69
Şcoala nr. 5 “Principesa Elena Bibescu”, Bârlad, România
Grigiskes „Sviesos” Secondary School – Vilnius, Lituania
Istituto D’Istruzione Superiore “Sibilla Aleramo” – Roma, Italia
Liceul de Artă „George Apostu” – Bacău, România.
"UNIŢI ÎN DIFERENŢE”
PROIECT MULTILATERAL COMENIUS
„O COLECŢIE DE TRADIŢII COMUNE ŞI SPECIFICE
POPOARELOR ITALIAN, LITUANIAN ŞI ROMÂN”
EDITURA „SFERA”, IULIE 2011
ISBN 978-606-573-136-3
70
Școala nr. 5 “Principesa Elena Bibescu”,
Bârlad, România
Membrii echipei:
Carmen-Silvia Ouatu – coordonator proiect
Maricela Popa – director
Aurelia – Melania Juverdeanu - profesor
Diana Elena Bicher - profesor
Mihai Boholţeanu - profesor
Niculina Liliana Arteni - profesor
Jenica Năstase – profesor
Lucica Adam - profesor
Crina Bârgău – profesor
Petru Vasilache - profesor
Valerica Lupu - profesor
Eugen Iftene – profesor
Brumă Alexandru - elev
Creţu Alexandru - elev
Ichim Alexandra - elev
Ursachi Katerina - elev
Bănuţi Andrei - elev
Dorofte Florina - elev
Onica Petronela - elev
Rusu Beatrice - elev
Stan Adelina - elev
Şuşnea Mădălina - elev
Grigiskes „Sviesos” Secondary School –
Vilnius, Lituania
Membrii echipei:
Dalia Tarosaite – coordonator echipa
Jonas Komicius – director
Vijole Petrosiene – profesor
Sigita Makniene - profesor
Gabriele Tarosaite - elev
Monika Backyte - elev
Mindaugas Pukelevicius - elev
Justinas Valatkevicius - elev
Silvija Sadovskaja - elev
LizaTofan - elev
Mantas Boronilscikovas - elev
Egle Luciunaite - elev (8A)
Justas Sinkus elev (7A)
Merseda Srubenaite - elev (8C)
Egidijus Rapsevičius - elev (8A)
Arturas Burba - elev (8A)
Istituto D’Istruzione Superiore “Sibilla
Aleramo” – Rome, Italia
Membrii echipei:
Ilario Finis – coordonator echipa
Raimondo Marco - profesor
Chiara Letizia Rosanna - profesor
Musci Angela – profesor
Patricya Bobak - elev
Mioara Madalina Leocà - elev
Martina Saccomandi - elev
Vocational High School „George Apostu”
- Bacău, Romania.
Team members:
Mihaela Cojocaru – coordonator echipa
Dana Birzu – director
Leahu Antonela – director adjunct
Burlacu Ioan - profesor
Geliman Iuliana - profesor
Blaj Florin - profesor
Petrescu Ionela-Livioara - profesor
Milon Laura - profesor
Radu Luminiţa – profesor
Petrescu Ionela - profesor
Cristina Popa - profesor
Claudia Vasilache - profesor
Popa Mariana - profesor
Delia Florica - elev
Ioana Fartadi - elev
Păduraru Georgiana - elev
Sava Alin - elev
Preser Alexandra - elev
Rotaru Miruna - elev
Botezatu Mădălin - elev
71
Cuprins I. Legende şi basme populare……………………….………………………73
I.1. Legende de întemeiere …………………………………………………...…73
Romulus şi Remus, legenda întemeierii Romei…………………………75
Vilnius, legenda întemeierii ……………………………………………...76
Dragoş Vodă – mândru ca şi soarele. Legenda de întemeiere a
Moldovei……………………………………………………………………….…77
I.2. Basme populare specifice. Dramatizări…………………………………....79
Prinţesa şi zâna………………………………………………...………….81
Egle, regina şerpilor …………………………………………………...…82
Sarea în bucate …………………………………………………………...84
Legenda Babei Dochia……………………………………………………86
II. Tradiţii comune şi specifice………………………………………………89
Un calendar care conţine sărbătorile oficiale, religioase şi tradiţionale,
cu scurte descrieri ale obiceiurilor populare româneşti …………….…91
Crăciunul în România …………………………………………………....93
Crăciunul în Lituania …………………………………………….………95
Crăciunul în Italia ………………………………………..………………96
Infiorata Bolsena – Festivalul florilor de la Bolsena…………………....98
Târgul Kaziukas…………………………………………………………..99
24 iunie –Sânzienele/Drăgaica…………………………………………100
III. Mâncare comună şi specifică …………………………………………..101
Cozonacul – o prăjitură tradiţională românească…………………….103
Panettone – „cozonacul” Italian……………………………………….104
Sarmale…………………………………………………………………..105
Sarmale lituaniene Balandėliai („porumbei micuţi”) ……………….105
Pizza italiană …………………………………………………………….107
Sakotis şi prăjitura muşuroi ……………………………………………109
Tochitura şi răcitura ……………………………………………………110
IV. Muzică, dansuri şi costume populare ………………………………….111
72
Costume populare româneşti …………………………………………..113
Costumul tradiţional lituanian …………………………………………115
Muzica populară lituaniană…………………………………………….116
Muzică tradiţională românească………………………………………118
Dansul popular italian ………………………………………………….121
Dansul popular lituanian ……………………………………………….122
Dansul popular românesc ………………………………………………123
73
I. LEGENDE ŞI BASME POPULARE
I.1. LEGENDE DE ÎNTEMEIERE
74
75
ROMULUS ŞI REMUS LEGENDA ÎNTEMEIERII ROMEI
Lângă malurile Tibrului, într-o colibă
sărăcăcioasă, locuia un cioban, Faustulus şi
soţia sa, Laurentia. Într-o seară, obosit,
Faustulus stătea în pragul uşii în timp ce
Laurentia pregătea masa de seară. Deodată,
în pădure, auzi un zgomot şi, acolo, spre
râu, văzu o umbră strecurându-se înspre
mal...
Faustulus se gândi să se ducă să
vadă ce s-a întâmplat; îi spuse soţiei să
aştepte şi merse, cu atenţie, spre malul
Tibrului. Din cauza ploilor recente, râul se
revărsase peste câmp şi pământul era plin
de băltoace mari de apă.
Într-una din băltoace,
la rădăcina unui copac,
Faustulus văzu o lupoaică
mare, întinsă pe o parte şi care
alăpta doi prunci cu laptele ei.
El crezu că visează. Se retrase
în linişte şi se întoarse la colibă
unde începu să-i spună soţiei, care nu-l
credea, despre lupoaica care alăpta gemenii
şi o luă de braţ şi o trase după el, spre râu.
La scurt timp, cei doi orfani au fost luaţi de
Faustulus şi Laurentia. Ei au crescut rapid şi,
în câţiva ani, au devenit doi flăcăi puternici,
un pic cam sălbatici, dar cuminţi.
Faustulus i-a numit Romulus şi
Remus şi ei l-au respectat ca pe un tată; în
fiecare zi mergeau mai departe de colibă în
căutarea de noi aventuri. Legenda spune că,
o dată ce s-au făcut mari, Romulus şi Remus
şi-au aflat istoria şi s-au întors la Alba Longa,
l-au pedepsit pe crudul Amulio şi l-au
eliberat pe Numitore, bunicul lor.
Apoi, au obţinut permisiunea
bunicului lor de a părăsi Alba Longa şi de a
merge pe malurile Tibrului pentru a pune
bazele unui oraş nou. Dar care dintre ei să
dea numele oraşului? Au hotărât ca să
observe stolurile de păsări şi, care dintre ei
ar fi văzut mai multe, ar fi dat numele
oraşului. Norocul a fost de partea lui
Romulus care a luat un plug şi, pe dealul
Palatine, a trasat hotarul oraşului pe care l-a
numit Roma.
21 Aprilie a fost ziua
care, acum 753 de ani înainte
de naşterea lui Isus Christos, a
marcat naşterea unui oraş nou
dar, din nefericire, a însemnat,
de asemenea, şi sfârşitul vieţii
lui Remus. S-a stabilit ca
nimeni, pentru nici un motiv, să nu poată
trece dincolo de hotar fără permisiunea
conducătorului. Dar Remus, din invidie sau
în glumă, l-a trecut dintr-o săritură şi,
râzând, a exclamat: „Vedeţi ce uşor a fost!”
Romulus, plin de mânie, a scos sabia
şi l-a omorât, spunând că oricine a insultat
numele Romei trebuie să moară. Romulus,
rămas singur, a condus cu înţelepciune,
apoi, într-o zi, în timpul unei furtuni, a
dispărut, fiind răpit de zeul Marte şi dus în
cer.
Consemnat de către dl. Prof. Ilario Finis – coordonatorul echipei Comenius din Italia
Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Silvia Ouatu
Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
76
VILNIUS – LEGENDA ÎNTEMEIERII
Odată, Marele Duce Gediminas, împreună cu
servitorii şi curtenii săi, a plecat într-o expediţie lungă
de vânătoare. Toată ziua şi-au petrecut-o în pădure,
sunând din cornuri şi vânând animale sălbatice.
Noaptea, toţi vânătorii, obosiţi, s-au adunat pe un deal
– aproape de confluenţa râurilor Neris şi Vilnele. Ei şi-au
adus toată prada acolo – elani cu coarne lungi şi
rămuroase, lupi, urşi cu blană deasă.
Gediminas vânase cel mai mare bour/zimbru. Cu
toţii se mirau de mărimea sa, deoarece nimeni nu
văzuse un animal aşa de uriaş. Noaptea era liniştită şi
caldă, iar Gediminas a hotărât să rămână pe deal peste
noapte. Îi plăcea locul foarte mult: dealul era acoperit
de mulţi stejari bătrâni şi mesteceni albi; apele râului
Neris curgeau la poalele dealului. Dimineaţa, Gediminas
povesti visul minunat pe care îl avuse.
Pe vârful dealului se făcea că era un lup mare din fier şi urletul său era atât de puternic
încât parcă ar fi fost o sută de lupi care urlau o dată. Nimeni nu a putut explica ce însemna visul,
deci, curtenii lui Gediminas l-au adus pe marele preot Lizdeika. El i-a spus marelui duce că lupul
de fier era semnul unui oraş mare pe care Ducele ar trebui să-l construiască pe acest deal, iar
oraşul va fi tot atât de puternic ca şi fierul. Duşmanii vor ataca oraşul de multe ori, dar nu-l vor
ocupa sau demola. Urletul cel tare înseamnă că vestea despre acest oraş puternic şi bogat se va
răspândi în întreaga lume.
Gediminas a construit un oraş pe acel deal şi l-a numit Vilnius. După aceea, însuşi
Gediminas s-a mutat la Vilnius.
De-a lungul veacurilor, cuvintele marelui preot referitoare la bunăstarea şi măreţia
oraşului s-au adeverit şi Vilnius a devenit capitala Lituaniei.
Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Silvia Ouatu
Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad) Ilustrat de Justas Sinkus, 7a – elev, membru al echipei Comenius din Lituania
77
DRAGOŞ VODĂ – MÂNDRU CA ŞI SOARELE
LEGENDA DE ÎNTEMEIERE A MOLDOVEI
Au fost o dată ca niciodată, cu
mulţi, mulţi ani în urmă, patru regi: Gelu,
românul de pe râul Someş, Menumerut
de pe Crişana şi Basarab de pe Argeş,
în Ţara Românească.
Cel de-al patrulea era Dragoş şi
trăia în acea parte a ţării numită
Maramureş. El era un bun gospodar şi
un conducător iscusit, dar şi un vânător
împătimit. Îi plăcea foarte mult să
vâneze bouri, urşi, cerbi, căprioare şi
lupi cenuşii.
Povestea spune că, o dată, în
timp ce vâna, auzi
că fraţii lui, românii
care locuiau în
partea de est a
Munţilor Carpaţi,
pe valea râurilor
Siret şi Prut,
sufereau mult
pentru că erau
jefuiţi şi omorâţi de
către Tătari.
Tătarii nu puteau fi întrecuţi în
călărit de nimeni. Obişnuiau să vină în
ţara noastră, călare pe caii lor iuţi ca
vântul. Loveau pe oricine cu săbiile lor
curbate numite „iatagane”. Iar săgeţile
trimise din arcurile lor zburau repede ca
gândul şi-şi atingeau imediat ţinta. Pe
cap purtau căciuli mari făcute din blană
de oaie şi se apărau cu nişte scuturi
rotunde, din fier.
Împreună cu vitejii săi din
Maramureş, Dragoş a traversat munţii
spre est pentru a-i ajuta pe moldoveni
să lupte cu tătarii.
Un bour, mare cât un bivol, cu
coarne ascuţite şi ochi fioroşi, a apărut
în faţa lui Dragoş, în munţi. Molda,
căţeaua lui Dragoş, l-a simţit prima.
Simţind animalul, a fugit după el, lătrând
înverşunat. Dragoş a tras o săgeată în
bour şi l-a străpuns cu suliţa.
Rănit şi plin de sânge, bestia a
continuat să fugă prin pădure. În plus,
bourul a traversat
şi un râu lat. Molda
a alergat după
animal cu toate
puterile ei, pentru
a-l prinde. Dar,
deoarece râul era
adânc şi curgea
repede, sărmana
Molda s-a înecat.
Fiind adânc
îndurerat de moartea Moldei, dar, în
aceaşi timp, mulţumit că a omorât
bourul, Dragoş a numit râul „Moldova”,
în amintirea căţelei sale fidele, Molda.
Întorcându-se victorios din
bătălie, când a mai revenit prin părţile
acelea, voievodul a numit acea regiune
Moldova.
Consemnat de către dna prof. Aurelia Melania Juverdeanu – membră a echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
78
79
I.LEGENDE ŞI BASME POPULARE
I.2. BASME POPULARE SPECIFICE.
DRAMATIZĂRI
80
81
PRINŢESA ŞI ZÂNA
Scena întâi:
Prinţesa: Pot să mă duc în pădure, tată? Regele: Nu, eşti prea tânără. Este periculos, fata mea! Mama vitregă: Ai treabă în casă, du-te imediat! Naratorul: În secret, Prinţesa fugi în pădure, plângând, unde întâlneşte nişte animale: iepurele, pantera şi calul.
Scena a doua:
Iepurele: Ce ţi s-a-ntâmplat? Pantera: Nu mai plânge! Nu te teme! Suntem aici să te ajutăm! Calul: Sunt foarte puternic. Eu şi cu stăpânul meu, care este un Prinţ frumos şi bun, te vom ajuta. Vino cu mine! Te voi duce la el! Naratorul: Calul o duce pe Prinţesă în regatul Prinţului. Prinţul o vede. El este fascinat de frumuseţea ei şi se îndrăgosteşte de ea la prima vedere.
