dinamica si structura resurselor financiare ale ue

Cuprins

CAP 1. STRUCTURA RESURSELOR FINANCIARE ALE UNIUNII EUROPENE 21.1. Originile sistemului de resurse proprii şi reformele sale succesive....................21.2. Finanţarea bugetului comunitar...........................................................................41.3. Resursele financiare europene în detaliu.............................................................61.4. Structura încasărilor din bugetul Uniunii Europene..........................................10

CAP 2. EVOLUŢIA RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE ALE UNIUNII EUROPENE.................................................................................................................18

2.1. Sistemul actual de finanţare a bugetului comunitar..........................................182.2. Dinamica resurselor financiare publice ale Uniunii Europene.........................20

CONCLUZII................................................................................................................25

Bibliografie...................................................................................................................26

Cap 1. Structura resurselor financiare ale Uniunii

Europene

1.1. Originile sistemului de resurse proprii şi reformele sale

succesive

Chiar din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Paris din 1952,

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului a dispus de resurse proprii. În

schimb, tratatele de la Roma, semnate în 1957, prevedeau ca cele două comunităţi

instituite prin tratat, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea europeană a

energiei atomice să fie finanţate prin contribuţii ale statelor membre. Cu toate acestea,

era prevăzut ca resursele proprii ale Comunităţii să fie puse în evidenţă cu stabilirea

uniunii vamale. Pe această bază, decizia din 21 aprilie 1970 a permis înlocuirea

contribuţiilor naţionale cu un sistem de resurse proprii ce cuprindea prelevările

agricole, drepturile de vamă şi o resursă ce permitea echilibrarea bugetului prin

aplicarea unei cote maxime de 1% la asieta TVA. Cu toate acestea, ca urmare a

întârzierilor în introducerea TVA şi în armonizarea acesteia, resursa TVA nu a

cunoscut o aplicare generală decât în 19801.

Acest sistem a fost modificat ulterior prin noi decizii succesive referitoare la

resursele proprii.

În afara creşterii cotei de apel maximală a TVA care a fost dusă la 1,4%,

decizia din 7 mai 1985 (adoptată ca urmare a Consiliului european de la

Fontainebleau) a introdus un mecanism de corecţie a dezechilibrelor bugetare care a

dat naştere la compensaţia Regatului Unit, echivalentă cu 66% din dezechilibrul său

bugetar. Costul finanţării acestei compensaţii a fost repartizat între celelalte state

membre în funcţie de contribuţia lor bazată pe TVA, excepţie pentru Germania, a

cărei parte a fost redusă cu o treime.

Reforma finanţelor comunitare din 1988 a modificat şi lărgit compoziţia

resurselor proprii ale Comunităţii, în special prin crearea unei noi categorii de încasări

ce permitea echilibrarea bugetului, bazată pe venitul naţional brut (VNB) al statelor

membre, care provenea din aplicarea unei cote la suma VNB a tuturor statelor

membre.

Cu scopul de a încadra creşterea resurselor prelevate de Comunitate, decizia

din 24 iunie 1988 (adoptată ca urmare a Consiliului european de la Bruxelles) a

1 Petre Brezeanu, „Finanţe Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 191

2

stabilit un plafon global care ajungea la 1,20% din totalul VNB al Comunităţii în

1922. În aşteptarea unei noi decizii asupra resurselor proprii, acest plafon de 1,20% a

rămas aplicabil pentru exerciţiile din 1992 şi 1994.

Conform concluziilor Consiliului european de la Edinburgh din 1992, o nouă

decizie relativă la sistemul resurselor proprii a fost aprobată la 31 octombrie 1994.

Această decizie a ridicat plafonul resurselor proprii la 1,21% din VNB în 1995 şi, pe

etape, până la 1,27% din VNB în 1999.

Cota maximală a resursei TVA a fost progresiv dusă de la 1,4% la 1% în 1999

şi asieta TVA de luat în calcul a fost limitată, pe etape asemenea la 50% din VNB în

loc de 55% în perioada anterioară. Statele membre beneficiare ale Fondului de

coeziune au văzut asieta lor TVA limitată la 50% din VNB începând cu 1995.

Posibilitatea de a înlocui decizia „Resurse proprii” din 1994 cu o nouă decizie

pentru perspectivele financiare 2000-2006 nu s-a concretizat decât la finele lui 1998,

respectiv cu ocazia Consiliului European de la Berlin din martie 1999. Raportul

asupra resurselor proprii din 1998 concluziona faptul că nici necesitatea de a creşte

resursele financiare ale Uniunii Europene, nici câteva lacune ale sistemului de

finanţare nu erau motive suficiente de a modifica decizia „Resurse proprii” imediat.

Totuşi, ţinând cont de presiunea exercitată de Austria, Germania, Olanda şi Suedia în

privinţa dezechilibrelor bugetare, care se traduc prin diferenţe între contribuţiile aduse

la buget şi încasările obţinute, punerea în chestiune a deciziei „Resurse proprii” a

devenit cvasiinevitabilă. Consiliul european de la Berlin din 24 şi 25 martie 1999 a

degajat un acord politic asupra noilor perspective financiare 2000-2006 şi asuprea

revizuirii sistemului de finanţare al UE. Concluziile Consiliului au format baza noii

decizii asupra resurselor proprii adoptată la 29 septembrie 2000, care după ce a fost

ratificată de parlamentele naţionale a intrat în vigoare, al 1 martie 2002, cu efect

retroactiv la 1 ianuarie 2002.

Menţinerea corecţiei britanice şi a plafonului resurselor proprii fixat la 1,27%

din VNB au fost conformate. Decizia din 200 a prevăzut creşterea, începând cu 1

ianuarie 2001 a procentului de resurse proprii tradiţionale reţinut de statele membre

pentru a acoperi cheltuielile lor de percepere, care a trecut de la 10% la 25%. Cota de

apel maximală a resursei TVA a fost dusă de la 0,75% în 2002 şi 2003 la 0,50% în

2004. noi reguli ai fost, de asemenea, instaurate faţă de finanţarea corecţiei britanice.

Prima, partea Austriei, Germaniei, Olandei şi Suediei în această finanţare s-a redus la

25% din valoarea sa normală. A doua, câştigurile excepţionale ale Regatului Unit ce

3

decurg din creşterea procentului de resurse proprii tradiţionale reţinut de statele

membre sunt neutralizate şi o valoare a câştigurilor excepţionale în cadrul extinderii

este dedus din compensaţie.

În fine, actuala decizie „Resurse proprii” întinde aplicarea sistemului european

al conturilor anuale din 1995 în domeniul bugetului UE. Astfel, noţiunea de produs

naţional brut a fost înlocuită prin cea de venit naţional brut în scop de resurse proprii.

