Pe plan
local, în vederea susţinerii sale în turul doi, D. Croitor şi-a asigurat sprijinul unor lideri locali de
marcă, ca M. Kendighelean sau S. Topal, de exemplu. De altfel, în echipa sa de guvernare,
existau mai mulţi politicieni de talie regională cunoscuţi prin comportamentul „revoluţionar” de
la începutul anilor '90 ai sec. XX. Victoria în turul doi a fost obţinută de D. Croitor, ce la
devansat pe fostul Guvernator Gh. Tabunşcic cu scorul electoral de 61,5% la 38,5%.
103
În urma alegerilor în Adunarea Populară, a avut loc o revenire în prim-plan a
politicienilor ce posedau un mesaj preponderent ostil puterii centrale. Preşedinte a Adunării
Populare a fost ales M. Kendighelean. Ascensiunea politicienilor cu astfel de mesaje a fost
posibilă pe fundalul agravării situaţiei social-economice din regiune. Liderii de opinie locali cu
viziuni reticente faţă de politica centrului au folosit înrăutăţirea situaţiei social-economice din
Republica Moldova în general, şi UTAG, în special, pentru a acuza puterea centrală ca fiind
responsabilă de situaţia proastă din economia UTAG. O parte din deputaţii Adunării Populare
chemau la o colaborare mai strânsă a Găgăuziei cu liderii nerecunoscuţi ai regiunii transnistrene.
Totuşi aceste mesaje aveau un rol mai mult declarativ, şi nu era luat în serios nici de puterea
centrală, nici de cea locală. Guvernatorul UTAG, la fel, insista asupra unor drepturi mai mari în
domeniul formării bugetului, însă nu se dorea exagerarea şi declanşarea unor ostilităţi. În virtutea
unor afinităţi de ordin politic (D. Croitor fiind susţinut de D. Diacov, liderul MpMDP, ulterior
Partidul Democrat din Moldova), conducerea Parlamentului Republicii Moldova reuşea să
întreţină un dialog cu Guvernatorul Găgăuziei.
Totuşi, relaţiile dintre puterea politică centrală şi cea regională nu s-au ameliorat pe mult
timp. Dimpotrivă, pe parcursul anilor 2001-2002 asistăm la o escaladare a situaţiei social-politice
din regiunea găgăuză. Protagoniştii sunt puterea politică centrală şi cea regională. Ambele părţi
au lansat învinuiri cu privire la provocarea şi declanşarea neînţelegerilor. O a treia parte
implicată în mod indirect, în calitate de instigator, a fost administraţia anticonstituţională de la
Tiraspol. La sfârşitul anului 2001, începutul lui 2002, în Unitatea teritorială autonomă se crease o
situaţie de problemă care putea declanşa o tensionare a relaţiilor.
Evenimentele din autonomie au fost direct influenţate de către schimbările intervenite la
nivel de factori politici decizionali la nivel central – accederea la putere, în urma alegerilor
parlamentare din 25 februarie 2001, în Republica Moldova a Partidului Comuniştilor (PCRM).
Comuniştii moldoveni au fost susţinuţi în mod masiv de către locuitorii autonomiei, pentru
PCRM votând peste 80%, ceea ce a constituit o revenire a comuniştilor din Găgăuzia după
eşecul de la alegerile în Adunarea Populară [59]. Victoria categorică a comuniştilor în autonomie
a fost determinată şi de înţelegerea încheiată între liderii PCRM şi 25 de deputaţi ai Adunării
Populare, în ajunul alegerilor anticipate [122, p.187]. Această înţelegere nu avea o anumită forţă
juridică, însă exprima un acord de intenţii, un plan de acţiuni prin care liderii comunişti se
obligau să lucreze, în caz de victorie, asupra „constituţionalizării” autonomiei găgăuze [133]. În
scurt timp după instaurare la putere a PCRM acest subiect a fost inclus în agenda de zi a puterii
legislative, iar prin formarea Comisiei de elaborare a propunerilor privind ajustarea legislaţiei la
104
prevederile Constituţiei Republicii Moldova în problemele ce ţin de statutul special al unităţii
teritoriale autonome Găgăuzia procesul a fost instituţionalizat [24].
Revenind la cauzele declanşării ostilităţilor în regiune, subliniez existenţa mai multor
puncte de vedere, deseori opuse. La începutul anului 2001 se stabiliseră relaţii de ostilitate între o
parte a liderilor găgăuzi şi puterea politică de la Chişinău. Unii lideri regionali, printre care
Guvernatorul D. Croitor şi preşedintele Adunării Populare M. Kendighelean, nu căzuse-ră de
acord asupra creşterii influenţei comuniştilor în regiune, văzând în această tendinţă o atentare la
puterea deţinută. Aceştia învinuiau PCRM de faptul că nu-şi onorează promisiunile privind
consolidarea autonomiei găgăuze şi că se implică direct în afacerile interne ale autonomiei. La
rândul lor PCRM învinuia liderii respectivi în escaladarea situaţiei şi colaborarea cu Tiraspolul.
La nivel de putere centrală se considera că acţiunile unor lideri găgăuzi sunt coordonate cu liderii
transnistreni, în vederea destabilizării situaţiei din Republica Moldova şi atribuirii lui V.
Voronin, preşedintele Republicii Moldova, a unei imagini de uzurpator. Aici trebuie de ţinut cont
de faptul că din momentul venirii la putere V. Voronin simboliza imaginea liderului ce nu s-a
implicat în soluţionarea forţată a conflictului transnistrean în 1992, precum şi cea a liderului unui
partid ce apără interesele minorităţilor naţionale.
Un moment de referinţă în lupta pentru putere în regiune între PCRM şi unii lideri locali,
de orientare politică diferită, dar care se uniseră pentru a face faţă unui oponent comun, le-au
constituit lunile ianuarie-februarie 2002, când, iniţial (31 ianuarie 2002) prin votul a 21 de
deputaţi ai Adunării Populare a fost exprimat votul de neîncredere Guvernatorului D. Croitor, iar
ulterior, pentru data de 24 februarie 2002 a fost fixată data desfăşurării referendumului cu privire
la demiterea Guvernatorului. Ziua de desfăşurare a referendumului a însemnat cota de vârf a
ostilităţilor. Cu concursul direct a politicienilor locali – D. Croitor, M. Kendighelean, I. Burgudji
– referendumul considerat de către aceştia drept „tentativă de lovitură de stat” a fost zădărnicit în
majoritatea secţiilor de votare [138]. În acţiunile lor aceştia au fost susţinuţi de structurile de
forţă locale (poliţia şi procuratura), iar activitatea Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) în
regiune a fost blocată.
În condiţii unor astfel de sfidări, puterea centrală, a reacţionat prompt, fiind intentate
dosare penale pe numele liderilor regionali nominalizaţi mai sus. Procedura a fost finalizată doar
în cazul lui I. Burgudji, care a fost arestat la Comrat şi transportat la Chişinău, în special fiind
aduse învinuiri de colaborare cu liderii transnistreni în vederea destabilizării situaţiei din
Republica Moldova. De asemenea, prin decizia ministrului de interne G. Papuc au fost eliberaţi
din funcţii şeful Direcţiei Afacerilor Interne ale Găgăuziei şi comisarii de poliţie din Vulcăneşti
şi Ciadîr-Lunga.
105
Veriga slabă în acest front comun „anti-centru” format pe parcursul anilor 2001-2002 l-a
constituit D. Croitor. Acesta, în urma presiunilor din interiorul autonomiei, precum şi în
rezultatul politicii promovate de puterea centrală, în iunie 2002 demisionează din funcţia de
Guvernator al Găgăuziei, ca ulterior, la finele lui 2002, să fie numit Reprezentant al Moldovei la
Oficiul ONU de la Geneva, iar în ianuarie 2003, şi în funcţia de Ambasador al Moldovei în
Confederaţia Elveţiană.
Situaţia politică din regiune, precum şi configuraţia relaţiilor dintre centru şi autonomie
urmau să fie clarificate în urma alegerilor anticipate pentru funcţia de Guvernator, stabilite
pentru 6 octombrie 2002. La alegerile din 6 octombrie au participat 5 candidaţi: G. Tabunşcic
(42,52%), M. Formuzal (21,05%), I. Stamat (17,44%), S. Topal (10,99%), K. Tauşanji (6,57%)
[130]. Cel mai important rezultat ţine, însă, de prezenţa la vot care a fost una nesatisfăcătoare, ce
nu a permis de a declara alegerile valabile – 41,43%. În acest fel populaţia regiunii cu drept de
vot şi-au exprimat protestul faţă de relaţiile de conflict între autorităţile centrale şi cele regionale,
în condiţiile în care existau o multitudine de probleme social-economice necesar de soluţionat. O
parte din găgăuzi s-au simţit ofensaţi şi frustraţi de politica centrului faţă de vechea conducere a
autonomiei, protestând prin neprezentarea la urne.
De remarcat, de asemenea, că majoritatea politicienilor înscrişi în cursa electorală, aparţin
generaţiei anilor nouăzeci. În calitate de politician nou de factură regională apare doar M.
Formuzal, care se bucura de sprijinul manifest din partea populaţiei regiunii. Candidatul în cauză
se plasa pe poziţii pragmatice, prin care se excludea, pe de o parte revenirea la lozincile de la
începutul anilor 90 ai secolului al XX-lea privind instigarea la confruntare cu puterea centrală,
iar pe de altă parte, considera că puterea regională trebuie să fie mai constructivă în relaţiile cu
Chişinăul, să nu dea dovadă de docilitate ci de caracter în promovarea intereselor autonomiei, în
limitele constituţionale existente. Accentul se plasa pe soluţionarea problemelor social-
economice [167].
Votarea repetată este fixată pentru data de 20 octombrie 2002. La această rundă de alegeri
participă deja doar 3 candidaţi - G. Tabunşcic, M. Formuzal, K. Tauşanji, ceilalţi doi - I. Stamat
şi S. Topal, fiind învinuiţi de către Comisia electorală locală de nereguli în listele de subscripţie.
Forţele politice de opoziţie, atât la nivel naţional, cât şi regional, au învinuit PCRM de
influenţare a alegerilor prin excluderea respectivelor concurenţi. De altfel, V. Voronin,
preşedintele PCRM, s-a adresat de mai multe ori alegătorilor din Găgăuzia, îndemnându-i să
susţină candidatul comuniştilor - G. Tabunşcic, la fel cum au susţinut PCRM în 2001 la alegerile
parlamentare. În urma alegerilor din 20 octombrie 2002, care au întrunit deja condiţiile
valabilităţii, candidatul PCRM iese învingător din primul tur, acumulând 50,99%, iar principalul
106
contracandidat – M. Formuzal acumulează 43,22%. În pofida învinuirilor aduse de către opoziţia
necomunistă privind falsificarea şi influenţarea alegerilor de către reprezentanţii candidatului
comunist, pe data de 9 noiembrie are loc inaugurarea noului (vechiului) Guvernator al Găgăuziei
- G. Tabunşcic.
Guvernatorul ales şi-a fixat drept priorităţi în activitatea sa restabilirea atmosferei de
pace, stabilitate şi conciliere etnică în regiune. Campania sa electorală s-a bazat pe respingerea
ideilor de revenire la situaţia de la începutul anilor 90, ce erau promovate, după părerea
candidatului de anterioara conducere a autonomiei [166]. Analizând rezultatele alegerii
Başcanului din perspectiva relaţiilor dintre puterea centrală şi cea regională, se poate deduce că
se intră într-o nouă fază a acestora, cea de colaborare, de sincronizare a acţiunilor, politicilor şi
strategiilor de dezvoltare. Aceasta pe motiv că în funcţia de Guvernator al Găgăuziei a fost ales
candidatul partidului ce formează clasa politică conducătoare şi la nivel de republică. În acelaşi
timp, uşor poate fi sesizat că candidatul comuniştilor nu se bucură de acea popularitate masivă de
care a avut parte PCRM la alegerile parlamentare din 2001 în teritoriu. Fapt ce se poate origina,
sau în personalitatea lui G. Tabunşcic sau în scăderea în popularitate a PCRM, în urma unor
eventualele nerealizări a promisiunilor electorale.
Poziţiile PCRM în autonomia găgăuză s-au consolidat şi în urma alegerilor în Adunarea
Parlamentară din 16 noiembrie 2003. La alegeri au participat 9 partide naţionale (PCRM,
Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie” (MSPR „Ravnopravie”), Alianţa „Moldova
Noastră” (AMN), Partidul Democrat din Moldova (PDM), Partidul Socialiştilor din Republica
Moldova (PSRM), Uniunea Centristă din Moldova (UCM), Partidul Republican din Moldova
(PRM), Partidul Agrar din Moldova (PAM)), care şi-au înaintat candidaţii proprii, şi 68 de
candidaţi independenţi. În urma alegerilor desfăşurate în două tururi de scrutin (16 noiembrie, 1
decembrie) mandatele deputat al Adunării Populare s-au distribuit între concurenţi, după cum
urmează: PCRM – 16 mandate, PSRM – 1 mandat, MSPR „Ravnopravie” – 1 mandat, candidaţii
independenţi – 17 mandate.
Rezultatele alegerilor în Adunarea Populară, o dată în plus, au demonstrat că din sistemul
de partide din Republica Moldova doar PCRM dispune de o structură organizatorică teritorială
consolidată în autonomia găgăuză. Celelalte partide nu au reuşit să-şi formeze o bază electorală
stabilă în regiune. De asemenea, merită atenţie iarăşi numărul mare de candidaţi independenţi,
care nu se regăsesc în vreo listă de partid. De regulă, candidaţii independenţi formează o masă
politică neomogenă, care după atribuirea mandatelor sunt în căutarea de opţiuni politice ce
formează anumite centre de opinie în cadrul Adunării Populare. În cazul analizat, majoritatea
parlamentară a fost formată de către deputaţii comunişti şi 7 deputaţi independenţi, care au şi
107
ales în calitate de preşedinte al Adunării Populare pe S. Esir. Concluzia ar fi că în condiţiile în
care în regiune nu exista o altă organizaţie social-politică ce ar consolida liderii locali în baza
unor anumite poziţionări de alternativă, PCRM va putea să-şi păstreze poziţiile, în condiţiile în
care va continua să reprezinte interesele anumitor segmente sociale din regiune.
Faptul că clasa politică conducătoare la nivel naţional şi la nivel local se caracterizează
prin apartenenţa la o singură formaţiune politică ne indică asupra unui caracter non-conflict a
relaţiilor dintre acestea. De asemenea putem vorbi despre stabilitate, însă, în opinia autorului, nu
aceasta trebuie să caracterizeze relaţiile în cauză, în condiţiile în care stabilitatea ar presupune şi
stagnare. În pofida existenţei a condiţiilor ce ar face posibilă soluţionarea problemelor existente
în dezvoltarea autonomiei găgăuze în cadrul Republicii Moldova, în perioada respectivă nu toate
oportunităţile au fost folosite. Multe chestiuni, în special, ce ţin de integrarea găgăuzilor în
societatea moldovenească, dezvoltarea social-economică a regiunii etc., nu au fost soluţionate.
Pe de altă parte este absolut necesar de subliniat că în perioada nominalizată, la nivel de
conducere politică a autonomiei, nu se ridica problema unor noi revendicări în domeniul
autonomiei, sau nemulţumiri ce ţin de atribuţii insuficiente.
În 2004 autorităţile centrale şi regionale au sărbătorit 10 ani de la formarea UTAG.
Conducerea autonomiei şi opoziţia din cadrul UTAG aveau opinii diferite asupra rezultatelor
dezvoltării autonomiei în decursul acestora. În aşa fel, Guvernatorul G. Tabunşcic în discursurile
sale vorbea despre faptul că autonomia găgăuză este una realizată din punct de vedere juridic şi
administrativ, rămâne doar să fie soluţionate şi problemele bazei social-economice de dezvoltare
[136]. Pe când opoziţia pornea anume de la problemele economice ale regiunii. Probleme ce de
altfel erau şi sunt comune întregii societăţi moldoveneşti: exodul masiv al forţei de muncă peste
hotare, industria slab dezvoltată, agricultura rudimentară în cea mai mare parte, salarii şi pensii
mici etc.
În condiţiile existenţei acestor chestiuni nesoluţionate, precum şi din dorinţa liderilor
găgăuzi aflaţi în opoziţie de a-şi consolida poziţia, în februarie 2004 se formează Mişcarea
socială „Găgăuzia Unită”, înregistrată în calitate de asociaţie obştească în baza Legii cu privire la
asociaţiile obşteşti [12]. În virtutea faptului că legislaţia naţională nu permite formarea partidelor
regionale, o parte din liderii găgăuzi au decis să-şi consolideze poziţiile în baza asociaţiei
obşteşti. În fruntea mişcării a fost ales primarul de Ciadîr-Lunga M. Formuzal. Existenţa unei
opoziţii organizate urma să joace un rol exclusiv pozitiv, inclusiv pentru conducerea comunistă a
Găgăuziei, fiindcă în acest caz ei ar fi mai motivaţi şi mai responsabili în activitatea lor.
O modificare substanţială în relaţiile dintre puterea politică de la Chişinău şi cea de la
Comrat s-a produs în urma alegerilor pentru funcţia de Guvernator din decembrie 2006. Aceste
108
alegeri au manifestat anumite elemente de specificitate. Întâi de toate este vorba despre faptul că
candidatul susţinut de către puterea centrală nu a reuşit să învingă, ba chiar mai mult – nu a
trecut nici în turul doi. Fapt ce a reprezentat o înfrângere politică substanţială, fie şi pe termen
scurt, pentru PCRM, cu impact nu doar pe plan regional, ci şi naţional. De altfel este pentru
prima dată când un candidat susţinut de către puterea centrală obţine un scor atât de slab. Pe
parcursul alegerilor precedente ale Guvernatorului persoana susţinută de către puterea centrală a
avut câştig de cauză. În cazul alegerilor din 3 şi 17 decembrie 2002 asistăm la un veritabil vot de
protest, orientat inclusiv împotriva puterii centrale (sau mai bine zis a formaţiunii social-politice
ce o reprezintă), fie şi indirect.
Rezultatul alegerilor a fost determinat în mare parte de factori ce nu se referă în mod
direct la relaţiile politice dintre centru şi autonomie. În primul rând, este vorba despre
schimbarea radicală (facem abstracţie de nivelul declarativ, sau real al schimbării) la răscrucea
anilor 2003–2004 a vectorului politicii externe promovate de către partidul comuniştilor, în
calitate de forţă politică guvernatoare. Se are în vedere declararea cursului de integrare
europeană, în condiţiile în care PCRM a acces la putere în 2001 cu lozinci diametral opuse, din
punctul de vedere a vectorului politicii externe – aderarea la comunitatea „Rusia – Ucraina -
Belarus”. În 2001 găgăuzii care au vederi pro-ruse declarate au susţinut în mod masiv PCRM
contribuind la instaurarea la putere a formaţiunii. Odată cu schimbarea cursului de orientare
externă, o bună parte a găgăuzilor s-au considerat înşelaţi [148]. În al doilea rând, este vorba
despre renunţarea categorică la modelul federalist de construcţie statală a Republicii Moldova
vociferată în primii de ani de exercitare de mandat de către preşedintele Republicii Moldova V.
Voronin [183]. Pe perioada desfăşurării discuţiilor privind federalizarea Republicii Moldova ca
modalitate de integrare a raioanelor din stânga Nistrului, Găgăuzia prin o parte a liderilor săi
cerea statutul de subiect federal egal cu cel al Transnistriei, ceea ce în opinia majorităţii
găgăuzilor ar fortifica statutul regiunii. Un al treilea moment ce ţine de politica centrului, se
referă aşa zisa „blocadă economică” a raioanelor din stânga Nistrului, care a alimentat simpatiile
şi antipatiile anumitor segmente sociale din Găgăuzia, în baza sentimentelor de „solidaritate
separatistă” de la începutul anilor '90 [175]. În fine, rolul său l-a avut şi colaborarea comuniştilor
cu Partidul Popular Creştin-Democrat la nivel de republică, fapt ce la fel a fost utilizat de
oponenţii PCRM din UTAG în vederea discreditării poziţiilor acestora [169].
Un alt grup de factori ce au determinat configuraţia post-electorală a puterii politice în
UTAG se referă la situaţia internă a regiunii. Astfel, G. Tabunşcic, în pofida succeselor invocate,
nu a reuşit să soluţioneze problemele de esenţă a dezvoltării social-economice a regiunii [140].
Însuşi natura sa de politician s-a erodat în mare parte pe parcursul anilor. Nu avea imaginea unui
109
lider ce ar face faţă provocărilor. Candidatul PCRM nu a fost ajutat nici de sprijinul masiv
acordat de către V. Voronin, preşedintele PCRM şi al Republicii Moldova [159]. Dimpotrivă,
votul găgăuzilor a fost unul de protest, fiind susţinuţi anume candidaţii care nu se bucurau de
sprijinul partidului de guvernământ.
Alegerile Guvernatorului Găgăuziei s-au desfăşurat în două tururi de scrutin, în virtutea
faptului că din primul tur nu a putut fi clarificat învingătorul. Au participat la alegeri patru
candidaţi, surpriza cea mare fiind nu faptul că candidatul comuniştilor nu a acumulat cele mai
multe voturi, ci faptul că el nici nu a trecut în turul doi: M. Formuzal (33,89%), N. Dudoglo
(31,40%), G. Tabunşcic (24,14%), A. Stoianoglo (10,58%). Rata participării a fost relativ
reprezentativă: 62,6%. Rezultatele, cu certitudine, au nemulţumit puterea centrală în persoana
PCRM. Totuşi pot fi deduse şi anumite concluzii benefice, cu referinţă la cazul partidului
comunist, fiind vorba de faptul că prin rezultatul alegerilor puterea centrală nu putea vi învinuită
de falsificări şi imixtiuni în procesul electoral. Moment destul de oportun îndeosebi din punctul
de vedere al imaginii externe a relaţiilor dintre puterea naţională şi cea autonomă, după
evenimentele din 2001-2002.
Turul al doilea al alegerilor pentru funcţia de Guvernator al UTAG s-a desfăşurat pe data
de 17 decembrie, în condiţiile unei rate de participări mai ridicate – 64,3%, ceea ce indică asupra
existenţei unor motive suficiente pentru mobilizarea electoratului. Alegerile au fost câştigate de
către candidatul M. Formuzal, care a acumulat 56,23% faţă de 44,77% ale lui N. Dudoglo. A
învins candidatul care a fost criticat cel mai mult de către puterea centrală, în turul doi N.
Dudoglo fiind „simpatizat” de către PCRM. Investirea în funcţia a Guvernatorului s-a produs la
29 decembrie 2006.
Alegerile Guvernatorului Găgăuziei s-au desfăşurat în două tururi de scrutin, în virtutea
faptului că din primul tur nu a putut fi clarificat învingătorul. Au participat la alegeri trei
candidaţi: M. Formuzal (37,2%), N. Dudoglo (31,8%), I. Vlah (31,0%). Rata participării a fost
relativ reprezentativă: 57,6%.
Turul al doilea al alegerilor pentru funcţia de Guvernator al UTAG s-a desfăşurat pe data
de 26 decembrie, în condiţiile unei rate de participări mai ridicate – 50%, ceea ce indică asupra
existenţei unor motive suficiente pentru mobilizarea electoratului. Alegerile au fost câştigate de
către candidatul M. Formuzal, care a acumulat 51,4% faţă de 48,6% ale lui N. Dudoglo. A învins
candidatul care a fost criticat cel mai mult de către puterea centrală, în turul doi N. Dudoglo fiind
„simpatizat” de către PCRM. În acest moment, Comisia Electorală Centrală a recunoscut
validitatea alegerilor şi materialele prezentate pentru aprobare de rezultatele de Camera de Apel
din Comrat. Există până la o plângere a dlui N. Dudoglo
110
În pofida existenţe premiselor pentru nişte relaţii tensionate între Chişinău şi Comrat,
desfăşurarea ulterioară a evenimentelor au demonstrat că au predominat abordările pragmatice.
Pragmatismul şi realismul sunt două principii unghiulare, în opinia autorului cercetării, care ar fi
necesar să se situeze la baza relaţiilor dintre autorităţile politice centrale şi regionale. În anumite
condiţii, este mai util poate ca reprezentanţii puterilor centrale şi autonome să nu fie din aceeaşi
tabără politică, fiindcă în acest caz dominant va fi spiritul critic, care poate asigura o eficacitate
mai accentuată a colaborării.
Alegerile în Adunarea Populară a Găgăuziei din 16 şi 30 martie 2008 (două tururi) urmau
să clarifice repartizarea de forţe pe eşichierul politic regional. Tradiţional, deja, pentru alegeri şi-
au prezentat candidaturile partidele „naţionale” şi candidaţii independenţi. Participarea partidelor
a fost una destul de masivă (10 partide s-au înscris în cursa electorală), reieşind din specificul
preferinţelor electorale ale alegătorilor din regiune, precum şi din slaba bază teritorială
organizatorică observată la alegerile anterioare din regiune. Însă, rezultatele alegerilor în
Adunarea Populară a demonstrat că pentru majoritatea acestora participarea declarată la alegeri a
fost un pas mai mult propagandistic, ce ar demonstra caracterul activ al partidelor. Dintre
partidele incluse în cursă, PCRM şi-a păstrat poziţiile de formaţiune cu cel mai stabil, consolidat
şi numeros electorat în UTAG, obţinând un rezultat de – 10 mandate. Printre celelalte partide ce
au reuşit să se bucure de reprezentare în Adunarea Populară sunt: Partidul Democrat din
Moldova – 2 deputaţi şi MSPR „Ravnopravie” – 2 deputaţi. În cazul dat, ca şi la celelalte alegeri
configuraţia de forţe urma să fie decisă de opţiunea candidaţilor independenţi.
Pe lângă partide, în calitate de structuri organizatorice distincte, în alegeri s-a inclus şi
mişcarea socială „Găgăuzia Unită”, care urma să coaguleze forţele politice ale susţinătorilor
Guvernatorului M. Formuzal. O a treia forţă politică era reprezentată de susţinătorii primarului
de Comrat N. Dudoglo. În rezultatul alegerilor se crease o situaţie dificilă, determinată de faptul
că forţele cu cea mai mare pondere electorală nu au reuşit să obţină o majoritate confortabilă, ce
le-ar permite să guverneze în mod independent. În aşa fel, PCRM împreună cu deputaţii
independenţi cu simpatii pro-comuniste au format fracţiune „Blocul pentru o Găgăuzie
Înfloritoare într-o Moldovă Reînnoită”, constituită din 14 deputaţi. Aderenţii Mişcării „Găgăuzia
Unită” au format fracţiunea „Mişcarea Găgăuzia Uniată” în baza a 12 mandate. Situaţia urma să
fie clarificată de către reprezentanţii celei de a treia fracţiuni „Grupul Dudoglo”, care pe tot
parcursul activităţii Adunării Populare au deţinut o poziţie de conjunctură, variind între interesele
personale şi cele politice ale membrilor fracţiunii [176].