Scena a treia:
Prinţul: De ce ai fugit, fată frumoasă? Prinţesa: Pentru că mama mea vitregă este rea şi mă ţine încuiată în casă! Prinţul: Eşti atât de frumoasă încât aş dori să mă însor cu tine. Dacă vrei, voi organiza ceremonia pentru săptămâna viitoare, deci, nu vei mai fi supusă unor astfel de umilinţe. Aşteaptă, am o idee! Daniela! Fata în casă: Da, Prinţe! Care ţi-e porunca? Prinţul: Ad-o imediat pe Zână! Fata în casă: Bine! Mă duc şi mă întorc imediat.
Scena a patra:
Naratorul: Fata în casă merge să o aducă pe Zână şi se întoarce cu ea la Prinţ. Zâna: Nu te îngrijora, dragă. Îţi cunosc situaţia; te voi ajuta să-ţi rezolvi problema! Naratorul: Zâna priveşte în oglindă şi, cu puterile ei magice, o transformă pe mama vitregă înt-un porc sălbatic. Îl duce în pădure şi îl lasă acolo; apoi, vânătorul soseşte şi îl omoară. Vânătorul: Bum! Bum! Bum!
Scena a cincea:
Naratorul: Toată lumea s-a adunat la castelul Prinţului. Regele îşi îmbrăţişează fiica şi îşi dă deplinul consimţământ la căsătoria ei. Prinţul: Oh! În sfârşit, ne putem căsători! Prinţesa: Da, dragostea mea! Toate personajele: Oh! Ce zi minunată! Naratorul: O petrecere mare este organizată şi cu toţii au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Dramatizare : prof. Chiara Letizia Rosanna - membră a echipei Comenius din Italia
Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Silvia Ouatu
Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
82
EGLE – REGINA ŞERPILOR
Undeva în Lituania, trăia, o dată, o
familie care avea trei fiice şi nouă băieţi.
Cea mai tânără dintre fete, Egle, era şi cea
mai frumoasă dintre ele.
Într-o zi, Egle şi surorile sale s-au dus la un
lac frumos pentru o baie de seară. Şi-au lăsat
hainele pe mal şi au alergat în apa rece.
După ce au înotat şi s-au îmbăiat cât au vrut,
fecioarele au ieşit din apă şi au început să se
îmbrace. Egle a
descoperit un şarpe în
hainele sale. Şarpele
începu să-i vorbească cu
o voce umană. Îi ceru
lui Egle să se
căsătorească cu el. Egle
nu-şi putea imagina să
se mărite cu un şarpe,
dar dorea ca şarpele să
plece şi de aceea îi
promise că va deveni
soţia lui. Şarpele
alunecă afară din
faldurile rochiei şi
dispăru. Au trecut şapte
zile şi Egle a uitat de
promisiunea sa ciudată.
Într-o dimineaţă, ea auzi un freamăt
mare şi văzu că era făcut de o caleaşcă trasă
de şerpi de iarbă care sâsâiau. Speriată, Egle
spuse părinţilor tot ce s-a întâmplat în acea
noapte la lac. Părinţii lui Egle nu au putut să
accepte gândul de a-şi pierde fata. Au
îmbrăcat o gâscă albă ca o mireasă, au
îmbodobit-o cu flori albe şi au urcat-o în
caleaşcă. Şerpii de iarbă au plecat imediat
spre pădurea din apropiere. Acolo, ei au
auzit un cuc spunând că aceea nu era
mireasa pe care trebuiau să o ducă, ci doar o
gâscă albă. Furioşi, şerpii s-au întors, tunând
şi fulgerând, la casa lui Egle. S-au întors să
ceară adevărata mireasă. Părinţii lui Egle,
care, în continuare, nu doreau să-şi piardă
fiica, le-au dat o oaie îmbrăcată complet în
alb. Cucul i-a prevenit din nou pe şerpi. Ei
au început să ameninţe că vor da foc la casă
dacă vor mai fi înşelaţi încă o dată.
De data aceasta Egle a trebuit să-şi
ţină promisiunea. Şerpii de iarbă au dus-o pe
Egle la mal unde a găsit un tânăr chipeş
aşteptând-o. El i-a spus că era acelaşi şarpe
pe care îl văzuse pe malul
lacului. El era regele
şerpilor – numele său era
Zhilvinas. Zhilvinas a
însoţit-o pe Egle până la
castelul său de sub apă.
Egle a trăit fericită cu soţul
său iubit. A avut patru
copiii – Azhuolas (stejar),
Berzhas (mesteacăn), Uosis
(frasin) şi o fetiţă Drebule
(salcie plângătoare).
Zilele au trecut şi lui
Egle i se făcu dor de casă şi
de plaja însorită. Zhilvinas
i-a promis o călătorie acasă
dacă va uza pantofii de fier
pe care i-a dat. Egle merse
pe pietre şi pietricele dar pantofii nu aveau
nici cea mai mică zgârâitură. Disperată, Egle
apelă la o vrăjitoare bătrână a mării pentru
sfat. Vrăjitoarea îi spuse lui Egle să-i ceară
unui fierar să pună pantofii în forja sa –
pantofii se vor uza curând după aceea. A
doua zi, Egle returnă pantofii uzaţi soţului
său; apoi primi o altă încercare de la el.
Ea trebuia să toarcă un ghem de
mătase. Părea să fie o treabă fără sfârşit,
pentru că nu se răsucea oricât de mult ar fi
tors. Egle se duse încă o dată la vrăjitoarea
mării pentru ajutor. Ea îi spuse lui Egle să
arunce mătasea în focul din cămin. Mătasea
străluci pentru un moment şi focul se stinse
83
pentru că fusese vrăjit. După aceea, ea putu
să termine rapid torsul.
Zhilvinas avu apoi o a treia cerinţă şi
îi ceru lui Egle să coacă nişte pâine pentru a
o duce acasă, la familia ei. Dacă termina şi
această încercare, ea ar fi fost liberă să
meargă. Atunci, el ascunse toate vasele din
bucătărie, cu excepţia unei site vechi.
Lacrimi începură să curgă pe faţa luminoasă
a lui Egle căci nu ştia cum să facă pâine fără
nici o tigaie. Bătrâna vrăjitoare a ajutat-o
încă o dată pe Egle. Egle a fost învăţată să se
ducă la izvorul cu apă proaspătă, să găsească
nişte lut moale şi să umple găurile sitei cu el
– apoi va putea aduce acasă nişte apă şi să
facă un aluat pentru pâine. După ce a
îndeplinit şi această cerinţă, nu mai era
nimic care s-o reţină pe Egle de a merge
acasă. Zhilvinas i-a spus lui Egle şi copiilor
să nu stea mai mult de nouă zile şi, la
întoarcerea pe malul mării, să-l strige pe
nume şi să spună: dacă eşti în viaţă, vino ca
o spumă de lapte, dacă eşti mort, vino ca o
spumă de sânge.
Egle plecă cu fii săi şi fiica sa.
Neamurile sale nu se mai aşteptau vreodată
să-şi vadă pe fiica lor cea mai dragă în viaţă
din nou şi au ţinut o petrecere mare pentru a
celebra vizita ei.
Fraţii lui Egle nu mai doreau să o
piardă pe Egle din nou şi au complotat să îl
omoare pe iubitul său soţ. Noaptea îl luară
pe cel mai mare dintre băieţi şi începură să-l
întrebe cum urmau să-l cheme pe tatăl lor
când doreau să se întoarcă acasă. Dar
Azuolas era un băiat hotărât şi nu-şi trădă
tatăl. Nici Berzas şi Uosis, când au fost
întrebaţi de către fraţii lui Egle în
următoarele două zile. În cea de-a patra zi,
fraţii au luat-o pe micuţa Drebule la păşune.
Celei mici i-a fost teamă de unchii săi furioşi
şi de nuielile lor şuierătoare. De frică că ar
putea să o rănească, ea, plângând, le spuse
totul despre cântec. Fraţii, imediat, au plecat
la mare şi l-au chemat pe Zhilvinas. Ei au
văzut că valurile aveau o spumă ca de lapte
şi pe Zhilvinas venind spre ei şi l-au atacat
pe Zhilvinas cu coasele lor.
După nouă zile, Egle plecă spre casă.
Pe ţărmul mării ea cântă cântecul pe care
soţul său o învăţase. Apoi, se uită după
spuma ca de lapte a mării. Dar, în schimb,
tot ce văzu era spuma mării de un roşu-
închis. O durere adâncă cuprinse inima lui
Egle; ea azvârli un blestem asupra copiilor
ei şi cu toţii s-au transformat în copaci mari
lituanieni. Băieţii au devenit copaci care
sunt valoroşi şi azi pentru tăria lor. Fiica cea
mică s-a transformat într-o salcie
plângătoare fragilă care se scutură la cea mai
mică adiere de vânt. Egle s-a transformat
într-un brad şi a rămas aproape de ţărmul
mării pentru a-şi jeli soţul pe veci.
Consemnat de Egidijus Rapsevičius, Arturas Burba, 8a – elevi,
Membri ai echipei Comenius din Lituania
Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Silvia Ouatu
Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
84
SAREA IN BUCATE
(basm dramatizat)
PERSONAJE:
. Naratorul;
. Împăratul;
. Fetele Împăratului;
. Prinţul;
. Servitorul;
. Curteni.
ACTUL I
Împăratul şi cele trei fete ale sale stau intr-un colţ, înconjuraţi de curteni.
Naratorul vine din colţul opus, in faţa publicului:
NARATORUL (f. Emfatic): - A fost o dată ca niciodată un Împărat puternic (arată spre
Împărat care, mândru, face câţiva paşi înainte) şi el avea trei fete frumoase (pe rând, ele vin
lângă tatăl lor: primele două îl înconjoară cu multă afecţiune, cea de-a treia stă puţin mai departe
de ei). Intr-o zi, Împăratul îşi întrebă fetele: (Naratorul păşeşte mai în spate)
ÎMPĂRATUL: - Dragele mele fete, voi vă iubiţi tatăl? (toate fetele răspund: - Da, desigur!).
Atunci, spuneţi-mi cât de mare este dragostea voastră pentru mine!
PRIMA FATĂ (umilă, vine în faţa tatălui său): - Dragă tată, te iubesc atât de mult …. Te
iubesc ca mierea!
ÎMPĂRATUL: - Foarte bine! (îi face un semn şi ea vine lângă el). Acum, tu, cel de-al doilea
copil al meu, cum este dragostea ta pentru mine?
A DOUA FATĂ (de asemenea umilă, vine în faţa tatălui său): - Oh, dragul meu tată, eu te
iubesc şi mai mult decât sora mea: te iubesc ca zahărul!
ÎMPĂRATUL (foarte satisfăcut, o mângâie): - M-ai făcut foarte fericit! (privind cu multă
dragoste la ultima fată): - Şi tu, micuţa mea, cât de mare este dragostea ta pentru tatăl tău?
(el încă zâmbeşte la ea)
A TREIA FATĂ (foarte timidă, îşi pleacă capul): - Oh, dragul meu tată, este greu să măsori
dragostea cuiva! Cred că te iubesc ca sarea în bucate!
ÎMPĂRATUL (se înfurie): - Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? Le-ai auzit pe surorile tale:
ele mă iubesc ca mierea şi ca zahărul şi tu …, tu mă iubeşti ca sarea în bucate!?! Nu vreau
să te mai văd! Părăseşte palatul; nu mai eşti fata mea! (îi arată uşa. Celelate două fete
chicotesc în timp ce fata cea mică începe să plângă şi se îndreaptă spre uşă).
Împăratul împreună cu cele două fete se întoarce în colţ, lângă curteni.
ACTUL II
Fata cea mică face câţiva paşi. Naratorul, din colţul său:
NARATORUL (foarte trist): - Şi fata merse şi merse … Şi traversă şapte mări şi şapte ţări şi
ajunse la un castel mare. (Doi elevi fac „castelul”). Se opri acolo şi bătu la uşă. (Fata se
opreşte în faţa „castelului”, „bate” şi cineva iese afară):
SERVITORUL (pe un ton aspru): - Cine eşti tu? Ce doreşti?
FATA (foarte timidă): - Sunt o fată sărmană şi caut de lucru!
SERVITORUL (se uită la ea cu dispreţ şi ia o mătură): - Ia-o şi mătură curtea palatului! (îi
întoarce spatele şi pleacă).
85
Fata ia mătura şi începe să cureţe podeaua. Apare Prinţul dintr-un colţ, se opreşte
în faţa ei şi o priveşte cu atenţie.
PRINŢUL (cu blândeţe, ia mătura din mâna fetei şi o pune deoparte. Fata îşi pleacă capul): -
Eşti prea frumoasă să stai aici, în praf. (Privind la mâinile ei) Mâinile tale sunt prea fine
pentru o astfel de muncă. Vino cu mine şi fii Prinţesa mea, fii soţia mea!
(Curtenii se adună în jurul lor şi aduc două scaune. Amândoi se aşează).
NARATORUL (foarte fericit): - Toată lumea a fost invitată la nunta lor, inclusiv tatăl şi
surorile ei. Dar ei nu au recunoscut-o. (Între timp, Tatăl ei şi Surorile vin şi-l salută pe Prinţ şi
pe Mireasa sa). Cu toţii s-au aşezat la masă să mănânce şi să bea. (Se aduce o masă; Împăratul
şi ficele sale se aşează. Pe masă sunt două borcane: pe unul scrie „Miere” şi pe celălat – „Zahăr”)
ÎMPĂRATUL (în timp ce curtenii mănâncă, el şi fetele lui se uită la farfurii şi, după feţele lor,
se vede faptul că nu le place de loc mâncarea): - Ce este aceasta? Mâncarea noastră nu are
nici un gust! (Se ridică, foarte supărat, şi se duce la Prinţ) Scuzaţi-mă, Domnul meu, dar cred
că ne-ai invitat aici numai ca să-ţi baţi joc de mine şi de fetele mele! Toţi ceilalţi musafiri se
bucură de bucatele lor, în schimb, ale noastre sunt cele mai rele bucate pe care le-am
mâncat vreodată!!
PRINŢESA (se ridică şi se uită zâmbind la tatăl său): - Nu mă recunoşti, tăticule? Sunt fata ta
cea mică! Îţi aduci aminte? M-ai alungat pentru că am îndrăznit să-ţi spun că te iubesc ca
sarea în bucate! Eu am pregătit mâncarea, special pentru tine: am pus numai miere şi
zahăr în ea! (tatăl îşi peacă capul)
TATĂL (plin de ruşine): - Draga mea, te rog să mă ierţi! (Prinţul se ridică şi el, lângă Prinţesa
lui, şi toată lumea se adună în jurul lor, cu faţa spre public). Ai dreptate! Mâncarea nu are nici
un gust dacă nu are un pic de sare în ea!
PRINŢESA (zâmbind): - Şi la fel este şi VIAŢA! Nu are nici un sens dacă …
PRINŢUL (uitându-se la ea): - Dacă nu pui un dram de DRAGOSTE în ea!!