Totuşi, pentru a menţine neschimbată valoarea resurselor financiare puse la dispoziţia

comunităţilor, plafonul resurselor proprii ca procent din VNB al UE a fost adoptat din

28 decembrie 2001, fiind echivalent cu 1,24% din VNB al UE2.

1.2. Finanţarea bugetului comunitar

Bugetul UE este finanţat prin resurse proprii şi alte încasări. Resursele proprii

pot fi definite ca încasări ce revin direct UE pentru finanţarea bugetului său, fără ca o

decizie ulterioară a autorităţilor naţionale să fie necesară. Ele cuprind drepturi de

vamă, drepturi agricole, cotizaţiile „zahăr”, resursa bazată pe TVA şi cea bazată pe

venitul naţional brut (VNB). Dacă resursele proprii finanţează esenţialul bugetului

UE, există, de asemenea, o parte redusă a altor încasări (de exemplu impozite şi alte

prelevări operate asupra remunerărilor personalului, dobânzile bancare, contribuţiile

ţărilor terţe la diverse programe comunitare, etc.)3.

În momentul aprobării bugetului anual de Consiliu şi de Parlament, totalul

încasărilor trebuie să fie egal cu totalul cheltuielilor. Valoarea totală necesară pentru

finanţarea bugetului rezultă automat din nivelul cheltuielilor totale. Cu toate acestea,

în măsura în care rezultatele încasărilor şi ale cheltuielilor se depărtează în general de

previziunile înscrise în buget, rămâne un sold pentru exerciţiul ce rezultă din execuţie.

Ca regulă generală, subzistă un excedent care reduce plăţile Statelor membre cu titlu

de resurse proprii ale anului următor.

Regulile fundamentale ale sistemului resurselor proprii sunt stabilite într-o

decizie a Consiliului, adoptată în unanimitate de Consiliu şi ratificată de toate Statele

membre. Valoarea totală a resurselor proprii necesare finanţării bugetului este

determinată de totalul cheltuielilor, deducere făcută altor încasări. Valoarea totală a

resurselor proprii nu poate depăşi 1,24% din venitul naţional brut al UE.


3 Idem, pag.185

4

Resursele proprii se repartizează în categoriile următoare (cifrele de mai jos se

reportează bugetului 2005 aprobat în decembrie 2004):

Resurse proprii tradiţionale (RPT), adică drepturi vamale, drepturi agricole

şi cotizaţiile „zahăr”. Aceste resurse proprii sunt prelevate la operatorii economici şi

sunt încasate de statele membre în contul UE. Cu toate acestea, statele membre

păstrează 25% din sumă cu titlu de compensaţie pentru cheltuielile lor de încasare.

Drepturile vamale şi drepturile agricole sunt încasate asupra importurilor de

produse ce provin din terţe ţări, la cote bazate pe tariful vamal comun.

Cotizaţiile „zahăr” sunt vărsate de producătorii de zahăr pentru a finanţa

restituirile la exportul de zahăr. Aceste prelevări nu se cifrează decât la aproximativ

6% din valoarea totală a RPT. Resursele proprii tradiţionale reprezintă aproximativ

11,6% din încasările totale ale Uniunii Europene.

Resursa proprie bazată pe taxa asupra valorii adăugate (TVA) este

prelevată pe asietele TVA ale statelor membre, care sunt armonizate în acest scop cu

regulile comunitare. Acelaşi procent este prelevat asupra asietei armonizate a fiecărui

stat membru. Cu toate acestea, asieta TVA de luat în calcul este suprimată la 50% din

VNB al fiecărui stat membru. Această regulă vizează să evite ca statele membre cele

mai puţin prospere să nu plătească o parte disproporţionată în raport cu capacitatea lor

de contribuţie, deoarece consumul şi TVA-ul tind să reprezinte un procent mai ridicat

din venitul naţional al unei ţări cu un nivel de prosperitate relativ modest.

Resursa bazată pe TVA reprezintă aproximativ 14,4% din încasările totale ale

Uniunii.

Resursa bazată pe venitul naţional brut (VNB) serveşte la echilibrarea

încasărilor şi plăţilor bugetare, adică să finanţeze partea bugetului care nu este

acoperită prin alte surse de încasări. Acelaşi procent este prelevat asupra VNB al

fiecărui stat membru, stabilit conform regulilor comunitare. Resursa bazată pe VNB

reprezintă aproximativ 73% din încasările totale ale Uniunii.

Compensaţia britanică. Un mecanism specific destinat să corecteze

dezechilibrul bugetar al Regatului Unit (compensaţia britanică) face, de asemenea,

parte din sistemul resurselor proprii.

Actualul mecanism de compensare în favoarea Regatului Unit a fost instaurat

în 1985 cu scopul de a corecta dezechilibrul dintre contribuţia Regatului Unit la

bugetul comunitar şi partea sa în cheltuielile comunitare afectate statelor membre.

Acest mecanism a fost modificat de mai multe ori pentru a compensa schimbările

5

intervenite în sistemul de finanţare a bugetului UE, dar principiile sale fundamentale

rămân aceleaşi.

Dezechilibrul în chestiune este calculat ca diferenţă între procentul pe care îl

reprezintă partea Regatului Unit în cheltuielile UE plătit statelor membre („cheltuieli

repartizate”) şi partea Regatului Unit în totalul plăţilor din resursele proprii bazate pe

TVA şi VNB. Diferenţa în puncte procentuale este multiplicată cu valoarea totală a

cheltuielilor comunitare repartizate între statele membre. Valoarea rambursată

Regatului Unit reprezintă 66% din acest dezechilibru bugetar. Costul corecţiei este

asumat de celelalte 26 de state membre. Repartiţia finanţării este mai întâi calculată pe

baza părţii fiecărei ţări în VNB total al UE. Partea Germaniei, a Olandei, a Austriei şi

a Suediei în finanţare este totuşi limitată la un sfert din valoarea sa normală. Această

cheltuială este redistribuită între celelalte 22 de state membre. Corecţia britanică

înscrisă în bugetul 2005 se ridică la aproximativ 5,1 miliarde euro.

1.3. Resursele financiare europene în detaliu

Resursele proprii tradiţionale sunt încasări care decurg direct din legislaţia

comunitară. Statele membre sunt cele care trebuie să încaseze aceste resurse şi care au

responsabilitatea de a pune sumele corespunzătoare la dispoziţia Comisiei. Ele reţin

un procent cu titlu de compensare pentru cheltuielile lor de percepere (25%).

Statele membre sunt responsabile de punerea în operă a legislaţiei vamale

comunitare şi de execuţia unui ansamblu de controale vamale care vizează să

garanteze că ele încasează în timp util sumele corecte ale drepturilor de vamă şi ale

drepturilor agricole. Orice lipsă a acestor reguli poate da loc la o responsabilitate

financiară faţă de bugetul Uniunii Europene.