Alegerile în Adunarea Populară au demonstrat că în regiune nu există o forţă politică
dominantă. La moment sunt structurate trei centre de putere care urmează să-şi edifice activitatea
111
şi colaborarea reieşindu-se din principiile coalizării şi coabitării. PCRM continuă să fie partidul
„naţional” cu cea mai puternică organizare şi susţinere în teritoriu. Este practic unica formaţiune
prin care se realizează legătura dintre elitele politice regionale şi cele naţionale. În pofida acestui
fapt, PCRM trebuie să colaboreze şi cu candidaţii independenţi în vederea depăşirii situaţiilor de
criză. Mişcarea „Găgăuzia Unită” nu a reuşit să-şi consolideze poziţiile după victoria în cursa
electorală pentru alegerea Guvernatorului. În mare parte din cauza fragmentării pe criterii
teritoriale a electoratului. Pentru înţelegerea specificului situaţiei trebuie de ţinut cont de faptul
că M. Formuzal a fost primarul de Ciadîr-Lunga, iar celălalt lider local – N. Dudoglo este
primarul Comratului. În aceste condiţii reapare în prim-plan rivalitatea dintre aceste două
localităţi reprezentate de doi lideri de formaţie nouă cu pretenţii de lideri regionali.
Electoratul găgăuz rămâne a fi unul fărâmiţat şi fragmentat, chiar deseori dezorientat
politic. Desfăşurarea alegerilor în organele reprezentative autonomiei au demonstrat că în foarte
multe cazuri nu orientarea politică, ci legăturile de rudenie, personale şi profesionale sunt
factorul determinant în realizarea votului. Din acest punct de vedere este extrem de dificil de a
vorbi despre anumite orientări ideologice sau doctrinare strict delimitate şi consolidate, care ar
caracteriza configuraţia social-politică a electoratului găgăuz. Despre o anumită opţiune politică
certă se poate vorbi doar la nivel de alegeri naţionale (cazul cărora va fi analizat în capitolul
următor), pe când la nivel regional aceasta este lipsă. Situaţia poate fi explicată prin teritoriul
redus din punct de vedere geografic şi printr-un caracter pe alocuri „patriarhal” al relaţiilor
politice din regiune. Accentul se pune pe factori mai mult apolitici decât politici.
Dincolo de aceste momente, preferinţele alegătorilor din autonomia găgăuză urmează să
fie apreciate şi recunoscute la nivel central. În pofida faptului că din punct de vedere ideologic,
poziţiile liderilor regionali pot să difere de cele ale reprezentanţilor autorităţilor centrale,
important este ca la nivel de relaţii politico-administrative, acestea să fie conform legii şi cu
caracter de colaborare în vederea dezvoltării unei societăţi comune şi integre. Diferenţa de
apartenenţă politică nu trebui să influenţeze activitatea instituţiilor, în condiţiile în care avem un
cadru legal dezvoltat şi recunoscut în limitele căruia este posibilă colaborarea în numele
modernizării şi dezvoltării.
Analiza apartenenţei şi simpatiilor politice ale liderilor regionali, comparativ cu cei
naţionali, permite de a deduce o legătură strânsă între acestea (Anexa 9). Clasa politică ce a
deţinut puterea la nivel naţional întotdeauna a încercat să promoveze lideri regionali compatibili
ideologic. Relaţiile dintre centru şi autonomie au fost determinate în mare parte anume de
conţinutul proceselor electorale. Important însă este ca aceste intenţii să se materializare în
limitele legale, să nu se exagereze prin „impunerea” unor lideri ce nu sunt doriţi de electoratul
112
găgăuz. Exemplul evenimentelor din 2002 sunt o demonstraţie elocventă a votului de protest,
care nu ţine cont de competenţele candidaţilor.
La moment relaţiile dintre autorităţile centrale şi cele regionale nu pot fi caracterizate în
mod univoc ca fiind de colaborare şi stabile, însă în esenţă ele se desfăşoară într-o albie civilizată
şi pragmatică. Tensionări gratuite şi provocări apar îndeosebi în perioada pre-electorală. Aceste
observaţii sunt demonstrate şi de luările de poziţie ale lui M. Formuzal vizavi de necesitatea unei
reforme constituţionale care ar avea drept finalitate lărgirea atribuţiilor UTAG [165]. În
condiţiile în care după alegerile din 29 iulie 2009 când PCRM, rivalul politic al Başcanului, a
pierdut puterea politică, se crease premise pentru o colaborare constructivă între puterea centrală
şi cea regională. Dar din momentul în care Alianţa pentru Integrare Europeană este formată şi
din partide ce prin poziţia lor nu sunt agreate în UTAG, întâi de toate este vorba de PL, M.
Formuzal nu doreşte ca persoana sa politică să fie asociată cu actuala guvernare a Republicii
Moldova. Aceasta în contextul anului electoral 2010 pentru Başcan. Ieşirile sale publice şi
iniţiativele de federalizare trebuiesc examinate doar în contextul electoral. Strategia confruntării
cu puterea centrală este cea care ia asigurat victoria actualului Başcan în 2006.
Făcând, însă abstracţie de la chestiunile de natură electorală, relaţiile politice dintre
autorităţile centrale şi cele regionale se dezvoltă în mod normal (în sensul corespunderii cu
cerinţele instituţionalizate la nivel internaţional faţă de acest gen de relaţii). Problemele ce apar
sunt în majoritate de natură tehnică ce nu vizează relaţiile în esenţă. Nu este necesar de exagerat
natura acestora, în vederea obţinerii unor eventuale dividende de imagine. Soluţionarea
chestiunilor cotidiene în relaţiile dintre autorităţile centrale şi cele regionale este posibilă în
virtutea mecanismului de interacţiune existent [192].
3.4. Concluzii la compartimentul III
La finele compartimentului este oportun de a menţiona o teză extrem de importantă şi
utilă în vederea înţelegerii problemei ştiinţifico-practice principale ce urmează a fi soluţionată,
precum şi conştientizării naturii şi esenţei statutului juridic special al UTAG. Se are în vedere
faptul că statutul actual al autonomiei găgăuze este rezultatul compromisului între puterea
centrală şi regională. În continuare, pentru găgăuzi este foarte preţios de a conştientiza că statutul
autonom este rodul unor activităţi destul de dificile, şi autonomia este nu „împotriva cuiva”, ci
„pentru ceva”. Instituirea UTAG nu trebuie tratată ca izolarea găgăuzilor de restul poporului
Republicii Moldova, ci ca o modalitate de integrare cu păstrarea specificului etno-cultural.
Aceasta este chintesenţa unor relaţii normale, dinamice, pragmatice şi de succes în vederea
prosperării poporului Republicii Moldova.
113
Analiza caracterului relaţiilor politice stabilite între puterea centrală şi cea a autonomiei
permite să evidenţiez următoarele concluzii:
- o dată cu destrămarea Uniunii Sovietice şi constituirea statului independent Republica
Moldova, a demarat o perioadă scurtă dar destul de dificilă pentru climatul social-
politic şi interetnic din republică. Relaţiile dintre liderii găgăuzi şi puterea centrală a
Moldovei în intervalul 1991-1994 au fost destul de tensionate, însă liderii politici, de
rând cu cetăţenii statului au reuşit să nu permită escaladarea ostilităţilor;
- instituirea Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, a fost un pas politico-administrativ
reuşit, o soluţie de compromis în relaţiile dintre puterea centrală a statului şi populaţia
găgăuză. Cadrul juridic format, cu toate că nu este unul absolut perfect, este unul
optim pentru puterile implicate în relaţiile politico-administrative analizate;
- instituţionalizarea UTAG a fost un proces dificil, dar extrem de benefic în perspectiva
stabilirii unor relaţii de colaborare între puterea centrală şi cea regională. Această
opinie este fundamentată de desfăşurarea evenimentelor de după 1994. În pofida
apariţiei unor disensiuni între centrele de putere vizate, natura divergenţelor a avut
mai mult un caracter superficial, decât de esenţă;
- acordarea statutului este doar o fază incipientă de constituire a unor condiţii legal-
instituţionale de stabilire a relaţiilor. Instituţionalizarea şi dezvoltarea acestora este un
proces poate şi mai dificil. Succesul unor relaţii politice de colaborare suficient
mulţumitoare pentru ambele va fi asigurat de caracterul dinamic al acestora.
Dinamismul va permite integrarea şi soluţionarea apărute pe parcursul implementării
prevederilor legale;
- relaţiile dintre autorităţile politice centrale şi cele regionale, au avut, în principiu, un
caracter continuu, dar cu prezenţa unor frânturi de linie. Momentele cele mai dificile
în relaţiile dintre puterile centrală şi regională, intervin de regulă în perioada
campaniilor electorale (atât naţionale, cât şi regionale). Fapt ce presupune că
disensiunile ce apar între Chişinău şi Comrat de multe ori sunt determinate de
divergenţele de ordin politico-ideologic între purtătorii puterii. Acestea nu sunt
conflicte de substanţă (ce s-ar referi la conflicte instituţionale, sistemice), ci conflicte
subiective, la nivel de atitudine conjunctural-clientelară sau ideologică a
reprezentanţilor puterii;
- eficacitatea relaţiilor de colaborare dintre puterea centrală şi cea regională nu trebuie
ataşată în mod absolut obligatoriu la necesitatea ca clasa politică conducătoare de
nivel naţional şi cea de nivel regional să facă parte din una şi aceeaşi tabără politică.
114
În condiţiile în care apartenenţa de partid coincide, şansele pentru o colaborare
eficientă sunt cu mult mai mari. Însă această condiţie nu este una deloc suficientă. Şi
dimpotrivă, faptul că viziunile ideologice ale reprezentanţilor puterii nu coincid, nu
implică în nici un mod obligativitatea unor relaţii tensionate. Votul alegătorilor trebui
respectat în ambele cazuri. Într-un final scopul comun este cel de prosperare a
poporului Republicii Moldova;
- existenţa divergenţilor, în special în baza unor chestiuni secundare, trebuie tratat ca
ceva firesc. Important este ca tratarea acestora să reiasă din prevederile
constituţionale şi legale asupra cărora părţile au căzut de comun acord;
- relaţiile politice dintre centru şi autonomie trebuie să posede un caracter raţional şi
pragmatic. Trebuie să depăşim faza raţionalizării acţiunilor în baza stereotipurilor şi
subiectivismului sentimental. Puterea urmează să dea dovadă de maturitate. După
aproape 20 de independenţă, clasa politică nu-şi mai poate permite scuze pe seama
imaturităţii sale.
115
4. PERSPECTIVELE DEZVOLTĂRII UNITĂŢII TERITORIALE AUTONOME
GĂGĂUZIA ÎN CADRUL SISTEMULUI SOCIAL-POLITIC AL
REPUBLICII MOLDOVA
Pe parcursul compartimentului de faţă sunt discutate aspectele prospective şi prescriptive
ale problemei relaţiilor dintre autorităţile centrale şi cele autonome ale Republicii Moldova. Sunt
investigate atât subiecte pur politice, de exemplu, cele electorale, cât şi probleme cu aspecte
sociale predominante, în perspectiva identificării modalităţilor şi mecanismelor optime de
integrare a găgăuzilor în sistemul social-politic moldovenesc. Studiul se efectuează, deja, nu în
baza consecutivităţii proceselor, ci a individualităţii şi relevanţei problemelor ce apar în
rezultatul developării evenimentelor cu referinţă la cercetarea de faţă.
4.1 Integrarea politică a găgăuzilor – perspectivă de optimizare a relaţiilor
instituţionale
În investigarea subiectului calităţii relaţiilor politice stabilite şi dezvoltate între
autorităţile centrale şi cele ale autonomiei, un rol absolut important îl are gradul de includere a
populaţiei UTAG în procesele politice din Republica Moldova. Aceasta reflectând în ce măsură
populaţia regiunii se auto-conştientizează în calitate de cetăţeni moldoveni, de parte a poporului
Republicii Moldova, în calitate de purtător al suveranităţii naţionale. Conceptul de integrare, în
baza concluziilor şi concepţiilor deduse în compartimentul teoretic al cercetării, este unul ce se
regăseşte între noţiunile (realităţile) de asimilare şi separare. În opinia autorului, reiterată şi în
partea introductivă a tezei, acest concept ar fi cel mai potrivit în desemnarea realităţilor
dezirabile pentru relaţiile dintre autorităţile centrale ale Republicii Moldova şi cele autonome ale
UTAG. Un rol important în realizarea obiectivelor compartimentului de faţă le au metodele
ştiinţifice sociologice, bazate pe aşa tehnici ca ancheta sau interviul.
Ideea care semnifică acel fir roşu al paragrafului de faţă se reduce la teza că cu cât
populaţia UTAG se implică mai mult în procesele electorale naţionale, de rând cu majoritatea
poporului Republicii Moldova, cu atât gradul de integrare este mai semnificativ, şi cu atât
relaţiile dintre autorităţile reprezentative ale autonomiei cu cele centrale deţin un caracter mai
legitim şi mai eficient.
116
O primă chestiune supusă analizei se va referi la implicarea populaţiei regiunii autonome
în procesul electoral naţional. În opinia autorului implicarea respectivă poate servi drept
modalitate de testare a gradului de integrare a populaţiei regiunii autonome din perspectiva
încrederii pe care o manifestă. Am în vedere, întâi de toate, alegerile parlamentare, care în
virtutea realităţilor social-politice din Republica Moldova, în cea mai mare aparte au fost
singurele alegeri de tip naţional. Printre chestiunile abordate se vor înscrie: procentajul
participării, predilecţiile electorale de nivel naţional, precum şi comparaţia dintre gradul de
implicare a populației regiunii în alegerile naţionale şi cele din autonomie. Date şi concluzii ce
ne vor permite să developăm gradul de implicare politică a găgăuzilor din perspectiva electorală.
Din punctul de vedere a includerii în procesul electoral naţional (alegerile parlamentare)
situaţia este una suficient de dinamică pentru a ne permite formularea unor concluzii. După etapa
dificilă din 1989-1993, când în localităţile din sudul republicii populate compact de găgăuzi, atât
alegerile prezidenţiale din decembrie 1991, precum şi activitatea în regiune a autorităţilor
centrale, în general, au fost boicotate, survine perioada de „revenire la normal”, caracterul şi
dinamica căreia urma să fie clarificată de rezultatele alegerilor parlamentare din 1994. Rata de
participare a populaţiei Republicii Moldova la primele alegeri parlamentare în bază pluralistă a
fost destul de mare. Aceasta datorită aşteptărilor de revenire la stabilitate politică şi economică în
ţară, aşteptări ce au provocat schimbări la nivel de clasă politică. Găgăuzii la fel s-au implicat
activ în procesul electoral, în aşteptarea unor soluţii avantajoase în soluţionarea relaţiilor de
ostilitate existente în sudul republicii. Drept consecinţă, alegerile parlamentare din 27 februarie
1994 s-au caracterizat printr-o rată foarte ridicată a prezenţei electoratului – de cca 80%, atât pe
întreg teritoriul ţării precum şi în localităţile populate compact de găgăuzi [88, p.169-174].
Alegerile parlamentare din 1998 reprezintă primele alegeri de acest tip ce se desfăşoară
deja în cadrul UTAG. Prin legislaţia naţională în materie electorală adoptată în ajunul alegerilor
respective se stabilise că desfăşurarea alegerilor parlamentare pe teritoriul Republicii Moldova se
va realiza în cadrul unei circumscripţii unice în baza scrutinului reprezentării proporţionale [3].
Acest moment a determinat anumite nemulţumiri din partea unor reprezentanţi ai clasei
conducătoare din regiune, care insistau asupra formării în baza UTAG a unei circumscripţii
aparte. Subiectul respectiv va fi dezbătut ulterior, însă din punctul de vedere a integrării
electoratului regiunii în sistemul electoral republican, desfăşurarea alegerilor în baza unei
circumscripţii unice este un pas benefic. În ceea ce priveşte participarea electoratului, atunci,
comparativ cu situaţia din 1994, se observă o diminuare a ratei, la alegerile parlamentare din 22
martie 1998 prezentându-se la urnele de vot aproximativ 70,59% din alegătorii UTAG. Scăderea
în cauză însă nu poate fi privită şi tratată în termeni dramatici, dacă reieşim din situaţia generală
117
pe ţară, care la capitolul prezenţa la urnele de vot este una complet comparabilă cu cazul
particular al Găgăuziei – 69,12% [62, p.159].
Aceeaşi tendinţă de scădere a procentului de alegători ce participă la alegeri s-a lăsat
observată şi în cazul alegerilor parlamentare ulterioare (Anexa 3, Tabel 3.1.). Micşorarea
numărului de alegători ce şi-au exercitat dreptul de vot nu era una dramatică, dar sigură. De
exemplu, la alegerile din februarie 2001 rata participării atât la nivel de republică, cât şi de
autonomie se ridica la circa 67% [59]. Deja în cadrul alegerilor din 2005 începe să se instituie o
tendinţă de micşorare a cotei de participare a electoratului din UTAG, comparativ cu mediu pe
ţară. La alegerile din 6 martie 2005, în mediu pe Republica Moldova, s-au prezentat la urnele de
vot 64,84%, pe când în cadrul UTAG prezenţa a fost de 60,64% [60, p.426-429]. Tendinţa
respectivă este vizibilă şi pe parcursul următoarelor cicluri electorale naţionale. La alegerile din
5 aprilie 2009 au votat 57,55% din alegătorii înscrişi în listele naţionale, iar pentru UTAG
prezenţa la urne a fost de 53,72% [61, p.492-495]. În fine, pentru completarea bazei de date
statistice în vederea participării la alegerile parlamentare desfăşurate în Republica Moldova, sunt
utile şi rezultatele prezenţei la vot înregistrate pe parcursul votării din 29 iulie 2009: 58,77% -
media pe ţară; şi 55,73% - rezultate pentru UTAG; 28 noiembrie 2010 61,64% - media pe ţară; şi
53,4% - rezultate pentru UTAG [187].
Incursiunea statistică retrospectivă a participării electoratului autonomiei găgăuze ne
permite să atestăm o scădere stabilă şi accentuată a ratei de implicare în alegeri pe parcursul
anilor 1994-2009. Pe durata a acestor 15 ani s-a înregistrat o micşorare de la aproximativ 80% la
56%. Diferenţa respectivă pare a fi una absolut categorică şi negativistă în perspectiva analizei
gradului de integrare a electoratului găgăuz în procesul electoral. Însă concluziile nu trebuie să
fie pripite, în vederea formulării acestora urmează să se ţină cont şi de alte aspecte ale vieţii
social-politice din Republica Moldova. Această descreştere a activismului electoratului din
UTAG se înscrie perfect în tabloul general pe ţară. Manifestarea treptată a absenteismului
electoratului este un proces ce a „contaminat” întreaga societate moldovenească. În pofida
faptului că la ultimele scrutine parlamentare implicarea electoratului din UTAG a fost cu puţin
sub media pe ţară, luat în particular, există unităţi administrativ-teritoriale de nivelul doi unde
rata de prezenţă la urnele de vot a fost şi mai mică decât în Găgăuzia, de exemplu: raioanele
Glodeni, Leova sau Sîngerei (alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009).
Absenteismul electoratului din UTAG nu trebuie considerat în nici un caz, în mod
absolut, drept refuz de implicare în procesele politico-electorale naţionale. El trebuie încadrat în
şirul problemelor generale caracteristice Republicii Moldova. La baza acestor tendinţe pot fi
puse mai multe explicaţii. În primul rând, rata de 80% a participării semnalată în primii ani de
118
independenţă este una ridicată (pe alocuri chiar exagerată) pentru democraţiile stabile, respectiv
scăderea acesteia nu trebuie tratată ca ceva tragic şi irecuperabil.
Sunt pe deplin conştientă de faptul că dacă în democraţiile stabile absenteismul politic
este determinat de dezinteresul pentru politică, în condiţiile unui standard de viaţă ridicat stabil şi
mulţumitor, atunci în cazul Republicii Moldova, situaţia proastă ce ţine de activismul
electoratului ţine, întâi de toate, de puţina încredere în clasa politică că ar fi în stare să facă faţă
problemelor social-economice existente. În al doilea rând, există un număr mare de cetăţeni
activi din punct de vedere electoral ce sunt plecaţi peste hotare şi care nu dispun de condiţii şi
posibilitate de a-şi exercita dreptul la locul aflării din diverse motive. Această constatare este una
proprie întregii societăţi moldoveneşti, dar cu accente aparte pentru UTAG, care este o regiune
cu slabă dezvoltare industrială şi unde problema ocupării forţei de muncă este extrem de acută.
Chestiunea privind gradul de implicare a populaţiei UTAG în procesul electoral naţional
poate fi clarificată prin comparaţia ratei de participare la alegerile parlamentare cu cele în
organele de conducere ale autonomiei. Începând cu anul 1995 în regiune se desfăşoară alegeri în
Adunarea Populară şi pentru funcţia de Başcan (Guvernator). Prezenţa la urne de vot în cadrul
acestora nu a fost una extrem de ridicată (Anexa 3, Tabel 3.2., 3.3.). Astfel dacă în 1995, la
alegerile pentru ambele autorităţi, au participat la vot cca 68% din alegători, atunci în anii
următori are loc o scădere a acestui indice. Alegerile din 1999, şi îndeosebi anticipatele (alegerea
Başcanului) din 2002 se caracterizează printr-o o veritabilă ”prăbuşire” – 55,12% şi respectiv,
absenteismul ce a provocat alegeri repetate. La alegerile ulterioare din 2006 (alegerea
Guvernatorului) şi 2008 (alegeri în Adunarea Populară) se observă „o revenire la normal”, în
sensul că procentul participării se ridică la 62,6% şi respectiv 60,5%. Analiza rezultatelor
participării la scrutinele nominalizate permite să constat că în principiu există o stabilitate în
chestiunea implicării electoratului din regiune în procesul de completare a elitei politice a
autonomiei. Însă procentul participării nu este unul extrem de mare pentru a vorbi despre un
electorat interesat în determinarea procesului politic la nivel de autonomie. Pe de altă parte nu
asistăm la scăderi continue ca în cazul alegerilor parlamentare.
Este dificil de a vorbi în termeni categorici la acest subiect, fiindcă cifrele nu ne oferă
suport concludent în vederea formulării unor concluzii fără echivoc. Dinamica participării
electoratului din UTAG la alegerile în Parlamentul Republicii Moldova este una negativă. Pe de
altă parte, cifrele ce indică participarea la alegerile pentru organele autonomiei nu sunt deloc cu
mult peste cele invocate în cazul alegerilor parlamentare. În opinia mea, tendinţa negativă,
precum şi procentul participării înregistrat de alegătorii din Găgăuzia în special după 2001, când
s-au produs „prăbuşiri” sensibile, trebuie să pună în gardă elitele politice conducătoare ale
119
Republicii Moldova. Acesta este un semnal că alegătorii găgăuzi sunt decepţionaţi de politica
centrului. Această chestiune nici într-un caz nu trebuie trecută cu vederea, fiindcă participarea
alegătorilor din UTAG la alegerile pentru Parlamentul Republicii Moldova este cu mult mai mult
decât un simplu exerciţiu electoral. Este o reflectare a gradului de încredere, de legitimitate
acordate puterii centrale. Este un indice a nivelului de integrare în sistemul politic naţional.
Analiza chestiunilor privind activismul politic al cetăţenilor moldoveni din UTAG trebuie
să ţine cont de un factor particular valabil doar pentru aceştia – numărul mare de campanii
electorale. Putem vorbi chiar despre faptul că electoratul găgăuz este un electorat „obosit”.
Există pericolul că el ar urma să refuze regulile jocului democratic şi să boicoteze pur şi simplu
procesele electorale. În UTAG alegerile se desfăşoară mai des decât în restul Republicii
Moldova, aici pe lângă alegerile parlamentare şi cele locale se desfăşoară şi cele regionale – în
Adunarea Populară şi pentru funcţia de Başcan. Fiecărui an calendaristic revine câte o competiţie
electorală. De exemplu, în ultimii patru ani consecutivitatea a fost următoarea: 2009 – alegeri
parlamentare; 2008 – alegeri în Adunarea Populară; 2007 – alegeri locale; 2006 – alegerile
Guvernatorului. Anul 2010 marchează reînceperea ciclului electoral descris. Situaţia ar putea fi
şi mai complexă, în eventualitatea alegerii Preşedintelui Republicii Moldova prin vot universal
direct.
Pe lângă componenta comportamentală, intervine în mod firesc şi cea financiară. Bugetul
UTAG suportă cheltuieli mari în vederea asigurării desfăşurării proceselor electorale, iar în
ultima perioadă de timp se apelează şi la bugetul central, fapt ce determină nemulţumiri din
partea autorităţilor centrale de specialitate, care consideră că finanţarea organizării şi desfăşurării
alegerilor pentru organele autonomiei este o problemă de ordin intern a UTAG. Este exemplul
alegerilor în Adunarea Populară din 2008 când din bugetul central nu s-a preconizat alocarea
vreo-unei anumite sume financiare în acest sens [47].
Din punctul de vedere al autorului, ar fi oportun ca alegerile în organele reprezentative de
conducere ale autonomiei să se desfăşoare în mod simultan, fapt ce va reduce considerabil
cheltuielile, precum şi nu va „obosi” electoratul din regiune.
Un alt aspect ce instigă interes cercetătorilor în domeniu se referă la predilecţiile
electorale ale alegătorilor din regiune în materie de orientare politico-ideologică ce reiese din
oferta electorală a partidelor din Republica Moldova (Anexa 4). Analiza rezultatelor înregistrate
în unităţile administrativ-teritoriale locuite compact de găgăuzi ne permite să constatăm o
orientare ideologică de stânga a electoratului găgăuz. Astfel, toate partidele care au obţinut
victorie în regiune în urma alegerilor parlamentare se poziţionează pe stânga eşichierului politic
moldovenesc. În cadrul alegerilor parlamentare din 1994 „în raioanele Comrat, Ciadîr-Lunga şi
120
Vulcăneşti în localităţile populate compact de găgăuzi s-a votat în favoarea Blocului electoral
„Partidul Socialist şi Mişcarea „Unitate-Edinstvo”” (BEPSMUE), precum şi pentru PDAM [88,
p.169-174]. Aceste formaţiuni reprezentau speranţa găgăuzilor în acordarea unui statut juridic
special favorabil, precum şi în plan naţional, la acel moment erau concurenţii electorali care
reprezentau stânga pro-CSI (Comunitatea Statelor Independente) şi moderată în domeniul
reformelor politice şi economice.
La alegerile din 1998 se produce o schimbare radicală a simpatiilor, în condiţiile în care
segmentul de stânga al eşichierului politic este „ocupat” în mod categoric de către PCRM, ce nu
a participat la alegerile din 1994. Deoarece PDAM şi blocul socialiştilor nu au soluţionat
problemele social-economice existente, PCRM fiind un partid de opoziţie ce nu a participat la
guvernare şi nu era asociat cu tranziţia şi criza social-economică din Republica Moldova, a reuşit
să atragă simpatiile electoratului nostalgic după perioada sovietică, precum şi a celor ce doreau o
integrare activă în structurile CSI şi apropierea de Federaţia Rusă. Victoria categorică în UTAG
a aparţinut PCRM – 70,20%, în condiţiile în care în total pe republică comuniştii au acumulat
30,01%. Majoritatea covârşitoare a celorlalte opţiuni au revenit la fel concurenţilor de stânga sau
centru-stânga: Blocul electoral „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă” (BEpMDP) –
8,69%, Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova (PDSEM) – 5,78%, Blocul Electoral
„Unitatea Socialistă” (BEUS) – 2,26%, PDAM – 1,22% ş.a. [62, p.164]
În 2001 victoria comuniştilor în UTAG a fost şi mai categorică, aceştia acumulând circa
80% din voturile alegătorilor din regiune. Mesajul PCRM a fost unul radical de stânga din punct
de vedere ideologic (programul partidului incluzând opţiuni de construcţie a comunismului), iar
din punctul de vedere a orientării vectorului politicii externe, prioritară se declara integrarea în
Uniunea „Rusia – Ucraina - Bielorusia”. În ceea ce priveşte relaţiile centru-autonomie, atunci se
promitea fortificarea drepturilor acesteia prin introducerea de modificări în Constituţia
Republicii Moldova.