Toţi actorii fac o reverenţă în faţa publicului.
Dramatizare realizată de către dna prof. Carmen Silvia Ouatu
Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
86
LEGENDA BABEI DOCHIA - DRAMATIZARE
Personaje: un elev (George)
Profesorul Ionescu
Baba Dochia
Nora babei
12 moșnegi (lunile anului)
Elevul: Bună ziua, domnule Ionescu!
Profesorul: Bună ziua! Cum te simţi azi?
Elevul: Bine, domnule Ionescu, foarte bine, într-adevăr!
Profesorul: Sper că ai avut o vacanţă plăcută!
Elevul: Da, domnule, scurtă, dar fructuoasă. Părinţii m-au luat pe mine și pe fratele meu ca să
vedem munţii frumoși ai României. Am fost impresionaţi de multe lucruri, dar mai ales ne-au
plăcut munţii Bucegi, cu peisajul lor minunat și …apropo… există, sus în munţi, acest grup de
pietre, care se numește ,,Babele”. Sunt atât de frumoase şi ciudate… Părinţii mei mi-au spus că
există o legendă despre ei.
Puteţi să-mi vorbiţi despre asta, domnule Ionescu?
Profesorul: Sigur, George! Aş fi bucuros să-ţi spun totul despre acești munţi! Să ne așezăm.
Ascultă:
Pe plaiurile noastre se zice că a trăit o babă Dochia, care a avut un fecior și l-a însurat. Însă,
ea nu trăia bine cu noră-sa ci, fiind o femeie foarte rea, o chinuia tot timpul.
Într-o zi, pe la sfârșitul lunii Faur, nemaiștiind cum s-o chinuiască, îi zise:
Dochia: - Mergi în pădure și adu-mi niște fragi, că tare aș mai mânca câţiva!
Nora: - Mamă, dar afară e frig de crapă lemnele și ouăle sub corb, de unde să găsesc eu fragi,
când nici nu sunt măcar înfloriţi?
Dochia: - Nu vreau să știu de niciunele! Du-te degrab și-mi împlinește voia sau poate vrei să te
spun lui bărbatu-tău, că nu și-a luat nevastă bună și ascultătoare?
Profesorul: - Ce să facă biata noră?
De gura babei, luă cofiţa și plecă. Ajungând în pădure începu să caute încoace și încolo, dar
degeaba. Rătăcind prin pădure și plângând, ajunse la o casă unde locuiau doisprezece moșnegi,
lunile anului.
Nora: - Bună-seara! Îmi îngăduiţi să mă încălzesc niţel, că nu mai pot de frig, ș-apoi mi-oi căta
de drum.
Lunile: - Dar ce-i cu tine, fătuco, pe o vreme ca asta? Hai, intră de te încălzește și spune-ne de
ce plângi?
Nora: - Apoi, cum să nu plâng, când soacra mea niciodată nu-i mulţumită de mine și orice aș
face nu-i intru în voie! Azi a poftit fragi și a trebuit să-i fac pe plac pornind în căutarea lor, dar n-
am găsit nimic până acum. Nu știţi cumva vreun loc unde aș putea găsi fragi?
Lunile: - Lasă că este timp și pentru asta! Acu, dacă s-a-noptat, ia și mănâncă ceva, apoi culcă-te
și te odihnește că ești obosită, iar mâine fragii doriţi se vor găsi!
87
Profesorul: Atunci nevasta trudită de alergătură nu așteptă mult să fie îmbiată și rugată, ci se
culcă și adormi dusă.
A doua zi dimineaţă sculându-se, nevasta luă iar cofiţa legată la gură și bătrânii o sfătuiră
așa:
Lunile: - Întoarce-te cu bine acasă, dar să nu descoperi defel cofiţa până acolo!
Nora: - Vă mulţumesc din toată inima pentru tot!
Profesorul: După ce le sărută mâna, luând cofiţa se întoarse bucuroasă la soacră-sa. Aceasta,
cum o văzu că vine, o întrebă cu glas ascuţit:
Dochia: - Unde ai zăbovit atâta? Mi-ai adus fragii poftiţi ori ba?
Nora: - Priveşte în cofiţă, mamă!
Profesorul: Baba Dochia îi smuci cofiţa din mână, o descoperi repede, și mare-i fu mirarea când
văzu fragii rumeni și frumoși, iar printre ei, ici-colea, erau și frunze verzi. Începu să-i mănânce cu
poftă zicând:
Dochia: - Îmm, ce gustoși sunt! Dacă sunt fragi, apoi, de bună seamă trebuie să fie și pășune
pentru capre!
Profesorul: După ce îi mâncă, luă ea furca în brâu și caprele de-napoi și se porni cu ele la
pășune, după ce se îmbrăcă cu douăsprezece cojoace, fiindcă era încă foarte frig. Dar s-a pornit
o ninsoare și o furtună de să nu scoţi nici câinele afară. Și ningând îi udă cojocul de deasupra de
i-l făcu ferfeniţă.
Dochia: - Uf, că greu e cojocul ista și s-a stricat de tot! Mai bine-l lepăd ca să pot merge mai
departe!
Profesorul: Deoarece ninsoarea nu mai înceta, în fiecare zi, pe înserat, Dochia lepăda câte un
cojoc, până nu i-a mai rămas niciunul. Rămânând numai în cămașă, începu să tremure și să
dârdâie din dinţi de frig și, așezându-se în genunchi, începu a plânge …
Dochia: - Vai, Doamne, tare mi-i frig … Nu mai pot! Cred c-am să îngheţ !…
Profesorul: Și acolo, îngheţând, se transformă într-o stană de piatră, care se vede și azi pe vârful
munţilor Bucegi, pe sub care curge o apă limpede ca lacrima, iar caprele s-au prefăcut tot în
pietre …
Profesorul: Legenda spune că zilele schimbătoare de la începutul lunii martie se datorează
Babei Dochia, care își scutură cojoacele de ploaie sau zăpadă.
De atunci și până azi se păstrează tradiţia ca în primele zile ale lunii martie, fiecare
persoană să-și aleagă câte o zi a Babei și după cum va fi vremea în acea zi, așa îi va merge tot
anul … .
Dramatizare de dna prof. Petrescu Ionela-Livioara, după o legendă populară cu același nume
Membră a echipei Comenius din România (Liceul de Artă, Bacău)
88
89
II. TRADIŢII COMUNE ŞI SPECIFICE
90
91
UN CALENDAR CARE CONŢINE SĂRBĂTORILE OFICIALE, RELIGIOASE ŞI
TRADIŢIONALE, CU SCURTE DESCRIERI ALE OBICEIURILOR POPULARE
ROMÂNEŞTI
v† 01 ianuarie - Ziua de Anul Nou şi Ziua Sfântului Vasile. Tradiţia populară: un grup
mare de oameni merg din casă în casă pentru a saluta sătenii;
v † 06 ianuarie - Boboteaza - ziua în care Isus a fost botezat de Sfântul Ioan. Tradiţia
religioasă: apa este sfinţită, preoţii merg în fiecare casă pentru a pregăti gospodăriile pentru
Anul Nou; o cruce este aruncată într-un râu sau lac şi câţiva bărbaţi tineri încearcă să o găsească
şi să o aducă înapoi. Tradiţia populară: predicţii despre vreme şi recolte în noul an;
† 07 ianuarie - Ziua Sfântului Ioan;
24 ianuarie – 1859, Ziua Unirii - în acest an Moldova şi Ţara Românească s-au unit într-un
singur stat;
v 24 februarie – Dragobetele;
v 1 martie - Mărţişor - sărbătoare de primăvară. Tradiţia populară: amulete cu fir roşu-alb sunt
oferite femeilor pentru a le purta câteva zile;
v 1 – 8 martie - Babele. Tradiţia populară: toată lumea alege una dintre aceste zile, iar vremea
din acea zi arată cum va fi anul pentru persoana care alege acea zi. Legenda sursă: în timp ce
urca muntele, batrâna Dochia arunca unul câte unul, o zi după alta, toate cele 9 cojoace pe care le
purta. În ultima zi, a noua, ea a murit şi s-a transformat într-o stâncă;
v † 09 martie - Mucenicii - Ziua Tuturor Sfinţilor. Tradiţia religioasă: un produs alimentar
special este pregătit, este recomandat să bei 40-44 pahare de vin (unul pentru fiecare sfânt
martir); în această zi porţile cerului sunt deschise, iar sufletele celor care au decedat sunt printre
noi. Tradiţia populară: aceasta este ziua echinocţiului de primăvară (după calendarul vechi), se
aprind focuri în fiecare curte, în scopul de a purifica terenurile iar luminile ajută soarele să
învingă întunericul;
† 25 martie – Buna-Vestire - în această zi, Fecioara Maria este anunţată că ea va da naştere lui
Iisus;
† PAŞTELE - sărbătoare fără o dată fixă - de obicei la o săptămână după Paştele catolic.
Tradiţia religioasă: sunt preparate produse alimentare speciale - în special miel şi ouă vopsite
(cu sau fără motive fitomorfe sau zoomorfe). Culorile care sunt folosite sunt roşu, galben,
albastru, verde şi negru. Cel mai important este cel de culoare roşie, care simbolizează, sângele
lui Isus atunci când El a fost răstignit;
† 23 aprilie - Ziua Sfintului Gheorghe;
01 mai - Ziua Internaţională a Muncii;
† 21 mai - Sfinţii Constantin şi Elena;
92
01 iunie - Ziua Internaţională a Copiilor;
v 24 iunie - Sânzienele (Drăgaica);
† 15 august - Adormirea Maicii Domnului;
† 08 septembrie - Naşterea Maicii Domnului;
† 14 septembrie - Ziua Crucii. Sărbătoare dedicată strângerii ultimelor plante de leac, micşunele
şi altele. Se spune că în această zi florile se plâng uneia alteia că se vor usca şi, că cele care
înfloresc după această dată – cum este brânduşa de toamnă – aparţin morţilor. Această sărbătoare
este semnul pentru începutul culesului viilor şi al nucilor;
1 decembrie - Ziua Naţională (1918, Ziua Unirii). În acest an, toate provinciile româneşti
s-au unit într-un singur stat numit România (Moldova, Ţara Românească, Transilvania,
Bucovina, Basarabia, Dobrogea);
v † 25 decembrie - Crăciunul - sărbătoare a naşterii copilului Isus;
Tradiţia populară: produse alimentare speciale sunt preparate (în special cu carne de porc). În
ajunul Crăciunului, şi în următoarele două zile, tinerii merg din casă în casă şi cântă colinde cu
teme religioase (Călătoria celor trei Magi, Naşterea copilului Isus);
† 26 decembrie - A doua zi de Crăciun;
v31 decembrie - Ajunul Anului Nou - la sfârşitul anului. Tradiţia populară: „dansul
caprei” şi „pluguşorul” – obiceiuri cu ocazia cărora băieţii merg prin sat pentru a adresa urări.
Acestea sunt menite să încheie anul care tocmai ia sfârşit şi să se ureze toate cele bune pentru
anul care vine.
Simbolul implică:
Sărbători oficiale
v - Sărbători tradiţionale
† - Sărbători religioase
Realizat de către dl. prof. Mihai Boholţeanu
Membru al echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
93
CRĂCIUNUL ÎN ROMÂNIA
Cultura României este rezultatul poziţiei sale geografice şi evoluţiei sale istorice
distincte. Este fundamental definită ca punctul de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală,
Europa de Est şi Balcanii, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una dintre ele. Identitatea
românească s-a format pe un substrat de elemente mixte romane şi dacice, cu numeroase
influenţe. În timpul Antichităţii târzii şi a Evului Mediu, influenţele majore au venit de la
popoarele slave care au migrat şi s-au stabilit în ţările apropiate, Bulgaria, Serbia, Ucraina şi în
cele din urmă Polonia şi Rusia; de la greci şi Imperiul Bizantin, de la o dominaţie lungă de către
Imperiul otoman; de la unguri şi de la germanii care trăiau în Transilvania.
Cel mai frapant lucru în legătură cu cultura românească sunt puternicele tradiţii populare
care au supravieţuit până azi datorită caracterului rural al comunităţilor româneşti, fapt care a dus
la o cultură tradiţională excepţional de vie şi creativă. Bogatele tradiţii populare din România au
fost alimentate de mai multe surse, dintre care unele datează dinaintea ocupaţiei romane. Artele
populare tradiţionale includ sculptură în lemn, ceramică, ţesături şi broderii de costume,
decoraţiuni de uz casnic, dans, muzică populară variată.
Sărbătoarea Crăciunului este considerată, aproape în toată lumea, cea mai importantă
sărbătoare a anului. Este celebrată pe 25 decembrie şi potrivit creştinilor la această dată este
venerată naşterea lui Hristos.
Un obicei de Crăciun foarte important practicat în satele
româneşti este Ignatul, sacrificiul unui porc în fiecare casă, în
cinstea Sfântului Ignatie. Pentru acest scop este special ales şi
îngrăşat un porc, adesea în jur de 150 de kilograme. Cu cinci zile
înainte de Crăciun, pe 20 decembrie, se taie gâtul porcului cu un
cuţit foarte ascuţit.
Această ceremonie de sacrificiu se face în curtea din
spate a caselor. Ulterior, stăpâna casei îl acoperă cu paie şi îl pârleşte. Apoi, stăpânul casei face
semnul crucii pe capul porcului şi anunţă familia: „Să mâncăm porcul!”, apoi, o mică porţie din
carnea porcului este imediat prăjită şi are loc un praznic. Sunt invitaţi toţi ceilalţi membri ai
familiei, prietenii şi vecinii, iar carnea este apoi împărţită în comun, împreună cu slănină şi ţuică
de prune. Această sărbătoare este cunoscută sub numele de „pomana porcului”. Tradiţia
"Ignatului" este privită ca un obicei barbar în ţări precum SUA, dar românii insistă să fie
continuată pentru a se asigura că sufletul porcului primeşte o amplă recunoştinţă pentru hrana pe
care o furnizează întregii familii.
Dar adevăratele festivităţi încep cu decorarea pomului de iarnă în "Ajunul Crăciunului".
Brazii se întâmplă să fie pomii de iarnă principali aici. În România au loc schimburi de cadouri
în seara de Ajun, spre deosebire de tradiţia americană de deschidere a cadourilor în dimineaţa de
Crăciun. Copiii români cred că "Moş Crăciun" (echivalentul românesc al Santa Claus) este cel
care le oferă cadouri. Spre deosebire de Statele Unite, copiii români
nu lasă lapte şi fursecuri afară pentru "Moş Crăciun". Condiţiile
economice sunt dure în această ţară şi darurile variază. În timp ce
copiii de la oraş primesc cadouri scumpe şi bani, cei de la sate
trebuie să se mulţumească cu dulciuri, fructe, nuci, produse de
patiserie şi cu daruri de Crăciun. Un cadou comun şi popular este
colacul, care în România simbolizează o recoltă abundentă.