Efectuând controale pe loc şi alte controale documentare, Comisia caută să se

asigure că statele membre care au sarcina gestiunii procedurilor lor de percepere şi de

încasări îşi asumă responsabilităţile lor. În acest sens, Comisia a recurs la o serie de

măsuri şi de acţiuni (responsabilitatea statelor membre pentru erori comise de către

administraţiile lor naţionale, etc).

Controalele au trei obiective specifice4:

Menţinerea operaţiilor pe un picior de egalitate, oricare ar fi locul de vămuire

al mărfurilor în UE. Comisia trebuie să vegheze la aplicarea uniformă a


6

regulilor comunitare de către statele membre, cu scopul ca o eventuală

disfuncţionalitate să nu antreneze o distorsiune a concurenţei;

Informarea autorităţii bugetare (Parlamentul European şi Consiliul): în funcţie

de rezultatele controalelor, Comisia poate judeca eficacitatea şi diligenţa de

care trebuie să facă dovadă statele membre în materie de percepere, luarea

măsurilor necesare pentru a remedia situaţia şi, în fine, pe această bază, să facă

raport la autoritatea bugetară cu privire la execuţia bugetului în termen de

încasări;

Ameliorarea situaţiei în domeniul încasării. Acest obiectiv în asigurarea nu

numai că statele membre îşi asumă responsabilităţile lor în privinţa bugetului

comunitar, ci de asemenea, că ele îşi partajează corect cheltuiala financiară.

Mecanismul bugetar şi consecinţele sale în caz de pierderi de încasări ce

provin din resurse proprii tradiţionale5

Bugetul comunitar este un buget de cheltuieli, în sensul care evaluarea

cheltuielilor este prealabilă calculului încasărilor care vor fi necesare în finanţarea lor.

Bugetul este întotdeauna echilibrat ex ante. Recurgerea la diferite surse de încasări se

efectuează într-o manieră neesenţială, adică mai întâi vin resursele proprii tradiţionale

şi apoi resursa TVA. Soldul cheltuielilor este finanţat prin resursa VNB. Pe scurt,

resursa VNB reziduală compensează diferenţa dintre cheltuielile totale şi toate

celelalte încasări. Prin urmare, orice pierdere de încasări ce provine din RPT datorată

lipsurilor anumitor state membre în acţiunile lor de încasare este automat compensată,

ca urmare a prezenţei resursei VNB reziduală, printr-o creştere a contribuţiilor VNB

ale tuturor statelor membre.

Acest mod de a proceda este în contradicţie cu principiul justei repartizări a

cheltuielii financiare, deoarece pierderea resurselor proprii tradiţionale ce rezultă din

lipsa unui stat membru nu este compensată de acesta din urmă, ci prin bugetele

naţionale ale tuturor statelor membre, prin intermediul unei creşteri a resursei VNB.

În această manieră se descurajează statele membre de a furniza eforturi pentru a

asigura o funcţionare optimală a sistemului lor de percepere.

Neîncasarea RPT ce rezultă din erori administrative. Atunci când greşeala de

încasare este datorată erorilor administrative ale administraţiei (vămilor) unui stat

membru, mecanismul bugetar de mai sus ar putea avea efecte nedorite dacă ar rămâne

fără corecţie. Erorile unui stat membru antrenează o creştere a contribuţiilor VNB ale


7

tuturor statelor membre, penalizând pe cele care se achită de sarcina de încasare a

RPT cu cea mai mare diligenţă posibilă în beneficiul statelor membre cel mai puţin

eficace. Curtea de Justiţie a hotărât ca statele membre a căror administraţie nu face

dovada efortului necesar în materie de procedură de încasare să îşi asume o

responsabilitate individuală pentru carenţa în acţiunea de în casare a RPT. Comisia

tratează activ fiecare dintre aceste cazuri de erori administrative, ceea ce ar trebui să

contribuie la ameliorarea gestiunii RPT în toate administraţiile.

Resursa proprie bazată pe TVA se bazează în primul rând pe calcule

efectuate de administraţiile statelor membre, în virtutea, în special, a reglementării

Consiliului referitoare la regimul uniform definitiv de percepere a resurselor proprii ce

provin din TVA. Comisia verifică documentele centralizatoare referitoare la asietele

TVA prezentate de către statele membre cu scopul de a fixa valorile pe care fiecare

dintre ele trebuie să le verse la buget. Comisia efectuează aceste operaţii pe baza

următoarelor trei principii6:

Transparenţa: modul de determinare a asietei TVA trebuie să fie clar;

Uniformitatea: atât cât este posibil, statele membre trebuie să recurgă la

metode identice şi să se inspire din aceleaşi surse de informare;

Echitatea: toate statele membre trebuie să fie tratate în aceeaşi manieră.

Resursele TVA rezultă din aplicarea unei rate de apel uniforme (aproximativ

0,3% în 2005) la o bază de impozitare comună. Este vorba în această privinţă de o

construcţie teoretică care compensează faptul că nici cotele de TVA, nici lista

bunurilor şi serviciilor supuse la TVA nu sunt armonizate la nivelul UE. Fiecare stat

membru transmite Comisiei, pentru 31 iulie a anului care urmează anului considerat,

un document anual centralizator care indică asieta TVA totală, inclusiv ajustările

pentru a ţine cont de variaţiile în practicile naţionale în materie de TVA. A cest

document centralizator conţine nu numai cifrele, ci şi informaţiile referitoare la datele,

sursele, metodele şi formulele utilizate pentru a determina şi ajusta asieta. După

controale preliminare destinate verificării credibilităţii şi plauzibilităţii cifrelor,

unitatea de control a Comisiei transmite datele unităţii însărcinate cu gestionarea

încasărilor bugetare.

În 2004, misiunile de control au fost efectuate în şase state membre. Această

cifră este inferioară unei medii obişnuite, ceea ce ţine de faptul că aceste controale au

fost de asemenea efectuate pe cinci simulări de documente centralizatoare de TVA


8

pentru anul 2001, documente ce fuseseră prezentate de ţările candidate în cadrul

pregătirilor în vederea aderării, care a avut loc la 1 mai 2004. Serviciile Comisiei au

colaborat strâns cu administraţiile celor noi zece state membre pentru a se asigura de

calitatea primului lor document anual centralizator al TVA referitor la 2004.