Ceea ce s-a întâmplat la alegerile parlamentare din 2005 a permis politologilor să
identifice mesajele electorale care au priză la electoratul găgăuz, în mod primordial. În pofida
faptului că autonomia găgăuză a fost „constituţionalizată”, iar situaţia social-economică din
republică s-a îmbunătăţit relativ în rezultatul guvernării comuniste, electoratul găgăuz a
sancţionat PCRM. Comuniştii au acumulat în UTAG doar circa 30,75%, pe când rezultatul
general pe republică a partidului a fost de 45,98% [60, p.426-429]. La baza scăderii dramatice a
sprijinului politic s-au situat cel puţin două motive. Principalul, în opinia autorului, a fost
tensionarea relaţiilor cu Federaţia Rusă, în rezultatul refuzului de a semna Planului Kozak, în
calitate de proiect de soluţionare a conflictului transnistrean ce prevedea crearea unei federaţii cu
121
drepturi largi pentru subiecţii acesteia (inclusiv Găgăuzia) [48]. Despre importanţa acestui aspect
ne vorbeşte şi faptul că Blocul electoral „Patria-Rodina” care până atunci nu dispunea de un
electorat stabil şi semnificativ în regiune, a reuşit anume prin promisiunile de îmbunătăţire a
relaţiilor moldo-ruse şi federalizare a Republicii Moldova să acumuleze 51,48%, în condiţiile în
care în total pe ţară au acumulat 4,97% (Anexa 5). A doua cauză a pierderii simpatizanţilor poate
fi regăsit în conflictele dintre autorităţile centrale şi cele ale autonomiei în anii 2001-2002, când
o parte a găgăuzilor au considerat că centrul politic în persoana PCRM a depăşit atribuţiile în
relaţiile cu autorităţile autonomiei în scopul construcţiei „verticalei puterii”.
Alegerile în Parlamentul Republicii Moldova din 5 aprilie 2009, precum şi anticipatele
din 29 iulie 2009 şi 28 noiembrie 2010, au reflectat o revenire politică a PCRM în regiunea
autonomă, dar nu cu rezultate de tipul celor înregistrate în 1998 şi 2001, când PCRM se afla în
opoziţie. Procentual este vorba de 63,61% din numărul total de voturi valabil exprimate oferite
comuniştilor la alegerile din 5 aprilie, de exemplu, în autonomia găgăuză (în total pe republică
comuniştii au acumulat 49,48%). Aceasta în condiţiile în care destul de activi au fost şi alţi
concurenţi electorali de stânga care au utilizat sprijinul unor lideri găgăuzi locali, inclusiv al
Guvernatorului: UCM – 15,47% şi Partidul Social Democrat (PSD) – 14,94%. Acest sprijin, ca
şi în cazul comuniştilor, a fost unul peste media pe ţară înregistrată de partidele în cauză [61,
p.492-495].
Revenirea PCRM în topul preferinţelor alegătorilor din autonomia găgăuză poate fi
argumentată prin două momente esenţiale. Pe de o parte, comuniştii au reuşit să mobilizeze
electoratul găgăuz în faţa unui pericol proiectat de ideologii partidului privind perspectivele
revenirii la conducerea Republicii Moldova a forţelor ce sunt asociate într-o anumită măsură cu
evenimentele conflictuale din anii 1989-1993, precum şi cu himera unionismului (avându-se în
vedere Partidul Liberal, întâi de toate). Iar în al doilea rând, PCRM a reuşit către alegerile din
2009 să-şi păstreze poziţiile de cea mai puternică formaţiune politică de stânga, în timp ce o
parte din vechii adversari au fost transformaţi în aliaţi, găsindu-şi loc pe listele PCRM (de
exemplu, V. Abramciuc, unul din liderii Partidului socialiştilor „Patria-Rodina”, ce a acumulat
un rezultat extrem de bun în UTAG la alegerile parlamentare din 2005).
Informaţia expusă până la moment cu privire la opţiunile electorale manifestate de către
alegătorii din UTAG în cadrul alegerilor pentru Parlamentul Republicii Moldova, în baza
scrutinului reprezentării proporţionale cu o singură circumscripţie electorală, ne permite să
concluzionăm că din punctul de vedere al opţiunilor doctrinar-ideologice electoratul găgăuz este
unul majoritar de stânga. Opţiunile de stânga se manifestă în baza a trei probleme sensibile
pentru electoratul din regiune, ce în diferite etape istorice s-au manifestat cu intensitate
122
deosebită. O primă chestiune ţine de subiectul dezvoltării statutului juridic special al autonomiei,
şi implicit a relaţiilor dintre autorităţile centrale ale statului cu cele regionale ale autonomiei. În
istoria politică a Republicii Moldova partidele de orientare doctrinară de stânga au fost acele care
şi-au asociat opţiunile cu ideea extinderii atribuţiilor autonomiei găgăuze, sau cu cea de
construcţie federativă a statului moldovenesc. În cadrul primelor alegeri parlamentare în bază
multipartidistă din 1994 anume acest mesaj a adus câştig de voturi în localităţile locuite compact
de găgăuzi pentru BEPSMUE şi PDAM, iar votul masiv pentru PCRM din 2001 la fel a fost
determinat şi de promisiunea de a introduce în Constituţie subiectul autonomiei găgăuze. Iar
rezultatul relativ slab din 2005 a fost influenţat de faptul implicării active a comuniştilor în
campania electorală pentru desemnarea unui nou Guvernator.
Al doilea subiect ce reflectă opţiunea de stânga a electoratului găgăuz se referă la
chestiunile social-economice, care au fost valabile în special pe parcursul anilor '90 ai sec. XX.
Reformele social-economice desfăşurate în acea perioadă sub lozinca economiei de piaţă au
determinat o situaţie foarte dificilă în economia Republicii Moldova, şi au avut ca efect
pauperizarea masivă a populaţiei. În aceste condiţii, la o bună parte a din reprezentanţii societăţii
moldoveneşti, îndeosebi în UTAG, s-au dezvoltat sentimentul de nostalgie după economia
socialistă planificată. Sentimentele respective au fost alimentate în mod substanţial de programul
PCRM, partid aflat în opoziţie şi care promitea reconstrucţia socialismului în Moldova. Pe
parcursul aflării PCRM la guvernare, însă, mitul „construcţiei socialismului” a fost spulberat de
realităţile social-economice moderne dominate de regulile economiei de piaţă şi a globalizării.
Într-un final, chestiunile doctrinare privind caracterul dezvoltării economice au trecut pe plan
secund în „piramida necesităţilor” electoratului găgăuz. Ceea ce nu înseamnă că ei nu sunt
interesaţi de soluţionarea problemelor social-economice, însă deja contează mai mult rezultatul
final decât mecanismul de dobândire a acestui rezultat.
În fine, o problemă unghiulară în vederea configurării opţiunilor electorale ale
alegătorilor din UTAG este cea cu privire la orientarea vectorului politicii externe. Desfăşurarea
alegerilor a permis să conchidem că electoratul găgăuz este unul pro-rusesc. Chestiunea relaţiilor
cu Federaţia Rusă a fost dintotdeauna una extrem de sensibilă, iar în anumite momente chiar
determinantă în construcţia opţiunii electorale (exemplul alegerilor parlamentare din 6 martie
2005).
Subiectul participării alegătorilor din autonomia găgăuză la procesul electoral naţional
este strict legat de o altă chestiune foarte des invocată de către liderii găgăuzi, îndeosebi în
campaniile electorale din regiune, şi anume a reprezentării găgăuzilor în Parlamentul Republicii
Moldova. De multe ori această doleanţă este utilizată mai mult în calitate de instrument electoral,
123
pentru a muşamaliza anumite promisiuni neîndeplinite, decât de a scoate în discuţie la modul
serios subiectul. Această concluzie este dedusă de către autori în baza faptului că Adunarea
Populară a Găgăuziei nu s-a folosit de dreptul la iniţiativă legislativă în vederea încercării de a
promova modificări în legislaţia electorală a Republicii Moldova.
Cu atât mai straniu că problema discutată este menţionată în discursurile liderilor găgăuzi
aflaţi la guvernare, care ar putea să impulsioneze procedura de satisfacere pe cale legală a
revendicărilor. De exemplu, Başcanul D. Croitor încă la sfârşitul anului 1999 în interviurile sale
menţiona că problema reprezentării găgăuzilor în Parlamentul Republicii Moldova este o
chestiune prioritară a conducerii sale [147]. Ca după trecerea a aproape un deceniu, deja actualul
Başcan M. Formuzal să vorbească că „din păcate, autonomia găgăuză nu are cotă proprie în
Parlamentul Republicii Moldova, propriul ei deputat. Nu există o astfel de posibilitate” [185].
Argumentul invocat de liderii politici este că prin alegerea deputaţilor din partea autonomiei într-
o circumscripţie electorală unică se va creşte gradul de reprezentare a populaţiei Găgăuziei, în
sensul că deputaţii de etnie găgăuză din Parlament nu vor reprezenta interesele abstracte ale unor
anumite partide, ci vor fi promotorii intereselor nemijlocit a găgăuzilor. Plus la aceasta, anumiţi
autori şi publicişti găgăuzi, mai consideră că în acest sens se va pune capăt implicaţiilor
partidelor naţionale (avându-se în vedere în mod nemijlocit PCRM) care nu conştientizează
problemele din teritoriu la modul cuvenit, în chestiunile particulare ale găgăuzilor, iar
reprezentanţii direcţi ai găgăuzilor vor putea fi revocaţi în caz de necesitate [122, p.255].
Pentru a avea o viziune obiectivă şi plenară asupra problemei, precum şi în vederea
clarificării scenariilor posibile de realizare a proiectelor de reprezentare directă a etniei găgăuze
în legislativul naţional, autorul a examinat practica internaţională în domeniu, ţinând cont de
realitatea social-politică din Republica Moldova. Conform legislaţiei electorale adoptate în
primii ani de independenţă, alegerile în Parlamentul Republicii Moldova se desfăşoară în baza
scrutinului reprezentării proporţionale în baza unei circumscripţii naţionale unice. Utilizarea
acestui tip de scrutin este considerată de experţii internaţionali în domeniu drept un pas reuşit în
vederea „depersonalizării procesului politic”, precum şi un „model de orientare valorică spre
normele europene” [99, p.22, 42].
Din punctul de vedere al practicilor internaţionale, evoluţia sistemelor politice în tranziţie
au demonstrat că scrutinul proporţional este cel mai reuşit din punctul de vedere al
instituţionalizării practicilor democratice. Exemplul Croaţiei este elocvent, sistemul politic al
acestei ţări cunoscând o evoluţie treptată de sistemul electoral majoritar la cel proporţional în
baza mai multor circumscripţii teritoriale [171, p.225-226]. Majoritatea democraţiilor actuale
utilizează scrutinul reprezentării proporţionale, specific pentru Republica Moldova este faptul că
124
există o singură circumscripţie teritorială (naţională) [161, p.338-358]. Reprezentarea
proporţională este scrutinul care favorizează opţiunile politice minoritare în vederea obţinerii de
reprezentare [115, p.122]. Regulă valabilă îndeosebi pentru opţiunile minoritare care nu sunt
teritorializate compact. Unicul obstacol instituţional care ar împiedica reprezentarea minorităţilor
politice (inclusiv, etnice) în cadrul reprezentării proporţionale ar fi pragul electoral.
În cazul Republicii Moldova, problema reprezentării minorităţilor naţionale în legislativ,
în opinia autorului nu există. Istoria politică de până acum ne demonstrează că reprezentanţi ai
principalelor minorităţi naţionale au existat dintotdeauna în Parlamentul Republicii Moldova.
Aceştia accedeau şi acced în legislativ în baza listelor de partid de importanţă naţională. Situaţia
privind apartenenţa etnică a deputaţilor din legislaturile anterioare ne prezintă o situaţie
favorabilă, din punctul de vedere a cotei de reprezentare a găgăuzilor. De exemplu, în anii 1994-
1998 şi 1998-2001 numărul găgăuzilor-deputaţi a fost de câte 6 reprezentanţi pe durata fiecărui
mandat. Iar în legislatura 2001-2005 numărul deputaţilor de origine etnică găgăuză a fost de 9
persoane [119]. Chiar şi în lipsa unor garanţii legale, găgăuzii nu cunosc subreprezentare
parlamentară la nivel naţional (Anexa 8).
O altă modalitate ar fi obţinerea mandatelor de deputat în baza partidelor constituite pe
criterii etnice, a căror activitate, în principiu, este acceptată de forurile democratice europene
[160, p.13]. În acest sens, în Republica Moldova nu putem vorbi despre existenţa partidelor
etnice. Există anumite organizaţii social-politice care şi-au creat sau le-au fost creată imaginea de
partide promotoare ale intereselor exclusiviste ale anumitor etnii. Cel mai elocvent exemplu este
Mişcarea social-politică „Ravnopravie”, însă în programul formaţiunii se specifică că „Mişcarea
«Ravnopravie» apară interesele populaţiei rusofone a Moldovei, ale tuturor cetăţenilor ei care
tind spre o societate liberă şi prosperă şi nu tolerează nici o manifestare a naţionalismului”.
Expresia „populaţia rusofonă” nicidecum nu poate constitui o exprimare a apartenenţei la o
anumită etnie, dimpotrivă este sintagmă cu un conţinut semantic extrem de larg,
„internaţionalist”, ce reflectă apartenenţa la o ideologie, la o filozofie existenţială, şi nicidecum
la o etnie anume.
Cazul găgăuzilor este puţin deosebit, prin faptul că ei dispun în calitate de comunitate
etnică de un statut juridic special reflectat prin autonomie teritorială. Situaţia respectivă îi
motivează pe unii politicieni de a cere modificarea legislaţiei electorale. Se face referinţă în
discursurile acestora la practica internaţională, precum şi la recomandările organizaţiilor
internaţionale. În acest sens, se invocă faptul că în 17 state ale lumii legislaţia prevede rezervarea
de locuri în parlamentele naţionale pentru reprezentanţii minorităţilor naţionale. Acest argument
trebuie tratat implicit reieşindu-se din specificul fiecărui caz aparte, însă cu siguranţă că în
125
majoritatea cazurilor este vorba mai degrabă de crearea de imagine pozitivă, decât de mecanisme
reale prin care minorităţile etnice ar reuşi să influenţeze procesul politic.
În ceea ce priveşte recomandările internaţionale atunci acestea diferă, având la bază
modalitatea de scrutin ce urmează a fi preferată de elitele politice moldoveneşti. În condiţiile
păstrării scrutinului reprezentării proporţionale, se consideră că ar fi utilă „instituirea unor
prevederi speciale, ce ar garanta minorităţilor naţionale accesul în Parlament, şi care nu ar atenta,
în principiu, la dreptul egal la vot” [160, p.14]. În alţi termeni ar fi vorba despre principiul
„discriminării pozitive”, care în cazul nostru s-ar materializa prin scoaterea pragului electoral
pentru partidele constituite pe principii etnice. În practica internaţională poate fi exemplul
Poloniei [171, p.160-174].
Este cert că în situaţia actuală este puţin probabilă schimbarea sistemului electoral, în
pofida numeroaselor promisiuni ale partidelor în perioada campaniilor electorale. Şi aici nu
trebuie neglijată regula conform căreia „deputaţii aleşi printr-un anumit mod de scrutin au
deseori tendinţa să creadă că realegerea lor ar fi compromisă în alt mod de scrutin” [80, p.145].
Însă analiza propunerilor ce vin din partea politicienilor găgăuzi, ne impun să luăm în
consideraţie şi acest caz. În conformitate cu aceste scenarii, s-ar presupune crearea în baza
UTAG a unei circumscripţii teritoriale (pe criterii etnice), căreia i-ar reveni un număr de mandate
proporţional cotei etniei găgăuze în societatea moldovenească. Dacă conform ultimului
recensământ efectuat în Republica Moldova în 2004 găgăuzii reprezentau cca 4,36% din numărul
total al populaţiei, atunci lor ar fi necesar să le fie distribuită o cotă de 4-5 deputaţi. Deja
modalitatea de selectare a acestora va ţine de deciziile autorităţilor din autonomie: prin scrutin
proporţional sau majoritar. Reieşindu-se din practica şi legislaţia electorală din regiune, cel mai
probabil alegerile se vor desfăşura în baza scrutinului majoritar.
Un alt mod de organizare a sistemului electoral naţional ar presupune desfăşurarea
alegerilor în baza scrutinului mixt. Printre democraţiile noi acest scrutin este unul relativ des
utilizat, de exemplu în Albania sau Lituania. În Albania din totalul de 140 de deputaţi, 100 sunt
aleşi prin circumscripţii uninominale, iar 40 prin liste de partide în cadrul reprezentării
proporţionale. În Lituania din totalul de 141 de deputaţi, 71 se aleg în baza circumscripţiilor
uninominale, iar 70 pe liste de partid naţionale. Scrutinul mixt ar putea reprezenta o soluţie de
compromis între doleanţele puterii regionale de a se bucura de reprezentanţă aparte, şi logica
puterii centrale de a menţine localităţile din UTAG în cadrul procesului electoral naţional
integru. Aceasta în cazul în care puterea regională va manifesta un interes real, nu doar
declarativ, pe de o parte, iar de cealaltă parte puterea centrală ar simţi necesitatea şi puterea
argumentelor invocate de către liderii găgăuzi în vederea discutării problemei.
126
Revenind la subiectul cotei parlamentare stabile deţinute de către găgăuzi, în baza unei
circumscripţii electorale teritoriale distincte hotarele căreia s-ar suprapune hotarelor
administrative ale UTAG, autorul ar dori, reieşind din poziţiile părţilor, precum şi din logica
scenariilor, să identifice argumentele pro şi contra unei asemenea proceduri. Vor fi folosite de
asemenea şi tezele invocate de către părţi în promovarea uneia sau alteia idei. Analiza urmează
să fie efectuată ţinându-se cont de impactul jucat asupra esenţei, naturii şi caracterului relaţiilor
dintre puterile centrală şi regională.
În calitate de prim avantaj al soluţionării (acceptării) de către puterea centrală a
revendicărilor puterii regionale ar fi un câştig de imagine în faţa populaţiei şi a elitei autonomiei
şi, probabil, în faţa organismelor europene şi internaţionale preocupate de studiul şi protecţia
minorităţilor naţionale. Ulterior (sau concomitent) ca rezultat al cedării în chestiunea respectivă,
considerată de către liderii autonomiei prioritară de mai bine de un deceniu, puterea centrală ar
putea revendica şi ea anumite cedări din partea conducerii autonomiei în chestiuni ce interesează
autorităţile naţionale. Un următor avantaj s-ar referi la faptul că populaţia UTAG ar avea
reprezentanţi ce sunt delegaţi în mod direct de către alegători, şi nu prin intermediul partidelor.
Deputaţii aleşi în circumscripţia dată vor fi răspunzători de activitatea lor în faţa poporului
Găgăuziei, nu în „faţa boşilor de partid”. Argumentul în cauză, însă, este unul orientat împotriva
partidelor naţionale (în special, PCRM) care în opinia unor lideri de opinie găgăuzi, „scindează
unitatea poporului găgăuz” [122, p.249-255]. Dar chiar şi în cazul acceptării ideii de
circumscripţie teritorială aparte pentru UTAG, nimeni nu poate interzice participarea partidelor
naţionale la alegerile din autonomie, care cu siguranţă ar putea promova deputaţi din rândul
membrilor săi de partid. În acelaşi timp, lansarea unor idei conform cărora deputaţii respectivi
„vor putea fi revocaţi în orice moment pe parcursul exercitării mandatului, în cazul în care
alegătorii vor considera că este necesar” [122, p.255], este una infantilă, în sensul că şi
procedural este foarte dificil de a stabili cum pot fi însumate toate motivele ce permit revocarea
de către alegători, dar şi practica democraţiei moderne şi contemporane este reticentă faţă de
astfel de idei şi mecanisme.
Argumentele ce justifică poziţia „contra” sunt mai multe la număr, şi includ întâi de toate
opinia despre izolarea electorală şi politică a alegătorilor din UTAG, care sunt excluşi din
circuitul electoral naţional integru. În cazul când alegătorii vor vota doar candidaţii din
autonomie ei nu vor participa în mod integrat la selectarea elitelor politice naţionale. O soluţie de
compromis, din câte am analizat mai sus, poate servi scrutinul mixt. Un alt moment ce ridică
semne de întrebare cu privire la oportunitatea modificărilor legislative în domeniu, se referă la
ideea că numărul mic de deputaţi (4-5 din 101) nu va permite promovarea unor politici
127
consolidate din punct de vedere ideatic. În condiţiile în care deputaţii Parlamentului vor fi aleşi
în baza listelor de partid, anume partidele vor fi liantul principal între societate civilă şi stat.
Deputaţii aleşi din partea UTAG nu vor putea activa ca independenţi, în felul acesta ei simţindu-
se marginalizaţi. Cel mai probabil ei se vor afilia la o fracţiune ce reprezintă mai mult interesele
autonomiei, conform opiniei lor. În această ordine de idei devine lipsită de sens alegerea separată
a acestora.
În cazul acceptării ideii de cotă obligatorie pentru găgăuzi în legislativul naţional devine
imperativă modificarea sistemului electoral, care, în opinia autorului, este unul care nu a creat
mari probleme procesului democratic din Republica Moldova. Scrutinul utilizat este unul
simplist ce nu creează probleme în aplicare, fapt demonstrat de retrospectiva alegerilor
desfăşurate în republică. După cum observase I. Boţan „există o legitate că mărirea numărului de
parametri, de obicei, complică soluţionarea problemelor” [178]. Din momentul în care nu există
probleme de procedură în desfăşurarea alegerilor, este alogic de a efectua schimbări ce pot
provoca astfel de probleme.
Un şir de alte aspecte substanţiale se referă la faptul că urmează a fi dezavantajate
celelalte minorităţi naţionale. Constituirea unei circumscripţii teritoriale separate pe criterii
etnice va putea nemulţumi, de exemplu, bulgarii, ucrainenii sau ruşii, ba chiar şi pe romi, care
pot pretinde atitudini şi tratări similare din partea autorităţilor centrale ale Republicii Moldova.
Fapt ce cu siguranţă va complica cu mult situaţia.
Tot aici, este extrem de important să ţinem cont şi de faptul că cota de reprezentare se
acordă pe criterii etnice. În cazul nostru această cotă urmează să fie acordată găgăuzilor, ce-şi
vor delega reprezentanţii din partea etniei în baza circumscripţiei constituite în hotarele
administrative ale UTAG. Dar pe teritoriul autonomiei locuiesc nu doar găgăuzi care constituie
doar 82,13% din totalul populaţiei UTAG, ci şi reprezentanţi ai altor etnii (inclusiv moldoveni)
care în regiunea respectivă sunt minoritari (Anexa 2, Tabel 2.2.). Drepturile lor politice sunt
lezate, fiindcă ei sunt impuşi să voteze pentru un reprezentant al etniei găgăuze în Parlament.
Atât recomandările forurilor de specialitate europene, cât şi practica internaţională ne vorbeşte
despre cote de reprezentare pentru minorităţi, iar în cazul UTAG aceasta provoacă lezarea
intereselor şi drepturilor populaţiei ce nu este de origine etnică găgăuză, dar locuieşte în UTAG.
Pe de altă parte, deputaţii eventual aleşi în cadrul circumscripţiei teritoriale separate nu pot fi
consideraţi reprezentanţi ai UTAG, fiindcă Republica Moldova este un stat unitar iar conform
articolului 68 aliniatul (1) al Constituţiei „în exercitarea mandatului, deputaţii sunt în serviciul
poporului”, avându-se în vedere poporul Republicii Moldova. În condiţiile unui stat federativ cu
128
un eventual parlament bicameral, datele problemei ar putea fi altele, însă în condiţiile actuale ale
Republicii Moldova nu poate fi vorba despre deputaţi ai poporului din partea UTAG.
Amintind despre posibilitatea federalizării Republicii Moldova, ajungem prin a implica
încă o coordonată a problemei, şi anume statutul nedefinit al regiunii transnistrene. Cu siguranţă
că modificări în legislaţie, inclusiv cea electorală, vor fi operate odată cu clarificarea statului
juridic special al raioanelor din stânga Nistrului. De aici şi o posibilă recomandare ce ar prevedea
că până la acel moment chestiunea modificării sistemului electoral nu ar fi una oportună.
Pentru a opera modificări în legislaţie, pentru a încerca realizarea de paşi ce au drept scop
soluţionarea de probleme şi îmbunătăţire de situaţie, o primă condiţie ar fi existenţa acestor
probleme. Fiindcă, într-un final putem avea un efect invers celui scontat, prin operarea
modificărilor vizate se poate declanşa o avalanşă de nemulţumiri şi potenţiale situaţii de conflict.
În Republica Moldova, legislaţia cu privire la persoanele aparţinând minorităţilor naţionale este
una extrem de tolerantă. De asemenea, la nivel naţional, în aproape două decenii de independenţă
nu s-au creat partide pe criterii etnice. Un partid se creează din momentul în care există o
necesitate, dacă aceasta lipseşte atunci nici partidul nu apare.
Consider că reprezentarea etniei găgăuze în legislativul Republicii Moldova, la moment,
nu întruneşte condiţiile unei probleme. Practica electorală şi politică internă actuală face posibilă
reprezentarea găgăuzilor în Parlament, dar din punct de vedere legal nu o garantează. Sunt de
părere că până la clarificarea statutului juridic special al raioanelor din estul republicii,
chestiunea cotei obligatorii de reprezentare ar putea fi suspendată, mai ales că nu este una de
urgenţă şi la moment nu este o problemă în sine. În fine, o soluţie de compromis poate fi varianta
scrutinului electoral mixt, care ar permite votarea atât a reprezentanţilor direcţi în baza
circumscripţiilor uninominale, cât şi listelor naţionale de partid.
Chestiunea participării alegătorilor din UTAG la procesele electorale naţionale şi
regionale este legat de un alt subiect de discuţie semnificativ – cel al necesităţii şi rolului
partidelor regionale. Părerile experţilor din Republica Moldova sunt împărţite. În majoritatea lor,
se consideră că practica partidelor regionale este una care ar periclita integritatea procesului
politico-electoral naţional. Alţii, însă, consideră că existenţa partidelor regionale nu ar diminua în
nici un fel importanţa partidelor naţionale, şi în cazul în care elitele găgăuze ar dori să creeze
partide regionale, autorităţile centrale ar fi bine să le permită realizarea proiectelor în cauză
[180].