94
Interpretarea colindelor este o parte foarte importantă a festivităţilor româneşti de
Crăciun. Pe parcursul sărbătorilor de Crăciun, copiii mici (în special cei de la sate) vizitează
fiecare casă din localitate cântând colinde, cum ar fi „Steaua”, „Trei Păstori” şi „Moş Crăciun”
şi recită poezii şi legende legate de această sărbătoare. În prima zi de Crăciun, mulţi colindători
merg pe străzile oraşelor şi satelor, ţinând o stea din carton şi hârtie pe care sunt desenate diferite
scene din Biblie. Liderul grupului poartă o stea mare din lemn, numită "Steaua", care este
înfăşurată cu folie metalică şi împodobită cu clopoţei şi panglici colorate. O imagine a Naşterii
Domnului este lipită în centrul stelei, şi întreaga lucrare este ataşată la capătul unei mături sau al
unui băţ solid. Colindul este mai întâi interpretat de copiii mici, apoi de adolescenţi şi în cele din
urmă de adulţi (care se alătură de multe ori, după miezul nopţii). Drept răsplată urătorii primesc
de la fiecare casă mere, nuci, prăjituri tradiţionale ("cozonaci") şi uneori chiar bani. Folclorul
românesc abundă în colinde de Crăciun, care creează o stare de spirit religioasă cu ocazia acestei
sărbători. Bisericile organizează concerte speciale cu această ocazie.
În dimineaţa zilei de Sfântul Vasile, grupuri de băieţi şi fete de
vărstă mică (aproximativ 3-5 într-un grup) îşi vizitează rudele şi vecinii
cu "Sorcova" şi "Semănatul" dorindu-le sănătate şi bogăţie în Noul An.
Copiii poartă simbolul sărbătorii în mâinile lor, un buchet folosit pentru a
adresa urările pentru Noul An numit "sorcovă". De obicei, Sorcova este
realizată din ramuri cu muguri şi flori, puse sa înmugurească în ziua de
Sfântul Andrei (30 noiembrie) şi împodobită cu ciucuri roşii din lână. În
zilele noastre, Sorcova este confecţionată din flori artificiale legate pe o
mică ramură.
În familiile de români, toate femeile gătesc în cele trei zile premergătoare "Crăciunului".
Cina de Crăciun în România este o masă bogată, cu mai multe feluri de mâncare. Mai întâi se
servesc diferite tipuri de cârnaţi de porc, împreună cu ţuică şi murături de casă. "Sarmalele", un
element indispensabil pentru masa festivă, sunt formate din frunze de varză murată umplute cu o
combinaţie de carne de porc şi de vită, alături de orez, piper, cimbru şi alte mirodenii. Alte feluri
de mâncare sunt friptura de porc şi curcan servită cu vin roşu. Vinul este consumat pentru a
sărbători naşterea lui Isus. Ultimul fel este "cozonacul", un desert umplut cu nuci şi stafide. Toţi
membrii familiei se bucură împreună de această sărbătoare.
Consemnat de prof. Aurelia Melania Juverdeanu şi Liliana Niculina Arteni
Membre ale echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
95
CRĂCIUNUL ÎN LITUANIA
Crăciunul, vechea sărbătoare a
reîntoarcerii Soarelui, era cunoscut de
majoritatea naţiunilor europene
precreştine. Este o tradiţie care
celebrează victoria împotriva
întunericului iernii, adevăratul început al
sărbătorii Anului Nou.
În Lituania, începând cu
Crăciunul, ziua începe să se lungească.
Zilele întunecate şi sumbre din
noiembrie şi decembrie, încep să se
încheie. Când sărbătoarea întoarcerii
Soarelui a fost înlocuită cu cea a Naşterii
lui Hristos, lituanienii au adoptat-o cu
entuziasm şi au sărbătorit-o cu aceeaşi
solemnitate. În sărbătorirea actuală a
Crăciunului găsim încă multe obiceiuri
vechi, în special farmece şi predicţii.
Pregătirile pentru Ajunul
Crăciunului iau toată ziua. Este curăţată
casa, este pregatită masa. Oamenii
postesc şi nu consumă carne.
Cina din Ajunul Crăciunului este
un ritual sacru, care atrage membrii
familiei mai aproape, legându-i unii de
alţii şi asigurând legături strânse în
familie.
La masă sunt servite
douăsprezece feluri de mâncare,
deoarece Isus a avut doisprezece
apostoli. Toate preparatele sunt strict
fără carne.
Cand toată lumea este adunată la
masă, se spune o rugăciune. Tatăl ia
apoi o prescură şi o oferă mamei
urându-i Crăciun fericit. Ea oferă tatălui
prescura înapoi. Apoi tatăl oferă din
prescura sa fiecărui membru al familiei
sau invitat de la masă. După aceea
toată lumea serveşte cina din Ajunul
Crăciunului.
Consemnat de catre dna prof. Dalia Tarosaite
Coordonatoarea echipei Comenius din Lituania
Tradus din engleză de către dl. prof. Mihai Boholţeanu
Membru al echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
96
CRĂCIUNUL ÎN ITALIA
În centrul unui Crăciun italian festiv este ... "credinţa, hrana, şi familia”.
În perioada premergătoare adevăratei sărbători există o tradiţie de realizare a ieslei lui Isus în
miniatură, cunoscută în Italia sub numele de "presepe" şi a pomului de Crăciun. "Presepe"
(Mica iesle) este o reproducere exactă, prin intermediul unor mici statui, a scenelor privind
naşterea lui Isus, în timp ce pomul de Crăciun e un brad, real sau imitaţie, decorat cu globuri
colorate şi lumini multicolore. În mod tradiţional, ieslea/"presepe" şi pomul de Crăciun sunt
instalate pe 8 decembrie, cu ocazia sărbătorii catolice Immacolata (ziua când este sărbătorită
Fecioara Maria) şi puse deoparte în seara de 6 ianuarie a anului următor.
Pentru familiile din întreaga lume, Crăciunul este şansa de a se întâlni, de a servi masa şi
de a schimba cadouri, ca semn de afecţiune reciprocă. Familia italiană nu este o excepţie în ceea
ce priveşte cultul pentru mâncare, care se dovedeşte un maraton la care fiecare degustă tot felul
de mâncăruri, de la dulce la acru, de la peşte la carne, toate evident, în porţii mai mult decât
abundente. Meniurile pot varia în funcţie de reţete, de la o generaţie la alta sau pot fi tipice
regiunii de origine, sau mai nou, la modă, influenţate de ingrediente tipice care provin din alte
părţi ale lumii.
Un eveniment major al devoţiunii pentru sărbătoarea religioasă, este ieslea nativităţii, sau
Presepe, reprezentând noaptea când Isus a fost născut în Betleem. Acesta este adesea o scenă
elaborată, incluzând magii şi o ceată de îngeri cereşti, un accesoriu în multe case şi biserici. În
alte părţi, Italia este plină de imagini, sunete şi mirosuri de Crăciun, de muzica furnizată de
zampognari sau fluiere, care sunt în mod tradiţional văzute în locuri cum ar fi pieţele de Crăciun
din Roma sau Napoli.
Şi apoi, desigur, există mâncarea. O tradiţie minunată în unele zone, este, în Ajunul
Crăciunului, cina alcatuită în totalitate din peşte, o masă substanţială însoţită
de paste, împreună cu alte feluri tradiţionale de Crăciun, cum ar fi panettone
sau turtă pandoro, şi struffoli, realizată din aluat înmuiat în miere.
Befana
Befana este o bătrână vrăjitoare, care a devenit omologul feminin lui
Moş Crăciun, care oferă bomboane şi cadouri copiilor cuminţi şi cărbune
celor care nu şi-au ascultat părinţii. După cum spune legenda, Befana a fost
întrebată de cei trei magi în legătură cu drumul spre Betleem. Auzind
povestea naşterii lui Hristos, ea a fost invitată de înţelepţi să-i însoţească, dar
a refuzat. Mai târziu, regretând decizia ei, Befana îşi ispăşeşte greşeala zburând pe o coadă de
mătură pentru a oferi cadouri şi jucării copiilor din Italia în ziua în care onorează magii,
sărbătoarea Epifaniei de pe 6 ianuarie. Ca o tradiţie amuzantă, celebra cursă nautică Befana, este
destinată vîslaşilor profesionişti - îmbrăcaţi cu peruci şi costume de epocă – ce se întrec pe
canalele Veneţiei într-o competiţie anuală.
Sărbătoarea Crăciunui durează trei săptămâni în Italia. Începe odată cu Novena,
sărbătoare catolică cu opt zile înainte de Crăciun. În timpul sărbătorii, la ţară, ciobanii
interpretează la instrumente muzicale cântece de Crăciun. Copiii se adună în grupuri îmbrăcaţi
ca ciobanii, cântă la cimpoi şi recită poezii si interpretează cântece de Crăciun din uşă în uşă. În
schimb, ei primesc bani să cumpere cadouri. Există o scurtă perioadă de post de 24 de ore
97
înainte de ajunul Crăciunului, care este urmată de o masă specială care include ciocolata şi o
prăjitură uşoară milaneză, Panetoni.
După această masă, se joacă un joc de noroc în care participanţii extrag dintr-o urnă
cadouri sau cutii goale. De obicei, există cel puţin un cadou pentru fiecare persoană. Pe înserat,
sunt aprinse lumânări în jurul ieslei lui Isus ("Presipio")”şi se spun rugăciuni. Apoi, are loc
recitarea unei poezii de către copii. În ziua de Crăciun, mulţimile se adună la amiază în piaţa
imensă a Vaticanului, unde Papa le dă binecuvântarea. Copiii italieni primesc daruri de
Bobotează pe 6 ianuarie, care sunt aduse de vrăjitoarea cea urâtă dar amabilă, numită Befana,
care zboară pe o coadă de mătură.
Potrivit tradiţiei, cei trei magi au vizitat-o pentru a-i cere instrucţiuni şi i-au spus că
Hristos s-a născut. Ea era ocupată cu curăţenia şi nu le-a răspuns. În cele din urmă când a
terminat, ea şi-a dat seama de adevăr, dar regii magi plecaseră deja. Ea a regretat întârzierea. Se
spune că, de atunci, ea zboară şi lasă cadouri pentru copii, sperând că copilul Isus le va primi. Ea
coboară pe coşurile caselor şi lasă în ciorapi şi pantofi cadouri pentru copiii cuminţi şi cărbuni
pentru copiii care au fost obraznici.
Cina din ajunul Crăciunului (24 decembrie) se bazează pe peşte. Aperitivele,
fundamentale la mesele de prânz sau de seară în Italia, pot fi preparate din ornamente cu diferite
tipuri de pateuri (măsline, anghinare, vinete, etc), salată de mare, anghinare mică şi alte legume
conservate în ulei (cele mai bune sunt cele de casă), pâine prăjită cu unt şi hamsii, dacă aveţi mai
multe de adăugat – cu atât mai bine!
Primul fel ar putea fi "Pescatora Rice" (orez cu fructe de mare), sau spaghete cu scoici,
la care poate fi adăugată o supă de năut, în stil Abbruzzese.
La al doilea fel se poate continua cu peşte prăjit mixt, doradă şi biban, gătit la cuptor cu
cartofi şi salată. Nu lipsesc legumele prăjite (anghinare, conopidă, dovlecei), care sunt în schimb
o parte din tradiţia romană.
La masa de prânz de pe 25 decembrie, prin urmare în ziua de Crăciun, este permis să se
mănânce carne. Primul fel este Lasagna, cannelloni sau amestec de paste, în timp ce la al doilea
fel se serveste friptură mixtă sau friptură de vită. În ambele cazuri, meniul se completează cu
diferite tipuri de brânzeturi, apoi fructe, fructe uscate şi o mulţime de dulciuri, totul însoţit de un
vin bun, roşu sau alb, şi vin spumant, cafea, tării (Grappa, whiskey şi alte băuturi tari).
Chiar dacă meniul variază de la o regiune la alta, şi aceasta este absolut posibil,
întotdeauna veţi găsi pe fiecare masă italiană Panettone, Pandoro şi Torrone. Panettone şi
Pandoro sunt cele mai bune, în ceea ce priveşte prăjiturile de Crăciun. Panettone, realizat în
regiunea Lombardia, se caracterizează prin conţinutul de stafide şi fructe confiate. Cei cărora nu
le plac aceste ingrediente aleg Pandoro, realizat în Verona, care are un aluat moale şi culoarea
aurie şi este servit cu un strat de zahăr stropit. Torrone, cele mai tipice dulciuri de Crăciun, sunt
disponibile cu miere sau ciocolată migdale sau fistic, sau, de asemenea, într-o versiune mini,
mono doză, numit "Condorello", după numele producătorului.
În concluzie, feriţi-vă de falsuri şi fiţi atenţi! Nu tot ceea ce este indicat pe diferitele
reţele dedicate produselor alimentare se face în Italia, cum spun ei, ci sunt doar substitute pentru
tradiţia italiană.
Tradus din engleză de către dl. prof. Mihai Boholţeanu – membru al echipei Comenius din
România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
Consemnat şi tradus în engleză de către dl. prof. Raymondo Marcus – membru al echipei
Comenius din Italia
98
INFIORATA BOLSENA – FESTIVALUL FLORILOR DE LA BOLSENA
“Infiorata” este un omagiu adus
minunii care a avut loc la Bolsena, Italia,
cunoscută în toată lumea sub numele de
“Miracolul de la Bolsena”. În 1263, un preot
din Boemia, călătorind spre Roma pentru a
rezolva îndoielile sale asupra
transsubstanţierii, a celebrat o slujbă în
oraş: pentru sfinţire a folosit carne şi
picaturi de sânge uman care au fost
împrăştiate pe pânza altarului. El a încercat
să ascundă ceea ce s-a întâmplat, dar
petele au rămas pe pânză şi pe podea. Ca
urmare a acestui lucru, din 1264, Papa
Urban IV a instituit sărbătoarea Corpus
Christi în toată lumea. În fiecare an, pentru
această sărbătoare există o procesiune care
trece peste Infiorata/covoare de flori
complicate, inspirate din tablouri celebre,
picturi religioase sau forme geometrice.
Infiorata are 3 km lungime; sunt imagini
magnifice realizate de către tineri şi mai
puţin tineri din Bolsena; ei devin artişti
pentru o zi: scenele sunt alese cu luni
înainte de sărbătoare, deşi realizarea
imaginilor este destul de rapidă.
Sunt utilizate petale de trandafiri,
hortensii şi garoafe, precum şi grozamă,
albăstriţe, dar şi plante mai puţin valoroase
care oferă, de asemenea, nuanţe minunate,
cum ar fi inflorescenţele de ceapă sălbatică,
salcâm, castan şi trestie de zahăr pentru a
completa inegalabila armonie de culori şi
tehnici de execuţie.