Resursa proprie bazată pe VNB. Ca şi în cazul resursei bazate pe TVA,

aceleaşi principii de transparenţă, uniformitate şi de echitate se aplică resursei bazate

pe VNB. În practică,o mare parte a lucrărilor de control referitoare la venitul naţional

brut este efectuată de specialişti ai conturilor naţionale Eurostat. Statele membre au

elaborat inventare de resurse şi de metode utilizate pentru a calcula conturile lor

naţionale în virtutea actualului sistem european al conturilor. Ansamblul acestor

inventare anuale fac actualmente obiect al rezervelor în aşteptarea unui răspuns la

chestiunile puse de Eurostat la subiectul referito la anumite posturi sau în cazul unui

stat membru care a întârziat să trimită inventarul său, aşteptând o analiză detaliată.

Această analiză este completată de controale efectuate pe loc, periodic de către

funcţionarii Eurostat.

Fiecare stat membru retrimite Comisiei până la 22 septembrie a anului care

urmează anului considerat, un chestionar anual relativ la venitul său naţional brut.

Statele membre pun resursele proprii la dispoziţia Comisiei pe o bază lunară,

conform procedurilor şi termenelor din legislaţia comunitară. Plăţile resurselor proprii

tradiţionale sunt bazate pe perceperea efectivă a statelor membre a drepturilor şi a

cotizaţiilor în chestiune. Statele membre informează Comisia de sumele percepute

prin intermediul unor documente centralizatoare lunar. Plăţile lunare ale statelor

membre relative la resursele TVA şi VNB ca şi a compensaţiei britanice se bazează pe

sumele înscrise în buget pe anul complet în chestiune. Comisia trimite în toate lunile o

scrisoare de apel de fonduri către fiecare stat membru. Statul membru efectuează

vărsământul său, înscriind resursele proprii pe creditul contului deschis în numele

Comisiei la Trezoreria sa. Aceste conturi sunt ţinute în moneda naţională a statului

membru.

Orice întârziere în vărsarea resurselor proprii la acest cont va genera plata de

dobânzi de către statul membru vizat.

Alte încasări. Bugetul general nu este în întregime finanţat prin resurse

proprii, dar el este de asemenea finanţat prin impozite şi alte prelevări operate asupra

remuneraţiilor personalului, din dobânzi bancare, contribuţii ale ţărilor terţe la diferite

programe comunitare ( de exemplu, în domeniul cercetării), din rambursări de

9

ajutoare comunitare neutilizate, din dobânzi de întârziere, precum şi soldul

exerciţiului precedent. Acesta din urmă rezultă din diferenţa dintre plăţile resurselor

propriii şi cheltuielile din cursul anului precedent.

În bugetul din 2005, celelalte încasări (în afara soldului exerciţiului precedent)

se ridică la aproximativ 1% din încasările totale ale UE.

1.4. Structura încasărilor din bugetul Uniunii Europene

Privire generală

Încasările bugetului general al UE relevă două categorii principale: resurse

proprii şi celelalte încasări. Este ceea ce prevede articolul 269 al tratatului care

instituie Comunitatea Europeană, care indică faptul că „ bugetul este, fără

prejudicierea celorlalte încasări, integral finanţat prin resurse proprii”.

Partea majoră a cheltuielilor bugetare este finanţată prin resurse proprii.

Celelalte încasări nu reprezintă decât o mică parte a ansamblului finanţării.

Există trei categorii de resurse proprii: resurse proprii tradiţionale, resursa

TVA şi resursa VNB. Resursele proprii tradiţionale cuprind, la rândul lor drepturile

agricole, cotizaţiile asupra zahărului şi drepturile vamale. Un mecanism de corecţie a

dezechilibrelor bugetare face, de asemenea, parte din sistemul resurselor proprii.

Acest mecanism reduce vărsămintele din resurse proprii ale Regatului Unit,

proporţional cu „dezechilibrul său bugetar” şi majorează vărsămintele din resursele

proprii ale celorlalte state membre în aceeaşi proporţie.

Resursele proprii tradiţionale

Drepturile agricole şi cotizaţiile asupra zahărului

Încasările care provin din aceste categorii de resurse constau în prelevări,

primele sume suplimentare sau compensatorii, sume sau elemente adiţionale şi alte

drepturi stabilite sau de stabilit de instituţiile comunităţilor europene asupra

schimburilor cu ţări terţe în cadrul politicii agricole comune ca şi cotizaţiile şi

celelalte drepturi prevăzute în cadrul organizării comune a pieţelor în sectorul

zahărului.

Drepturile agricole sunt percepute la importul produselor agricole ce rezultă

din organizarea comună a pieţei şi care provin din terţe ţări, ele fiind înscrise în

capitolul referitor la starea generală a încasărilor bugetului UE7.


10

Cotizaţiile asupra zahărului cuprind prelevări asupra zahărului, izoglucozei şi

a siropului de insulină. Este vorba în principal de cotizaţii va producţia vărsată de

întreprinderile din sectorul zahărului pentru a finanţa restituirile plătite pentru

exportul zahărului produs în excedent faţă de consumul intern al Uniunii. Ele sunt

într-un alt capitol al stării generale a încasării bugetului UE.

Drepturile vamale

Încasările obţinute din drepturi vamale provin8:

Din drepturi vamale alte tarifului vamal comun şi din alte drepturi (inclusiv

drepturile antidumping şi compensatorii) stabilite sau de stabilit de instituţiile

Comunităţilor europene asupra schimburilor cu alte ţări;

Drepturi vamale asupra produselor evidenţiate prin tratatul ce instituia

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului .

Încasările rezultate din drepturile vamale sunt înscrise de asemenea într-un

capitol referito la starea generală a încasărilor bugetului UE şi provin din aplicarea

tarifului vamal comun la importuri.

Cheltuieli de percepere reţinute de statele membre

Până la intrarea în vigoare a noii decizii referitoare la resursele proprii din 29

septembrie 2000, statele membre reţineau, cu titlu de cheltuieli de percepere, 10% din

sumele de vărsat pentru drepturi agricole, cotizaţii asupra zahărului şi drepturi vamale.

Noua decizie cuprinde o dispoziţie care are efect de la 1 ianuarie 2001, conform căreia

acest procent este dus la 25%. Această deducere este de asemenea înscrisă într-un

capitol al sării generale a încasărilor bugetului UE, sub forma unor încasări negative.

Încasările ce provin din resurse proprii tradiţionale nu sunt suficiente pentru a

acoperi cheltuielile comunitare. Acesta este motivul pentru care decizia asupra

resurselor proprii din 21 aprilie 1970 a creat o a treia resursă proprie, bazată pe TVA,

pentru finanţarea bugetului comunitar. Încasările obţinute din această resursă au

devenit progresiv sursa de finanţare principală a Comunităţii, şi aceasta până la finele

anilor 90, atunci când resursa bazată pe venitul naţional brut a depăşit-o în importanţă.