Subiectul activităţii politice a partidelor regionale în UTAG este unul des invocat de
liderii politici şi de opinie din regiune. Poziţiile sunt la fel diferite. De exemplu, M. Formuzal
consideră că în regiune ar putea exista „trei, patru sau chiar cinci partide: liberal social-
129
democratic, democrat, conservator şi aşa mai departe” [185]. În opinia adepţilor acestei idei,
partidele regionale ar fi un liant între alegătorii din regiune şi partidele naţionale, în condiţiile în
care majoritatea partidelor naţionale nu reuşesc să-şi creeze o structură organizatorică puternică
în UTAG. Partidele regionale ar juca un rol principal în alegerile locale, iar în scrutinele
regionale şi naţionale ar putea colabora cu partidele „cu acoperire naţională. Extrem de util este
exemplul Uniunii Creştin Sociale din Bavaria care reprezintă o formaţiune autonomă a Uniunii
Creştin Democrate germane. În felul acesta, crearea de partide regionale nu semnifică în mod
automat izolarea politică a găgăuzilor. În opinia autorilor propunerii, aceasta ar fi o modalitate
mai uşoară de a structura electoratul găgăuz din punct de vedere ideologic. Chiar şi în condiţiile
existenţei de partide regionale, va fi foarte dificil în contextul sistemului electoral existent în
regiune, precum şi a condiţiilor geografice şi demografice specifice, de a structura electoratul
găgăuz în mai multe orientări ideologice, după modelul general republican.
Alţi lideri de opinie găgăuzi consideră că „la etapa actuală nu este necesar de a concentra
atenţia opiniei publice din autonomie asupra ideii de constituire a partidelor regionale.
Pluralismul politic se manifestă şi prin intermediul asociaţiilor obşteşti. Problema în cauză va
putea fi soluţionată după clarificarea statutului juridic speciala al regiuni transnistrene” [122,
p.254-255]. În opinia autorului tezei, rolul asociaţiilor obşteşti nu este acel de a structura din
punct de vedere politic electoratul şi de a coagula viziunile politice apropiate. Ele trebuie să
reprezinte sectorul asociativ dezideologizat. Exemplul particular al mişcării „Găgăuzia Unită” nu
trebuie să fie unul de referinţă, mai ales că succesele sale în domeniul politic sunt discutabile.
Fiecare formă de asociere trebuie să-şi realizeze funcţiile statutare şi legale. Şi dacă lupta pentru
cucerirea, exercitarea şi menţinerea puterii politice ţine de domeniul partidelor, atunci partidele
să se preocupe de problema dată.
Practica şi legislaţia internaţională în domeniul reglementării activităţii partidelor
regionale este diferită. De regulă, însă, în legislaţie nu se specifică în mod expres permisivitatea
sau interzicerea activităţii partidelor regionale, faptul respectiv reiese din condiţiile de
înregistrare a partidelor politice, care fac posibilă înfiinţarea de partide regionale sau, dimpotrivă,
imposibilă. Puţine sunt exemple de state ce stipulează în mod expres condiţia juridică a existenţei
partidelor regionale. De exemplu, în Constituţia Portugaliei prin articolul 51 aliniatul (4) se
specifică că „niciun partid nu poate fi constituit dacă denumirea şi scopurile lui statutare indică
asupra caracterului lui regional” [180].
Pe de altă parte, existenţa şi activitatea partidelor regionale nu depinde direct de structura
de stat federativă sau unitară, cu toate că existenţa acestora în statele federative este mai
probabilă. Factorul decisiv este gradul de percepere a autorităţilor centrale a pericolului de
130
separatism emanat de către autorităţile regionale. În condiţiile în care se consideră că activitatea
partidelor regionale ar submina integritatea statului, autorităţile centrale nu permit sau creează
condiţii ce fac imposibilă din punct de vedere practic crearea de partide regionale. Şi dimpotrivă,
în condiţiile în care sistemul politic existent într-un stat anumit se consideră imun în faţa
platformelor şi potenţei partidelor regionale, acesta nu împiedică activitatea acestora. De
exemplu, „Federaţia Rusă nu permite existenţa partidelor regionale, deşi este o federaţie cu 83 de
subiecţi (după reorganizările din ultimii ani) ce acoperă un teritoriu imens. Pe de altă parte,
Spania, care nu este o federaţie de jure, deşi de facto este considerată ca atare, are în fiecare din
cele 17 unităţi autonome câte cel puţin un partid regional” [180].
Exemplele de mai sus ne indică asupra ideii că foarte mult depinde de gradul de încredere
şi dialog între puterea centrală şi cea regională. În Republica Moldova, Constituţia şi celelalte
acte normative din domeniu nu menţionează în mod expres activitatea partidelor cu caracter
regional. Acestea nu sunt menţionat în nici un act normativ naţional. În ceea ce priveşte actele cu
caracter local (emise de autorităţile UTAG) atunci încercări de a introduce sintagma „partide
regionale” au existat prin adoptarea Legii locale „cu privire la partidele politice”, abrogată de
autorităţile centrale în 2003 [191]. Ca şi în majoritatea statelor lumii, în care există probabilitatea
constituirii partidelor regionale, legislaţia Republicii Moldova reglementează situaţia respectivă
prin prevederile Legii privind partidele, care creează sau dimpotrivă exclud posibilităţile de
înregistrare a acestora. În perioada anilor 1991-1998 constituirea partidelor cu caracter regional
era posibil în virtutea prevederilor Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice nr.
718-XII din 17.09-1991, care puneau condiţia unui număr de 300 de semnături în vederea
înregistrării unui partid politic [9], în lipsa unor interdicţii privind caracterul regional al
partidelor.
În perioada nominalizată, în plan regional, s-au desfăşurat alegerile în Adunarea Populară
şi pentru funcţia de Guvernator, iar în plan naţional, alegerile parlamentare din 22 martie 1998.
În primul caz, în competiţie s-au inclus două partide cu caracter regional: Partidul Popular
„Vatan” şi Partidul Popular Găgăuz. Acestea, însă, nu au înregistrat succese semnificative,
obţinând 5 şi respectiv – 1, mandate din 35 în Adunarea Populară. De subliniat că PCRM şi
PDAM, în calitate de partide naţionale, au obţinut 8, şi respectiv – 4 mandate. Celelalte mandate,
însă, au fost adjudecate de candidaţii neafiliaţi vreo-unui partid politic. Concluzia este că
partidele regionale nu au influenţat destul de mult competiţia electorală, îndeosebi dacă de ţinut
cont de faptul că ele promovau idei „autonomiste” extreme. La alegerile parlamentare din 1998,
Partidul Popular „Vatan”, de exemplu, a susţinut PDAM, însă aceasta nu a ajutat mult agrarienii,
131
care au acumulat în autonomie 1,22%, mai puţin decât media pe ţară. Concluzia este că în
perioada respectivă partidele regionale au jucat un rol politic nesemnificativ.
În urma modificărilor operate prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii privind
partidele şi alte organizaţii social-politice din 30 septembrie 1998 s-a impus condiţia la
înregistrare de „cel puţin 5 mii de membri domiciliaţi în cel puţin jumătate din unităţile
administrativ-teritoriale de nivelul doi, dar nu mai puţin de 150 în fiecare din unităţile
menţionate” [7]. Această menţiune nu a fost una orientată în mod direct spre împiedicarea
constituirii de partide regionale. Scopul modificărilor efectuate era de a consolida sistemul de
partide prin instituirea unor condiţii mai dificile de înregistrare. În mod indirect au fost afectate
şi partidele regionale şi aşa puţine la număr.
În procesele electorale ulterioare la nivel regional un rol decisiv l-au jucat candidaţii
independenţi. Alegerile în autorităţile centrale ale UTAG, din punctul acesta de vedere, se
apropie mult de cele locale, unde la fel contează nu viziunea general-politică a candidatului, ci
calităţile personale administrative, sau ceea ce în Moldova se numeşte de „gospodar”. Partidele
politice naţionale, în marea lor majoritate nu s-au impus în regiune. Din acest punct de vedere
constituirea partidelor regionale se prezintă drept o necesitate, din punctul de vedere, al
„instruirii” politice ale alegătorilor, precum şi din punctul de vedere al colaborării dintre
partidele regionale şi cele naţionale. Partidele regionale, după cum am mai spus, pot asigura
conexiunea între electoratul din UTAG şi partidele naţionale. Iar în plan local pot micşora
influenţa candidaţilor independenţi, şi pot consolida caracterul fragmentar patriarhal al
electoratului găgăuz.
Soluţionarea situaţiei respective ţine de voinţa politică a factorilor de decizie, atât la nivel
central, cât şi la nivel regional. La nivel central este destul de problematic, în opinia autorului. În
mare parte nejustificat, s-a creat un stereotip cum că partidele regionale ar atenta la caracterul
unitar al statului şi ar promova separatismul. Însă, în acest caz sunt prevederile legale care pot fi
aplicate în vederea interzicerii activităţii formaţiunii în cauză. Altceva, în opinia noastră, este
problema creării condiţiilor legale de constituire (revenirea la un număr mai mic de membri
necesari înregistrării), care să nu declanşeze un nou val de înregistrări de partide. Însă aceste
momente, în condiţiile existenţei voinţei politice vor fi depăşite. La moment la nivel naţional,
clasa politică conducătoare nu doreşte crearea de condiţii în vederea înregistrării de partide
regionale. Concluzie bazată pe conţinutul Legii privind partidele politice [14].
Dar şi la nivel regional nu se observă o atitudine constructivă în acest sens. După cum am
menţionat şi în cazul cotei de reprezentare, Adunarea Populară a Găgăuziei nu s-a folosit de
dreptul său la iniţiativă legislativă, şi cel puţin la nivel de intenţie să abordeze problema în cauză.
132
În pofida argumentelor favorabile înregistrării de partide regionale în Republica Moldova
deduse din analizele efectuate, trebuie să ţinem cont şi de eventualele pericole ce pot interveni în
relaţiile dintre centru şi regiune. Întâi de toate este vorba de izolaţionismul posibil, când
electoratul găgăuz activ din punct de vedere politic ar putea să se concentreze asupra activităţii
propriilor partide şi să nu ţină cont de cele naţionale. La acest capitol urmează să reieşim şi din
prevederile Legii privind partidele politice, ce permit afilierea cetăţeanului la o singură
organizaţie de acest gen. Rolul cel mai important îl au politicienii de la nivel central şi cei de la
nivel regional. Din momentul în care partidele vor fi utilizate ca platforme politico-doctrinare de
colaborare, atunci aceste momente uşor ar putea fi depăşite.
Analizând realităţile privind integrarea electorală a populaţiei UTAG în procesul politic
naţional, am putea sublinia câteva momente de reper asupra perspectivelor de dezvoltare a
relaţiilor. Întâi de toate actorii politici de talie republicană trebuie să fie conştienţi de faptul că pe
parcursul ultimilor cicluri electorale parlamentare are loc o descreştere continuă a prezenţei la
urne în regiune. Pe lângă factorii de natură obiectivă, ce pot fi invocaţi, trebuie să fie tratate
realist procesele şi să se conştientizeze necesitatea de a se implica mai activ în identificarea
necesităţilor şi doleanţelor populaţiei din regiune. Faptul că partidele cu acoperire naţională, în
marea lor majoritate, nu reuşesc să-şi creeze structuri regionale puternice în UTAG, permite de a
propune soluţii, care cu siguranţă că ar putea fi contestate de clasa politică moldovenească.
Asigurarea unei implicări active a electoratului găgăuz în alegerile naţionale se află la
discreţia nu doar a comportamentului politicienilor de nivel naţional, ci reflectă gradul de
colaborare dintre elitele naţionale şi cele regionale. O perspectivă de îmbunătăţire a relaţiilor, în
condiţiile unei abordări responsabile a proceselor, poate fi asigurată de constituirea şi activitatea
partidelor regionale, în calitate de punte de legătură între electoratul găgăuz şi clasa politică
naţională. În cazul în care autorităţile centrale vor conştientiza oportunităţile oferite de existenţa
partidelor regionale, şi vor legaliza constituirea acestora, responsabilitatea liderilor găgăuzi va fi
una incomensurabilă. Partidele regionale nu trebuie constituite pe principii clientelare sau de
clan, că altfel din start ideea ar putea fi compromisă. Factorul ideologic, doctrinar, programatic,
combinat cu spiritul pragmatismului poate asigura succesul misiunii de includere mai activă a
cetăţenilor moldoveni din UTAG în circuitul politic şi administrativ naţional. Instituirea
partidelor regionale de departe nu este un panaceu, însă cu certitudine poate fi o soluţie (în
condiţia respectării anumitor cerinţe) în depăşirea absenteismului, indiferenţei ideologice şi a
izolaţionismului la nivel regional. În ceea ce priveşte efectuarea de modificări legale, ce ar
asigura reprezentarea găgăuzilor în Parlamentul Republicii Moldova, atunci în opinia autorului,
este prematur de a declanşa un astfel de proces în timpul imediat următor. Atât timp cât de facto
133
nu există subreprezentarea găgăuzilor în legislativ, proporţional cotei acestora din populaţia
Republicii Moldova, ar fi binevenit de a nu crea probleme suplimentare.
4.2 Aspecte socio-culturale ale manifestării găgăuzilor în sistemul politic al
Republicii Moldova
Analizând cazul relaţiilor politice stabilite şi dezvoltate între autorităţile centrale ale
Republicii Moldova şi cele regionale ale UTAG este absolut necesar, firesc şi important de a ţine
cont nu doar aspectele legale sau de relaţiile dintre elite, ci şi de caracterul interacţiunilor directe
stabilite între reprezentanţii diferitor comunităţi etno-culturale în procesul de integrare a
locuitorilor autonomiei în circuitul social al republicii. Vorbind de locuitorii autonomiei, avem în
vedere în special cei de origine etnică găgăuză. Aspectele socio-culturale ale problemelor de
integrare ale găgăuzilor sunt extrem de importante. Ele deţin o rol dublu, pe de o parte determină
caracterul relaţiilor politice, iar pe de alta sunt influenţate extrem de mult de caracterul deciziilor
politice luate la nivel de conducere a societăţii.
În paragrafele teoretice am subliniat cele trei scenarii principale de convie�uire între o
majoritate şi o minoritate etnică: asimilare, integrare, separare. În condiţiile cadrului legal-
instituţional existent, scenariul asimilării minorităţii găgăuze de către majoritatea băştinaşă se
exclude din start. Rămân valabile doar două scenarii, cel de integrare a găgăuzilor şi cel de
separare a acestora. Din punct de vedere legal, statutul autonomiei în cadrul statului unitar
Republica Moldova oferă o singură posibilitate, cea de integrare. Aceasta pe motiv că nu avem
un statut de subiect al federaţiei, sau şi mai radical de subiect al confederaţiei, care prin definiţie
oferă scenarii mai plauzibile de separare. Însă situaţia nu este chiar atât de uşoară. Dacă aspectul
legal a fost prescris, foarte mult contează cum sunt tratate prevederile acestuia şi în ce direcţie
sunt orientate. De exemplu, faptul că este admisă existenţa a trei limbi oficiale, este un element
pozitiv, dar creează premise pentru apariţia problemei învăţării insuficiente a limbii de stat. La
moment, din punctul de vedere al incluziunii sociale, problema cea mai importantă ce trebuie
soluţionată de către liderii politici ai autonomiei este cea ce se referă la integrarea găgăuzilor în
societatea moldovenească, şi nu la închistarea acestora în comunitatea etnică de origine.
În cele ce urmează voi analiza anumite aspecte definitorii ale chestiunii includerii
populaţiei autonomiei în circuitul social al Republicii Moldova. Sunt scoase în prim plan cele
mai grave subiecte de discuţie în vederea diagnosticării stării de fapt şi elucidării de propuneri
privind soluţionarea lor în spiritul convieţuirii şi integrării sociale. În scopul acordării unui
caracter cât mai veridic informaţiei selectate, mă voi baza pe rezultatele sondajelor ce s-au
efectuat în anumite probleme ce ţin de obiectul de studiu, atât la nivel naţional, cât şi la nivel
134
regional. Un studiu sociologic fundamental în domeniu a fost efectuat în perioada decembrie
2004 – ianuarie 2005, fiind întitulat „Etnobarometru – Republica Moldova”, şi a inclus în calitate
de eşantion reprezentanţi ai etniilor ce convieţuiesc pe întreg teritoriul Republicii Moldova [63].
O primă chestiune analizată se referă la climatul relaţiilor interetnice stabilite, în
principal, între găgăuzi ca elementul etnic constitutiv al autonomiei şi moldoveni în calitate de
etnie majoritară, titulară a statalităţii moldoveneşti contemporane. Conform metodologiei
utilizate în cadrul Etnobarometrului, respondenţii au fost rugaţi să se pronunţe asupra
caracterului relaţiilor interetnice (mai bune sau mai rele) din perspectiva cronologică
comparativă, cum a fost situaţia cu 15, 5 ani în urmă şi cu un an în urmă [94]. Rezultatele
obţinute permit de a concluziona că din punctul de vedere al relaţiilor dintre moldoveni şi
găgăuzi, atitudinea găgăuzilor este una în general mai pozitivă. Ei consideră că climatul
interetnic cunoaşte o evoluţie pozitivă, spre îmbunătăţire. Pe când moldovenii sunt mai rezervaţi
în aprecierile lor, ba mai mult chiar comparativ cu acum 15 sau 5 ani, ei consideră că relaţiile s-
au înrăutăţit (Anexa 6). Ceea ce permite de a conchide că în urma instituirii autonomiei, cei mai
mulţumiţi au fost găgăuzii, pe când populaţia majoritară nu consideră acesta un succes în
edificarea unor relaţii interetnice optime.
Viziunea negativistă a moldovenilor nu este singulară în cazul găgăuzilor, ea referindu-se
şi la relaţiile cu minoritatea etnică rusă. O atitudine mai pozitivă se observă în luarea de poziţie
vizavi de relaţiile cu ucrainenii şi bulgarii. În ceea ce priveşte atitudinea găgăuzilor faţă de alte
etnii conlocuitoare, atunci concluzia ce se cere a fi formulată în baza datelor sondajului, se referă
la ideea că climatul interetnic din Republica Moldova în perspectivă cronologică este unul în
continuă îmbunătăţire. În general, rezultatele sondajului arată că în perspectiva evolutivă
minorităţile etnice au o viziune şi atitudine pozitivă vizavi de climatul interetnic din Republica
Moldova. Populaţia majoritară este puţin mai rezervată în opiniile reflectate, ea manifestând o
anumită nemulţumire faţă de evoluţia relaţiilor cu minorităţile rusă şi găgăuză.
Aceste observaţii indică asupra faptului că soluţionarea problemei incluziunii sociale ţine
nu doar de etnia găgăuză, ci şi de etnia majoritară. Etnia titulară trebuie să accepte ideea statului
plurietnic şi a toleranţei naţionale. De asemenea, instituirea autonomiei nu trebuie tratată de către
majoritatea etnică moldovenească drept o cedare făcută găgăuzilor, ci o soluţionare a problemei
relaţiilor interetnice în spiritul compromisului. În acelaşi timp, găgăuzii urmează să trateze
climatul interetnic instituit din punct de vedere legal în Republica Moldova, drept o cale spre
colaborare şi convieţuire cu celelalte etnii în vederea fortificării statalităţii Republicii Moldova,
edificării unui stat de drept şi a unei societăţi cu standarde de viaţă ridicate.
135
Aceste observaţii şi recomandări au drept scop final de a reduce la minim „distanţa
socială” dintre grupul etnic majoritar al moldovenilor şi cel minoritar al găgăuzilor. Reieşind din
datele Etnobarometrului, cea mai mare distanţă socială se înregistrează anume între aceste două
comunităţi. Gradul de încredere manifestat din partea moldovenilor faţă de alte etnii,
înregistrează cele mai mici cote vizavi de comunitatea găgăuzilor: 18% pentru „foarte multă” sau
„multă încredere”. Pe când faţă de conaţionali gradul de încredere a moldovenilor este de 63%.
Aceeaşi tendinţă este valabilă şi pentru eşantionul găgăuz, însă cifrele nu sunt aşa de categorice:
găgăuzii în proporţie de 65% manifestă încredere faţă de moldoveni, şi – 78% faţă de
conaţionali. Avem de afacere cu o situaţie extrem de interesantă, paradoxală chiar, când
majoritatea etnică reacţionează după exemplul unei minorităţi discriminate, manifestând
intoleranţă faţă de alte etnii (Anexa 7, Tabelul 7.2.).
Trebuie recunoscută şi acceptată ca situaţie de facto lipsa unei încrederi depline între
moldoveni şi găgăuzi, fapt ce nu urmează să fie tratat ca ceva irecuperabil. Situaţia este mai
gravă în cazul eşantionului moldovean. Lipsa încrederii manifestată în procente categorice de
către etnicii moldoveni este determinată în opinia autorului de lipsa de comunicare interetnică
sau de calitatea proastă a acesteia. Statul este obligat să iniţieze programe de colaborare în
această direcţie. Problema nu trebuie privită dintr-un singur punct de vedere, sau unilateral, că
doar găgăuzii trebuie să depună eforturi. Soluţia este în comunicare şi colaborare care urmează a
fi promovată şi de către autorităţile centrale, nu doar de către cele ale autonomiei. Una dintre
concluzii ar fi că Biroul Relaţii Interetnice ar urma să-şi canalizeze activitatea în direcţia
elaborării şi implementării politicilor de integrare socială. În pofida anumitor succese înregistrate
de această structură de stat, trebuie să atenţionăm şi asupra momentelor de care nu s-a ţinut cont,
au fost trecute cu vederea. Relaţiile interetnice nu se referă doar la protecţia şi promovarea
statutului şi intereselor minorităţilor naţionale. Etapa în cauză a fost depăşită deja. La moment
prioritară este integrarea socială a minorităţilor naţionale într-o societate tolerantă.
O altă concluzie, rezultată din datele sondajului se referă la faptul că găgăuzii reprezintă
grupul etnic cel mai puţin cunoscut de către reprezentanţii celorlalte etnii, faţă de care se
manifestă cel mai mic interes [53]. Excepţie servesc bulgarii, care dau dovadă de activism sporit
în clarificarea poziţiilor vizavi de găgăuzi. Cel mai puţin interesaţi de caracterul relaţiilor
stabilite cu etnia găgăuză sunt ucrainenii, după care urmează ruşii. Şi aceasta în condiţiile în care
etnia găgăuză manifestă un interes practic dublu faţă de relaţiile cu etnicii ruşi. În această ordine
de idei, relevante sunt şi rezultatele unui sondaj realizat de către studenţii Universităţii Slavone
din Chişinău în perioada 12-19 decembrie 2005 printre locuitorii Republicii Moldova (exceptând
UTAG) [122, p.244]. Respondenţilor le-au fost propuse un şir de întrebări legate de găgăuzi şi
136
autonomia acestora. Rezultatele au fost destul de neaşteptate. Din totalul de 250 de persoane
intervievate 218 de respondenţi nu cunosc nimic sau foarte puţin despre găgăuzi, iar 121
consideră că găgăuzii nici nu ar avea dreptul la autodeterminare.
Găgăuzii trebuie să iasă din hotarele autonomiei, din punctul de vedere al afirmării
sociale. Este necesar de a conştientiza apartenenţa la comunitatea civică a Republicii Moldova.
Autonomia nu este pentru a ne separa, ea a fost adoptată pentru a asigura integrarea găgăuzilor
prin păstrarea specificului etnic. Realitatea, din punctul de vedere al implicării găgăuzilor în
procesele sociale din Republica Moldova, nu este îmbucurătoare de loc. Găgăuzii trebuie să se
implice cât mai activ în dezvoltarea proiectului comun numit Republica Moldova. Separarea şi
izolarea pot duce doar la regres. Este dificil de a vorbi despre edificarea unor relaţii politice
consolidate între centru şi autonomie în condiţiile în care găgăuzii doar în proporţie de 46% (cea
mai mică valoare printre toate etniile intervievate) se consideră întâi de toate cetăţeni ai
Republicii Moldova [94]. Gradul de patriotism, chiar şi printre populaţia majoritară nu este
extrem de ridicat, totuşi faptul că găgăuzii se simt cel mai puţin ataşaţi, comparativ cu alte etnii,
din Republica Moldova, indică asupra unor probleme de incluziune ce necesită soluţionare.
În acest context, merită de citat afirmaţiile lui M. Formuzal, care în unul dintre
interviurile sale menţiona: „Aici (în UTAG – n.a.) nu este şi nu a fost niciodată separatism. Aici
trăiesc patrioţi, cetăţeni ai Republicii Moldova, care sunt interesaţi în întărirea statalităţii
Republicii Moldova, în dezvoltarea democraţiei, în aceea ca Republica Moldova să atingă
standardele unei ţări moderne, europene, unde oamenilor li se asigură şi bătrâneţea, şi unde este
şi viitor, unde sunt locuri de muncă bune, salarii bune, unde libertatea cuvântului este respectată,
unde acţionează normele moderne ale democraţiei, la care se raportează Europa modernă.” [185].
Rezultatele sondajului (Etnobarometrului) ţin de răscrucea anilor 2004-2005, pe când interviul
Guvernatorului a fost acordat la începutul lui 2009. Cu tot optimismul, nu am crede că situaţia în
domeniu s-a schimbat aşa de radical pe parcursul acestor patru ani. Însă este foarte îmbucurător
de a auzi din partea liderului instituţionalizat din regiune astfel de mesaje, care inspiră încredere.
Este foarte îmbucurător că există voinţă politică din partea factorilor de decizie de a schimba
situaţia spre bine, spre binele comun al Republicii Moldova.
Un factor decisiv în stabilirea caracterului relaţiilor socio-culturale existente între
populaţia etnic majoritară şi minoritatea găgăuză se referă la aspectul lingvistic. Chestiunea
lingvistică este una fundamentală în soluţionarea problemelor de includere socială. În capitolele
anterioare am subliniat deja despre caracterul bilingv (ruso-găgăuz) al găgăuzilor, şi despre rolul
important jucat de limba rusă în evoluţia specificului etnic al minorităţii. Pentru găgăuzi, limba
maternă se transformă în una „domestică”, iar limba de afirmare socială, de socializare, este cea
137
rusă. Şi aceasta în condiţiile în care mişcarea de emancipare etno-naţională de la începutul anilor
'90 ai secolului al XX-lea s-a desfăşurat anume sub lozincile revenirii la specificul etnic al
găgăuzilor, la istorie, la limbă. Până la urmă, însă, nu aceasta este dificultatea principală, dacă să
analizăm situaţia din punctul de vedere al incluziunii sociale, problema se referă la slaba (puţina)
cunoaştere a limbii de stat.
Revenind la rezultatele oferite de Etnobarometru, observăm că la întrebarea „Cât de bine
vorbiţi în limba... ?”, de departe, răspunsurile cu cel mai mic procentaj de cunoaştere a limbii de
stat se referă la grupul etnic al găgăuzilor – 1% şi, respectiv, 2%, care vorbesc la perfecţie sau
vorbesc foarte bine. Pentru comparaţie, aceleaşi poziţii în cazul celorlalte etnii cunosc
următoarele aprecieri: ucrainenii - 11% şi 19%; ruşii – 12% şi 20%; bulgarii – 12% şi 14%. Cert
este că cifrele oferite nu sunt chiar îmbucurătoare din perspectiva cunoaşterii de către
reprezentanţii minorităţilor naţionale a limbii de stat, dar situaţia cu găgăuzii este dea dreptul
îngrijorătoare (Anexa 7, Tabel 7.1.). Este practic imposibil de a te încadra în circuitul social-
politic şi economic al ţării, în condiţiile unei astfel de cunoaşteri ai limbii de stat. Aceasta chiar şi
în condiţiile unei legislaţii, cu referinţă la persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, aşa de
tolerante ca cea din Republica Moldova.