Consemnat şi tradus în engleză de către dl. prof. Ilario Finis Coordonatorul echipei Comenius din Italia
Tradus din engleză de către dl. prof. Mihai Boholţeanu Membru al echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
99
TÂRGUL KAZIUKAS
Târgul Kaziukas este un târg mare, anual, de artă populară şi meşteşuguri, datând de la
începutul secolului al 17lea. Original, a fost ţinut în două pieţe mari din Vilnius, Lituania,
precum şi pe străzile oraşului.
Târgul este ţinut, în mod tradiţional, în ziua de Duminică cea mai apropiată de Ziua
Sfântului Casimir, 4 Martie, ziua în care Sfântul Casimir a murit. În Lituania, Târgul Kaziukas
înseamnă Târgul „Micului Casimir” (Kaziukas este un diminutiv pentru Casimir).
Pavilioanele târgului ocupă străzile şi pieţele din Vechiul Oraş al Vilniusului. Acestea
încep de pe Bulevardul Gediminas, traversează Piaţa Catedralei şi se ramifică în strada Pilies,
strada B. Radvilaites, trecând de Biserica Sfânta Anna...
În anii din urmă, târgul a fost ţinut şi în Kaunas pe Laisvės alėja şi în Piaţa Consiliului
Local. Festivaluri similare sunt ţinute de asemenea în Hrodna, Belarus, oraşul unde a murit
Sfântul Casimir, precum şi în unele oraşe din Polonia, după căderea comunismului.
Artele şi meşteşugurile de la târg includ bunuri făcute manual de către meşteşugarii
locali, cum ar fi îmbrăcăminte, haine tricotate, încălţăminte, jucării, unelte, vase din metal,
souveniruri şi picturi. Se vând şi produse alimentare cum ar fi secară, pâine, covrigi, prăjiturele
cu miere de albine, carne şi produse lactate, miere de albine naturală şi bere.
Un alt produs popular la târg este „muginukas”, o prăjitură adeseori în formă de inimă,
decorată cu flori din zahăr, colorate, zigzaguri, puncte şi păsări.
Este o tradiţie obişnuită să aduci înapoi câteva prăjiturele pentru cei care au trebuit să
rămână acasă. Poporul lituanian îndrăgeşte acest festival şi toată veselia în aşteptarea
PRIMĂVERII!
Consemnat şi tradus în engleză de către dna prof. Dalia Tarosaite
Coordonatoarea echipei Comenius din Lituania
Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Silvia Ouatu
Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
100
24 IUNIE – SÂNZIENELE/DRĂGAICA
Sânziană este numele românesc
pentru gingaşele zâne care joacă un rol
important în folclorul local, folosit de
asemenea să desemneze florile de Galium
verum sau Cruciata laevipes. Cu forma de
plural Sânziene, cuvântul se referă şi la un
festival anual în onoarea zânelor.
Oamenii din regiunea Carpaţilor de
Vest şi din alte părţi ale României
celebrează anual sărbătoarea de Sânziene, pe
24 iunie. Aceasta este similară sărbătorii
elveţiene din mijlocul verii şi se crede a fi o
sărbătoare păgână a solstiţiului de vară din
luna iunie. După poziţia oficială a Bisericii
Ortodoxe Române, în prezent, acest obicei
se leagă de celebrarea Naşterii Sfântului Ion
Botezătorul, care, de asemenea, are loc pe
24 iunie.
Practicile populare de Sânziene
înseamnă că cele mai frumoase fecioare din
sat, îmbrăcate în alb, îşi petrec toată ziua
căutând şi adunând Galium verum. Ele sunt
sfătuite să rămână singure şi fără să fie
văzute de nimeni, în special de bărbaţi.
Folosind florile pe care le-au cules toată
ziua, fetele fac coroniţe pe care le poartă ca
pe nişte coroane florale când se întorc în sat,
la căderea nopţii. Se spune că s-au
preschimbat în zâne – Sânziene – şi
dansează în cerc, în jurul unui foc de tabără,
în care au fost aruncate toate resturile din
recolta de anul ce a trecut. Oamenii se feresc
să se adreseze fetelor în timpul acestei
ceremonii deoarece se presupune că spiritele
sânzienelor, care le posedă, ar putea să se
supere sau să fugă.
În plus, dacă ele îşi pun coroniţa sub
pernă în noaptea de după Sânziene, este
posibil ca să viseze pe cel cu care se vor
căsători (ursitul). O altă credinţă populară
este aceea că, în timpul nopţii de Sânziene,
cerurile se deschid, acum fiind timpul
prielnic pentru a-ţi pune dorinţe şi pentru a
te ruga, deoarece Dumnezeu cu siguranţă ne
ascultă.
Consemnat de către dna prof. Aurelia Melania Juverdeanu şi dna prof. Diana Elena Bicher Membre ale echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
101
III. MÂNCARE COMUNĂ ŞI SPECIFICĂ
102
103
COZONACUL – O PRĂJITURĂ TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ
Unul din lucrurile cu care majoritatea românilor se mândresc este ospitalitatea lor. Deşi
România nu este o ţară bogată, oamenii fac o mândrie din faptul că sunt în stare şi vor să ofere
străinilor ce au mai bun. Iar ospitalitatea, adeseori, este exprimată prin mâncare. Româncele sunt
cele care pregătesc mâncarea în familie, cel puţin, în sens tradiţional şi în comunităţile rurale.
Deşi majoritatea femeilor de la ţară gătesc deoarece asta face parte din îndatoririle lor zilnice,
femeile de la oraş gătesc, mai ales, din plăcere.
Diversitatea bucătăriei româneşti este destul de mare; datorită acestui fapt, chiar şi un
observator atent va remarca urme ale multor bucătării internaţionale în bucătăria românească
tradiţională. Începând cu felurile de mâncare aduse de invadatorii romani şi continuând cu
influenţele altor naţiuni, cum ar fi turceşti, ruseşti, nemţeşti şi ungureşti, bucătăria românească a
încercat să aleagă cele mai bune feluri de mâncare şi să le adapteze la tradiţiile locale.
Ce este grozav în România este faptul că mâncarea este 100% naturală. Turiştii, cu
siguranţă, vor simţi diferenţa dintre fructele şi legumele cumpărate din aprozarul lor şi cele
proaspăt culese dintr-o grădină românească. Acest lucru se datorează faptului că cultivatorii
locali evită folosirea ierbicidelor/pesticidelor pentru recoltele lor. În special, în zonele rurale,
turiştii pot gusta brânză şi pâine făcute în casă, lapte sau carne proaspete deoarece românilor le
place tot ce este gustos şi natural.
Cozonacul (pronunţia românească [kozonak]) este o pâine dulce, tradiţională în Bulgaria
şi România. Se prepară, de obicei, la Paşti în Bulgaria şi, mai ales, pentru orice sărbătoare
importantă (Crăciun, Paşti şi Anul Nou) în România. Cozonacul este o pâine dulce, la care se
adaugă lapte, zahăr, ouă, unt şi stafide.
În România, reţetele diferă destul de semnificativ între regiuni în ceea ce privesc
ingredientele. În esenţă, aluatul este similar în toată ţara: pâine dulce făcută din făină, ouă, lapte,
unt, zahăr şi sare. În funcţie de regiune, se mai poate adăuga: stafide, rahat turcesc, coajă rasă de
lămâie sau portocală, nuci sau alune, esenţă de vanilie sau rom. Cozonacul poate fi presărat cu
seminţe de mac pe deasupra. Alte feluri presupun folosirea unei umpluturi, de obicei un amestec
de nucă măcinată. Aluatul se întinde cu un făcăleţ, umplutura se împrăştie şi totul se rulează la
loc, aproximativ sub forma unui ax de roată. În produsul copt, umplutura formează o spirală care
se adaugă la caracteristica pâinii.
Cozonac cu nucă
Aluatul: 1kg de făină, 300g zahăr, 1 1/2 ceaşcă de lapte, 6 ouă, 50g de drojdie, 200g de unt, 2
linguri de ulei, un baton de vanilie, sare, ou pentru a dizolva drojdia, grăsime pentru forme.
Se face mai întâi o „maia” din drojdie şi o lingură de zahăr. Se amestecă până la
consistenţa smântânii, se adaugă 2 – 3 linguri de lapte călduţ, puţină făină şi se amestecă bine; se
împrăştie nişte făină pe deasupra, se acoperă şi se lasă să crească într-un loc cald. Se fierbe
104
laptele cu batonul de vanilie (tăiat în bucăţele foarte mici) şi se dă deoparte, acoperit, să stea la
cald.
Se amestecă gălbenuşurile cu zahăr şi sare, apoi se toarnă, încet, laptele călduţ,
amestecând continuu. Se pune maiaua într-un vas mare şi se toarnă, amestecând mereu,
amestecul de gălbenuş cu lapte şi făină, câte puţin de fiecare dată. Apoi se adaugă 3 albuşuri
bătute. După terminarea acestei etape, se începe frământatul. Se frământă adăugând untul topit
combinat cu ulei, câte puţin de fiecare dată, până când aluatul se desprinde uşor de pe mână. Se
acoperă cu o pânză şi apoi cu ceva mai gros (cum ar fi o pătură).
Cules de către dna prof. Aurelia Melania Juvedeanu şi dna prof. Popa Maricela – membre ale
echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
PANETTONE – „COZONACUL” ITALIAN
Panettone (pronunţat /pænətonə/) este un tip de pâine dulce originară din Milano (în
limba milaneză este denumită „panaton”), preparată şi savurată, de obicei, la Crăciun şi Paşti în
Italia, Malta, Brazilia şi Elveţia, şi unul din simbolurile oraşului Milano.
Are o formă de cupolă, care pleacă de la o bază cilindrică şi are, de obicei, o înălţime de
aproximativ 12 – 15cm pentru un panettone cântărind 1kg. Se pot folosi şi alte baze, cum ar fi un
octogon sau un trunchi de con sub formă de stea, mai des întâlnită la pandoro. Se face printr-un
proces lung care implică conservarea aluatului, care este foarte acru, asemenea aluatului
fermentat. Însăşi tehnica de coacere ia câteva zile, dând prăjiturii caracteristica sa distinctivă de
aspect moale. Conţine coajă de portocale şi citron confiate şi suc de lămâie, precum şi stafide
care se adaugă uscate şi nu înmuiate.
Multe alte varietăţi sunt disponibile, cum ar fi simplu sau cu ciocolată. Se serveşte felii,
tăiate pe verticală, însoţite de băuturi dulci, fierbinţi, sau cu un vin dulce, cum ar fi Asti
Spumante sau Moscato d'Asti. În unele regiuni ale Italiei, este servit cu cremă de mascarpone, o
cremă făcută din mascarpone (o specialitate de brânză italienească), ouă, uneori fructe uscate sau
confiate, şi, tipic, un lichior dulce cum ar fi amaretto; dacă nu aveţi brânză mascarpone,
zabaglione este folosită uneori ca substitut.
La începutul secolului XX, doi brutari milanezi, întreprinzători, au început să producă
panettone în cantităţi mari în restul Italiei.
Ca rezultat al unei competiţii acerbe, pe la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial,
panettone era destul de ieftin pentru oricine şi, în curând, deveni prăjitura de Crăciun cea mai
căutată din ţară. Imigranţii din nordul Italiei spre Argentina şi Brazilia au adus cu ei şi dragostea
pentru panettone, savurat de Crăciun cu o cacaua caldă sau cu un lichior, în timpul perioadei de
vacanţă, şi care a devenit principala tradiţie în aceste ţări. În unele locuri, înlocuieşte prăjitura
„regelui” („King cake”): în Argentina, Brazilia, Chile (vezi: „Pan de Pascua”), Ecuador,
Venezuela, Bolivia şi Peru (cunoscută în Spania drept “Panetón” sau “Pan Dulce”). Antonio
D'Onofrio din Peru, venit din Caserta, Italia, şi-a creat propriul brand folosind formula
„Alemagna”, pe care a acreditat-o împreună cu modul de împachetare. Acest brand este acum
105
deţinut şi de Nestlé şi exportat în întreaga Americă Latină. În anii din urmă, panettoni brazilian a
crescut în calitate şi în popularitate datorită costului scăzut şi a cantităţilor mari.
Deşi panettone este, în esenţă, milanez, azi este mai popular în centrul şi sudul Italiei,
care au 55% din vânzări, decât în regiunea de nord a Milanului, cu 45% din vânzări. Brutarii
italieni produc aproape 117 milioane de prăjituri „panettone” şi „pandoro” la fiecare Crăciun.
Cules de dna prof. Angela Musci – membră a echipei Comenius din Italia
Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Ouatu
SARMALE
Carne tocată (de obicei carne de vită, porc, viţel sau o combinaţie din acestea, dar şi carne
de miel, capră, cârnaţi şi carne de diferite păsări cum ar fi raţă sau gâscă), orez, ceapă şi diferite
condimente, inclusiv sare, piper şi diferite ierburi locale, toate se amestecă împreună şi apoi se
rulează în frunze mari de plante, care pot fi foi de varză (proaspătă sau murată), frunze de sfeclă
albă, de măcriş, de viţă de vie (proaspete sau conservate) sau frunze mari de banane. Combinaţia
este apoi fiartă timp de mai multe ore.
În timp ce reţetele specifice variază de la o regiune la alta, este recunoscut faptul că, cea
mai bună metodă de gătit, este fierberea lentă în oale mari de lut. Un ingredient special, făină
rumenită în ulei (denumită „rântaş” în România, unde se mai poate adăuga şi ceapă tăiată
mărunt), se adaugă adesea la sfârşitul procesului. Alte arome deosebite includ frunze de cireş în
unele locuri; alte reţete necesită folosirea grăsimii de porc – sunt variante nenumărate de la o
regiune la alta. Există şi variante pentru vegetarieni, cu carne de peşte.
Cules de către dna prof. Aurelia Melania Juvedeanu – membră a echipei Comenius din România
(Şcoala nr. 5, Bârlad)
SARMALE LITUANIENE - Balandėliai („porumbei micuţi”)
Balandėliai („porumbei micuţi”) sunt făcuţi din foi de varză umplute cu un amestec din
carne tocată, orez şi ceapă. Pot fi serviţi cu smântână sau sos de roşii.
Notă: deoarece orezul nu este cultivat în Lituania, în reţetele tradiţionale s-au folosit în
schimb boabe de orz.
Această reţetă pentru varză umplută din Lituania este cunoscută sub numele de
“balandeliai”. Acest fel de mâncare este întâlnit în toată partea de răsărit a Europei şi reţeta
variază de la o ţară la alta, de la o regiune la alta şi de la o familie la alta.