Resursa TVA

Resursele proprii care provin din TVA sunt înscrise, de asemenea, într-un

capitol distinct aş stării generale a încasărilor bugetului UE. Ele provin din aplicarea

unei rate uniform valabile pentru toate statele membre la asieta uniformizată a TVA.


11

În decizia asupra resurselor proprii din 29 septembrie 2000, asieta TVA este

suprimată la 50% din VNB pentru toate statele membre. Suprimarea asietei TVA

traduce dorinţa de a ameliora aspectele regresive ale resursei TVA, deoarece se

consideră că ea penalizează într-o manieră disproporţionată, în termeni bugetari,

statele membre cele mai puţin prospere.

Calculul asietei

Asieta armonizată a TVA este calculată pe stat membru vizat după metoda

zisă „a încasărilor”. Ea constă în a diviza totalul încasărilor nete anual încasate de

statul membru în chestiune prin rata medie ponderată a TVA, adică o estimare a ratei

medii aplicabile diferitelor categorii de bunuri şi servicii impozabile, cu scopul de a

obţine asieta TVA intermediară. Asieta intermediară este imediat adaptată prin

intermediul compensaţiilor negative sau pozitive, cu scopul de a obţine o asietă TVA

armonizată corespunzătoare dispoziţiilor celei de-a şasea directive din 17 mai 1977.

Rata de apel a resursei TVA

Rata de apel a resursei TVA care este aplicată asietelor armonizate ale statelor

membre este numită „rată uniformă”. Ea corespunde diferenţei dintre rata de apel

maximală şi „rata îngheţată”, cea din urmă fiind în funcţie de importanţa corecţiei

dezechilibrelor bugetare acordată Regatului Unit9.

Până în 1985, rata de apel maximală era fixată la 1%. Decizia relativă la

resursele proprii din 7 mai 1985 a dus rata maximală la 1,4%, rămânând la acest nivel

până la modificarea sa prin decizie asupra resurselor proprii din 31 octombrie 1994,

care a redus rata la 0,08% pe an şi a fixat-o astfel la 1,32% în 1995, la 1,24% în 1996,

1,16% în 1997, 1,08% în 1998 şi la 1% începând din 1999. noua decizie relativă la

resursele proprii din 29 septembrie 2000 reduce încă rata maximală la 0,75% din 2002

şi în 2003 şi începând cu 2004, la 0,50%.

Rata îngheţată echivalentă raportului între suma colecţiei britanice şi suma

asietelor TVA a tuturor statelor membre este îndreptată la un sfert în raport cu

valoarea sa normală. Dat fiind faptul că rata îngheţată este defalcată din rata maximală

de apel a TVA, corecţia britanică are efect secundar, deci de a genera scăderea ratei

(uniform) reale de apel a TVA (pentru toate statele membre, inclusiv Regatul Unit).

Rezultatul multiplicării prin rata îngheţată a asietei TVA suprimată total a UE este

denumit „echivalent brut” al corecţiei britanice şi corespunde sumei asietei TVA

suprimate a UE, în mod fictiv rezervată finanţării corecţiei britanice.


12

Vărsămintele TVA efective ale statelor membre corespunzătoare multiplicării

asietei TVA suprimate prin rata uniformă de apel a TVA se adaugă plăţilor efectuate

de statele membre cu titlul de resursă TVA şi de resursă VNB, în timp ce suma

corecţiei este acordată Regatului Unit printr-o reducere a vărsămintelor sale de TVA.

Resursa VNB

De la reforma din 1988, încasările care rezultă din aplicarea unei rate – de

fixat în cadrul procedurii bugetare ţinând cont de toate celelalte încasări – la suma

VNB a tuturor statelor membre, constituie, de asemenea, resurse proprii. Aceste

încasări sunt înscrise într-un capitol distinct din starea generală a încasărilor bugetului

UE.

Resursa VNB este o resursă variabilă destinată să furnizeze încasările necesare

acoperirii, în cadrul unui exerciţiu particular, a cheltuielilor ce depăşesc suma încasată

datorită resurselor proprii tradiţionale şi încasărilor din TVA. Într-o manieră implicită,

resursa VNB asigură echilibrul ex-ante al bugetului UE.

Această „a patra resursă” este cheia de boltă a noului sistem de finanţare a

Comunităţii, deoarece ea permite10:

Asigurarea unei stabilităţi a încasărilor bugetare pe termen mediu (în interiorul

plafonului global pentru totalul resurselor proprii care pot fi afectate

Comunităţilor);

De a ameliora caracterul echitabil al contribuţiilor brute ale statelor membre,

făcând vărsămintele fiecărui stat, proporţionale cu capacitatea sa contributivă.

Rata de apel la resursa VNB

Rata uniformă de apel la resursa VNB este determinată în funcţie de încasările

complementare necesare pentru finanţarea cheltuielilor bugetare neacoperite prin alte

resurse. Ca şi în cazul TVA, o rată uniformă este aplicată VNB a fiecăruia dintre

statele membre.

Rezerva monetară şi rezervele pentru garantarea creditelor şi pentru ajutoare

de urgenţă sunt, de asemenea, finanţate pornind de la resursa VNB. Totuşi, încasările

necesare acoperirii totale sau parţiale a acestor rezerve înscrise în buget nu sunt

apelate de la statele membre decât în momentul punerii în operă a acestor rezerve. Pe

de altă parte, în cazul în care resursele ar trebui să fie apelate ca urmare a mobilizării

rezervei monetare sau a rezervei pentru ajutoare de urgenţă şi dacă situaţia bugetară

este astfel încât aceste apeluri de resurse nu sunt necesare pentru asigurarea


13

echilibrului între încasările şi cheltuielile exerciţiului. Comisia poate să decidă

renunţarea la aceste apeluri, în totalitate sau în parte. Această dispoziţie nu este

aplicabilă rezervei pentru garantarea creditelor. Condiţiile care evidenţiază un apel de

resurse corespunzătoare mobilizării rezervei pentru garantarea creditelor şi

vărsămintelor ulterioare la fondul de garanţie sunt definite în reglementările

comunitare. Fondul de garanţie este conceput ca un mecanism de protecţie contre

eventualelor falimente ale beneficiarilor de credite acoperite prin garantarea

bugetului. Rezerva pentru garantarea creditelor este un instrument de disciplină

bugetară. Costul imediat pentru bugete şi pentru statele membre este destinat să

sublinieze riscul financiar asociat garantării bugetului. Dimensiunea rezervei pentru

garanţie limitează, de asemenea, suma globală a creditelor ce pot fi garantate în cursul

unui exerciţiu particular.