Pentru conştientizarea pe deplin a rolului cunoaşterii limbii de stat în procesul de
integrare a găgăuzilor în societatea moldovenească o să utilizăm un exemplu extras din interviul
Guvernatorului G. Tabunşcic oferit încă în anul 1997. La întrebarea cu referinţă la cauzele unei
lupte nesatisfăcătoare cu elementele criminale din regiunea autonomă, Guvernatorul a invocat şi
o aşa scuză ca lipsa cadrelor pentru suplinirea posturilor vacante în organele de poliţie. Iar
această lipsă de cadre se datora faptului că la Chişinău instituţiile de învăţământ de profil
efectuau admiterea doar a candidaţilor ce posedau limba de stat. Dar Guvernatorul sublinia că
situaţia va fi soluţionată, în aşa fel ca doritorii din UTAG de a-şi continua studiile în domeniul
asigurării ordinii publice, să fie asiguraţi cu burse în cadrul instituţiilor de profil din Moscova
sau Baku [157]. Comentariile sunt de prisos. În loc să fie soluţionată problema din rădăcină, încă
din acea perioadă, s-a mers pe ideea eschivării.
Limba cea mai bine cunoscută de către reprezentanţii etniilor conlocuitoare ale Republicii
Moldova este, conform sondajului, cea rusă. De aici şi ideea lansată şi susţinută de o parte din
politicieni de atribuire acestei limbi a unui statut de „limbă de comunicare interetnică”. În opinia
autorului, descrisă şi în paragrafele anterioare, această idee nu este una reuşită din punctul de
vedere a statalităţii moldoveneşti, din momentul în care un atribut inalienabil a statalităţii în
cauză ar fi trebuit să fie cunoaşterea de către populaţie a limbii de stat. Schimbarea de accente
spre limba rusă ar diminua importanţa şi interesul faţă de limba de stat.
138
Analizând fundamentul sociologic al problemei cercetate în cadrul tezei, merită de luat în
consideraţie şi eforturile depuse în domeniul sociologiei relaţiilor interetnice de către I.
Kaunenko, care a efectuat studii de referinţă în baza unor eşantioane suficient de reprezentative
[143, 142]. Autorul prezentei cercetări a făcut parte din echipa ştiinţifică condusă de I.
Kaunenko, participând activ la definitivarea metodologiei de efectuare a cercetării sociologice, la
elaborarea chestionarelor şi realizarea intervievării respondenţilor. Pentru obiectul de studiu al
prezentei teze de doctor am selectat un sondaj realizat în anii 2004-2005, cu implicarea şi a
cercetătoarei L. Gaşper [143]. Sondajul realizat cuprinde un eşantion de 358 de respondenţi.
Specific şi important pentru cercetarea sociologică înfăptuită a fost selectarea în calitate de
respondenţi a tinerilor cu vârste cuprinse între 16 şi 21 ani. Abordare orientată spre rezultate de
durată. Respondenţii erau concentraţi în localităţile: Chişinău, Rîbniţa, Comrat. Grupurile etnice
incluse în obiectul cercetării au fost: moldoveni, ucraineni, ruşi, bulgari, găgăuzi. Scopul
cercetării era investigarea particularităţilor psihologice ale identităţii etnice a tinerilor în coraport
cu semenii de altă etnie.
Reieşindu-se din obiectul de studiu a tezei de doctor, am selectat un şir de concluzii
relevante. Conform autorilor cercetării sociologice comunităţile de tineri formate din găgăuzi şi
moldoveni sunt purtătoare a celor mai înalte cote procentuale de afiliere comunitară internă. Spre
deosebire de alte etnii, anume tinerii găgăuzi şi moldoveni sunt orientaţi spre comunicare cu
semenii săi din aceeaşi comunitate etnică. În cazul moldovenilor, cotele de afiliere sunt mai
ridicate la respondenţii din Chişinău şi mai mici la cei din Rîbniţa. Pe când ucrainenii şi ruşii
sunt mai deschişi comunicării cu reprezentanţii altor etnii.
Explicaţiile acestei situaţii pot fi găsite în faptul că atât adolescenţii moldoveni, cât şi cei
găgăuzi sunt marcaţi de ideile dezvoltării valorilor cultural-etnice. Deducem teza că un rol
important în cultivarea valorilor cultural-etnice o are şcoala, instituţie importantă a socializării
politice. Dacă la populaţia matură, aceste porniri sunt mai puţin evidente (în baza
Etnobarometrului) atunci sondajele arată că tinerii sunt mai susceptibili penetrării de către
valorile naţional-etnice. Aceste observaţii sunt valabile pentru comunităţile de moldoveni şi
găgăuzi, deoarece anume aceste etnii simt necesitatea unei emancipări naţionale continue. Plus la
aceasta, dacă ucrainenii, ruşii şi bulgarii fac parte din aceeaşi familie slavonă; atunci moldovenii
şi găgăuzii reprezintă comunităţi singulare din punctul de vedere etno-cultural (romanică şi,
respectiv, turcică).
Concluziile de mai sus cu privire la caracterul „închis” al comunităţilor moldovenească şi
găgăuză este demonstrată şi de analiza componenţei etnice a familiilor din care provin
respondenţii. În cazul tinerilor moldoveni se constată o medie de 91% a familiilor
139
mononaţionale, iar în cazul găgăuzilor această cifră este şi mai categorică – 97%. Pe când,
reprezentanţii celorlalte etnii sunt mai „deschişi” creării de familii mixte. Procentul familiilor
mononaţionale din care provin respondenţii ucraineni este de 54%; a celor ruşi – 62%, a
bulgarilor – 46%. Se poate de presupus că „amestecul de sânge” are loc anume între
reprezentanţii acestor comunităţi slavone.
Anexa 10 prezintă un tabel elaborat de către autor în baza cercetărilor semnate de I.
Kaunenko. Este descrisă distanţa socială între tinerii din diferite comunităţi etnice, dedusă de
cercetători, în baza coordonatelor: prieteni, vecini, colegi, cetăţeni. Datele din Anexă confirmă,
în mare parte, rezultatele Etnobarometrului. Distanţa dintre moldoveni şi găgăuzi este una destul
de mare. Grav este că această distanţă este construită în baza intervievării tinerilor, care sunt nu
doar prezentul, ci şi viitorul relaţiilor dintre moldoveni şi găgăuzi. Moldovenii intervievaţi în
instituţiile de învăţământ din Chişinău îi plasează pe găgăuzi la cea mai mare distanţă. De altfel
din câte a observat I. Kaunenko, găgăuzii sunt cea mai puţin cunoscută comunitate. „Efectuând
testarea adolescenţilor din Chişinău, aparţinând diferitor comunităţi etnice, i-am rugat să
continue enunţul „Găgăuzii sunt ...”. La majoritatea respondenţilor putea fi citită pe faţă
nedumerirea, iar răspunsurile erau de tipul „locuiesc undeva la sud”” [143]. Moldovenii din
Comrat îi plasează pe semenii lor găgăuzi mai aproape, la categoria vecini, însă nu prieteni ca şi
în cazul ruşilor.
Tinerii găgăuzii au o atitudine la fel distanţată faţă de moldoveni, îndeosebi adolescenţii.
O atitudine mai tolerant este observată la studenţii găgăuzi, fapt ce permite de a presupune că
gradul de cultură influenţează nivelul de toleranţă manifestat. Cel mai mult ataşaţi găgăuzii sunt
faţă de ruşi.
Rezultatele cercetării analizate confirmă, în marea parte, concluziile deduse în baza
Etnobarometrului. Pe lângă acestea pot fi trasate unele observaţii principiale. La baza
problemelor de integrare politică a găgăuzilor în sistemul politic al Republicii Moldova se
situează comunicarea interetnică insuficientă. Problemă nu doar a găgăuzilor, ci a societăţii
moldoveneşti în ansamblu. Concluzia în cauză poate fi apreciată în termeni mai duri pentru cazul
generaţiei în creştere, căreia îi aparţine viitorul Moldovei. Este necesar ca atât autorităţile
centrale, cât şi cele regionale, să includă în programele de învăţământ cursuri de toleranţă
interetnică, iar aşa obiecte de formare culturală ca istoria, limba şi literatura naţională să fie
predate reieşindu-se din specificul plurităţii de culturi convieţuitoare în Republica Moldova.
Revenind la situaţia lingvistică din UTAG, urmează să conştientizăm necesitatea
efectuării de reforme în domeniul învăţământului în vederea realizării de schimbări atât
cantitative, cât şi calitative. Astfel urmează nu doar să fie mărit numărul de ore de predare-
140
învăţare a limbii de stat, dar şi de lucrat mult asupra metodologiei şi metodicii de însuşire a
acesteia către etnici găgăuzi. În opinia cercetătoarei în domeniu D. Nikoglo problema lingvistică
în UTAG se referă la trei aspecte: pe de o parte, la insuficienta însuşire la nivel instituţionalizat
(grădiniţă, şcoală, universitate) a limbilor găgăuză şi de stat (română); în al doilea rând, la
ponderea excesivă a predării în limba rusă; şi, în final, la insuficienta cunoaştere a limbilor
străine (occidentale) [184].
Poziţiile limbii ruse sunt foarte solide în regiune. Şi aici este vorba întâi de toate de
trecutul istoric şi tratarea „bilingvismului găgăuzo-rus în calitate de realitate obiectivă” [164].
Procesul de predare-învăţare în sistemul educaţional din autonomie se desfăşoară practic absolut
şi exclusiv în limba rusă. Din acest punct de vedere atât limba maternă a găgăuzilor, cât şi limba
de stat sunt defavorizate. Rolul mic jucat de limba găgăuză în viaţa socială a UTAG reprezintă o
derogare de la prevederile Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare şi responsabili de
această pasivitate se fac atât autorităţile, cât şi găgăuzii înşişi [98].
În pofida instituirii unui program de studiere aprofundată a limbii de stat, impactul
acestuia nu este atât de manifest, pe motiv că nu este unul obligatoriu. Problemele de comunicare
între minoritatea găgăuză şi majoritatea titulară s-ar putea agrava şi mai mult în perspectivă.
Aceasta în condiţiile în care în autonomie pe parcursul existenţei sale nu s-au întreprins măsuri
intensive privind studierea limbii de stat. În consecinţă tânăra generaţie găgăuză posedă într-o
măsură foarte mică limba de stat. Paralel cu aceasta, tinerii moldoveni, comparativ cu generaţiile
anterioare, posedă într-o măsură mai mică limba rusă. În acest fel „distanţa socială” creşte, iar
perspectivele comunicării interetnice sunt destul de sumbre.
În vederea depăşirii situaţiei existente, în urma efectuării unei chestionări a specialiştilor
în domeniu din regiune, D. Nikoglo a sintetizat următoarele măsuri [184]:
- De elaborat o concepţie clară a şcolii naţionale. Această concepţie trebuie să
argumenteze necesitatea învăţământului primar în limba găgăuză şi predarea
ulterioară în limba găgăuză a următoarelor obiecte: umanitare - istoria poporului
găgăuz, limba şi literatura găgăuză, muzica, arta plastică; educaţia fizică şi educaţia
tehnologică.
- De intensificat activitatea comisiei terminologice care este menită să creeze baza
terminologică a limbii găgăuze şi să acorde ajutor presei în respectarea normelor
ortografice.
- De elaborat un program de introducere pe etape a limbii de stat în sistemul de
învă�ământ. O parte componentă a acestui program trebuie să fie un proiect aparte
care să activizeze procesul de predare în limba română la Universitatea Pedagogică
141
„I. Creangă” şi Universitatea de la Comrat. În afară de aceasta, trebuie să fie deschise
şcoli şi grădiniţe de copii cu limba română de predare, iar în şcolile ruse trebuie
introduse ore facultative. Una din sarcinile principale este perfecţionarea metodicii de
predare a limbii române. La fel, trebuie să fie analizată propunerea de a introduce în
universităţi cursuri pregătitoare de 1-2 ani la care candidaţii la admitere vor studia
limba de stat. Este raţional să fie păstrate cursurile de studiere a limbii române pe
teritoriul UTA Găgăuzia şi deschiderea altor noi în zona rurală. După părerea noastră,
pregătirea studenţilor alolingvi din rândul găgăuzilor, dar şi al moldovenilor etnici va
contribui la însuşirea limbii de stat de către găgăuzi şi la răspândirea intensă a
acesteia pe teritoriul Găgăuziei. Acest pas va permite nouă şi popoarelor vecine să ne
culturalizăm reciproc, să ne înţelegem şi să ne tolerăm. În afară de aceasta, studenţii
găgăuzi trebuie să-şi continue studiile în România. Un obiectiv important este
neutralizarea, apoi dezrădăcinarea atitudinii preconcepute faţă de limba română la
populaţia găgăuză, cauzată de asociaţiile legate de regimul românesc şi evenimentele
de la începutul anilor ’90.
- Să fie elaborat un program de perfecţionare a mass-media în limba de stat. În legătură
cu aceasta trebuie să fie îmbunătăţită calitatea şi accesibilitatea programelor
televizate, să fie atractive din punct de vedere emoţional şi prin aceasta să fie ridicat
prestigiul limbii de stat.
- Să fie abordată într-o manieră delicată problema funcţionării limbii ruse. În această
privinţă credem că este raţional să se facă o limitare treptată a sferei ei de funcţionare
în învăţământ pentru cei ce doresc să continue învăţătura în limba de stat. Aceasta nu
înseamnă că limba rusă trebuie exclusă din uz. Aflându-se sute de ani în câmpul
mentalităţii ruseşti, găgăuzii s-au familiarizat prin intermediul acestei limbi de
importanţă mondială cu valorile civilizaţiei universale. Acţiunile radicale de
excludere a limbii ruse din învăţământ pot duce la traume psihice pentru o etnie şi
aceasta poate fi aruncată în bezna necunoaşterii. La fel, aceasta poate provoca noi
confruntări interetnice.
- Perfecţionarea procesului de predare a limbilor străine (occidentale).
- Monitorizarea permanentă a situaţiei lingvistice în sudul Moldovei.
În opinia autorului măsurile identificate şi propuse de specialiştii în domeniu ar putea să
contribuie la soluţionarea problemelor existente, atât în domeniul lingvistic, cât şi cel psihologic-
comportamental. Fiindcă se observă că chestiunea însuşirii limbii de stat nu este una pur
filologică, ea dispune de un potenţial politic şi social extrem de mare, care urmează a fi
142
valorificat. Foarte mult depinde de voinţa politică şi viziunea strategică a conducătorilor
autonomiei. Contribuţia autorităţilor centrale (inclusiv financiară) este la fel una fundamentală.
În opinia noastră, cel mai important rezultat al analizei atitudinilor luate de clasa politică
găgăuză, de intelectualitatea naţională se referă la conştientizarea necesităţii impetuoase de a
studia limba de stat a Republicii Moldova în vederea dezvoltării de mai departe a poporului
găgăuz.
Privitor la introducerea etapizată a predării în limba de stat, mai există o opinie conform
căreia mai eficient ar fi de utilizat metoda „terapiei de şoc”, prin care să se treacă rapid şi
categoric la studierea în limba de stat. Se argumentează că în acest fel problema va fi soluţionată
mai rapid, după exemplul perioadei în care Basarabia a fost în componenţa României. Plus la
aceasta se consideră că la mijlocul anilor '90 să fi fost introdusă obligativitatea însuşirii materiei
şcolare în limba de stat, problema lingvistică nu ar mai fi existat. Însă, este dificil de a găsi un
lider politic regional sau naţional care ar putea convinge populaţia găgăuză, în limitele guvernării
democratice, să se conformeze unor astfel de măsuri radicale. Pe termen scurt aceste măsuri ar
provoca probleme grave în domeniul relaţiilor interetnice, însă pe termen lung (strategic)
impactul lor ar fi incomensurabil.
Un alt aspect al problemei cercetate se referă la gradul de dezvoltare social-economică a
UTAG comparativ cu media înregistrată pe ţară. Amintim că una din cauzele ce a determinat
mişcarea secesionistă de la începutul anilor '90 a fost situaţia social-economică a regiunii, ce în
opinia liderilor găgăuzi de la acel moment era una sub media pe republică, fiind provocată în
mod intenţionat. În condiţiile de astăzi nu putem vorbi despre discrepanţe de acest fel. Tranziţia
şi reformele economice creează probleme şi insuficienţe în toate regiunile Republicii Moldova,
fără implicaţii de ordin etnic. Nu există situaţii când reprezentanţii unei etnii sunt dezavantajaţi
din punctul de vedere al angajării la serviciu sau al remunerării. Altceva că pentru candidaţii
găgăuzi, necunoaşterea limbii de stat, poate constitui un dezavantaj în momentul angajării la
servici, îndeosebi în structurile de stat. Însă această condiţie este una complet legală. Din acest
punct de vedere, nu putem vorbi despre piedici în dezvoltarea unui climat interetnic tolerant în
republică.
Autorităţile conducătoare ale autonomiei, din primii ani de la fondare, în mod necontenit
au înaintat cerinţe din domeniul financiar-bugetar, vorbind despre anumite acţiuni de
discriminare financiar-bugetară din partea autorităţilor centrale. Se are în vedere politica fiscală,
gestionarea granturilor şi ajutoarelor internaţionale, politicile de dezvoltare regională etc. Toate
aceste momente însă sunt de natură tehnică ce urmează să fie soluţionate de către autorităţile de
resort centrale şi regionale. Mai mult chiar, practica ultimilor ani denotă o atitudine favorizatoare
143
din partea guvernului central faţă de principiile de formare a veniturilor bugetului UTAG,
comparativ cu unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi.
O următoare componentă a chestiunii integrării sociale ale găgăuzilor în circuitul valoric
moldovenesc se referă la implicarea cadrelor de etnie găgăuză în sistemul administraţiei publice
centrale ale Republicii Moldova. Este cert că selectarea funcţionarilor publici de diferit rang nu
trebuie să constituie un subiect de discuţie cu tentă etnică. Însă ar fi binevenit ca şi cetăţenii
moldoveni de etnie găgăuză ce au capacităţile necesare să se includă în ierarhia administrativă.
În opinia autorului, puţina implicare a etnicilor găgăuzi în veriga administrativă a societăţii
moldoveneşti se datorează întâi de toate barierelor lingvistice, fiindcă în rest legislaţia este una
nondiscriminatore în domeniu. Ieşirea liderilor găgăuzi cu capacităţi din limitele autonomiei şi
implicarea lor în procesele politico-administrative la nivel naţional ar constitui un pas important
în afirmarea social-politică a etniei găgăuze, precum şi va contribui în mod simţitor la reuşita
dinamicii pozitive în relaţiile dintre autorităţile centrale şi cele autonome din Republica
Moldova.
În concluzie, pe parcursul paragrafului de faţă am dorit să subliniem importanţa unor
aspecte sociale colaterale factorului politic determinant în evoluţia relaţiilor dintre puterile
centrală şi regională. Cu siguranţă că vectorul dezvoltării şi perspectivele relaţiilor dintre UTAG,
ca parte componentă a statului Republica Moldova, şi autorităţile centrale ale acestuia, nu depind
doar de cadrul legal sau de natura relaţiilor dintre liderii politici. În virtutea specificului etno-
politic al relaţiei, foarte mult depinde de climatul interetnic stabilit în simplii cetăţeni de diferită
origine etnică. Legislaţia Republicii Moldova este una tolerantă în domeniu protecţiei drepturilor
minorităţilor naţionale.
Rezultatele sondajelor ne denotă faptul că climatul interetnic cunoaşte o dinamică
pozitivă în evoluţia sa. La moment este necesar de urcat pe o treaptă calitativ nouă, de la
protecţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale să se treacă la ideea de
elaborare de politici ale statului şi de implementare ale acestora cu privire la integrarea
minorităţilor etnice în societatea moldovenească. Un factor foarte important al reuşitei proceselor
de integrare socială este însuşirea limbii de stat. Pe exemplul găgăuzilor se observă că
cunoaşterea insuficientă a limbii de stat poate provoca marginalizare şi izolare social-politică şi
economică. Reiterez o idee analizată şi paragrafele precedente, autonomia trebuie să fie utilizată
nu „împotriva” ceva sau cuiva, autonomia trebuie să fie dezvoltată „pentru” ceva sau cineva.
Elementul „pro” se referă nu doar la etnia găgăuză, ci la întreaga societate moldovenească. Este
îmbucurător că actuala clasă conducătoare din Găgăuzia, în special mă refer la autorităţile
executive, emană o viziune pozitivă asupra chestiunilor de integrare a găgăuzilor în construcţia
144
proiectului politic comun – Republica Moldova. Este important ca aceste iniţiative să cunoască
feedback din partea autorităţilor centrale.
4.3. Concluzii la compartimentul IV
Compartimentul al IV-lea este unul cu o încărcătură ştiinţifică distinctă în cadrul de
investigaţie al tezei de doctor prezente. Spre deosebire de cele precedente care se refereau
cronologic la perioada retrospectivă sau prezentă, ultimul compartiment proiectează soluţii
probabile pentru viitorul relaţiilor social-politice dintre puterea centrală a Republicii Moldova şi
cea regională de la Comrat. În acest fel, autorul a identificat şi recomandat soluţii pentru o
problemă extrem de importantă a calităţii relaţiilor cercetate – cea a perfecţionării şi optimizării
continue a acestora. Propunerile identificate au drept scop îmbunătăţirea situaţiei în domeniu. În
pofida succeselor înregistrate pe parcursul soluţionării aspectelor tensionate, cu siguranţă că
„este loc pentru mai bine”. Autorul atrage atenţia asupra direcţiilor principale de calitatea şi
conţinutul cărora va depinde viitorul relaţiilor studiate.
Perspectivele dezvoltării autonomiei găgăuze în contextul sistemului politic al Republicii
Moldova ţin de elementul de integrare socială. Integrarea va permite pe de o parte păstrarea
specificului etnic al minorităţii, iar pe de alta va face posibilă implicarea în procesele social-
politice şi economice din societatea moldovenească, fără ca găgăuzii să se simtă izolaţi sau
marginalizaţi. În acelaşi timp, clasa politică naţională nu trebuie să trateze autonomia găgăuză ca
o „Terra incognito” a geografiei politico-electorale moldoveneşti. O variantă de compromis
pentru partidele naţionale care nu au reuşit să-şi creeze structuri teritoriale puternice în
autonomie ar fi colaborarea cu eventualele partide regionale, în vederea implicării electoratului
din UTAG în procesele politice naţionale. Integrarea politică va fi mai completă şi mai profundă
dacă se vor soluţiona şi celelalte aspecte ale integrării sociale, printre care autorii ar sublinia
dezvoltarea social-economică şi rezolvarea problemelor de ordin lingvistic. Găgăuzii trebuie să
insiste asupra programelor de însuşire a limbii de stat. Reuşita procesului va depinde nu doar de
eforturile depuse de către liderii politici şi populaţia autonomiei, ci şi de cele depuse de către
autorităţile centrale ale Republicii Moldova.
Elaborarea de concluzii privind perspectivele relaţiilor dintre autorităţile autonomiei şi
cele centrale ale statului este un exerciţiu analitic, pe parcursul realizării căruia trebuie de ţinut
cont de o condiţie extrem de importantă şi anume existenţa regiunii estice a Republicii Moldova,
teritoriu ce nu este controlat de autorităţile constituţionale, şi a cărui statut încă nu este definit
din punct de vedere legal de comun acord cu reprezentaţii regiunii respective. Din momentul
elaborării Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei şi instituirii UTAG, clasa
145
conducătoare de la Chişinău de rând cu autorităţile autonomiei, precum şi experţii internaţionali
implicaţi în monitorizarea proceselor politice de democratizare din Republica Moldova, au
promovat ideea că statutul autonom acordat etnicilor găgăuzi poate fi considerat un model pentru
soluţionarea şi a conflictului transnistrean. Respectiv, o dată în plus, poate fi accentuată
importanţa dezvoltării statutului autonomiei prin respectarea tuturor prevederilor acesteia.
Pe de altă parte, liderii autonomiei, în special în ultimii ani, au lansat o altă idee, şi anume
că în cazul soluţionării conflictului şi identificării unui numitor comun de către părţile
participante la negocieri „Găgăuzia va trebui să aibă un statut egal cu cel al Transnistriei” [185].
În această ordine de idei se are în vedere în mod prioritar ideea că dacă regiunii estice i se va
atribui statut de subiect al federaţiei, atunci şi UTAG ar trebui să se ridice la un alt nivel de
identificare politică. Analizând perspectivele instituţionale ale UTAG urmează să reieşim şi din
această ipoteză. Astfel perspectivele instituţionale şi statutare ale autonomiei se află la discreţia
proceselor de transformare ce ar putea fi parcurse de către statul Republica Moldova. Dacă se va
trece de la structura de stat unitar la cea de stat federativ, cu certitudine vor fi provocate un şir de
„mişcări tectonice” care ar putea influenţa mult stabilitatea sistemului politic moldovenesc. În
condiţiile actuale, UTAG se dezvoltă, în principiu, în mod armonios, fie şi cu anumite probleme,
însă care nu sunt de fond, ci mai degrabă secundare. Pe când în urma unor modificări de esenţă
la nivel de structură de stat, cu siguranţă că vor fi provocate un şir de perturbaţii ce ar distruge
eventual toate succesele de până acum.
Atenţionez asupra tuturor acestor aspecte pentru a sublinia importanţa climatului prielnic
şi stabil existent în vederea implementării a unor politici de optimizarea a relaţiilor dintre puterea
regională şi cea centrală. Ar fi o variantă optimă pentru întregul sistem politic moldovenesc, ca
raioanele estice să fie integrate în cadrul constituţional al Republicii Moldova, după exemplul
Găgăuziei, prin acordarea unei autonomii în componenţa statului unitar. Cazul autonomiei
găgăuze poate fi considerat unul de esenţă pozitivă din punctul de vedere al stabilităţii şi
reciprocităţii relaţiilor dintre autorităţile centrale şi cele regionale.
146
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
Operaţiile logice şi analitice efectuate de către autor pe parcursul cercetării în baza
materialelor bibliografice şi factologice utilizate au permis de a concluziona spre sfârşitul lucrării
că evoluţia relaţiilor politice ale Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia cu autorităţile centrale
din Republica Moldova poate fi caracterizată în termeni pozitivi. În pofida faptului că realităţile
nu sunt întrutotul lipsite de probleme, dinamica şi vectorul proceselor identificate ne indică
asupra unor perspective reale de îmbunătăţire continuă a raporturilor stabilite între instituţiile
centrale şi regionale ale puterii politice, precum şi între etniile găgăuză şi moldovenească, ca
elemente constitutive ale poporului Republicii Moldova.
Autorul, prin cercetarea efectuată, a reuşit să demonstreze că disensiunile de natură
etnopolitică, specifice relaţiilor politice de la începutul anilor 90 ai secolului al XX-lea regiunii
din sudul Republicii Moldova locuite compact de găgăuzi, pot fi soluţionate prin compromis
reciproc avantajos, în condiţiile caracterului unitar al statului Republica Moldova. Cadrul
politico-administrativ şi legal instituţionalizat este unul favorabil dezvoltării autonome, în special
din punct de vedere cultural, a găgăuzilor, în contextul modernizării în ansamblu a societăţii
moldoveneşti.