106
Timpul de preparare: 30 de minute;
Timpul de coacere: 1 oră;
Timp total: 1 oră şi 30 de minute;
Ingrediente:
1 varză întreagă, de aproximativ 4 pounds
1 cană de ceapă tocată mărunt
1 cană de ţelină tăiată fin
1/2 cană de ardei gras tăiat mărunt
2 linguri de unt
1 cană de orez fiert
1 1/2 pounds de carne tocată de vită sau miel sau porc (sau un amestec din toate)
1 linguriţă de usturoi tăiat fin
1 ou bătut
Foi de măghiran
Sare şi piper
1 cană de piure de roşii
1 cană de resturi de carne
3 linguri de smântână
Preparare:
Se scoate miezul din varză. Se aşează varza într-un vas mare cu apă fiartă, sărată. Se
acoperă şi se lasă pe foc timp de 3 minute sau până când se înmoaie destul pentru a se îndepărta
foile. Veţi avea nevoie de aproximativ 18 frunze.
Când frunzele s-au răcit destul cât să poată fi ţinute cu mâna, se foloseşte un cuţit de
bucătărie pentru îndepărtarea părţii tari de la fiecare frunză, fără a se tăia prea mult din aceasta.
Varza rămasă se taie mărunt şi se aşează la fundul unui ceaun sau a unei oale mari.
Se face un sote din ceapa, ţelina şi ardeiul tăiate mărunt, în unt, într-o tigaie mare, până se
înmoaie, şi se lasă la răcit.
Într-un castron mare, se amestecă orezul fiert, amestecul de ceapă, răcit, carnea, usturoiul,
oul, măghiranul, sarea şi piperul până se omogenizează. Nu amestecaţi foarte mult deoarece
carnea se va întări.
Se aşează 1/2 de cană de carne pe fiecare frunză. Se răsuceşte pentru a înveli carnea. Se
îndoaie partea dreaptă a frunzei spre mijloc şi, apoi, se îndoaie partea stângă. Veţi obţine ceva ce
seamănă cu un plic. Mai rulaţi încă o dată pentru a forma un rulou mic, simetric.
Aşezaţi rulourile din varză deasupra verzei tocate din oală, punând la fiecare strat sare şi
piper după gust. Combinaţi piureul de roşii cu resturile de carne şi presăraţi-le peste rulouri.
Aduceţi la fierbere, acoperiţi, reduceţi focul şi fierbeţi la foc mic pe aragaz, timp de o oră.
Se serveşte punând deasupra zeama lăsată la fierbere şi smântână, sau se amestecă
această zeamă cu smântâna şi se pune peste rulourile de varză.
Rulourile de varză se pot îngheţa înainte sau după gătit şi pot fi făcute într-un cuptor cu
micro-unde (a se vedea instrucţiunile aparatului).
Notă: deoarece pot fi mâncate fierbinţi sau la temperatura camerei, mini rulourile din varză sunt
şi aperitive grozave. Doar înfingeţi în ele scobitori decorative şi pot fi consumate!
Consemnat de căte dna prof. Dalia Tarosaite – coordonatoarea echipei Comenius din Lituania
Tradus din engleză de căte dna prof. Carmen Ouatu
Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
107
PIZZA ITALIANĂ
Nu sunt multe naţiuni care să poată spune că mâncarea lor naţională a devenit un
fenomen internaţional. Italia are două astfel de mâcăruri: pastele şi, de sigur, pizza.
Cuvântul „pizza” se crede că vine de la cuvântul latin „pinsa”, însemnând pâine plată
(deşi sunt multe dubii în privinţa originii cuvântului). O legendă sugerează că soldaţii romani au
îndrăgit gustul pentru aşa numitul „matzoth” evreiesc în timp ce staţionau în Palestina pe care o
ocupaseră şi au inventat o mâncare asemănătoare la întoarcerea acasă. Totuşi, o descoperire
arheologică recentă a găsit o pizza conservată în Epoca de Bronz, în regiunea Veneto. Prin Evul
Mediu, aceste prime tipuri de pizza au început să aibe un aspect şi un gust mai modern. Ţăranii
din acea perioadă foloseau cele câteva ingrediente pe care puteau să şi le procure pentru a
produce aluatul modern de pizza şi-l asezonau cu ulei de măsline şi ierburi. Introducerea
bivolului de apă indian a dat pizzei o altă dimensiune prin producerea brânzei de mozzarella.
Chiar şi azi, folosirea mozzarellei proaspete de bivol în pizza italiană nu poate fi înlocuită. În
timp ce alte tipuri de brânză şi-au făcut loc pentru a fi folosite în pizza (de obicei în combinaţie
cu mozzarella), nici o pizzerie italiană nu ar folosi vreodată tipul sfărâmicios şi uscat folosit în
atâtea tipuri americane de pizza.
Introducerea roşiilor în bucătăria
italiană în secolul 18 şi începutul secolului 19
ne-au dat, în cele din urmă, adevărata pizza
modernă italiană. Chiar dacă roşiile au ajuns
în Italia prin anii 1530, s-a crezut mult timp
că ele erau otrăvitoare şi erau crescute doar
pentru decor. Totuşi, ţăranii din Neapole,
inventivi (şi care, probabil, mureau de foame)
au început să folosească fructul, presupus a fi
mortal, în multe din mâncărurile lor, inclusiv
în primele lor tipuri de pizza. Începând din
acea zi, lumea bucătăriei italiene nu va mai fi
niciodată aceeaşi; totuşi, a trecut ceva timp pentru ca restul societăţii să accepte această hrană
simplă, ţărănească. O dată ce membrii aristocraţiei locale au încercat pizza, ei nu au mai putut să
se sature de ea şi care era vândută, în acel timp, pe străzile din Neapole la fiecare masă. Pe
măsură ce popularitatea pizzei a crescut, vânzătorii ambulanţi au înfiinţat prăvălii unde oamenii
puteau să comande o pizza obişnuită cu multe şi diferite garnituri. Prin 1830, „Antica Pizzeria
Port'A’ba” din Neapole a devenit prima pizzerie adevărată şi această instituţie venerabilă încă
produce capodopere.
Populara pizza Margherita îşi datorează numele Reginei Margherita a Italiei care, în
1889, a vizitat Pizzeria Brandi din Neapoli. Pizza Margherita probabil că a stabilit un standard,
dar sunt foarte multe varietăţi populare de pizza în Italia azi. Pizza dintr-o pizzerie este bine
cunoscuta formă rotundă, făcută la comandă şi coaptă întotdeauna într-un cuptor cu lemne.
Varietăţile regionale merită să fie încercate, aşa cum ar fi pizza Marinara, o pizza tradiţională
napolitană care are oregano, hamsii şi mult usturoi; pizza Napoli cu roşii, mozzarella şi hamsii;
Capricciosa: cu garnitură de ciuperci, jambon, inimi de anghinare, măsline şi 1/2 de ou fiert!
Pizza Pugliese foloseşte caperele locale şi măslinele din zonă în timp ce pizza Veronese are
108
ciuperci şi jambon crud, moale. Pizzele din Sicilia pot avea multe garnituri variind de la măsline
verzi, la fructe de mare, ouă fierte tare şi mazăre.
Pe lângă stilurile regionale sunt mai multe varietăţi care sunt populare în întreaga Italie.
Quattro Formagi foloseşte o combinaţie din patru tipuri de brânză: mozzarella proaspătă şi alte
trei tipuri de brânză locală, cum ar fi gorgonzola, ricotta şi parmigiano-reggiano. Tonul italian
conservat în ulei de măsline este, de asemenea, o garnitură populară împreună cu alte produse
marine cum ar fi hamsiile, scoicile şi creveţii. Quattro Stagioni este o pizza (asemănătoare pizzei
Capricciosa) care reprezintă cele patru anotimpuri şi este un exemplu bun de pizza cu părţi de
anghinare, salam sau jambon, ciuperci şi roşii. În Liguria poţi găsi pizza garnisită cu busuioc
proaspăt şi fără sos de roşii. Desigur că mai sunt sute de tipuri ce pot fi descoperite şi toate sunt
delicioase, fără a mai menţiona şi ceilalţi membri ai familiei pizzei.
Cules de către dl prof. Raymondo Marco – membru al echipei Comenius din Italia
Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Ouatu – coordonatoarea echipei Comenius din
România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
109
ŠAKOTIS – O PRĂJITURĂ LITUANIANĂ
Este o prăjitură populară, specific lituaniană, asemănătoare cu prăjitura „baumkuchen”
din Germania.
Este cunoscută în Lituania din perioada Commonwealth-ului polono-lituanian. Numele
său înseamnă „rămuros” şi această denumire descrie aspectul său aparte. Se coace prin aplicarea
de straturi de aluat pe o bară rotativă, într-un cuptor special.
MUŞUROIUL DE FURNICI
Muşuroiul de furnici seamănă cu šakotis dar este o diferenţă între aceste două mâncăruri.
Šakotis este făcut dintr-un fel de aluat compact, iar muşuroiul de furnici este unic deoarece este
făcut din bucăţi („frunze”) de aluat care sunt puse împreună sub forma muşuroiului de furnici şi
sunt aromate cu miere de albine şi seminţe de mac.
Consemnat de căte dna prof. Dalia Tarosaite – coordonatoarea echipei Comenius din Lituania Tradus din engleză de căte dna prof. Carmen Ouatu – coordonatoarea echipei Comenius din
România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
110
TOCHITURĂ MOLDOVENEASCĂ
Ingrediente: Carne, şunculiţă de porc, vin, piper, usturoi.
Se fierb la cuptor. Se poate servi cu mămăliguţă şi ochiuri (ouă prăjite).
RĂCITURĂ - MÂNCARE SPECIFIC MOLDOVENEASCĂ
Ingrediente: picioare de porc, carne de porc, fierte la foc mic.
După răcire se adaugă usturoi din abundenţă.
Se serveşte rece, după închegare, cu mămăliguţă caldă.
Cules de către dra prof. Lucica Adam – membră a echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5,
Bârlad)
111
IV. DANS, muzicĂ ŞI COSTUME
POPULARE
112
113
COSTUME POPULARE ROMÂNEŞTI
Structura costumelor tradiţionale româneşti a rămas neschimbată de-a lungul istoriei şi
poate fi analizată încă din cele mai vechi timpuri. Îmbrăcămintea de bază atât pentru bărbaţi cât
şi pentru femei este o cămaşă sau ie, care este făcută din cânepă, in sau ţesătură de lână. Aceasta
era legată în jurul taliei cu ajutorul unei centuri ţesute, îngustă pentru femei şi mai lată pentru
bărbaţi. Croiala acestei cămăşi de bază este aceeaşi pentru bărbaţi şi femei. În trecut, cele purtate
de femei, ajungeau, de obicei, la glezne, în timp ce cămăşile bărbăteşti erau mai scurte şi purtate
peste pantaloni sau iţari confecţionaţi din benzi de ţesătură. Femeile purtau întotdeauna un şorţ
peste cămaşă. Acesta era, iniţial, o singură bucată de pânză înfăşurată în partea de jos a corpului
şi fixat printr-o curea în talie, aşa cum poate fi văzut încă în estul şi sud-estul României. În
Transilvania şi în sud-vestul României acesta s-a transformat în două şorţuri separate, unul
purtat la spate şi unul în faţă.
Îmbrăcămintea tradiţională pentru bărbaţi în România
cuprinde o cămaşă albă, pantaloni albi, pălărie, curea, vestă
şi/sau palton. Diferenţele locale constau în lungimea cămăşii,
tipul de broderie, croiala pantalonilor, forma pălăriei, sau
modelul vestei. În majoritatea zonelor, bluzele sunt purtate
peste pantaloni, în stilul vechi. Acesta este un costum
bărbătesc, tradiţional în Balcani, fără influenţele modei vestice
sau orientale. Bărbaţii unguri şi saşi care trăiesc în România
poartă pantaloni cu o croială mai modernă, adesea făcuţi dintr-
un material închis la culoare. Acest fapt reflectă legăturile lor
strânse, şi o comunicare mai frecventă, cu partea de vest.
Articolele de îmbrăcăminte exterioară purtate atât de bărbaţi cât şi de femei sunt
asemănătoare, principalele diferenţe fiind în croială şi ornamente, care depind, în primul rând, de
regiunea de provenienţă. Aceste articole de îmbrăcăminte, de obicei, sunt realizate din piele de
oaie, sau ţesătură de lână, din pâslă, şi decorate cu aplicaţii din piele şi broderii de mătase.
Hainele tradiţionale purtate în zilele de lucru şi la sărbători erau cândva asemănătoare,
principala diferenţă fiind că ţinutele festive, în special cele purtate la nunţi, erau mai bogat
brodate. În trecut, accesoriile care împodobeau capul miresii aveau multe broderii. În zonele mai
sărace, portul obişnuit consta într-o îmbrăcăminte simplă, cu puţine broderii sau deloc.
Diverse piese ale costumului au ieşit din uz în diferite perioade, pe parcursul secolului 20.
Primul element care a dispărut în multe zone a fost încălţămintea ţărănească din piele (opincile),
deşi acestea puteau fi văzute din nou în satele mai sărace, în anii imediat următori căderii
regimului comunist. În a doua jumătate a secolului, pantalonii tradiţionali bărbăteşti au fost
înlocuiţi, în majoritatea zonelor rurale, de cei făcuţi în fabrică, iar în perioada post-comunistă
blugii au devenit ţinuta universală comună. Hainele tradiţionale purtate pe deasupra au devenit
un lux costisitor, articole noi de îmbrăcăminte fiind achiziţionate numai de persoanele care
trăiesc în satele foarte bogate. În ultima vreme, mulţi dintre artizanii populari au murit, puţini
rămânând în urma lor care să poarte mai departe tradiţia acestui meşteşug.
114
Cu toate acestea, în zonele mai îndepărtate, unii oameni mai în vârstă poartă încă articole
de îmbrăcăminte tradiţionale. Aceasta poate fi pentru femei o fustă neagră sau o fotă închisă la
culoare, cu o bluză croită în stilul local, cu sau fără o vestă din piele. În Oaş şi Maramureş, chiar
şi fetele tinere poartă adesea costumul specific local în zilele de
duminică. Acesta este, în mod normal, fabricat din materiale viu
colorate: o rochie în Oaş, o fustă în Maramureş. La acestea se
adaugă ultima modă la bluze şi încălţăminte, cum ar fi bluzele
albe din dantelă în Maramureş şi pantofii cu tocuri înalte pentru
femei în ambele zone. Bărbaţii poartă de obicei pantaloni
moderni sau blugi, dar pot purta şi o cămaşă locală sau o pălărie
cu formă specifică, deşi, din păcate, acestea par a fi rapid
înlocuite cu alte articole cu tentă mai modernă. Anumite
elemente din costum, specifice pentru diferite ocupaţii, sunt
încă purtate; de exemplu, bărbaţii care lucrează în industria
forestieră poartă curele late din piele (chimir), de obicei, acum,
peste un tricou şi blugi. Căciulile tradiţionale bărbăteşti din
blană sunt încă purtate în timpul iernii în zonele rurale, iar
femeile poartă, de obicei, un batic de lână imprimat, şi, adesea,
o pălărie de paie tradiţională peste acest batic atunci când se
află la lucru în perioada de vară.