Corecţia în favoarea Regatului Unit

Mecanismul de corecţie a dezechilibrelor bugetare în favoarea Regatului Unit

a fost instituit de către Consiliul european de la Fontainbleau şi prin decizie relativă la

resursele proprii din 7 mai 1985 care a rezultat. Scopul acestui mecanism era de a

reduce vărsămintele sale la Comunitate. Dezechilibrul era calculat în două etape: era

vorba, mai întâi, de a calcula diferenţa dintre partea în procente a Regatului Unit în

suma vărsămintelor la Comunitatea europeană în cadrul TVA şi partea sa în procente

în totalul cheltuielilor repartizate între statele membre. Procentul care rezulta era

atunci multiplicat prin valoarea totală a cheltuielilor repartizate. Contribuţiile bugetare

ale Regatului Unit erau, imediat, calculate, deducând acest ultim rezultat 66% din

valoarea dezechilibrului bugetar. Acest mecanism a fost imediat modificat prin

decizia asupra resurselor proprii din 1988 pentru a ţine cont de introducerea VNB şi

de suprimarea resursei TVA. Decizia relativă la resursele proprii din 1994 a

confirmat, în mod esenţial, dispoziţiile anterioare. Noua decizie asupra resurselor

proprii din 29 septembrie 2000 concretizează concluziile Consiliului european de la

Berlin. Această nouă decizie confirmă corecţia britanică, dar enunţă reguli noi pentru

finanţarea sa11.

Ea prevede, de asemenea, neutralizarea unor tipuri de câştiguri excepţionale,

rezultând modificări fără raportare faţă de mecanismul de corecţie britanică, dar

constituind un avantaj pentru Regatul Unit. Fără a introduce o schimbare radicală,

11 Petre Brezeanu, „Finanţe Europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag.213-214

14

reformele de la Berlin au produs consecinţe semnificative asupra repartiţiei finanţării

corecţiei britanice, cea din urmă având influenţe asupra ratei de apel a resursei TVA.

Corecţia dezechilibrelor bugetare acordată Regatului Unit este înscrisă în

buget într-un capitol distinct al stării generale a încasărilor din bugetul UE.

Calculul valorii corecţiei

Prima etapă în determinarea valorii corecţiei britanice constă în:

Calcularea diferenţei, în cursul exerciţiului precedent, dintre partea în procente

a Regatului Unit în suma asietelor TVA nesuprimată şi partea în procente a

Regatului Unit în totalul cheltuielilor repartizate;

Multiplicarea diferenţei astfel obţinute prin totalul cheltuielilor repartizate;

Multiplicarea rezultatului obţinut prin 0,66, rezultatul astfel obţinut fiind

denumit „valoare iniţială a compensaţiei în favoarea Regatului Unit”.

A doua etapă constă în traducerea din rezultatul obţinut anterior a efectului

care rezultă pentru Regatul Uit prin trecerea TVA suprimată şi a vărsămintelor în

cadrul resursei VNB, adică diferenţa dintre ceea ce Regatul Unit ar fi trebuit să

plătească dacă resursa VNB nu ar fi existat şi resursa TVA nu ar fi fost suprimată şi

vărsămintele efective ale Regatului Unit cu titlu de resurse VNB şi TVA. Această

diferenţă este numită „avantajul pentru Regatul Unit”, deoarece ea corespunde

câştigurilor ce rezultă din reformele introduse prin decizia din 1988 relativă la

resursele proprii. Defalcând suma acestui avantaj din valoarea iniţială a compensaţiei,

aceste câştiguri sunt neutralizate. Valoarea rezultată din această operaţie este

„compensaţia de bază pentru Regatul Unit”.

Plata corecţiei

Această compensaţie este acordată Regatului Unit sub forma reducerii

vărsămintelor sale în cadrul TVA. Dacă suma compensaţiei depăşeşte aceste plăţi,

vărsămintele Regatului Unit în cadrul resursei VNB sunt reduse. Costurile suportate

de celelalte state membre sunt adăugate la vărsămintele TVA şi VNB.

În practică, cu toate acestea, compensaţia este apelată şi acordată separat.

Corecţia britanică este plătită pe baza unei estimări provizorii stabilite în cadrul anului

următor celui pentru care compensaţia este cordată. Rezultatul calculului definitiv este

înscris în buget şi plătit patru ani după anul pentru care corecţia este acordată. O

punere la zi a estimării provizorii este, de asemenea, posibilă, dacă Comisia are

motive de a crede că, calculul definitiv va diferi sensibil de estimarea provizorie

iniţială.

15

Finanţarea corecţiei britanice

Sarcina financiară care reprezintă compensaţia britanică este repartizată între

statele membre în funcţie de partea luată, anul următor celui de corecţie, de fiecare

dintre aceste state în VNB al UE. Regatul Unit este exclus din finanţarea propriei sale

compensaţii. Până la decizia relativă la resursele proprii din 2000, partea efectivă a

Germaniei în finanţarea compensaţiei britanice era limitată a două treimi din partea sa

normală, soldul fiind finanţat de celelalte state membre.

Decizia din 2000 a modificat într-o manieră semnificativă regulile de finanţare

a corecţiei britanice, astfel partea Germaniei, Olandei, Austriei şi Suediei este limitată

la 25% din contribuţia lor normală. Partea restantă este finanţată de celelalte state

membre. Acest nou mecanism de finanţarea a compensaţiei britanice a fost introdus

iniţial pentru a da dreptul cererilor formulate de Germania, Olanda, Austria şi Suedia,

care estimau că contribuţia lor la bugetul UE este excesivă şi că trebuie să poată

beneficia de un tratament bugetar mai favorabil. Acest dispozitiv a avut ca efect

deplasarea sarcinii finanţării compensaţiei britanice asupra celorlalte state membre,

număr care figurează şi pentru statele care beneficiau de Fondul de coeziune.

Celelalte încasări

Celelalte încasări sunt de asemenea înscrise în capitolele distincte ale stării

generale a încasărilor bugetare UE12.

Titlul 4 cuprinde taxe diverse, prelevări şi scadenţe comunitare (impozit pe

remuneraţii şi pensii ca şi asupra contribuţiilor personalului la finanţarea regimului de

pensii).

Titlul 5 constituie încasările ce provin din funcţionarea administrativă a

instituţiilor, în principal dobânzile bancare.

Titlul 6 se referă la încasările ce provin din contribuţiile terţilor la programele

comunitare, rambursări de cheltuieli şi de încasări din servicii furnizate cu titlu

oneros.

Titlul 7 constituie dobânzi de întârziere şi amenzile.

Titlul 8 se raportează operaţiunilor comunitare de împrumuturi şi de credite.

În fine, încasările diverse sunt încadrate în titlul 9.


16

Toate aceste încasări sunt rezultatul activităţilor normale ale Comunităţilor; ele

stau mărturie statutului său de persoană juridică şi a capacităţii sale de acţiune

autonomă.