Concluziile care formează chintesenţa rezultatelor obţinute în baza cercetării ştiinţifice
efectuate sunt următoarele:
- Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia este o entitate teritorial-administrativă cu
statut juridic special după tipul autonomiei teritoriale, din componenţa Republicii
Moldova, constituită în baza elementului etnic găgăuz, cu scopul de a facilita
dezvoltarea autonomă etno-culturală, economică şi politică a găgăuzilor;
- în virtutea condiţiilor de natură istorică, precum şi a numărului relativ mic de
reprezentanţi (circa 200 000), poporul găgăuz nu dispune de un stat propriu. În acelaşi
timp pe teritoriul Republicii Moldova, cu statut de minoritate naţională, locuiesc
compact de aproximativ două secole cea mai mare comunitate a găgăuzilor din lume
– circa 147 500 de reprezentanţi. Republica Moldova, ca element general de referinţă,
şi UTAG ca element particular, reprezintă Patria modernă a găgăuzilor.
Particularităţile respective individualizează cazul etniei găgăuze, comparativ cu alte
147
minorităţi naţionale de pe teritoriul Republicii Moldova şi explică necesitatea unei
dezvoltări autonomiste pe criterii etnice a acesteia;
- relaţiile politice existente între UTAG şi puterea centrală a Republicii Moldova sunt
produsul unui lung şi anevoios proces de identificare a compromisului între
revendicările găgăuzilor privind autodeterminarea etno-teritorială şi necesitatea vitală
de păstrare a suveranităţii, independenţei, unităţii şi indivizibilităţii statului Republicii
Moldova;
- soluţionarea tuturor disensiunilor şi problemelor apărute în cadrul relaţiilor politice
analizate trebuie să se efectueze exclusiv prin metoda cedărilor reciproce, prin
compromis rezultat în urma negocierilor. Utilizarea forţei nu trebuie să fie acceptată
în nici un caz, experienţa anilor '90 indicând asupra consecinţelor absolut nefaste ale
tentativelor de acest gen;
- cadrul politico-legal instituit şi instituţionalizat al relaţiilor dintre puterea centrală a
Republicii Moldova şi cea autonomă din componenţa statului, în opinia autorilor, este
varianta optimă de compromis. Pe de o parte, statutul de autonomie teritorială permite
etniei găgăuze să se dezvolte multilateral (cultural, economic, politic) în cadrul unui
spaţiu politico-legal individualizat; iar pe de altă parte, este păstrat caracterul unitar al
statului Republica Moldova, iar puterea centrală este cea care exercită suveranitatea
naţională pe teritoriul UTAG;
- natura relaţiilor politice dintre UTAG şi autorităţile centrale ale Republicii Moldova
este configurată nu doar de componenta administrativ-instituţională, ci şi de
constituenta socială: relaţiile dintre populaţia activă din punct de vedere politic din
UTAG (în majoritate de etnie găgăuză) şi cea din restul Republicii Moldova (în
majoritate de etnie moldovenească);
- la moment distanţa socială dintre etniile moldovenească şi găgăuză este una extrem
de mare pentru două comunităţi ce conlocuiesc în cadrul aceluiaşi teritoriu politico-
geografic de aproximativ două secole. Fapt ce creează anumite dificultăţi de
comunicare atât la nivel de elite politice, cât şi de cetăţeni;
- perspectivele dezvoltării relaţiilor politice dintre puterea centrală a statului şi cea a
autonomiei vor depinde în mod categoric de gradul de integrare social-politică şi
colaborare interetnică din interiorul societăţii moldoveneşti. Atât găgăuzii cât şi
reprezentanţii altor etnii minoritare urmează să conştientizeze faptul că cu toţi
împreună formează poporul Republicii Moldova, şi scopul comun al tuturor
cetăţenilor acestui stat, indiferent de apartenenţa etnică, este să edifice o societate
148
dezvoltată din punct de vedere economic, în condiţiile unui stat de drept şi a unui
climat interetnic tolerant.
Conţinutul rezultatelor cercetării oferă autorilor posibilitatea de a formula următoarele
recomandări:
- relaţiile politice dintre autorităţile UTAG şi cele ale Republicii Moldova trebuie să se
bazeze pe spiritul pozitivismului atitudinal şi pe cel al pragmatismului decizional,
orientate spre construcţia unui proiect politic comun de succes – Republica Moldova.
Stereotipurile şi emoţiile negative trebuie să fie depăşite completamente de liderii
politici responsabili de desfăşurarea relaţiilor instituţionale;
- se impune în mod impetuos o intensificare a comunicării atât la nivel de dialog
instituţional (între lideri şi funcţionari), cât şi la nivel de dialog social (între cetăţenii
neangajaţi politic). Sunt necesare programe de stat (naţionale sau regionale), planuri
de acţiuni ce ar impulsiona şi ar favoriza deschiderea găgăuzilor spre comunicare cu
reprezentanţii celorlalte etnii din Republica Moldova. De cealaltă parte este absolut
trebuincios cultivarea spiritului de încredere la majoritatea titulară pentru minorităţile
naţionale din Moldova;
- o atenţie aparte ar putea fi acordată lansării unor mecanisme de dialog între mediile
ştiinţifice şi academice, de nivel central şi regional. În rezultatul cercetării efectuate în
cadrul tezei am dedus că majoritatea materialului bibliografic autohton suferă deseori
de subiectivism în tratarea anumitor aspecte ale relaţiilor dintre UTAG şi puterea
politică naţională. Atitudine ce ar putea fi depăşită în urma unui dialog ştiinţific
civilizat şi constructiv;
- implementarea programelor de studiere a limbii de stat în UTAG, elaborate în comun
de către specialiştii din regiune şi cei din celelalte centre de profil din Republica
Moldova;
- acceptarea ideii de partide regionale, ce ar putea oferi posibilitatea unei structurări
ideologice a electoratului din UTAG, precum şi ar creşte gradul de implicare a
populaţiei autonomiei în procesul electoral naţional;
- optimizarea numărului de procese electorale ce se desfăşoară în UTAG. Desfăşurarea
frecventă şi repetată a scrutinelor discreditează însuşi ideea de reprezentativitate şi
democraţie în ochii alegătorilor. Se impune ca alegerile Guvernatorului şi în
Adunarea Populară să se desfăşoare simultan;
149
- includerea în curriculumul şcolar a obiectivelor de promovare a toleranţei etnice.
Predarea disciplinelor de formare culturală (istoria, limba şi literatura) reieşindu-se
din specificul dezvoltării în Republica Moldova a mai multor etnii şi culturi;
- integrarea social-politică activă a găgăuzilor în viaţa politică moldovenească trebuie
să devină una din priorităţile politicii naţionale a statului. Politica naţională, nu doar
de jure, ci şi de facto, trebuie să fie orientată spre construcţia unei societăţi
integratoare comune.
150
BIBLIOGRAFIE
Acte normative:
1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.1 din 12.08.1994.
2. Legea privind Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, nr. 691 din
27.08.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11-12 din 1991.
3. Codul Electoral al Republicii Moldova nr. 1381 din 21.11.1997. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 81 din 08.12.1997.
4. Codul Fiscal al Republicii Moldova nr. 1163 din 24.04.1997. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, ediţie specială din 08.02.2007.
5. Legea cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldoveneşti, nr. 3464 din
31.08.1989. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldoveneşti nr. 9
din septembrie 1989.
6. Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr. 344-XIII din
23. 12. 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-4 din 14.01.1995.
7. Legea pentru modificarea şi completarea Legii privind partidele şi alte organizaţii
social-politice nr. 146-XIV din 30.09.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 100-102 din 12.11.1998.
8. Legea cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, nr. 523
din 16.07.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 124 din 11.11.1999.
9. Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice nr. 718 din 17.09.1991
(abrogată). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 53 din 04.05.2000
(republicată).
10. Legea cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi la
statutul juridic al organizaţiilor lor, nr. 382 din 19.07.2001. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 107 din 04.09.2001.
11. Legea pentru modificarea Constituţiei Republicii Moldova, nr. 344 din 25.07.2003.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 170 din 08.08.2003.
12. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti, nr. 837 din 17.05.1996. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr. 153-156BIS din 02.10.2007.
151
13. Legea privind aprobarea Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova, nr. 546
din 19.12.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 001 din 01.01.2004.
14. Legea privind partidele politice, nr. 294 din 21.12.2007. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 42-44 din 29.02.2008.
15. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova Cu privire la formarea Comisiei de Stat a
Guvernului Republicii Moldova pentru problemele zonei de Sud, nr. 203 din
04.10.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 010 din 30.10.1991.
16. Hotărârea Guvernului RSS Moldova cu privire la dizolvarea mişcării populare
„Gagauz Halkî”, nr. 285 din 22.08.1990. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale
Guvernului RSS Moldova nr. 8 din august 1990.
17. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Despre măsurile privind asigurarea
dezvoltării social-economice echilibrate a regiunii de sud a Republicii Moldova în
anii 1991-1992, nr. 407 din 01.08.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr. 11-12 din 1991.
18. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulamentului
provizoriu privind organizarea şi efectuarea referendumului local în unele localităţi
din sudul Republicii Moldova şi la fixarea datei referendumului, nr. 86 din
31.01.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 011 din 21.02.1995.
19. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulamentului
provizoriu privind efectuarea referendumului local pentru stabilirea centrului
administrativ al Găgăuziei, nr. 216 din 05.04.1995. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 022 din 20.04.1995.
20. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulamentului
provizoriu privind alegerea Guvernatorului (Başcanului) Găgăuziei (Gagauz-Yeri) şi
Regulamentului provizoriu cu privire la alegerile în Adunarea Populară (Halc
Topluşu) a Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr. 35 din 17.01.1995. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 019 din 28.03.1995.
21. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la măsurile de realizare a
„Hotărârii Parlamentului Republicii Moldova pentru punerea în aplicare a Legii
privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”, nr. 31 din 17.01.1995.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 014 din 07.03.1995.
22. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova Cu privire la pregătirea proiectului de
lege privind statutul juridic al localităţilor populate preponderent de găgăuzi, nr. 35
din 01.04.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 004 din 01.04.1994.
152
23. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova despre proiectul Legii privind statutul
juridic special al Gagauz-Yeri, nr. 199 din 28.07.1994. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 008 din 28.07.1994.
24. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova pentru crearea Comisiei de elaborare a
propunerilor privind ajustarea legislaţiei la prevederile Constituţiei Republicii
Moldova în problemele ce ţin de statutul special al unităţii teritoriale autonome
Găgăuzia, nr. 146 din 10.05.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.
052 din 17.05.2001.
25. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova pentru punerea în aplicare a Legii
privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr. 345 din 23.12.1994.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 20 din 29.12.1994.
26. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova Privind dispoziţiile date de Prezidiul
Parlamentului de Comisiei pentru drepturile omului şi relaţii naţionale, Comisiei
pentru autoadministrarea locală şi economia locală şi Comisiei pentru problemele de
drept ale Parlamentului, nr. 704 din 06.09.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 012 din 30.12.1991.
27. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova Privind formarea Comisiei de mediere,
în vederea elaborării propunerilor pentru soluţionarea dezvoltării politice, social-
economice şi culturale a regiunii cu populaţie găgăuză majoritară, nr. 771 din
04.11.1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 011 din 30.11.1991.
28. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova privind rezultatele referendumului local
repetat în problema includerii satului Svetlîi, raionul Taraclia, în componenţa
Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr. 450 din 05.05.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 031 din 09.06.1995.
29. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti despre modul de punere în
aplicare a „Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS
Moldoveneşti”, nr. 3466 din 01.09.1989. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale
Guvernului RSS Moldoveneşti nr. 9 din septembrie 1989.
30. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la declararea suveranităţii
Republicii Sovietice Socialiste Moldova, nr. 148 din 23.06.1990. În: Veştile
Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 8 din august 1990.
31. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la decretarea stării
excepţionale şi la instituirea formei speciale pe teritoriul unor localităţi din raioanele
153
de sud ale republicii, nr. 325 din 26.10.1990. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale
Guvernului RSS Moldova nr. 11 din noiembrie 1990.
32. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la invalidarea alegerilor
pentru organele puterii ale aşa-zisei Republici găgăuze, nr. 326 din 26.10.1990. În:
Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 11 din noiembrie
1990.
33. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la măsurile de neamânat
pentru stabilizarea situaţiei social-politice în RSS Moldova, nr. 341 din 04.11.1990.
În: Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 11 din noiembrie
1990.
34. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la măsurile de neamânat
pentru realizarea concilierii civile în RSS Moldova, nr. 357 din 14.11.1990. În:
Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 11 din noiembrie
1990.
35. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la materialele Comisiei
Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova pentru studierea interpelărilor
deputaţilor poporului din U.R.S.S. şi altor adresări în vederea creării autonomiei
poporaţiei găgăuze, nr. 202 din 27.07.1989. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale
Guvernului RSS Moldova nr. 8 din august 1990.
36. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la unele măsuri pentru
stabilizarea situaţiei social-politice din republică, nr. 246 din 02.09.1990. În: Veştile
Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 9 din septembrie 1990.
37. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti despre aprobarea Regulamentului
cu privire la Drapelul de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, nr. 17
din 12.05.1990. În: Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 6,
7 din iunie, iulie 1990.
38. Declaraţia Sovietului Suprem al RSS Moldova nr. 345 din 03.11.1990. În: Veştile
Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova nr. 11 din noiembrie 1990.
39. Hotărârea Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea articolului 1
aliniatul (4) din Legea nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994 privind statutul juridic
special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr 35 din 21.12.1995. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 2-3/35 din 11.01.1996.
40. Hotărârea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii articolului 20
aliniatul (2) din Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr.
154
344-XIII din 23.12.1994, nr. 24 din 06.05.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 053 din 06.05.1999.
41. Hotărârea Curţii Constituţionale. Aviz asupra proiectului de lege constitu�ională
pentru modificarea si completarea unor articole din Constitu�ia Republicii Moldova
nr. 4 din 28.11.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.170-172/32 din
13.12.2002.
42. Уложение Гагаузии (Гагауз Ери) nr. 28-XXXI/I от 05 июня 1998 г. În: Вести
Гагаузии, 11.07.1998, nr. 38-39 (6561-6562).
43. Закон АТО Гагаузия о выборах в Народное Собрание (Халк Топлушу) Гагаузии
(Гагауз Ери), nr. 25-XXV/I от 15 января 1998 г. În: Ведомости Народного
собрания Гагаузии, Выпуск 8, 1998 г.
44. Закон АТО Гагаузия о выборах Главы (Башкана) Гагаузии (Гагауз Ери).
Комрат, nr. 32-XXXIII/I от 11 сентября 1998 г. În: Ведомости Народного
собрания Гагаузии, Выпуск 9, 1998 г.
Literatura de specialitate:
45. Alexandru I. Administraţia publică: Teorii. Realităţi. Perspective. Bucureşti: Lumina
Lex, 2001. 646 p.
46. Alexandru I. Politică. Administraţie. Justiţie. Bucureşti: All Beck, 2004. 227 p.
47. Alegerile din Găgăuzia ar putea fi amânate şi chiar anulate. În: Flux. Cotidian
naţional, nr. 200838, 4 martie 2008.
48. Boţan I. Subiecţii federaţiei. În: Reintegrarea Moldovei. Soluţii şi modele. Chişinău:
TISH, 2005, p. 49-80.
49. Cărăuş T. Rolul statului naţional în soluţionarea problemelor interetnice din
Republica Moldova. În: Etnobarometrul în Republica Moldova. Chişinău: Gunivas,
2006. p.81-111.
50. Caşu I. „Politica Naţională” în Moldova Sovietică. Chişinău: Cartdidact, 2000. 213
p.
51. Catană V. Cetăţenie şi identitate naţională în Republica Moldova. În: Etnobarometrul
în Republica Moldova. Chişinău: Gunivas, 2006, p. 112-133.
52. Ciobanu-Ţurcanu V. Pacea interetnică. Pe baza studiului etno-sociologic al satului
Valea Perjei, raionul Taraclia: Dezvoltare durabilă şi interculturalitate. Chişinău:
Pontos, 2004. 156 p.
155
53. Cojocaru N. Stereotipuri şi imagini interetnice. În: Etnobarometrul în Republica
Moldova. Chişinău: Gunivas, 2006, p.189-223.
54. Creangă I. Curs de drept administrativ. Administraţia publică locală. Vol. II.
Chişinău: Epigraf, 2005. 352 p.
55. Dahl R. Despre democraţie. Iaşi: Institutul European, 2003. 204 p.
56. Dahl R. Poliarhiile: participare şi opoziţie. Iaşi: Institutul European, 2000. 264 p.
57. Descentralizarea, Autonomia, Federalism? – Practica şi principiile de organizare
statală ca bază a concilierii naţionale şi securităţii: Materiale ale conferinţei
internaţionale. Chişinău, 1995, 90 p.
58. Drăganu T. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. II. Cluj Napoca: Lumina
Lex. 412 p.
59. Electorala 2001. Documente şi cifre cu privire la alegerile Parlamentului Republicii
Moldova. Comisia Electorală Centrală. Chişinău: Centrul Republican de Informatică,
2001. 488 p.
60. Electorala 2005. Documente şi cifre cu privire la alegerile Parlamentului Republicii
Moldova. Comisia Electorală Centrală. Chişinău: Tipografia Centrală, 2005. 448 p.
61. Electorala 2009. 5 aprilie 2009. Documente şi cifre cu privire la alegerile
Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a XVII-a. Partea I. Comisia
Electorală Centrală. Chişinău: Î.S. F.E-P. „Tipografia Centrală”, 2009. 497 p.
62. Electorala '98. Documente şi cifre. Comisia Electorală Centrală. Chişinău: TISH,
1998. 440 p.
63. Etnobarometrul în Republica Moldova (Institutul de Politici Publice, aut.: Petruţi D.,
Roşca A., Cărăuş T.,…). Chişinău: Gunivas, 2006. 384 p.
64. Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii. Chişinău: CEP USM, 2000.
378 p.
65. Forsyth M. Procesele de descentralizare în ţările democraţiei occidentale. În:
Descentralizarea, Autonomia, Federalism? – Practica şi principiile de organizare
statală ca bază a concilierii naţionale şi securităţii: Materiale ale conferinţei
internaţionale. Chişinău, 1995, p.13-17.
66. Fruntaşu I. O istorie etnopolitică a Basarabiei: 1812-2002. Chişinău: Cartier, 2002.
624 p.
67. Gellner E. Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului. Bucureşti:
Antet, 1997. 216 p.
156
68. Harbo F. Federalismul şi provocările conflictului transnistrean. În: Stat slab,
cetăţenie incertă (coord. M. Hentz). Bucureşti: Curtea Veche, 2007, p.233-251.
69. Hermet G. Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa. Iaşi: Institutul European,
1998. 344 p.
70. Hobsbawm E. Naţiuni şi naţionalism din 1780 până in prezent: program, mit,
realitate. Chişinău: ARC, 1997. 208 p.
71. Hurst H. Autonomie, suveranitate şi autodeterminare: aplanarea drepturilor
conflictuale. Bucureşti: Paideia, 1990. 532 p.
72. Iliescu A.-P. Introducere în politologie. Bucureşti: BIC ALL, 2002, 176 p.
73. Ionescu Cr. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Bucureşti: Lumina Lex,
2001. 591 p.
74. King Ch. Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală. Chişinău: ARC, 2002.
274 p.
75. Koedjikov I. Franţa: calea de descentralizare – modelul de contract. În:
Descentralizarea, Autonomia, Federalism? – Practica şi principiile de organizare
statală ca bază a concilierii naţionale şi securităţii: Materiale ale conferinţei
internaţionale. Chişinău, 1995, p.17-21.
76. Kymlicka W. Politica în dialect: naţionalism, multiculturalism şi cetăţenie. Chişinău:
ARC, 2005. 344 p.
77. Lijphart A. Modele ale democraţiei: forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi
şase de ţări. Bucureşti: Polirom, 2000. 319 p.
78. Magagnotti P. Statutul special de autonomie ca mijloc de soluţionare a conflictelor în
societatea polietnică – experienţa Italiei. În: Descentralizarea, Autonomia,
Federalism? – Practica şi principiile de organizare statală ca bază a concilierii
naţionale şi securităţii: Materiale ale conferinţei internaţionale. Chişinău, 1995, p.32-
39.
79. Măgureanu V. Studii de sociologie politică. Bucureşti: Albatros, 1997. 416 p.
80. Martin P. Sisteme electorale şi modurile de scrutin. Bucureşti: Regia autonomă
„Monitor Oficial”, 1999. 160 p.
81. McMillan J. Descentralizarea în Marea Britanie şi problemele Scoţiei. În:
Descentralizarea, Autonomia, Federalism? – Practica şi principiile de organizare
statală ca bază a concilierii naţionale şi securităţii: Materiale ale conferinţei
internaţionale. Chişinău, 1995, p.26-31.
157
82. Minorităţile naţionale şi relaţiile interetnice – tradiţia europeană şi experienţa noilor
democraţii pentru Moldova (coord. V. Moşneaga). Iaşi: Pan Europe, 2002. 241 p.
83. Mironova S. Găgăuzii din Moldova: de la etnogeneză la autonomie (aspecte politico-
istorice). În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Revistă ştiinţifică
trimestrială. Chişinău: CEP USM, nr. 3 (XLVI), 2009. p. 66-73.
84. Mironova S., Moşneaga V. Integrarea politică a găgăuzilor – perspectivă de
optimizare a relaţiilor social-politice din Republica Moldova. În: Studia Securitatis.
Revistă de Studii de securitate şi politice. Sibiu, anul 5, nr.1, 2010. p. 127-147.
85. Morozan A. Minorităţile naţionale în Republica Moldova: starea şi problemele de
integrare (analiză politologică). Autoreferat al tezei de doctor în ştiinţe politice.
Chişinău: CEP USM, 2005. 20 p.
86. Moşneaga V., Mironova S. Instituţionalizarea relaţiilor politice dintre puterea
centrală a Republicii Moldova şi cea regională a Unităţii teritoriale autonome
Găgăuzia: aspecte social-politice. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză
politică). Revistă ştiinţifică trimestrială. Chişinău: CEP USM, nr. 3 (XLVI), 2009. p.
5-21.
87. Moşneaga V., Rusnac Gh. Partidele politice şi mişcările social-politice pe fonul
stabilirii independenţei politice a Republicii Moldova. În: MOLDOSCOPIE
(Problemele analizei politice). Partea III. Chişinău: CEP USM, 1994. p. 66-94.
88. Moşneaga V., Rusnac Gh. Republica Moldova şi alegerile parlamentare (1994):
geografia politică a electoratului. Chişinău: CEP USM, 1997. 190 p.
89. Moşneaga V., Rusnac V. Minorităţile naţionale în Moldova: starea şi gradul de
identificare. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Revistă ştiinţifică
trimestrială, partea III. Chişinău: CEP USM, 1994, p. 36-54.
90. Munteanu I. Dezvoltări regionale în Republica Moldova. Chişinău: Cartier, 2000.
264 p.
91. Orlov M., Belecciu Ş. Drept administrativ. Chişinău: „Elena-V.I.”, 2005. 270 p.
92. Paşcaneanu T. Autonomia locală în Republica Moldova conform Constituţiei din
1994 şi a legilor în vigoare. Teză de doctor în drept. Cluj Napoca, 2004. 186 p.
93. Patraş E. Minorităţile naţionale din Ucraina şi Republica Moldova: statutul juridic.
Cernăuţi: Editura Alexandru cel Bun, 1999. 315 p.
94. Petruţi D. Un model empiric al relaţiilor interetnice reflectat în Etnobarometru. În:
Etnobarometrul în Republica Moldova. Chişinău: Gunivas, 2006, p.9-52.
158
95. Poede G. Dominaţie şi putere în gândirea lui M.Weber. Iaşi: Tipografia Moldova,
2002. 290 p.
96. Pogoneţ G. Statutul juridic al minorităţilor etnice în Republica Moldova. Autoreferat
al tezei de doctor în drept. Chişinău: SPA „Moldpres”, 2007. 26 p.
97. Popa V. Drept public. Chişinău: Academia de Administrare Publică, 1998. 460 p.
98. Popescu C.-L. Autonomie locală şi integrare europeană. Bucureşti: All Beck, 1999.
346 p.
99. Protsyk O., Bucataru I., Volentir A. Competiţia partidelor în Moldova. Ideologie,
organizare internă şi abordarea conflictelor etno-teritoriale. Chişinău: CEP USM,
2007. 204 p.
100. Putnam R. Cum funcţionează democraţia. Iaşi: Polirom, 2001. 275 p.
101. Saca V. Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni tranzitorii. Chişinău: CEP
USM, 2001. 472 p.
102. Saca V. Politica etnică în contextul dimensiunilor de interes: cazul Moldovei. În:
Minorităţile naţionale şi relaţiile interetnice – tradiţia europeană şi experienţa noilor
democraţii pentru Moldova (coord. V. Moşneaga). Iaşi: Pan Europe, 2002, p.112-
117.
103. Sălăvăstru C. Discursul puterii: încercare de retorică aplicată. Iaşi: Institutul
European, 1999. 358 p.
104. Schulze H. Stat şi naţiune în istoria europeană. Iaşi: Polirom, 2004. 352 p.
105. Segarra B. Stat al autonomiilor. În: Descentralizarea, Autonomia, Federalism? –
Practica şi principiile de organizare statală ca bază a concilierii naţionale şi
securităţii: Materiale ale conferinţei internaţionale. Chişinău, 1995, p.39-44
106. Sîmboteanu A. Teoria administraţiei publice. Chişinău: CEP USM, 2008. 221 p.
107. Stat slab, cetăţenie incertă: Studii despre Republica Moldova (coord. M. Hentz).
Bucureşti: Curtea Veche, 2007. 328 p.
108. Stoianova A. Carta europeană a limbilor, instrument de protecţie a diversităţii
lingvistice şi de întărire a dialogului intercultural în Moldova. Chişinău: Vector,
2008. 492 p.
109. Sugar P. Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea. Bucureşti: Editura Curtea
Veche, 2002, 408 p.
110. Ţveatcov N. Problema soluţionării conflictelor politice din Republica Moldova
(cazul UTAG „Gagauz Yeri” şi Transnistriei). Autoreferat al tezei de doctor în ştiinţe
politice. Chişinău: CEP USM, 2009. 20 p.
159
111. Ungureanu I. Gagauz-Yeri este o parte a unui tot întreg. În: Administrarea publică
(revistă metodico-ştiinţifică). 1995, nr.1, p. 18-21.
112. Zăpârţan L.-P. Repere în ştiinţa politicii. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1992.
296 p.
113. Tanasoglu D. Gagouzlarin istoriasi : (En eski zamannardan buyani). Üniversite
kursu. Chişinău: UPS „I. Creangă”, 2004. 227 p.
114. Duverger M. Introduction a la politique. Paris: Gallimard, 1964. 382 p.
115. Electoral System Design: The New International IDEA Handbook (coord. A.
Reynolds). Stokholm: IDEA, 2008, 224 p.
116. Eriksen T. Ethnicity and Nationalism. London: Pluto Press, 2002. 200 p.
117. McMann K. Economic autonomy and democracy. New York and London:
Cambridge University Press, 2006. 259 p.
118. Meny Y. Government and politics in Western Europe (Britain, France, Italy, West
Germany). New York: Oxford University Press, 1991. 370 p.
119. Protsyk O., Osoian I. Ethnic or multi-ethnic parties? Party competition and
legislative recruitment in Moldova. În: Flensburg, ECMI Working Paper N. 47,
2009. (forthcoming).
120. Weller M., Wolff S. Autonomy, self-governance and conflict resolution. Innovative
approaches to institutional design in divided societies. New York: Routledge, 2005.
267 p.