Consemnat de dl prof. Ioan Burlacu - membru al echipei Comenius din România (Liceul de Artă,
Bacău)
115
COSTUMUL TRADIŢIONAL LITUANIAN
Costumul lituanian este alcătuit din haine moderne, după moda apuseană. Rochia
lituaniană este elegantă şi decentă şi oferă o descriere a societăţii şi culturii lituaniene. Pe măsura scurgerii timpului, vestimentaţia în Lituania, a evoluat şi a devenit destul de asemănătoare cu cea din alte ţări europene.
Bărbaţii poartă costume făcute din ţesături de casă pentru haine festive. Principala
îmbrăcăminte pentru bărbaţi constă din pantaloni lungi dungaţi sau în dungi diagonale iar partea de jos se purtau în dungi mai închise la culoare. Pantalonii sunt conici şi se poartă împreună cu o vestă strânsă pe talie sau jachete lungi.
Costumul tradiţional lituanian pentru femei constă într-o fustă colorată, ţesută, însoţită de o bluză brodată, mare, o piesă de îmbrăcăminte pentru cap, şi alta pentru gât. Bijuteriile sunt partea esenţială a îmbrăcăminţii şi erau făcute din chihlimbar. O femeie căsătorită poartă o batistă drept acoperământ, sau un acoperământ purtat de călugăriţe. Toate costumele erau realizate din fire ţesute în casă şi erau albite sau vopsite cu coloranţi în special din plante. Procesul de ţesere era de asemenea diferit şi era în mare parte de tip tradiţional. Motivele şi culorile utilizate în confecţionarea hainelor erau diverse şi variate. Croiala hainei era unică şi sobră, croşetul şi aţa erau populare. Încheietorile hainelor sunt din metal, sfori, piele sau lemn.
Consemnat de dl Jonas Komicius – profesor, membru al echipei Comenius din Lituania Tradus în limba română de dl Mihai Boholţeanu
Profesor, membru al echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
116
MUZICA POPULARĂ LITUANIANĂ
Muzica populară lituaniană aparţine ramurii muzicii baltice, care este legată de produsele culturii neolitice. Pe teritoriul lituanian se întâlnesc două culturi muzicale: corzi (kanklių) şi cultura instrumentelor de suflat. Aceste culturi instrumentale au format, probabil, tradiţiile vocale.
Există trei stiluri vechi de a cânta în Lituania în legătură cu regiunile etnografice: monofonie, omofonie multivocală, heterofonie şi polifonie. Monofonia apare mai ales în sudul (Dzūkija), sud-vestul (Suvalkija) şi estul Lituaniei (Aukštaitija).
Sutartinės (de la cuvântul sutarti - a fi în concordanţă, în acord cu; singular, sutartinė) sunt exemple unicat de muzică populară. Din repertoriul de „sutartinės” cel mai mult a fost înregistrat în secolele 19 şi 20, dar surse începând cu secolul 16 arată că acestea au fost semnificative, împreună cu cântecele in monofonie. Sutartinės pot fi clasificate în trei grupe în conformitate cu practicile de interpretare şi funcţie: - Dvejinės sunt cântate de către doi cântăreţi sau două grupuri de cântăreţi; - Trejinės sunt efectuate de trei cântăreţi în canon strict; - Keturinės sunt cântate de două perechi de cântăreţi.
Cântecele de nuntă S-au dezvoltat diferite forme vocale şi instrumentale,
cum ar fi lirice, satirice, cântece de băut şi banchete, dialoguri muzicale, bocete de nuntă, jocuri, dansuri şi marşuri. Din punct de vedere artistic melodiile lirice sunt cele mai interesante. Acestea reflectă în întregime viaţa miresei: momentul de rămas bun faţă de cei dragi în momentul plecării la ceremonia de nuntă sau la casa soţului ei.
Cântece istorice de război Cronicile şi documentele istorice din secolele 13 - 16 conţin primele surse despre
cântece legate de eroismul celor căzuţi în lupta împotriva Cavalerilor Teutoni. Cântece mai târzii menţionează suedezii, există referiri frecvente la Riga şi Bătălia de la Kircholm; melodiile culese la începutul secolului 19 menţionează bătăliile cu tătarii.
Ciclul calendaristic şi cântece ritualice Ele au fost cântate la momente prestabilite ale anului în timp ce se efectuau ritualurile
adecvate. Sunt cântece legănate de Lăsata Secului şi Postul Paştelui, şi cântece de Paşti numite lalavimai. Cântecele din postul Craciunului reflectă starea de sobrietate şi reflecţie. Cântece de muncă Cântecele de muncă variază foarte mult ca funcţie şi vechime. Există unele exemple foarte vechi, care şi-au păstrat relaţia lor directă cu ritmul şi procesul de lucru care urmează să fie făcut. Mai târziu, aceste cântece relatează mai mult despre sentimentele unei persoane, experienţe şi aspiraţii.
Cântece de păstorit Aceste melodii sunt cântate de către copii, în timp ce melodiile de păstorit noaptea sunt
cântate de către adulţi. Cântecele de păstorit reflectă tendinţa afectivă a animalelor, situaţia socială a copiilor, precum şi trimiteri la credinţele străvechi.
117
Cântece de cosit Refrenele sunt comune în aceste cântece. Cuvântul cel mai des utilizat este Valio, prin
urmare - valiavimas, termenul pentru interpretarea cântecelor de cosit. Cuvântul este cântat încet şi în linii mari, evocând câmpurile mari şi starea de spirit a sezonului de cosit.
Cântece la recoltarea secarei Recoltarea secarei este etapa centrală în circuitul agricol. Starea de spirit este jalnică şi
tristă, dragostea şi căsătoria sunt temele predominante în ele. Sunt adesea discutate raporturile de familie între părinţi şi copii, cu un accent deosebit pe soarta grea a norei în familia patriarhală.
Cântece de mers la moară Genul poate fi identificat prin refrene caracteristice şi cuvinte precum zizui malui, malu
malu. Ele sugerează zumzetul pietrelor de moară, precum şi ritmul de măcinat. Măcinarea era efectuată de către femei, iar versurile sunt despre viaţa femeilor şi relaţiile de familie.
Cântece despre spălatul rufelor Uneori refrenul imită sunetele bătătorului şi al dispozitivului
de presat – uneltele tradiţionale pentru spălatul rufelor. Cântecele adesea exagerează imaginile pretenţiilor ciudate ale soacrei, cum ar fi folosirea apei mării în locul bătătorului de rufe, şi a cerului, în locul dispozitivului de stors rufe şi vârfurile copacilor pentru uscatul rufelor.
Muzica instrumentală Dansurile în cerc rateliai au fost mult timp o parte foarte importantă a culturii populare
lituaniene, în mod tradiţional interpretate fără accompaniament instrumental. Din secolul al 19-lea, totuşi, vioara, contrabasul, lamzdeliai (fluierul) şi kanklės (ţitera) au început să acompanieze dansurile, în timp ce grupurile moderne includ, de asemenea, armonica, acordeonul, concertina, mandolina, Balalaika, clarinetul, cornul, chitara şi muzicuţa. In timpul perioadei sovietice, ansamblurile de dans au folosit ţitera şi un clarinet modificat numit birbynės; deşi ansamblurile sovietice se bazau în mod evident pe folclor, ele au fost modernizate şi igienizate şi au folosit forme armonizate şi denaturate ale stilurilor tradiţionale.
Consemnat de dna prof. Vijole Petrosiene – membră a echipei Comenius din Lituania Tradus în limba română de dl prof. Mihai Boholţeanu – membru al echipei Comenius din
România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
118
MUZICA TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ
Din cele mai vechi timpuri, muzica a jucat un rol important. Ea a avut diverse
instrumente cu acompaniament ritmic, apoi, mai târziu, a adăugat şi cobza. Acest stil se mai
poate găsi în regiunile Carpaţilor Moldovei, Vrancea şi Bucovina, şi la minoritatea maghiară a
ceangăilor.
Istoricii greci au arătat că dacii au cântat la chitară iar preoţii cântau cântece cu şi la
chitară.
Cimpoiul a fost instrumentul popular folosit din timpuri medievale, aşa cum a fost în
majoritatea ţărilor europene, dar a devenit rar în ultima vreme, înainte de o revenire în secolul al
20lea. De la introducerea sa, vioara a influenţat muzica în toate regiunile, devenind principalul
instrument pentru melodie. Fiecare regiune are combinaţia sa proprie de instrumente, vechi şi
noi, şi un sunet unic. Acest fapt continuă să se dezvolte şi în prezent, cu completările cele mai
recente, cum ar fi tastaturile electrice şi seturile de tobe.
Doina
Doina este un cântec liric în formă liberă. Ea prezintă o
secvenţă de elemente melodice ornamentate şi prelungite de către
executant într-o manieră tipică zonei. Doina se găseşte doar la
români, în toată România, în versiunile instrumentale şi vocale, dar
devine mai rară în Transilvania şi Moldova.
Alte cântece cu o formă lirică liberă se găsesc în toată
regiunea Balcanilor, cum ar fi trapeza Na de Bulgaria, şi, în
continuare, spre est, dar nu se ştie dacă acestea sunt legate de doină
sau s-au dezvoltat independent.
Ansambluri: taraful şi lăutarii
Ansamblurile instrumentale, taraful, cu muzicieni
profesionişti, lăutarii, au cântat cântece pentru dans în România,
de aproximativ 300 de ani. În trecut, aceste formaţiuni erau mici, cu sunete distincte şi o linie
melodică regională.
Lăutar - termenul este derivat din lăută, un tip de instrument cu coarde, iar muzicianul
care cântă la acest instrument este un lăutar. Acest termen îşi are, probabil, originea în
popularitatea pe care o avea lăuta la curţile europene.Termenul s-a extins pentru a include toţi
muzicienii de muzică populară, taraful, şi pe cei care cântă cântece populare cu taraful. În
România, cei mai mulţi muzicieni de muzică populară în tarafuri sunt acum rromi, prin urmare,
muzicienii rromi sunt cunoscuţi ca lăutari, deşi, istoric, termenul se referă la o profesie, mai
degrabă decât la un fundal etnic. O formaţie mică de muzicieni care cântă muzică populară este
cunoscută sub numele de taraf. Membrii unui taraf sunt, în mod normal, lăutarii.
Nobilimea din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova
angajau muzicieni rromi pentru a cânta în stiluri caracteristice pentru
moda timpului. Prin urmare, în Transilvania avem ansamblul de coarde
cu influenţe central - europene, în Ţara Românească şi Moldova avem
mai mult influenţe turceşti în instrumentaţie, cobza, ţambalul, naiul, dar,
chiar şi aici, vioara europeană este dominantă.
1. Instrumente
Instrumente cu „tuburi”;
Fluierul – tub lung sau scurt cu 6 găuri pentru degete;
Cavalul - tub lung cu 5 găuri pentru degete;
Tilinca - tub deschis, cu sau fără găuri de deget;
Naiul - naiul românesc;
Alte instrumente - buciumul, ocarina, flautul, fifa.
119
Acestea sunt instrumentele cele mai răspândite în România, având şaptesprezece tipuri
diferite. Multe dintre aceste modele de „tuburi” sunt comune în toată regiunea Balcanilor, în
România având cea mai mare varietate. Instrumentele sunt făcute de cântăreţi şi ţărani, în zilele
în care munca la câmp nu e posibilă. Păstorii valahi, care se deplasează dintr-un loc în altul, sunt
cunoscuţi pentru a fi vândut instrumente cu „tuburi” în întreaga Ungarie.
Instrumentele cu „tuburi” pot fi subdivizate, într-o oarecare măsură, după designul lor.
Tubul poate fi închis sau deschis la capătul de jos, producând diferite intervale de note. Unele
tuburi sunt cunoscute ca "fluiere cu sufletul la gură", la care fluxul de aer este direcţionat către
marginea ascuţită din capătul de sus al tubului; altele au un bloc simplu în partea de sus, cu o
gaură tăiată mai jos (similar cu un recorder cu susul în jos). În general, în cazul în care tubul are
şase găuri pentru degete, acestea sunt aşezate echidistant la piesele mai mici şi în două seturi de
câte trei la tuburile mai mari. Acest lucru dă naştere unei scări diatonice, care nu corespunde
celei temperate din vest, dar care sună corect atunci când se cântă jocuri tradiţionale.
Stilul vechi de a cânta foloseşte la cântatul gutural în tub pentru a creşte puterea
sunetului. Acest lucru este combinat cu dinamica sunetelor ascuţite, pentru a oferi un ritm
puternic, pentru dans. Jucătorii mai în vârstă cântă secţiuni de fraze melodice, aparent nu la un
ritm continuu, dar care sunt perfect dansante. În zilele noastre, sunetul preferat este o melodie
clară, cu tonul curat al notelor.
Cu excepţia naiului, tuburile de diferite tipuri sunt, în general, cântate de către români şi
nu sunt de taraf.
2. Instrumente tubulare subţiri
Cimpoiul - cimpoiul românesc;
Clarinetul - apărut în anii 1700;
Saxofonul - inventat în jurul anului 1840 de Adolphe Sax;
Taragotul - inventat de J. Schunda în 1865.
3. Viorile
Precursorii viorii, cum ar fi, rebecul, guslele slavon sau kemene-ul din
Orient, se găsesc la toţi vecinii din Balcani ai României, dar nu şi în muzica
populară existentă în România.
Probabil, primele viori au fost folosite la petrecerile de la curte, iar, în
perioada secolelor 15 şi 17, muzicanţii sârbi cântau din „guzla” slavonă la curţile
româneşti. Primul document despre vioară din România datează din secolul al 17lea şi este al
unui călugăr italian şi se referă la muzica „violini” din Moldova. Este puţin probabil ca acest
document să facă referire la vioara modernă care s-a dezvoltat în mai puţin de un secol, la
început în Europa de Vest. Un tablou al lui Graz Codex, de la sfârşitul secolului al 17lea,
reprezintă un lăutar care cântă la un instrument cu un corp dreptunghiular, cu patru coarde.
Vioara modernă a ajuns în România în secolul al 18lea şi este cunoscută sub o varietate
de nume: ceteră - Transilvania, scripcă - Moldova, lăută - Banat şi Hunedoara. În Oltenia şi
Muntenia, la început, au fost folosite multe instrumente cu acorduri diferite pentru anumite
cântece de dans, dar, mare parte din ele, au fost, în prezent, abandonate.
4. Cobza
Cobza - lăută cu gât scurt, în Moldova şi Ţara Românească;
Zongora - chitară adaptată în Maramureş;
Ţitera - ţitera Europeană.