Principalul post al celorlalte încasări este în general cel al taxelor,

contribuţiilor şi prelevărilor asupra remuneraţiilor personalului în virtutea articolelor

13 şi 15 din protocolul din 8 aprilie 1965 asupra privilegiilor şi imunităţilor

comunităţilor europene.

17

Cap 2. Evoluţia resurselor financiare publice ale

Uniunii Europene

2.1. Sistemul actual de finanţare a bugetului comunitar

Venitul total al UE trebuie să fie egal cu totalul cheltuielilor şi să se încadreze

în limitele legale convenite, care sunt în prezent de 1,31% din venitul naţional brut

(VNB) pentru creditele de angajament şi de 1,24% din VNB al UE pentru creditele de

plată13.

În prezent, principala sursă de finanţare a bugetului UE este o resursă bazată

pe produsul naţional brut al statelor membre. Aceasta a ajuns să depăşească celelalte

surse, respectiv taxele vamale şi prelevările agricole („resursele proprii tradiţionale”),

precum şi o resursă bazată pe taxa pe valoarea adăugată. Sistemul resurselor proprii a

cunoscut evoluţii semnificative de la începutul primului cadru financiar. În 1988,

resursa VNB reprezenta sub 11% din finanţarea UE, în comparaţie cu 28% provenind

din taxe vamale şi prelevări agricole şi cu 57% provenind din resursa proprie bazată

pe TVA. În 2013, resursa VNB va reprezenta 74% din finanţarea UE, în raport cu

13% provenind din taxe vamale şi agricole şi cu 12% provenind din resursa bazată pe

TVA.

Grafic nr.1 Structura veniturilor pentru anii 1988 şi 2013

Sursele şi mecanismele de finanţare a bugetului UE ar trebui să asigure o

finanţare mai adecvată a politicilor UE. Acestea ar trebui evaluate pe baza principiilor

convenite de comun acord, precum eficienţa economică, echitatea, stabilitatea,

vizibilitatea şi simplitatea, eficienţa costurilor administrative, autonomia financiară şi

caracterul suficient. Niciuna dintre sursele de finanţare ale bugetului UE nu respectă

toate aceste principii în egală măsură şi este greu de conceput un sistem de finanţare

13 http://ec.europa.eu/budget/reform/issues/article_5959_ro.htm, accesat la data de 18.03.2011

18

http://ec.europa.eu/budget/reform/issues/article_5959_ro.htm

„ideal”. Cu toate acestea, structura resurselor ar trebui să încerce să respecte cele mai

importante principii fondatoare în cea mai mare măsură posibilă, minimizând în

acelaşi timp efectele negative din perspectiva celorlalte principii relevante. În acest

sens, trebuie alese principiile în funcţie de importanţa lor relativă.

Deşi sistemul actual a reuşit să furnizeze suficiente resurse pentru finanţarea

bugetului UE, dezbaterea continuă totuşi în legătură cu posibilitatea de a îmbunătăţi

sursa de finanţare pentru a respecta în mai mare măsură principiile financiare

relevante. Cele două surse principale de venit, şi anume resursele proprii bazate pe

TVA şi VNB, conţin multe caracteristici ale contribuţiilor naţionale şi sunt adesea

percepute ca atare. Acestea sunt furnizate de trezoreriile naţionale şi sunt uneori

prezentate ca posturi de cheltuieli în bugetele naţionale. Prin urmare, statele membre

au adesea tendinţa de a judeca politicile şi iniţiativele europene în termeni de profit în

raport cu contribuţiile naţionale, în loc să evalueze mai întâi valoarea globală de

realizare a anumitor politici la nivel european. Prin urmare, compoziţia generală a

sistemului de resurse proprii va reprezenta un element important care urmează să fie

analizat în contextul revizuirii.

Grafic nr.2 Dinamica resurselor proprii pentru anii 2000 şi 2010

19

Corecţii

În urma acordului de la Fontainbleau din 1984 conform căruia „orice stat

membru a cărui contribuţie bugetară este excesivă în raport cu prosperitatea sa

relativă poate beneficia de un mecanism de corecţie la momentul potrivit”, au fost

introduse mai multe corecţii permanente sau temporare la nivelul veniturilor. Aceste

corecţii includ corecţia în favoarea Regatului Unit – care constă, în special, în

rambursarea unui procent de 66% din diferenţa dintre contribuţiile pe baza VNB şi

TVA plătite de Regatul Unit la buget şi veniturile acestui stat – sumele forfetare

plătite Ţărilor de Jos şi Suediei, cote TVA reduse pentru Ţările de Jos, Suedia,

Germania şi Austria, precum şi o taxă forfetară de reţinere a 25% din resursele proprii

tradiţionale pentru statul membru care le colectează. Acestea au redus considerabil

simplitatea şi transparenţa sistemului. Şi mai important este faptul că această logică,

alături de accentul pus din ce în ce mai mult pe o abordare strict „contabilă” care

urmăreşte în special maximizarea câştigurilor, a condus la tensiuni între statele

membre şi a animat dezbaterea publică în ceea ce priveşte cheltuielile UE şi

beneficiile statutului de stat membru.

În acest context, revizuirea va examina atent dacă şi în ce măsură diversele

mecanisme de corecţie care au apărut, alături de principiile lor fundamentale, sunt în

continuare justificate. Un consens în ceea ce priveşte priorităţile de cheltuieli ar putea

deja facilita o reformă a sistemului de resurse proprii al UE. În acelaşi context ar

trebui examinate cu foarte mare atenţie eventualele resurse proprii alternative, luând

în considerare suveranitatea naţională în domeniul politicii fiscale, precum şi, spre

exemplu, mobilitatea transfrontalieră a anumitor baze de impozitare şi impactul

acestor resurse asupra politicilor europene conexe.

2.2. Dinamica resurselor financiare publice ale Uniunii

Europene

Încasările totale ale UE pentru 2007 se ridică la aproximativ 116,4 miliarde de

euro, în timp ce suma totală pentru fondurile angajate în cadrul diferitelor politici este

uşor mai mare. Diferenţa rezultă în principal din practica bugetară a UE, în care

Comisia Europeană angajează, adică blochează, suma totală necesară pentru un

proiect multianual în primul an al proiectului. Totuşi, plăţile efective sunt efectuate în

mai multe tranşe pe durata proiectului14.

14 http://ec.europa.eu/budget/reform/budget_glance/where_from_ro.htm, accesat la data de 19.03.2011

20

http://ec.europa.eu/budget/reform/budget_glance/where_from_ro.htm

Bugetul general din 2007 este în special un buget de funcţionare, autorizând

credite de plată în valoare de 115,5 miliarde euro destinate creşterii durabile,

conservării resurselor naturale, cetăţeniei, libertăţii, securităţii şi justiţiei, precum şi

acţiunii externe a Uniunii.