121. Wolff S. Complex Power Sharing as Conflict Resolution: South Tyrol in
Comparative Perspective. În: Tolerance through Law: Self-governance and Group
Rights in South Tyrol (ed. by J. Woelk, F. Palermo, and J. Marko). Leiden and
Boston: Martinus Nijhoff, 2008, p. 329-370.
122. Ангели Ф. Гагаузская автономия. Люди и факты (1989-2005). Chişinău:
Universul, 2006. 260 p.
123. Анцупов А., Шипилов А. Конфликтология: Учебник для вузов. Москва:
ЮНИТИ, 1999. 507 с.
124. Белов Г. Развитие политических отношений в условиях перестройки. Москва:
Изд-во МГУ, 1989. 159 c.
125. Бенюк В. Общетеоретические подходы к вопросу о федерализме. Кишинев:
Государственный Институт Международных отношений Молдовы, 2006. 64 с.
126. Берг Л. Бессарабия: страна, люди, хозяйство. Кишинев: Universitas, 1993. 196 c.
160
127. Борисова О., Олескин А. Этническая группа и государство как субъекты
социального взаимодействия: социопсихологический и биополитичуские
аспекты. În: Общественные Науки и Современность. 2004, nr. 3, с.132-143.
128. Булгар С. Гагаузские судьбы. Деятели культуры и науки: 200 лет истории.
Кишинев: [с.н.], 2003. 192 c.
129. Булгар С. Первый всемирный конгресс гагаузов. Кишинев: Понтос , 2006. 127
c.
130. Выборы Башкана. În: Вести Гагаузии. 09.10.2002.
131. Гаргалык Д. Древняя история народа гагаузов в IX-XI вв. нашей эры. Кишинев:
[с.н.], 2005. 23 с.
132. Губогло М. Русский язык в этнополитической истории гагаузов. Москва:
Старый сад, 2004. 431 с.
133. Гуцу И. Гагаузский вопрос не надо политизировать. În: Независимая Молдова.
09.10.2001.
134. Державин Н. О наименовании и этнической принадлежности гагаузов (подгот.
С. Булгар). Кишинев: [с.н.], 2005. 24 с.
135. Доклад nr. 13 Миссии СБСЕ в Молдове (13 ноября 1993 года). În: Arhiva
Misiunii OSCE în Republica Moldova.
136. Доклад Башкана Гагаузии Г. Табунщика. În: Вести Гагаузии. 18.05.2004, nr. 35
(6903).
137. Документы, принятые на первом и втором заседании чрезвычайного съезда
полномочных представителей гагаузского народа. Комрат: Комратская
типография, 1989. 22 с.
138. Заявление руководства Гагаузии. În: Вести Гагаузии. Специальный выпуск.
22.02.2002.
139. Зеркин Д. Основы конфликтологии: Курс лекций. Ростов-на-Дону: Феникс,
1998. 455 с.
140. Интервью Башкана Гагаузии Г. Табунщика. În: Вести Гагаузии. 11.07.2006, nr.
97-98 (7929-7293).
141. Казмалы И. Гагаузы – долгий путь к себе. În: Вести Гагаузии. 2004, nr 103-104.
142. Кауненко И. Психологические особенности этнической идентичности в
ситуации социальной неопределённости. În: Revista de Filozofie, Sociologie şi
Ştiinţe Politice. Academia de Ştiinţe a Moldovei. 2008, nr.1 (146), p.40-50.
161
143. Кауненко И., Гашпер Л. Психологические особенности этнической идентичности
подростков и юношей Молдовы. În: Кросс-культурная психология. Актуальные
проблемы. (Под ред. Почебут Л.). Санкт-Петербургский университет, 2005,
стр.329-348.
144. Кендигелян М. Как это было… В основе были только политические методы. În:
Единая Гагаузия. 10.12.2004, nr. 21.
145. Козер Л. Функции социального конфликта. Москва: Идея-Пресс, Дом
интеллектуальной книги, 2000. 205 с.
146. Крецу В. К нынешней автономии мы пришли через Гагаузскую Республику. În:
Вести Гагаузии. 05.12.2008, nr. 96-98 (7570-7572).
147. Кроитор Д. Это был мудрый шаг. Интервью Башкана Гагаузии. În:
Независимая Молдова. 12.12.1999.
148. Куда ведут народ Гагаузии и официальные власти Кишинева или что нас
ожидает завтра. În: Единая Гагаузия. 07.09.2006, nr. 35 (109).
149. Курогло С., Маруневич М. Социалистические преобразования в быту и
культуре гагаузского населения МССР. Кишинев: Штиинца, 1983. 199 c.
150. Лысенко В. Региональные конфликты в странах СНГ: опыт урегулирования
(Процессы в национальных политиях). În: „ПОЛИС” – “Политические
исследования”, nr. 2, 1998.
151. Маринов Д. Хроника событий. În: Ленинское слово. 01.10.1990, nr. 133.
152. Маруневич М. Правда о Гагаузском народе, как о самобытном этносе и его
этнической территории. Комрат: Комратская типография, 1993. 16 с.
153. Мещерюк И. Социально-экономическое развитие болгарских и гагаузских сел в
Южной Бессарабии (1808-1856). Кишинев: АН МССР, 1971. 341 c.
154. Миронюк М. Современный федерализм: Сравнительный анализ. Москва:
РОССПЭН, 2008. 279 с.
155. Мошков В. Гагаузы Бендерского уезда (подгот. С. Булгар). Кишинев: [с.н.],
2004. 493 с.
156. Политология: Учебник по специальности «Международные отношения», в 2-х
томах, Том 1. (Коорд. Мошняга В., Руснак Г., Сакович В., Сака В.). Кишинэу:
CEP USM, 2008. 520 c.
157. Пресс-конференция Башкана Гагаузии Г. Табунщика: Становление Гагаузии –
очень непростой вопрос. În: Вести Гагаузии. 04.10.1997, nr. 57-58 (6504-6505).
162
158. Прохницки В., Попа А., Опруненко А. [и др.] Автономно-Территориальное
Образование Гагаузия: Анализ экономического положения и потенциала
развития. Кишинэу: Bons Offices, 2008. 248 c.
159. Речь Президента РМ Владимира Воронина. Горячее сердце Молдовы. În:
Независимая Молдова. 01.08.2006, nr. 110.
160. Свод рекомендуемых норм при проведении выборов. Руководящие принципы и
пояснительный доклад принятые Венецианской комиссией на 52 сессии
(Венеция, 18-19 окт. 2002). Страсбург, Заключение nr. 190/2002, CDL-AD
(2002), 23 rev. 65 c.
161. Сморгунов Л. Современная сравнительная политология. Москва: РОССПЭН,
2002. 472 с.
162. Соотла Г. Факторы формирования политики интеграции русскоязычного
населения в Эстонии. În: Minorităţile naţionale şi relaţiile interetnice – tradiţia
europeană şi experienţa noilor democraţii pentru Moldova (coord. V. Moşneaga).
Iaşi: Pan Europe, 2002. p.127-133.
163. Старыш К. Комрат хочет получить свою долю. În: Комсомольская Правда в
Молдове. 15 марта 2000.
164. Степанов В. Национальная идентичность и языковые предпочтения в
межэтническом диалоге: по материалам этносоциологического опроса в
Республике Молдова. În: Minorităţile naţionale şi relaţii interetnice – tradiţia
europeană şi experienţa noilor democraţii pentru Moldova. Vol. II. Iaşi: Pan Europe,
2002, p.143-157.
165. Стоянов Н. Конституционные изменения неизбежны. În: Единая Гагаузия.
22.04.10, nr.16.
166. Табунщик Г. Мы хотим мира, стабильности и национального согласия. În:
Независимая Молдова. 13.09.2002.
167. Формузал М. Гагаузская автономия. Есть ли повод для оптимизма? În:
Независимая Молдова. 29.12.1998.
168. Чакир Д. Биографический очерк рода и фамилии Чакир. Страницы истории и
литературы гагаузов XIX – начало XX вв. (подгот. С. Булгар). Кишинев:
Понтос , 2005. 320 c.
169. Чего ожидать от союза коммунистов с фронтистами. În: Наш Башкан – Михаил
Формузал. Информационный бюллетень для избирателей АТО Гагауз Ери. 15-
31 октября 2006, nr. 1.
163
170. Чиркин В. Федеральное принуждение: Россия и зарубежный опыт. În:
ВЛАСТЬ. Общенациональный научно-политический журнал. 2000, nr. 6, p. 16-
20.
171. 15 лет Ассоциации Организаторов Выборов стран Центральной и Восточной
Европы. Budapest: Allami Nyomda Zrt., 2006. 256 p.
172. 19 августа – день провозглашения Гагаузской Республики. Важная дата в
жизни народа. În: Вести Гагаузии. 15.08.1998, nr. 49 (6572).
Publicaţii Internet:
173. Balan D. Etnie, etnicitate, naţiune şi naţionalism. Câteva precizări terminologice
[online]. 2007. http://atlas.usv.ro/www/codru_net/CC12/07%20dinu%20balan.pdf
(citat 29.03.2009).
174. Benedikter T. Territorial autonomy as a means of minority protection and conflict
solution in the European experience - an overview and schematic comparison. În:
The working autonomies in Europe. Bolzano: Society for threatened peoples, 19 June
2006. [online]. 2006. http://www.gfbv.it/3dossier/eu-min/autonomy.html (citat
18.06.2009).
175. Boţan I. Alegerile din Găgăuzia – un nou început sau deja vu? În: Guvernare şi
democraţie în Moldova, e-journal, an.IV, nr. 87, 15-30 decembrie 2006. [online].
http://www.e-democracy.md/comments/political/200612302/ (citat 01.04.2009).
176. Boţan I. Alegerile din Găgăuzia ca preludiu al alegerilor parlamentare. În: Guvernare
şi democraţie în Moldova, e-journal, an.VI, nr. 118, 15-31 mai 2008. [online].
http://www.alegeri.md/gagauzia2008/comments/200805311/ (citat 02.04.2009).
177. Boţan I. Armonizare a relaţiilor interetnice – sfidări şi oportunităţi [online]. Chişinău:
2002. http://www.ipp.md/public/biblioteca/36/ro/Minoritati%20Botan.doc (citat
10.02.2009).
178. Boţan I. Cadrul juridic din Republica Moldova privind drepturile minorităţilor
naţionale prin prisma proceselor de integrare europeană. [online]. 2002.
www.ipp.md/files/Publicatii/.../3_prezBOTAN_Rom.doc (citat 08.08.2009).
179. Boţan I. Experienţa federalismului: aspecte pozitive şi negative [online]. Chişinău:
IPP, 2002.
www.ipp.md/files/Publicatii/2002/decembrie/EXEPERIENTA%2520FEDERAL%2
164
520Botan%2520Igor.doc+experienta+federalismului+botan&cd=1&hl=ro&ct=clnk
(citat 23.01.2009).
180. Boţan I. Sunt partidele regionale necesare? În: Comentarii politice. [online]. 2008.
http://www.e-democracy.md/comments/political/20080306/ (citat 11.01.2009).
181. Catana V. Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale [online].
Chişinău: 2002.
http://www.ipp.md/public/biblioteca/33/ro/Drepturile%20minoritatilor%20nationale-
nou.pdf (citat 28.03.2009).
182. Informaţie privind alegerile în Adunarea Populară a Găgăuziei. [online]. 2008.
http://www.alegeri.md/gagauzia2008/previous-elections/ (citat 19.06.2009).
183. Interviul acordat de către Domnul Vladimir Voronin, Preşedintele Republicii
Moldova, postului de radio „Eho Moskvî” (21 iulie 2006). În: Serviciul de presă a
Preşedintelui Republicii Moldova, 21 iulie 2006. [online].
http://www.presedinte.md/press.php?p=1&s=4067&lang=rom (citat 19.06.2009).
184. Nikoglo D. Situaţia lingvistică în UTAG: probleme şi perspective. În: Analize.
Centrul de Monitorizare şi Analiză Strategică „Moldova Noastră”. [online]. 2006.
http://www.mdn.md/index.php?view=viewarticle&articleid=2461 (citat 23.10.2008).
185. Onofrei M. Interviu cu Başcanul Găgăuziei Mihail Makarovici Formuzal: Nu sunt
separatist, sunt om de stat. În: Mihaela Onofrei. Corespondenţe de război din
Transnistria, Caucaz şi Orientul Mijlociu. [online]. 2009. http://reporter-
special.radiolynx.ro/2009/04/baskanul-gagauziei-mihail-makarovici-formuzal-nu-
sunt-separatist-sunt-om-de-stat/ (citat 08.08.2009).
186. Opinia consolidată a Comisiei de la Veneţia, CDL (2002) 40 din 12 martie 2002 cu
privire la Legea pentru modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova.
[online]. Strasbourg: 2002.
http://www.ecmimoldova.org/fileadmin/ecmimoldova.org/docs/Mold.official/Venice
%20Commission-
Draft%20Consolidated%20Opinion%20on%20Moldova%20Constitution-
04.03.2002.pdf (citat 05.12.2008).
187. Participarea la vot şi rezultate pe circumscripţii electorale. În: Rezultatele alegerilor
parlamentare anticipate din 29 iulie 2009. [online]. 2009. http://www.e-
democracy.md/elections/parliamentary/20092/results/ (citat 10.09.2009).
188. Protsyk O. Gagauz autonomy in Moldova: the real and the virtual in post-Soviet state
design. În: Asymmetric autonomy as a tool of ethnic conflict settlement (M. Weller,
165
ed.). Philadelphia: University of Pennsylvania Press. [online]. 2009.
http://www.policy.hu/protsyk/Publications/ProtsykGagAutonomy09fx.pdf (citat
22.08.2009).
189. Protsyk O., Rigamonti V. Real and ‘Virtual’ Elements of Power Sharing in the Post-
Soviet Space: the Case of the Gagauzian Autonomy. În: Journal on Ethnopolitics and
Minority Issues in Europe, Vol. 6, Issue 1 (2007). [online]. 2007.
http://www.policy.hu/protsyk/Publications/JEMIEGagauzAut.pdf (citat 18.06.2009).
190. Savin A. Găgăuzii – pagini de istorie [online]. Chişinău, 2005.
http://www.moldovanoastra.md/index.php?view=viewarticle&articleid=1573 (citat
07.11.2008).
191. Доклад Главы (Башкана) Гагаузии М. Формузал «АТО Гагаузия как
положительный пример и модель решения конфликтов в Европе». În: Круглый
стол «Особый Правовой Статус Автономии Европейских Регионах».
Страсбург, Франция, 02.12.2008. [online]. 2008.
https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1379417&Site=COE&BackColorInternet=DBD
CF2&BackColorIntranet=FDC864&BackColorLogged=FDC864 (citat 30.04.2009).
192. Опять Гагаузию ущемляют в правах. În: Пресс-служба Башкана. Сообщения
для прессы. [online]. 2009. http://www.e-
democracy.md/comments/political/200612302/ (citat 07.09.2009).
193. Отцы гагаузов пришли с Балкан, заговорив по-тюркски [online]. 29.12.2008.
http://www.gazeta.ru/news/science/2008/12/28/n_1313501.shtml (citat 22.01.2009).
166
Anexa 1. Acte normative constitutive ale statutului juridic al UTAG
Constituţia Republicii Moldova (extras)1
Capitolul VIII
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
Articolul 110. Organizarea administrativ-teritorială
(1) Teritoriul Republicii Moldova este organizat, sub aspect administrativ, în sate, oraşe, raioane
şi unitatea teritorială autonomă Găgăuzia. În condiţiile legii, unele oraşe pot fi declarate municipii.
(2) Localităţilor din stânga Nistrului le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în
conformitate cu statutul special adoptat prin lege organică.
(3) Statutul capitalei Republicii Moldova oraşul Chişinău se reglementează prin lege organică. (Art.110 în redacţia Legii nr.344-XV din 25.07.03)
Articolul 111. Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia
(1) Găgăuzia este o unitate teritorială autonomă cu un statut special care, fiind o formă de
autodeterminare a găgăuzilor, este parte integrantă şi inalienabilă a Republicii Moldova şi soluţionează de
sine stătător, în limitele competenţei sale, potrivit prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, în
interesul întregii populaţii, problemele cu caracter politic, economic şi cultural.
(2) Pe teritoriul unităţii teritoriale autonome Găgăuzia sunt garantate toate drepturile şi libertăţile
prevăzute de Constituţia şi legislaţia Republicii Moldova.
(3) În unitatea teritorială autonomă Găgăuzia activează organe reprezentative şi executive potrivit
legii.
(4) Pământul, subsolul, apele, regnul vegetal şi cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul
unităţii teritoriale autonome Găgăuzia sînt proprietate a poporului Republicii Moldova şi constituie
totodată baza economică a Găgăuziei.
(5) Bugetul unităţii teritoriale autonome Găgăuzia se formează în conformitate cu normele
stabilite în legea care reglementează statutul special al Găgăuziei.
(6) Controlul asupra respectării legislaţiei Republicii Moldova în unitatea teritorială autonomă
Găgăuzia se exercită de Guvern, în condiţiile legii.
(7) Legea organică care reglementează statutul special al unităţii teritoriale autonome Găgăuzia
poate fi modificată cu votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi în Parlament. (Art.111 în redacţia Legii nr.344-XV din 25.07.03)
1 Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994.
167
Legea nr. 344 din 23.12.1994 privind statutul special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)2
Călăuzindu-se de principiile Constituţiei Republicii Moldova; manifestînd bunăvoinţă şi năzuind de a păstra bunele relaţii dintre popoare care s-au
constituit timp de secole; în scopul satisfacerii necesităţilor naţionale şi păstrării identităţii naţionale a găgăuzilor,
dezvoltării lor plenare şi multilaterale, prosperării limbii şi culturii naţionale, asigurării sinestătorniciei politice şi economice;
ţinînd cont de faptul că purtător iniţial al statutului Găgăuziei (Gagauz-Yeri) - locul unde trăiesc găgăuzii) este poporul găgăuz puţin numeros, care locuieşte compact pe teritoriul Republicii Moldova;
acordînd prioritate drepturilor omului, înţelegînd necesitatea îmbinării intereselor general-umane cu cele naţionale;
reiterînd egalitatea în drepturi tuturor cetăţenilor care locuiesc în unitatea teritorială autonomă ce se formează indiferent de naţionalitate şi de alte indicii, Parlamentul adoptă prezenta lege.
Art. 1. - (1) Găgăuzia (Gagauz-Yeri) este o unitate teritorială autonomă cu un statut special care, fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte componentă a Republicii Moldova.
(2) Găgăuzia soluţionează de sine stătător, în limitele competenţei sale, în interesul întregii populaţii, problemele dezvoltării politice, economice şi culturale.
(3) Pe teritoriul Găgăuziei sînt garantate toate drepturile şi libertăţile prevăzute de Constituţia şi legislaţia Republicii Moldova.
(4) În cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă.
Art. 2. – Găgăuzia este administrată în temeiul Constituţiei Republicii Moldova, prezentei legi şi altor legi ale Republicii Moldova (cu excepţiile prevăzute de prezenta lege), Regulamentului Găgăuziei şi actelor normative ale Adunării Populare (Halc Topluşu) a Găgăuziei, care nu vin în contradicţie cu Constituţia şi legislaţia Republicii Moldova.
Art. 3. - (1) Limbile oficiale ale Găgăuziei sînt limbile moldovenească, găgăuză şi rusă. Pe teritoriul Găgăuziei este garantată funcţionarea, alături de limbile oficiale, şi a altor limbi.
(2) Corespondenţa cu autorităţile administraţiei publice ale Republicii Moldova, cu întreprinderile, organizaţiile şi instituţiile situate în afara teritoriului Găgăuziei se face în limba moldovenească şi rusă.
Art. 4. - Găgăuzia îşi are simbolica sa, care se foloseşte deopotrivă cu simbolica de stat a Republicii Moldova.
Art. 5. - (1) În componenţa Găgăuziei intră localităţile în care găgăuzii constituie mai mult de 50 procente din populaţie.
(2) Localităţile unde găgăuzii constituie mai puţin de 50 procente din populaţie pot fi incluse în componenţa Găgăuziei în baza voinţei majorităţii alegătorilor, liber exprimate în cadrul referendumului local, efectuat din iniţiativa a cel puţin o treime din alegătorii localităţii respective.
(3) Includerea localităţilor prevăzute la alin. (1) şi (2) ale prezentului articol în componenţa
2 Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr. 344-XIII din 23. 12. 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-4 din 14.01.1995.
168
Găgăuziei are loc în baza rezultatelor referendumului local, efectuat în fiecare localitate în parte de către Guvernul Republicii Moldova.
(4) Localităţile care au intrat în componenţa Găgăuziei îşi păstrează dreptul de a ieşi din componenţa ei printr-un referendum local efectuat din iniţiativa a cel puţin o treime din alegători, însă nu mai devreme de un an din momentul intrării în componenţa Găgăuziei.
Art. 6. - Pămîntul, subsolul, apele, regnul vegetal şi cel animal, alte resurse naturale, bunurile mobile şi imobile, aflate pe teritoriul Găgăuziei, sînt proprietate a poporului Republicii Moldova şi constituie totodată baza economică a Găgăuziei.
Art. 7. - Autoritatea reprezentativă a Găgăuziei este Adunarea Populară, învestită cu dreptul de a adopta acte normative, în limitele competenţei sale.
Art. 8 - (1) Adunarea Populară a Găgăuziei este aleasă în circumscripţii teritoriale prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat pentru un mandat de 4 ani.
(2) Componenţa numerică a Adunării Populare se constituie astfel: un deputat de la 5 mii de alegători cu condiţia ca fiecare localitate să aibă cel puţin un deputat.
(3) Deputat în Adunarea Populară poate fi cetăţeanul Republicii Moldova care a împlinit vîrsta de 21 de ani şi în momentul efectuării alegerilor locuieşte pe teritoriul circumscripţiei teritoriale (localităţii) pe care o va reprezenta.
Art. 9 – Calitatea de deputat salarizat în Adunarea Populară a Găgăuziei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite în alte autorităţi locale, instituţii publice şi structuri antreprenoriale.
Art. 10. - (1) Adunarea Populară a Găgăuziei la prima sa şedinţă alege Preşedintele Adunării Populare (Halc Topluşu Başî), vicepreşedinţii, Prezidiul şi aprobă Regulamentul Adunării Populare.
(2) Unul din vicepreşedinţii Adunării Populare este ales din rîndul deputaţilor de altă origine etnică decît cea găgăuză.
Art. 11. - (1) Adunarea Populară a Găgăuziei adoptă legi locale, în limitele competenţei sale, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.
(2) Regulamentul Găgăuziei se adoptă cu votul a două treimi din deputaţii aleşi. Art. 12. - (1) De componenţa Adunării Populare ţine adoptarea actelor normative a căror
executare este obligatorie pe teritoriul Găgăuziei şi adoptarea Regulamentului Găgăuziei. (2) Adunarea Populară adoptă legi locale în următoarele domenii: a) ştiinţă, cultură, învăţămînt; b) gospodărie comunală şi de locuinţe, urbanistică; c) ocrotire a sănătăţii, cultură fizică şi sport; d) activitate bugetar-financiară şi fiscală locală; e) economie şi ecologie; f) relaţii de muncă şi asistenţă socială. (3) În afară de aceasta, de competenţa Adunării Populare ţin: a) soluţionarea în condiţiile legii a problemelor organizării teritoriale a Găgăuziei, stabilirii şi
modificării categoriei localităţilor, a hotarelor raioanelor, oraşelor şi satelor, denumirilor lor; b) participarea la promovarea politicii interne şi externe a Republicii Moldova în problemele
care privesc interesele Găgăuziei; c) stabilirea modului de organizare şi de activitate a autorităţilor administraţiei publice locale
ale Găgăuziei şi a asociaţiilor de cetăţeni, cu excepţia partidelor şi altor organizaţii social-politice;
d) fixarea, organizarea şi efectuarea alegerilor de deputaţi în Adunarea Populară şi aprobarea componenţei Comisiei Electorale Centrale pentru efectuarea alegerilor; fixarea alegerilor în autorităţile administraţiei publice locale din Găgăuzia;
169
e) efectuarea referendumului local în problemele ce ţin de competenţa Găgăuziei; f) aprobarea regulamentului privind simbolica Găgăuziei; g) stabilirea titlurilor de onoare şi aprobarea distincţilor; h) examinarea chestiunii şi înaintarea în Parlamentul Republicii Moldova a iniţiativei privind
decretarea stării excepţionale pe teritoriul Găgăuziei şi instituirea formei speciale de administrare, în acest caz, în interesul securităţii şi protecţiei locuitorilor Găgăuziei;
i) dreptul de a se adresa, în condiţiile legii, Curţii Constituţionale a Republicii Moldova pentru a anula actele normative ale autorităţilor legislative şi executive ale Republicii Moldova care lezează împuternicirile Găgăuziei.
(4) În cazul în care Curtea Constituţională a Republicii Moldova declară nule pe teritoriul Găgăuziei actele normative ale Republicii Moldova sau unele prevederi ale lor, relaţiile juridice, apărute în urma acţiunii acestor acte normative, vor fi reglementate de către Parlament sau de către Preşedintele Republicii Moldova.
(5) Acţiunea actului normativ contestat se suspendă pînă la adoptarea de către Curtea Constituţională a hotărîrii respective.
(6) Actele normative ale Găgăuziei care contravin Constituţiei Republicii Moldova şi prezentei legi se declară nule.
Art. 13. - (1) Legea locală adoptată este semnată de Guvernatorul (Başkanul) Găgăuziei în termen de 10 zile. În cazul în care Guvernatorul nu este de acord cu legea adoptată, el o restituie pentru a fi definitivă.
(2) Dacă pentru legea locală votează repetat două treimi din numărul total de deputaţi ai Adunării Populare, ea se consideră adoptată şi urmează a fi semnată de Guvernator.
(3) Legea locală intră în vigoare la data publicării, dacă ea nu prevede altfel. (4) Legile şi hotărîrile Adunării Populare sînt trimise Parlamentului şi Guvernului Republicii
Moldova în termen de 10 zile de la data adoptării, cu titlu de informare. Art. 14. - (1) Guvernatorul (Başkanul) este persoana oficială supremă a Găgăuziei. Lui i se
subordonează toate autorităţile administraţiei publice ale Găgăuziei. (2) Guvernatorul Găgăuziei este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat
pentru un mandat de 4 ani, pe bază alternativă. (3) Guvernatorul Găgăuziei trebuie să fie cetăţean al Republicii Moldova care a împlinit
vîrsta de 35 de ani şi posedă limba găgăuză. (4) Guvernatorul Găgăuziei este confirmat în funcţia de membru al Guvernului Republicii
Moldova printr-un decret al Preşedintelui Republicii Moldova. (5) Aceeaşi persoană este reeligibilă în funcţia de Guvernator al Găgăuziei pentru două
mandate consecutiv. (6) Guvernatorul Găgăuziei exercită conducerea activităţii autorităţilor administraţiei publice
şi poartă răspundere pentru exercitarea atribuţiilor cu care este învestit prin lege. (7) Guvernatorul Găgăuziei emite, în condiţiile prezentei legi, hotărîri şi dispoziţii care sînt
executorii pe tot teritoriul Găgăuziei şi intră în vigoare la data publicării. (8) Guvernatorul Găgăuziei informează anual Adunarea Populară despre activitatea
autorităţilor administraţiei publice din Găgăuzia. (9) Suspendarea din funcţie, înainte de termen, a Guvernatorului Găgăuziei are loc în cazul
dacă acesta nu respectă Constituţia Republicii Moldova, prezenta lege, legile locale şi hotărîrile Adunării Populare sau dacă a comis o infracţiunile.