120
5. Ţambalul
Acesta este o variantă a unui instrument persan, santur, care a
apărut în multe ţări europene în secolul al 11lea, devenind popular în
secolele 17 - 19. Este o placă de sunet în formă de trapez, cu 20 - 35 şiruri
de coarde care sunt lovite cu două ciocănele din lemn. În ţările vorbitoare
de limba engleză este cunoscut sub numele de ţambal („dulcimer”) de la
dulce melos, termen grecesc pentru un sunet dulce, iar în regiunile
germanice, este numit „Hackbrett” însemnând „placă/masă de tocat”. În
România este cunoscut sub denumirea de „ţambal”, similar cu
„cymbalom” în limba maghiară şi „tsymbaly” în ucraineană.
Însemnările arată existenţa ţambalului în sec al 16lea în România,
dar acesta nu a devenit popular decât mult mai târziu, când a fost preluat de lăutari. În a doua
parte a secolului al 19lea a fost folosit în mai multe zone din Muntenia şi, de la sfârşitul
secolului, a fost destul de răspândit, alături de cobză. Instrumentul, la care se poate cânta fiind
atârnat de umeri prin curele, s-a răspândit la sate începând cu secolul 20. Formulele de
acompaniament sunt relativ puţine şi sunt, în general, ritmice în Ţara Românească şi Muntenia,
şi armonice (arpegiile etc), în Transilvania şi Banat.
Consemnat de dna prof. Mihaela Cojocaru şi dna prof. Dana Birzu – membre ale echipei
Comenius din România (Liceul de Artă, Bacău)
121
DANSUL POPULAR ITALIAN
Dansurile populare italiene se învârt în jurul Tarantellei,
un dans rapid cu dansatori care se învârt, dans care se interpretează mai ales la nunţi. Îşi are originea în sudul Italiei şi are o istorie bogată.
Tarantella a fost iniţial un dans interpretat de către italienii din clasa de jos şi cea de mijloc şi se consideră că ar putea vindeca pe cei bolnavi. Mai târziu s-a dezvoltat într-un dans de curte şi era interpretat de către cupluri tinere. În versiunea de dans de curte, femeia utilizează dansul pentru a-şi atrage partenerul, care este fermecat de frumuseţea, eleganţa şi mişcările ei. Italienii cred că cine dansează Tarantella singur are ghinion, aşa că se dansează întotdeauna cu cel puţin încă o persoană.
Există un mit precum că Tarantella îşi are originea într-un remediu pentru o muşcătură de tarantulă, un paianjen veninos. Persoana care a fost înţepată de paianjen dansează Tarantella non-stop, pentru a evita să fie biruită de venin.
Se crede că Tarantella îşi are originea în sudul Italiei, însă există versiuni găsite în întreaga ţară. Furlana şi Saltarello – care se întâlnesc în Veneţia şi respectiv Roma - sunt similare cu Tarantella. Tarantella se traduce cu " păianjen mic." Se crede că în oraşul Taranto a fost o epidemie de muşcături de păianjen otrăvitor în timpul secolului al 13-lea.
Se spune că dansul tradiţional italian Tarantella a apărut între secolele 15 şi 17. Începutul dansului este legat de o boală numită tarantism. Tarantismul este o stare isterică în care victimele muşcate de tarantule au convulsii şi dansează lungi perioade de timp. Aceştia trebuie să danseze, în scopul de a elimina otrava prin transpiraţie. Astăzi, tarantela se danseaza la multe nunţi tradiţionale italiene şi petreceri. De-a lungul secolelor, numeroase piese de
muzică instrumentală au fost scrise în cinstea dansului, şi a fost prezentat în filme precum "The Godfather" (Naşul).
La Furlana este numit după Friuli, la nord de Veneţia, o zonă în care este situat oraşul Aviano. La Furlana este dansat în toată această parte a Italiei, cu mici diferenţe, de la sat la sat. El are întotdeauna figuri care pot fi interpretate ca flirt, curte, argumente urmate de armonie.
Consemnat de dna prof. Angela Musci – membră a echipei Comenius din Italia Tradus în limba română de dl prof. Mihai Boholţeanu – membru al echipei Comenius din
România (Şcoala nr. 5, Bârlad)
122
DANSUL POPULAR LITUANIAN
Din cele mai vechi timpuri dansul a însoţit în mod inevitabil, toate evenimentele importante din viaţa
oamenilor. Viaţa naţiunii lituaniane, caracterul şi moralitatea sunt reflectate în conţinutul dansului lituanian. Fiecare mişcare şi pas are scopul său. Ele înseamnă întotdeauna ceva sau arată ceva. Lituania a fost
practic o ţară agricolă; prin urmare, întâietatea în arta populară a aparţinut femeilor şi a fost legată de scara temelor feminine (de exemplu, lucrările efectuate numai de către femei). Caracteristicile coregrafiei folclorului lituanian sunt, de asemenea, prezentate prin intermediul muzicii, care este calmă, simetrică, ritmul este monoton, tempoul moderat şi sub formă de pătrime. Folclorul lituanian se bazează pe perspectiva de viaţă a fermierului. Este liric, nu există nici o naraţiune epică, în cântecele de război, bătălia reală nu este niciodată relatată, şi nu s-au păstrat dansuri de război. Nu au supravieţuit dansuri de vânătoare şi în coregrafia populară nu există mişcări tipice pe această temă.
Genul de dansuri populare tradiţionale este încă în viaţă. Oamenii s-au obişnuit să înveţe dansuri de la părinţi sau bunici ale căror vieţi au fost în continuare foarte mult influenţate de obiceiuri şi tradiţii şi care au stăpânit dansurile populare direct de la părinţii lor, în petreceri la ţară, în aer liber. Ansambluri folclorice, care participă încă, de bunăvoie, la expediţii de colectare de folclor în zonele rurale, dansează aceste dansuri.
Lituanienilor, precum şi vecinilor lor baltici, întotdeauna le-a placut să danseze. Tinerii s-au adunat să danseze la petreceri la câmp (vara), sau în casele agricultorilor (iarna). Persoanele în etate şi copiii mici, de asemenea, luau parte la aceste festivităţi vorbind, socializând, şi, în general, amuzându-se. Privind mai mult înapoi în istorie, dansul a fost, de asemenea, o parte a sărbătorilor şi ritualurilor din vechiul calendar lituanian.
Coregrafia populară lituaniană poate fi clasificată în patru grupe: dansuri în care se cântă polifonic, dansuri în cerc, jocuri şi alte dansuri.
Dansul lituanian este caracterizat printr-o mare energie emoţională interioară care nu se manifestă niciodată în exterior. Întrucât folclorul liric lituanian tradiţional provine de la fermieri şi ţărani, el încă mai păstrează perspectivele acestora. Nu există dansuri de război sau vânătoare, nici sărituri sau lovituri cu piciorul. Dansurile tradiţionale lituaniane sunt dominate de dansuri discrete în cerc şi jocuri ale căror versuri se axează pe cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor sau relaţiile dintre tineri şi găsirea perechii. Muzica de dans are un tempou moderat, este, de obicei, simetrică şi fără pauze mari pentru sărituri.
Recreat şi transplantat pe scenă, dansul popular a câştigat o nouă calitate şi scopul său s-a schimbat. Există o mulţime de grupuri aparţinând ambelor genuri: aproximativ cinci sute de grupuri folclorice, ai
căror membri cântă, dansează şi joacă jocuri moştenite de la bunicii lor şi aproximativ 500 de ansambluri de dans pe scenă. Reprezentanţii ambelor genuri organizează diferite festivaluri şi adunări, locale şi internaţionale, participă la festivaluri internaţionale în Europa şi în întreaga lume dacă grupul şi-o poate permite financiar. Grupurile, de asemenea, au participat la Ziua Mondială a Festivalului cântecului şi dansului popular lituanian (aproximativ 35000 de participanţi).
Consemnat de dna prof. Dalia Tarosaite – coordonatoarea echipei Comenius din Lituania Tradus în limba română de dl prof. Mihai Boholţeanu – membru al echipei Comenius din România
(Şcoala nr. 5, Bârlad)
123
DANSUL POPULAR ROMÂNESC
Dansul popular
O varietate bogată de dansuri tradiţionale încă mai există în România, datorită continuării
sistemului feudal până la mijlocul secolului 19 şi, ulterior, izolarea impusă de Ceauşescu, care a
dus la continuarea unui stil de viaţă ţărănească la sate. România este o ţară unică în Europa în
privinţa folclorului său. Încă mai există în mediul sătesc folclor autentic, dar acest lucru dispare
rapid odată cu răspândirea culturii occidentale şi a tehnologiei moderne.
Ansambluri
Spectacole organizate de grupuri de dans popular în satele din România, pot fi întâlnite
încă de la mijlocul secolului al XIX-lea şi mai devreme. La oraş, primele ansambluri folclorice
datează din perioada imediat următoare celui de-al doilea Război Mondial. Primele ansambluri
profesioniste au apărut în jurul anului 1949, iar ansamblurile de amatori din principalele oraşe si
regiuni datează din anul 1950.
Tipuri de dans românesc
Orice „dans” este o combinaţie de elemente: formă, stil
regional, motive, ritm muzical, coregrafie şi context social. O
schimbare a unuia sau a mai multor din aceste elemente poate avea ca
rezultat un alt dans, schimbare care, uneori, este prea subtilă pentru un
vizitator ca să înţeleagă. Deoarece formaţiile mai noi de dans devin o
modă, acestea combină elementele de muzică existente cu repertoriul
de dans pentru a oferi variante locale noi. Melodii noi pot fi folosite
pentru dansuri vechi şi au apărut dansuri noi la melodii vechi.
Formarea şi contextul istoric
Dansurile româneşti sunt clasificate în funcţie de formarea lor:
dansuri lanţ, incluzând dansurile sociale de bază;
dansuri pentru bărbaţi;
un vast repertoriu de dansuri cu o secvenţă fixă;
ceata - dansuri ale grupurilor de bărbaţi şi care includ multe dansuri ritualice;
dansuri de cuplu care au o origine mai nouă.
Forma coregrafică, motive, şi muzică
Selecţia dansurilor jucate în fiecare sat se face, de cele multe ori, într-o ordine fixă: mai
întâi cele mai lente, apoi, uneori, dansuri de bărbaţi care sunt pentru ca aceştia să-şi demonstreze
talentul, apoi se încheie cu cele mai rapide dansuri. Acestea sunt cunoscute ca ciclurile de dans şi
există, într-o oarecare măsură, în toate regiunile, dar sunt, probabil, cel mai des întâlnite în
Transilvania.
Multe dansuri româneşti sunt însoţite de strigăte puternice cunoscute sub numele de
„strigături”, care sunt repetate ritmic, adeseori, de-a lungul melodiei şi a ritmului muzical.
Aceste „strigături” par a fi specifice pentru România, şi sunt numai altfel găsite la minorităţile
maghiare din Transilvania.
1. Hora
Termenul Hora este folosit pentru:
1. Hora este numele dansului în cerc larg şi este cel mai răspândit dans din
România, în mare parte datorită faptului că orice număr de participanţi, atât bărbaţi cât şi femei,
indiferent de abilităţi sau vârstă, poate intra în horă. Hora este frecvent jucată ca un dans ritual la
124
nunţi şi înmormântări. În sudul României şi în
Moldova, hora este dansul introductiv la ciclul de
dans, în timp ce în Transilvania şi Maramureş este
rareori jucată la ţară.
1. 2. Termenul horă este de asemenea
folosit pentru dansul de duminică din sat, chiar şi
acolo unde hora nu face parte din ciclul de dans.
Hora în România este structurată în etape de
două sau patru măsuri, spre deosebire de Pravo
Horo din Bulgaria şi Oro macedoneană, care sunt
structurate în etape de trei măsuri; cu toate acestea,
Horo din nord-vestul Bulgariei şi Sitno din nordul Bulgariei, au o formă similară horei
româneşti.
2. Sârba
Din punct de vedere muzical, termenul de sârbă se aplică, de obicei, unui dans plin de
viaţă. Acesta este un ritm de dans comun în Balcani, în dansuri cum ar fi Čačak sârbesc şi
bulgărescul rapid Horo Pravo.
Ca dans, sârba se referă, în mare parte, la un dans social, vioi, structurat pe trei măsuri;
aceasta înseamnă, în general, „sârba obişnuită”. Dansul mai lent „brâul bătrân”, similar cu
„sârba”, aparţine unei forme de dans foarte vechi şi răspândite în Balcani.
Sârba se găseşte în aceleaşi zone ca şi hora, cu cea mai mare varietate de variante ce pot
fi găsite de-a lungul Subcarpaţilor. Spre deosebire de horă, sârba este o formaţiune care
dansează în cerc deschis, în afară de Oltenia unde este, în general, dansată într-un cerc închis.
Numele de sârbă poate însemna „sârbesc”, şi ca dans este cunoscută şi în Grecia cu
numele Servikos.
3. Căluşul din partea de sud a României
Căluşul este un dans din sudul României, asemănător
cu cel al vlahilor de nord, al Bulgariei şi Serbiei, şi constă
într-o suită de dansuri separate, fiecare cu propriul nume,
melodie şi dans, cu scop de ritual, care se dansează la
Rusalii.
Mişcările executate de dansatori sunt combinaţii de
bătăi din picioare, clicuri pe călcâi, arcuiri şi rotaţii pe picior.
În special, în variantele munteneşti, acestea sunt structurate
cu un element de început, mijloc şi un element de încheiere,
elementul de mijloc schimbându-se cel mai des pentru a crea
diferite figuri. Versiunile de scenă au combinat aceste
dansuri, concentrându-se pe mişcări impresionante.
Traducerea la căluş este cel mai adesea „cal mic sau ponei”, care ar fi Căluţ sau Căluşel
în limba română. Termenul de Căluşar sau Căluşari se referă la dansatorii de căluş. O derivare
alternativă de căluş se referă la tipul de băţ folosit pentru a ţine calul cu gura deschisă.
Consemnat de dna prof.. Claudia Vasilache şi dna prof. Mariana Popa – membre ale echipei
Comenius din România (Liceul de Artă, Bacău)
125
126
Carmen Silvia Ouatu – coordonator carte
Autori: membrii echipei din
Școala nr. 5 “Principesa Elena Bibescu” - Bârlad, România
Grigiskes „Sviesos” Secondary School – Vilnius, Lituania
Istituto D’Istruzione Superiore “Sibilla Aleramo” – Rome, Italia
Liceul vocațional „George Apostu” – Bacău, România.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Tradiţii comune şi specifice popoarelor italian, lituanian şi român =
Common and specific traditions of the Italian, Lithuanian and
Romanian People / coord.: Carmen Ouatu. - Bârlad : Sfera, 2011
ISBN 978-606-573-136-3
I. Ouatu, Carmen-Silvia, coord.
39
Colectivul de redacție:
Aurelia Melania Juverdeanu – coordonator colectiv redacție;
Diana Elena Bicher – tehnoredactor și designe;
Carmen Silvia Ouatu, Mihai Boholţeanu – translatori
EDITURA SFERA, IULIE 2011
ISBN 978-606-573-136-3
This project has been funded with support from the European Commission.
This publication reflects the views only of the author, and the Commission cannot be held
responsible for any use which may be made of the information contained therein.