Grafic .nr.3 Structura resurselor financiare publice în anul 2007

Sursa: Raport privind bugetul UE 2007

În ceea ce priveşte anul 2008 s-au asigurat mai multe fonduri pentru creştere

economică şi crearea de locuri de muncă, pentru realizarea tuturor obiectivelor

comunitare alocându-se resurse financiare în valoarea de 129,1 miliarde de euro.

Veniturile bugetare ale Uniunii Europene au fost îndreptate către sectoare precum

agricultură, dezvoltare rurală, sănătate şi creştere durabilă, aceste venituri fiind

asigurate prin prelevări de resurse după cum se observă din imaginea următoare.

Grafic nr.4 Structura resurselor financiare publice în anul 2008


21

Pentru anul 2009 s-au alocat 133,8 miliarde euro în vederea realizării de

obiective precum susţinerea creşterii durabile, a dezvoltării resurselor naturale şi a

libertăţilor cetăţenilor, a justiţiei şi a securităţii. Faţă de perioada precedentă se poate

observa scăderea procentului resurselor provenind din venitul naţional brut din totalul

resurselor proprii ale bugetului comunitar, o creştere sensibilă înregistrându-se în

cadrul prelevărilor resurselor proprii tradiţionale şi în a celor bazate pe TVA.

Grafic nr.5 Structura resurselor financiare publice în anul 2009


Anul 2010 a evidenţiat continuarea susţinerii obiectivelor ce au fost puse în

practică în perioada precedentă, în plus fiind înfiinţat un fond social european în

valoare de 1,4 miliarde de euro pentru promovarea incluziunii sociale a persoanelor cu

handicap, a migranţilor şi a minorităţilor, iar alte 500 de milioane de euro fiind alocate

pentru acţiuni ce vizează ajustarea la globalizare, asigurând îndrumare şi formare

profesională pentru persoanele care şi-ai pierdut locul de muncă din cauza

schimbărilor structurale ale comerţului mondial.

22

Grafic .nr6 Structura resurselor financiare publice în anul 2010


Dinamica resurselor per total începând cu anul 1998 evidenţiază schimbările

majore care au intervenit de-a lungul timpului în ceea ce priveşte evoluţia diferitelor

categorii de resurse proprii, având în vedere faptul că resursa bazată pe venitul

naţional brut a devansat în importanţă veniturile provenite din TVA, iar în ceea ce

priveşte resursele proprii tradiţionale, se poate observa faptul că aceste au înregistrat o

evoluţie cu schimbări sensibile, reuşind însă de-a lungul timpului să îşi menţină o

proporţie relativ constantă în totalul resurselor proprii ale bugetului comunitar.

Grafic nr.7 Evoluţia resurselor proprii ale bugetului comunitar între anii 1998-2009

Sursa: Raport financiar privind bugetul UE 2009

23

Contribuţiile pe care statele membre le aduc la buget sunt relativ proporţionale

cu bogăţia lor. Cu toate acestea, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord,

Olanda, Germania, Austria şi Suedia beneficiază de unele ajustări la calcularea

contribuţiilor lor.

Pe de altă parte, fondurile UE ajung la statele membre în conformitate cu

priorităţile acestora, pe care Uniunea le-a identificat. Statele membre mai puţin

prospere primesc proporţional mai mult decât cele mai bogate şi majoritatea ţărilor

primesc mai mult decât plătesc la buget.

Grafic nr.8 Nivelul contribuţiilor statelor membre la bugetul Uniunii EuropeneSursa: Raport financiar privind bugetul UE 2009

Din graficul anterior se poate observa faptul că, în ceea ce priveşte colectarea

resurselor la bugetul comunitar, actorii principali sunt reprezentaţi de ţări precum

Germania, Franţa, Italia, Spania şi Marea Britanie, fondurile prelevate şi vărsate către

bugetul Uniunii Europene de către acestea având cele mai mari dimensiuni în

comparaţie cu celelalte state membre.

24

Concluzii

Resursele financiare publice care sunt puse la dispoziţia comunităţii europene

reprezintă aproximativ 1% din bogăţia naţională a Uniunii, echivalentă cu aproximativ

235 de euro pe cap de locuitor, sumă care ajunge la bugetul anual al UE şi este apoi

cheltuită în principal pentru cetăţenii şi comunităţile Uniunii. Aceste resurse au

cunoscut schimbări importante de-a lungul timpului, astfel încât au fost modificate

atât structurile bugetelor din diferiţi ani, cât şi procentele de participare a categoriilor

de resurse înscrise în buget. Aceste reforme ale resurselor proprii ale Uniunii

Europene au fost realizate astfel încât să se poată asigura un nivel optim şi suficient de

venituri pentru susţinerea cheltuielilor din cadrul comunităţii europene şi pentru a se

putea realiza implementarea politicilor comune şi a programelor comunitare.

Bugetul Uniunii Europene este un instrument esenţial în realizarea obiectivelor

politice comunitare. Acest lucru implică asigurarea faptului că bugetul este orientat

pentru a realiza efectul optim, gestionat la cele mai înalte standarde şi că reuşeşte să

aducă îmbunătăţiri concrete vieţii de zi cu zi a cetăţenilor. Aceasta înseamnă un buget

care poate fi schimbat pentru a reflecta schimbarea priorităţilor şi pentru a însoţi

procesul de integrare europeană în evoluţia acestuia.

Revizuirea bugetului este o oportunitate reală pentru Uniunea Europeană de a

reflecta asupra modului în care utilizează unul dintre cele mai importante instrumente

ale sale, care are un impact direct asupra europenilor în calitate de cetăţeni,

consumatori ai serviciilor finanţate de UE şi contribuabili. Comisia Europeană invită

toate părţile interesate la nivel local, regional şi european să participe la această

dezbatere şi să răspundă la întrebările enunţate în cadrul prezentului document,

contribuind astfel la reforma bugetului UE şi la schimbarea Europei. Rezultatele

acestei consultări ample, pe scară largă, vor constitui o contribuţie majoră la propriile

reflecţii ale Comisiei care să conducă la prezentarea revizuirii bugetului.

25

Bibliografie

1. Brezeanu Petre, „Finanţe europene”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007

2. Moşteanu Tatiana , „Politici şi tehnici bugetare”, Editura Universitară,

Bucureşti, 2005

3. Raport financiar privind bugetul Uniunii Europene 2009

4. Rapoarte privind bugetul Uniunii Europene pentru anii 2007-2010

5. Bugetul Uniunii Europene, pe scurt – raport al Comisiei Europene

Referinţe internet

1. http://ec.europa.eu

26

http://ec.europa.eu/

dinamica si structura resurselor financiare ale ue

Documents