(10) Decizia de destituire a Guvernatorului Găgăuziei se ia cu votul a două treimi din deputaţii aleşi ai Adunării Populare, iar decizia de destituire a altor persoane oficiale ale autorităţilor administraţiei publice cu majoritatea de voturi ale deputaţilor Adunării Populare.
Art. 15. - (1) Dacă Guvernatorul Găgăuziei din motive de boală sau din alte motive obiective
170
este în imposibilitate de exercitare a atribuţiilor, interimarul funcţiei este asigurat de prim-vicepreşedintele Comitetului executiv (Bakannîk Komiteti) al Găgăuziei.
(2) În cazul destituirii Guvernatorului Găgăuziei sau al demisionării acestuia obligaţiunile lui îi sînt încredinţate prim-vicepreşedintelui Comitetului executiv.
(3) Noile alegeri se efectuează cel tîrziu peste 3 luni după intervenirea vacanţei funcţiei de Guvernator al Găgăuziei.
Art. 16. - (1) Organul executiv permanent al Găgăuziei este Comitetul executiv care este format de către Adunarea Populară la prima sesiune pentru durata mandatului.
(2) La propunerea Guvernatorului Găgăuziei Adunarea Populară aprobă cu majoritatea de voturi ale deputaţilor componenţa Comitetului executiv.
Art. 17. - (1) Comitetul executiv al Găgăuziei asigură: a) executarea şi respectarea Constituţiei şi legilor Republicii Moldova, precum şi a actelor
normative ale Adunării Populare; b) participarea la activitatea autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate ale
Republicii Moldova în problemele ce ţin de interesele Găgăuziei; c) reglementarea, în condiţiile legii, a raporturilor de proprietate pe întreg teritoriul,
administrarea economiei, construcţiei social-culturale, sistemului financiar-bugetar local, asistenţei sociale, retribuirii muncii, sistemului fiscal local, protecţiei mediului înconjurător şi folosirii raţionale a resurselor naturale;
d) determinarea structurii şi direcţiilor prioritare de dezvoltare a economiei şi ale progresului tehnico-ştiinţific;
e) elaborarea programelor de dezvoltare economică, socială şi naţional-culturală, de protecţie a mediului înconjurător şi realizarea lor după aprobarea de către Adunarea Populară;
f) elaborarea şi prezentarea bugetului Găgăuziei spre aprobare Adunării Populare şi executarea acestuia;
g) soluţionarea problemelor ce ţin de securitatea ecologică, folosirea raţională, protecţia şi regenerarea resurselor naturale, instituirea carantinei şi declararea zonelor calamităţilor naturale;
h) elaborarea şi realizarea programelor în domeniul învăţămîntului, culturii, ocrotirii sănătăţii, culturii fizice şi sportului, asistenţei sociale, precum şi ocrotirea şi valorificarea monumentelor de istorie şi cultură;
i) egalitatea în drepturi şi libertăţile cetăţenilor, concilierea naţională şi civilă, ocrotirea legalităţii şi ordinii publice;
j) elaborarea şi promovarea politicii demografice ştiinţific fundamentate, crearea programelor de urbanizare şi de dezvoltare a gospodăriei comunale şi de locuinţe;
k) funcţionarea şi dezvoltarea limbilor şi culturilor naţionale pe teritoriul Găgăuziei. (2) Comitetul executiv deţine dreptul de iniţiativă legislativă în Adunarea Populară. (3) Hotărîrile şi dispoziţiile Guvernatorului şi Comitetului executiv al Găgăuziei în termen de
10 zile după adoptare sînt trimise Guvernului Republicii Moldova cu titlu de informare. Art. 18. - (1) Bugetul Găgăuziei este format din toate tipurile de vărsăminte stabilite de
legislaţia Republicii Moldova şi de Adunarea Populară. (2) Raportul dintre bugetul Găgăuziei şi bugetul de stat se stabileşte în conformitate cu legile
Republicii Moldova cu privire la sistemul bugetar şi cu privire la bugetul de stat pe anul corespunzător sub formă de vărsăminte fixe din toate tipurile de impozite şi plăţi.
Art. 19. - La propunerea Guvernatorului Găgăuziei conducătorii direcţiilor de branşă sînt incluşi în componenţa colegiilor ministerelor şi departamentelor Republicii Moldova.
Art. 20. - (1) Curtea de apel cu sediul în municipiul Comrat este o instanţă de gradul doi faţă de instanţele judecătoreşti ierarhic inferioare şi examinează în calitate de primă instanţă cele mai complicate cauze civile, administrative şi penale.
171
[Art.20 al.(1) modificat prin L191/08.05.03, MO97/31.05.03 art.432] (2) Judecătorii instanţelor de judecată ale Găgăuziei sînt numiţi în funcţie prin Decretul
Preşedintelui Republicii Moldova la propunerea Adunării Populare a Găgăuziei cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii.
(3) Preşedintele curţii de apel cu sediul în municipiul Comrat este din oficiu membru al Curţii Supreme de Justiţie.
[Art.20 al.(3) modificat prin L191/08.05.03, MO97/31.05.03 art.432] Art. 21. - (1) Procuratura Găgăuziei îşi desfăşoară activitatea în corespundere cu Legea cu
privire la Procuratura Republicii Moldova (cu excepţiile prevăzute de prezenta lege). (2) Procurorul Găgăuziei este numit de către Procurorul General al Republicii Moldova la
propunerea Adunării Populare şi este din oficiu membru al colegiului Procuraturii Generale a Republicii Moldova.
(3) Procurorii ierarhic inferiori al Găgăuziei sînt numiţi de către Procurorul General al Republicii Moldova la propunerea Procurorului Găgăuziei cu acordul Adunării Populare.
Art. 22. - (1) Şeful Direcţiei de justiţie a Găgăuziei este numit şi eliberat din funcţie de către ministrul justiţiei al Republicii Moldova la propunerea Adunării Populare.
(2) Şeful Direcţiei de justiţie a Găgăuziei este din oficiu membru al colegiului Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova.
Art. 23. - (1) Şeful Direcţiei de informaţii şi securitate a Găgăuziei este numit şi eliberat din funcţie de către ministrul securităţii naţionale al Republicii Moldova la propunerea Guvernatorului Găgăuziei după aprobarea lui de către Adunarea Populară.
[Art.23 al.(2) în redacţia LP543/12.10.2001 MO141/22.11.2001 art. 1095] [Art.23 modificat prin LP983/12.05.2000 MO63/01.06.2000] (2) Şeful Direcţiei Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova pentru
Găgăuzia este din oficiu membru al colegiului Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova.
Art. 24. - (1) Şeful Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei este numit şi eliberat din funcţie de către ministrul afacerilor interne al Republicii Moldova la propunerea Guvernatorului Găgăuziei cu acordul Adunării Populare.
(2) Şeful Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei este din oficiu membru al colegiului Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova.
(3) Comisarii comisariatelor de poliţie în Găgăuzia sînt numiţi şi eliberaţi din funcţie de către şeful Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei în numele ministrului afacerilor interne al Republicii Moldova.
(4) Şeful poliţiei municipale a Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei este numit şi eliberat din funcţie de către Guvernatorul Găgăuziei la propunerea şefului Direcţiei afacerilor interne a Găgăuziei şi se află în subordonarea lui operativă.
(5) Comandantul subunităţii trupelor de carabinieri (trupelor interne) este numit şi eliberat din funcţie de către ministrul afacerilor interne al Republicii Moldova la propunerea Guvernatorului Găgăuziei.
Art. 25. – Republica Moldova este garantul realizării depline şi necondiţionate a împuternicirilor Găgăuziei stabilite de prezenta lege.
Art. 26. – Centrul administrativ al Găgăuziei se stabileşte prin referendum local. Art. 27. - (1) Prezenta lege este lege organică. (2) Prezenta lege se modifică şi se
completează cu votul a trei cincimi din deputaţii aleşi în Parlamentul Republicii Moldova. PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI Petru LUCINSCHI Chişinău, 23 decembrie 1994. Nr. 344-XIII.
172
Anexa 2. Structura etnică a populaţiei Republicii Moldova
Tabel 2.1. Populaţia Republicii Moldova la recensămintele din anii 1959, 1979, 1989 şi
2004, pe apartenenţă etnică3 1959 1979 1989 20044
număr % număr % număr % număr % Total populaţie 2884477 100 3949756 100 4335360 100 3383332 100 Moldoveni/români5 1886566 65,4 252568 63,9 2794749 64,5 2564850 78,0 Ucraineni 420820 14,6 560679 14,2 600366 13,9 282406 8,4 Ruşi 292930 10,2 505730 12,8 562069 13,0 201219 5,9 Găgăuzi 95856 3,3 138000 3,5 153458 3,5 147500 4,4 Bulgari 61652 2,1 80665 2,0 88419 2,0 65662 1,9 Evrei 95107 3,3 80124 2,0 65836 1,5 3608 0,1 Alte grupuri etnice 31478 1,1 58871 1,6 70463 1,6 44811 1,3
Tabel 2.2. Populaţia UTAG conform recensământului din 2004, pe apartenenţa etnică Total populaţie
Găgăuzi Moldoveni Bulgari Ruşi Ucraineni Alte etnii
număr % număr % număr % număr % număr % număr % număr %
155646 100 127835 82,1 7519 4,8 8013 5,2 5941 3,8 4919 3,2 1419 0,9
3 Elaborat în baza: Populaţia la recensămintele din 1959, 1970, 1979, 1989 şi 2004, pe sexe şi medii, în profil teritorial. În: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova. Recensământul populaţiei din 2004. Caracteristici demografice, naţionale, lingvistice, culturale. [online]. Chişinău, 2004. http://www.statistica.md/pageview.php?l=ro&idc=295&id=2234 (citat 02.09.2009) 4 Fără raioanele de Est şi mun. Bender 5 Pentru anul 2004, persoanele care s-au considerat români, au fost incluşi de către autor în comunitatea etnică titulară.
173
Anexa 3.Participarea electoratului din UTAG la procesele electorale naţionale şi regionale6
Tabel 3.1. Participarea la alegerile parlamentare 1998 2001 2005 2009, aprilie 2009, iulie
număr7 %8 număr % număr % număr % număr % Total pe republică
1680470 69,1 1606703 67,5 2430537 64,8 2704103 57,6 2708381 58,8
În UTAG 69894 70,6 55058 58,1
92057 60,6 107172 53,7 103517 55,7
Tabel 3.2. Participarea la alegerile parlamentare 2010, 28 noiembrie
număr9 %10 Total pe republică
1732944 65.49
În UTAG 57589 53.4 Tabel 3.3. Participarea la alegerile în Adunarea Populară a UTAG
1995 1999 2003 2008 număr % număr % număr % număr %
71519 67,8 55438 55,1 -11 - - 60,5
Tabel 3.4. Participarea la alegerile pentru funcţia de Guvernator al UTAG 199512 1999 2002,
6 octombrie 2002,
20 octombrie 2006
17 decembrie 2010
26 decembrie număr % număr % număr % număr % număr % număr %
71519 67,8 55438 55,1 38361 41,4 43500 46,9 57177 62,6 62780 50
6 Arhiva Comisie Electorale Centrale a Găgăuziei. 7 Numărul total al alegătorilor care au votat. 8 Procentul alegătorilor care au votat din numărul total al alegătorilor înscrişi în liste. 9 Numărul total al alegătorilor care au votat. 10 Procentul alegătorilor care au votat din numărul total al alegătorilor înscrişi în liste. 11 Lipsesc date. 12 În toate cazurile enunţate se au în vedere rezultatele primului tur de scrutin.
174
Anexa 4. Opţiunea ideologică a electoratului din UTAG în cadrul alegerilor parlamentare
Anul Partid/Bloc electoral13 Voturi
% Doctrina14 Orientare politică
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 70,2 comunismul stânga Blocul electoral „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă”
8,7 social-democraţia
centru-stânga
Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova
5,8 socialismul stânga
Blocul electoral „Alianţa civică „Furnica”” 2,5 social-democraţia
centru-stânga
1998
Blocul electoral „Unitatea Socialistă” 2,3 socialismul stânga Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 80,6 comunismul stânga Blocul electoral „Alianţa Braghiş” 6,5 social-
democraţia centru-stânga
2001
Partidul Democrat din Moldova 4,8 social-democraţia
centru-stânga
Blocul electoral „Patria - Rodina” 51,5 socialismul stânga Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 30,8 comunismul stânga Blocul electoral „Moldova Democrată” 6,1 social-
liberalism centru-dreapta
Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie”
5,3 socialism stânga
2005
Partidul Uniunea Muncii „Patria - Rodina” 2,0 socialism stânga Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 63,7 socialism stânga Uniunea Centristă din Moldova 15,4 social-
democraţia centru-stânga
2009 5 aprilie
Partidul Social Democrat 14,9 social-democraţia
centru-stânga
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 77,8 socialism stânga Partidul Social Democrat 9,9 social-
democraţia centru-stânga
Partidul Democrat din Moldova 5,9 social-democraţia
centru-stânga
2009 29 iulie _______
Alianţa „Moldova Noastră” ___________________________________
3,3 ______
social-liberalism__
centru-dreapta___________
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 59,42 socialism stânga Partidul Social Democrat 6,4 social-
democraţia centru-stânga
Partidul Democrat din Moldova 15,82 social-democraţia
centru-stânga
Alianţa „Moldova Noastră”
0,67 social-liberalism
centru-dreapta
2010 28 noembrie
Partidul Umanist din Moldova 6,44 socialism centru-stânga
13 Au fost selectate partidele şi blocurile electorale care au acumulat peste 2% din sufragiile exprimate în UTAG. 14 Este dedusă din programele partidelor valabile pentru data alegerilor.
175
Anexa 5. Rezultatele alegerilor parlamentare15
Voturi (%)16 Anul Partid/Bloc electoral Total pe
republică UTAG
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 30,0 70,2 Blocul electoral „Convenţia Democrată din Moldova” 19,4 0,8 Blocul electoral „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă”
18,2 8,7
Partidul Forţelor Democratice 8,8 1,2 Partidul Democrat Agrar din Moldova 3,6 1,2 Blocul electoral „Alianţa civică „Furnica”” 3,3 2,5 Blocul electoral „Alianţa Forţelor Democratice” 2,2 0,2 Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova 1,9 5,8
1998
Blocul electoral „Unitatea Socialistă” 1,8 2,3 Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 50,1 80,6 Blocul electoral „Alianţa Braghiş” 13,4 6,5 Partidul Popular Creştin Democrat 8,2 0,3 Partidul Renaşterii şi Concilierii 5,8 1,1 Partidul Democrat din Moldova 5,0 4,8 Partidul Naţional Liberal 2,8 0,1
2001
Partidul Social Democrat din Moldova 2,5 0,2
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 46,0 30,8 Blocul electoral „Moldova Democrată” 28,5 6,1 Partidul Popular Creştin Democrat 9,1 0,8 Blocul electoral „Patria - Rodina” 5,0 51,5 Partidul Social Democrat din Moldova 2,9 0,6 Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie” 2,8 5,3
2005
Partidul Uniunea Muncii „Patria - Rodina” 0,9 2,0
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 49,5 63,7 Partidul Liberal 13,1 0,5 Partidul Liberal Democrat din Moldova 12,4 1,3 Alianţa „Moldova Noastră” 9,8 0,7 Partidul Social Democrat 3,7 14,9 Partidul Popular Creştin Democrat 3,0 0,7 Partidul Democrat din Moldova 3,0 1,3
2009 5 aprilie
Uniunea Centristă din Moldova 2,8 15,4
15 Rezultatele înregistrate la alegerile parlamentare de către cei mai reprezentativi concurenţi electorali din perspectiva comparativă: UTAG vs. Total pe republică. 16 Au fost incluse în baza de date partidele şi blocurile electorale care au acumulat peste 2% în cel puţin unul din cele două cazuri cercetate (total pe ţară sau doar în UTAG).
176
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 44,7 77,8 Partidul Liberal Democrat din Moldova 16,6 1,3 Partidul Liberal 14,7 0,4 Partidul Democrat din Moldova 12,5 5,9 Alianţa „Moldova Noastră” 7,4 3,3
2009 29 iulie _______ Partidul Social Democrat 1,9 9,9
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova 39,42 59,42 Partidul Liberal Democrat din Moldova 29,42 6,22 Partidul Liberal 9,96 0,51 Partidul Democrat din Moldova 12,72 15,82 Alianţa „Moldova Noastră” 2,05 0,67 Partidul Social Democrat 0,59 6,40
2010 28 noembrie
Partidul Umanist din Moldova 0,90 6,44
177
Anexa 6. Evoluţia climatului interetnic în Republica Moldova17
Tabel 6.1. Climatul interetnic actual faţă de cel de acum 15 ani (sondajul a fost realizat în 2004-2005)18
Eşantion Moldoveni Ruşi Ucraineni Găgăuzi Bulgari
Grup etnic
+ - + - + - + - + - Moldoveni 30% 27% 24% 28% 31% 18% 29% 18% Ruşi 28% 35% 15% 8% 29% 4% 28% 6% Ucraineni 23% 19% 20% 9% 24% 7% 25% 7% Găgăuzi 16% 17% 14% 7% 6% 6% 27% 9% Bulgari 14% 15% 15% 6% 5% 4% 23% 5%
Tabel 6.2. Climatul interetnic actual faţă de cel de acum 5 ani (sondajul a fost realizat în 2004-2005)19
Eşantion Moldoveni Ruşi Ucraineni Găgăuzi Bulgari
Grup etnic
+ - + - + - + - + - Moldoveni 28% 24% 21% 13% 28% 15% 30% 12% Ruşi 26% 28% 14% 6% 24% 6% 30% 4% Ucraineni 20% 14% 18% 9% 19% 6% 26% 4% Găgăuzi 13% 17% 11% 8% 4% 5% 27% 8% Bulgari 13% 11% 12% 7% 4% 4% 19% 6%
Tabel 6.3. Climatul interetnic actual faţă de cel de acum un an (sondajul a fost realizat în 2004-2005)20
Eşantion Moldoveni Ruşi Ucraineni Găgăuzi Bulgari
Grup etnic
+ - + - + - + - + - Moldoveni 22% 21% 19% 10% 29% 12% 28% 9% Ruşi 21% 24% 13% 6% 25% 5% 28% 4% Ucraineni 17% 14% 14% 9% 21% 6% 23% 5% Găgăuzi 13% 13% 8% 8% 4% 4% 27% 6% Bulgari 12% 8% 10% 7% 4% 3% 19% 6%
17 Petruţi D. Un model empiric al relaţiilor interetnice reflectat în Etnobarometru. În: Etnobarometrul în Republica Moldova. Chişinău: Gunivas, 2006, p.9-52. 18 După părerea dvs., relaţiile dintre [esantion] şi [grup etnic] din Republica Moldova sunt în prezent mai bune sau mai proaste faţă de acum 15 ani? ”+” – procente pentru răspunsurile mult mai bune şi ceva mai bune; ”-” – procente pentru mult mai proaste şi ceva mai proaste. 19 După părerea dvs., relaţiile dintre [esantion] şi [grup etnic] din Republica Moldova sunt în prezent mai bune sau mai proaste faţă de acum 5 ani? ”+” – procente pentru răspunsurile mult mai bune şi ceva mai bune; ”-” – procente pentru mult mai proaste şi ceva mai proaste. 20 După părerea dvs., relaţiile dintre [esantion] şi [grup etnic] din Republica Moldova sunt în prezent mai bune sau mai proaste faţă de acum un an? ”+” – procente pentru răspunsurile mult mai bune şi ceva mai bune; ”-” – procente pentru mult mai proaste şi ceva mai proaste.
178
Anexa7. Climatul interetnic: aspecte lingvistice şi atitudinale21
Tabel 7.1. Cunoaşterea reciprocă a limbilor22 Limba
Moldovenească Rusă Ucraineană Găgăuză
1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 Moldovenii 91% 5% 2% 27% 35% 24% 2% 4% 13% 0% 0% 1% Ruşii 12% 20% 23% 98% 1% 0% 16% 11% 20% 2% 0% 1% Ucrainenii 11% 19% 26% 80% 14% 4% 89% 5% 4% 0% 0% 0% Găgăuzii 1% 2% 18% 60% 29% 8% 1% 2% 8% 97% 0% 1% Bulgarii 12% 14% 19% 67% 23% 8% 4% 2% 12% 8% 3% 4%
Tabel 7.2. Nivelul de încredere reciprocă23 Eşantion
Moldoveni Ruşi Ucraineni Găgăuzi Bulgari Oamenii din RM 58% 69% 75% 66% 68% Moldovenii din RM
63% 71% 73% 65% 70%
Ruşii din RM 36% 78% 75% 76% 77% Ucrainenii din RM 31% 70% 80% 67% 68% Găgăuzii din RM 18% 56% 43% 78% 63% Bulgarii din RM 21% 58% 45% 67% 81% Românii din RM 42% 52% 44% 38% 47%
21 Petruţi D. Un model empiric al relaţiilor interetnice reflectat în Etnobarometru. În: Etnobarometrul în Republica Moldova. Chişinău: Gunivas, 2006, p.9-52. 22 ”Cât de bine vorbiţi în limba … ?”, unde 1 = ”Vorbesc la perfecţie”, 2 = ” Vorbesc foarte bine, deşi am accent” şi 3 = ” Mă fac înţeles în majoritatea situaţiilor”. 23 Câtă încredere aveţi în … ? (Procente pentru ”Foarte multă” şi ”Multă încredere”).
179
Anexa 8. Reprezentarea etniilor în legislaturile parlamentare24
Legislatura parlamentară 1990-1994 1994-1998 1998-2001 2001-2005
Apartenenţa etnică
număr % număr % număr % număr % Moldoveni/Români 270 71,2 91 70,0 99 84,6 79 63,7 Ucraineni 33 8,7 7 5,4 6 5,1 22 17,7 Ruşi 63 16,6 16 12,3 4 3,4 11 8,9 Găgăuzi 10 2,7 6 4,6 6 5,2 9 7,3 Alţii 1 0,3 5 3,9 2 1,7 3 2,4 Lipsesc date 2 0,5 5 3,8 0 0 0 0 Total 379 100 13025 100 117 100 124 100
24 Realizat în baza: Protsyk O., Osoian I. Ethnic or multi-ethnic parties? Party competition and legislative recruitment in Moldova. În: Flensburg, ECMI Working Paper N. 47, 2009. (forthcoming). 25 Se are în vedere numărul total de persoane ce au avut calitatea de deputat pe parcursul legislaturii.
180
Anexa 9. Componenţa clasei politice naţionale şi regionale din perspectiva reprezentanţilor autorităţilor eligibile
Autorităţile centrale
ale Republicii Moldova Autorităţile regionale
ale UTAG Anii
Preşedintele Republicii Moldova
Preşedintele Parlamentului
Guvernatorul Preşedintele Adunării Populare
1994 Mircea Snegur (ales Petru Lucinschi 1995 în 1991). Apartenenţa
politică: PDAM, PRCM.
Apartenenţa politică: ales deputat pe listele PDAM
Gheorghe Tabunşcic Apartenenţa politică: susţinut de PDAM
Petru Paşalî Apartenenţa politică: neafiliat politic
1996 Petru Lucinschi 1997 Apartenenţa politică:
neafiliat politic Dumitru Moţpan Apartenenţa politică: PDAM
1998 Dumitru Diacov 1999 Apartenenţa politică: Dumitru Croitor Mihai Kendighelean 2000 MpMDP 2001 Vladimir Voronin Eugenia Ostapciuc
Apartenenţa politică: MpMDP
Apartenenţa politică: neafiliat politic
2002 Apartenenţa politică: PCRM
Apartenenţa politică: PCRM
Gheorghe Tabunşcic Apartenenţa politică: PCRM
Ivan Kristioglo Apartenenţa politică: neafiliat politic
2003 Stepan Esir 2004 Apartenenţa politică: 2005 Vladimir Voronin Marian Lupu PCRM 2006 Apartenenţa politică: Apartenenţa politică: Mihail Formuzal 2007 PCRM ales deputat pe Apartenenţa
politică: PPR
2008 listele PCRM Ana Harlamenco Vladimir Voronin Apartenenţa politică: PCRM
2009 Mihai Ghimpu (asigură interimatul funcţiei) Apartenenţa politică: PL
Mihai Ghimpu Apartenenţa politică: PL
Apartenenţa politică: neafiliat politic
2010 Marian Lupu Mihail Formuzal Apartenenţa politică: Apartenenţa
politică: PPR
ales deputat pe listele PDM
Legendă: PDAM – Partidul Democrat din Moldova; PRCM – Partidul Renaşterii şi Concilierii
din Moldova; MpMDP – Mişcarea pentru o Moldovă Democrată şi Prosperă; PCRM – Partidul Comuniştilor din Moldova; PPR – Partidul Popular Republican; PL - Partidul Liberal.
181
Anexa 10. Distanţa socială dintre tinerii din Republica Moldova26
Prieteni Vecini Colegi Cetăţeni Moldoveni Chişinău - ruşi, ucraineni bulgari găgăuzi Comrat ruşi găgăuzi - bulgari, ucraineni Rîbniţa ruşi bulgari, ucraineni,
găgăuzi - -
Ruşi - ucraineni moldoveni, bulgari, găgăuzi
-
Ucraineni ruşi moldoveni bulgari, găgăuzi - Bulgari ruşi ucraineni - moldoveni,
găgăuzi Găgăuzi Adolescenţi ruşi ucraineni - moldoveni,
bulgari Studenţi ruşi ucraineni moldoveni,
bulgari -
26 Tabel realizat în baza: Кауненко И., Гашпер Л. Психологические особенности этнической идентичности подростков и юношей Молдовы. În: Кросс-культурная психология. Актуальные проблемы. (Под ред. Почебут Л.). Санкт-Петербургский университет, 2005, стр.329-348.
182
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnatul, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat,
se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
Numele de familie, prenumele: Mironova Svetlana
Semnătura:
Data:
183
CURRICULUM VITAE
Date personale Prenume, nume Mironova Svetlana Domiciliu str. Izmail 24, ap.4, 3805, mun. Comrat, Republica Moldova Telefon serviciu (373) 298 2-51-05; domiciliu (373) 298 2-46-35; mobil
079558132 E-mail [email protected] Născut 17.06.1974 Cetăţenia Republica Moldova Starea familiară căsătorită, doi copii Studii 2005-prezent doctorat în ştiinţe politice, catedra „Ştiinţe Politice”, Universitatea
de Stat din Moldova 2001-2002 masterat în drept, Universitatea Criminologică din Moldova 1997-2001 licenţă în drept, Universitatea de Stat din Comrat 1993-1996 licenţă în psihologie, Universitatea de Stat din Tiraspol Experienţă profesională 2009-prezent directorul reprezentanţei Centrului pentru drepturile omului în
UTAG 2003-2009 lector, Universitatea de Stat din Comrat 2001-2003 lector, Colegiul Criminologic din Comrat 1996-2000 profesor, şcoala medie nr. 2, mun. Comrat Direcţii de cercetare ştiinţifică prioritare Instituţionalizare Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia; Respectarea drepturilor omului Limbi posedate Găgăuza nativ Moldoveneasca/Româna mediu Rusa fluent Engleza mediu Abilităţi suplimentare: lucru profesionist cu programe PC.